Sunteți pe pagina 1din 3

7/31/2016 Revista AGERO Stuttgart ­ redactor Lucian Hetco

Reclama Dvs . Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 
Sinteza și opoziția valorilor în viziunea lui Nicolai Hartmann
Prof. drd. Diana Silaghi
 
Nicolai Hartmann examinează cinci criterii schelleriene pentru a stabili gradele existente în scala valorilor.
Un grad superior îl au valorile de durată sau valorile atemporale; valorile care sunt mai puțin susceptibile
diviziunii (de exemplu valorile spirituale); un alt criteriu schellerian ar fi faptul că valorile inferioare depind
de cele superioare (în opinia lui Hartmann această dependentă este inversată); în împlinirea valorilor
există o relație între înălțimea și adâncimea acesteia. În acest caz, gradația valorilor este fondată pe
înălțimea valorii experimentale – acesta este un criteriu inferior; cel din urmă criteriu este dat de faptul că
unele valori sunt clasificate în raport cu o anumită valoare specifică. De exemplu plăcerea ­ ca valoare are sens numai pentru o
dispoziție emoțional­senzorială. Aceste criterii examinate pentru a stabili diferența dintre grade în scala valorilor ne furnizează o clasă
destul de îngustă a valorilor morale și nu ne ajută să determinăm care este gradul cel mai înalt al valorilor. De exemplu, dragostea
frățească este mai superioară în grad decât dreptatea; iubirea este mai superioară decât dragostea frățească. Dar, este mult mai dificil
să determinam diferența relativă dintre valorile: înțelepciune, veridicitate și credință. Cu alte cuvinte, există limite și limitări la cunoștințe
evaluative. ”Toate departamentele cunoașterii existențiale autentice, fie că vizăm realitatea sau idealitatea obiectului, există fenomenul a
două limite gnoseologice întipărite în existent: 1, limita de moment a cunoașterii sau limita mobilă a obiectivizării, și, 2, limita absolută a
cunoașterii sau a raționalității. Dincolo de cea dintâi, Ființa este mai trans­obiectivă; dincolo de cea din urmă, Ființa este irațională, 
nu în sensul de a fi alogică, ci, în sensul de a fi dincolo de inteligență)”.[1]
Se pot distinge, după Hartmann, șase legi ce pot determina seriile valorilor. Acestea sunt divizate în trei grupuri diferite, fiecare grup
având câte două legi. Primul grup are – legea stratificării și legea fundamentului. Al doilea grup are – legea opoziției și legea
complementării. Al treilea grup are – legile evaluării valorilor superioare și legile evaluării valorilor puternice. Examinând aceste legi,
putem afirma că acestea sunt analoage categoriilor. ”Acesta este sistemul universal al principiilor Ființei. În calitate de Ființă etică, ea
păstrează contururile universale ale Ființei în general, în timp ce a dobândit specificațiile proprii, astfel că relația dintre principiile
ontologice și cele axiologice rămâne fixă, în punctele lor esențiale. Există o relație a suplimentării și continuității în toate antitezele…
ambele tipuri de principii se referă la aceeași actualizare. Prin urmare, este vorba despre faptul că o mare parte din caracterul
categoriilor mereu poate fi recunoscut în valori”.[2]
În general, valorile sunt categorii cu excepția faptului că ele sunt, mai degrabă, categorii axiologice decât ontologice. Acest fapt ne
conduce la procesul stratificării valorilor.
În examinarea scalei valorilor, constatăm că exista aceeași ordine care pătrunde atât domeniul categoriilor cât și domeniul valorilor.
