Sunteți pe pagina 1din 5

Sesiunea euroregională de comunicări științifice pentru profesori

“Cunoștințe, cercetare, meserie – calea spre dezvoltare personala” ediția a VII-a, Timișoara 2018

Imperativul sau principiul moral hartmanian între agentul moral și valoarea morală
sau calea de devenire la moralitate
Silaghi Diana
Liceul Tehnologic ”Alexandru Borza” Cluj-Napoca

The moral person is metaphysical possible only at the boundary between ideal and real determination,
in their point of impact, in their opposition, in their union, in the moment of overlapping of two worlds, the
ontological and axiological world. The intermediate position, the vivid fusion, between these two worlds, and
participation in both, is provided personality.
Keywords: moral value, moral agent, imperative, moral actional principle, moral motivational
principle.

Cum afectează valorile comportamentul uman care trebuie întotdeauna să fie cârmuit de
principiul moral? Răspunsul la această întrebare, spune Hartmann, este dat de faptul că principiul
moral Ar trebui nu este niciodată identic cu principiul motivațional Ar trebui să facă, în mod contrar,
acesta ar fi un ordin și nu un principiu moral.
În opinia lui Hartmann, principiul Ar trebui reprezintă, în sine, forma principiului acțional
Ar trebui să fie și acest principiu acțional Ar trebui să fie subzistă independent de realitatea
sau irealitatea materială a valorilor.
Acesta conține, în sine, o tendință către realitate și deține, în sine, autonomia fiindului
independent de realitate sau de irealitate și tendința către realitate. În aceasta din urmă, în realitate,
tendința principiului acțional-ideal Ar trebui să fie și valorile sunt conectate dar nu se identifică.
”Valorile și idealul Ar trebui să fie stau într-o riguroasă corelație, într-o condiționare reciprocă.
Idealul Ar trebui să fie este modelul de a fi al valorii, este modalitatea proprietății ei, care niciodată
nu este pierdut în structura materiei. Dar valoarea este conținutul lui Ar trebui; el este structura
categorială, modelul existențial al idealului Ar trebui să fie…Idealul Ar trebui să fie este condiția
formală a valorii, valoarea este condiția materială a lui Ar trebui să fie”7. Deci, valorile sunt legate de
principiul moral Ar trebui atât sub aspect ”formal” cât și sub aspect ”material”.
În afară principiului acțional ideal Ar trebui să fie, există, după Hartmann, și un principiu
acțional pozitiv (Ar trebui să fie pozitiv) care apare în punctul de contradicție dintre domeniul ideal
și cel real, și, din acest motiv, este diferit de principiul acțional ideal (Ar trebui să fie ideal). ”Ar trebui
să fie pozitiv presupune, într-o situație dată, Neființa a ceea ce ar trebui să fie. Prin urmare, acesta
este posibil numai în sinele lumii reale”2. Deci, principiul pozitiv (Ar trebui să fie) nu se înscrie în
lumea valorilor, dar este adăugat la această lume. Cu alte cuvinte, superioritatea valorilor constă în
trecerea lor de la domeniul ideal la cel real.
Lumea, ca atare, nu este nici valoare, nici în opoziție cu valoarea. În lume, valorile sunt și pot
fi realizate, iar omul, ca purtător al valorilor, stă între bine și rău, el însuși nu este nici bun și nici rău,
dar, ca și purtător al valorilor, participă atât la bine cât și la rău.
Principiul acțional Ar trebui să fie este situat între Ființă și Neființă, iar gradul său de
pozitivitate depinde de tensiunea care există între lumea reală și cea ideală. „Dimensiunea principiului
Ar trebui, este, în primul rând, dimensiunea axiologică dintre valoare și non-valoare.
Legile fundamentale ale principiului Ar trebui să facă, constă în aceea că direcția în această
polaritate, indică întotdeauna fără echivoc, la polul pozitiv, valoarea.” 8 Întotdeauna dimensiunea
realului stă între doi poli: binele-situat ca valoare și răul-situat ca non-valoare.
Deoarece principiul moral Ar trebui poate fi actualizat numai în și prin agentul moral, omul
formează ”conexiunea metafizică cu lumea valorilor”. Motivul pentru care principiul moral pozitiv
(Ar trebui) găsește în subiectul moral un nod de sinteză este faptul că natura lui metafizică
întotdeauna îl dirijează către un subiect uman.

