Universitatea Babeș-Bolyai

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Reziliența școlară

Masterand: Russu (Costișor) Mihaela –Maria

Anul II

Specializarea: Consiliere școlare și activitate psihopedagogică

1
Cuprins
Argument………………………………………………………………………………3

Definiții ale rezilienței………………………………………………………………….4

Câteva caracteristici ale rezilienței………………………………………………………5

Caracteristici ale copiiilor și tinerilor rezilienți…………………………………………6

Mediul care favorizează reziliența………………………………………………………7

Reziliența în mediul școlar………………………………………………………………8

Obiectivele………………………………………………………………………………9

Profilul elevului rezilient………………………………………………………………..10

Ce pot face părinții și profesori pentru a promova reziliența la copiii……………………13

Ce acțiuni putem implementa în promovarea rezilienței la copii?........................................14

Valoarea rezilienței ca și principiu educative………………………………………………14

Concluzii……………………………………………………………………………………15

Bibliografie………………………………………………………………………………….17

Anexe………………………………………………………………………………………..18

2
Motto: "

„ În contextul expunerii la primejdii semnificative, rezilienţa este ,atât

capacitatea indivizilor de a naviga spre resursele lor psihologice, sociale,
culturale, şi fizice care să susțină bunastarea lor, cât şi capacitatea lor individuală
şi colectivă de a negocia pentru aceste resurse, pentru a fi furnizate în moduri
culturale semnificative ."

Dr. Michael Ungar, Co-Director of the RRC ( The Resilience

Research Centre) USA

Argument
Reziliența este mai importantă ca niciodată în lumea de astăzi. Perioada volatilă și haotică
prin care trecem nu se va sfârși curând. Pentru a asigura o viață confortabilă pentru tine și familia
ta trebuie să dai dovada de o reziliență mult mai dezvoltată decât oamenii din trecut. Persoanele
cu abilități de reziliență au un avantaj semnificativ față de cele care se simt neajutorate sau
reacționează ca niște victime.
Rezilient inseamnă să fii în măsură să-ți revii în urma unor evoluții de viață care pot părea
la început total copleșitoare.

Reziliență și rezilient se referă la:

-capacitatea de a face față cu brio unor schimbări continue și majore;
- capaciatea de a-ți păstra sănătatea și energia când te afli sub presiune constantă;
- capacitatea de a depăși adversitățile;
- capacitatea de a găsi un nou mod de a munci și de a trăi când cel vechi nu mai este posibil;
- capacitatea de a face toate acestea fără a acționa într-o manieră distructivă sau
disfuncțională.

Definiții ale Rezilienței

Rezilienţa provine din verbul de origine latină- resilio, resiliere și se traduce prin salt
înapoi , salt (în sens de depășire a problemelor, în acest caz)

Reziliența are mai multe semnificații , în funcție de context:

3
  în inginerie - reziliența este o magnitudine care cuantifică cantitatea de energie per
unitate de volum care stochează un material care se deformează elastic datorită unei
tensiuni aplicate.

 în ecologie - reziliența reprezintă capacitatea comunităților de-a suporta șocurile

(perturbațiile)

 în psihologie – reziliența este capacitatea persoanelor sau grupurilor de-a învinge durerea
(emoțională) pentru a-și putea continua viața.

 în drept – reziliența juridică reprezintă, capacitatea persoanei, în cadrul general al

drepturilor omului, de a-si recupera statutul său, originar, de libertate, egalitate și
inocență etc., după ce a fost supus unor acțiuni ale puterii de stat (ale Statului)

Prin urmare, dacă vrem să dăm o definiție rezilienței putem spune că , este un set de
atribute şi abilităţi, înnăscută pentru a preveni, în mod adecvat, situaţii adverse, factori stresanți
şi situaţii riscante.