Hartmann introduce aici ”legea dialectică a combinației”, lege care corespunde legii dialecticii lui Platon formulată în dialogul său
”Sofistul”, pe care o numește συμπλοκη (încăierare). ”Nu există categorii izolate și nicio existență în sine determinată de vreuna dintre
acestea, dar în cazul fiecărui grup sau strat, există o co­existență, o condiționalitate reciprocă, există platonicul συμπλοκη.”[3]Această
lege a dialectică a combinației predomină întregul domeniu al categoriilor și al valorilor, domeniu în care există o dialecticitate repetată a
  raporturilor evaluărilor superioare. În domeniul valorilor, prezența dialecticii este indicată faptul că non­valorile stau față în față cu
valorile. Există o încăierare a non­valorilor care se formează în paralel cu cea a valorilor, iar de aici rezultă o dublă dialecticitate cu o
polaritate constant reciprocă. Valorile, întotdeauna sunt și vor fi mai complicate decât categoriile deoarece ele se împletesc cu non­
valorile și ”ceea ce nu ar putea exista ontologic și sub incidența categoriilor, nu ar putea exista nici în domeniul evaluativ”[4]. Legile
stratificării dețin un rol important atât pentru domeniul categoriilor cât și pentru domeniul axiologic. Conform axiologiei hartmmaniene,
prima lege a stratificării valorilor este legea recurenței, conform căruia principiile inferioare reapar în principiile superioare precum și
factorii lor potențiali; acestea pot intra fie în prim­plan, fie în fundament, iar în ambele cazuri acestea sunt furnizate ca elemente de
structură. Cea de­a doua lege a stratificării valorilor este legea transformării, după care elementele recurente nu sunt afectate de
structura formelor superioare, dar ele variază în funcție de rolul lor în complexul superior. Cea de­a doua lege a stratificării este legea
noutății, după care valorile elementare împreună cu cele superioare produc novum categoric. A patra lege a stratificării valorilor, este
legea straturilor distincte, conform căreia superpoziția principiilor superioare față de cele inferioare se produce în structuri separate 
intervale distincte.  Aceste patru legi ale stratificării produc nodul care leagă straturile verticale, iar ”dialectica legii combinației” produce
relația orizontală în straturile separate.
”Dialectica legii combinației” constituie unitatea multidimensională a sistemului valoric. ”Astfel apare o profundă întrepătrundere a celor
două tipuri a unității sistematice. Recurența ontologică și transformarea extinsă nu numai elementelor ci și implicațiilor; adică legea
dialectică a principiilor în sine apare din nou într­o formă modificată în straturile superioare”.[5] În domeniul axiologic acest fapt se
produce doar într­o măsură limitată. Legea recurenței își păstrează forțele sale, iar în straturile superioare este mai nedeterminată și cu
atât mai puțin valabilă. În domeniul valorilor morale, recurența este aproape în întregime absentă. Valorile inferioare apar în valorile
superioare într­o formă modificată și nu pot fi scoase din substanța lor. Valorile inferioare nu apar în relația condiționată și nici nu
constituie o parte a noilor valori. Pe de altă parte, valorile morale nu conțin nimic din valorile situaționale, dar sunt presupuse de către
  acestea. ”Diferența dintre purtătorii valorilor este clară: valoarea morală este inerentă persoanei, dar condiționarea valorii rămâne
inerentă situației. Fiecare este inseparabilă de purtătorii ei”.[6] În stratificare, valorile inferioare sunt actualizate împreună cu cele
superioare, dar acest fapt nu este necesar relației condiționale. Există un grup de valori care nu posedă o descriere exactă. Acest grup
de valori manifestă o lipsă și o inferioritate graduală. În acest grup, antiteza valorii nu este non­valoarea, ci o altă valoare. Există,
constată Hartmann, o antiteză, nu numai între valorile negative și cele pozitive, ci și între cele pozitive. Cu toate că aceste opoziții, nu
sunt în mod necesar contradicții, în aplicativitatea lor practică ele pot produce conflicte, deoarece, de cele mai multe ori, persoana
