Sunteți pe pagina 1din 12

LISTA AUDIȚII Istoria Muzicii

1. Puccini:

- Tosca

- Madama Butterfly

2. P. Mascagni & Leoncavallo:

- Cavalleria Rusticana

- Paiațe (Pagliacci)

3. Claude Debussy:

- Marea (La Mer) – Piesă divizată în trei părți:

1. "De l'aube à midi sur la mer" ("From dawn to noon on the sea");

2. "Jeux de vagues" ("Play of the Waves");

3. "Dialogue du vent et de la mer" ("Dialogue of the wind and the sea")

- Preludiu la după amiaza unui Faun (Prelude to the Afternoon of a Faun)

4. A. Schönberg:

- Pierrot Lunaire

5. Alban Berg:

- Concert pentru vioară

VERISM

În pragul sec. al XX-lea, cultura muzicală europeană apare ca un mozaic cu diverse tendințe, generate de impulsul wagnerian. Generația postromantică caută drumuri noi, fie reacționând împotriva romantismului wagnerian, fie urmând calea acestuia și mergând până la limitele extreme ale subiectivismului romantic. Verismul, impresionismul și expresionismul sunt cele 3 noi orientări, direcții artistice principale, 3 soluții naționale (it. , fr. , germ. ) născute la sfârșitul sec. al XIX-lea care, alături de marea tradiție clasico-romantică, deschid porțile sec. al XX-lea, marcând începutul unei vertiginoase dezvoltări artistice, în care tendințele și inițiativele stilistice se interferează, se intercondiționează, fără a oferi întotdeauna demarcații precise. Verismul este un curent muzical apărut în opera italiană de la sfârșitul sec.XIX și prima jumătate a sec.XX. Născut într-un moment în care romantismul își epiloga existenta, Verismul se constituie într-o soluție națională italiană de continuare a marilor tradiții. El apare mai întâi în literatură, trecând apoi în artele plastice, în teatru și, în sfârșit, în muzică îmbrăcând forme proprii și specifice de realizare. Platforma pe care se edifică o constituie filozofia realismului în artă a lui De Sanctis, pe care Luigi Capuana își fundamentează concepția artistică pe care și-o expune într-o serie de scrieri, definindu-se astfel drept inițiatorul verismului în literatura italiană. Într-o concepție asemănătoare își fundamentează creația și Giovanni Verga care, cu nuvela Nedda și alte scrieri, arată adevărata față a lumii, a lucrurilor, devenind astfel întemeietorul verismului. Verismul italian corespude realismului literar francez avându-i ca reprezentanți pe Balzac, Sthendal, Flaubert și Maupassant, în forma sa naturalistă, influențat de pozitivismul lui Auguste Comte și determinismul lui H.Taine în filozofie. Adevărul înainte de toate era idealul marilor reprezentanți ai artei italiene și nimic nu era mai important decât redarea veridică a faptelor, evenimentelor și trăirilor puternice, indiferent de mijloacele de expresie.

CARACTERISTICI

1. Sistem modal pentatonic (Turandot), alternând cu sistemul tonal.

2. Melodică de tip arioso, cu evidente influențe din partea conzonetei populare italiene.

4.

Agogică variată

5. Dinamică extrem de bogată și diversă

6. Mare bogăție timbrală:

Orchestra devine egală ca importanța cu soliștii vocali, în ansamblul interpreților Corul, în schimb, își diminuează importanța (cu unele excepții: în Cavalleria rusticana de Mascagni, în Madama Butterfly de Puccini).

7. Polifonie liniară

8. Armonii variate -suspensii acordice cu rezolvări întârziate -schimburi enarmonice și alunecări cromatice -bitonalism -succesiuni paralele pentatonice

9. Forme libere

10. Subiecte inspirate din cotidian (realiste) Pasiune și trăiri puternice Profunde analize psihologice Final tragic.

REPREZENTANȚI

Giacomo Puccini ( Manon Lescant, Boema, Tosca, Madama Butterfly, Turandot) Ruggiero Leoncavallo (Paiațe) Pietro Mascagni (Cavalleria rusticana) Umberto Giordano (Andreea Chénier, Fedora) Francesco Cilea (Adriana Lecouvreur) Alfredo Catalani (La Wally)

Înaintea lui Mascagni și Loencavallo, Verdi prefigura verismul prin operele : Rigoletto, Traviata și Trubadurul, iar în Franța, Bizet a impus noul stil prin opera Carmen. Evidente tendințe veriste se văd și la Gustave Charpentier în opera Louise.

