1

Evanghelia După Matei

Capitolul 1 - 2

1:1-17 Genealogia lui Isus

Evanghelia după Matei pare a fi adresată unui auditoriu iudaic. Așa se explică și
multitudinea de citate din Vechiul Testament. De aceea, Matei nu începe cu nașterea lui Isus, ci
cu genealogia Acestuia. Mesia trebuia să fie fiul lui David. Matei prin genealogia din primul
capitol pare să demonstreze că Isus, este fiul lui David, împlinid astfel o condiție mesianică
esențială. Dar se pare ca el urmărește și alte lucruri prin această genealogie, căci așa se explică
de ce începe de la Avraam și nu de la David. Toți evreii știau că David era din Avraam. Nimeni
nu se îndoia de acest lucru. Cu toate acestea, Matei începe de la Avraam. El urmărește deci și un
mesaj teologic. De aceea, prima afirmație a cărții îl prezintă pe Isus ca fiind fiul lui Avraam, fiul
lui David.

Domnul a promis lui Avraam că va binecuvânta toate neamurile în Sămânța Sa.

Promisiunea se împlinește în parte prin IOSIF (prototip mesianic) și apoi prin ISRAEL. Dar
promisiunea se împlinește plenar prin Hristos. Pavel în Galateni capitolul 3 insistă pe faptul că
Sămânța este Hristos. Ca fiu al lui Avraam, Isus este VASUL prin care vor fi binecuvântate toate
Neamurile (vezi Isaia 49:1-7) De asemenea este moștenitor al țării Canaan (vezi Gen.17) și apoi
al întregului pământ (vezi Ps.2). De asemenea, Avraam este tatăl tuturor credincioșilor, iar ISUS
este campionul CREDINȚEI. Anticipăm deci că tema mântuirii NEAMURILOR și tema
CREDINȚEI vor fi teme importante în carte.

Domnul a promis lui David un Fiu care va zidi Casa Domnului și care va domni pentru
totdeauna pe scaunul de domnie al lui Israel. Promisiunea se împlinește în parte prin SOLOMON
(prototip mesianic) și prin DINASTIA DAVIDICĂ. Dar promisiunea se împlinește plenar în
Hristos. Deci, ca fiu al lui David, Isus este ÎMPĂRATUL care va zidi Casa Domnului pentru
eternitate (Zah.6:12-13) și care va domni pe scaunul de domnie al lui Israel (Isaia 9:6-7) și al
Domnului (Ps.110:1) pentru totdeauna. De asemenea, DAVID este vasul prin care Domnul
împlinește promisiunea dată lui Avraam și anume că țara Canaan va fi stăpânită de sămânța lui.
David este vasul prin care judecata se revarsă peste neamurile răzvrătite și mântuirea peste
poporul Domnului. Anticipăm astfel că tema zidirii Casei Domnului, tema împăratului și a
judecății vor fi teme centrale în Evanghelie.

Genealogia este extrem de interesantă, mai ales dacă o comparăm cu cea din Luca 1.
Această comparație ne va ajuta să identificăm mai bine ce urmărește Matei să ne transmită prin
această genealogie. De la început observăm că:

 Genealogia ajunge la IOSIF, iar în cap.1-2 IOSIF și nu MARIA este personajul principal.
Ev. Matei
 2

 Matei insistă pe o armonie: 14 generații de la Avraam la David, 14 generații de la David

la strămutarea în Babilon și 14 generații de la strămutarea în Babilon la Hristos.
 Ne sunt oferite 4 borne esențiale ale planului lui Dumnezeu: Avraam – David – robia
Babiloniană – Hristos.
 În genealogie sunt făcute și câteva comentarii. Anumite comentarii evidențiază tocmai
BORNELE menționate mai sus. Alte comentarii par să menționeze câteva FEMEI.

Să comparăm cele două genealogii:

Genealogia din Matei Genealogia din Luca

Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui Isus avea aproape treizeci de ani când a
David, fiul lui Avraam. început să înveţe pe norod;
şi era, cum se credea,

1. Avraam a născut pe Isaac; 1. fiul lui Iosif,

2. Isaac a născut pe Iacov; 2. fiul lui Eli,
3. Iacov a născut pe Iuda şi fraţii lui; 3. fiul lui Matat,
4. Iuda a născut pe Fares şi Zara, din 4. fiul lui Levi,
Tamar; 5. fiul lui Melhi,
5. Fares a născut pe Esrom; 6. fiul lui Ianai,
6. Esrom a născut pe Aram; 7. fiul lui Iosif,
7. Aram a născut pe Aminadab; 8. fiul lui Matatia,
8. Aminadab a născut pe Naason; 9. fiul lui Amos,
9. Naason a născut pe Salmon; 10. fiul lui Naum,
10. Salmon a născut pe Boaz, din Rahab; 11. fiul lui Esli,
11. Boaz a născut pe Obed, din Rut; 12. fiul lui Nagai,
12. Obed a născut pe Iese; 13. fiul lui Maat,
13. Iese a născut 14. fiul lui Matatia,
14. pe împăratul David. 15. fiul lui Semei,
16. fiul lui Ioseh,
17. fiul lui Ioda,
1. Împăratul David a născut pe 18. fiul lui Ioanan,
Solomon, din văduva lui Urie; 19. fiul lui Resa,
2. Solomon a născut pe Roboam; 20. fiul lui Zorobabel,
3. Roboam a născut pe Abia; 21. fiul lui Salatiel,
4. Abia a născut pe Asa; 22. fiul lui Neri,
5. Asa a născut pe Iosafat; 23. fiul lui Melhi,
6. Iosafat a născut pe Ioram; 24. fiul lui Adi,
7. Ioram a născut pe Ozia; 25. fiul lui Cosam,
8. Ozia a născut pe Ioatam; 26. fiul lui Elmadam,
9. Ioatam a născut pe Ahaz; 27. fiul lui Er,
10. Ahaz a născut pe Ezechia; 28. fiul lui Isus,
11. Ezechia a născut pe Manase; 29. fiul lui Eliezer,
12. Manase a născut pe Amon; 30. fiul lui Iorim,
13. Amon a născut 31. fiul lui Matat,
Ev. Matei
 3

14. pe Iosia; 32. fiul lui Levi,

33. fiul lui Simeon,
34. fiul lui Iuda,
35. fiul lui Iosif,
1. Iosia a născut pe Iehonia şi fraţii 36. fiul lui Ionam,
lui, pe vremea strămutării în 37. fiul lui Eliachim,
Babilon. 38. fiul lui Melea,
După strămutarea în Babilon, 39. fiul lui Mena,
2. Iehonia a născut pe Salatiel; 40. fiul lui Matata,
3. Salatiel a născut pe Zorobabel; 41. fiul lui Natan,
4. Zorobabel a născut pe Abiud; 42. fiul lui David,
5. Abiud a născut pe Eliachim; 43. fiul lui Iese,
6. Eliachim a născut pe Azor; 44. fiul lui Iobed,
7. Azor a născut pe Sadoc; 45. fiul lui Booz,
8. Sadoc a născut pe Achim; 46. fiul lui Salmon,
9. Achim a născut pe Eliud; 47. fiul lui Naason,
10. Eliud a născut pe Eleazar; 48. fiul lui Aminadab,
11. Eleazar a născut pe Matan; 49. fiul lui Admin,
12. Matan a născut pe Iacov; 50. fiul lui Arni,
13. Iacov a născut pe Iosif, bărbatul 51. fiul lui Esrom,
Mariei, 52. fiul lui Fares,
14. din care S-a născut Isus, care Se 53. fiul lui Iuda,
cheamă Hristos. 54. fiul lui Iacov,
55. fiul lui Isaac,
Deci de la Avraam până la David sunt 56. fiul lui Avraam,
paisprezece neamuri de toate; 57. fiul lui Tara,
de la David până la strămutarea în Babilon 58. fiul lui Nahor,
sunt paisprezece neamuri; 59. fiul lui Seruh,
şi de la strămutarea în Babilon până la 60. fiul lui Ragau,
Hristos sunt paisprezece neamuri. 61. fiul lui Falec,
62. fiul lui Eber,
63. fiul lui Sala,
64. fiul lui Cainam,
65. fiul lui Arfaxad,
66. fiul lui Sem,
67. fiul lui Noe,
68. fiul lui Lameh,
69. fiul lui Matusala,
70. fiul lui Enoh,
71. fiul lui Iared,
72. fiul lui Maleleel,
73. fiul lui Cainan,
74. fiul lui Enos,
75. fiul lui Set,
76. fiul lui Adam,
77. fiul lui Dumnezeu.
Ev. Matei
 4

Observăm că Luca pornește de la Isus, pe când Matei ajunge la Isus. Matei așează
genealogia la începutul Evangheliei, iar Luca după relatarea nașterii Mântuitorului și înainte de
tabloul cu Ispitirea lui Isus. Luca ajunge până la ADAM. Luca pare să îl prezinte pe Isus, ca fiul
AL OMULUI, ca al doilea ADAM. Dacă primul Adam a fost ispitit de cel rău într-o grădină și a
falimentat, al doilea Adam este ispitit de același Șarpe de această dată într-o pustie, căci grădina
de altădată fusese transformată într-o pustie din pricina răzvrătirii primului Adam. Sunt
menționați și Avraam și David, dar autorul nu insistă pe descendența davidică sau evreiască ca
Matei.

Am subliniat cu ROȘU elementele noi din genealogia din Luca. De fapt singura parte din
genealogie care coincide cu cea din Matei este cea de la Avraam la David. Dar și aici, Luca
adaugă o generație în plus (pe ADMIN). Aceasta ar însemna că sunt 15 neamuri de la Avraam la
David. Oare Matei a omis intenționat pe ADMIN pentru a evidenția numărul 14. Se pare că da.
Atunci ce vrea de fapt să transmită Matei prin repetarea cifrei 14, dacă el știe că de fapt nu au
fost 14 generații ci aproximativ 14. De la DAVID, genealogia lui Luca o ia pe o cu totul altă
linie, și anume pe linia lui NATAN și nu pe linia lui Solomon. Interpretarea clasică este că Luca
merge pe linia MARIEI, iar Matei pe linia lui IOSIF. Și într-adevăr în prezentarea tabloului
nașterii din Matei, IOSIF este personajul principal, iar Maria stă în umbră. În schimb în relateara
aceluiaș tablou de către Luca MARIA este personajul principal iar Iosif stă în penumbră.
Personal mi se pare explicația cea mai bună susținută de narațiunea nașterii Mântuitorului
focalizată pe IOSIf în Matei și pe MARIA în Luca. Deci, atât IOSIF cât și Maria sunt din
DAVID. Și are logică. Căci Isus era fiul lui IOSIF, care era din DAVID, dar nu era din IOSIF. În
schimb era din MARIA. Pentru a fi DIN DAVID, MARIA trebuia să fie din DAVID. Și faptul că
atât IOSIF cât și MARIA sunt din DAVID argumentează puternic descedența davidica a Celui
născut din fecioara Maria în casa lui Iosif.

Pe linia lui Iosif, de la David la Isus sunt 14 + 14 = 28 de generații. Pe linia Mariei, de la

David la Isus sunt 42 de generații. Diferența pare a fi prea mare. Ținând cont că e vorba de
aproximativ 900 de ani de istorie, diferența de 14 generații poate fi reală. Deci, fie MATEI omite
intenționat o parte din descedenți pentru a ajunge la cifra 14, fie ascendenții mesianici ai Mariei
au făcut copii la tinerețe, iar ai lui Iosif mai la bătrânețe. Acest lucru pare a se potrivi din nou cu
faptul că MARIA era foarte tânără, pe când IOSIF (cum spune tradiția) era se pare mai în vârstă.

Matei spune că de la David la momentul strămutării în Babilon sunt 14 generații. E vorba

aproximativ de 950-600=350 de ani. Apoi spune că de la Momentul strămutării în Babilon până
la Isus sunt tot 14 generații. Dar acum e vorba de aproximativ 600 de ani, deci cu 250 de ani mai
mult. 14 generații pentru 600 de ani înseamnă 0 diferență de aproximativ 42 de ani (600:14=42)
între generații. Adică, media de vârstă la care a născut fiecare pe Mesia să fie de 42 de ani. Acest
Ev. Matei
 5

lucru este posibil, dar pare mai puțin obișnuit în cultura evreiască. Dacă ar fi să comparăm astfel,
în genealogia lui Matei de la David (aprox 950 î.H) la Hristos sunt 28 de generații, deci media de
vârstă a nașterii următorului descendent este de 950:28=33 ani – ceea ce este posibil. În
genealogia după Luca de la David la Isus sunt 43 de generații, deci media de vârstă de care
vorbim este de 950:43=22 de ani – ceea ce este posibil. În lumina acestor calcule, Maria avea în
jur de 22 de ani, iar Iosif în jur de 33 de ani la momentul nașterii lui Isus, pentru a se respecta
tiparul genealogic al fiecăruia.

Sunt deci două posibile explicații: fie Matei omite intenționat anumite generații pentru a
ajunge la repetiția cifrei 14, fie cele două genealogii au un tipar genealogic distinct, și anume:
ascendenții Mariei aveau copii mai la tinerețe, iar ascedenții lui Iosif mai spre bătrânețe.

Dacă ar fi să analizăm prima variantă ea ridică niște întrebări serioase. Înțelegem de ce

Matei îl omite pe ADMIN. Se poate înțelege o aproximație pentru a ajunge la o cifră apropiată de
14. Dar dacă omite de la Iosia la Iosif peste 10 generații atunci nu mai putem vorbi de
aproximație ci de omitere premeditată. Și atunci ce relevanță mai avea paralela cu 14? Matei
minte de dragul unei paralele? Oare everii nu aveau acces la cărțile neamurilor și oare Matei nu
putea fi verificat? Își permitea el în contextul evreiesc o asemenea omisiune? Puțin probabil.

Varianta a doua poate sta în picioare. Ea ne deschide spre explorare un univers fascinant.
Cel al genealogiilor și al legăturii dintre generații. Linia genealogică a lui Iosif are un specific și
la fel și cea a Mariei. Ne amintim că fiecare popor, neam și familie are ceva aparte și că Domnul
va judeca neamurile. Există legături între generații, lucruri care se transmit mai departe la urmași
și sunt înrădăcinate în personalitatea acestora. De aceea se vorbește despre psihologia
popoarelor.

Vom alege premisa că Matei nu a omis înadins zeci de generații, ci că într-adevăr între
Avraam și David, David și strămutarea în Babilon, și respectiv strămutarea în Babilon și Hristos
există aproximativ 14 generații. Faptul că este același număr de generații ne indică că aceste
puncte identificate de Matei reprezintă niște borne teologice în planul lui Dumnezeu. De
asemenea cifra 14 nu este întâmplătoare. E vorba de 14=7X2, cifra 7 având o semnificație
deosebită atât în Vechiul cât și în Noul Testament. Avem 7X2 de TREI ori, deci 7X2X3= 42 de
generații. Avem 7x6, deci de șase ori 7 generații, avem 6 septade ca să vorbim în limbajul
săptămânilor din Daniel capitolul 9. Hristos inaugurează cea de-a 7-a septată. Prin armonia
identificată Matei pare să iniste pe aceste BORNE teologice din planul lui Dumnezeu:

a. AVRAAM

b. DAVID

c. STRĂMUTAREA ÎN BABILON

d. HRISTOS
Ev. Matei
 6

A) AVRAAM - marchează ÎNCEPUTUL, primul pas făcut de Domnul în

implementarea planului de răscumpărare a omenirii. Înainte de Avraam îl avem pe
NOE și potopul. NOE și POTOPUL sunt evenimente importante care dau SENS
istoriei de după cădere. Prin istoria potopului aflăm două lucruri fundamentale:

 Prin alungarea lui Adam din Eden Domnul nu a anulat judecata ci doar a
amânat-o. Judecata va veni, și va veni fără milă și totală asupra întregului
pământ.

 Dar există speranță în fața acestei Judecăți viitoare. Salvarea lui NOE din fața
judecății lui Dumnezeu ne arată clar că există MÂNTUIRE desăvârșită din
fața pedepsei. Cel care umblă cu Dumnezeu va fi slavat de Însuși Dumnezeu
din fața judecății divine.

După ce a clarificat aceste două elemente fundamentale, Domnul INIȚIAZĂ prin

AVRAAM un plan al răscumpărării. Domnul îl alege pe Avraam. Avraam este
tatăl tuturor celor cerdincioși. El detaliază ce înseamnă să umblii cu Dumnezeu.
El clarifică ce fel de CREDINȚĂ trebuie să aibă omul pentru a fi îndreptățit. El
marchează și începutul revelării de Sine prin istoria lui Israel. Avraam este tatăl
tuturor evreilor. Domnul își alegea un popor care să îi poarte Numele între
Neamuri și prin istoria căruia Domnul vroia să se reveleze și să pregătească
venirea lui Mesia. Avraam este și depozitarul unor promisiuni incredibile: că el și
sămânța lui vor moșteni lumea pentru eternitate. Pe de o parte Sămânța este
Mesia, pe de altă parte toți cei care îi urmează modelul de credință. Toate aceste
lucruri ne arată clar că Avraam marchează o bornă de ÎNCEPUT în planul
răscumpărării. Și dacă Matei adresează evanghelia unui auditoriu evreiesc, merită
să subliniem că Avraam marchează și începutul și alegerea națiunii evreiești.

B) DAVID – marchează APOGEUL planului lui Dumnezeu din vechime. Prin David
Domnul împlinește promisiunea făcută lui AVRAAM. Prin David, Domnul dă
urmașilor lui Avraam țara promisă și prin DAVID Domnul revelează Templul și duce
pe Israel în epoca de aur a lui Solomon. Dar David și nu Solomon marchează
apogeul. Solomon nu face decât să culeagă din roadele lui David și apoi prin căderea
sa spirituală să tragă cu el și pe Israel de la apogeul atins prin David. DAVID
marchează apogeul istoriei lui Israel din vechime și împlinirea dimensiunii pământești
a promisiunii făcute lui Avraam (vezi Genesa 15).

C) STRĂMUTAREA ÎN BABILON – marchează DECLINUL maxim al poporului

ales. Din pricina persistenței în păcat, Dumnezeu leapădă pe Israel: legământul este
rupt, Templul este dărmat, iar poporul părăsește țara promisă și este dus rob în
Ev. Matei
 7

Babilon. Dacă Avraam marchează promisiunea că Israel va stăpâni Canaanul, David

marchează împlinirea acestei promisiuni, iar strămutarea în Babilon pierderea
(temporară) a moștenirii.

D) HRISTOS – Hristos, Unsul, vine după alte 14 generații marcând o nouă bornă
esențială din planul de răscumpărare al Domnului și din istoria lui Israel. Dar ce
anume marchează această bornă? El marchează SIMULTAN un APOGEU și un
DECLIN. El este adevărata Sămânța a lui Avraam și cel pe care David îl prefigura, El
este Cel care aduce MÂNTUIREA și MOȘTENIREA eternă a lui Dumnezeu. Prin EL
se intră în stăpânirea moștenirii promise lui Avraam. Dar EL marchează un alt declin
în istoria lui Israel, unul mai mare decât cel al robiei babiloniene. Israel avea din nou
să fie lepădat și alungat din moștenire. Dar de această dată lucrurile aveau să fie mult
mai serioase. Israel este scos din funcție pentru totdeauna. Biserica va prelua până la a
doua venire a Domnului rolul de martor al Domnului printre popoare.

Deci bornele teologice A) B) și C), pregătesc înțelegerea bornei teologice reprezentate de

lucrarea lui Hristos Însuși. Comentariile autorului marchează aceste borne.

Mai există și o a doua categorie de comentarii. Ele par să vizeze altceva. Ele amintesc o
parte din FEMEILE care au purtat sămânța mesianică în istorie:

 Fares și Zara din TAMAR

 Boaz din RAHAB

 Obed din RUT

 Solomon din VĂDUVA LUI URIE

De ce din toate femeile care au purtat sămânța mesianică, Matei le amintește pe Tamar,
Rahav, Rut și Bet-Șeba. Cred că prezența celor 4 femei în genealogie asociază două teme:
Neamurile și HARUL. Într-adevăr, Rahab era o canaanită, Rut o Moabită, iar Bat-Șeba văduva
lui Urie HETITUL. Faptul că Domnul include în genealogia davidică și mesianică FEMEI dintre
Neamuri, e un semn că Neamurile sunt incluse în planul Său, că lucrarea lui Mesia este și pentru
NEAMURI. Și acest lucru Domnul l-a spus de la început, de când l-a chemat pe Avraam, de
când i-a promis: Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta! Profețiile din
cartea Isaia confirmă că venirea lui Mesia nu este doar pentru Israel ci și pentru Neamuri (vezi
comnetariile cărții Isaia). Dar cele 4 femei evidențiază și HARUL nespus de mare al Domnului.
Iuda a curvit cu Tamar cumnata sa, Rahab era o porstituată canaanită condamantă la moarte de

Ev. Matei
 8

sfințenia lui Dumnezeu, Rut era o moabită care în trecut a slujit probabil unor dumnezei străini,
iar Bat-Șeba era cea cu care a curvit David și care i-a devenit soție în urma uciderii lui Urie. Cu
toate acestea, Domnul IARTĂ și îngăduie ca planul Său să meargă tocmai prin aceste vase
întinate, tocmai prin aceste întâmplări marcate de păcat. Domnul iartă păcatul lui Iuda și a lui
Tamar, Domnul o primește la El pe Rahav, Domnul o adăpostește pe Rut sub brațele Sale,
Domnul iartă pe David și pe Bat-Șeba și face ca Solomon, cel ce avea să zidească Templul să se
nască TOCMAI din Bat-Șeba. Și oare David nu mai avea neveste? De ce Solomon s-a născut
tocmai din Bat-Șeba? Domnul vroia să transmită un mesaj al harului, al harului fără margini, har
care dă peste el și se revarsă deopotrivă peste Israel și peste Neamuri.