umană este pusă în fața alegerii unei valori dintre multe altele. De exemplu, alegerea iubirii împotriva dreptății, implică persoana umană
într­un conflict, cu toate că dreptatea și iubirea nu se exclud reciproc.  Schema de evaluare a valorilor oferită de Hartmann afișează mai
multe tipuri de opoziții. Primul dintre acestea este opoziția modală. Există o necesitate deosebită a existenței în care ea este însăși
valoarea. Aceasta este antinomia libertății și necesității. Această necesitate nu este una ontologică, deoarece ea ar însemna o
constrângere iar constrângerea este străină valorilor deoarece valorile prezintă lipsa oricărei constrângeri. ”Prin urmare, această
libertate pe care subiectul o percepe necesară valorilor, este ea însăși o valoare elementară. Este o valoare, deși este stabilită contrar
acesteia ca necesitate, ea este o valoare elementară și limitează această moralitate de a fi”.[7] Deci, natura antinomică a acestor valori

http://www.agero­stuttgart.de/REVISTA­AGERO/CULTURA/Sinteza­opozitia­valorilor­%20viziunea­Nicolai%20Hartmann­Diana­Silaghi­AGero.htm 1/3
7/31/2016 Revista AGERO Stuttgart ­ redactor Lucian Hetco
reciproce, este ea însăși o valoare. Există o antinomie secundară, spune Hartmann, paralelă cu această libertate și necesitate, care este
antinomia fiindului real și a non­ființei valorilor. Valorile stau între ființă și non­ființă din moment ce în realitate ele sunt numai părți ale
realului. Actualizarea valorii este ea însăși valoroasă, în timp ce anihilarea ei este o non­valoare. Acest fapt este valabil și non­valorii,
adică non­actualizarea și anihilarea non­valorii sunt valoroase. Poate fi veridic și opusul, că non­realitatea valorilor are o valoare, din
moment ce ”realizarea intențională este posibilă numai în cazul în care o valoare este o non­existență…Aceasta înseamnă că realitatea
valorilor superioare ar fi cu totul imposibilă dacă toate evaluările au fost reale. Dar, din moment ce existența reală a valorilor superioare
are cea mai mare valoare a actualizării, este evident că irealizarea valorilor ar putea fi intențională… este ea însăși, pentru ființa morală
a persoanei umane, o valoare de bază.”[8]Această antinomie nu poate fi rezolvată pentru că ”ea constă în însăși natura situației
metafizice, care este dată ca o relație între sfera valorilor și cea a existenței, pe de o parte, iar pe de altă parte, între valoarea
intenționată și valoarea intențională. Paradoxul acestei subtile antiteze este o caracteristică fundamentală a fenomenului etic”.
[9]Actualizarea valorilor este o auto­contradicție axiologică, deoarece o valoare devine o non­valoare atunci când ea este actualizată.
Este posibil ca întreaga serie de valori să se subsumeze celor două valori fundamentale ale acestei antonimii, dar, întotdeauna
antinomia va apărea mereu dar diferită de fiecare dată. ”Prin urmare, valoarea unui simplu Ar­trebui­să­fie în ceva ce nu este complet,
stă în opoziție cu valoarea de finalizare; o astfel de valoare deosebită a unui ceva nerealizat stă în opoziție cu valoarea succesului și a
realizabilului”.[10] Pe lângă antinomia necesității și a libertății, există și antiteze relaționale sau de conexiune. Fiecare purtător al valorilor
are o valoare în sine ca și purtător. De fapt, numai purtătorul face și poate face posibilă realizarea valorii, dar ”valoarea intenționată 
are același purtător ca și valoarea intențională; prima aderă la obiect, iar această din urmă, la subiectul intenției”.[11]Atât subiectul cât și
obiectul sunt purtători ai valorilor, dar fiecare poartă un tip diferit de valoare. Antonimia rezultă când subiectul și obiectul coincid ca și
purtători. În calitate de purtător, el este un fel de valoare etică, dar, este, în același timp, atras în valori situaționale. Fiecare acțiune
realizată de purtător este îndreptată către o persoană umană. ”Acest dativus ethicus[12]însoțește întregul comportament uman și este
un constituent al valorii sau a non­valorii comportamentului.”[13]Simpla acțiune asupra lucrurilor nu formează un comportament moral.
