Arhitectura preromanică

(sec. al Vlea – sec. al Xlea)

La sfârşitul celui de-al cincilea veac al erei noastre debutează o nouă epocă istorică,
considerată foarte multă vreme una dintre cele mai întunecate perioade din istoria Europei şi
chiar a lumii. Evenimentul care a marcat sfârşitul unei civilizaţii şi începutul alteia noi a fost
detronarea lui Romulus Augustulus, ultimul împărat roman din apus, de către regele barbar
Odoacru. Acest moment a reprezentat prăbuşirea definitivă a imperiului roman de apus, al
cărui declin începuse însă cu mult înainte de anul 476.
Factorii care au contribuit la dezintegrarea imperiului au avut naturi multiple. Unele
dintre problemele cele mai grave le-au reprezentat războaiele civile şi presiunea crescândă
exercitată de triburile germanice asupra graniţelor de nord şi de est ale imperiului. Aceste
ameninţări permanente au început să se manifeste încă din secolul al IIIlea şi au avut ca urmare
sporirea importanţei armatei în societatea romană. Astfel, o mare parte din fondurile
imperiului erau utilizate pentru întreţinerea armatei, lucru care cu timpul a antrenat
declanşarea unei duble crize, fiscale şi economice. Deoarece trupele care apărau graniţele
trebuiau plătite, o mare parte a sumelor de bani de care dispunea guvernul erau destinate
întreţinerii armatei. La un moment dat însă, resursele financiare s-au redus, fapt care a pus
conducerea imperiului roman în imposibilitatea de a-i mai plăti pe soldaţi. Acest lucru a
antrenat emiterea unor noi monede şi în cele din urmă apariţia inflaţiei şi declanşarea crizei
economice.
Atât problemele de ordin fiscal cât şi cele de ordin economic au afectat comerţul în
general şi mai ales comerţul la mare distanţă. Lipsa banilor a obligat populaţia să renunţe la
acele produse care nu erau de primă necesitate şi care erau aduse din zone îndepărtate ale
imperiului. Această stare a influenţat negativ în primul rând comerţul şi negustorii; în al doilea
rând a avut ca urmare reducerea numărului călătoriilor la distanţă mare, şi implicit a
schimburilor de experienţă şi cunoştinţe dintre comunităţi mai îndepartate.
La problemele expuse mai sus s-au adăugat cu timpul şi altele, de ordin demografic.
Pe de o parte, din cauza sărăciei care se instalase ca urmare a crizei economice, au izbucnit o
serie de epidemii ce au antrenat scăderea numărului populaţiei.
Aceste probleme care s-au perpetuat pe o perioada destul de lungă au slăbit imperiul
roman care nu şi-a mai revenit nici cu efortul unor împăraţi ce au căutat diverse soluţii pentru
ieşirea din criză; din păcate încercările de salvare a imperiului nu au dat roade decât pe
perioade de scurtă durată.