IMPRESIONISM

Impresionismul este un curent artistic apărut în arta plastică franceză de la sfârșitul secolului XIX și ilustrat de pictori ca Monet, Degas, Manet, Renoir, Pisaro, Sinsley, Cezanne, etc. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Louis Leroy în publicația franceză Charivari, cu privire la cunoscuta pictură a lui Claude Monet, Impresie, răsărit de soare. Impresioniștii sugerează mai mult decât descriu. Ei înfățișează nu obiectul, ci reacții emoționale față de acesta. Trăsături: refuzul subiectelor de tip romntic (sentimentale, istorice, mitologice), peisaje vaporoase, atmosferă irizată, vânt-ceață-vapori-nori (tematică acvatică), conturul imprecis, jocul inedit al luminilor cu umbrele, noi dimensiuni ale cromaticii și tușeului.

Impresionismul literar a apărut în literatura germană ca reacție împotriva literalismului, considerat exagerat și nerealistic. Formele preferate sunt poezia lirică, poezia scurtă, piese dramatice într-un act, toate slujind modului de exprimare subiectiv. Printre reprezentanții cei mai importanți se numără Arthur Schnitoler, Hugo von Hofmannsthal, Rainer Maria Rieke. În Franța, corespondentul impresionismului în literatură este simbolismul.

În muzică, impresionismul a fost impus de Claude Debussy, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea pentru a se delimita de sentimentalismul și izbucnirile temperamentale ale romanticilor, în mod special de stilul Wagnerian. Compozitorul a cultivat muzica de atmosferă și culoare timbrală. Alături de el, tentația colristică a captat interesul și altor compozitori, în mod deosebit, al lui Maurice Ravel (la acesta fiind mai degrabă o interferență între impresionism și neoclasicism). Caracteristicile impresionismului muzical: transparență, irizare, arabesc (ornamentat), discreție și delicatețe, claritate și eleganță a exprimării.

Limbajul armonic are parte de o considerabilă îmbogățire:

1. Acordul tinde să se detașeze de funcționalitatea tonală. Prin urmare, înlănțuirile dintre acorduri vor evita situațiile categorice dominantice, intercalând treceri prin relații de terțe sau secunde cu acorduri străine sau modulații.

Exemplu:

Suita bergamască – Clar de lună, Debussy.

2. Dispariția noțiunii de disonanță (emanciparea disonanței în consonanță,

specific lui Debussy). Exemplu:

Telleas și Milisande, Debussy

Fata cu părul băla, Debussy.

3. Acorduri cu note adăugate. Exemplu:

Preludiu la dupămiaza unui faun, Debussy – a treia și a patra prezentare a temei au sextă adăugată.

Sonatina, Ravel - cu secundă și sextă adăugată.

Alborada del graciozo, Ravel.

4. Acorduri cu duble terțe (la Ravel, majore și minore simultan).

Exemplu:

Daphnis și Chloe, Ravel.

5. Acorduri:

- de undecimă, la Debussy. Exemplu:

Musique pour le Roi Leah

Pelleas și Milisande (un tip de acord de 11 lipsit de 3 și 5)

- de undecimă și terțiadecimă, la Ravel. Exemplu:

Daphnis și Chloe

Sonatina

Historie naturalles

6. Acorduri de împrumut (un acord străin de tonalitate este integrat pentru un

moment în desfășurarea muzicii).

Exemplu:

Canope, Debussy

General Lavine excentric, Debussy

7. Acorduri prin suprapuneri tonale; școala franceză explică unele agregate armonice (acord irațional, suprapunere de sunete care nu mai corespund acordului din armonia clasică). La Debussy, ca provenind din suprapunerea a două acorduri din tonalități diferite.

Exemplu:

Începutul operei Pelleas și Milisande.

8. Armonii de cvarte, cvinte și octave paralele, de secunde și septime.

Exemplu:

Sonatina, Ravel: paralelisme de cvinte apar frecvent, susținând în bună parte o atmosferă modală.

Daphnis și Chloe, Ravel: suprapunere de 6 cvinte.

Pavana pentru o infantă defunctă, Ravel: șirul de none paralele.

9. Atonalism: se vorbește la Debussy de atonalism, dar el obține o ambianță

atonală cu mijloace tonale. Exemplu:

Pași pe zăpadă

Pelleas și Milisande

La nivel tonal, apare:

1. Utilizarea modurilor gregoriene (diatonice), mai ales cele preluate de la madrigaliștii francezi (Claude le Jeune în special) și a celor proprii muzicii

Extremului Orient. Exemplu: diferite moduri populare și gregoriene la Debussy în Pelleas și Milisande.

2. Scări pentatonice apar constant în desfășurarea melodică, mai ales la Debussy, preluate de la Musorgski. Exemplu: Clar de lună din Suita bergamască, Catedrala scufundată (mixturi de acorduri), preludiu la După-amiaza unui faun, Menestrelii, Marea, Nori.