Unii autori definesc rezilienţa ca fiind capacitatea de a da răspunsuri inerente ființei umane,
prin care se generează reacţii adaptive în situațiile de criză sau risc. Această capacitate este
derivată din existenţa unei rezerve de resurse interne corectate și alternante, care sunt înnăscute
sau dobândite. În acest fel, rezilienţa întărește protecţia anumitor factori şi reduce
vulnerabilitatea în fața unor situaţii riscante (abuzul de droguri, sinucidere, începutul unei
sarcinii, fuga de acasă, etc. )

Werner în 1992, a făcut un studiu pe un grup de oameni ,cu vârsta de 40 de ani, și a ajuns
la concluzia că copiii "condamnați" să prezinte probleme în viitor,asta, bineînțeles în funcţie de
riscul de abordare, au ajuns să aibă succes, să aibă familii stabile și să contribuie în mod pozitiv
la dezvoltarea societății. Dar, înainte de aceasta, apare conceptul integrității pentru a descrie
persoanele sănătoase care s-au dezvoltat în medii (condiții) insalubre. Rigiditatea şi dogmatismul
acestui determinism face ca să se opteze pentru conceptul de rezilienţă, care evocă elasticitate si
flexibilitate. Aceste cocepte, sunt astfel, caracteristicile de personalitate care formează un profil
de rezistență şi de diferite modalităţi de a-l stimula, pe copil, în diferite etape ale vieții.

„Toți avem sămânța rezilienţei, dar depinde de felul în care va fii udată, buna funcționare a
acesteia”. (Werner-1992)

4
 Încă din anii `80 ,au apărut mai multe definiții ale conceptului de reziliență, dar noi
vom prezenta doar unele dintre acestea, ca de exemplu:

 Capacitatea de a ieși și de a supera anumite probleme, adaptarea, recuperarea şi

accesul la o viaţă semnificativă şi productivă" ICCB, , Institute on Child Resilience and
Family, 1994.
 Rezilienţa a fost caracterizată ca un set de procese sociale şi intra- psihice care permit
posibilitatea unei vieţi sănătoase într-un mediu nesănătos. Aceste proceduri se
efectuează în timp, oferind combinaţii norocoase între aceste attribute- copilul şi mediul
familial, social și cultural. Așadar rezilienţa nu poate fi considerat un atribut cu care
copiii se nasc sau pe care copiii îl dobândsc în timpul dezvoltării lor, ci este vorba de un
proces care caracterizează un sistem social complex , la un moment dat (într-un
moment determinat de timp)". Rutter, 1992.
 Rezilienţa distinge două componente: rezistenţa împotriva distrugerii; adică ,
posibilitatea de a proteja propria integritate sub presiune; pe de alta parte, dincolo de
rezistenţă, este capacitatea de a făuri un comportament pozitiv în ciuda circumstanțelor
dificile " Vanistendael, 1994. .- A

Câteva caracteristici ale rezilienței

 Capacitatea de a lupta eficient şi adecvat cu situațiile negative şi

evenimentele traumatice și, mai mult decât atât, dezvoltarea unui potenţialul
de corectare individuală saua unui sistem

 Este dinamică, și variază în timp în conformitate cu circumstanțele ,cu

dezvoltarea individuală sau sistemul şi cu calitatea de stimuli la care sunt
expuse

 Pentru ca un copil să fie hrănit și întărit necesită sprijin social şi

disponibilitatea resurselor, oportunităţi şi alternative de protecţie și reglare a
unor factori protectori.

 Deşi rezilienţa constă într-o serie de caracteristici și abilități individuale,

proprii sau de setare a sistemului uman, aceasta,de obicei, se evidențiază în
situaţii adverse sau riscante.

5
Caracteristicile copiiilor și tinerilor rezilienți

Fiinţele umane se nasc cu capacitatea de a face faţă circumstanțelor mediului, pentru a

dezvolta aptitudini sociale si aptitudini de comunicare, o conştientizare critică, autonomie si
scopul pentru viitor. Dezvoltarea şi consolidarea acestea necesită stimularea contextuală,
familială şi a colegilor.

Caracteristicile copiilor rezilienți

Acești copii tind să răspundă adecvat la problemele de zi cu zi, sunt mai flexibili şi mai
sociabili ( predomină raţionalul) au o bună capacitate de auto-control şi autonomie. În ceea ce
privește mediul familial, nu au suferit pierderi anticipate sau separări şi au trăit în condiţii
economice relativ stabile. Caracteristicile de personalitate sau aptitudinile acestor copii care pot
fi menţionate, sunt:

 Auto-stima și auto eficacitatea.

 Capacitate mai mare de a se confrunta constructiv cu concurența și de a învăța din

propriile greselile.

 Stiluri de alternare mai bune și mai eficiente .

 Capacitatea de a apela la sprijinul adulţilor când este necesar.

 Atitudine orientată spre viitor.

 Optimism și o mai mare tendință de a-și exprima sentimentele și speranțele.

