Sunteți pe pagina 1din 13

Dezvoltarea calitatii motrice – viteza

Clipa Lucian Gabriel

Administratie publica
Anul 2
Definitie: capacitatea de a executa o miscare data sau o suita de miscari intr-un
timp cat mai scurt. Cu cat perioada de timp in care se executa miscarea este mai
scurta, comparativ cu alte executii ale aceleasi miscari, cu atat este viteza mai
mare. Capacitatea sportivului de a efectua eforturile specifice de viteza pe toata
durata intrecerii, contribuie in mod hotarator la castigarea acesteia, in mod
deosebit in probele de sprint si sarituri din atletism, in ciclism, box, lupte, judo si
scrima, ca si in majoritatea jocurilor sportive.

Carei calitati i se datoreste imbunatatirea performantei in unele probe de-a lungul


unei perioade de aproape un scol ? Rezistentei ? In parte da ! Dar aceasta nu s-a
datorat faptului ca omul a putut alerga sau inota o distanta mai mare, ci capacitatii
de a parcurge aceeasi distanta mai repede, cu o viteza mai mare. Deci, in primul
rand s-a dezvoltat viteza, acesta fiind scopul principal al oricarei pregatiri, in profida
dificultatilor sporite si a limitelor biologice ale organismului uman. Aceasta nu
exclude insemnatatea rezistentei si a altor factori tehnici, organizatorici si materiali
definitorii pentru modelul de antrenament. Subliniem doar ca scopul final al
pregatirii este dezvoltarea unei viteze de executie cat mai mari, obiectiv care poate
fi realizat prin multiple mijloace.

Teoretic, daca discutam despre componenta de viteza prezenta in orice miscare,


evident in combinatie cu alte calitati motrice, pornim de la premisa ca forma ei pura
se manifesta numai atunci cand energogeneza miscarii respective este anaeroba,
deci in absenta aportului de O2. Dupa opinia generala a specialistilor, viteza pura se
manifesta in conditiile unui effort brusc cu intensitate maxima in primele 5-6 s.
Dupa aceste 5-6 s., organismul continua efortul pentru a putea incepe sa foloseasca
O2 din atmosfera. Ca atare, eforturile inceteaza sa mai fie pur anaerobe, fiind
influentate de factorul viteza, indiferent de ramura de sport in care s-ar produce.
Sportivii manifesta, de regula, la sfarsitul oricarei probe competitionale in conditiile
unei bune pregatiri, a unei adversitati crescute in lupta pentru victorie o
concentrare si o capacitate maxima de efort si efectuand un impetuos final si o
intensificare a actiunilor motrice complexe solicitate de concursul respectiv. Acest
„finis” se poate realiza fara aport de O2, efortul fiind anaerob, deci efectuat in regim
de viteza pura. Intre aceste doua momente de viteza pura, de la inceputul si
sfarsitul concursului, cu o durata mai mare de 5-6 s. exista o viteza de deplasare,
care tinde sa asigure fiecarui sportiv posibilitatea de a-si desfasura activitatea
competitionala.

Deci, tendintei de dinamizare a efortului competitional i se raspunde pe plan


metodologic prin cresterea vitezei de executie a mijloacelor de baza (tehnico-
tactice) care imprima caracteristica probelor sportive. Ca atare, procesul de
dezvoltare a vitezei de executie (fara ca eficienta si exactitatea procedeelor tehnice
sa scada, ci, dimpotriva, sa creasca) capata o insemnatate tot mai mare in strategia
si tactica abordarii concursului modern. Indiferent de profilul acestuia (individual,
pe echipe, intre echipaje, cu adversitate directa sau indirecta), este necesar ca
sportivul sa poata executa efortul competitional cu mare viteza. El are nevoie de
rezerva de viteza raportata la tempoul de concurs. Aceasta creste proportional cu
posibilitatile maxime de viteza in executarea mjloacelor specifice. Pornind de la
acest adevar al concursului actual, trebuie reevaluata conceptia despre rolul si locul
vitezei in programarea antrenamentului, ca o conditie a optimizarii performantei
sportive.

Bazele fiziologice si biochimice ale vitezei si formele ei de manifestare.