7
N. Hartmann, Moral Phenomena, Library of Philosophy, 2002, p 250
2
Ibidem, p 253
8
Ibidem, p 254
ISSN 2248-3985
ISSN-L 2248-3985 50
Sesiunea euroregională de comunicări științifice pentru profesori
“Cunoștințe, cercetare, meserie – calea spre dezvoltare personala” ediția a VII-a, Timișoara 2018
Astfel, principiul moral pozitiv (Ar trebui să fie) nu este diferit de subiectul uman, prin urmare,
el depinde de desfășurarea și actualizarea acțiunii subiectului uman. Determinarea principiului moral
Ar trebui este oarecum indirectă, deoarece această determinare depinde de sesizarea, de valorizarea,
de subiectul uman care acceptă sau respinge o situație ca atare, cu alte cuvinte determinarea
principiului depinde de faptul deciderii pentru sau împotriva principiului moral Ar trebui. Subiectul
uman își asumă conștiința principiului moral Ar trebui prin strădanie, voire și credință.
Cunoștințele joacă un rol subordonat reprehensiunii (dezaprobării) principiului Ar trebui.
Principiul moral Ar trebui poate determina numai activitatea subiectului moral și această determinare
ia forma acțiunii în care subiectul principiului acțional Ar trebui să fie devine subiectul al principiului
motivațional Ar trebui să facă, altfel spus devine subiect moral.
Subiectul moral este acela care gestionează și administrează imperativul Ar trebui în domeniul
existenței reale. ”Trăsătura esențială a subiectului moral, spune Hartmann, este aceea că, în ceea ce
privește valorile pe care le simte și le aprobă, el are aceeași mobilitate, aceeași gamă de activități în
lumea reală.
Această gamă este limitată prin faptul că, o dată cu sensul dat valorii, el recunoaște totodată,
valorile pe care le simte ca fiind deasupra sa și deasupra acțiunii sale, el știe că dezaprobarea acestora
va fi pusă în propria sa responsabilitate”9. ”Subiectul ca agent practic este punctul de intersecție între
două determinări sau puteri eterogene; și, în același timp, este punctul conflictual al acestor puteri în
lumea reală”.10
Acest conflict al valorilor dă naștere unei continue neliniști în interioritatea subiectului,
determinându-l să ia decizii. În acest fel, subiectul devine subiect moral.
Valorile ca esențe ideale sunt autonome și nu necesită nicio autorizare dată de către subiect.
Subiectul există doar atunci când aceste valori sunt actualizate din nevoia de afirmare și autorizare a
lui însuși. Această afirmare constituie scopul care este forma obiectivă a conținutului real al valorii,
și corespunde valorii în sfera ideală.
Dacă scopul aparține doar sferei ideale, cum poate fi el realizabil? Lui Hartmann, probabil, îi
scapă din vedere faptul că realizarea scopului (ca și materializare posibilă a suportului ontic valoric),
actualizarea lui, transcenderea lui din sfera ideală (a proiectelor) în cea reală a posibilităților, nu poate
fi făcută decât prin adaptarea valorizării la condiționările normativității impuse de imperativul Ar
trebui.
Suntem de acord cu faptul că nu orice valoare devine conținutul unui scop, pentru că nu orice
valoare este țelul principiului moral pozitiv (Ar trebui). Orice valoare care devine conținutul unui
scop este în relație cu voința, deoarece numai subiectul practic, pragmatic, își poate configura
scopurile, și le poate adapta realului concret în așa fel încât ele să devină realizabile, sau poate
transforma prin propria sa voință, fiindul (conținutul ideatic) valorilor în scopuri.
Dar dacă subiectul este mediatorul valorilor, de aici nu putem infera faptul că valorile implică
și un element subiectiv? Adică, nu cumva există o interdependență între subiectivitatea subiectului și
materializarea valorilor? Hartmann respinge această ipoteză deoarece „valoarea și Ar trebui nu sunt
nici subiective și nici obiective… ele subzistă atât în subiect cât și-n obiect.”11
Deci, nici subiectul și nici actele sale nu sunt subiective. Există doar conținutul conștiinței
care este subiectiv. Acest imperativ Ar trebui este, mai degrabă, asemănător Ființei decât cunoașterii,
deoarece cunoașterea are origine existențială și, prin urmare, este subiectiv condiționată, iar Ar trebui
are o origine ideală și este condiționat subiectiv numai atunci când devine actualizat. ”Ar trebui
cuprinde limita cunoașterii în două feluri: atunci când acesta intră în cunoașterea valorilor și atunci
când se exprimă în faptă”.12
Există, după Hartmann, și un alt aspect al imperativului Ar trebui, care are o influență asupra
comportamentului moral, și anume, aceea că determinarea existențială care este emisă de valori nu