Subiectul personal trebuie să devină obiect pentru un act moral. În etică, obiectul intenției este un subiect intenționat. Valorile obiectelor
și ale subiecților sunt în opoziție sau contrast dând naștere, astfel, antinomiei în natură. Valorile, nu numai că presupun bunurile, dar
sunt ele însele bunuri superioare. Hartmann susține că o dispoziție virtuoasă trebuie să fie direcționată înspre promovarea binelui în sine
pentru o persoană sau mai multe persoane. El face deosebirea dintre bunătatea intenției și binele intenționat. Pentru Hartmann ”intenția”
este echivalentă cu ”motivul” care este o forță interioară a acțiunii, caracterizată de obiectul care intenționează prin el însuși. ”Valorile
morale presupun alte bunuri, calitatea lor specifică presupune și valoarea ce le aparține. În cazul în care ar fi superior unui om onest un
hoț, atunci acest lucru nu ar fi, oarecum, sustras valorii?... Atunci onestitatea, dacă aceasta este o valoare morală, presupune, în mod
necesar, valoarea pozitivă a bunurilor materiale”. [14] Hartmann neagă faptul că o dispoziție trebuie să aibă, pentru scopul său, cea mai
bună valoare situațională, pentru a putea fi o virtute. Pentru că ”voința într­o acțiune morală bună, nu este dispusă să facă binele, ci un
altfel de bine, un bine într­un alt sens, și anume, binele unei situații, care, în sine, este bună”.[15] Fiecare purtător își găsește
apartenența sa evaluativă în două direcții. În primul rând, în mărirea unei valori unice sau a unui grup de valori strâns legate între ele, și,
în al doilea rând, într­o potrivire multilaterală și simultană a diferitelor valori. Din punct de vedere material aceste două direcții stau în
opoziție una față de cealaltă. Dacă în prima direcție există o dezvoltare rectilinie spre o valoare, așa cum este, spre exemplu ”noblețea”
– care are un scop restrâns și care devine mult mai aproape de idealul său, în cea de­a doua direcție, există o dezvoltare în favoarea
tuturor valorilor, spre exemplu așa cum este ”bogăția experienței”. În acest caz, situația nu e dominată de nicio valoare unică, ci există
doar o tendință spre o îmbogățire a conținutului și o extindere în interiorul substanței în sine. Această tendință este una creativă. Ea este
o unificare a tuturor conținuturilor accesibile. O altă antinomie este aceea relației calitative și cantitative. Din moment ce toate valorile
trebuie validate obiectiv, valorile personale nu pot fi universale, dar, chiar dacă sunt în opoziție, atât universalitatea cât și singularitatea
dețin valoarea. Atât universalitatea cât și individualitatea sunt valori (calitative). Persoanele care sunt egale în fața legii, sunt în realitate
inegale în toate privințele, iar acest fapt constituie o valoare deoarece ”individualitatea axiologică și unicitatea etosului în fiecare
persoană sunt, ca atare, valori; în acestea este înrădăcinată toată diversitatea morală.”[16] Această diversitate sporește bogăția vieții
umane și nu poate exista nicio generalizare în ceea ce privește acțiunea etică a unui individ uman. Între aceste două extreme,
universalitate și individualitate, există o gradație axiologică. Această gradație are ca rezultat o sinteză structurală. Această sinteză
dezvăluie o valoare proprie – valoarea tipului. Tipicul seamănă cu universalitatea pentru că el prezintă semnele distinctive comune
multor individualități, și seamănă și cu individualul deoarece se prezintă și sub alte tipuri. Valorile tip pot fi de diverse feluri și nu toate
sunt etice. Aceste tipuri pot fi recunoscute istoric ca atare. Sinteza extremelor se produce în tipologia acestora, iar aceasta nu anihilează
contrastul. Universalul nu devine individual și nici individualul nu devine universal. Deci, comprehensivitatea este inclusivitatea
(integralitatea) concretă a situațiilor.  Fiecare individ trebuie să aibă cel puțin o individualitate minimală. Individualitatea vizează
singularitatea unui caz, iar individul este cazul în sine, ”astfel apare paradoxul, și anume, întregul ca atare este, în sens strict, un individ
singular, iar individul, ca atare, este, în sens strict, un lucru general, iar în ce privește toată individuația conținutului, este indiferent.
Aceasta este ceea ce deosebește radical corelația cantitativă de cea calitativă”.[17] Persoana individuală, în primul rând este un subiect,
apoi o persoană. Valorile superioare pot fi realizate în și prin comunitatea indivizilor umani. Dar atunci când un individ uman renunță la
comunitate, el actualizează în el însuși valorile superioare, deoarece, individul uman ca și purtător al valorilor, are în el însuși o valoare
mai mare decât comunitatea. Cu toate acestea există antinomia dintre unitatea colectivă (universalitate) și individ (individualitate). Dar
unitatea colectivă este macrocosmică în ceea ce privește valorile sale, individul este o persoană morală, și, fiecare își revendică
autoritatea și subordonarea deplină unul față de celălalt. Colectivitatea pretinde că numai ea este substratul istoriei și că numai în ea și
prin ea individul își găsește împlinirea, că sensul individului derivă din însăși colectivitatea. Din această etică rasială, tribală și socială 
naștere teoria conform căruia individualitatea este, de fapt, imperfectă, că fiecare individ trebuie să se străduiască să­și împlinească
individualitatea în întregul comunității, și, prin urmare, voința lui este anihilată.  Presupoziția conform căreia comunitatea trebuie să se
clădească pe interesele distincte ale indivizilor, dă naștere antitezei care constă în faptul că individul nu poate exista în afara comunității,
și că, comunitatea este mijlocul pentru împlinirea personalității individuale.Teza și antiteza în această antinomie sunt unilaterale întrucât
ele conțin esența adevărului și presupun abstracțiunea. Colectivitatea există doar ca abstracțiune, ea există numai în virtutea individului.