Tema harului este reliefată și de strămutarea în Babilon. Deși Israel s-a lepădat de
Domnul, Domnul îl păstrează ca vas istoric, ca cel care va include linia genealogică mesianică.
Deci nu bunătatea și credincioșia lui Israel l-a făcut pe acesta să fie vasul prin care va veni
Mesia, ci alegerea suverană a lui Dumnezeu. Deci faptul că Mesia a venit din Israel nu spune
NIMIC despre spirtualitatea lui Israel. Pur și simplu planul aducerii lui Mesia în lume se
derulează ÎN POFIDA necredincioșiei lui Israel. Acest lucru este esențial în Evanghelia după
Matei. Evreii se băteau cu pumnul în piept că ei sunt urmașii lui Avraam, cei aleși de Domnul și
cei prin care va veni Mesia. Începând cu genealogia din primul capitol Matei le arată că
împlinirea planului lui Dumnezeu prin ei se realizează prin harul lui Dumnezeu și nu din pricina
necredincioșiei lor. Planul mesianic se împlinește în pofida necredincioșiei lor.

1:18-2:23 – Nașterea lui Isus – împlinirea Scripturilor și protejarea Pruncului

Cum am menționat deja, personajul cheie al acestui pasaj este IOSIF și nu MARIA. Iosif
este cel înștiințat mereu de Domnul și care ia decizii în vederea protejării Pruncului. Iosif, ca
TATĂ pământesc, oglindește purtarea de grijă a TATĂLUI ceresc față de Prunc. Narațiunea
nașterii și primilor ani de viață ai lui Isus este străbătută de următoarele teme:

 Tema împlinirii Scripturilor

 Tema Neamurilor

 Tema războiului spiritual împotriva Pruncului

 Tema protejării Pruncului

a) Tema împlinirii Scripturilor

Matei insistă în primul rând pe împlinirea Scripturilor. Descedența lui Isus din David era
doar un semn. Dar nu era suficient. Isus putea fi autentificat ca Mesia DOAR prin împlinirea

Ev. Matei
 9

Scripturilor. În contextul nașterii Pruncului, Matei subliniază de cinci ori în mod direct ideea
împlinirii Scripturilor:

 1:22-23 – Fecioara va naște un fiu – Isaia 7:14

 2:4-6 – Mesia se va naște în Betleemul din Iudea – Mica 5:2

 2:15 – Am chemat pe Fiul Meu din Egipt – Osea 11:1

 2:17-18 – Rahela își jălea copiii – Ieremia 31:15

 2:23 – El va fi chemat Nazarinean – (mai multe pasaje din Vechiul Testament)

 1:22-23 – Fecioara va naște un fiu – Isaia 7:14

Am comentat pe larg împlinirea acestei profeții când am studiat cartea Isaia (vezi
comentariul pe Isaia 7). Profeția a fost rostită în contextul în care Iuda, condusă de Ahaz, era
atacată de Israel și Siria. Ahaz își punea încrederea în ajutorul Asiriei. Domnul, prin Isaia, îl
cheamă pe Ahaz să se încreadă în El și îi face oferta să ceară un semn. Ahaz respinge calea
credinței și alege calea încrederii în vizibil (în Asiria) și spune plin de ipocrizie: nu vreau să cer
un semn ca să nu ispitesc pe Domnul. Dar Domnul totuși dă un semn: Fecioara va naște un fiu
(Emanuel – Dumnezeu este cu noi) și înainte ca acest prunc să deosebească binele de rău, cei doi
vrăjmași ai săi vor fi pustiiți, dar după aceea, Asiria va pustii și pe Iuda. Semnul era menit să fie
un SEMN al mânturii, dar devine un SEMN al judecății. Semnul se împlinește (parțial) în
capitolul 8 din Isaia când soția proorocului naște un copil care primește numele de Maher-Șalal-
Haș-Baz, care înseamnă: grăbește-te de prădează, aruncă-te asupra prăzii, căci înainte ca pruncul
să știe să spună mamă și tată împăratul Asiriei va prăda Samaria și Damascul, după care va pustii
și pe Iuda. Este vorba de copilul anunțat în capitolul 7. De această dată el capătă un al doilea
nume, un nume care anunță clar judecata. Dar ce s-a întâmplat cu primul nume? El rămâne (vezi
8:10) valabil. Deci copilul are două nume, un NUME al MÂNTUIRII și PROTECȚIEI
(Dumnezeu este cu noi) și un nume al JUDECĂȚII (Grăbește-te de prădează!). Numele Mânturii
este valabil DOAR pentru rămășița credincioasă din Israel. Isaia și copiii lui sunt această
rămășiță amenințată de restul poporului apostat. Numele judecății se aplică majorității poporului
care respinge mesajul lui ISAIA și alege calea umblării prin vedere (încrederea în Asiria).

Astfel, Domnul al cărui SEMN este Pruncul, devine UN LOCAȘ SFÂNT (pentru rămășița
credincioasă din Iuda), dar și O PRICINĂ DE POTICNIRE, O STÂNCĂ DE PĂCĂTUIRE
pentru cele două case ale lui Israel și O CURSĂ pentru locuitorii Ierusalimului (vezi Isaia 8:14).
Domnul este Emanuel doar pentru rămășița credincioasă, dar este Maher-Șalal-Haș-Baz pentru
restul națiunii împietrite. Deși Domnul a vrut să fie Emanuel pentru tot ISRAELUL, pentru că

Ev. Matei
 10

Israel a respins calea umblării prin credință, și a ales calea umblării prin vedere, Domnul devine
Maher-Șalal-Haș-Baz pentru restul națiunii.

Iar rămășița credincioasă este prigonită de ceilalți din poporul Domnului. Domnul
încurajează rămășița credincioasă:

 Scoateți strigăte de război cât voiți, popoare, căci tot veți fi zdrobite; luați aminte, toți cei
ce locuiți departe! Pregătiți-vă oricât de luptă, căci tot veți fi zdrobiți. Pregătiți-vă oricât
de luptă, căci tot veți fi zdrobiți. Faceți la planuri cât voiți, căci nu se va alege nimic de
ele! Luați la hotărâri cât voiți, căci vor fi fără urmări! CĂCI DUMNEZEU ESTE CU
NOI! Așa mi-a vorbit Domnul când m-a apucat mâna Lui și m-a înștiințat să nu umblu pe
calea poporului acestuia: Nu numiți uneltire tot ce numește poporul acesta uneltire; și nu
vă temeți de ce se teme el, nici nu vă speriați! Sfințiți însă pe Domnul oștirilor. De El să
vă temeți și să vă înfricoșați. Și ATUNCI El va fi un locaș sfânt...! (Isaia 8:9-14a)

Domnul încurajează rămășița credincioasă acuzată de uneltire, de trădare, presată de vești de

război împotriva lor și de tulburările de pe scena politică a vremii. Dar Domnul le garantează că
toate aceste tulburări sunt doar MULT ZGOMOT PENTRU NIMIC! Nimeni nu se poate atinge
de ei, căci Dumnezeu este cu ei. Dar ca Domnul să rămână cu ei, ei trebuie să se încreadă în
Domnul, să se teamă de Domnul și să respingă frica de oameni și de vizibil. Și ATUNCI Domnul
va fi pentru ei un locaș sfânt. Și dacă Domnul este CU TINE, cine va fi împotriva ta? Și dacă ești
înconjurat cu zidurile de FOC ale sfințeniei și prezenței Lui Dumnezeu, cine se va atinge de tine?
Cel rău poate doar să facă MULT ZGOMOT. El nu poate să treacă prin zidurile de foc ale
sfințeniei lui Dumnezeu. Dar făcând mult zgomot ne poate speria, ne poate copleși cu frică, ne
poate face să renunțăm la încrederea în Domnul și să căutăm soluții în VIZIBIL, și atunci ne
îndepărtăm singuri de perimetrul protecției divine. Și în afara acestui perimetru suntem o pradă
ușoară a vrăjmașului. Și atunci cheia este să nu băgăm în seamnă zgomotul făcut de cel rău, să nu
ne lăsăm amenințați și apoi seduși de vizibil, ci să alegem calea credinței. Să alegem să credem
în protecția Celui nevăzut. De El trebuie să ne temem, de El trebuie să ne înfricoșăm!

În capotilul 9 din Isaia, profetul ne vorbește de un alt PRUNC:

 Căci un COPIL ni s-a născut, un FIU ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor
numi Minunat, Sftenic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii. El va face ca
domnia Lui să crească, și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David și
împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și în veci de
veci: iată ce va face râvna Domnului oștirilor. (Isaia 9:6-7)

Pornind de la Copilul din capitolul 7-8, profetul glisează către un Copil care nu poate fi
decât Mesia. Copilul lui Isaia este o prefigurare a lui Mesia. Într-adevăr, profeția se împlinește

Ev. Matei
 11

parțial prin copilul lui Isaia căci soția proorocului nu era fecioară. Dar Mesia avea să se nască din
fecioară, și deși va veni să aducă mântuire lui Israel, el va aduce mântuire doar rămășiței
credincioase. El va chema poporul la încrederea în Domnul, dar poporul va alege calea trăirii
prin credință și îl vor respinge pe Mesia. Ei vor avea parte de judecata divină. Domnul va fi doar
cu rămășița credincioasă din Israel.

 2:4-6 – Mesia se va naște în Betleemul din Iudea – Mica 5:2

Al doilea citat din Scriptură este rostit de mai marii lui Israel. Aceștia știau Scriptura, îl
așteptau pe Mesia și au interpretat corect pasajul din Mica. Într-adevăr, pasajul reprezintă o
profeție mesianică ce indică LOCUL în care se va naște Mesia. Cu toate că așteptau pe Mesia,
nașterea Lui îi surprinde nepregătiți. Iată că trei magi de la Răsărit, ȘTIU că s-a născut un
Împărat Iudeilor, dar evreii nu știu. Ei sunt tulburați de această veste. De ce tulburați? Căci și ei
așteptau pe Mesia și au fost șocați de vestea că Mesia s-ar fi putut deja să fie născut printre ei.
Magii au fost foarte credibili. Căci Irod i-a crezut. Ba mai mult, Irod credea profețiile din
Scriptură. Este foarte interesant profilul lui Irod. El crede profețiile din Scriptură dar se luptă
conștient împotriva lor. Irod, cu siguranță, creionează profilul anticristic. Vom mai reveni la
această temă.

De ce s-a născut Mesia în Betleemul din Iuda? Pentru că de acolo venea și David și acolo
a fost uns David cu undelemn de Samuel (vezi 1 Samuel capitolul 16). Mesia, ca fiu al lui David
se naște tot în Betleem. De asemenea Betleemul era una din cetățile mici ale lui Iuda (vezi Mica
5:2). Mesia avea să vină cu gloria ascunsă și ca să moară pentru păcatele poporului. A doua
venire a lui Mesia avea să fie în glorie, dar prima în umilință și smerenie. De asemenea este în
spiritul Domnului să aleagă lucrurile mici, să lucreze prin cei neînsemnați care sunt smeriți și se
văd mici în ochii lor. Domnul astfel alege pe Iosif și Maria și alege neînsemnatul Betleem ca loc
al nașterii lui Mesia. Iată ce frumos anunță Mica acest lucru:

 Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda,
totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în
vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.

Domnul alege mereu lucrurile mici ale lumii pentru a le face de rușine pe cele mari,
Domnul alege lucrurile slabe pentru a le face de rușine pe cele tari și alege pe cei neînvățați
pentru a face de rușine pe cei înțelepți și pricepuți. Nu Ierusalimul a fost ales ca loc al nașterii
Mântuitorului, ci neînsemnatul Ierusalim. Nu o familie bogată a Fariseilor a fost aleasă ci
familia săracă și umilă a lui Iosif și a Mariei. Deci dacă vrei să NU FII ales de Domnul, ci să
fii făcut de rușine de El, crede-te mare, puternic și înțelept! Dar dacă vrei să fii ales de El în
planul Lui, fii smerit, recunoaște cât de mic, slab și nepriceput ești. Poate erau multe familii
care se gândeau că ele ar putea fi leagănul lui Mesia. Dar cu siguranță că Iosif și Maria nu s-
au gândit la acest lucru. Ei se vedeau prea neînsemnați și nevrednici pentru o asemenea

Ev. Matei
 12

misiune și nici nu au îndrăznit să viseze la așa ceva. Iată ce spune Maria când află de
alegerea divină:

 Sufletul meu mărește pe Domnul, și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu,

pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo toate
neamurile îmi vor zice fericită pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru
mine. Numele Lui este sfânt, și îndurera Lui se întinde din neam în neam peste cei care se
tem de El. El a arătat putere cu brațul Lui, a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri
în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie și a înălțat pe cei
smeriți. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăți, și pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile
goale. A venit în ajutorul robului Său Israel căci Și-a adus aminte de îndurarea sa – după
cum făgăduise părinților noștri, față de Avraam și sămânța lui în veac. ( Luca 2:39-56)

Cel care se vede mic, neînsemnat și nevrednic, dar care totuși nădăjuiește în mila și
puterea lui Dumnezeu, are parte de protecția și binecuvântarea Celui Atotputernic.

 2:15 – Am chemat pe Fiul Meu din Egipt – Osea 11:1

Am ajuns la cea de a treia profeție menționată. Aici pare că Matei speculează, căci este
destul de clar în Osea 11:1 că profetul amintește de scoaterea lui Israel din Egipt vorbind la
timpul trecut și nu la viitor. Cum se poate ca povestirea a ceva din trecut să fie socotită o profeție
privitoare la viitorul glorios al lui Mesia?

 Când era tânăr Israel, îl iubeam, și am chemat pe fiul Meu din Egipt. Dar cu
cât proorocii îl chemau, cu atât ei se îndepărtau: au adus jertfe Baalilor și
tămâie chipurilor idolești. Și totuși Eu am învățat pe Efraim să meargă și l-am
ridicat în brațe; dar nu a văzut că Eu Îl vindecam. I-am tras cu legături
omenești, cu funii de dragoste, am fost pentru ei ca cel ce le ridică jugul de
lângă gură, M-am plecat spre ei și le-am dat de mâncare. (Osea 11:1-5)

Pasajul se referă în mod clar la scoaterea lui Israel din Egipt. Și nu este o noutate că Israel
este numit fiu al Domnului. Israel este numit din Lege întâiul născut al Domnului. Încă de la
scoaterea lui Israel din Egipt Domnul Îl numește fiul Său:

 Tu vei zice lui Faraon: Așa vorbește Domnul: Israel este fiul Meu, întâiul Meu
născut. Lasă pe Fiul meu să plece ca să-mi slujească. (Exod 4:22-23a)

De ce aplică Matei această profeție lui Mesia? Pentru că sunt mai multe tipuri de profeții.
Sunt profeții directe dar sunt și TIPARE profetice. Ieșirea lui Israel din Egipt zugrăvește un tipar

Ev. Matei
 13

profetic. Isaia 49:3 îl numește pe Mesia: Israelul, Robul în care se va proslăvi Domnul! Mesia, va
fi adevăratul Israel și va împlini printre popoare ceea ce Israel nu a reușit să împlinească. Israel a
fost ales să fie martor al Domnului printre popoare. Dar Israel a falimentat. Însă Mesia va fi
adevăratul Israel care va fi Lumina popoarelor (vezi Isaia 49:6). Și Matei îl prezintă pe Isus ca
adevăratul ISRAEL. De aceea Isus parcurge etape similare cu cele parcurse de Israel:

Israel Isus

Amenințat de foamete se duce în Egipt Amenințat de Irod se duce în Egipt

La chemarea Domnului este scos din Egipt și La chemarea Domnului este luat din Egipt și
dus în țara promisă dus în țara promisă

Trece Iordanul Se botează în Iordan

Este încercat în pustie 40 de ani Este încercat în pustie 40 de zile

Falimentează și nu este o Lumina printre Rămâne în asculatre și devine lumina lumii

popoare

Matei îl zugrăvește deci pe Isus ca adevăratul Israel care împlinește profeția din Isaia 49.
De asemenea ne aducem aminte și de traseul lui IOSIF. IOSIF, prototip al lui Mesia este respins
de ai săi și dus în Egipt, printre Neamuri. El devine o lumină și o binecuvântare printre Neamuri
și prin binecuvântarea adusă de Domnul prin el, Egiptul și Neamurile din jur sunt slavate de la
moartea prin înfometare. Și binecuvântarea este așa de mare încât într-un final beneficiază și ai
săi care l-au respins. Isus, avea să parcugă același tipar: respins de ai Săi, avea să ducă
binecuvântarea la Neamuri prin Biserică. Și Neamurile aveau să primească Eavnghelia. În cele
din urmă și Israel va intra în această mântuire primită mai întâi de Neamuri (vezi Romani 11).

Pruncul Isus vine la si Săi, dar este respins de ai Săi. Este dus în Egipt ca apoi să se
reîntoarcă la ai Săi. Traseul Pruncului Isus este traseul prin care a curs binecuvântarea lui
Dumnezeu prin Iosif și anticipează și traseul binecuvântării aduse de bărbatul Isus.

 2:17-18 – Rahela își jălea copiii – Ieremia 31:15

A fost o provocare să înțelegem profeția sau mai bine –zis tiparul profetic din Osea 11:1.
Dar trebuie să menționăm că înțelegere lui Osea 11:1 este o sarcină relativ ușoară în
comparație cu înțelegerea lui Ieremia 31:15.

Ev. Matei
 14

Ieremia rostește această profeție în contextul promisiunii reîntoarcerii din robia

babiloniană. Din pricina neascultării Israel avea să fie aspru pedepsit, dus în robia
babiloniană și trecut prin mari dureri. Oștile babiloniene au ucis mulți prunci și ducerea în
robia babiloniană a însemnat o imensă durere pentru multe mame din Israel. Dar Domnul
promite că această durere va înceta și că Domnul va răscumpăra pe Israel din robie și va pune
capăt durerii sale:

 Așa vorbește Domnul: Un țipăt se aude la Rama, plângeri și lacrimi amare:

Rahela își plânge copiii, și nu mai vrea să fie mângâiată, căci nu mai sunt!

 Așa vorbește Domnul: Oprește-ți plânsul, oprește-ți lacrimile din ochi; căci
truda îți va fi răsplătită, zice Domnul; ei se vor întoarce iarăși din țara
vrăjmașului. Este nădejde pentru urmașii tăi, zice Domnul; copiii tăi se vor
întoarce în ținutul lor.

 Aud pe Efraim bocindu-se: M-ai pedepsit și am fost pedespit, ca un junc

nedeprins la jug; întoarce-Mă Tu, și mă voi întoarce, căci Tu ești Domnul,
Dumnezeul meu! După ce m-am întors, m-am căit, și după ce mi-am
recunoscut greșelile, mă bat pe pulpă; sunt rușinat și roș de rușine, căci port
ocara tinereții mele.

 Îmi este Efraim un fiu scump iubit de Mine? Căci când vorbesc de el, mi-aduc
aminte cu gingășie de el, de aceea Îmi arde inima în Mine pentru el și voi avea
milă negreșit de el, zice Domnul.

 Ridică semne pe drum, pune stâlpi, ia seama la calea ta, la drumul pe care l-ai
urmat....Întoarce-te fecioara lui Israel, întoarce-te în cetățile acestea care sunt
ale tale! Până când vei fi pribeagă, fiică rătăcită? Căci Domnul face un lucru
nou pe pământ: femeia va peți pe bărbat. (Ier.31:15-22)

Ducerea și întoarcerea din robia babiloniană este un tipar profetic fundamental. El

prefigurează lepădarea lui Israel în urma respingerii lui Mesia, precum și mântuirea poporului
înainte de a doua venire a lui Mesia (vezi Romani 11). Atât întoarcerea din robia babiloniană, cât
și întoarcerea la Hristos din robia împietririi spirituale, avea să aibă loc în urma unor mari dureri
prin care va trece poporul Israel, dureri exprimate metaforic prin PLÂNSUL RAHELEI.

Am precizat că ducerea lui Isus în Egipt ne aduce aminte de tiparul binecuvântării purtate
de Iosif care prefigurează traseul binecuvântăii aduse omenirii de către Mesia. La fel cum
respingerea lui Iosif de către ai Săi a adus mari dureri peste Iacov și familia sa, la fel și
respingerea lui Mesia de către Israel avea să aducă mari dureri peste Israel. Aceste dureri aveau
să culmineze cu nenorocirile ce au avut loc odată cu dărâmarea Ierusalimului din anul 70 d.H.
Ev. Matei
 15

Aceste dureri sunt prezente și în tiparul profetic din copilăria Pruncului. După ce Isus este dus în
Egipt, la Neamuri, mari dureri au venit peste cei din poporul Domnului. Durerile familiilor din
Betleem anticipau durerile suferite de poporul evreu din anul 70 d.H.

Este foarte interesant că profeția folosește imaginea metaforică a Rahelei. Acest lucru nu
este întâmplător. Rahela a avut doi fii: Iosif și Beniamin. Rahela moare în DURERI când îl naște
pe Beniamin și este îngropată la Betleem. Deci Betleemul ne aduce aminte de DUREREA de altă
dată a Rahelei. Dar când a plâns Rahela pentru fiii ei? Rahela nu a apucat să plângă ea pentru fiii
ei, dar Iacov este cel care a plâns și pentru Iosif și pentru Beniamin. Rahela, a plâns dacă vreți,
prin Iacov. Într-adevăr, profeția din Ieremia 31 despre jalea Rahelei este construită pe imaginea
jalei lui Iacov pentru Iosif:

 Așa vorbește Domnul: Un țipăt se aude la Rama, plângeri și lacrimi amare:

Rahela își plânge copiii, și nu mai vrea să fie mângâiată, căci nu mai sunt!