 Un coeficient intelectual mai mare.

6
  Capacitate empatică.

 Accesibilitatea şi un simţ dezvoltat al umorului.

Aceste trăsături și abilități pot fi întărite printr-o influenţă pozitivă a mediului familial şi
prin sprijinul unor adulți importanți din viața copilului .

Loesel (1992) spunea că, copiii rezilienți tind să trăiască într-un climat educațional
deschis şi cu limite clare și au ca modele sociale oameni motivaţi de confruntări constructive, cu
care împărtășesc responsabilităţile sociale şi sunt stimulați de existența unor așteptări realiste din
partea acestor adulți.

Caracteristicile tinerilor rezilienți

Și aici vom vedea , de asemenea, un număr de caracteristici care sunt direct asociate cu
capacitatea de a face față corespunzător la problemele de zi cu zi și care sunt legate de
dezvoltarea personală. Tinerii rezilienți prezintă, printre alte caracteristici comune:

 Controlul adecvat al emoţiilor în situaţii dificile sau de risc, care prezintă optimism şi
persistenţă înainte de eșec.

 Abilitatea de a trata într-un mod constructiv durerea, furia, frustrarea, și alte aspecte
deranjante.

 Capacitatea de a face faţă în mod activ problemele zilnice.

 Abilitatea de a obţine atenţia pozitivă şi sprijinul celorlalți, stabilirea de prietenii

durabile bazate pe grijă reciprocă şi asistenţă.

 Concurența in zona socială, cognitivă şi şcoalară; care le permite să-și rezolve

problemele în mod creativ.

 O mai mare autonomie şi capacitate de auto- observare.

7
  O mai mare încredere într-o viață viitoare pertinentă şi pozitivă, cu o capacitate de a
rezista și a scăpa de stigmate negative.

 Simțul umorului, flexibilitate și toleranță.

Mediul care favorizează reziliența

a) prezenţa unor adulți accesibili, responsabili şi atenți la nevoile copiilor si tinerilor. Aceștia
pot fi părinții, unchii, bunicii, profesorii sau alte persoane care afişează empatie față de ei,
capacitatea de a-i asculta şi o atitudine caldă. În plus, este important să-și arate suportul lor
într-un mod care să-i încurajeze pe copii și tineri și să le ofere un sentiment de securitate şi
încredere în ei.

b) existența unor mari asteptări adecvate vârstei lor, comunicate în mod coerent, cu claritate şi
fermitate care oferă o anumită semnificaţie , consolidarea şi promovarea autonomiei lor, şi
oferirea unor oportunității de dezvoltare.

c) deschiderea de oportunități de participare: adulții sunt modele de competență socială în

soluționarea problemelor, şi oferă oportunităţi pentru participarea copiilor şi adolescenţilor, din
învățarea greșelilor care contribuie, astfel, la bunăstarea altora, ca parte a unei echipe solidare
și participative.

Greenspan (1996) enumeră o serie de condiții familiale care favorizează dezvoltarea

rezilienţei la copii şi tineri:

 În cadrul familiei, sistemul reprezintă norme şi reguli clare şi respectul pentru ierarhie.

 Sprijin între membrii familiei cum se obișnuia

 Strategii familiale uzuale şi eficiente.

8
  Practicarea unui stil de viață unde utilizarea corectă a timpului liber, internalizarea
costurilor de valori pentru dragoste şi respect se răsfrâng asupra stilului de viață al
copiiilor.

 Așteptările pozitive ale părinților pentru viitorul copiilor.

 Responsabilitați împărțite, acasă.

 Sprijinul părinţilor în activităţile şcolare ale copiilor.

 Oportunităţile de dezvoltare şi responsabilităţile extrafamiliale (munca voluntară, studiu,

etc. ).

Reziliența în mediul școlar

Este foarte important să testăm capacitatea de rezilienţă a elevilor, astfel încât aceștia să
reușească să-și depășească problemele şi să aibă o atitudine pozitivă în ciuda unor dificultăţi de
comunicare, socio-economice , intelectuale, etc.

Există o ipoteză prin care ar fii posibil ca elevii să poată pune în practică atitudini
reziliente având în vedere faptul că Reziliența nu este o capacitate cu care este născut individul,
dar care poate fi învăţată în orice moment din viaţă, dacă şi când o vor inspira alte lucruri
semnificative, ca să se realizeze.