In cadrul diverselor miscari, viteza se manifesta sub forma si aspecte diferite, insa
intotdeauna una dintre ele este dominanta in realizarea actului motric. Se
deosebesc urmatoarele forme de manifestare a vitezei:

- viteza de reactie, sinonima cu timpul de reactie sau perioada latenta a reactiei


motrice elementare;

- viteza de executie a unor miscari mai complexe sau a unei faze dintr-o miscare
complexa ce caracterizeaza o ramura sau proba;

- viteza de repetitie, prezenta in efectuarea unor acte motrice ciclice, de exemplu,


frecventa pasilor in unitatea de timp sau frecventa loviturilor la box;

- viteza de deplsare sau viteza integrala – care se manifesta de obicei in conditiile


specifice unor ramuri sau probe, cum sunt: alergarile de viteza, viteza elanului sau
a jucatorului pornit la contraatac;

- viteza de optiune, manifestata prin alegerea rapida a variantei optime de raspuns


la actiunile adversarului, care exprima inteligenta sportivului in unele ramuri de
sport ca: boxul, luptele, judoul, tenisul, iar in jocurile sportive in general capata o
pondere din ce in ce mai mare;

- viteza de angrenare, caracterizata prin capacitatea de a ajunge rapid la viteza


maxima.

Aceste forme de manifestare a vitezei se caracterizeaza printr-o independenta


relativa. Inregistrand timpul de reactie cu ajutorul unei aparaturi moderne,
specialistul italian Madellal A. a constatat lipsa unei corelatii statistice semnificative
intre timpul de reactie si performanta la 100 m. din atletism. Fiecare dintre formele
de manifestare a vitezei are la baza mecanisme fiziologice si un substrat biochimic
aparte. Astfel, viteza de reactie se bazeaza pe procesele complexe ce realizeaza
depolarizarea membranei receptorilor, pe viteza transmiterii eferente si aferente a
mesajului codificat sub forma de impuls nervos, pe timpul necesar elaborarii
raspunsului si generalizarii excitatiei in muschi. Un astfel de ciclu complet masoara
in medie cca. 200 ms., din care 50% se consuma la nivel central, pentru analiza si
sinteza mesajului si pentru eliberarea raspunsului. Trebuie retinut ca tocmai
aceasta parte a impulsului de reactie este cea mai dinamica si deci perfectibila prin
exersare.

Viteza de executie exprima timpul necesar efectuarii integrale a unui act motric,
care, pe langa componentele amintite anterior, contine si elementul de executie a
miscarii complexe. In activitatea sportiva, viteza de executie este declansata de
cele mai multe ori de catre un obiect in miscare (mingea, tinta la proba de mistret
etc.), ceea ce reprezinta o ingreuiere serioasa a partii aferente a reactiei motrice,
dar si a analizei centrale a parametrilor temporali si spatiali ai obiectului aflat in
miscare. Date recente in domeniul neurofiziologiei demonstreaza ca, in cazul
aparitiei neasteptate a unui stimul, timpul de executie este semnificativ prelungit.
Observarea si identificarea obiectului in zbor reclama o dubla acomodare vizuala: o
acomodare cinetica, obtinuta prin miscarea de convergenta a celor doi globi oculari
si o acomodare dioptrica la distanta, impusa de distanta obiect-sportiv. Acomodarea
cinetica se realizeaza in cca. 175-225 ms., iar acomodarea dioptrica necesita o
perioada de cca. 200-400 ms., care se impune perfectionarii capacitatii sportivilor
de a identifica rapid parametri de zbor. Practica ne arata ca aceasta capacitate se
poate perfectiona prin exercitii judicios selectionate si metode esalonate in cadrul
ciclului saptamanal de antrenament. Se recomandain acest scop mai ales jocurile
dinamice, in care sportivul este pus in situatia sa raspunda rapid la aparitia unei
mingi sau a altui obiect aruncat din pozitii variabile si cu traiectorii si viteze diferite,
respectand regula „de la usor la greu”. Atunci cand privirea sportivului fixeaza
obiectul aruncat inainte de a-si lua zborul, reactia motrica si implicit viteza de
executie sunt corespunzatoare.

Viteza de repetitie exprima numarul maxim de miscari simple sau mai complexe,
efectuate in unitatea de timp si are la baza mobilitatea sau labilitatea functionala a
sistemului nervos central, care emite comenzi succesive in mod repetat, iar
efectorul muscular raspunde prompt la aceasta in functie de propria viteza de
contractie si de relaxare. In cazul in care timpul de executie a miscarilor repetate
rapid se prelungeste, intervine in sens limitativ oboseala placii motorii, la nivelul
careia au loc sinteza si activitatea mediatorilor chimici. O data cu solicitarea
extrema a mobilitatii functionale a proceselor corticale, oboseala survenita la nivel
central determina diminuarea performantei motrice repetate cu mare frecventa.

Viteza de deplasare, ca forma complexa de manifestare a vitezei, are cea mai mare
importanta in sport, deoarece oglindeste posibilitatile concrete ale sportivului de a
parcurge distanta data cu maximum de viteza. In probele atletice de viteza ea este
esentiala pentru victorie, iar in multe ramuri de sport, ca fotbalul, tenisul de camp,
rugbyul, baschetul etc., viteza de deplasare mare poate crea avantaje
incontestabile in anumite faze ale intrecerii sportive. Viteza de deplasare, ca forma
complexa de manifestare a vitezei, se afla intr-o relatie dialectica de
interdependenta relativa cu formele elementare ale vitezei.