9
Ibidem, p 261
10
Ibidem, p 262
11
Ibidem, p 265
12
Ibidem, p 265
ISSN 2248-3985
ISSN-L 2248-3985 51
Sesiunea euroregională de comunicări științifice pentru profesori
“Cunoștințe, cercetare, meserie – calea spre dezvoltare personala” ediția a VII-a, Timișoara 2018
trece la subiect fără să-l modifice, iar această modificare dă subiectului demnitatea personalității
morale.
Subiectul moral, poate fi distins prin două particularități:
1) Valorile nu sunt constrângătoare, ele sunt afirmate de către el (subiectul moral) și el
are puterea de a decide pentru sau împotriva lor
2) Subiectul deține valoricul care nu este identic cu cel al obiectului.
Prin realizarea unei fapte bune, persoana morală nu dovedește faptul că este ”bună de la
natura”, ci dovedește faptul că vrea pur și simplu binele celuilalt, deci este prin natura sa o persoană
altruistă. Hartmann presupune că bunătatea, (binele), este intrinsecă persoanei morale. Subiectul
moral nu este doar un purtător al binelui și răului, ci, în calitate de ființă morală, el ”poartă întreaga
scară diferențiată a valorilor morale și a non-valorilor”.13
Dar medierea valorilor implică dialecticitatea lor. Cum?
Pe de o parte, persoana morală ca mediator al valorilor determină realul (prin proiectarea și
realizarea scopurilor), pe de altă parte, persoana morală, însăși, este condiționată de existența în sine
a valorilor și de principiul pozitiv (Ar trebui să fie), deoarece orice valoare devine conținutul unui
scop doar atunci când ea este țelul principiului moral pozitiv (Ar trebui să fie).
Această mediere a valorilor determină realul care este, la rândul său, condiționat de existența
în sine a valorilor și de principiul pozitiv (Ar trebui să fie). Această mediere a valorilor nu este una
mecanică, automată, ci ea se realizează autonom. Acest fapt evidențiază esența persoanei morale, care
nu numai mediază valorile, ci le mediază ca subiect liber.
”Persoana morală, după Hartmann, este metafizic posibilă numai la limita dintre determinarea
ideală și cea reală, adică în punctul lor de impact, de opoziție, de uniune, în momentul conectării a
două lumi, lumea ontologică și cea axiologică. Poziția intermediară, de vie contopire, dintre aceste
două, precum și participarea la amândouă, este condiția personalității.”14
Valorile ca principii pot fi plasate, în mod condiționat, pe același nivel, ca și categorii
existențiale, deoarece, ele, ca principii superioare, ar putea fi analizate, ar putea fi construite ca
principii inferioare și trebuie să apară într-o formă modificată în principii superioare. Aceste principii
superioare corespund, în esență, ”primului motor” aristotelic. Deci, ele sunt motorul din spatele
principiului acțional Ar trebui să fie.
Valorile posedă o conexiune teleologică care corespunde legăturii cauzale din natură, dar
aceasta este diferită și mai complexă decât cauzalitatea naturală. După Hartmann, legătura teleologică
conține două tipuri de determinări:
1) Primul tip de determinare este acela prin care se discern, se simt și se contemplă
valorile.
2) Al doilea tip de determinare este acela prin care sunt găsite valorile în real. Acesta are
un caracter finalist. Acesta reprezintă sfera umană a străduințelor, a aspirațiilor, a speranțelor, a
dorințelor, etc. Cu alte cuvinte, este sfera tuturor intențiilor practice.
Aceasta din urmă determinare sau legătura cauzală de tip finalist constă, după Hartmann, în
trei etape, și anume:
1) În primul rând, există stabilirea unui scop. Această presupune un viitor non-existent și
implică transcenderea temporală.
2) În al doilea rând, există determinarea scopului stabilit, a mijloacelor de realizare a
scopului. Aceasta se face într-o manieră regresivă, în sensul că, pentru a-și stabili scopul, persoana
morală va începe cu un scop care încă nu există, apoi procedează într-un mod regresiv de a examina
fiecare mijloc necesar pentru a realiza scopul.
3) În al treilea rând, se produce actualizarea scopului însuși cu ajutorul unei serii de
mijloace pe care deja le-a găsi, iar acest proces se va realiza doar în maniera cauzalității.