Aceasta este calitatea veridică a individului – care este atât purtător al valorilor inferioare cât și purtător al valorilor superioare. Cu alte
cuvinte, individul este el însuși o abstracțiune, el nu are o existență aparte în afara comunității. De aici, se poate conchide că există doar
o singură reciprocitate teleologică a individului și a comunității. Dar, acest fapt nu rezolvă antinomia, ci doar o accentuează, deoarece
”individul și comunitatea la fel de mult ca și individualitatea și universalitatea, sunt în mod fundamental diferite direcții și regiuni ale
valorii, care subzistă independent una față de cealaltă și sunt semnificativ strâns legate de viața concretă. Ambele antinomii străbat
nerezolvate întregul domeniu al valorilor unde schițează structura axiologică a tuturor situațiilor concrete ale vieții.”[18]Hartmann afirmă
că există cinci tipuri de contraste axiologice și acestea sunt divizate în câte trei grupuri fiecare. Fiecare contrast este marcat de semnul
plus și minus. Din primul grup este format din valoare – neutralitate și non­valoare – neutralitate, al doilea grup cuprinde valoare ­ non­
valoare și al treilea grup conține valoare­valoare și non­valoare – non­valoare. Numai primele două grupuri sunt comune tuturor valorilor.
Primele două tipuri de contraste aparțin esenței Ființei, iar ultimele aparțin esenței unor structuri speciale de evaluare. Evaluarea
neutralității are două sensuri. În primul rând, neutralitatea este anterioară valorii și non­valorii, adică, ea este ontologică. În al doilea
rând, neutralitatea se află în mod ideal, la jumătatea distanței în polaritatea valorii ți non­valorii, adică ea este axiologică. Pe de altă
parte, se poate constata că relația dintre non­valori nu este neapărat antinomică în realitate. Spre exemplu, dreptatea și absența 
nu se exclud reciproc, ele pot co­exista fără a intra în conflict. Dragostea frățească este compatibilă cu dreptatea, poate fi compatibilă cu
lipsa iubirii. Deci, o valoare poate fi compatibilă cu o non­valoare, pentru că ”non­valoarea stă într­un dublu contrast (într­o bi­
dimensiune) cu valoarea; ea este antiteza negativă pentru contra­valoarea sa pozitivă – ceea ce reduce tensiunea relației antitetice”
Se poate deduce faptul că între non­valori nu poate exista nici un fel de antinomie? Atunci care este relația acestora cu opusul lor?
Această problemă este examinată în și prin lumina filosofiei aristotelice. Conform acestei filosofii, virtutea este un mijlocitor între două

http://www.agero­stuttgart.de/REVISTA­AGERO/CULTURA/Sinteza­opozitia­valorilor­%20viziunea­Nicolai%20Hartmann­Diana­Silaghi­AGero.htm 2/3
7/31/2016 Revista AGERO Stuttgart ­ redactor Lucian Hetco
extreme. Acest fapt ar plasa valorile morale la jumătatea distanței dintre două non­valori. Această aversiune poate fi depășită prin
introducerea a două dimensiuni opoziționale, și anume, dimensiunea axiologică și dimensiunea ontologică. Deci, virtutea este un
mijlocitor numai în funcție de determinarea sa existențială, iar în funcție de valoarea sa, aceasta capătă o semnificație superioară.