3. Gama prin tonuri (hexatonică), mai ales la Debussy. Exemplu: Voiles, preludiu la După-amiaza unui faun, Marea.

Trebuie remarcat faptul că melodia nu mai reprezintă elementul primordial, ci este o consecință a agregatelor și relațiilor armonice (un specific al melodiei tipic impresionismului este că melodia este expusă foarte des în octave). Ritmul, tratat ca un element principal al discursului muzical, este de o mare varietate: calchiat pe formule de la cele mai simple la cele mai complexe, suprapunând pe verticală până la 7 formule metrice (de exemplu la Debussy, în schița simfonică Din zori până în amiază pe mare), de asemenea, folosirea metrilor asimetrici și a metrilor alternați. Impresioniștii au un adevărat cult al sonorității, al timbrului; scriitura pentru orchestră este bogată în combinații instrumentale inedite, ajungând uneori la o adevărată pulverizare a timbrurilor (orchestra este concepută ca o imensă paletă multicoloră). Scriitura pianistică este plină de nuanțe și subtile indicații de expresie; pianului i se vor valorifica toate posibilitățile coloristice, mai ales prin folosirea pedalelor. Toate aceste elemente concură la crearea unui sistem de culori sonore, compatibil cu irizația cromatică a picturii impresioniste. Altă caracteristică este preferința pentru miniatura liberă, degajată de structurile tradiționale, acest gen scurt fiind apt peentru notarea impresiilor.

Programatismul este redus la schiță (titlurile indică ceea ce sugerează impresia evoctă de muzică):

imagini ale naturii:

Grădini sub ploaie din Stampe

Preludiile: Vântul pe câmpie (I) și Colinele de la Anacapri (II)

Păsări triste, Ravel

O barcă de pe ocean, Ravel

din lumea trecutului:

Șase epigrafe antice, Debussy

Pavană pentru o infantă defunctă, Ravel

realitatea înconjurătoare:

Foc de artificii, Debussy

Jocuri de apă, Ravel

viața copiilor, lumea basmelor:

Colțul copiilor, Debussy

Mama mea, gâsca, Ravel

imagini umoristice:

Preludii: Dansul lui Puck (I) și General Lavine excentric (II), Debussy

Alți compozitori cu tente impresioniste: Fl. Schmitt, A. Rousell, Manuel de Falla, Bartok, Skriabin, Janecek, Prokofiev, Szymanowsky, Casella; iar dintre români:Enescu, Mihail Jora, Andricu, Marțian Negrea, Alexandrescu, Ciortea.

DEX:

Agregat (numit și acord irațional) = suprapunere de sunete care nu mai corespund acordurilor din armonia clasică. El nu mai posedă o funcție dependentă de ierarhia tonală, căci nu mai întreține relația cu un centru gravitațional.

Faun = zeu al fecundității din mitologia romană; sens curent – divinitate romană campestră, protectoare a câmpurilor, pădurilor, turmelor, înfățișată ca un bărbat cu coarne și cu picioare de țap (din latinul faunus).

EXPRESIONISMUL

Expresionismul este un curent muzical provenit din arta plastică, expresie a unei reacții la civilizația industrială de la începutul secolului XX. A apărut mai întâi în Germania și Austria.

Tema preferată a perioadei respective rămâne cea a marilor destrămări sufletești, oglindă a marilor prefaceri sociale din jurul primului război mondial.

Alcătuirea și propagarea ideologiei expresioniste se datorează celor 2 grupări artistice germane, Die brücke (Podul) și Der blaue reiter (Călărețul albastru), precum și unei serii de reviste, centre ale efervescenței literare expresioniste.

După expoziția din 1892 a pictorului Eduard Munch, tabloul Strigătul este considerat manifestul expresionismului. Alți reprezentanți ai curentului în pictură sunt Wassily Kandivski și Wilhelm Worringer.

Crezul lor estetic este:

Arta ca expresie a eului; subiectivitate, tensiune lăuntrică (exacerbarea romantismului);

Realizarea formelor sintetice prin esențializare, abstractizare, totodată tendința de deformare, haos;

Interesul pentru culturi arhaice, pentru hoticul medieval, exotic, irațional, noncomformism;

Opoziție față de impresionism și față de romantism, prin exprimarea angoasei, neliniștii, tragicului, instinctelor vitale, mizeriei sociale etc.

Artiști plastici: Paul Klee, Käthe Kollwitz (sculptor și gravor german), Alfred Kubin (grafician), Emil Nolde (fondatorul expresionismului german), Karl Schmidt- Rottluff, Ernst Barlach (sculptor, gravor, poet și dramaturg german), Oskar Kokoschka (ilustrator al revistelor Der Strum).

În literatură se remarcă: Johan August Strindberg (dramatur și poet suedez), Georg Brüchner (care prefigurează tendințe ale expresionismului); poeți – Georg Trakl, Georg Heym, Franz Werfel; prozatori Franz Kafka, Stefan Zweig, Heinrich Mann; dramaturgi Gerhardt Hamptmann, Frank Wedekind.