Analiza performantelor sportive in probele de viteza arata ca doua forme de


manifestare a vitezei prezente in viteza de deplasare – capacitatea de accelerare
rapida si aceea de a mentine nivelul relativ constant al vitezei (viteza medie
specifica) sunt independente una de cealalta. Sportivul care acumuleaza repede
viteza in timpul startului poate realiza un rezultat mai slab pe distanta de alergare,
decat cel care se lanseaza ceva mai incet, dar poseda, o viteza mai mare si
constanta pe parcurs. Explicatia rezida in faptul ca alergatorul are de rezolvat
sarcini diferite in cele doua faze ale alergarii: in faza de start, scopul este
dobandirea rapida a unei viteze cat mai mari, conditionata in special de forta in
regim de viteza, forta exploziva (dupa Baroga L.), in timp ce pe parcursul alergarii
de 100-200 m. hotarator este nivelul vitezei medii – viteza in regim de rezistenta.
Coordonarea fina a miscarilor joaca un rol important in ambele faze. In unele
ramuri de sport, accentul principal se pune pe accelerarea rapida (baschet, fotbal,
handbal, tenis etc.), in timp ce in probele de viteza ambele componente sunt
importante.

Din punct de vedere fiziologic, actele motrice executate cu mare rapiditate au la


baza repetarea cu mare viteza a comenzilor nervoase transmise catre muschii
efectori. In conditiile vitezei maxime de deplasare, semnalele senzitive
proprioceptive cu punct de plecare din muschi tendoane-aponevroze, capsule
articulare etc., nu pot interveni in corectarea eventualelor greseli de coordonare,
deoarece mecanismele feed-back nu dispun de timpul suficient pentru aceasta. De
aceea, specialistii Verhosanski J. s.a. recomanda evitarea executarii cu viteza
maxima a miscarilor rapide insuficient stapanite. De altfel, neurofiziologia moderna
stabileste fara echivoc faptul ca bombardarea placii motorii cu salve de impulsuri de
mare frecventa duce la micsorarea treptata a intervalului de timp ce sta la
dispozitia muschiului pentru efectuarea contractiei. Apare, in acest context, starea
de tetanie incompleta, in care muschiul se relaxeaza din ce in ce mai greu si mai
putin , apropiindu-se de lucrul in regim izometric. Aceasta reduce din ce in ce mai
mult amplitudinea miscarii, o data cu ea micsorandu-se si viteza de deplasare.
Alergarea „crispata” reprezinta exemplul clasic al tetanizarii muschiului, pentru
eliminarea ei fiind necesare multe exercitii de relaxare. Din punct de vedere
biochimic, viteza depinde de rezervele din muschi de acid adenozintrifosforic (ATP)
si fosfocreatina (PC) si de regimul de mobilizare a energiei chimice. Ca urmare a
lucrului cu intensitate maxima se creaza o datorie mare de O2 iar cantitatea de acid
lactic din sange creste dupa efort.

Metodele moderne de dezvoltare a vitezei de deplasare se bazeaza pe repetarea cu


viteza maxima (sau aproape maxima) a unor portiuni relativ scurte, exercitiul fiind
efectuat integral cu mare intensitate. In functie de gradul de pregatire, perioada de
antrenament, conditiile materiale si de mediu, distanta si intervalul de odihna
variaza. Este deosebit de important ca intervalul de odihna sa fie astfel stabilit,
incat sa permita refacerea a cca. 95% din capacitatea de efort anaerob-alactacid,
iar in scopul mentinerii la un nivel ridicat a excitabilitatii sistemului nervos central in
timpul pauzei, sportivul trebuie sa execute in continuare alergare usoara sau mers
vioi, eventual sa faca exercitii de gimnastica respiratorie si de relaxare, toate
acestea in scopul asigurarii prospetimii nervoase atat de necesara pentru atingerea
vitezei maxime. Astfel, fiecare dintre eforturile de viteza repetate la intervale relativ
scurte va gasi sistemul nervos central si in special scoarta cerebrala intr-o stare de
excitabilitate usor crescuta (faza de exaltare), ce favorizeaza realizarea vitezei
maxime sau chiar supramaxime. Din punct de vedere biochimic nu exista
contraindicatii in efectuarea eforturilor repetate de viteza. Doar daca efortul de
viteza se prelungeste peste 15 s. se cupleaza in torentul energogenetic glicoliza
(descompunerea anaeroba a glucozei), care nu favorizeaza atingerea vitezei
maxime, iar prin acumularea in muschi a acidului lactic se influenteaza negativ
viteza contractiei lui. In cazul distantelor scurte de 50 m., parcurse cu viteza
maxima, intervalul optim de odihna se situeaza intre 3:30-5 min., iar dupa 100 m.
parcursi cu viteza maxima este necesara o perioada de minimum 7-8 min. pentru
revenire.