Aplicarea rezilienţei în mediul școlar și în comunitate este importantă pentru a obţine

avantaje ,legături sociale pozitive, pentru a reafirma valorile sociale şi a împiedica izolarea care
duce la violență și discriminare.

Rezilienţa promovează stimularea de comportamente solidare şi cooperare esențiale pentru

o performanţă optimă a comunității.

9
Profesorii vor lucra pentru a pune în aplicare un proiect care să aibă următoarele concepte :

 Rezilienţa. Definiţie. Pilonii de rezilienţă (inițiativă, independență, creativitate,

interacțiune, simțul umorului, moralitate și gândire critică = AUTOCUNOAȘTERE)

 Sentimentul subiectiv al rezilienţei: " Eu sunt, Eu am, Eu pot"

 Adolescența: cele opt vârste ale lui Erickson.

 Familia ca și nucleu central generator de reziliență . Importanţa rezilienţei familiale.

 Factori de risc şi factori de protecţie ai rezilienţei .

 Mărturii ale oamenilor cu capacitate de rezilienţă

Obiectivele care trebuie să fie efectuate cu elevul(a) rezilienți, sunt:

 Promovarea gândirii libere şi libera exprimare de idei

 Contactarea la emoţii

 Găsirea pozitivității în cadrul fiecăruia dintre noi

 Acceptarea diferențelor

 Dezvoltarea responsabilitatății

 Recunoașterea propriei valori, și a valorii celuilalt. Respectarea a ceea ce alții apreciază

 Îmbunătățirea bunelor maniere .

 Practicarea cooperării, înţelegerii şi toleranţei.

 Discutarea punctelor de vedere.

10
 Profilul elevului rezilient
Anumite caracteristici ne permit să recunoaștem caracteristicile elevului rezilient:

 Controlul emoţiilor şi impulsurilor.

 Autonomie.

 Simț al umorului

 Concepţia pozitivă despre sine (stima de sine).

 Empatia.

 Capacitatea de a înţelege şi a analiza situaţiile.

 Competența cognitivă.

 Capacitatea de atenție şi concentrare.

Există condiţii sociale şi de mediu familial care favorizează posibilitatea de a fi resilient:

 Siguranța unei iubiri necondiționate.

 Relaţia de acceptare de către un adult important pentru copil( tatăl, mama etc).

 Extinderea de reţele informaționale de suport.

În copilărie : „ promovarea rezilienţei nu este o sarcină pentru un anumit sector, însă

toţi adulţii au responsabilitatea de a avea grijă şi de a proteja copiii şi adolescenţii și să le
asigure dragostea, încrederea fundamentală și independența." Grotberg (1995)

Grotberg (1995) a creat un model în care caracterizează un copil rezilient prin ceea
ce este capabil să verbalize: "Eu am", "Eu sunt", "EU pot". În toate aceste verbalizări vom

11
putea observa caracteristicile de reziliență din profilul descris în aliniatul precedent: stima de
sine, încredere în sine și în mediu, autonomie și competența socială.

De asemenea este văzut aici, un proces de cauzalitate circulară care este retransmis în
permanență.

Există oameni care prin dragostea lor necondiţionată ne fac să ne simțim că suntem
niște persoane demne de afecțiune și dragoste. Contând pe acest fundament solid al încrederii în
mine, ca persoană, şi în mediul înconjurător, eu pot avea siguranța că totul va fi bine, pentru că
pot să vorbesc despre lucruri care mă sperie sau mă deranjează, greșind, dar totodată sunt
capabil să găsesc soluții și moduri de a rezolva problemele. Posesia acestor atribuții verbale pot
fi privite ca un permanent stimul de rezilienţă iar sensul acestor verbe ar fi:

( EU ) AM

 Oamenii din jurul meu care au încredere în mine şi care mă iubesc necondiționat.

 Oamenii care îmi pun anumite limitări pentru a învăța cum pot fii evitate pericolele sau
problemele.

 Oamenii care-mi arată prin purtarea lor cum ar trebui să mă comport.

 Oamenii care mă ajută atunci când sunt bolnav sau în pericol sau când am nevoie să
învăț anumite lucruri .

 Oamenii care-și doresc să mă învețe cum sa mă descurc singur.

(EU) SUNT

 O persoană pentru care alții simt apreciere și dragoste.

 Fericit când fac ceva bun pentru altii și le arăt afecțiunea mea.