 Și și-a rupt hainele, și-a pus un sac pe coapse, și a jălit multă vreme pe fiul său.
Toți fiii și toate fiicele sale au venit ca să-l mângâie, dar el nu voia să primească
nici o mângâiere, ci zicea: plângând mă voi pogorî la fiul meu în locuința
morților. Și plângea astfel pe fiul său. (Gen.37:34-35)

Rahela plânge pe Iosif prin Iacov. Jalea lui Iacov transmite un ecou profetic către jalea lui
Israel în urma respingerii lui Isus, jale care a atins un apogeu în anul 70 d.H și care a străbătut
apoi întreaga istorie în marile necazuri prin care a trecut poporul evreu. Dar Rahela își plânge
copiii, la plural: deci Rahela îl plânge și pe Iosif și pe Beniamin. În Genesa Rahela îl plânge pe
Beniamin tot prin Iacov. Iacov se opune ca Beniamin să se ducă în Egipt cu frații săi. Dar până la
urmă îl lasă și acceptă cu mare durere și posibilitatea pierderii lui Beniamin (vezi Gen.43:14).
Durerea pentru Iosif marchează momentul respingerii lui Iosif de ai săi, iar durerea pentru
Beniamin marchează momentul pocăinței fraților lui Iosif și reprimirii lui Iosif de către ai săi.
Am putea propune următoarea interpretare profetică: plânsul Rahelei pentru Iosif prefigurează
durerea lui Israel după respingerea lui Mesia, iar plânsul pentru Beniamin, durerea lui Israel
înainte de reîntoarcerea lui la Mesia. În Ieremia 31 este un singur plâns. Dar în istoria lui Iacov
sunt două momente distincte. În istoria lui Israel sunt de asemenea două momente distincte,
separate de perioada neamurilor, perioadă pe care nimeni nu a previzionat-o ca fiind atât de
lungă. De aceea, profeții trec imdediat de la prima venire, la a doua venire și de la lepădarea lui
Israel (momentul plânsului Rahelei pentru Iosif), la reprimirea lui Israel (momentul plânsului
Rahelei pentru Beniamin). Și construind pe acest tipar, ultima durere a lui Israel va fi cauzată se
pare de anticrist însuși, și această durere va genera pocăința finală a lui Israel. Acest lucru este în
armonie cu faptul că inițiatorul genocidului din Betleem, este Irod, un prototip clar al
Anticristului.

Deci profeția din Ieremia 31 despre jalea Rahelei nu vizează un singur eveniment, ci un
tipar profetic al durerii lui Israel care străbate întreaga istorie. Genocidul lui Irod marchează doar
Ev. Matei
 16

o fază de împlinire a acestei profeții. Elementele de specificitate a profeției sunt date de

localitatea Betleem. Irod ucide toți pruncii din Betleem și din toate împrejurimile lui. Rama
ESTE o localitate apropiată din Beniamin care se pare a fost inclusă și ea în genocidul lui Iord.
Această fază de împlinire a profeției se împlinește la Betleem, locul morții și durerii Rahelei, și
la Rama, localitatea precizată în Ieremia 31. Căci într-adevăr, de ce se precizează tocmai Rama
în profeția din Ieremia 31, căci Babilonienii pustiiseră întreaga țară. Răspunsul la această
întrebare ni-l dă Matei care include Rama în localitățile în care Irod a operat nemilosul genocid.

Trebuie să evidențiem complexitatea profețiilor din Vechiul Testament. Matei nu

operează doar cu profeții punctuale (ca cea din Mica 5:2), ci și cu tipare profetice complexe care
adună întreaga Scriptură. Comentariile iudaice de dinainte de venirea lui Isus sunt în spiritul
interpretărilor date de Matei. Multe pasaje interpretate ca mesianice de autorii Noului Testament
erau dinainte validate ca mesianice de învățații evrei. Un exemplu concret îl avem chiar în Matei
capitolul 2, când mai marii lui Israel citează din Mica 5:2. De asemenea, învățații evrei operau cu
tipare profetice. Astfel, cărțile istorice din Vechiul Testament, cum le numim noi astăzi, erau
incluse de ei în cărțile profetice. Ei au înțeles că prin istoria lui Israel, Dumnezeu creionează
tipare profetice pentru vremuri viitoare. De aceea, Matei poate folosi ieșirea lui Israel din Egipt
ca tipar profetic pentru scoaterea Pruncului Isus din Egipt (Osea 11:1). Istoria lui Israel
creionează tipare profetice, iar profețiile includ de cele mai multe ori MAI multe faze de
împlinire a profeției. De regulă o profeție nu se împlinește printr-un eveniment singular, ci prin
mai multe evenimente, dintre care unele aflate la mare distanță de timp unele față de altele. Așa
este și profeția din Ieremia 31 despre jalea Rahelei. Această profeție se împlinește în întreaga
istorie a lui Israel, în diferite etape: ducerea în robia babiloniană, genocidul lui Irod, nenorocirile
din anul 70 d.H., necazurile lui Israel din istorie, necazurile lui Israel de la sfârșitul istoriei.

 2:23 – El va fi chemat Nazarinean – (mai multe pasaje din Vechiul Testament)

El va fi chemat Nazarinean! Cine a rostit această profeție? Ce vrea să spună Matei? Matei
nu aduce un anume citat din Vechiul Testament. Acest lucru ne sugerează că el are în vedere
o temă profetică. Isus a fost numit adesea Isus din Nazaret, iar anumite documente istorice
indică faptul că primii creștini au fost numiți adesea nazarineni, de la Isus din Nazaret. Deci
faptul că Isus a crescut în Nazaret a fost un element important din viața Mântuitorului. Dar ce
profeție împlinește acest element? Sunt mai multe interpretări:

 Interpretarea etimologică insistă pe asemănarea dintre cuvântul Nazaret sau

nazarinean cu cuvântul vlăstar, care ne amintește de profețiile din Isaia (vlăstarul
lui Isai – vezi Isaia 11:1, Isaia 53).

 Interpretarea etimologică subliniază și asemnănarea dintre cuvântul nazarei și

cuvântul nazireat. Legea nazireatului fixa o perioadă de dedicare specială față de
Ev. Matei
 17

Domnul (vezi Numeri 6), iar vasele alese de Domnul în istorie puteau fi chemate
la un nazireat permanent (vezi Samson – Judec. 13:5,14). Puterea Domnului l-a
părăsit pe Samson când a încălcat legea Nazireatului (vezi Jud.16:16-21).
Mântuitorul avea să întrupeze principiul nazireatului, principiul unei dedicări
speciale față de Domnul întreaga sa viață. Iar nazireatul Mântuitorului nu a
însemnat respectarea acelor regului exterioare specifice nazireatului, ci
respectarea clipă de clipă a esenței nazireatului: o dedicare specială față de
Domnul. Mântuitorul a experimentat o relație unică cu Dumnezeu și a trăit fără
păcat, rămânând fidel Domnului clipă de clipă. Mâncarea Sa era să facă voia
Tatălui. El nu a trăit măcar o clipă pentru Sine ci a trăit fiecare clipă a vieții Sale
doar pentru Tatăl, doar pentru a face voia Tatălui. A învins toate ispitele și
slăbiciunile omenești și a fost credincios până la moarte și încă moarte de cruce.

 Interpretarea geografică ne amintește de profeția din Isaia 9:1-3 care anunța că

Mesia își va începe lucrarea din Nord, din Galileea Neamurilor. Nazaretul era în
Nordul țării (vezi Matei 4.12-17).

 Interpretarea culturală insistă pe semnificația vremii respective a apartenenței la

Nazaret. Nazaretul era în Nord într-o regiune separată de Sud, de Iudeea și
Ierusalim, centrul religios al țării. În Nord legăturile cu neamurile erau mai
apropiate. De aceea, iudeii din Nord erau adesea disprețuiți și nu erau considerați
iudei puri ca cei din Sud. De aici celebra replică a lui Natanael: Poate ieși ceva
bun din Nazaret? (Ioan 1:46). Apartenența lui Isus la Nazaret anticipează
atitudinea lui Israel față de El și împlinirea profeției care spune: Așa vorbește
Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel disprețuit și urât de
popor...(Isaia 49:7).

În concluzie: din perspectiva lui Matei, Isus nu împlinește doar profeții mesianice
punctuale, ci și tipare profetice complexe, și fiecare detaliu al vieții lui Isus este purtător de
imagini profetice. Locul în care s-a născut, atacul împotriva Sa, plecarea în Egipt, șederea Sa în
Nazaret, nimic nu este întâmplător. Într-adevăr, Matei insistă pe elementele geografice: nașterea
în Betleem, genocidul de la Betleem și Rama, plecarea în Egipt, așezarea Sa în Nazaret. Nimic
nu este întâmplător în viața lui Isus. Iată că și locurile străbătute de Prunc nu sunt deloc
întâmplătoare ci adună cu ele împlinirea unor profeții punctuale (Betleem), sau unor tipare
profetice (Egipt și Rama) sau unor imagini profetice (Nazaret). E uimitor cum încă de la naștere,
toate elementele geografice din copilăria Pruncului adună cu ele zeci de profeții și imagini
profetice. Isus a făcut mai mult decât să împlinească niște profeții punctuale și clare. El a împlinit
profețiile punctule și clare, dar el a împlinit și tiparele profetice ale Scripturii, el a împlinit și
clarificat prin viața Sa și profețiile mai misterioase și neclare, și a adunat în toate detaliile vieții
Sale pământești zeci și sute de imagini și simboluri profetice. Ideea de ÎMPLINIRE este totală,
desăvârșită și PESTE așteptările celor din vechime. Isus a ÎMPLINIT Sripturile la un nivel peste
Ev. Matei
 18

orice așteptare mesianică. Cine se gândea ca Pruncul să treacă și prin Egipt? Cine se gândea că ar
fi bine (din perspetciva împlinirii profețiilor) să locuiască în Nazaret? Dumnezeu ne surprinde și
împlinește prin Isus MAI MULT decât am fi crezut noi că trebuie împlinit. Este umitor, este
fantastic MODUL în care Isus împlinește Scriptura. Este mai mult decât ne-am fi așteptat. Iar
acest MAI MULT întărește credința noastră în El, în faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu care a
fost Legitimat de Scriptura Vechiului Testament. Isus nu împlinește doar un număr finit de
profeții. El împlinește ÎNTREAGA Scriptură. Și fiecare detaliu, și fiecare zi din viața lui Isus era
o împlinire a Scripturii. Fiecare acțiune de viața lui Isus avea un ecou profetic, avea o
dimensiune de împlinire. Să luăm un exemplu. La începutul lucrării Sale, Isus intră în Templu și
curăță Templul (Ioan cap.2). Acțiunea întreprinsă de Isus este mai mult decât împlinirea unei
profeții singulare. Da, este o profeție în Maleahi care precizează:

 Și deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutați: Solul legământului pe care-
l doriți; iată că vine – zice Domnul oștirilor. (Maleahi 3:1).

Isus împlinește această profeție dar este cu mult mai mult decât atât. El este
ÎMPĂRATUL, a cărui slujbă principală era protejarea și curățirea Casei Domnului. Ca
ÎMPĂRAT, el vine să curețe Templu. Prin curățirea Templului, Isus adună cu Sine esența
funcţiei împărăteşti și toate curățirile Templului realizate de fiii lui David, care prefigurau pe
Acel fiu al lui David. Mai mult, râvna Sa specială le aduce aminte ucenicilor de Scriptura care
spune: Râvna pentru Casa Ta mă mistuie. Acel verset din Psalm capătă ESENȚĂ și VIAȚĂ în
ochii ucenicilor când Îl privesc pe Isus cum curăță Templul. Templul este elementul central al
planului lui Dumnezeu, iar iubirea față de Domnul se oglidnește în râvna pentru Templul Său.
Isus ÎNTRUPEAZĂ această realitate. Ca Fiu al Tatălui, nu putea decât să lupte pentru curățirea
Casei Tatălui Său. Și am putea continua. Deci prin simpla acțiune de a curăți Templul, Isus
adună întreaga teologie despre Casa Domnului revelată în Vechiul Testament. Ideea de
ÎMPLINIRE este cu MULT MAI MULT decât împlinirea unui număr finit de profeții punctuale.
Sunt sigur că ucenicii își aminteau (sau și-ar fi putut aminti dacă aveau inima deschisă) ZILNIC
pasaje, profeții, tipare profetice, imagini sau simboluri din Scriptură, când priveau la Isus. La fel
cum și-au amintit de versetul din Psalm la curățirea Templului, la fel își puteau aminti zilnic de
zeci și sute de pasaje din Scriptură care se oglindeau în ISUS. În ISUS ideea de ÎMPLINIRE este
TOTALĂ, DESĂVÂRȘITĂ, PESTE ORICE AȘTEPTARE OMENEASCĂ. El împlinește
fiecare IOTĂ din Scriptură și TOATĂ Scriptură în ansamblul ei.

 Isus împlinește toată Legea morală.

 Isus întrupează toată frumuseţea și gloria lui Dumnezeu revelată în Scriptură.

 Isus împlineşte toate profețiile punctuale mesianice.

 Isus împlinește toate tiparele mesianice.

Ev. Matei
 19

 Isus împlinește profețiile mai puțin clare din vechime, care se clarifică în viața Sa.

 Isus adună în viața Sa toate imaginile și simbolurile profetice.

 Fiecare detaliu dn viața lui Isus are semnificații și ecouri profetice.

 Isus adună în Sine principiile teologice fundamentale ale Scripturii.

 Isus împlineşet TOT ce era de împlinit și duce revelaţia într-o fază nouă, superioară.

Ideea de profeție și de împlinire a profeției este cu mult mai mult decât credem noi. Noi
avem în vedere din cărțile profetice acele profeţii punctuale care vorbesc explicit despre Mesia.
Dar Domnul vorbește despre Mesia în fiecare, carte în fiecare pasaj din Vechiul Testament.
Dumnezeu așează tipare mesianice în fiecare secțiune a Scripturii. Astfel, de la corabia lui Noe,
de la jertfirea lui Isaac, de la istoria lui Iosif, de la nașterea lui Moise, de la intrarea în moştenire
prin Iosua, de la izbăvirile date de Judecători, până la ultimile profeții din Maleahi, totul este
infuzat cu tipare, imagini și simboluri mesianice. Când Isus vine pe pământ, El aduce la viață
TOATE aceste tipare mesianice. Fiecare pagină din vechime vorbește despre Mesia. Pe această
linie DESĂVÂRȘITĂ a împlinirii merge Matei. De aceea, nu se oprește la profețiile punctuale
ca cele din Mica 5:2.

b) Tema Neamurilor

O temă importantă în Evanghelie este tema Neamurilor. Am găsit-o în genealogia din

primul capitol și o găsim și în capitolul 2. Matei este singurul evanghelist care îi pomenește pe
magi. Apariția magilor este un mister. Dar ei sunt reprezentanții neamurilor. Dar cum i-a călăuzit
Domnul prin acea stea și cum au fost ei înștiințați că se naște Mesia, este un mare mister. Matei
nu ne dă aceste explicații, dar creează un contrast între Iudei și Neamuri. Iudeii, deși au
Scripturile în mâini, sunt tulburaţi la vestea că s-ar fi născut Mesia. Ei Îl așteptau pe Mesia, dar
nu primesc nici o înștiințare din partea lui Dumnezeu, ci primesc acest mesaj prin niște
reprezentanți ai Neamurilor. Reprezentanții Neamurilor se așteaptă ca toți Iudeii să știe de
nașterea lui Mesia. Ei merg la Ieruslaim și întreabă: unde este Împăratul de curând născut al
Iudeilor? Dar nimeni nu știe. Toți așteaptă, toți știu Scriptura, dar nimeni nu știe. Cum este
posibil așa ceva? Cum este posibil ca cei care știau pe de rost Scriptura să fie străini de
eveniment, iar trei persoane dintre Neamuri, trei cititori în stele, să aibe certitudinea nașterii lui
Mesia? În cele din urmă citirea în stele era o meserie îndoielnică, condamnată de Lege. Cu toate
acestea, magii analizând cerul și stelele, primesc revelația nașterii lui Mesia, iar Iudeii deși țin în
mâna Scriptura care vorbește explicit și direct despre Mesia, nu primesc nici o revelație.
Înseamnă că stelele cerului vorbesc mai clar decât Scriptura? Înseamnă că revelația Vechiului
Testament a fost incompletă și săracă? Nicidecum! Revelația Scripturii a fost un far uriaș față de
lumânarea reprezentată de revelația generală a lui Dumnezeu. Atunci cum ne explicăm acest
contrast? Răspunsul îl găsim la VAS. Mântuitorul se roagă astfel:
Ev. Matei
 20

 Te laud Tată că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai

descoperit pruncilor.

Problema cărturarilor și a fariseilor era că se credeau înțelepți. Cunoștința îngâmfă, ne

spune Pavel. Cărturarii studiaseră în amănunt toate profețiile mesianice. Și își spuneau: Noi sigur
vom ști când se vor împlini aceste profeții.

Faptul că au studiat, a fost ceva foarte bun. Dar atitudinea cu care au studiat și apoi
reacția sufletului lor după ce au studiat nu erau după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu mereu
ascunde tainele Sale de cei ce se cred pricepuți și înțelepți și le păstrează pentru cei care recunosc
cât de puțin știu. Dacă ar fi studiat cu smerenie profețiile ar fi recunoscut cât de complicate sunt
și cât de mare nevoie au de lumina de sus, la fiecare pas. Domnul nu este zgârcit în a dărui
lumină și călăuzire. El înștiințează pe Zaharia și Elisabeta, pe păstori, pe Ana și pe Simeon cu
privire la nașterea lui Mesia. Dar nu oferă nici o înștiințare marilor preoți, cărturarilor și
fariseilor. Observăm că și Simeon și Zaharia știau Scriptura la fel de bine ca ceilalți cărturari.
Dar ei erau smeriți. De aceea, Domnul lor le-a putut dărui lumina de sus. Smerenia te îndeamnă
să studiezi mai mult, căci prin ea recunoști cât de puțin știi și cât de mare nevoie ai să fii învățat.
Iar studiul făcut în smerenie te conduce la și mai multă smerenie, căci îţi descoperă și mai mult
complexitatea lucrurilor și ai o perspectivă mai mare asupra ignoranței tale și îți dai seama că
ești total dependent de lumina de sus. Deci, așteptarea lui Mesia în smerenie însemna o studiere
profundă a Scripturii însoțită de o atitudine de totală dependență de lumina de sus. Și observăm
că alături de profețiile scrise, Domnul a intervenit cu înștiințări clare pentru a-i ajuta să înțeleagă
că profețiile se împlinesc. Deci nu a fost vorba doar de compararea unei profeții scrise cu o
realitate istorică. Alături de acestea două un rol esențial l-a avut înștiințarea din partea lui
Dumnezeu (ca cea primită de păstori sau Simeon) și o lumină specială de sus, după cum i-a spus
Mântuitorul lui Petru:

 Petru, ferice de tine că nu carnea și sângele ți-au descoperit aceste lucruri ci Tatăl
Meu care este în ceruri.

Nu capacitatea rațională și de analiză a lui Petru, nu capacitatea sa de a compara o

profeție scrisă cu o realitate istorică au reprezentat SURSA identificării lui Isus cu Mesia, cu
lumina venită de sus, care bineînțeles s-a folosit de capacitățile intelectuale ale lui Petru.
Capacitatea intelectuală este un cadru și un mijloc cu care operează revelația, dar nu este
nicidecum SURSA revelației. Cei mândrii, cei care se cred pricepuți și înțelepți văd sursa
revelației înlăuntrul lor: Eu am studiat atât, eu știu pe de rost profețiile, eu am multe informații
și o capacitate de analiză specială. Deci, sunt sigur că voi înțelege vremurile!

Pe când atitudinea lui Simeon era alta: Doamne, deși am studiat atât de mult, îmi dau
seama că știu atât de puțin. Îmi dau seama mai mult ca la început cât de puțin știu. Am așa mare
nevoie de lumina Ta de sus. Și am nevoie de ea în fiecare zi și în fiecare clipă. Ai milă de mine,
Doamne, în fiecare zi! Nu memoria mea, nu cunoștințele mele, nu inteligența mea, nu
Ev. Matei
 21

înțelepciunea mea, ci Tu, Doamne, doar Tu, Doamne, doar Lumina Ta de sus! În ciuda faptului
că am studiat fiecare iotă din Cartea Ta, mă simt ca un rob care poate fi păcălit oricând și de
oricine, și am nevoie de călăuzirea Ta la fiecare pas. Studiul mi-a arătat ca sunt un orb, că sunt
prostul proștilor, că sunt un mare ignorant și că nu știu nimic! O, Doamne, cum aș putea eu să
deosebesc vremurile? Cum aș putea eu să înțeleg cine este Mesia? Cum aș putea să recunosc pe
Mesia? Și profețiile mesianice sunt așa de complicate și par că se contrazic, căci uneori Mesia
suferă și este lipsit de strălucire, iar alteori este prezentat în glorie și putere. Doamne, nu știu
nimic! Am nevoie, imensă nevoie de Tine! De Lumina Ta! Cum se uită un rob la mâna
Stăpânului său până acesta se îndură de el, așa mă uit și eu către scaunul Tău de domnie în
fiecare zi până vei avea milă de mine, păcătosul și neștiutorul, și îmi vei dărui lumina de sus!

Pentru că Simeon, bătrânul și marele învățat, s-a scăldat în această atitudine de Prunc,
Domnul i-a putut da lumina cu privire la Mesia. Scriptura este o carte unică. Ea nu se poate
înțelege doar prin studiu intens și inteligență și capacitate de analiză. Ea se poate înțelege doar
prin revelație. Şi la fel și vremurile și împlinirea profețiilor. Este nevoie de revelație nu doar
pentru înțelegerea profețiilor dar și pentru identificarea împlinirii lor în istorie.

Magii, pentru că erau prunci, au primit mai multă lumină prin citirea în stele, decât
înțelepții poporului ales prin citirea în Scripturi! Ce paradox! Magii sunt o mărturie că Domnul
vorbește și vrea să vorbeacsă! Problema este la om, problema este la vas! Magii sunt o mărturire
că Domnul vorbește ȘI NEAMURILOR. Domnul nu S-a lăsat fără mărturie față de Neamuri.
Alături de revelația specială a Domnului (Scripturile) există și revelaţia generală (creația,
conștiința, înștiințările divine). Neamurile au beneficiat de revelaţia generală a lui Dumnezeu, și
prin ea, Domnul le-a vorbit și despre nașterea lui Mesia. La nașterea lui Mesia, în ieslea din
Betleem, revelaţia generală a Domnului (steaua) și revelația specială (profeția din Mica 5:2) se
întâlnesc și își dau mâna și rostesc același mesaj: Isus este Mesia!