Din cauza numarului mare de repetari ale exercitiilor specifice de viteza (cu viteza
maxima), volumul mare de lucru devine monoton si stereotip si duce cu timpul la
fixarea caracteristicilor temporare si spatiale ale miscarii ciclice specifice alergarilor
scurte, determinand in cele din urma aparitia „barierei de viteza”. Lungimea pasilor
reprezinta caracteristica spatiala a efortului de viteza, iar frecventa pasilor si viteza
de executie a unui ciclu integral constituie caracteristici temporare ale efortului de
viteza. Fixarea caracteristicilor spatiale si de timp ale efortului, efectuat in mod
repetat intr-o maniera similara, creeaza cu timpul o adevarata „bariera” in calea
imbunatatirii vitezei maxime.

Bariera de viteza apare si se fixeaza ca rezultat al contradictiei interne a metodicii


de antrenament ce preconizeaza un mare numar de repetari cu viteza maxima sau
apropiata de cea maxima. Metodica respectiva face imposibila mentinerea pe tot
acest interval a prospetimii sistemului nervos central, ceruta de legile fiziologiei
efortului in vederea realizarii oricarui progres in eforturile specifice de viteza.
Antrenorul, cunoscand foarte bine legea de baza a dezvoltarii vitezei, conform
careia „viteza se dezvolta prin viteza”, opteaza pentru repetarea multipla a efortului
in conditii de viteza maxima, cazand in capcana fixarii unui stereotip dinamic
specific de viteza, in cadrul caruia caracteristicile de timp si de spatiu ale miscarii s-
au legat atat de strans intre ele, incat miscarea devine quasi-automata, invariabila,
constanta. In asemenea situatii, marirea volumului de lucru in lectiile de
antrenament are ca efect fixarea si mai puternica a tuturor parametrilor alergarii. O
astfel de situatie ar putea fi chiar favorabila in conditiile atingerii unei viteze foarte
mari, asigurand suprematia alergatorului de viteza consacrat sau a unui alt sportiv,
de exemplu a unui fotbalist care joaca pe postul varfului de atac sau de extrema si
a atins o viteza de alergare pe 100 m. de 10.3-10.5. In schimb, unui tanar sportiv
cu reale posibilitati de a stabili o performanta exceptionala, o astfel de stabilizare la
jumatatea drumului constituie un handicap sau o nerealizare. Instalarea barierei de
viteza poate fi evitata prin utilizarea mijloacelor variate de pregatire, intercalate cu
exercitii specifice de sprint, inlaturarea monotoniei pregatirii prin introducerea unor
jocuri de miscare, exercitii pe teren variat, jocuri sportive etc.

Mijloacele de dezvoltare a vitezei.

Ozolin N.G. diferentiaza 3 grupe de exercitii aplicate in dezvoltarea acestei calitati:

Exercitii de dezvoltare generala a vitezei, care constau din miscari simple,


executate cat mai repede posibil, de genul rotarilor, sprinturilor, intoarcerilor, la
care se adauga jocurile sportive cu o larga raspandire in practica sportiva. Datorita
marii lor accesibilitati din punct de vedere motric si emotional aceste mijloace sunt
incluse in majoritatea antrenamentelor pentru dezvoltarea vitezei incepatorilor,
copiilor si juniorilor.

Exercitii specifice pentru viteza din propria ramura de sport (apropiata ca structura
de cea competitionala) diferentiate, la randul lor, de autor in 3 grupe:

- exercitii ciclice: alergare pe 100 m. cu sprijin, deplasari prin sarituri, salturi, pasi
mariti, toate efectuate rapid, deci cu o frecventa cat mai mare sub forma de
repetari si cu o amplitudine redusa;

- exercitii aciclice: impingeri, loviri, sarituri, realizate de asemenea cu viteza


maxima;

- exercitii combinate: sarituri si aruncari cu elan, actiuni tehnico-tactice din jocurile


sportive.

Exercitii de viteza din alte ramuri de sport, cum sunt alergarile pe distante scurte
folosite in toate jocurile sportive, de halterofili si aruncatori.

Prin folosirea exercitiilor specifice de viteza din propria ramura sau din altele se
favorizeaza pregatirea tehnica concomitent cu dezvoltarea acestei calitati. La
alegerea mijloacelor trebuie sa se tina seama de faptul ca transferul pozitiv al
calitatii vitezei de la o miscare la alta opereaza cu usurinta atunci cand structura lor
cinematica si dinamica este asemanatoare. De exemplu, alergarea de viteza pentru
toate jocurile sportive reprezinta actiunea motrica indispensabila evidentierii
bagajului tehnico-tactic, insa numai cu conditia mentinerii unei stabilitati a
stereotipurilor dinamice (procedeelor tehnice specifice, implicate in alergare).