În muzică, expresionismul poate fi definit din două perspective: la nivel dramaturgic, în muzica cu text expresionist (lucrări scenice ale lui Berg și Schönberg) sau chiar la nivelul limbajului propriu-zis.

Astfel, expresionismul cunoaște două tipuri de manifestare:

- prin Schönberg și școala dodecafonică vieneză;

- prin Stravinski (din perioada rusă);

Aceste orientări corespund de fapt unor soluții diferite date pe plan muzical cerinței expresioniste:

Exacerbarea tensiunii emoționale și exaltarea expresiei;

O melodică fragmentată și declamatorie cu o armonie excesiv cromatizată, la limitele atonalității, cu contraste dinamice violente;

Procedee expresionist-muzicale: de la tonalism deformat la atonalism, dodecafonism, sprechgesung, sprechstimme, Klangfarbenmelodie.

Etapele creatoare a celor trei vienezi (Schönberg, Berg și Webern):

1. Linia tonală post-romantică, până în 1908; cromatizare intensivă a armoniei tonale postwagneriene.

2. Atonalismul – până în 1923:

Apare ca o opoziție de principiu la tonalitate, dar termenul de atonal este contestat incluziv de Schönberg. Atonalismul se caracterizează prin evitarea, iar mai târziu negarea totală a relațiilor sonore din cadrul tonalității. Se neagă principiul centrării sonre în jurul tonicii, precum și raporturile funcționale.

- disonanțele se emancipează până la egalitatea de tratament cu consonanțele (se preferă 2m, 7M, 9m, 4+);

- atematism, imposibilitatea de a arcui forme mari din cauza lipsei temelor și a foncționalității tonale; se inventează seria;

- deocamdată, negarea tradiției tonle nu este înlocuită de un sistem coerent, iar exerimentarea atonalismului preferă domeniul miniaturilor formale și scriitura polifonică. Excepție – Wozzeck de A. Berg.

Atonalismul liber apare în câteva lucrări considerate de cotitură în creația lui Schönberg:

Trei piese op. 11

Cartea grădinilor suspendate op. 15

Cinci piese pentru orchestră op. 16

Melodrama Pierrot lunaire op. 21

3. Dodecafonismul: elaborat de Schönberg în cei aproape 10 ani de pauză componistică, între 1914-1923, utilizat în creații din 1923. Dodecafonismul constituie o tehnică specială de lucru în compoziția atonală, folsind cele 12 sunete ale scării cromatice supă procedee seriale. Seria este o structură de bază independentă care este constituită după principiul non-repetării melodice a sunetelor: un același sunet nu poate reapărea decât dacă au fost epuizate celelalte din alcătuirea seriei respective, ordinea de apariție, ca și structura seriei, urmând a fi alese de compozitor. Intervalele melodice succesive dintr-o serie nu au voie să dea impresia unei relații funcționale (Concertul pentru vioară de A. Berg).

Formele seriei pot fi:

- seria de bază (0)

- inversarea seriei de bază (i)

- recurența seriei de bază (R)

- inversarea recurenței (i.R.)

Dacă se utilizează cele 4 procedee de lucru, se obține un număr de 48 de ipostaze

ale unei serii de bază (4 x 12 = 48).

Mijloacele de prelucrare a naterialului serial:

- transpunerea seriei pe oricare din cele 12 sunete;

- permutarea termenilor seriei de bază;

- interpolarea seriei de bază cu elemente din alte serii;

- rotația sau descompunerea în grupe sau serii mai mici;

În mod curent este practicată combinarea sunetelor unei serii melodice cu armonizarea acesteia. Seria simetrică este acea dispunere cu simetrie bilaterală sau cu axă de simetrie (Webern Suita lirică, Simfonia pentru clarinet, clarinet bas, 2 corni, harpă, viori, viole și violoncele op. 21, Concertul pentru 9 instrumente op. 24, Cvartetul de coarde op. 28). Punctualismul este un aspect particular al dodecafoniei. Își trage numele de la tehnica punctării sunetelor (la rândul lor serializate ca durată, dar și ca timbru) în contrast cu arcurile melodice din creația lui Schönberg. În unele lucrări pentru orchestră, fiecare punct sonor, cântat de fiecare dată la alt instrument, are un timbru diferit, fapt pentru care se vorbește despre melodia de timbruri sau melodia culorilor (Klangfarbenmelodie). Exemplu: Webern Șase piese pentru

orchestră mare op. 6, Cinci piese pentru orchestră op. 10.

Influențe expresioniste întâlnim la: Hindemith, Bartok (în lucrările scenice, exemplu fiind Castelul lui Barbă Albastră), Enescu, Janacek, unele simfonii de Mahler și opere ale lui R. Strauss.