Deci prezența magilor la Iesle ne arată că Neamurile au fost de la început în planurile

Domnului. La fel ne arată și ducerea Pruncului în Egipt. Și aceste imagini prefigurează faptul că
Neamurile vor fi mai receptive la Evanghelie decât poporul ales. Magii au ajuns la iesle. Preoții
au rămas la Ierusalim. Magii s-au închinat Pruncului. Irod a vrut să îi ia viața. Pruncul a fost
ameninţat în țara promisă, dar a găsit protecție în Egipt. Toate acestea anticipează ce se va
întâmpla cu omul Isus, dar reprezintă și O ÎMPLINIRE a profețiilor. Într-adevăr, tema
neamurilor se subordonează temei împlinirii profețiilor. Profeții au anunțat de mult că Mesia va
fi respins de ai Săi dar va fi primit cu bucurie de către neamuri.

c) Tema războiului împotriva Pruncului

O altă temă este tema războiului împotriva Pruncului. Pruncul a pășit pe teritoriul
Vrăjmașului. Pământul este creat de Domnul, dar diavolul este numit stăpânitorul acestei lumi. Și
Isus a pășit pe teritoriul inamicului, și inamicul a vrut să îl omoare. Matei nu menționează faptul
că nimeni din Betleem nu l-a primit. Pentru o cultură ebraică să închizi ușa unei tinere femei
Ev. Matei
 22

însărcinate este ceva de neînțeles. La Betleem a fost ceva diabolic, Diavolul era prezent acolo și
a stimulat indifernța și egoismul oamenilor de acolo, pentru a închide ușa în nas Mântuitorului.
Și apoi, s-a folosit de dragostea de putere a lui Irod și de obsesia sa că cineva îl va detrona pentru
a încerca să îl omoare pe Prunc. La fel ca la nașterea lui Moise, cel rău știa că se naște un mare
Izbăvitor, și dorea din start eliminarea lui de pe scenă. Este interesant că diavolul nu s-a gâdnit să
Îl lase să crească mare și apoi să îl întineze prin PĂCAT. Diavolul a dorit din start eliminarea lui
prin moarte fizică. Diavolul lupta împotriva împlinirii profețiilor. Căci dacă Mesia murea ca
Prunc însemna o neîmplinire a Cuvântului scris, deci însemna din start înfrângerea lui
Dumnezeu. De asemenea, diavolul transmitea un mesaj clar Mântuitorului: ai intrat pe teritoriul
meu, în lumea pe care eu o controlez! Am să te distrug, am să te omor! Am să te hăituiesc
clipă de clipă până am să te nimicesc! Pe de o parte, a vrut să omoare, pe de altă parte a
transmis un mesaj de ameninţare pentru a-L descuraja pe Isus și a-L face să dea înapoi.

Dar oare chiar spera cel rău să îl omoare? Oare nu știa că deși el este stăpânitorul lumii,
Domnul este totuși Cel care stăpânește și că NIMIC nu se întâmplă fără voia Sa? Credea cel rău
că va reuși să omoare Pruncul? Faptul că a încercat, ne arată că spera să izbutească. Pe ce se baza
el?

Observăm că miza era de natură spirtuală. Diavolul nu a putut intra pur și simplu într-un
vecin din Betleem ca să îl omoare pe Prunc. Sau nu a putut orchestra un accident banal în iesle
care ar fi dus la moartea Pruncului. Diavolul s-a folosit de mânia lui Irod pentru a orchestra
atacul împotriva Pruncului. Cel rău a putut opera doar în sfera în care i-a îngăduit Domnul.
Domnul PUNE LIMITE clare lucrării celui rău. Domnul i-a îngăduit să opereze doar prin Irod.
Pe de altă parte, Cel rău s-a folosit de vasele lui. El nu poate intra efectiv în oameni și să facă ce
vrea. El operează printr-un om în măsura în care este mai mult păcat în omul respectiv. Irod era
plin de păcate. De aceea a fost aliatul său ideal în acest proiect.

Dar dacă Domnul pune limite clare celui rău (vezi Iov capitolul 1-2), și el nu poate opera
DECÂT în limitele trasate de Domnul, atunci pe ce miza el în atacul său asupra Pruncului? El
miza, la fel ca la Iov, pe variabila umană. El miza că Isus va fi descurajat, sau miza că Iosif va
face vreo greșeală. Într-adevăr, vom vedea la următorul punct, că Iosif a fost vasul prin care
Domnul a protejat Pruncul. Dar înainte să comentăm acest lucru, să subliniem faptul că de la
început Matei ne înfățișează scena unui război. Mesia nu a venit să salveze niște bolnavi. Mesia a
venit în mijlocul celui mai cumplit război. Diavolul e vrăjmașul de moarte, iar lumea îl urmează.
Diavolul și întrega lume se vor răscula împotriva Pruncului, și îl vor urmări la fiecare pas pentru
a-l omorî sau pentru a-l întina cu păcat. Ura celui rău față de Prunc este evidentă de la nașterea
lui. Și războiul va continua până la ultima clipă de umblare a lui Isus pe acest pământ. Isus nu
avea să aibă clipă de răgaz sau odihnă pe acest pământ. El avea să fie într-un război permanent.
Este adevărat că războiul va avea diferite faze, unele mai intense, altele mai puțin intense, dar
războiul avea să fie permanent. Tema războiului împotriva Pruncului se subordonează și ea temei
ÎMPLINIRII PROFEŢIILOR. De la genocidul din timpul naşterii lui Moise, pâna la psalmii
Ev. Matei
 23

davidici, de la promisiunea din Genesa 3:15 și până la profețiile din Isaia 49-53, întreaga
Scriptură anunță războiul Șarpelui împotriva lui Mesia, dar și războiul lui Mesia împotriva
Șarpelui (vezi Isaia 11:4 și 1 Ioan 3:8)

Irod este un vas diabolic. Este bine de știut că Irod a fost un erou pentru poporul evreu. El
a început de jos și și-a câștigat efectiv tronul după multe lupte și strategii diplomatice. Probabil
de aceea a și ținut așa de mult la el. Căci Irod era obsedat de faptul că cei din jur se uneltesc
împotriva lui. Din pricina acestei obsesii a făcut multe nebunii și a ucis pe mulți apropiați, chiar
pe soția sa și pe unii din copiii săi. Irod este cel care a conceput și implementat planul rezidirii
Templului care fusese avariat de Romani când Pompei a atacat Ierusalimul. Irod a consolidat
puterea Iudeii prin zidirea a multe cetăţi și cazemate. Pe timpul lui Irod s-au realizat în Iudeea
construcții fascinante care și acum sunt considerate un mister și capodopere arthitecturale. Și
acest IROD, care de origine era edomit, și care ședea pe tron la Ierusalim, acest Irod a urmărit
omorârea Pruncului. Observăm că IROD credea Scriptura dar lupta conștient împotriva ei. El s-a
folosit de Scriptură pentru a afla locul nașterii lui Mesia. El a crezut că Mesia s-a născut și a
luptat conștient împotriva lui. El a lucrat tainic. El nu și-a exprimat intențiile nici față de mai
marii lui Israel și nici față de magi. El i-a chemat în taină pe magi și i-a rugat să îl înștiințeze
când găsesc pruncul pentru a veni și el să se închine lui. Irod și-a jucat foarte bine rolul. Aparent,
prieten al poporului lui Dumnezeu, ziditor al Templului, și așteptător înfocat al lui Mesia, dar el
urmărea CONȘTIENT omorârea lui Mesia și oprirea împlinirii profețiilor. Și când află că magii
au plecat, el își dă arama pe față și omoară fără milă toți pruncii din Betleem și din toate
împrejurimile Ierusalimului.

Este dificil să observăm aceste lucruri la Irod și să nu ne gândim la Anticrist, cel care va
lupta conștient împotriva lui Hristos. Lupta va fi tot împotriva Pruncului. Pruncul mai trăiește pe
pământ în Biserica Sa. Pruncul s-a renăscut din punct de vedere spiritual în inima tuturor celor
care se încred în El și de ficare dată când se naște în inima unui om, Diavolul urmărește același
lucru: omorârea Pruncului. Matei capitolul 2 creionează o paradigmă a unui război care a exsistat
înainte de întruparea lui Hristos și care continuă până la a doua Sa venire. Înainte de întruparea
lui Hristos cel rău s-a luptat împotriva venirii Sămânței promise în lume, apoi după întrupare s-a
luptat împotriva Sămânței Însăși, ca după Înălțarea lui Isus lupta să continue împotriva rămânerii
Sămânței promise în lume prin Biserica Sa. Războiul nu este de fapt îndreptat împotriva
Bisericii, ci împotriva Pruncului, împotriva lui Hristos. Nu Iosif sau Maria erau ținta atacului, ci
PRUNCUL. Iosif și Maria erau cei care adăposteau Pruncul și purtau Pruncul în lume. Toată
această realitate a războiului împotriva Pruncului este ÎMPLINIREA a ceea ce fusese vestit. Într-
adevăr, ne aducem repede aminte de două pasaje:

 Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îţi
va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul. (Gen.3:15)

Ev. Matei
 24

 În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare și
cu o cunună de 12 stele pe cap. Ea era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea
un mare chin ca să nască. În cer s-a arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare
balaur roș, cu 7 capete, 10 coarne, și 7 cununi împărătești pe capete. Cu coada
trăgea după el a treia parte din stelele cerului și le arunca pe pământ. Balaurul a
stătut înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul când se va
naște. (Apoc.12:1-4)

Balaurul se luptă împotriva Pruncului. Ura Balaurului față de femeie este DIN PRICINA
Pruncului. La fel și ura Balaurului față de Biserică este tot din pricina Pruncului:

 Și Balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei,
care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos.
(Apoc.12:17)

Domnul îi spune lui Samuel când poporul cere un împărat, iar Samuel era tare amărât: Nu
pe tine, ci pe Mine Mă leapădă! Iar Mântuitorul ne spune atât de clar: Veți fi urâți de toți, din
pricina Numelui Meu. (Luca 21:17). Și știm că în spatele urii lumii față de Biserică, este ura
celui rău față de Biserică. Ura celui rău față de Biserică este din pricina Pruncului care locuiește
pe pământ în Biserică. Cel rău luptă împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Hristos. Omul este
prins în acest război. El se naște pe scena acestui război. Omul este urât de cel rău pentru că este
creat de Dumnezeu și este și mai urât atunci când se aliază cu Dumnezeu și Dumnezeu locuiește
în el pe acest pământ. Dar în esența ei, ura celui rău față de noi izvorăște din ura acestuia față de
Prunc. El se luptă cu Pruncul din noi!

Oare Anticrist va juca la fel ca Irod? Oare se va arăta mai întâi prietenul poporului lui
Dumnezeu și prietenul lui Mesia pentru ca apoi să caute nimicirea Pruncului din inima Bisericii
prin prigoană și înșelăciune? Tot ce e posibil. El va intra în Templul lui Dumnezeu dându-se
drept Dumnezeu. El va dori să locuiască el în locul Pruncului în inima Bisericii. Și cu siguranță
el poate folosi o strategie asemănătoare cu a lui Irod. Oare nu s-a întâmplat așa deja în istoria
Bisericii? Oare după trei secole de prigoniri, deodată Roma și statul devin „prietenii” Bisericii, și
oferă protecție și favoruri Bisericii? Și se oferă să facă clădiri mari și minunate și să ofere salarii
și putere episcopilor? Și Biserica se lasă sedusă de această ofertă și devine coruptă și firească și
apoi devine o instituție moartă care prigonește ea rămășița credincioasă. Oare va proceda în chip
asemănător Anticristul în lupta sa împotriva Bisericii? Tot ce este posibil.

Mai observăm că cel rău trage prin atacurile lui la carul de slavă al Domnului. Astfel,
Matei evidențiază faptul că atacurile celui rău nu au făcut altceva decât să ducă la ÎMPLINIREA
Scripturii și a paradigmelor mesianice. Cel care luptă împotriva împlinirii Scripturii, prin această
luptă, nu a făcut decât să ajute la împlinirea profețiilor. Mare este înțelepciunea lui Dumnezeu.

d) Tema protejării Pruncului

Ev. Matei
 25

Dar capitolul 2 ne înfățișează nu doar războiul diavolului împotriva Pruncului ci și

protejarea Pruncului. Deși diavolul este stăpânitorul acestei lumi, cu toate acestea, deasupra sa
șade pe tron Dumnezeu, și El stăpânește peste împărăția oamenilor și o dă cui vrea, ne învață
cartea Daniel. Dumnezeu pune limite atacurilor celui rău și diavolul nu poate trece peste aceste
limite. Dar cum am subliniat deja, războiul este de natură spirituală. Războiul împotriva
Pruncului este spiritual. El ia formă fizică (genocidul lui Irod) dar el este de natură spirituală.
Diavolul mizează că prin acțiunile sale va face omul să păcătuiască și să se răzvrătească
împotriva Edenului. Ca şi în grădina Edenului, diavolul nu a putut opera ispita decât în spațiul
clar trasat de Dumnezeu. Acolo el a operat ispita și a mizat pe faptul că omul va alege greșit. Și
când omul alege greșit, se manifestă mânia lui Dumnezeu, iar puterea celui rău asupra omului
crește.

Cu siguranță că diavolul nu putea să îl omoare pe Prunc. Pruncul era păzit zi și noapte de

Dumnezeu. Și știm din Evanghelii că de multe ori iudeii au vrut să îl omoare pe Isus, dar El a
ieșit pur și simplu din mijlocul lor. Este foarte important să înțelegem MIZA spirituală a atacului
celui rău împotriva Pruncului, precum și modul în care Dumnezeu îl apăra pe Prunc. Dacă cel rău
inițiază atacul său împotriva Pruncului prin aliații săi de pe pământ (Irod), protejarea Pruncului
de către Dumnezeu este prin aliații Săi de pe pământ: Iosif, Maria, magii. Atât Domnul cât și cel
rău lucrează prin oameni. Aceasta pare a fi o legitate fundamentală a luptei spirituale de pe
pământ. Cu cât inima omului este câștigată de Domnul, cu atât El poate lucra mai mult pe
pământ pentru planurile Sale. Cu cât inima omului este sedusă de cel rău, cu atât cel rău poate
lucra cu mai multă putere pe pământ. Fiul S-a întrupat. Fiul a devenit OM. Ca OM el trebuia să
respecte legitățile spirituale valabile pentru oameni. Fiul trebuia să se supună legităților
războiului de pe pământ. Și astfel, protecția lui Dumnezeu față de Prunc nu se manifestă direct și
vizibil prin legiuni de îngeri. Cu siguranță că și îngerii au fost implicați și că îngerii au dus
înștiințările lui Iosif, dar protejarea Pruncului de către Dumnezeu este prin vasele Sale de pe
pământ. Și în acest capitol, vasul principal prin care Domnul Își apără Pruncul este IOSIF. Într-
adevăr, cum am observat deja, în Matei, spre deosebire de Luca, IOSIF și nu MARIA este în
primul plan al narațiunii.

Iată cum îl protejează Domnul pe Prunc:

 Un înger al Domnului i se arată lui Iosif în VIS și îi spune să nu se teamă să o

ia pe Maria la el.

 Dumnezeu a înștiințat pe magi în vis să nu mai dea pe la Irod.

 Un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif și îi spune să fugă în Egipt.

 Un înger al Domnului se arată lui Iosif în vis, în Egipt, și îi spune să se

întoarcă în țara lui Israel.
Ev. Matei
 26

 Iosif este înștiințat de Dumnezeu în vis și pleacă în părțile Galileii.

Pruncul este protejat prin decizii concrete: fuga în Egipt, reîntoarcerea magilor în țara lor
pe alt drum, fuga în Galileea. Cu siguranță că Dumnezeu îl putea proteja pe Prunc acolo în
Iudeea, așa cum o face mai târziu în cei 3,5 ani de lucrare publică. Dar acum, Domnul alege
calea deplasării în alte teritorii. De ce? În primul rând, pentru ca prin aceste deplasări să se
împlinească tiparele profetice. Apoi, în al doilea rând pentru a ne arăta că indiferent dacă
Domnul Atotputernic este cu noi, El nu ne dă garanția protejării noastre ÎN ORICE context.
Adesea protejarea noastră se va manifesta prin înștiințarea Sa de a FUGI din anumite contexte.
El ne poate proteja ÎN ORICE context și de ORICE rău. Însă adesea ne călăuzește să FUGIM din
anumite locuri. De aceea, dacă rămânem într-un context dificil, trebuie să o facem sub călăuzirea
lui Dumnezeu. De asemenea, să fim deschiși ca Domnul să ne călăuzească să FUGIM de acolo.
De aceea, mare grijă în ce bătălii intrăm. Iosia a intrat într-o bătălie care nu era a lui și a fost
omorât de arcașii lui Neco. Să intrăm și să rămânem doar în bătăliile în care ne cheamă Domnul.
Și nu este un act de lașitate sau de necredință SĂ FUGIM din bătăliile care nu sunt ale noastre și
în care Domnul nu ne cheamă. Domnul nu l-a chemat pe Iosif să rămână în Iudeea, ci să fugă din
Iudeea. Protejarea Pruncului s-a realizat prin canalul călăuzirii personale. Iosif și magii au primit
o călăuzire personală din partea Domnului. Da, și magii au avut un rol important. Mai întâi prin
darurile lor, daruri de preț, care au oferit posibilitatea săracei familii să meargă și să se așeze în
Egipt. Apoi, prin faptul că l-au ocolit pe Irod. Într-un fel ei și-au riscat viața înșelându-l pe Irod.
Da, ei l-au păcălit pe Irod și nu și-au respectat cuvântul dat. Dar și Irod i-a mințit și urmărea de
fapt omorârea Pruncului. Când prigonitorul vrea moartea Pruncului, el trebuie înșelat și păcălit,
iar ideea de a fi sincer și onest cu anticristul pare o nebunie.

Domnul va proteja Pruncul prin mai multe modalități. Acum Pruncul este protejat prin
familia sa și prin intermediul călăuzirii personale. Cine crede că această călăuzire personală nu
este importantă, să ia aminte la modul în care Dumnezeu L-a protejat pe Isus prin Iosif. Sunt
momente cheie în bătălia spirituală când călăuzirea personală, directă din partea Domnului, este
esențială.

Domnul alege calea VISULUI. De 5 ori Domnul înștiințează prin VIS. Acest lucru nu
este deloc întâmplător. Cu siguranță că Matei vrea să ne aducem aminte de IOSIF din Genesa
care a fost înștiințat tot prin VISE. Iar cei dintre Neamuri din vremea lui Iosif (paharnicul,
pitarul, Faraon) au primit înștiințări tot prin VISE. Acum, Iosif, tatăl lui Isus este înștiințat prin
vis, la fel ca și magii din Răsărit. Mama lui Isus, poartă numele MARIA, un nume care nu mai
fusese folosit în Vechiul Testament. Și aceasta probabil pentru că lucrarea încredințată MARIEI
era cu totul nouă. Dar tatăl lui Isus poartă numele de IOSIF. În Genesa Dumnezeu l-a înștiinţat
pe IOSIF prin VISE tocmai pentru a PĂZI sămânța lui Avraam și a o păstra în VIAȚĂ:

Ev. Matei
 27

 Dumnezeu m-a trimis (în Egipt) înaintea voastră ca să vă rămână SĂMÂNȚA

VIE în țară și ca să vă păstreze VIAȚA printr-o mare izbăvire. (Gen.45:7)

Iosif din Matei capitolul 1-2 are aceeași slujbă de păstra în viață SĂMÂNȚĂ lui Avraam,
iar acum este vorba de acea Sămânță care este Mesia. Și este înștiinţat tot prin VISE și fuge tot în
Egipt spre protejarea Seminței. Și mai observăm o asemănare:

 Iosif din Genesa, măcar că era neprihănit, este pus într-o situație în care este
acuzat pe nedrept de viol. El acceptă însă voia lui Dumnezeu. Ajunge în temniță,
dar de acolo este reabilitat și izbăvit de Dumnezeu.

 Iosif, măcar că era neprihănit, este pus într-o situație în care putea fi acuzat pe
nedrept că a avut relații sexuale cu Maria înainte de căsătorie. El este înștiințat de
Domnul să nu se teamă și acceptă să intre în acest rol. El acceptă voia lui
Dumnezeu. Și deși se confuntă apoi cu furia lui Irod, el este păzit și reabilitat de
Domnul.

 Și Isus avea să fie pus într-o poziție în care măcar că era neprihănit să fie acuzat
pe nedrept de hulă și adulter spiritual. Isus avea să accepte voia lui Dumnezeu și
avea să moară pe o cruce. Dar Dumnezeu avea să îl reabiliteze prin învierea din
morți.