Efectuarea unui exercitiu de viteza reclama intreruperea lui in momentul scaderii


involuntare a frecventei executiei, semn al instalarii iminente a starii de oboseala.
De fapt, in legatura cu structura mijloacelor de dezvoltare a acestei calitati motrice
trebuie retinute cateva reguli esentiale: viteza fiind caracterizata de spatiul parcurs,
printr-o miscare data, intr-un timp anumit (distanta timp) reclama trecerea cat mai
rapida de la starea de repaus total sau relativ la cea de actiune pentru efectuarea
miscarii date (ciclice sau aciclice) in scopul obtinerii unei eficiente masurate in
finalul ei. Totodata, trebuie subliniata corelatia dintre viteza si celelalte calitati
motrice. Pentru a efectua o miscare in viteza este nevoie, inainte de toate, de
manifestarea unei forte care sa invinga starea de repaus, de inertie. Viteza se
manifesta pe fondul unei mari capacitati de concentrare, in conditiile unui control al
executiei corecte si oportune a deprinderii motrice specifice fara consum inutil de
energie, prin angajarea exclusiva a grupelor musculare solicitate de efectuarea
miscarii. Pe temeiul acestor cerinte apreciem, de asemenea, ca la nivel de inalta
performanta, efortul de viteza este tot mai mult conditionat de o pregatire fizica
generala, menita sa valorifice integral zestrea genetica a sportivului la capitolul
viteza.

Metodele de dezvoltare a vitezei.

Metodologia dezvoltarii acestei calitati mai putin perfectibile in raport cu cele


analizate anterior, reclama cunoasterea unor mecanisme interne cu rol reglator.
Pentru aceasta este nevoie sa se stabileasca o relatie optima intre intensitate,
durata si volumul efortului de viteza. De asemenea, depasirea barierei de viteza,
relaxarea si crearea rezervei de viteza constituie regulile principale ale metodologiei
de lucru in domeniul acestei calitati motrice.

Intensitatea excitatiei poate fi submaximala, maximala si supramaximala. Frecventa


motrica si amplitudinea miscarii optime sunt decisive, asadar e absolut necesar ca
tehnica sa fie perfecta. Pana la obtinerea acesteia se recomanda ca in
antrenamente intensitatea excitatiei sa fie medie si submaximala pentru a nu
perturba perfectionarea stereotipului dinamic si a preveni accidentele musculare.
Desigur manifestarea intensitatii maximale a excitatiei depinde de starea sistemului
nervos. Din aceste considerente se recomanda ca nivelul intensitatii sa reprezinte
80% din posibilitati, iar pauzele dintre repetari sa fie cat mai scurte pentru a se
incadra in perioada de excitabilitate crescuta a sistemului nervos central. Daca
urmarim obtinerea unor efecte pe plan muscular, se impune ca pauzele sa fie mai
lungi, intrucat repetarile sunt mai solicitate din punct de vedere energetic, fapt ce
reclama un timp mai mare pentru refacerea partiala a organismului in intervalul
dintre repetari. De altfel, o asemenea metodologie se bazeaza pe datele fiziologiei
efortului, potrivit carora perioada excitabilitatii sistemului muscular este mai lunga
decat cea a sistemului nervos central. Pentru aceasta se recomanda ca
antrenamentul de viteza sa preceada alte activitati motrice obositoare.

Durata excitatiei (efortului) ramane un parametru mai usor controlabil, regula ei de


baza fiind: nici prea lunga, nici prea scurta, in functie de lungimea fazei de
accelerare, pana la atingerea vitezei maxime. Limita maxima a duratei excitatiei nu
este inca precizata. S-a constatat ca daca este prea lunga nu duce la efectul
scontat, efortul capatand un profil de rezistenta, iar daca este prea scurta se obtine
o imbunatatire a capacitatii de accelerare, nu insa si indicatorii de viteza maxima.
Durata excitatiei optime este proprie fiecarui sportiv in parte si implicit fiecarei
probe. In literatura de specialitate se arata ca viteza maxima se obtine intre
secundele 5-6 in proba atletica de alergare pe 100 m.
Indubitabil, durata si eficienta excitatiei depind de frecventa ei in intervalele dintre
eforturi, necesare refacerii capacitatii de lucru. In acelasi timp, intervalul nu trebuie
sa fie prea lung pentru a nu reduce excitabilitatea sistemului nervos, observatiile
efectuate indicand ca o durata de 4-6 min. este suficienta.