 Capabil de a învăța ceea ce profesorii mei mă învață.

 Respectuos cu mine însumi și cu ceilalți.

 Dispus să-mi asum responsabilitatea pentru acțiunile mele.

12
  Sigur că totul va merge bine.

 Trist, fericit, supărat, speriat, etc. , recunosc şi-mi exprim dorința de a găsi support și
rezolvare

 Înconjurat de oameni care mă apreciază

(EU) POT

 Să vorbesc despre lucruri care mă sperie sau mă deranjează.

 Să aflu cum să-mi rezolv problemele.

 Să caut momentul potrivit pentru a discuta cu cineva sau a acționa.

 Mă pot controla atunci când îmi doresc să fac ceva periculos sau ceva ce nu este bine.

 Să găsesc pe cineva să mă ajute atunci când am nevoie.

 Să greşesc fără a pierde afecțiunea părinților mei sau a persoanelor importante din
jurul meu.

 Să simt dragostea și s-o exprim.

Astfel, copilul resilient, înainte de-a ajunge în anumite ipostaze , poate face "apel la puterea
interioară " (eu sunt/am), în care un adult important, pentru el, îl ajută să achiziționeze anumite
abilități, putând astfel să "recurgă la aceste abilități sau deprinderi în ceea ce privește relatiile
sociale şi umane" care (pot) să-l ajute să crească, şi pot să-l facă să "recurgă la mijloacele media
şi la sprijinul acordat de acestea" (am).

Ca şi consilieri școlari şi profesori putem să promovăm rezilienţa și astfel ne transformăm

în facilitatori ai învățării (rezilenței) și asta din punctul de vedere al educației formale și
informale și a unor situații care produc aceste verbalizări pentru fiecare copil şi adolescent care
crește ... și de ce nu ... pentru adulții din jurul nostru.

13
 Părinții, profesorii, comunitatea și societatea, sunt concepte esenţiale pentru a favoriza
rezilienţa la copii. Încă de la naştere, copiii, învăță despre încredere şi autonomie. Copilul are
încredere în persoana care îl susține necondiționat, îl pretuiește, îl liniștește și îi dă să mănânce
atunci când îi este foame , îl îngrijește atunci când este bolnav, speriat sau supărat. Învaţă în
mod progresiv să aibă încredere în propria sa capacitate de a se alimenta , de-a face baie , de-a
diminua plânsul și de a-și gestiona mai bine corpul.

"Erorile pot fi o experienţă educaţională sau dimpotrivă, una rușinoasă". În cazul în

care adultul critică felul în care copilul își rezolvă problemele și nu permite eșecul, va ii departe
de a promova rezilienţa, făcându-l să se rușineze și să înceapă să se îndoiască de capacitatea lui,
să-i distrugă auto-stima ,și să-i distrugă încrederea în sine, în adulţi şi în lumea care-l
înconjoară.

Ce pot face părinții și profesorii pentru a promova reziliența la copil?

Aduții ar trebui să fie cei care îi iubesc pe copii, îi respectă și îi ajută să treacă și să
depășească situațiile de frustrare, care le oferă un elan imperativ prin care ei pot dobândi
încrederea , de bază, necesară pentru a-și dezvolta stima de sine și a-și îmbunătăți reziliența.
Prin stimă de sine înţelegem "aprecierea că acel copil se va descurca el insusi, că odată cu
trecerea anilor va tinde să rămână într-o formă mai mult sau mai putin constantă şi că trebuie
să-i fie integrată o auto-percepţie realistă care să includă aspectele potențiale puternice și
slabe care să-l definească pe el însuși". Auto-conceptele integrate, percepții de sine şi auto-
stima, caracterizează modul în care copilul depășește dificultățile, crizele şi felul în care se
suprapune acestora . Aceste percepții provin din feedbackul permanent care vine din mediul
emoțional. Acest mediu afectiv este, de asemenea, un potenţial facilitator de creativitate, jocuri
şi umor .

"Creaţia presupune un proces dinamic care vă duce în originea şi scopul problemei și

care este analog cu procesul care urmează după soluţionarea problemelor”. Grotberg
(1995)

Acest proces are mai multe etape, şi părinţii sunt sursa principală de stimulare , prin
identificarea modelului, relaţia cu copiii şi capacitatea de a se juca şi de a râde fără implicarea
nici unui agent extern. Zilnic vedem în sălile de clasă, copii care au o nevoie permanentă de un
mentor., de un adult care să-i „dirijeze” sau, în absenţa sa, de o "maşină" care să-i ghideze, într-
un fel, " jocul ", pentru "a nu se plictisi". Jocul video, televizorul, clubul, sunt un fel de
înlocuitori ale poveștilor, jocurilor, desenelor, prietenilor de cartier care erau lucrurile care le
stimulau creativitatea, integrarea socială şi crearea de reţele în afara contextului familial.