Iată că Iosif din Genesa, pe de o parte prefigurează pe Mesia, dar pe de altă parte
prefigurează și pe Iosif, tatăl lui Isus, care păzește Pruncul. Și la fel cum cheia biruinței din
Genesa a fost credința lui Iosif, și acum cheia protejării Pruncului este tot credința lui Iosif. Căci
adevăratul scut de protecție a fost nu fuga în altă țară ci credința lui Iosif. Dumnezeu l-a putut
înștiința pe Iosif pentru că Iosif umbla cu Dumnezeu și umbla smerit înaintea Lui. Iosif era un
om neprihănit ne spune Matei. Iosif auzea vocea Domnului și Iosif s-a încrezut în Domnul și a
ascultat vocea Domnului. A crezut și a ascultat de înștiințările Domnului. Și lui Iosif nu i-a fost
deloc ușor. Cât de tare și-a complicat el viața venind în ajutorul Pruncului. Iosif era neprihănit. În
sfârșit își găsește o logodnică pe care o iubește. Dar apoi urmează vestea ȘOC: află (probabil de
la Maria) că este însărcinată. Conform Legii deutoronomice el ar fi trebuit să o dea pe mâna celor
care trebuiau să o ucidă cu pietre. Dar Matei ne spune că Iosif face exact opusul Legii: Iosif era
un om neprihănit și nu voia s-o facă de rușine înaintea lumii; de aceea și-a pus în gând s-o
lase pe ascuns. Pentru că era un om neprihănit, Iosif la prima vedere încalcă Legea. Ce înseamnă
a fi un om neprihănit? Iosif acționa în spiritul Legii. Iosif a înțeles că prin fiecare poruncă Legea
oferă niște direcții generale dar trebuie analizată fiecare situație în parte. Pedeapsa cu moartea se
aplica în situația în care poporul trăia în ascultare de Domnul și unii oameni din popor comiteau
adulter, crimă sau se dedau la închinarea la idoli. Dar în vremuri de apostazie generalizată în
popor (vremea lui Ilie sau Ieremia) toți trăiau în idolatrie și adulter. Și atunci nu se aplica
pedeapsa cu moartea ci tot poporul era chemat la pocăință. În secolul întâi, Israel, în ciuda unei
aparente religiozități, traversa o astfel de perioadă. Cei care ar fi omrât-o pe Maria cu pietre erau
Ev. Matei
 28

niște hoți și tâlhari. Ba mai mult: probabil Maria i-a spus lui Iosif de apariția îngerului. Iosif nu o
neagă probabil în totalitate. Pune în calcul că este adevărată. O cunoștea pe Maria și știa că este
cu inimă curată înaintea Domnului. Ea poate spunea adevărul. Dar el nu putea fi sigur. Și atunci
nu alege nici să o dea pe mâna legiuitorilor, dar nici să rămână cu ea. Alege să o lase pe ascuns.
Într-adevăr, Iosif poate ducea o viață liniștită. Dar ce ȘOC a trăit când Maria i-a spus că este
însărcinată și că îl poartă în pântece de la Duhul Sfânt pe Mesia. Şi Iosif îl aștepta pe Mesia. Dar
nu se gândea că chiar el va fi tatăl lui Mesia. Și o femeie însărcinată într-o lume a curviei și a
adulterului să spună că este însărcinată de la Duhul Sfânt suna o mare nebunie. Cine ar fi crezut-
o pe Maria? Nici Iosif nu a putut să o creadă. Dar Domnul nu i-a cerut mai mult decât poate
duce. L-a înștiințat direct și personal. Și apoi în ce situație a intrat Iosif. A luat la el o femeie
însărcinată. Apoi s-a dus cu ea la Betleem, apoi s-a confruntat cu furia lui Irod. A fugit în Egipt.
A stat acolo o vreme. S-a reîntors în țară. A fugit din nou în Galileea. Iosif a trăit prin credință și
prin această credință a fost păzită viața Pruncului. Iosif a trecut prin multe încercări. Dar Iosif a
avut imensa onoare să păzească SĂMÂNȚA PROMISĂ. Oare ne dăm seama cât de importantă a
fost slujba lui IOSIF? Cu siguranță a fost MAI MARE ca slujba lui Iosif din Egipt, aceea de a
păzi pe urmașii lui Avraam. Putem spune că slujba lui Iosif a fost mai mare şi decât cea a lui
Moise. Lui Moise i s-a încredințat revelația Vechiului Legământ, pe care a păzit-o și pe care a
dat-o poporului. Dar lui Iosif i s-a încredințat Pruncul, Mesia, Fiul, realitatea Noului Legământ
prefigurată de palida umbră pe care a slujit-o Moise. Deci, din pricina a ceea ce era PRUNCUL,
slujba lui IOSIF a fost una din cele mai mărețe și importante slujbe din istorie.

Şi noi asemenea lui Iosif suntem chemați să păzim viața Pruncului, să păzim Hristosul
din noi și din frații noștri. Mai bine zis să conlucrăm cu Dumnezeu ca Iosif de altă dată pentru
protejarea pruncului. Dar, dacă nu ar fi apărut Pruncul în viața noastră sau a semenilor noştri,
viața noastră ar fi fost mai simplă. Dar odată ce am acceptat rolul lui Iosif, viața noastră s-a cam
complicat. Am intrat în război și am devenit țintă a vrăjmașului. Dar Domnul este de partea
noastră. Partea noastră este smerenia, este credința, este umblarea cu Domnul, este auzirea și
ascultarea vocii Sale. Protejarea Pruncului prin Iosif a fost desăvâșită. Cheia a fost perseverenţa
lui Iosif în credință. Atâta vreme cât perseverăm în credință suntem și noi păziți în mod
desăvârșit de puterea lui Dumnezeu. La fel ca şi Iosif de altădată NU AVEM de ce să ne temem.
Să rămânem în credință pentru ca puterea lui Dumnezeu să rămână cu noi. Din această
perspectivă putem spune: la fel ca şi Iosif, avem o slujbă mai mare decât cea a lui Moise. Moise
veghea asupra UMBREI. Noi veghem asupra REALITĂȚII: Hristos.

Dumnezeu ne cheamă să fim ofensivi în războiul spiritual, să luăm cu asalt întunericul

prin întruparea și proclamarea Evangheliei. Dumnezeu ne cheamă să trăim cu toată ființa pentru
ceilalți. Dar ca să putem face aceste lucruri avem nevoie de pace, de încredințarea faptului că
NOI suntem protejați în mod desăvârșit de Domnul. Doar această încredințare că Domnul ne are
în mâna Lui, că ne va păzi de căderi spirituale, că ne va purta de grijă, și că orice necaz este
limitat și este spre binele nostru, doar așa putem uita de noi înșine spre a ne dărui celorlalți.
Povestea pruncului ne încurajează. Dumnezeu ne va păzi în mod desăvârșit. Putem avea pace.
Ev. Matei
 29

Putem să uităm de noi. Putem să trăim pentru ceilalți. Domnul va avea grijă de noi. Partea
noastră este cea a lui Iosif: credința. Suntem păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință. Să
veghem deci asupra credinței noastre.

Am observat deja că și această temă a protejării Pruncului se subordonează temei

ÎMPLINIRII. Matei aduce câteva citate din Vechiul Testament în aceste două capitole. Dar
aceste două capitole adună zeci și zeci de imagini și tipare profetice. Este o împlinire desăvârșită,
cu mult mai mare decât împlinirea unui număr de profeții punctuale din vechime. Iată că chiar și
numele tatălui lui Isus are rezonanţe profetice. Iată că și faptul că înștiințările au venit PRIN VIS
are ecouri profetice. FIECARE DETALIU din viața Pruncului Isus are rezonanțe profetice și
adună tipare profetice care străbat întreg Vechiul Testament.

Dumnezeu promisese lui Mesia o protecție specială. Anunțase că va intra în război cu

Șarpele, dar anunțase și că Îl va proteja. Şi cât de vulnerabil s-a făcut Fiul prin întrupare. Și mai
ales când era doar un Prunc, când era așa de dependent de deciziile părinților săi pământești. Fiul
a avut încredere DEPLINĂ în Tatăl și a acceptat să se facă atât de VULNERABIL prin
întrupare! Cât de mult s-a încrezut Fiul în Tatăl. Cel care domnea peste toate lucrurile, a ales să
se întrupeze într-un prunc care nu putea merge și nu se putea deplasa. Și acest lucru, pe teritoriul
vrăjmașului. Ce model de încredere în protecția desăvârșită a Tatălui ne oferă Fiul. Fiul a crezut
ceea ce Tatăl îi promisese:

1. Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui atotputernic,

2. zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în
care mă încred!”

3. Da, El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei.

4. El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este
credincioşia Lui!

5. Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua,

6. nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza
mare.

7. O mie să cadă alături de tine, şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia.

8. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi.

9. Pentru că zici: „Domnul este locul meu de adăpost!” şi faci din Cel Preaînalt turnul tău
de scăpare,

10. de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău.

Ev. Matei
 30

11. Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale;

12. şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră.

13. Vei păşi peste lei şi peste năpârci şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi. –

14. „Fiindcă Mă iubeşte – zice Domnul – de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci
cunoaşte Numele Meu.

15. Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi
proslăvi.

16. Îl voi sătura cu viaţă lungă şi-i voi arăta mântuirea Mea.” (Ps.91).

În Psalmul 91 promisiunea Tatălui este clară: protecție desăvârșită spirituală (și fizică – la
aspectul fizic sunt mai multe de comentat dar le-am comentat cu alte ocazii) față de vrăjmaș. De
această promisiune se bucură orice om. Dacă Dumnezeu este de partea ta, cine va fi împotriva
ta? Dar psalmistul împarte psalmul în două. În jumătate din psalm laudă protecția desăvârșită a
Domnului, iar în cealaltă jumătate insistă pe condiția ce trebuie să o îndeplinească omul pentru a
beneficia de această protecție.

Partea omului Protecția desăvârșită a Tatălui

 Cel ce stă sub ocrotirea Celui Da, El te scapă de laţul vânătorului, de

Preaînalt şi ciumă şi de pustiirile ei.

 se odihneşte la umbra Celui 4. El te va acoperi cu penele Lui şi te

atotputernic, vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi
pavăză este credincioşia Lui!
 zice despre Domnul: „El este locul
meu de scăpare şi cetăţuia mea, 5. Nu trebuie să te temi nici de groaza
Dumnezeul meu în care mă din timpul nopţii, nici de săgeata care
încred!” zboară ziua,

 Pentru că zici: „Domnul este locul 6. nici de ciuma care umblă în

meu de adăpost!” şi faci din Cel întuneric, nici de molima care bântuie
Preaînalt turnul tău de scăpare, ziua în amiaza mare.

 Fiindcă Mă iubeşte – zice Domnul 7. O mie să cadă alături de tine, şi zece

– de aceea îl voi izbăvi; îl voi mii la dreapta ta, dar de tine nu se va
ocroti, căci cunoaşte Numele Meu. apropia.

 Când Mă va chema, îi voi 8. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea

Ev. Matei
 31

răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, răsplătirea celor răi.

îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi.
10. de aceea nicio nenorocire nu te va
ajunge, nicio urgie nu se va apropia de
cortul tău.

11. Căci El va porunci îngerilor Săi să

te păzească în toate căile tale;

12. şi ei te vor duce pe mâini, ca nu

cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo
piatră.

13. Vei păşi peste lei şi peste năpârci şi

vei călca peste pui de lei şi peste şerpi.

Psalmul 91 este o promisiune pentru orice OM, cu atât mai mult pentru Mesia!

Psalmul 22 în schimb este o profeție specială pentru Mesia:

9. Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei, m-ai pus la adăpost de orice grijă la ţâţele
mamei mele;

10. de când eram la sânul mamei, am fost sub paza Ta, din pântecele mamei ai fost
Dumnezeul meu.

Dar mai mult decât atât: protejarea lui Iosif, a lui Moise, a lui David, a lui Ilie, toate
acestea perfigurau protecția SPECIALĂ de care avea să aibe parte Mesia.

Ev. Matei
 32

Capitolul 3

3:1-12 – Propovăduirea lui Ioan Botezătorul

Dacă Isus era în Nord în Nazaret, înspre părțile Galileii, Ioan Botezătorul își începe
propovăduirea în Sud, în pustia Galileii. Mesajul lui Ioan este un mesaj al pocăinței. Aceasta
înseamnă că poporul se afla în apostazie spirituală. Și într-adevăr așa și era. Poporul era foarte
religios, dar foarte firesc și departe de Domnul. Profetul apare pe scenă în special în perioade de
criză spirituală. Criza lui Israel din acea vreme era profundă. Mai marii poporului cultivau
fățărnicia. Ei se credeau aproape de Domnul dar erau atât de departe. Ei curățau partea de afară a
vasului, dar înlăuntru era plin de îndumnezeire, egoism și răutate. Ioan, ca PROFET al
Domnului, îi cheamă la pocăință. Pocăința este argumentată în lumina faptului că Împărăția
CERURILOR este aproape. Tema Împărăției este o temă cheie în Evanghelie. Magii au întrebat
de ÎMPĂRATUL de curând născut al Iudeilor. Apoi, atât Ioan cât și Isus anunță că Împărăția lui
Dumnezeu, ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR este aproape. Isus va spune multe PILDE despre
Împărăția lui Dumnezeu. Nu ne grăbim să definim ce înţelegea Ioan sau Isus prin Împărăția lui
Dumnezeu. Vom defini acest lucru mai târziu. Acum vom încerca doar să analizăm afirmația:
Împărăția CERURILOR este aproape. Ioan trebuia să pregătească CALEA lui Mesia. Mesia era
întruparea CERULUI pe pământ. Mesia era reprezentantul Împărăției Cerurilor pe pământ și
poarta spre acea Împărăție. Cel care se pocăia și era găsit în pocăință putea primi mesajul lui
Mesia și prin El putea intra în această minunată Împărăție. Cel care respingea pocăința, era găsit
în împietrire, avea să respingă pe Mesia, să rămână în afara Împărăției și să aibe parte de
judecata lui Dumnezeu. Acum, nu știu exact ce înţelegeau ei prin faptul că Împărăția Cerurilor
este aproape. Ei se gândeau probabil la acea Împărăție a binelui pe care Mesia o va aduce pe
pământ. În ea aveau să intre doar cei neprihăniți, iar cei nelegiuiţi aveau să aibă parte de judecata
lui Dumnezeu. Mesajul era motivator pentru ei. Și într-adevăr, profețiile din vechime prezentau
prima și a doua venire a lui Mesia una lângă cealaltă. Toți cei din secolul întâi au crezut că Isus
se va reîntoarce în vremea lor, iar profețiile din vechime păreau să confirme acest lucru. Prima și
a doua venire a lui Mesia sunt prezentate adesea ca o SINGURĂ venire a lui Mesia. Venirea în
umilință și suferință este imediat urmată de venirea în slavă și putere. Era aproape imposibil să
anticipezi că între cele două faze ale lucrării lui Mesia va trece așa de mult timp. Noi cunoaștem
acest lucru din pricina istoriei de 2000 de ani care a trecut. Din perspectiva lui Dumnezeu, pentru
care o mie de ani este ca o zi, perioada de 2000 de ani este nesemnificativă. Din perspectiva celor
din primul secol care oricum prin moarte au intrat în dimensiunea finală a existenței, iarăși
aparenta întârziere de 2000 de ani este nesemnificativă. La fel pentru fiecare generație din istoria
Bisericii care prin moarte a intrat în realitatea ultimă. Deci când Ioan propovăduia că Împărăția
Cerurilor este aproape este foarte posibil să aibe în vedere nu doar Împărăția nevăzută a lui
Dumnezeu adusă pe pământ prin Fiul și Biserica Sa, ci și Împărăția vizibilă și slăvită a lui
Dumnezeu, adusă pe un pământ și cer nou.

Ev. Matei
 33

Matei subordonează și lucrarea lui Ioan temei ÎMPLINIRII Scripturilor. Ioan este
identificat cu Glasul care strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, neteziți-i cărările. (Isaia
40:3). Când am studiat Isaia (vezi comentariul pe Isaia 40) și când am studiat 1,2 Împărați (vezi
comentariul secțiunii depsre Ilie) am dezbătut în detaliu tiparele profetice legate de Ioan
Botezătorul. Profeția din Maleahi 4 este mult mai clară. Ea anunță că ILIE va veni înainte de
ziua Domnului. Din perspectiva profetică prima venire a lui Mesia și a doua venire sunt un TOT
UNITAR. De aceea, în ciuda perioadei de 2000 de ani de istorie a Bisericii, profeția se poate
împlini foarte simplu astfel:

a) Lucrarea lui Ilie (Ioan Botezătorul care vine în duhul și puterea lui Ilie)
b) Venirea lui Mesia
 Care suferă pentru a aduce MÂNTUIREA
 și apoi aduce ziua Domnului și JUDECATA

Într-adevăr și Ioan vede cele două realități una după alta în Matei 3:11-12. Mesia va
boteza cu Duhul Sfânt și cu foc. Botezul cu Duhul Sfânt are în vedere aducerea MÂNTUIRII, iar
botezul cu FOC aducerea judecății, judecată detaliată în 3:12:

 Acela Își are lopata în mână. Își va curăți cu desăvârșire aria și Își va strânge grâul
în grânar: dar pleava o va arde într-un foc (respectiv botezul cu foc din 3:11) care
nu se stinge.

Ordinea este într-adevăr MÂNTUIRE și apoi JUDECATĂ. Dar cele două realități sunt
prezentate de Ioan ca venind una după alta, foarte repede. Ioan nu face altceva decât să pună în
cuvinte ceea ce anunțau profețiile. Aducerea mântuirii va fi urmată (IMEDIAT) de aducerea
judecății.

Când am studiat 1,2 Împărați, am pus în calcul și posibilitatea împlinirii profeției din
Maleahi în două faze: una înainte de prima venire a lui Mesia și una înainte de a doua venire a lui
Mesia. Din perspectiva limbajului profetic vechi-testamental, acest lucru nu este imposibil, dar
nu este necesar. Ioan, poate fi foarte bine împlinirea unică, completă și finală a profeției despre
Ilie din Maleahi capitolul 4. Apocalipsa 11 însă, ne face să ne gândim dacă nu cumva va fi o a
doua fază de împlinire a profeției, adică în sensul că va veni un nou Ilie și înainte de a doua
venire a lui Mesia care este aceeași cu ziua Domnului plină de foc și judecată din Maleahi
capitolul 4. Apocalipsa operează cu simboluri. Și în ce privește studierea Apocalipsei am propus
deja o metodă prudentă și anume: interpretarea simbolurilor Apocalipsei prin intermediul
afirmațiilor profetice EXPLICITE ale epistolelor și Evangheliilor Noului Testament. Căci într-
adevăr, pe ce bază putem interpreta simbolurile alunecoase din Apocalipsa? Un simbol nu se
interpretează prin el însuși, ci prin alte afirmații clare. Da, este posibil ca Apocalipsa să includă
și simboluri despre realități noi, despre care nu ni se vorbește explicit în epistole și Evanghelii. Și
Ev. Matei
 34

dacă lucrurile stau astfel, atunci este legitim să operăm cu mai multe posibilități în ce privește
aceste simboluri profetice, iar momentul adevărului să fie doar în vremurile din urmă când
simbolurile se vor împlini efectiv în istorie. Cineva ar putea contrazice această abordare căci spre
deosebire de cartea Daniel care a fost pecetluită și care a putut fi înțeleasă doar ÎN
SCURGEREA vremurilor, cartea Apocalipsei NU este o carte pecetluită căci vremea este
APROAPE. În pofida acestei posibile contraargumentații, îmi păstrez ipoteza că Apocalipsa
poate conține imagini profetice pe care le vom putea înțelege în întregime doar în scurgerea
vremurilor.

Revenind la Apocalipsa 11 și profeția despre cei doi măslini în puterea lui Moise și Ilie
care vor mărturisi 3,5 ani și apoi vor fi uciși de fiară, ea se poate referi nu neapărat la doi oameni,
ci la Biserică sau mai bine zis la o parte, la o rămășiță a Bisericii. Biserica va fi biruită de fiară în
timpul celor 3,5 ani, pe când cei doi măslini vor fi protejați 3,5 ani și vor fi biruiți de fiară doar la
finalul celor 3,5 ani. Ideea este că Mântuitorul consideră în Evanghelii profeția despre Ilie din
Maleahi capitolul 4 împlinită în Ioan şi nu ne mai oferă vreo aluzie a unei împliniri viitoare. De
asemenea nu găsim un pasaj explicit din Noul Testament care să susțină o a doua fază de
împlinire a profeției din Maleahi capitolul 4. Apocalipsa 11 deci, s-ar putea împlini nu prin doi
oameni, ci prin lucrarea unei rămășițe a Bisericii. În Apocalipsa, personajele simbolice pot
reprezenta O PERSOANĂ sau și un GRUP de PERSOANE. Apocalipsa 12 ne prezintă cum o
femeie naște un PRUNC. Majoritatea exegeților identifică femeia cu ISRAEL și PRUNCUL cu
Isus. Femeia ne trimite deci la o COMUNITATE de oameni, iar PRUNCUL la un singur OM.
Din această perspectivă, cei doi prooroci din Apocalipsa 11 se pot referi chiar la doi oameni, sau
la o comuniatate de oameni care vor repeta în istorie o lucrare asemănătoare cu cea a lui Moise și
a lui Ilie.

Hainele lui Ioan, descrierea sa din 3:4, faptul că propovăduia în PUSTIE, toate acestea
sunt elemente care să ne ghideze să îl asociem pe Ioan cu Ilie. Ilie a venit într-o perioadă de criză
spirituală maximă și prin lucrarea sa a reușit să aducă o undă de trezire într-un popor foarte
împietrit. Dar împăratul nu s-a pocăit, ci a ascultat de sfatul soției sale Izabela și a vrut să îl
omoare pe Ilie. Unda de trezire din popor s-a stins și mesajul lui Ilie a fost respins de popor.
După Ilie, a venit Elisei, cu o lucrare a harului mai mare decât cea a lui Ilie. Dar și lucrarea lui
ELISEI a fost respinsă de inima unui popor apostat.

Ioan vine și el într-o perioadă de cumplită criză spirituală. Şi lucrarea sa are un succes
inițial și se produce o trezire spirituală în popor. Dar el este omorât la intervenția soției
împăratului. Mesajul său este în cele din urmă respins de inima poporului care refuză pocăința.
După el, vine Unul mai mare decât el: Isus, cu o lucrare mai mare. Dar și mesajul lui Isus este
respins. Iată în ce sens, Ioan este ILIE: el vine în duhul și puterea lui Ilie și împlinește o lucrare
asemănătoare cu a lui Ilie.

Ev. Matei
 35

Ne-am adus aminte de Maleahi, apoi de Ilie. Dar cum rămână cu profeția din Isaia
capitolul 40:3? Ce legătură este între această imagine profetică și lucrarea lui Ioan Botezătorul?
Profețiile din Maleahi capitolul 3 și Maleahi capitoul 4 sunt profeții directe spre Ioan. Profeția
din Isaia pare mai degrabă o imagine a funcției sale. Totuși, citatul din Isaia 40 pare preferat de
autorii Evangheliei și nu cele din Maleahi. Profeția din Isaia 40 este rostită în contextul izbăvirii
poporului evreu din robia Babiloniană. Glasul profeției cere pregătirea în pustie a căii Domnului.
Căci Domnul VINE să izbăvească pe poporul Său din robie. Imaginea metaforică a pregătirii căii
Domnului în pustie are în vedere de fapt pregătirea inimii poporului. Pe de o parte izbăvirea din
robie trebuia să aibe loc doar când poporul căuta cu adevărat pe Domnul (vezi Ieremia 29:10-14),
iar pe de altă parte poporul trebuia să răspundă cu credință chemării lui Dumnezeu prin edictul
lui Cir de a părăsi Babilonul și de se duce în din nou în Iuda. Edictul lui Cir a fost și un test.
Mulți evrei s-au lăsat fermecați de slava Babilonului și au văzut dificilă și riscantă reîntoarcerea
în țară. Și nu toți s-au întors. Și într-adevăr, rămășița care s-a întors în țară a avut parte de multe
atacuri și încercări. Deci, glasul profetic cere PREGĂTIREA inimii poporului pentru venirea
Domnului care-i va izbăvi. Domnul a venit, dar nu toți au primit izbăvirea. Profețiile din Isaia
40-66 au avut menirea tocmai să pregătească INIMA poporului pentru ieșirea din robia
Babiloniană.