Volumul excitatiei este si el subordonat legitatilor reactivitatii sistemului


neuromuscular. Cu cat solicitarea acestuia este mai mare, cu atat volumul excitatiei
optime pentru dezvoltarea vitezei este mai mic. Practic, intr-un antrenament se
repeta de 5-6 ori exercitiile cu intensitate maxima.

Depasirea barierei de viteza ramane o conditie a dezvoltarii ei. Zatiorski identifica


bariera de viteza ca o consecinta a unor antrenamente unilaterale care constau
exclusiv din exercitii de sprint. N.G. Ozolin sustine ca dezvoltarea acestei calitati
motrice este ingreuiata de formarea unui anumit stereotip motric. De aceea, se
recomanda aplicarea unor antrenamente complexe (multilaterale si speciale), in
conditii usurate (exercitii de alergare cu micsorarea rezistentei aerului sau prin
folosirea unor aparate de tractiune, care amplifica frecventa si o amplitudine a
miscarilor. De asemenea, folosirea unor aparate electronice in antrenamente sau
participarea la concursuri in compania unor adversari cu performante mai bune
contribuie la depasirea barierei de viteza.

Plafonarea vitezei este deseori intalnita, caracterizandu-se prin obtinerea unor


rezultate relativ stabile, inferioare insa celor realizate anterior de sportiv. De multe
ori ea apare indiferent de eforturile depuse in antrenament, pentru inregistrarea
unui nou salt in dezvoltarea acestei calitati. Momentul este extrem de dificil de
suportat si de catre sportiv, si de catre antrenor, generand neincrederea in
posibilitatile sportivului de a obtine un spor de viteza.

Plafonarea vitezei intervine in cazul in care parametrii importanti (directi si


indirecti) ai antrenarii acesteia (exercitiile de viteza, detenta, forta, rezistenta) se
mentin la valori aproximativ egale, pe perioade de timp mai indelungat. O alta
explicatie o constituie obisnuirea organismului cu mijloacele specifice de viteza
folosite, care inceteaza sa mai fie factori superexcitanti, capabili sa solicite
reactivitatea biologica a sportivului peste posibilitatile lui de moment, diminuate ca
urmare a utilizarii indelungate a aceleiasi metodologii.

Pentru depasirea momentului de plafonare a vitezei, in general, se recomanda:

a) renuntarea pentru o perioada de timp la exercitiile specifice de viteza;

b) marirea tempoului de executie, a numarului de miscari pe unitatea de timp, in


cadrul unor miscari simple de viteza;

c) aplicarea unor modalitati de influentare indirecta a vitezei, prin intermediul unor


mijloace nespecifice, cum ar fi de pilda exercitiile de detenta, forta exploziva,
rezistenta specifica de viteza, forta.
Dupa reducerea in mod deliberat, pe o anumita perioada de timp, a solicitarilor in
executarea exercitiilor de viteza (a) sau a celorlalte mijloace recomandate (b si c),
antrenamentele de viteza specifica se reiau la parametrii crescuti din punct de
vedere al volumului , intensitatii si mai cu seama al frecventei miscarilor.

Rezerva de viteza reprezinta diferenta dintre nivelul maxim individual al vitezei si


cel atins in concurs. Proportional cu durata efortului competitional trebuie sa
creasca si rezerva de viteza. De regula, nu se solicita dintr-o data intreaga
capacitate de viteza de care este capabil sportivul. Efortul competitional se
desfasoara la un nivel inferior vitezei maxime, rezervele pe care si le pastreaza
sportivul (cu exceptia probelor de viteza cu o durata de pana la 10-15 s din diferite
ramuri de sport), permitandu-i sa execute relaxat procedeele tehnico-tactice intr-o
gama mai larga de viteze. In finalul concursului cand se pune problema mentinerii
avantajului dobandit sau a recuperarii a celui pe care il detine adversarul rezerva de
viteza este hotaratoare. Cerinta devine cu atat mai obiectiva, cu cat se prelungeste
durata concursului. Ca atare, metoda actuala reclama mentinerea unei viteze
maxime cat mai ridicate si solicitarea capacitatilor submaximale si medii ale
sportivului, raportate la durata maxima a concursului, pentru a-i permite sa
actioneze adecvat si oportun, apeland la rezerva de viteza ce conditioneaza
obtinerea victoriei.

Dezvoltarea vitezei este corelata cu pregatirea volitionala, aspect care trebuie avut
in vedere la elaborarea metodologiei de lucru. Se afirma ca actualele recorduri
mondiale se afla la limita medie a posibilitatilor umane. In general fiziologia
considera ca un sportiv bine antrenat poate sa foloseasca maximum doar 75% din
posibilitatile sale. In concursul sportiv, chiar si in conditiile dobandirii unui record,
sportivul nu-si valorifica tot potentialul de care dispune. De aceea, actionarea pe
plan volitiv constituie resortul si totodata modalitatea aproape unica de a mobiliza
integral potentialul biologic al participantului la concurs.