8
 După separarea petrecută în anul 395, imperiul roman de apus nu reuşeşte să
supravieţuiască nici măcar 100 de ani. Lovitura finală care a dus la sfârşitul imperiului din
vestul Europei a fost dată de atacul popoarelor barbare care între 395 şi 476 lovesc teritoriile
din occident în mai multe rânduri. Deşi imperiul bizantin nu este scutit de unele incursiuni,
majoritatea atacurilor sunt îndreptate asupra Imperiului Roman de Apus, şi mai precis asupra
centrelor urbane, în general, şi a Romei, în special. În anul 476 ultimul împărat roman,
Romulus Augustulus, este detronat de către Odoacru, căpetenia herulilor; pe locul fostului
imperiu roman de apus se înfiinţează mai multe regate barbare.
Europa statelor barbare se deosebeşte de cea romană din multe puncte de vedere.
Popoarele care se stabilesc pe teritoriul fostului imperiu admirau cultura lui, dar în ciuda
acestui fapt au trăit după propriile lor legi, extrem de diferite de cele care guvernau lumea
antică civilizată.
În ceea ce priveşte cultura materială a noilor state, şi mai ales cultura arhitecturală a
acestora, se poate constata că în regiunile unde elementul roman era extrem de puternic, cum
este cazul peninsulei italice, noii veniţi îşi însuşesc treptat tradiţiile locale. În zonele în care
modul de viaţă roman era mai puţin răspândit, obiceiurile barbare se impun cu mai multă
forţă. Popoarele barbare nu aveau cunoştinţe constructive, lucru care este foarte bine ilustrat
de declinul arhitecturii. Clădirile ridicate începând cu veacul al VIlea sunt extrem de modeste
atât în ceea ce priveşte tehnicile cât şi materialele care, de obicei erau recuperate din ruinele
fostelor oraşe romane. Deşi structura clădirilor ilustrează o înrudire vădită cu cea a clădirilor
paleocreştine, stângăcia cu care sunt executate sugerează că ele sunt executate de oameni care
nu aveau nici o tradiţie constructivă.
Ameninţarea popoarelor barbare nu a încetat o dată cu prăbuşirea imperiului roman.
Statele abia formate pe teritoriul acestuia au devenit la rândul lor ţinta migraţiilor venite din
diferite regiuni. Aceste valuri repetate, însoţite de conflicte mai mult sau mai puţin
sângeroase, se desfăşoară, cu unele intermitenţe, pe toată perioada evului mediu timpuriu. Din
acest punct de vedere veacul al VIIIlea a cunoscut un moment de linişte care a coincis şi cu
consolidarea regatului francilor şi cu renaşterea ideii imperiale.
Cel mai important moment al evului mediu timpuriu l-a constituit domnia lui Carol cel
Mare şi restaurarea imperiului roman. Unitatea imperială nu a durat însă foarte multă vreme,
şi cauza principală au constituit-o legile france. Astfel, la moartea lui Carol succesiunea i-a
revenit lui Ludovic cel Pios care a împărţit imperiul între cei trei fii ai săi.
Din punct de vedere arhitectural, ultimele trei veacuri ale primului mileniu pot fi
împărţite în două mari perioade:

9
  766 – 840, care corespunde domniilor lui Carol cel Mare şi Ludovic cel Pios;
perioada e marcată de impunerea unui stil unificator, care dădea o expresie
monumentală puterii centrale şi unitare.
 840 – 987, perioada puterilor regionale în decursul căreia dispare preocupare
pentru unitate stilistică.
Arhitectura evului mediu timpuriu din vestul Europei este cunoscută cu titlul generic
de arhitectură preromanică; etapa cuprinsă între 766 şi 840 mai este numită şi renaştere
carolingiană. Motivul acestei denumiri constă atât în înflorirea puternică a arhitecturii cât şi
datorită utilizării unor elemente de limbaj arhitectural de sorginte clasică. Formele pe care le
ia arhitectura după anul 840 încep să se detaşeze de antichitate; clădirile construite după
această dată anunţă naşterea arhitecturii romanice, petrecută după anul 1000.
Deşi în perioada evului mediu cea mai mare grijă este acordată arhitecturii religioase,
Carol cel Mare, în calitate de împărat, se preocupă şi de construcţiile cu caracter privat-
reprezentativ, mai precis de arhitectura palatină. Activitatea constructivă din epocă a fost
deosebit de intensă. Astfel, în timpul lui Carol cel Mare şi al lui Ludovic cel Pios au fost
ridicate peste 400 de mânăstiri, 27 de catedrale noi, şi aproximativ 100 de reşedinţe regale.
Majoritatea clădirilor construite în această perioadă aveau ca model antichitatea târzie.
Carol cel Mare avea o capitală principală, la Herstal, dar nu avea un sediu fix.
Deoarece călătorea foarte mult, în diferite zone ale imperiului, şi-a înfiinţat mai multe
reşedinţe, în oraşele principale pe care le frecventa. Unul dintre cele mai cunoscute palate ale
lui Carol cel Mare este cel de la Aachen, unde împăratul a pus să i se construiască o reşedinţă
somptuoasă. Arhitectul care a fost însărcinat cu ridicarea palatului se numea Odo din Metz.
Construcţia era un complex de dimensiuni mari care cuprindea spaţii cu funcţiuni foarte
diverse: reşedinţă privată, sală de ceremonii, loc de rugăciune, cartier militar, sediu
administrativ, legislativ şi centru cultural.