Mesia a venit la ai Săi tot într-un context al robiei. De data aceasta este vorba de robia
romană. Dar starea de robie fizică oglindea de fapt, asemenea robiei babiloniene, starea de robie
spirituală a poporului. Domnul avea să vină DIN NOU pentru a-și izbăvi poporul din robie. Dacă
în vechime a venit prin edictul lui Cir, acum avea să vină Fiul Său întrupat care avea să cheme
poporul să iasă din Babilonul acestei lumi și să se întoarcă la Domnul. La fel cum în vechime,
Dumnezeu a pregătit prin glasul profetului său Isaia (și a altor profeți) inima poporului pentru
întâlnirea cu Domnul și chemarea acestuia, la fel avea să facă și acum. Inima poporului avea să
fie netezită și pregătită de lucrarea lui Ioan:

 El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge
înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților
la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să
gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El. (Luca 1:16-18)

Deci ieșirea din robia babiloniană prefigurează atât prima cât și a doua venire a lui Mesia.
La fel cum Domnul a chemat pe popor să iasă din Babilon și doar o rămășiță a răspuns chemării,
la fel a chemat Dumnezeu prin Mesia la pocăință pe cei aflați în robia romană și doar o rămășiță
a răspuns. Această chemare însă continuă prin Biserică. Doar o rămășiță răspunde în continuare.
De-abia la finalul istoriei va răspunde tot poporul evreu ieșirii din robie și atunci tot Israel va fi
mântuit. Deci profeția ieșirii din Babilon este o profeție cu mai multe faze de împlinire. Ea se
împlinește parțial la ieșirea din Babilon prin edictul lui Cir, apoi la ieșirea rămășiţei din robia

Ev. Matei
 36

spirituală prin chemarea lui Mesia și a Bisericii Sale și apoi în mod complet prin pocăința finală
a întregii națiuni evreiești. Și ce am învățat din alte profeții este valabil și pentru această profeție
și anume, faptul că există un element profetic de bază care devine realitate în toate fazele de
împlinire a profeției (chemarea ieşirii din robie prin Cuvântul Domnului), și alte elemente care se
împlinesc doar în anumite faze ale profeției (edictul lui Cir se împlinește doar la ieșirea din
Babilon, chemarea poporului prin Mesia în Persoană se împlinește doar în a doua fază, pocăința
întregii națiuni se împlinește doar în a treia fază).

Din această perspectivă Isaia 40:3 nu indică doar FUNCȚIA lui Ioan, ci este chiar o
profeţie directă despre Ioan care are un rol important în a doua fază de împlinire a profeției. Încă
odată învățăm că profețiile din vechime sunt altceva decât ce este în mintea noastră. Profețiile
din vechime sunt mult mai complexe. Ele au mai multe faze de împlinire, ele străbat istoria, ele
glisează în istorie sute și mii de ani.

În scrierile lui Josephus Flavius aflăm cât de împietrit și lumesc era poporul evreu la
începutul primului secol. Împietrirea poporului era comparabilă cu cea a generației din timpul lui
Ahab când și-a început lucrarea Ilie. Și faptul că prin predicile sale, Ioan a reușit să electrizeze
poporul și să genereze o undă de pocăință și trezire este o minune imensă. Putea face acest lucru
doar prin puterea Domnului. Și avea nevoie de o MARE măsură din puterea Domnului pentru a
străpunge inima unui popor atât de împietrit. Lucrarea lui Ioan are IMPACT: locuitorii din
Ierusalim, din toată Iudeea și din toate împrejurimile Iordanului au început să iasă la el. Ioan nu
s-a dus el la popor, ci poporul a venit la el în pustie. Poporul își mărturisea păcatele și era botezat
de Ioan în râul Iordan. Iordanul avea o simbolistică aparte. El simboliza trecerea prin moarte
pentru a intra în țara promisă și într-o nouă etapă din planul lui Dumnezeu. Trecerea Iordanului
s-a realizat doar prin puterea lui Dumnezeu. Chivotul a pășit în Iordan, Iordanul a secat și
poporul a putut trece în siguranță spre țara promisă. Botezarea în Iordan era ca o nouă dedicare.
Poporul avea nevoie de puterea lui Dumnezeu pentru a fi iertat și pentru a fi schimbat și pentru a
începe o nouă viață cu Domnul. Poporul intrase în țară, dar doar în mod fizic. Ioan îi READUCE
la Iordan pentru a-i ajuta prin pocăință să intre în MOȘTENIRE cu adevărat, într-un sens
spiritual, duhovnicesc. Am înțeles de ce Iordanul. Dar de ce botezul cu apă? Pe de o parte,
scăldarea în apă simboliza ideea de CURĂȚIRE. Poporul avea nevoie de CURĂȚIRE. Curățirea
se opera spiritual în inimă, dar pe limbajul lor religios, era asociată cu un act simbolic exterior
care să responsabilizeze pe cel care vroia să se schimbe.

Este foarte interesant că prin BOTEZUL în Iordan, Ioan propune o alternativă a

sistemului de curățire de la Templu. Prin Lege, iertarea de păcat, curăţirea, rededicarea față de
Dumnezeu se înfăptuiau DOAR prin jertfă și doar la Templu, în prezența preoților. Ioan era din
familie preoțească din Levi, dar el propunea un loc al curățirii prin APĂ și CUVÂNT, ÎN
AFARA TEMPLULUI. De ce? Şi cum era acest lucru în armonie cu Legea? În Vechiul
Testament existau astfel de precedente.

Ev. Matei
 37

Un precedent îl constituie SAMUEL. Casa lui Eli a fost lepădată și odată cu ea și Cortul
din Silo. În mintea poporului, Cortul din Silo a fost asociat cu dualitatea fiilor lui Eli și mesajul
Cortului a fost pervertit iremediabil în inima poporului. Singura soluție care i-a rămas Domnului
a fost aceea de a lepăda Cortul. Și în acest CONTEXT, Samuel, din Levi, vine cu un sistem
alternativ de închinare ÎN AFARA CORTULUI: jertfele pe înălțimi. Samuel din Levi, pregătește
lucrarea Împăratului David, din Iuda. La fel, Ioan din Levi, pregătește calea Împăratului Hristos,
din Iuda.

Un alt precedent îl constituie Ilie și Elisei. Ilie este în împărăția de Nord, care era separată
de Templu. 1,2 Împărați ne arată foarte clar că Ilie aduce realitatea vie a Templului în împărăția
de Nord. Și Elisei face la fel. Iar ILIE pregătește lucrarea mai mare a lui Elisei. La fel și Ioan,
aduce realitatea vie a Templului și pregătește lucrarea mai mare a Celui care a CORTUIT printre
noi.

Deci, Ioan nu operează împotriva Legii, ci în spiritul Legii, ba chiar împlinind profețiile
Scripturii care anunțau lucrarea celui care va pregăti lucrarea lui Mesia. În timpul lui Ioan,
Templul era o peșteră de tâlhari. Mai marii poporului prin dualitatea lor reușiseră să facă din
Templu, ce făcuseră fiii lui Eli cu Cortul din Silo, și Manase cu Casa Domnului. Totul era doar o
formă religioasă care APROBA o viață fără Dumnezeu. Și lucrurile erau atât de pervertite în
inima poporului încât singura șansă era o chemare la Dumnezeu printr-o alternativă DIN
AFARA TEMPLULUI. Și Ioan alege un ritual NOU (botezul) relevant cultural dar din afara
Templului pentru a putea smulge poporul din religiozitate și a-l chema la o adevărată relație cu
Domnul. Deci BOTEZUL a fost introdus de Ioan pentru a smulge poporul din idolatrizarea
formelor religioase exterioare, privite ca ceva în sine, și pentru a-i readuce spre acea schimbare
reală, interioară, a omului lăuntric, care se căiește cu adevărat și începe o viață cu adevărat nouă
și schimbată, pe care nu o mai trăiește pentru sine, ci pentru Domnul, în ascultare de poruncile
Domnului.

Dar privind în ziua de azi, inclusiv BOTEZUL este golit de esența sa și idolatrizat ca
formă religioasă și văzut ca ceva în sine care aduce mântuirea. Și în mod paradoxal, botezul a
fost introdus tocmai ca un asalt împotriva religiozității lipsite de trăire autentică, iar acum a
devenit un element central al unei religiozități moarte. Botezul a fost introdus ca NOUTATE de
Ioan tocmai pentru a transmite poporului evreu foarte religios că NU RELIGIA SAU
APARTENENȚA RELIGIOASĂ MÂNTUIEȘTE ci o RELAȚIE vie cu DOMNUL. Mesajul
BOTEZULUI era : relație nu religie. Dar iată-ne astăzi, cum pentru cei mai mulți oameni din
zona creștină a lumii, botezul înseamnă intrarea în religia adevărată care oferă mântuirea. Cel rău
a reușit să pervertească și acest simbol.

Dar încercarea celui rău de perverti simbolul botezului a început de pe timpul lui Ioan.
Fariseii și Saducheii erau cei care pervertiseră simbolurile de la Templu și le transformaseră în
ritualuri ÎN SINE, care aduceau mântuirea și care de fapt acopereau o viață duală, o inimă

Ev. Matei
 38

departe de Domnul. A apărut astfel un element NOU, un RITUAL NOU pe piață. Nu-i nimic,
spuneau ei, îl facem și pe acesta, sau îl pervetim și pe acesta, îl împlinim ca pe un lucru în sine
care va COMPLETA haina noastră religioasă sub care stau ascunse fărădelegile noastre. De
aceea este așa de aspru Ioan față de Fariseii și Saducheii care au venit să se boteze, nu din pricina
unei CĂINȚE sincere și a unei disponibilități de a se schimba și de a începe o viață NOUĂ, ci
motivați să mai împlinească un simbol SACRU care să le asigure mântuirea (fără schimbarea
vieții lor).

 Dar când a văzut pe MULȚI din farisei și saduchei că vin să primească botezul
lui, le-a zis: Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar
roade vrednice de pocăința voastră. Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă:
Avem ca tată pe Avraam!

Dacă Ilie s-a confruntat cu profeții lui Baal pentru a smulge poporul din întuneric, Ioan s-
a confruntat chiar cu liderii religioși ai țării, care slujeau unui Baal mult mai ascuns. Baal-ul lor
era RELIGIOZITATEA, și anume cel mai ascuns, bine camuflat și periculos IDOL pentru
poporul Domnului. Căci în vremea lui Ilie poporul era departe de Templu, slujea pe față lui Baal,
și călca flagrant Legea. Și cu toate acestea era atât de orb și poporul nu ÎNȚELEGEA CE
GREȘEȘTE și de ce ar fi Domnul supărat pe ei. Dar acum nu era nici un IDOL vizibil în țară și
totul se respecta la Templu DUPĂ LEGE, ca niciodată în istoria lui Israel. Ioan s-a confruntat cu
o orbire spirituală mai mare decât cea de pe vremea lui Ilie și cu niște profeți mincinoși mai
periculoși decât profeții lui Baal.

Falsa religiozitate este cea mai mare capcană a celui credincios. Mereu există tendința
firii pământești de a înlocui o relația vie cu Domnul cu haina religiozității. Relația vie cu Domnul
este transformatoare. Ea subordonează și transformă omul dinlăuntru după chipul și asemănarea
lui Dumnezeu, care sfințește cele mai adânci motivații, atitudini și gânduri și care dau naștere
unor fapte ale credinței care au în spate o dragoste profundă de Dumnezeu și de semeni. Haina
religiozității pune accent pe un comportament moral și religios, exterior, vizibil și ascunde
îndumnezeirea, mândria, egoismul, afirmarea de sine, invidia, judecata, indiferența, răutatea
dinlăuntru. Toate Evangheliile condamnă acest păcat al falsei religiozități. Ele anticipează că cea
mai cruntă boală spirituală cu care se va confrunta Biserica de-a lungul secolelor va fi tocmai
aceasta. Biserica repetă păcatul falsei religiozități înlocuind formele iudaice cu alte forme.
Astfel, un creștin dezirabil este cel care:

 Este moral și politicos în societate

 Merge la întâlnirile Bisericii

 Se implică în slujire în Biserică

 Citește zilnic din Scriptură

Ev. Matei
 39

 Dă dărnicie

 Invită prieteni la Biserică

 Este un bun profesionist și respectat la locul de muncă

 Este fidel soției

 Este preocupat de educația copiilor

 Zâmbește des și este sociabil

Deși toate aceste lucruri sunt bune și sunt semne vizibile care însoțesc credința unui bun
creștin, deși aceste semne bune lipsesc la mulți creștini, cu toate acestea ele ÎN SINE nu ne spun
NIMIC despre autenticitatea relației acestui om cu Domnul. Aceste semne bune pot constitui o
haină religioasă și a neprihănirii personale care să ascundă înlăuntru un om firesc care trăiește
pentru sine. Și dacă este așa, ÎN TIMP, roadele lui îl vor desconspira. În relațiile cu frații, în
conflicte, în perioadele de criză, ce este ÎN ADÂNC va ieși la IVEALĂ. Căci pomul bun dă
roade bune, iar pomul rău dă roade rele. Căci din prisosul inimii vorbește gura.

Tema ROADELOR este introdusă de Ioan în 3:10 și apoi dezvoltată în predicile

Mântuitorului. Roada Duhului, în contrast cu roada firii, nu este prezentată nicăieri mai clar aşa
cum este prezentată în Galateni 5:

ROADA FIRII ROADA DUHULUI

19. Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi . Roada Duhului, dimpotrivă, este:
sunt acestea:
 dragostea,
 preacurvia,
 bucuria,
 curvia,
 pacea,
 necurăţia,
 îndelunga răbdare,
 desfrânarea,
 bunătatea,
 închinarea la idoli,
 facerea de bine,
 vrăjitoria,
 credincioşia,
 vrăjbile,
 blândeţea,
 certurile,
 înfrânarea poftelor.

Ev. Matei
 40

 zavistiile,

 mâniile, Împotriva acestor lucruri nu este lege.

 neînţelegerile,

 dezbinările,

 certurile de partide,

 pizmele,

 uciderile,

 beţiile,

 îmbuibările

 şi alte lucruri asemănătoare cu acestea..

FINALITATE: IDENTITATE:

Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit
ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni firea pământească împreună cu patimile şi
Împărăţia lui Dumnezeu. poftele ei

Ioan:

 cheamă poporul la POCĂINȚĂ autentică,

 confruntă falsa religiozitate a liderilor și a națiunii și

 anunță venirea lui MESIA

Ioan anunță că Cel care va aduce Împărăția Cerurilor pe pământ este APROAPE. Ioan, în
pofida râvnei și spiritualității sale, NU SE VEDE vrednic să îi ducă încălțămintele lui Mesia.
Mesia este prezentat ca fiind :

 MAI PUTERNIC decât Ioan

 MAI MARE: SFÂNT şi MAI VREDNIC decât Ioan

Ev. Matei
 41

 Cu o lucrare mai mare decât cea a lui Ioan: El va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc.

Și Ioan face această prezentare a lui Mesia. Ioan nu arată spre sine ci spre Mesia. El se
prezintă pe sine ca un vas umil și nevrednic care doar pregătește venirea Celui VREDNIC și
MĂREȚ. Oamenii l-au cunoscut mai întâi pe Ioan și apoi pe Isus, spre care Ioan le-a îndreptat
privirile. Ioan creionează slujba mărturiei creștine. În cele din urmă, noi trebuie să pregătim calea
Domnului în inima oamenilor. Noi trebuie să îi pregătim pe oameni pentru întâlnirea personală
cu Isus. Ei ne vor vedea MAI ÎNTÂI pe noi. Mai târziu, prin revelație, Îl vor vedea și pe Isus
Hristos. Dar la fel ca și Ioan, trebuie să avem GRIJĂ să îndreptăm privirile ascultătorilor spre
Cel care va veni încurând în viețile lor. Oamenii trebuie să înțeleagă clar că NU noi suntem
Mesia, că NU noi suntem CINEVA. Ci că noi suntem doar niște vase umile și nevrednice care
pregătim calea singurului Mesia, singurului Domn, singurului care este Cineva, singurului
vrednic, a Celui care este de fapt mântuirea.

Mesia este descris prin cele două funcții fundamentale ale Sale: aducător de MÂNTUIRE
(botezul cu Duhul Sfânt) și aducător de JUDECATĂ (botezul cu foc). Într-adevăr, profețiile
legau clar venirea lui Mesia de o nouă și minunată revărsare a Duhului peste cei credincioși. De
asemenea, venirea lui Mesia era asociată cu ziua Domnului și aducerea judecății finale. Ordinea
este importantă: întâi MÂNTUIRE și apoi JUDECATĂ. Dar este interesant faptul că Ioan insistă
aici pe aducerea Judecății și nu pe aducerea Mântuirii. De ce? Din pricina contextului în care el
predica. El se adresa unor Farisei care doreau să evite pocăința autentică și să fugă prin
religiozitate de mânia viitoare. Pocăința are ROADE. Botezul lui Ioan nu ajuta cu nimic. De la ei
se aștepta o pocăință autentică ce aducea roade autentice. Era acea schimbare lăuntrică profundă
care aduce cu sine roadele Duhului. Fariseii încercau să înlocuiască împlinirea acestui lucru cu
conformarea față de un ritual. Ioan le spune că este IMPOSIBIL. Și pentru a-i motiva la pocăință
insistă pe JUDECATA pe care o va aduce Mesia. Și din perspectiva sa judecata era IMINENTĂ,
căci conform profețiilor aducerea Mântuirii era imediat urmată de aducerea judecății. De aceea
Ioan insistă:

 Iată securea A ȘI FOST înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face
roadă bună, va fi tăiat și aruncat în foc.

Ioan nici nu mai menționează de cei care aduc roadă. El insistă pe cei care nu aduc
ROADĂ, din pricina contextului. Și judecata deja începuse. Dar la ce se referă el, căci noi știm
că judecata finală nu avea să vină imediat peste cei necredincioși. Sunt mai multe posibilități de
interpretare:

 Întâlnirea poporului cu Mesia, avea să fie un moment decisiv pentru ei, spre
ÎMPIETRIRE și JUEDACTĂ, sau spre schimbare și MÂNTUIRE. Venirea lui
Mesia la ai Săi era un moment crucial pentru destinul lor. Era o cumpănă a
apelor, era un moment de răscruce. Reacția lor față de Mesia avea să le marcheze
destinul etern. De aceea, JUDECATA era iminentă.
Ev. Matei
 42

 În spiritul celor spuse mai sus, Isus afirmă că cei ce L-au respins AU ȘI FOST
JUDECAȚI.

 Judecata finală a celor împietriți în urma respingerii lui Mesia avea să aibă loc în
curând prin moartea fizică care îi conducea spre realitatea ultimă.

 Judecata violentă a Domnului, ca și degustare a judecății finale, avea să vină

peste evrei prin atrocitățile din timpul războaielor cu romanii din anii 66-71 d.H.
Despre această nenorocire vorbește Mântuitorul detaliat în Matei 24.

Prin prezentarea lucrării lui Ioan, alături de TEMA ÎMPLINIRII profețiilor, care rămâne
o temă cheie, Matei mai introduce câteva tema esenţiale din Evanghelie:

 Tema falsei religiozități

 Tema pocăinţei autentice

 Tema judecății finale

Nu mai avem timp să analizăm în detaliu toate aspectele din text, dar discursul lui Ioan
din versetele 10-12 este plin de referințe la profețiile mesianice din Vechiul Testament. Toți cei
care îl ascultau cunoșteau aceste profeții și era clar că Ioan îl prevestea pe MESIA.

3:13-17 – Botezul lui Isus Hristos

Botezul lui Ioan este un botez al pocăinței. De aceea, botezul lui Isus devine un mister și
ridică multe întrebări. Însuși Ioan se miră și nu vrea să îl boteze pe Isus. Din Evanghelia lui Ioan
știm că Ioan a primit confirmarea finală că Isus este Mesia de-abia după botezarea Acestuia.
Atunci cum se explică refuzul iniţial al lui Ioan de a-L boteza pe Isus? Sunt mai multe explicații:

 Isus și Ioan erau verișori. Probabil se cunoșteau. Dacă se cunoșteau, cu siguranță că Ioan,
un om duhovnicesc, a remarcat cât de apropiată era relația lui Isus cu Domnul. Chiar dacă
nu avea confirmarea certă că Isus este Mesia, putea vedea în El pe cineva mai mare ca el.

 Revelația că Isus este Mesia poate a venit progresiv în inima lui Ioan. Porumbelul care a
venit peste Isus după botez a fost semnul final. Când Isus S-a apropiat de Ioan, Ioan deja
vedea în Isus pe Cineva mult mai mare ca El. Și este posibil ca, chiar atunci când Isus a
venit la Ioan, acesta să fi trăit un moment special de iluminare. Ioan era însoţit de un
discernământ special în ce privește inima oamenilor. Astfel, el vede dincolo de fețele
smerite ale Fariseilor care au venit să se boteze. El vede fățărnicia din inima lor. Ioan
Ev. Matei
 43

primea iluminări cu privire la ce este în OM. Dar când a venit ISUS, prin această
iluminare, a văzut o sfințenie și o curăție atât de înaltă, încât Ioan se vede cel păcătos și
cere să fie botezat de Isus.

De ce se botează Isus? Sunt mai multe răspunsuri. Matei insistă tot pe tema ÎMPLINIRII
profeţiilor:

 Lasă-Mă căci așa se cade să împlinim TOT ce trebuie împlinit.

Și marea întrebare este: ce trebuia împlinit?

Prin botezul Său, Isus:

 Validează lucrarea lui Ioan Botezătorul.

 Se lasă legitimat de Ioan Botezătorul, care este glasul Vechiului Legământ/Testament.

 Validează botezul ca act de dedicare față de Dumnezeu.