Actele de vointa (de initiativa, de curaj, de perseverenta, de control sustinut) se pot


manifesta fie sub forma de concentrare si mobilizare sinergica a intregii fiinte a
sportivului pentru efortul fizic pe care urmeaza sa-l depuna in sporturile individuale
bazate pe start, pe comanda sonora sau vizuala, ori printr-o participare activa si
totala in efortul solicitat de jocurile sportive.

Conditia participarii psihice a sportivului este determinata in manifestarea efortului


de viteza. In acelasi plan se incadreaza si crearea unei ambiante de antrenament
menite sa contribuie la dezvoltarea acestei calitati motrice.

Un climat apasator care genereaza plictiseala sau indiferenta are efecte negative
asupra procesului de dezvoltare a vitezei, diminuandu-i considerabil eficienta.
Dispunerea mentala, pe fondul odihnei si refacerii complete a sportivului constient
de necesitatea angrenarii sale biologice si psihice, constituie un imperativ de ordin
didactic ce contribuie, alaturi de ceilalti factori amintiti, la realizarea acestui obiectiv
de importanta majora pentru optimizarea performantei sportive. Munca didactica
reclama deopotriva informatie stiintifica si priceperea valorificarii ei in conditiile
concrete ale lucrului cu sportivul.

In concluzie, metodele de dezvoltare a acestei calitati motrice nu sunt la fel de


elaborate ca cele prevazute anterior dar ele se bazeaza totusi pe cateva elemente
care nu trebuie tratate separat, ci strans corelate, in interiorul aceluiasi proces.
Astfel, repetarea unui exercitiu ciclic cu accelerare influenteaza pozitiv trecerea
pragului vitezei maxime. Spre exemplificare, Ozolin N.G., se refera la alergarea
accelerata pe 60-80 m. pe care sportivul o realizeaza gradat pana la limita maxima
a vitezei sale, incercand apoi „din elan”, fara crispare (atat de daunatoare), sa o
depaseasca. La aceasta ar trebui adaugata precizarea ca sportivul se va stradui sa
mentina viteza limita atinsa fie chiar si pe o distanta mica. Pentru ca durata actiunii
asupra organismului este scurta, efectul scontat se poate obtine prin repetarea
accelerarilor de mai multe ori (4-6 ori).

Metoda alternativa se bazeaza pe efectuarea miscarilor de mare intensitate


(executate in decurs de 4-5 s) urmate de cele de intensitate mai mica. O astfel de
alternanta (realizata prin cateva repetari consecutive) contribuie la dezvoltarea
vitezei maxime fara suprasolicitarea organismului. Ciclistii, sprinterii, luptatorii,
boxerii, judocanii si practicantii jocurilor sportive folosesc cu precadere aceasta
metoda.

Metoda handicapului stimuleaza dezvoltarea sprinterilor, semifondistilor,


inotatorilor, patinatorilor, ciclistilor pusi in situatia de a efectua actiunea motrica
specifica prin acordarea unui avantaj de spatiu sau (mai rar) de timp partenerilor
mai slab pregatiti. Asa-zisa „plasa” a sportivului mai slab fata de cel mai bun,
inlocuita cu „iepurele” sau „ogarul electronic”, se transforma intr-un obiectiv concret
si stimulator pentru sprinter, saritor sau inotator, constituind, de fapt, o varianta a
metodei handicapului cu substrat psihologic.

Metoda „din mers”, aplicata in pregatirea de viteza a atletilor, patinatorilor si


ciclistilor consta in parcurgerea rapida a unei distante scurte, dupa un elan
prealabil. Se recomanda ca distanta sa fie suficient de lunga pentru a putea fi
parcursa in cel mult 10-15 s.

Metoda repetarilor, frecvent folosita in pregatirea de viteza, consta in executarea


succesiva a efortului ciclic si aciclic, cu viteza maxima, in conditii usurate si cu
viteza superioara celei maxime. Exercitiul, in totalitatea lui, se repeta in aceste
conditii. De fapt, toate celelalte metode pot fi inglobate in metoda repetarilor,
intrucat orice exercitiu de viteza se reia de nenumarate ori.