Examinând mai îndeaproape mijlocitorul aristotelian, Hartmann constată că în spatele virtuților aristotelice există două valori care
manifestă un caracter opozițional distinct. Spre exemplu, mărinimia are o relație opozițională cu spiritualitatea și cu aroganța. În opoziția
sa cu spiritualitatea, este justificată mândria morală, iar în opoziție cu aroganța, este justificată conștiința limitării morale. Prin urmare,
virtuțile aristotelice nu sunt numai simple mijloace care servesc ca sinteze evaluative, ci sunt valori complexe care constau din
”combinațiile organice interne a două elemente semnificativ opuse”.[20] Spre exemplu, arată Hartmann, vitejia nu este nici îndrăzneală
și nici precauție, ci o sinteză a acestora. Deci, mijlocitorul aristotelian nu este construit pe antiteza non­valorilor, ci, mai degrabă, pe
antiteza valorilor. Hartmann susține că ”dacă în μɛσοϒηϛ (mijlocitor) este ascunsă o sinteză, atunci sinteza presupune antiteza
elementelor conținute în ea; prin urmare, cele două valori sunt ascunse întotdeauna în aceasta.”[21]Principiul sintezei constituie un
universal în scala etică. Motivul pentru care noi percepem o antiteză între dreptate și dragostea frățească, spune Hartmann, este că
mintea noastră caută o sinteză. Această tendință de a sintetiza, este aproape ideea de a cultiva o singură valoare, cum ar fi Summum
Bonum. Există între valori o relație complementară. Această relație poate fi găsită între valori precum ”încrederea și onorabilitatea”,
”credință și fidelitate”, ”personalitate și iubire personală”. Rezultanta acestor valori este actul moral. Această relație complementară este
caracteristică demersului axiologic. Se poate afirma într­un anumit sens că oricare două valori complementare sunt considerate reciproci
și se condiționează reciproc, semnificația uneia este împlinită prin cealaltă. ”În funcție de sensul lui, spre exemplu eroismul este ceva
demn de admirație, de recunoștință, la fel ca și sinceritatea, care presupune ceva demn de încredere și credință. Pe de altă parte,
admirația se potrivește cu eroismul, recunoștința cu bunătatea, încrederea cu credința, fidelitatea cu veridicitatea”.[22] Relația de
complementaritate este pe același nivel cu relația de opoziție. În domeniul valorilor morale, relația de complementaritate semnifică o
relație a adecvării reciproce în conduita personală, în măsura în care această reciprocitate exprimă o întrepătrundere organică de
comportament eterogen a persoanei implicate. În domeniul valorilor morale nu poate exista sinteza relațiilor complementare, deoarece
aici nu există implicarea a doi purtători diferiți. ”Din moment ce comportamentul moral este un comportament față de persoane, fiecare
valoare pretinde o atitudine specifică de comportament al persoanelor pe baza unei reacții adaptate axiologic, care în acest fel
dobândește o calitate specifică de evaluare”.[23] Pentru a­și împlini personalitatea, omul trebuie să posede o eficacitate teleologică,
adică ființa umană este singura ființă care ar avea capacitatea de a­și configura scopuri și de a prefigura conținutul acestor scopuri,
precum și de a găsi mijloacele necesare realizării lor, deoarece ”teleologia omului este al doilea atribut al divinității sale; ea este
predeterminarea, predestinarea. Intrinsec, aceasta este diferită față de alte acțiuni, iar extrinsec, ca proces, ea prezintă aceeași formă a
acțiunii temporale a oricărui real, în care aduce actualizarea a ceva care a fost predeterminat.”[24]
 
Drd. Diana Silaghi
 

[1] Moral Phenomena, p 93­94
[2] Moral Phenomena, p 120
[3] Ibidem, p 122
[4] Moral Values, p 25
[5] Ibidem, p 26­27
[6] Ibidem, p 30
[7] Ibidem, p 36
[8] Ibidem, p 87
[9] Ibidem, p 87
[10] Ibidem, p 87
[11] Ibidem, p 88
[12] N.n. dativus ethicus este acela care indică persoana interesată în acțiune
[13] Moral Values, p 88
[14] Ibidem p 90
[15] Ibidem, p 93
[16] Ibidem, p 98
[17] Ibidem, p 100
[18] Ibidem, p 116
[19] Ibidem, p 117
[20] Ibidem, p 123
[21] Ibidem,p 125
[22] Ibidem, p 127
[23] Ibidem, p 128
[24] Ibidem, p 215
 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy­right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista
AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".
 
Impressum
   

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland
Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur ­ Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)
 

http://www.agero­stuttgart.de/REVISTA­AGERO/CULTURA/Sinteza­opozitia­valorilor­%20viziunea­Nicolai%20Hartmann­Diana­Silaghi­AGero.htm 3/3