Fig. 1. Aachen. Reconstiruirea reşedinţei carolingiene Fig. 2. Aachen. Palatul lui Carol celMare

10
 Ansamblul prezenta un plan ordonat, în centrul căruia se afla palatul. Palatul, cu
contur pătrat în plan, era mărginit la sud de capela palatină şi la nord de Aula palatină, pe
locul căreia s-a construit mai târziu primăria oraşului. Clădirea era făcută în sistem pavilionar;
diferitele corpuri distincte, cu unul sau două niveluri, fiind unite între ele de portice acoperite.
Între construcţii se aflau curţi interioare, cu forme rectangulare.
Partea cea mai interesantă a ansamblului, şi care în ciuda modificărilor survenite în
timp păstrează în mare parte caracteristicile iniţiale, este capela palatină. Clădirea capelei a
fost inspirată de biserica San Vitale din Ravenna, construită de împăratul Iustinian în secolul
al VIlea.
În faţa intrării se afla o curte rectangulară care amintea de atriumul primelor bazilici
creştine. Intrarea în clădire se făcea printr-un turn flancat de două scări, care permiteau
accesul la etaj. Credincioşii puteau să se adune şi să asiste la slujbă în partea inferioară, în
timp ce etajul îi era rezervat monarhului. O caracteristică demnă de reţinut a capelei din
Aachen este funcţionalitatea construcţiei: arhitectura clădirii se adaptează modului în care
aceasta urmează să fie utilizată. Curtenii se aşezau în galerie alături de Carol cel Mare al cărui
tron se afla în partea opusă corului.

Fig. 3. Capela palatină de la Aachen Fig. 4. Biserica San Vitale din Ravenna

Fig. 5. Capela palatină de la Aachen Fig. 6. Capela palatină de la Aachen Fig. 7. Capela palatină de la Aachen
Detaliu capitel Detaliu pilastru Imagine de interior

11
 Capela palatină de la Aachen a inspirat o serie de construcţii de-a lungul evului mediu,
printre care pe cea de la Germaniacus sau Germigny-des-Prés ridicată de Theodulf, unul
dintre cei mai cunoscuţi oameni de litere de la curtea lui Carol.

Catedrale şi mânăstiri

După cum am arătat mai sus, programul de arhitectură cel mai des practicat în epocă
este cel religios. În ultimele două secole ale mileniului se ridică un mare număr de clădiri de
cult. Cea mai mare parte a bisericilor construite în această epocă se prezintă sub forma unor
edificii longitudinale, cu secţiune bazilicală, foarte asemănătoare cu cele ale perioadei
paleocreştine. Trebuie amintit că în unele situaţii, la construcţia clădirilor de cult a fost folosit
şi tipul de plan central; de obicei această soluţie a fost adoptată pentru edificiile de dimensiuni
reduse, şi în special pentru capelele care făceau parte din ansamblurile nobiliare rezidenţiale.
Modificările survenite în timp au dus la dispariţia unora dintre componentele primelor
biserici, şi apariţia altora noi. Treptat, atriumul destinat neofiţilor este înlocuit cu turnul de
vest care marchează accesul principal în edificiul de cult.
În cazul ctitoriilor imperiale, atriumul şi nartexul sunt înlocuite cu o a doua absidă
precedată de un al doilea transept, accesul în interiorul bisericii deplasându-se de pe latura
scurtă pe una dintre laturile lungi. Modelul bisericilor cu două abside, denumite şi biserici
bipolare, este întâlnit mai ales pe teritoriul Germaniei. Motivul principal care se pare că a
contribuit la definirea tipului bipolar este tipul de liturghie oficiat în vremea lui Carol cel
Mare. Ceremoniile itinerante, uzuale în epocă, se desfăşurau între cei doi poli ai bisericii;
procesiunea, în fruntea căreia se aflau capii bisericii, se oprea pe la toate altarele în dreptul
cărora erau citite rugăciuni.
Începând cu veacul al VIIIlea, în apusul Europei apare un nou tip de mănăstire care
urmăreşte să accentueze bogăţia şi prestigiul instituţiei religioase. Unul dintre aceste
aşezăminte este mânăstirea din Centula, construită între 790-799 de către un membru al curţii
lui Carol cel Mare. Clădirea nu mai există dar ne este cunoscută dintr-o cronică de la sfârşitul
secolului al XIIlea. Comunitatea de 300 de călugări trăia într-un soi de mic orăşel înconjurat de
turnuri şi de ziduri fortificate. În centru se afla un claustru care se desfăşura pe latura de sud a
bisericii. Claustrul mai comunica şi cu alte două biserici amplasate pe laturile de est şi sud.
Biserica mănăstirii, sfinţită în 799, prezenta pe latura de vest un turn în care se afla
portalul principal. Nivelul inferior al turnului adăpostea relicve aduse din Ţara Sfântă în timp

12
ce la etaj se găsea o capelă; faptul că în jurul altarului din capelă se putea aduna întreaga
comunitate, ne dă o imagine despre dimensiunea clădirii.