14
 Jocul, după Bettelheim, joacă un rol important la copil, deoarece îi permite să încerce
această experienţă din nou şi din nou, invațându-l și permițându-i să testeze soluţii posibile în
fața diverselor situații. Pe de alta parte, umorul (negativ), oboseala şi stresul îl menţine adormit,
îl lasă paralizat pe adult și nu-l mai poate stimula pe copil, ratând ,astfel, o mare resursă care v-ar
permite,(ca adulți) să reduceţi nivelurile de anxietate, durere, şi teamă, pentru a rezista la situații
adverse. Umorul devine negative și poate fi perceput ca ceva în detrimentul auto-stimei și astfel
se pierde din vedere potenţialul său de agent protector. În măsura în care copilul se simte valoros
şi credibil, puteţi făuri o reţea socială în care să se insereze. Termenul de reţeaua socială
cuprinde, de fapt, un grup de oameni, membri, vecini, prieteni, și alții care oferă asistenţă şi
suport real şi durabil atât familiei cât și individului.

Lungul șir de ore de lucru, lipsa de securitate în stradă, de incertitudine economico- socială,
ne face să ne "ascundem" în casa noastră sau în zonele noastre private, şi mai mici, determinând,
astfel, o dezintegrare graduală a reţelelor sociale şi un sentiment de neajutorare, singurătate,
asemeni vieții din acest spațiu al copiilor copiii nostri.

Întrebarea se pune în felul următor: „Suntem conștienți, oare, că le luăm copiiilor noștri
posibilitatea de a crea un grup de care să aparţină şi o reţea de sprijin, atât de necesare pentru
a trata dificultăţile din viaţa lor?”

Transcenderea circumstanţelor şi senzaţia de durere si suferință sunt factori care îi fac

rezilienți pe oameni. Numai uniți,afectiv vorbind, putem face față unei situații nefavorabile,
pierderilor semnificative și altor lucruri de acest fel. Un profund ataşament emoţional, este apoi
bazat, pe o auto-stimă pozitivă, umor, creativitate, sentiment de apartenență, reţele sociale şi
simţul depășirii divergențelor în propria viață.

Ce acțiuni putem implementa în promovarea rezilienței la copii?

La copiii mici,prin anumite tehnici , care sunt la îndemâna oricui: comunicare,

îmbrățișare, alimentare, dăruire, laudă pentru progresele făcute etc etc, putem să-i ajutăm și mai
ales să le dezvoltăm stima de sine și multe alte capabilități și capacități care îi vor ajuta în viitor
și care-i va face niște persoane reziliente și capabile să-și supereze problemele.

În adolescență :-„ Dependențele (droguri, alcool etc), violența, formele clinice de

discomfort,de astăzi ,precum depresia , cu o creştere semnificativă spre sinucidere; criza de
anxietate si suferința , tulburările de alimentație și altele, sunt indicatori psihopatologici
moderni".

15
 Față de această situație ni se pare esenţială o abordare preventivă, cu accent pe stimularea
rezilienţei având în vedere această etapă de viață.
Împărtăşim viziunea adolescentului ca membru al unei familii şi a unui sistemul social
(funcțional sau disfuncțional), care vizează ( nu determină ) în procesul de socializare ,
permiţându-le să încorporeze valori, credințe, modalități afective și cognitive , din care își vor
construi propria subiectivitate. Din această perspectivă, prevenirea, trebuie să fie adaptată la
consolidarea protecţiei de factori individuali şi socio- familiari, care ar putea să-i facă mai puţin
vulnerabili la problematica din ce în ce mai răspândită a violenței și dependențelor. Fiind
adolescent,faptul în sine, reprezintă adoptarea unui comportament de risc, neutralizabil doar prin
consolidarea comportamentelor de protecţie provenite dintr-un mediu afectiv plin de înţelegere
şi limitare.