13
Ibidem, p 267
14
Ibidem, p 268
ISSN 2248-3985
ISSN-L 2248-3985 52
Sesiunea euroregională de comunicări științifice pentru profesori
“Cunoștințe, cercetare, meserie – calea spre dezvoltare personala” ediția a VII-a, Timișoara 2018
Stabilirea scopurilor este posibilă numai într-o lume nedeterminată, în care nu se pot prevedea
cauzele necesare, mijloacele necesare pentru realizarea scopurilor dorite. ”Într-o lume fără lege și
determinism, în care totul a fost schimbat, un agent care și-a propus scopuri, nu și l-ar putea păstra”15.
În cea de-a treia etapă, procesul cauzal există în timp. Dacă prima etapă supra-pune procesul
(în timp) prin anticiparea viitorului, stabilind astfel un viitor determinat înaintea prezentului, în a doua
etapă acest proces există numai în conștiință. Întregul proces nu constituie un curs circular simplu
deoarece prima jumătate a cercului este parcursă de două ori, adică de la persoană la scop și, invers,
de la scop la persoană, iar cealaltă jumătate a cercului este parcursă numai o dată.
Primele două etape ale procesului finalist constituie un cerc închis, un proces închis în
actualizarea realității, dar acesta are loc doar în conștiință care direcționează persoana înspre scopul
dorit, ca apoi să revină, prin seria de mijloace utilizate pentru a-și actualiza în prezent, poziția sa reală.
Celelalte două etape ale legăturii finaliste (prima etapă și a treia etapă) cuprind plasarea de la subiect
la scop, dar fiecare în direcții diferite.
Prima etapă este doar o simplă anticipare, a scopului, prin conștientizarea lui de a fi realizat,
a doua este reală, actualizând procesul. Acest proces pare a fi un fel de duplicare întrucât scopul este
stabilit doar ca ideal, fără a fi actualizat, și, ca atare, este determinat, în prima etapă.
În a doua etapă, scopul apare ca și actualizat. Această duplicare aparentă este pur formală
deoarece scopul stabilit nu diferă de cel actualizat. Subiectul este reprezentat repetat în legătura
finalistă, în primul rând ca afirmând, ca distingând, ca intuind valorile, iar în al doilea rând, ca agent
ce voiește și acționează.
Concluzii
Hartmann critică perspectiva teleologică aristotelică care ”referindu-se la întreaga natură, la
mișcarea în sine, a inclus, în cele din urmă, totul într-un singur principiu cosmic teleologic, în energia
pură a <primului motor>. Acest principiu cosmic trebuie să-și asume în mod necesar forma rațiunii
absolute, deoarece doar aceasta este capabilă să stabilească și să urmărească scopurile. În consecință,
rațiunea absolută își asumă conducerea întregului.”16
În concepția lui Hartmann, acest mod greșit de a înțelege legătura finală (teleologia), se
datorează identificării, de către Aristotel, a primelor două etape ale legăturii finale cu cel de-al treilea,
scopul actualizat. Motivul principal pentru atribuirea teleologiei procesului cosmic, este, probabil,
natura complexă a determinării ontologice și ignoranța umană privitoare la aceasta.
Hartmann susține că teleologia este specifică numai ființei umane, pentru că ființa umană este
singurul creator real, creându-și propriul destin, și determinându-și propriul viitor.
Găsim, aici, un punct comun cu perspectiva realist-etică a lui T. Vidam, și anume individul
uman, ca și ”conștiință determinată”, așezat în existența sa ”determinată”, în orizontul moralei
elementare, sub auspiciul caracterului pre-format, capătă posibilitatea de a se situa, în calitate de
”conștiință în curs de determinare”, în stadiul pre-alterității în cuprinsul existenței ”în curs de
determinare”, deschizându-se orizontului ”moralei cutumiare”, orizont în care individul uman își
asumă statutul de persoană morală, valorizând și valorificând propriul comportament prin raportare
la ceilalți, își acceptă propria soartă, dar, poate deveni, sub auspiciul voinței (rezultantă a simbiozei
dintre caracter și temperament), subiect moral adică ”conștiință determinantă” în existența
determinantă, în orizontul moralei reflexive unde, controlându-și destinul, își proiectează soarta ce
devine, astfel, istorie.17
”Etica, spune Hartmann, face și trebuie să facă ceea ce în ochii persoanei pioase poate fi
blasfemie; ea dă ființei umane un atribut al divinității. Acest fapt îi permite divinității să rămână pe
tronul său cosmic și să locuiască în voința persoanei umane.”18
Se pare că există în ființa umană o tendință naturală de a subordona punctul de vedere
ontologic celui axiologic și această necesitate prefigurează teleologia cosmică.