Fig. 8. Biserica Saint Riquier a mânăstirii Centula. Plan

Fig. 9. Mânăstirea Centula Fig. 10. Biserica din Corvey

Importanţa acordată turnului de vest al bisericii St. Riquier din mânăstirea Centula este
regăsită şi la mânăstirile din Lorsch, şi Minden şi în particular la Corvey. Acest element a
constituit o trăsătură distinctă a monumentelor religioase preromanice din nordul Europei,
care uneori s-a perpetuat şi la unele dintre monumentele romanice. Turnul de vest, care
datorită complexităţii sale arhitecturale şi funcţionale constituia un fel de ante-biserică,
conţinea de obicei un nartex deasupra căruia se mai găseau cel puţin unul sau două nivele.
Turnul propriu-zis era uneori flancat de alte două turnuri de dimensiuni mai mici.
La începutul secolului al IXlea, în Elveţia, la Sankt Gallen, se construieşte un ansamblu
monastic care va constitui prototipul mânăstirii occidentale medievale. Această mânăstire
carolingiană ne este cunoscută din planuri şi desene ; aşezământul intenţiona să îndeplinească
necesităţile zilnice, spirituale şi materiale ale călugărilor, ale pelerinilor şi vizitatorilor.

13
Aşezată simbolic în centrul compoziţiei, biserica ocupă aproximativ jumătate din întregul
complex

Fig. 11. Schema mânăsirii Sankt Gallen

Morminte şi relicve

Relicvariile constituiau renumele spiritual al mânăstirilor şi abaţiilor; aveau de

asemenea şi un rol economic deoarece atrăgeau pelerinii şi daniile. Cele mai importante
relicve erau cele care aveau legătură cu Christos, crucea, mormântul sau Fecioara Maria.
Relicvele lui Christos erau păstrate în relicvariul principal care, cu timpul, a devenit
obiect de rugăciune. Acesta se afla în aşa numita criptă a Salvatorului, la parterul turnului de
vest. Listele de relicve găsite în inventarele diverselor biserici sunt elocvente pentru rivalitatea
dintre cele mai puternice lăcaşe de cult din evul mediu timpuriu. În principiu, se încerca
adunarea unui număr cât mai mare de relicve care erau uneori împărţite astfel încât numărul
sanctuarelor din clădire să se poată multiplica. Această practică era veche, şi a fost atestată
pentru prima oară la Saint Riquier, în 845. Separarea relicvelor între cripta inferioară şi
biserica principală exercită o influenţă considerabilă asupra dezvoltării arhitecturii religioase.
Nucleul bisericilor preromanice era cripta care se găsea pe latura de est a bisericii şi în
care se afla mormântul unui sfânt. Cripta apare ca parte componentă a edificiilor de cult încă
din perioada paleocreştină, dar devine un element elaborat din punct de vedere arhitectural
abia din secolul al VIIlea. Existau trei tipuri de cripte: subterane, semi-îngropate şi supraterane.
Criptele subterane se aflau chiar sub sanctuar şi sub altar şi erau accesibile din exteriorul
clădirii; de obicei aveau două uşi care facilitau circulaţia; pelerinii intrau pe una dintre uşi, se
închinau la mormânt sau la relicve, erau stropiţi cu apă sfinţită, apoi părăseau cripta pe cea de
a doua uşă.

14
 Fig. 12. Saint Germain din Auxerre. Cripta

Arhitectura preromanică nu este cunoscută prea bine. Multe dintre monumentele

ridicate în această perioadă au fost, fie distruse, fie transformate în cursul epocilor care au
urmat; numărul redus de clădiri care au supravieţuit şi vestigiile arheologice sunt unicele
mărturii ale activităţii constructive desfăşurate în vestul Europei între secolele al VI lea şi al
Xlea. Declinul pe care l-a cunoscut arhitectura, mai ales în prima parte a acestui interval, este
privit în general ca un lucru negativ; nu trebuie uitat însă că dacă oamenii nu ar fi fost obligaţi
să înveţe din nou să construiască şi să găsească noi sisteme structurale, naşterea arhitecturii
romanice şi apoi a arhitecturii gotice nu ar fi fost, cu siguranţă, posibilă.

15