 Se prezintă pe Sine nu ca Judecător ci ca Miel de Jertfă care se identifică cu păcatele

poporului (în Luca se precizează că Isus s-a botezat după ce s-a botezat tot norodul,
iar în contextul botezului în Evanghelia după Ioan, Ioan Botezătorul îl numește Miel
al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii). Prima apariție publică când Se face Isus
cunoscut este la botez. El transmite un mesaj clar despre natura lucrării Sale. El se
lasă validat de autoritatea Vechiului Testament și vine ca Miel de Jertfă pentru a
soluționa problema păcatului.

 Pășirea lui Isus în IORDAN, ne aduce aminte de acel tipar profetic complex în care
Isus este adevăratul Israel (am comentat acest tipar în capitolul 2). Isus trece Iordanul,
ca Israelul de altădată, dar spre deosebire de acesta rămâne în totală credincioșie față
de Tatăl.

 Pășirea lui Isus în Iordan ne aduce aminte de intrarea lui Israel în țară, de momentul
când chivotul a pășit în Iordan și în acel moment Iordanul s-a despărțit. Când chivotul
(umbra) pășește în Iordan se deschide Iordanul. Când Isus (realitatea prefigurată de
chivot) pășește în Iordan, se deschid de data aceasta CERURILE (vezi 3:16).

 Botezarea lui Isus în Iordan de către Ioan Botezătorul, ne aduce aminte de tiparul
profetic al predării ștafetei de către Ilie lui Elisei la Iordan (vezi comentariile pe
capitolele 1-2 din 2 Împărați). Ilie se duce la Iordan. Dumnezeu pășește odată cu Ilie
spre Iordan. Ilie trece Iordanul. Odată cu el și Dumnezeu părăsește țara. Dar Elisei
primește ștafeta de la Ilie. Și înaintea lui Elise se deschide Iordanul și Elisei se
Ev. Matei
 44

reîntoarce în țară. Dar vestea bună este că odată cu Elisei și Dumnezeu se reîntoarce
în țară. Şi urmează o și mai mare revărsare a harului, lucrare ce abundă de minuni
vizibile. Ioan, noul Ilie, se duce la Iordan, și acolo cheamă poporul la pocăință.
Mesajul este CLAR: din pricina păcatelor, Dumnezeu este din nou la Iordan, la
graniță și vrea să părăsească din nou țara. Dar vine ISUS, noul ELISEI. Ioan îi predă
misiunea harului Lui Isus. Peste Isus coboară în mod vizibil Duhul Domnului. Isus
pășește prin același Iordan în țară. Prin El Dumnezeu se întoarce în țară, dar nu cu
judecata, ci cu o nouă revărsare de har, mai mare decât cea operată prin Ioan și plină
de minuni vizibile.

Iată CÂT de multe tipare și imagini profetice s-au împlinit prin botezul lui Isus. Din
interpretarea noastră îngustă și limitată a profețiilor, nu trebuie nimic de împlinit acolo prin botez
la Iordan. Dar ne reîntâlnim din nou cu acea perspectivă a ÎMPLINIRII care este cu MULT peste
așteptările noastre. Fiecare gest al Lui Isus reînviază zeci de tipare și imagini profetice ascunse
cu grijă în Vechiul Testament. Cine putea imita o asemenea ÎMPLINIRE? După actul botezului
în Iordan, cât de clare devin tiparele profetice care anunțau acest lucru și cât de clară și puternică
devine ÎMPLINIREA lor. Și cât de mult ni se întărește credința noastră că Isus este Hristosul!
Câtă înțelepciune! Ne dăm seama că era imposibil ca CINEVA să își propună să simuleze
împlinirea profețiilor mesianice. Dar ISUS prin fiecare gest, prin fiecare zi a Sa, prin fiecare
acţiune împlinește SIMULTAN zeci și sute de profeții, de tipare profetice, de imagini profetice,
de simboluri profetice. O împlinire dincolo de desăvârșire, dincolo de perfecțiune! Pentru Iudeii
care știau bine Vechiul Testament și care recunoșteau mai bine ca noi aceste tipare profetice (și
care erau recunoscute de învățații lor ca fiind mesianice cu mult înainte de venirea lui Isus),
lecturarea Evangheliei după Matei era tulburătoare și avea o forță TERIBILĂ. Ei studiaseră de
exemplu zeci de ani profeția despre venirea lui Ilie și tiparele mesianice prefigurate de Ilie și
Elisei. Când citeau capitolul 3 din Evanghelia după Matei toate aceste tipare mesianice se
împlineau PERFECT, ca într-o mănușă și întreaga lor rațiune striga: ISUS ESTE MESIA!

Personal mă bucur că studiez Evanghelia după Matei după ce am studiat multe cărţi ale
Vechiului Testament. Modul în care Isus împlinește Vechiul Testament este tulburător,
dezarmant, total, mai mult decât desâvârșirea, cu mult peste așteptările noastre umane. Este
fascinant, este COPLEȘITOR! Da, cuvântul potrivit este COPLEȘITOR. Pentru cei care nu au
frământat zeci de ore profețiile din vechime, Evanghelia după Matei este o carte interesantă și
sună frumos faptul că tot sunt amintite anumite profeții care se împlinesc. Dar Matei precizează
doar câteva CITATE. Însă fiecare gest și acțiune și vorbă relatată de el în Evanghelie adunnă
SIMULTAN zeci de tipare profetice. Da, cuvântul potrivit pentru a admira aceste frumuseţi nu
este frumos, sau interesant, ci COPLEŞITOR. Rațiunea este COPLEȘITĂ de atâtea dovezi, de
atâtea confirmări. Și totul te conduce spre închinare. Întreaga ființă cade în genunchi și se
închină lui ISUS care este MESIA!
Ev. Matei
 45

Deîndată ce a fost botezat, Isus a ieșit afară din apă. Şi în clipa aceea, cerurile s-au
deschis, și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel și venind peste El.
Și din ceruri s-a auzit un glas care zicea: Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc
plăcerea. - MATEI

Și îndată când ieșea Isus din apă, El a văzut cerurile deschise și Duhul pogorându-se
peste El ca un porumbel. Și din ceruri s-a auzit un glas care zicea: Tu ești Fiul Meu preaiubit, în
Tine îmi găsesc toată plăcerea Mea. - MARCU

După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat și Isus; și pe când Se ruga, s-a deschis
cerul și Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Și din cer s-a auzit un
glas care zicea: Tu ești Fiul Meu preaiubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea! - Luca

Ioan a făcut următoarea mărturisire: Am văzut pe Duhul pogorându-Se din cer ca un

porumbel și oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoșteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-
a zis: Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se și oprindu-Se, este Cel ce botează cu
Duhul Sfânt. Și eu am văzut lucrul acesta și am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu. - Ioan

Primele trei evanghelii insistă că ISUS a văzut cerurile deschise și porumbelul.

Evanghelia după Ioan menționează că Ioan a văzut și el lucrul acesta. În ce privește glasul știm
sigur că L-a auzit ISUS. Dacă l-a auzit Ioan sau dacă l-a auzit și mulțimea nu știm sigur. Dar
Evangheliile insistă pe faptul că ISUS a văzut porumbelul și ISUS a auzit glasul. Ne dăm seama
de ce era important ca Ioan sau mulțimea să audă glasul. Dar de ce era așa de important ca Isus
să vadă porumbelul și să audă glasul?

Înainte de a răspunde la această întrebare, să încercăm să aflăm de ce confirmarea față de

Ioan din partea Domnului că Isus este Mesia se realizează tocmai prin coborârea vizibilă a
Duhului lui Dumnezeu peste Isus. Deja intuim răspunsul: imaginile profetice din vechime. Și
într-adevăr, sunt multe profeții ale Vechiului Testament care îl descriu pe Mesia plin de Duhul
Sfânt și asociază venirea lui Mesia cu o nouă revărsare a Duhului. Să ne amintim doar câteva din
aceste profeții:

 Apoi, o odraslă va ieși din tulpina lui Isai, și un Vlăstar va da din rădăcinile lui.
Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh
de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi
frica de Domnul....(Isaia 11:1-3a)
Ev. Matei
 46

 Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere
sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El. El va vesti Neamurilor judecata. El
nu va striga, nu-Și va ridica glasul și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă
n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după
adevăr....(Isaia 42:1-3)

 Ascultă, acum, Iacov, robul Meu, Israele, pe care te-am ales! Așa vorbește
Domnul, care te-a făcut și întocmit și care de la nașterea ta este sprijinul tău: nu te
teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu, pe care L-am ales. Căci voi truna
ape peste pământul uscat; voi truna Duhul Meu peste sămânța ta și
binecuvântarea Mea peste odraslele tale...(Isaia 44:1-3)

 Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc
vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să
vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de
îndurare al Domnului și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru, să mângâi pe
toți ce întristați. (Isaia 61:1-2)

 Da, va veni un Răscumpărător pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov care se vor
întoarce de la păcatele lor, zice Domnul. Și iată legământul Meu cu ei, zice
Domnul: Duhul Meu care se odihnește peste tine și cuvintele Mele pe care le-
am pus în gura ta, nu se vor mai depărta din gura ta, nici din gura copiilor tăi,
nici din gura copiilor, copiilor tăi, de acum și până în veac, zice Domnul. (Isaia
59:20-21)

Isus avea nevoie de această confirmare din partea Tatălui. Și avea această confirmare mai
ales din pricina a ceea ce avea să urmeze: cele 40 de zile de ispitire. El avea nevoie de această
confirmare din partea Tatălui și de confirmarea că Duhul Domnului este cu el. Într-adevăr, El a
biruit ispitele prin Duhul Domnului! De asemenea nu este deloc întâmplător că primele două
ispite încep cu afirmația: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu.... Diavolul arunca îndoiala și lovea
tocmai în Cuvântul venit de sus: Tu ești Fiul Meu. Vom comenta în amănunt aceasta temă. Este
o problemă a IDENTITĂȚII, de această dată din perspectiva lui ISUS ÎNSUȘI. Cine sunt Eu?
Răspunsul Tatălui: Ești Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea... Iar Satana va ataca
tocmai în această zonă, în zona identității Fiului.

Cele 40 de zile de ispitire sunt cumplite. Și când ești dat pe mâna Satanei să te ispitească
în cele mai oribile moduri, atunci cu siguranță va apărea întrebarea: Oare ce Tată iubitor ar
Ev. Matei
 47

îngădui să se întâmple aceste lucruri copilului său? În cele 40 de zile de ispitire prezența
Domnului pare așa de departe, iar lucrul care rămâne pe deplin evident este prezența malefică a
Ispititorului. Și atunci te întrebi: De ce m-ai părăsit, Tată? De ce m-ai abandonat? De ce m-ai
uitat și lepădat?

Deci apar aceste întrebări arzătoare cu privire la Dumnezeu, la dragostea Lui și la

credincioșia Lui. Dar apar întrebări și cu privire la tine însuți. Mai întâi apare întrebarea: cine
sunt eu? Cum pot eu să simt și să gândesc asemenea lucruri oribile împotriva lui Dumnezeu?
Iar apoi apare și întrebarea: Oare voi rezista până la sfârșit? Oare voi ieși viu din ciurul
ispitirilor celui rău?

Cu siguranță apare și o întrebare legată de MOTIVAȚIE: de ce să NU CEDEZ ispitei?

Când mi se oferă atâta slavă și plăcere în această LUME, de ce să spun NU?

Răspunsul la toate aceste întrebări, Fiul le-a primit mai dinainte prin glasul Tatăului care
i-a spus: Tu ești Fiul Meu în care îmi găsesc toată plăcerea! Această afirmație a fost O
RESURSĂ cheie pe care Fiul a primit-o ÎNAINTE de cele 40 de zile de ispitire. Și astfel, chiar
dacă în cele 40 de zile părea blestemat și uitat și lepădat de Domnul, El își aducea aminte că
Tatăl Îl iubește și Își găsește toată plăcerea în El. Și dacă se gândea dacă va rezista sau nu, Își
aducea aminte de dragostea Tatălui față de El care avea să Se manifeste prin credincioșia Sa în a-
L proteja. Tatăl care Își găsea toată plăcerea în El, avea să Îl protejeze și să Îl sprijine în chip
desăvârșit. Și dacă apărea gândul: Cine sunt Eu care simt și am atâtea gânduri împotriva lui
Dumnezeu? El Își aducea aminte de confirmarea Tatălui: Tu ești Fiul Meu în care Îmi găsesc
toată plăcerea! Și în fața ofertei celui rău, Isus a rezistat Ispitei căci Isus avea o altă ofertă,
infinit mai mare: relația cu Tatăl, părtășia cu Tatăl, bucuria ca Tatăl să Își găsească toată plăcerea
în El!

De asemenea coborârea Duhului era tot o confirmare din partea Tatălui că El este Fiul,
Mesia, că Tatăl este cu El și că Tatăl Îl va proteja în chip desăvârșit prin puterea Duhului. În
concluzie tabloul cu botezul lui Isus este strâns legat de cel cu ispitirea Sa.

Ev. Matei
 48

Capitolul 4

4:1-11 Ispitirea lui Isus Hristos

11 verste despre ispitirile Domnului Isus, dar ce versete importante! Îmi aduc aminte de
câte ori Duhul mi-a adus aminte de acest pasaj pentru a mă ajuta în lupta spirituală. Și sunt așa de
multe de zis din acest paasj încât cu siguranță nu ne-ar ajunge vremea. Vom preciza câteva
lucruri și ne vom lăsa călăuziți de Duhul spre noi fațete, noi adevăruri despre căile Împărăției.

Atunci, Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul. Imediat după
botez a venit și TESTUL. Botezul a însemnat decizia Mântuitorului de a-Și asuma lucrarea
pentru care a fost trimis. El oricând putea renunța. Nu era constrâns de Nimeni și de Nimic.
Porunca Tatălui pentru El era să Își dea viața DE BUNĂVOIE. Fiul a acceptat întruparea. Apoi
a acceptat 30 de ani să rămână în trup pe pământ. Acum la aproximativ 30 de ani, Fiul a acceptat
prin botez intrarea Sa în lucrarea publică. Prin botez s-a înclinat în fața autorității Vechiului
Testament, S-a lăsat legitimat de Vechiul Testament și a urmat planul Tatălui. Imediat după
această decizie a urmat un MARE TEST.

Testarea lui Isus are și ea profunde rezonanțe profetice:

 Israel a fost încercat în pustie 40 de ani și în urma testului a ieșit la iveală inima
necredincioasă a poporului. Acum, Isus, adevăratul Israel, avea și El să fie
încercat în pustie timp de 40 de zile, dar în contarst cu Israel, El avea să ia testul
cu notă maximă, fără pată, fără măcar o mică greșeală.
 Israel a fost încercat de Domnul și în Iosua DUPĂ trecerea Iordanului. La
trecerea Iordanului Israel primește o revelație-RESURSĂ: Iordanul se despică
prin puterea Domnului și ei primesc confirmarea că Domnul este în mijlocul lor
și pentru ei. Ei primesc revelația puterii lui Dumnezeu care este de partea lor. Dar
apoi urmează TESTUL. Și TESTUL este exact legat de revelația-resursă primită.
Ei sunt tăiați împrejur. DUPĂ trecerea Iordanului, pe teritoriul inamicului. Și
sunt tăiați împrejur cu TOȚII în aceeaşi zi, după porunca Domnului. Gestul
reprezintă O NEBUNIE. Să te faci atât de VULNERABIL pe teritoriul
INAMICULUI. DOAR puterea Domnului îi putea proteja. Bărbaţii tăiați
împrejur nu se puteau lupta și aveau nevoie de zile bune pentru a se putea
vindeca. Credința trebuia încerată. Israel, condus de IOSUA, a luat acel TEST.
Este vorba de TESTUL pe care părinții lor, conduși de MOISE, nu l-au trecut în
pustie. Acum, Mesia, cel prefigurat de Israel și de Iosua, DUPĂ ce se scufundă în
IORDAN, este și el testat. Iat testul este direct legat de revelația-resursă primită
la Iordan (Dumnezeu îi spune: TU ești Fiul Meu.., iar diavolul îi va spune: Dacă
ești Fiul lui Dumnezeu...)
Ev. Matei
 49

 Moise a postit 40 de zile și 40 de nopți și a mijlocit pentru Israel. Acele 40 de zile

au fost și un TEST pentru Moise. Domnul i-a arătat slava Cortului Întâlnirii și
apoi când poporul a păcătuit l-a testat și i-a arătat mânia Sa față de popor
cerându-i să Îl lase să nimicească poporul. Moise a perseverat în mijlocire 40 de
zile și nu a renunțat până când Domnul nu S-a lăsat înduplecat și a iertat poporul
Său. Resursa mijlocirii a fost revelarea slavei și îndurării Domnului la Cortul
Întâlnirii. După această revelație-RESURSĂ, Moise primește și un mare TEST.
Dacă Moise ar fi cedat să mijlocească în cele 40 de zile, el nu ar fi luat Testul de
mare mijlocitor pe care Însuși Dumnezeu i l-a dat. Moise a fost pregătit pentru
TEST de Însuși Dumnezeu și apoi a fost ÎNCERCAT de ÎNSUȘI DUMNEZEU.
Asemănarea cu acest episod din viaţa Domnului Isus este evidentă. Isus primește
RESURSA la revelația de la BOTEZ, apoi TESTUL are, cum am demonstrat
deja, legătură DIRECTĂ cu Revelația-Resursă primită. Într-adevăr, Isus este acel
prooroc ca Moise ce trebuia să intre în istorie (vezi Deutoronom 18). Până acum
am amintit ca prefigurări mesianice de David, de Sămânța promisă din Genesa,
de Iosif, de Israel, de Elisei. Era cu siguranță timpul să îl amintim și pe Moise
care este unul din cele mai complete și complexe profiluri mesianice din Vechiul
Testament. De fapt, botezul de la Iordan ne aduce aminte de Moise, dar dintr-o
altă perspectivă. Am comentat faptul că botezarea lui Isus de către Ioan în
IORDAN este o împlinire a predării de ștafetei harului de către Ilie lui Elisei. Dar
tot la IORDAN, Moise a fost cel care a predat ștafeta lui Iosua. Iar Isus, în limba
ebraică înseamnă IOSUA. Moise era reprezentantul Legii, al Vechiului
Legământ. NU el a dus poporul în moștenirea promisă, ci IOSUA (ISUS). Acest
lucru nu este întâmplător. Ioan Botezătorul era ultima talpă a Vechiului
Testament, era vocea Vechiului Legământ. Dar el nu poate boteza decât cu apă.
El a trebuit să iasă din scenă. Adevărata MÂNTUIRE și intrare în moștenirea
cerească a fost operată prin ISUS, Cel căruia El i-a predat ștafeta tot la IORDAN.
Observăm niște lucruri fascinante în tiparele profetice. Același PERSONAJ este
o prefigurare a lui Mesia atât direct cât și prin contrast. Astfel:
o Ilie îl prefigurează pe Mesia - și totuși nu ILIE, ci ELISEI are o lucrare
mai mare. ILIE îl prefigurează și pe Ioan care pregătește lucrarea unuia
mai mare ca el.
o Moise îl prefigurează pe Mesia - totuși nu MOISE, ci IOSUA duce pe
popor în țara promisă. Moise îl prefigurează și pe Ioan care predă ștafeta
lui Isus.
o Iosif îl prefigurează pe Isus - și totuși nu Iosif, ci SĂMÂNȚA promisă era
în centrul planurilor lui Dumnezeu. Iosif din vechime care salvează
Sămânță promisă, îl prefigurează pe Iosif din Evanghelii care păzește
Pruncul promis.