15
N. Hartmann, Moral Values, George Allen&UNWIN LTD, New York, 1932 p 277
16
Ibidem, p 283-284
17
T. Vidam, Teritoriul moralității, p 36-37
18
N. Hartmann, Moral Phenomena, p 282
ISSN 2248-3985
ISSN-L 2248-3985 53
Sesiunea euroregională de comunicări științifice pentru profesori
“Cunoștințe, cercetare, meserie – calea spre dezvoltare personala” ediția a VII-a, Timișoara 2018
Teleologia naturalistă, în concepția lui Hartmann, nu este decât un termen antropomorfic.
Teleologia cosmică ar lipsi omul de libertatea sa personală, de responsabilitate și de asumarea
semnificației vinovăției. Nu există un loc pentru libertate.
Ființa morală este determinată într-un univers complex al cauzalității, al teleologiei, al
axiologiei. Determinismul anulează personalitatea morală a omului întrucât în teleologia personală,
principiile superioare sunt independente de valorile inferioare, și, din acest motiv, ele sunt mai libere
și mai independente.
Deci, teleologia ființei umane este posibilă prin determinarea teleologică deja existentă în
natură. Astfel, ființa umană este capabilă de a valorifica toate forțele naturii drept mijloace de atingere
a scopurilor sale.
Contingența este posibilă pentru ființa umană doar în măsura în care ea este o ființă
teleologică, și teleologia sa asupra evenimentelor viitoare, este cauza lipsei previziunilor sale.
Dar, toată această expunere nu reprezintă soluția completă și complexă a problemei
teleologice și deterministe hartmanniene.

Bibliografie:
Assogioli F. 1998 , ”History of Philosophy”, Oxford,
A. Hugli, P. Lubcke, 2003, ”Filosofia în sec. XX”, vol. I, editura All Educational,
A. Hugli, P. Lubcke, 2003, ”Filosofia în sec. XX”, vol. II, editura All Educational,
Brehier. E. 1960, ”Histoire de la Philosophie”, Qebec,
Bobzien, S. 1998, ”Theory of Causses”, Oxford,
Cornea, A. 2011, ”O istorie a nefiintei in filosofia greaca”, editura Humanitas,
James Collins, 1988, ”The Neo-scholastic Critique of N. Hartmann”, p 124
Lange, F.A. 1911, ”Histoire du materialisme”, Paris,
Moore G, 1944, ”Principia Ethica”, Cambridge University Press,
Heidegger M, 1993, ”Ființă și timp”, editura Humanitas, București,
Hartmann N, 1932, ”Moral Values”, George Allen&UNWIN LTD, New York,
Hartmann N, 1932, ”Moral Freedom”, translated by Stanton Coit, primted in Great Britain by Unwin
Brothers , LTD Workimg

ISSN 2248-3985
ISSN-L 2248-3985 54