Nu trebuie să uităm că aceasta este o etapă de aliniere greşită a încrederii in sine,

deoarece este vorba de a-și găsi propria lor identitate. Datorită erupției de schimbări fizice,
emoționale și sociale, își pierd încrederea în propriile posibilităţi și aceasta în contextul în care ,
aceste posibilități nu le cunosc bine. Încrederea de bază , calitatea rezilienței, este ezitantă.
Numai datorită susținerii familiei, şi a sistemului de învăţământ, va fi posibilă, recuperarea şi
întărirea încrederii în sine..

Valoarea rezilienței ca și principiu educativ

Valoarea pedagogică a rezilienţei rezultă, în parte, din structurarea noțiunilor de structură şi
intervenţie umană, şi a conceptelor de cultură şi auto-învăţare, într-o nouă problematică, pentru a
înţelege procesul de învăţământ. Această problematică respinge noțiunea prin care școlile sunt
pur și simplu locuri de instrucţiuni şi, în acest sens, nu numai că politizează noțiunea de cultură
dar semnalizează necesitatea de a analiza cultura din școală în cadrul schimbării acestui „ câmp
de luptă” şi contestații. Cunoştinţele din învățământ, valorile şi relaţiile sociale sunt acum
amplasate intr-un context de relații antagonice trăite, care trebuie examinate și care sunt
conţinute în cadrul culturilor dominante şi subordonate care caracterizează viața in școli .
Elementele de rezilienţă devin acum punctul central pentru construcția de seturi diferite de
experienţe, în care elevii pot găsi o „voce ” şi pot să menţină şi să extindă dimensiunile pozitive
ale propriilor culturi şi a istoriei. În cadrul acestei perspective, în programele de intervenţie,
încă din copilărie, este evidenţiată "promovarea factorilor de protecție în dezvoltarea copilului,
care sunt contrare programelor tradiţionale, al căror scop este de a reduce sau preveni
prezenţa de necazuri şi riscuri". Putem observa cum e construită în practică, această capacitate
pentru a depăşi condiţiile adverse şi de experienţă, şi cum putem ajuta oamenii să-și recapete
respectul de sine pentru a-și crea propria lor cale fără repetarea greșelilor pe care le-au făcut
trecut. Accentul se pune pe promovarea de factori de protecţie în consolidarea capacităţilor
individuale şi de grup, pentru a-si confrunta şi transforma riscurile si dificultăților care rezultă
din sărăcie, oprimare socială, lipsa unei structuri familiale şi altele. Totuşi, aceasta nu înseamnă

16
că proiectele nu mai iau în considerare necesitatea unor schimbări structurale în contextul social
și în acțiunile puse în aplicare. Pentru dezvoltarea acestor competenţe se consideră că:

sunt generate de un proces interactiv desfășurat de copil în mediu lui. Prin urmare,
construcţia sa depinde de elementele intra-psihice ale copiilor şi de un set de procese
sociale (familia şi reţeaua de suport extern);

 sunt capacităţi care sunt în dezvoltare progresivă, și care sunt influenţate de schimbările
care apar pe parcursul acestui proces interactiv desfășurat de copil în mediul afectiv;

 sunt aptitudini care pot fi promovate, dar sunt relative şi nu absolute. Ele sunt
prezentate ca și cum "sunt şi nu ca o condiţie de a fi”.

Concluzie
În concluzie, reziliența se bazează pe o interacţiune între o persoană şi mediul ei nefiind o
capacitate absolută sau stabilă, nu are limite și mai mult decât atât, este un proces ce poate dura
toată viața.Rezilienţa poate varia în funcție de timp şi circumstanţe. Acesta este rezultatul unui
echilibru între factorii de risc, de protecţie şi factorii de personalitate a fiecărui om . Prin
urmare, rezilienţa are două componente majore: rezilienţa distructivă şi capacitatea de a
reconstrui pe circumstanţe adverse sau factori. Există condiții ale mediului social şi familial
care favorizează posibilitatea de a fi rezilient, ca de exemplu:

siguranța de a primi dragoste mai presus de împrejurări şi necondiţionată de nici un

comportament sau orice alt aspect al persoanei ,

relația de acceptare necondiționată a unui adult important pentru copil;

extinderea de reţele informale de suport.

Școlile sunt mediile cheie în care elevii pot dezvolta capacități de reziliență prin anumite
strategii care promovează factorii interni și externi pentru o dezvoltare de succes a elevilor.