Toate metodele amintite mai sus include o suita de reguli esentiale pentru
dezvoltarea vitezei si stabilirea parametrilor efortului adecvat, dintre care amintim
cateva:

- durata exercitiului ciclic neintrerupt este optima in cazul in care acesta se


efectueaza fara reducerea vitezei maxime (5-6 s) si submaxime (10-12 s);
- repetarile exercitiului ciclic neintrerupt (de exemplu, alergarea 5 x 30 m.) trebuie
efectuate fara reducerea vitezei. Practic, repetarea de 4-5 ori se dovedeste o medie
eficienta si accesibila pentru majoritatea sportivilor;

- intensitatea eforturilor de viteza incepe de la circa 80% din posibilitatile maxime si


cu incercari de a depasi aceasta limita;

- eforturile de viteza pot fi extinse pe distante cu 10-12% mai mari decat cele de
concurs;

- numarul si natura pauzelor dintre repetari depind, in principiu, de posibilitatea


sportivului de a repeta exercitiul fara sa reduca viteza. Atingerea limitelor ei
maxime determina aparitia imediata a datoriei de O2 pentru „plata” careia este
nevoie de mai multe minute de repaus. De exemplu, dupa o alergare de 100 m.,
pulsul revine la normal in 40-50 min., iar cantitatea de O2 obsorbit necesar
reechilibrarii, aproximativ in minutul 40. Aceasta informatie nu trebuie sa determine
o prelungire a pauzelor de odihna, care au drept consecinta reducerea vitezei
miscarilor, intrucat se micsoreaza excitabilitatea sistemului nervos central
concomitent cu scaderea temperaturii corpului obtinuta prin exercitiile pregatitoare
din incalzire si efortul anterior de viteza;

- durata pauzei depinde, de asemenea, de timpul exercitiilor, de nivelul de pregatire


al sportivilor, de varsta si conditiile antrenamentului si de senzatiile subiective care
sugereaza atat apropierea instalarii starii de oboseala, cat si a posibilitatii de
reluare a efortului.

Planificarea exercitiilor de dezvoltare a vitezei.

In economia planificarii ciclului anual, dezvoltarea vitezei se inscrie permanent in


dozari si forme diferite. Astfel, in prima etapa a perioadei pregatitoare se
programeaza ca dezvoltarea ei sa aiba loc pe fondul unui lucru pentru rezistenta
aeroba, indemanare si mobilitate, folosind mijloacele generale si specifice acestei
calitati. Dintre mijloacele generale, jocurile sportive sunt cele mai eficiente si, deci,
cel mai frecvent folosite in majoritatea ramurilor si probelor sportive. Perfectionarea
tehnica reclama viteze diferite. In cazul accelerarilor si schimbarii vitezei (frecvente
in fartlek) se recomanda ritmicitatea si alura relaxata a miscarilor. Nivelul de
insusire a procedeelor tehnice impune regimuri de viteza menite sa contribuie si la
formarea si stabilirea deprinderii motrice specifice.

In etapa a doua a perioadei pregatitoare, cea mai mare importanta trebuie acordata
mijloacelor specifice pentru dezvoltarea vitezei propriu-zise si a celei in regim de
rezistenta. Volumul si intensitatea submaximala si maximala cresc comparativ cu
etapa anterioara, apropiindu-se si uneori depasind viteza necesara in executarea
eficienta, planificata a procedeelor tehnico-tactice in conditiile concursului. Numarul
repetarilor se mareste in ciclu diurn si in cel saptamanal.

In perioada precompetitionala si competitionala, indicatiile de mai sus pentru partea


a doua a etapei pregatitoare cresc ca intensitate, volum si specificitate, apropiindu-
se de cerintele modelului de concurs. Totodata, prin participarea sportivilor la
probele de control si la concursurile amicale si oficiale (in medie 30-40 intr-un ciclu
anual) se asigura o intensitate crescuta eforturilor de viteza.

In ceea ce priveste frecventa mijloacelor necesare dezvoltarii vitezei se


inregistreaza tendinte de crestere atat in regimul ciclului diurn, cat si in cel
saptamanal. Se planifica, de-a lungul mai multor etape (2-3) includerea mijloacelor
specifice de dezvoltare a vitezei atat in lectia a.m. cat si in cea p.m. Ozolin
aminteste de experimentul lui Koval-Petrenko care au demonstrat ca frecventa
pasilor intr-o alergare de 20 s a crescut intr-un procent mai mare ca efect al
includerii mijloacelor de viteza de doua ori pe zi, fata de planificarea lui o data pe zi
sau la doua zile. Frecventa poate fi sporita si la 3 „momente” de viteza intr-o zi, cu
conditia ca durata lor sa fie scurta. Planificarea zilnica a dezvoltarii vitezei este
posibila numai in situatia in care intensitatea efortului este submaximala. O
asemenea regula este impusa de faptul ca efortul de viteza maxima determina un
mare consum de energie nervoasa, pentru a carei refacere este nevoie de 2 zile de
pauza intre 2 tipuri de eforturi cu astfel de profil.