17
 Profesorii trebuie să devină un sprijin emoțional, important ,pentru elevii lor, ajutându-i să-
și dezvolte punctele forte, resursele și învățămintele în fața experiențelor și situațiilor adverse
sau traumatice.

Bibliografie
CYRULNIK, B (2002) Los Patitos feos. La resiliencia: una infancia infeliz no determina la vida
Gedisa.

HALSTED, Alice (2000) "Educación redefinida: la promesa del aprendizaje-servicio"en

Ministerio de Cultura y Educación, República Argentina.

HENDERSON, N y MILSTEIN, M (2003) "Resiliencia en la escuela", Buenos Aires, Barcelona,

México, Paidós.

VYGOTSKI, L S. (1979) "El desarrollo de los procesos psicológicos superiores" Barcelona,

Editorial Crítica.
www.un.org/esa/ffd/doha/index.htm

BOEGE, V.; BROWN, A.; CLEMENTS, K.; NOLAN, A. 2008. On hybrid political orders and
emerging states: state formation in the context of ‘fragility’.

18
www.berghofhandbook.net/uploads/download/boege_etal_handbook.pdf3http://devdata.worldba
nk.org/atlas-mdg/4Penson, J.; Tomlinson, K. 2009. Rapid response: programming for education
needs in emergencies. IIEP-UNESCO.

UNESCO. 2008. Capacity development in educational planning and management for achieving
EFA: a UNESCO strategy paper First draft.Academy for Educational Development (AED). Big
impact small technology – practical options for development.Forthcoming.

Anexe

Opt etape de dezvoltare a personalităţii umane- Teoria lui E. Erikson

 naştere - 1 an încredere /neîncredere. Se formează sentimentul de încredere versus

neîncredere în ceilalţi, în funcţie de îngrijirea şi dragostea acordatăcopilului,

 1-3 ani(copilăria mică) autonomie /îndoială, ruşine Când copilul începe să facă anumite
lucruri se dezvoltă sentimentul de autonomie, încredere în sine, cu riscul de a greşi

19
 3-6 ani(copilăria mijlocie) iniţiativă /culpabilitate Copilul poate lua iniţiative,
explorează şi îşi satisface curiozitatea (dacă simte că este autonom)

 6-12 ani(copilăriamare) împlinire /inferioritate În acest stadiu copilul achiziţionează

cunoştinţe şi deprinderi specifice culturii din care face parte în special prin intermediul
şcolii. Apare prima comparaţie socială. Astfel, o abordare corespunzătoare din partea
părinţilor, dar şi a profesorilor şi a colegilor va dezvolta un simţ al competenţei sau
dimpotrivă, printr-o atitudine necorespunzătore, vor dezvolta sentimentul de inferioritate.

 12-18 ani(adolescenţa) identitate de sine / confuzie de rol Adolescentul caută să-şi

formeze şi să-şi dezvolte identitatea personală şi vocaţională, încearcă să se identifice cu
un rol profesional.

 18-30/35 ani(tânărul adult) Intimitate /izolare de ceilalţi Dimensiunile esenţiale ale

acestui stadiu sunt dragostea şi relaţiile inter-umane. Nu are importanţă cât de mult
succes ai în activitatea profesională, spune Erikson; nu eşti dezvoltat complet până nu
eşti capabil de a dezvolta sentimentul intimităţii. Un individ ce nu dezvoltă un sens al
identităţii nu se va implica cu uşurinţă in relaţii intime şi va avea tendinţa de a se izola.

 35-65 ani(adultul) Productivitate,creativitate,realizare /stagnare . Prin "deschiderea

eu-lui" ("generativity") Erikson se referă la abilitatea adultului de a se orienta către
exteriorul său, în scopul îngrijirii altora (rolul patern, de exemplu). Erikson afirmă că
adulţii au nevoie de copii la fel cu aceştia au nevoie de adulţi.

 peste 65 de ani(bătrâneţea) integrităţii psihice sau a disperării. Dispare rolul

profesional odată cu retragerea, dispare şi rolul parental când copiii sunt la casele lor
(asta în cazul în
care acest rol a fost îndeplinit) sau a intervenit decesul partenerului de viaţă; încep să
apară mai frecvent întrebări
despre rolul propriei existenţe, teama de moarte, iar atunci când aceste problema nu au
fost rezolvate favorabil se ajunge
la o fază de disperare, numită şi depresia bătrâneţii.

20