Ev. Matei
 50

o Israel îl prefigurează pe Mesia, căci Israel este Fiul Domnului scos din
Egipt și trecut peste Iordan și chemat în țara promisă pentru a fi Lumina
lumii. Totuși, nu Israel - poporul, ci Israel -Isus, este cel care este loial
Domnului și iese CU ADEVĂRAT din Egipt și trece cu ADEVĂRAT
Iordanul și devine cu ADEVĂRAT Lumina lumii!
 Tiparele profetice din Vechiul Testament sunt de o complexitate rară. Personajele
din vechime arată spre Mesia în diferite moduri. Ei îl prefigurează pe Mesia, dar
nu erau ei Mesia. Astfel, sunt asemănări între ei și Mesia, dar și diferențe între ei
și Mesia. Dar și asemănările și diferențele tot spre Mesia arată. Putem spune că
până şi falimentele și neajunsurile lor tot spre Mesia arată. Căci părțile lor bune
arată cât de frumos va fi Mesia, iar falimentele lor arată că ei doar pregătesc
calea Celui care va fi TARE acolo unde ei au falimentat. Astfel:
o David domnește 40 de ani peste Israel. Dar este răpus de cel rău prin
adulter și crimă. Isus este ispitit 40 de zile în pustie și trece testul perfect.
El rezistă ispitei oricărui adulter spiritual sau fizic.
o Moise este Păstor peste poporul Domnului 40 de ani de zile. Dar are și
momente de neveghere și cădere. Uită să își taie copilul împrejur, cade în
disperare și vrea să renunțe, se mânie pe noua generație și lovește în
stâncă. Isus, este ispitit în toate felurile 40 de zile dar rămâne fără pată.
Isus Păstorește şi El peste ucenici și peste Israel. Nu neglijează nici una
din porunci și nici o profeție din Scriptură. Împlineşte legea în chip
desăvârșit. Nu cade în disperare și nu SE MÂNIE în chip firesc niciodată
pe ucenici sau pe Israel. El rămâne în BLÂNDEȚE și MÂNIE SFÂNTĂ
până la capăt!
o Ilie este un mare prooroc. Lucrarea sa principală este condensată în 3,5
ani. Punctul culiminant este la muntele Carmel. Acolo demască public și
face de rușine autoritățile religioase MINCINOASE ale poporului. Dar
după victoria de după Carmel, urmează un ALT TEST. El este în cele din
urmă respins de către Ahab, Izabela și popor. Cade în depresie și vrea să
moară, să renunțe. Isus are o lucrare de 3,5 ani, care culminează cu
Carmelul teologic de la Ierusalim. Înainte de Paște El face de ruşine la
Ierusalim autoritățile religioase mincinoase ale poporului. Gura le este
închisă și nimeni nu mai îndrăznește să îi pună vreo întrebare. Dar apoi
urmează un TEST mai greu. Mai marii vremii și apoi și poporul îl
respinge în cele din urmă. Isus nu disperă, nu renunță. Acceptă planul
Tatălui și acceptă cu demnitate moartea pe cruce.
o Adam, fiul lui Dumnezeu este amăgit de Șarpe. Și la fel și toți urmașii lui
Adam. Dar acum, Isus, Fiul lui Dumnezeu, fiul lui Adam ia testul pe care
Adam și toți fiii săi nu l-au luat, testul venit prin confruntarea cu Șarpele.
Am ajuns deci la un alt tipar profectic. Adam – Isus.
Ev. Matei
 51

 Deci Adam, fiul lui Dumnezeu este testat de Domnul prin Șarpe într-o Grădină.
Totul era de partea lui Adam: natura sa umană desăvârșită, cunoașterea
nemijlocită a lui Dumnezeu, frumusețea și armonia grădinii. Dar un lucru era
împotriva lui: Ispita Șarpelui. Și Șarpele vine cu O SINGURĂ ispită și pare că
are doar această unică ocazie. Dacă Adam ar fi respins ISPITA, ar fi luat testul,
iar Șarpele ar fi fost alungat pentru todeauna din Grădină. Acum, Isus, al doilea
Adam, este testat tot de Domnul și tot prin Șarpele cel vechi. Dar acum este testat
într-o pustie. Grădina primului Adam a fost transformată într-o pustie din pricina
păcatului acestuia. Și acum TOTUL este împotriva celui de al doilea Adam:
creația este decăzută, lumea este stăpânită de cel rău, întreaga omenire este
moartă în păcat și urmează glasul Șarpelui. El este întrupat într-o fire
asemănătoare cu a păcatului care este împotriva voii lui Dumnezeu și prin care
poate fi ispitit în orice chip de cel rău. El nu se poate folosi de puterea Sa
dumnezeiască decât prin Duhul, în dependență totală de Tatăl, ca un OM
vulnerabil în față Vrăjmașului. Şi cel rău îl ispitește 40 de zile și 40 de nopți în
TOATE felurile și ispitirea durează de fapt 33 de ani, cât va fi pe pământ. Al
doilea Adam luptă cu Șarpele în condiții MULT, MULT mai dificile decât cele
pe care le-a avut primul Adam. Primul Adam a luptat cu Șarpele în condiții
favorabile. Al doilea Adam a luptat cu Șarpele în condiții total defavorabile.
Primul Adam a fost răpus de Șarpe cu o singură lovitură, cu prima lovitură. Al
doilea Adam a rezistat la TOT ciurul loviturilor satanei, la un ciur continuu de 40
de zile, respectiv de 33 ani. A rezistat la TOATE loviturile Satanei. Isus Mesia,
este OMUL care ridică ocara primului Adam. La fel cum generația lui Iosua, prin
faptul că ia testul cu tăierea împrejur după trecerea Iordanului, a ridicat ocara
Egiptului susținată de falimentul primei generații, la fel acum, după scufundarea
Sa în Iordan, Isus ia testul în cofruntarea cu Șarpele și ridică ocara adusă peste
lume de căderea primului Adam. De fapt, Hristos al doilea Adam, ridică ocara de
peste toți fiii lui Adam și este TARE și LOIAL acolo unde toți ceilalți au
falimentat. El ridică ocara deasupra lui Moise, David, Ilie, Iosua, Iosif, Avraam și
deasupra tuturor sfinților și oamenilor care, ca Adam de altădată, s-au lăsat
amăgiți de Șarpe! Isus este Mesia, singurul Mesia! Isus este cel mai frumos
dintre oameni! Isus este eroul, singurul Erou! Isus este cel care a smuls omenirea
din rușinea adusă de victoriile repetate ale Șarpelui asupra oamenilor. Și pe noi,
ca pe toți fiii lui Adam dinaintea noastră, Șarpele ne-a învins. Acum, noi am fost
născuți sub păcat, morți din punct de vedere spiritual. Doar primul Adam și al
doilea Adam, s-au născut vii din punct de vedre spiritual și s-au confruntat cu
Șarpele fără să aibă sufletul întinat. Dar harul general al lui Dumnezeu și apoi
harul primit prin nașterea din nou trasează limite celui rău și ne oferă un spațiu al
alegerii, un spațiu unde putem alege binele. În acest spațiu, unde aveam de la
Domnul resurse să respingem ispita Șarpelui, în acest spațiu, noi ne-am lăsat
Ev. Matei
 52

amăgiți și am ales de bunăvoie să credem minciuna Șarpelui. Am fost trântiți la

pământ din vina noastră de atâtea ori de Șarpe, ca Adam de altădată. Și cu toții
ne-am umplut de rușine și vină. Dar vestea bună este că un Fiu al lui Adam a
reluat lupta cu Șarpele și a biruit total, desăvârșit. El s-a confruntat cu toate
tipurile de ispitiri de care au avut parte toți fiii lui Adam la un loc și le-a biruit pe
toate. A luat toate testele unde noi am căzut. Ce minunat! Și această neprihănire a
Sa ne-o oferă în dar nouă! Și această VIAȚĂ și PUTERE a Sa ne-o oferă acum
nouă, cât mai suntem în firea pământească pentru ca să biruim păcatul din noi.
Ca statut primim neprihănirea Lui, iar în dinamica sfințirii primim puterea vieții
Sale! Hristos l-a biruit pe Șarpe în perioada întrupării Sale și continuă să îl biruie
prin noi, Biserica Sa. În noi, Hristos continuă lupta cu șarpele și ori decâte ori Îl
lăsăm să lupte în noi prin credința în El, El învinge din nou și din nou Șarpele de
altădată. Și rămânerea noastră și creşterea noastră în credință este biruința noastră
asupra Șarpelui. Nouă nu ni se cere să fim fără păcat pentru a-l birui acum pe
Șarpe, ci să păstrăm credința în Hristos. Bătălia este în jurul credinței. Și există o
biruință punctuală asupra Șarpelui când într-un context specific de ispitire
alegem binele și respingem răul. Dar biruință înseamnă și când după ce ne lăsăm
amăgiți de o ispită, ne pocăim și revenim în ascultare. Iar în ANSAMBLUL
bătăliei, BIRUINȚA este dacă păstrăm curată până la sfârșit CREDINȚA în Isus
Hristos!
 Dumnezeu se laudă cu omul IOV (cel mai neprihănit om de pe pământ) înaintea
întregului cer, iar apoi urmează testarea lui Iov, așezarea lui Iov în ciurul Satanei.
Omul a fost creat de la început pe un câmp de război, pe câmpul războiului
dintre Dumnezeu și Satana. Omul a fost într-un fel răspunsul Domnului la
răzvrătirea lui Lucifer, și prin planul Său cu oamenii îl va face pe Satana de
rușine. De aceea, când Dumnezeu se laudă cu oamenii, Satana fierbe. Și
Dumnezeu îi dă voie celui rău (în limite precise) să ispitească pe OM. Dumnezeu
se laudă acum cu OMUL ISUS, OM desăvârșit în care ÎȘI găsește TOATĂ
plăcerea. Era de așteptat ca Satana să reacționeze, să conteste această laudă, să
ceară să fie trecut acest nou IOV prin ciurul său. Și era de așteptat ca Domnul să
îngăduie acest lucru. Întruparea a fost reală. Orice OM, inclusiv pruncul Isus, s-a
născut pe câmpul de bătălie și se va supune legilor războiului. Și legile războiului
permit celui rău să testeze fiecare fiu al lui Adam și MAI ALES pe aceia care fac
performanță în iubirea lor față de Domnul. Aceștia vor fi trecuți prin teste
speciale și din ce în ce mai MARI. De aceea, ispitirea de 40 de zile de după botez
nu este DELOC întâmplătoare și nici surprinzătoare. Era ceva de așteptat în
războiul spiritual. În 1,2 Împărați am văzut că orice Uns al Domnului care a luat
decizii și inițiative sfinte pentru Casa Domnului a fost trecut prin CIURUL celui
RĂU. Isus, la botez tocmai și-a asumat decizia de a intra în lucrarea publică și de
a rezidi în sens spiritual Casa Domnului transformată într-o peșteră de tâlhari de
Ev. Matei
 53

mai marii lui Israel. Era de așteptat să vină prompt contraofensiva celui rău care
să descurajeze această inițiativă. Întruparea a fost reală. Isus s-a supus legilor
războiului spiritual care se aplică oricărui fiu al lui Adam. Şi aceste legi cer ca
orice fiu al lui Adam să fie testat până la sânge.
 David, la 30 de ani înainte să intre în lucrarea PUBLICĂ a avut parte de un test
special: testul de la Țiclag. Am comentat cu alte ocazii cât de greu a fost acest
TEST. David l-a luat încrezându-se în Domnul și apoi a intrat în lucrarea publică.
Oamenii Domnului sunt testați mai întâi în ASCUNS înainte de a fi chemați în
lucrarea publică. Domnul vrea să se asigure că ei sunt pregătiți pentru lucrarea
publică și îi testează mai întâi în ascuns ca să se asigure că nu vor face Numele
Său de ocară în public. Testul este un test al VREDNICIEI dar și un test
formativ. Pe de o parte, acei oameni sunt cântăriți să se vadă dacă sunt
vrednici/pregătiți să intre în lucrarea publică. Pe de altă parte, acel TEST îi
formează, modelează pentru lucrarea publică.
 Iosif, înainte să intre în lucrarea publică la 30 de ani a primit un TEST special.
Testul a avut două fațete. Prima fațetă: cu soția lui Potifar, iar a doua fațetă:
întemnițarea sa pe nedrept. Iosif ia testul și APOI este chemat în lucrarea publică.
 Moise a fost și el testat înainte să între în lucrarea publică. A trebuit să renunțe la
SLAVA Egiptului, prefigurând biruința lui Mesia asupra ofertei slavei acestei
lumi (vezi a treia ispitire). De asemenea au urmat 40 de ani de tăcere și smerire în
pustie.

Pentru omul Isus, cele 40 de zile de ispitire au însemnat și un test al vredniciei dar și un
test formativ. Luca ne spune că Pruncul CREȘTEA în înțelepciune și devenea din ce în ce mai
plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. În Evrei 5 se precizează că Isus a învățat să
asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Vasul uman al lui Isus trebuia LĂRGIT pentru ca
puterea dumnezeirii Sale să se poată manifesta mai mut și mai mult. Am dezvoltat această temă
în comentariul pe 2 Corinteni (vezi comentariul pe 2 Corinteni capitoul 6 în expresia paulină: ni
s-a lărgit inima). În Luca autorul îl prezintă pe Isus PLIN de DUHUL SFÂNT înainte de ispititre
și PLIN de puterea Duhului începând lucrarea publică după ispitire. Ispitirile au însemant o
lărgire a vasului uman pentru ca puterea Duhului să se poată revărsa și mai mult prin el.
Întruparea a fost reală. Ca orice om, Isus a trecut prin procesul învățării, pregătirii, testării și
formării înainte de a intra în lucrare. Isus nu a sărit din ieslea din Betleem pe cruce. Între iesle și
cruce a fost un drum lung al formării. Vasul său uman a fost suficient de lărgit pentru a purta
crucea de-abia după cei 3,5 ani de lucrare publică. Dacă la Isus viața de credință a însemnat un
proces permanent de creștere și formare, cu atât mai mult pentru noi. Niciodată nu vom ajunge în
acel punct în care să fim 100% pregătiți și formați. Niciodată nu vom ajunge în acel punct al în
care să fim DOAR învățători. Permanent vom fi învățători și ucenici. Pe de o parte vom învăța pe
alții ce știm, iar pe de altă parte vom învăța mereu noi lecții despre Domnul și căile Sale. Pe de o
parte vom sluji pe ceilalți, iar pe de altă parte Domnul ne va modela, curăți și forma. Procesul
Ev. Matei
 54

învățării, curățirii, modelării, lărgirii vasului nu se încheie niciodată. Vai de cel care spune: gata,
am ajuns! Vai de atotsuficiența și atotmulțumirea spirituală. Mereu va mai fi de curățit și de
modelat în viața noastră. Și mereu vom avea tendința ca după ce am învățat o lecție să spunem:
aceasta a fost ultima lecție! În sfârșit știm căile Domnului! Sau: până aici a fost...de acum voi trăi
cu adevărat! Dar acea lecție, este doar o lecție. Nicidecum ultima! Va urma altă lecție și altă
lecție. Și dacă am trăi 2000 de ani pe acest pământ în care să creștem în fiecare zi în asemănare
cu Domnul, după cei 2000 de ani tot la început am fi, și tot am fi niște studenți neștiutori care
mai au atât de mult de învățat. Chiar după luarea unui test ca cele 40 de zile de ispitire, tot un
ucenic neștiutor rămânem. Scriptura a anunțat mai dinainte că Mesia va fi într-un proces
continuu de învățare. Iată ce ne spune Isaia despre Mesia:
 Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe
cel doborât de întristare. El Îmi trezește, în fiecare dimineață, El Îmi trezește
urechea să ascult cum ascultă niște ucenici. Domnul Dumnezeu Mi-a deschis
urechea, să ascult cum ascultă niște ucenici.
(Isaia 50:4-5)

Iarăși printr-un singur tablou din viața lui Isus sunt adunate SIMULTAN aproximativ 10
tipare profetice din întreg Vechiul Testament. Este absolut fascinant modul în care Isus
împlinește Scriptura. Și Scriptura ANUNȚA mai dinainte victoria lui Mesia asupra ȘARPELUI:
 Genesa 3:15 – Sămânța va zdrobi CAPUL ȘARPELUI.
 Isaia 11:1-5 – Mesia va trăi desăvârșit în ascultare și va omorî pe cel rău cu
suflarea buzelor Lui
 Isaia 53:9 – Mesia va trăi FĂRĂ păcat și va învinge pe Ispititor în toate ispitirile
acestuia

Victoria lui Isus în cele 40 de zile este tot o ÎMPLINIRE a Scripturilor. Mesia trebuia să
DOVEDEASCĂ printre multe altele că POATE învinge toate ispitirile celui rău și că poate trăi
fără păcat pe acest pământ.
Înainte de a comenta fiecare ispită în parte trebuie să precizăm că ISPITIRILE au fost cât
se poate de REALE. Iată de ce:
 Fiul S-a făcut cu adevărat VULERABIL. El s-a întrupat într-o fire asemănătoare
cu a păcatului prin care putea fi ISPITIT cu adevărat. El spune în anumite
contexte că a venit să facă nu voia Sa ci voia Tatălui. Deci între voia Sa și voia
Tatălui puteau să apară contradicții. Dar acest lucru nu era posibil înainte de
întrupare, când voia Tatălui și a Fiului erau în armonie desăvâșită. Dar acum voia
Fiului întrupat era adesea orientată spre ALTCEVA decât voia Tatălui. Acest
lucru era posibil prin faptul că Isus era îmbrăcat într-o fire asemănătoare cu a
păcatului care era orientată spre PĂCAT. Isus simțea din firea cu care se
îmbrăcase, ca orice om, o puternică înclinație spre PĂCAT.

Ev. Matei
 55

 Ispititorul era tatăl minciunii, maestrul înşelăciunii, expertul în seducție, doctorul

în amăgire. El a amăgit o bună parte din îngerii care trăiau în prezența lui
Dumnezeu și apoi l-a amăgit și pe omul Adam, vice-regele lui Dumnezeu,
capodopera lui Dumnezeu. Adam s-ar fi putut opune ispitirii, căci altfel nu ar mai
fi fost considerat vinovat. Cu toate acestea, prin faptul că a fost amăgit să se
răzvrătească împotriva Creatorului, ne dăm seama cât de puternică a fost ispita.
Acest Ispititor putea să Îl ispitească pe Fiul prin intermediul firii asemănătoare cu
a păcatului în care era îmbrăcat Fiul prin întrupare. Vulnerabilitatea Fiului era
reală, iar Ispititorul era de temut.
 De asemenea, acestui Ispititor i s-a dat VOIE să îl ispitească pe Isus în MOD
cumplit și groaznic. Cartea Evrei ne învață:
o Prin urmare a TREBUIT să SE ASEMENE fraților Săi în TOATE
lucrurile, ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un mare
preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele
norodului. Și prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate
să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți. (Evrei 2:17-18)
o Căci nu avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci
Unul care ÎN TOATE lucrurile a fost ISPITIT CA ȘI NOI, dar fără păcat.
(Evrei 4:15)
 Isus a simțit deci o slăbiciune asemănătoare cu a noastră când noi suntem ispitiți.
Dar noi suntem în esența noastră stricați și așa de slabi. Este suficient ca cel rău să
sufle puțin spre noi și noi deja simțim că ne înclinăm spre pământ. Cum a fost
posibil ca ISUS să simtă același tip de SLĂBICIUNE, El care era Fiul, care nu se
născuse mort din punct de vedere spiritual, care în esența Sa era desăvârșit, era
Dumnezeu? Răspunsul este simplu: prin creșterea nespus de mare a
INTENSITĂȚII ispitei. Cu alte cuvinte, dacă spre noi vine doar o adiere malefică
din partea Ispititorului, spre Isus a venit un URAGAN malefic în toată furia și
cruzimea sa. Cât de mare trebuie să fi fost ispitile îndreptate împortiva Fiului
pentru ca El să fi simțit la fel ca orice om că se clatină, că furtuna îl înclină?
 Ca o confirmare la cele spuse mai sus vine și pasajul din Evrei 5:7, în care
Mântuitorul strigă cu lacrimi și mari strigăte către Tatăl, Cel care putea să îl
izbăvească de PĂCAT și de ispitirile celui rău. Isus nu se lupta direct prin puterea
Sa de Dumnezeu. Ci ca orice om s-a făcut dependent de ajutorul venit de sus de la
Dumnezeu-Tatăl. Deși, după cum vom vedea, El avea în Sine puterea de a se
lupta cu Ispititorul, El alege să renunțe la această PUTERE și să primească ca OM
putere DOAR de la Tatăl sau să se folosească de această PUTERE doar prin
Tatăl. Deci ca ISPITA să fie reală, Fiul renunță deliberat la puterea pe care o avea
în SINE, în esența Sa dumnezeiască.
 Ca o altă confirmare a celor de mai sus vin și pasajele din Evanghelii care ne spun
că după ispitiri au venit îngerii să îi slujească. Ni se relatează că și în Ghetsimani i
Ev. Matei
 56

s-a arăta un înger care să Îl întărească. Ispitirile au fost deci EPUIZANTE. Şi au

fost atât de extenuante, ÎNCÂT a fost nevoie de o intervenție a ÎNGERILOR
pentru refacerea, mângâierea, alinarea omului dinlătru al lui Isus asaltat, tulburat,
abuzat, traumatizat de ispitirile FĂRĂ scrupule ale Satanei.

Ispitirile deci nu au fost o joacă, ci a fost ceva real, groaznic. Testul a fost unul real și
încă unul de foc. Nu a fost o simplă luptă LOGICĂ între Isus și Satan, în care Isus cita corect
din Scriptură la capcanele teologice ale celui rău. A fost și această luptă dar nu doar atât. În Eden
marea întrebare este CUM a rostit Șarpele acel OARE, de a reușit prin această simplă întrebare
să convingă familia regală a lui Dummezeu să se răzvrătească împotriva Creatorului lor
minunat? Din nou, marea întrebare este CUM a rostit Satana: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu,
poruncește pietrelor acestora să devină PÂINI? Maestrul seducției, a SEDUS cu adevărat. Cu
siguranță că Isus a fost ispitit de la naștere. Dar perioada de 40 de zile de ispitire a fost ceva
special. Cu ce s-a deosebit ispitirea Sa de până la botez, de perioada celor 40 de zile? Cu
siguranță că au fost ispite cumplite și înainte. Cu siguranță că ispitirile trăite până la botez de Isus
au fost CU MULT mai mari decât toate ispitirile trăite de ceilalți fii ai lui Adam. Cu siguranță că
Seducătorul a încercat să îl seducă în toți acești ani și S-a mai apropiat de urechea Sa pentru a-L
ispiti. Cu siguranță că a mai îndreptat uraganul Său malefic împotriva lui Isus. Dar ACUM i s-a
permis să Îl ispitească pe ISUS cu mai multă PUTERE. Acum, URAGANUL s-a îndreptat spre
ISUS în toată furia și puterea sa. Acum Lucifer îl ispitește DIRECT și NEMIJLOCIT pe Isus, la
fel cum a ispitit și prima familie din EDEN. Vocea seducătorului ajunge la oameni de obicei
mijlocită (și astfel MULT DIMINUATĂ!) de contexte, de alți oameni, de gânduri și sentimente.
Și chiar dacă doar adierea vocii Seducătorului ajunge la oameni, când ajunge, oamenii sunt
tulburați și toți au fost amăgiți de adierea vocii sale. Dar dacă toți am fost amăgiți de adierea
vocii sale, oare ce înseamnă să auzi vocea sa în mod direct, nemijlocit? La fel cum noi auzim
adierea slavei Creatorului mijlocită de minunile creației, la fel auzim adierea vocii Vrăjmașului
mijlocită de mijloacele pământești de amăgire. Oare ce înseamnă să auzi DIRECT vocea
Creatorului? Dar OARE CE ÎNSEAMNĂ să auzi direct vocea ISPITITORULUI? Slavă
Domnului că noi nu vom ști niciodată ce înseamnă acest lucru. DOAR ISUS a avut parte de o
confruntare ca a primului ADAM, adică de o confruntare directă și nemijlocită cu Tatăl
minciunii. Dar nimeni altcineva nu a avut și nu va mai avea parte de o asemenea confruntare.
Avraam, Iov, Moise, Iosif, Ilie, David, Neemia, Daniel, Petru, Pavel toți au fost ispitiți de
adierile mijlocite ale vocii Ispititorului. Nici un om nu a mai intrat în confruntare directă cu
Satan, căci e sigur că NIMENI nu i-ar putea sta în față. Dacă doar adierea sa ne-a amăgit pe toți,
cine ar rezista în fața tunetului vocii sale? NIMENI! DOAR ISUS s-a cofruntat cu el direct și
DOAR ISUS A BIRUIT și ar fi putut birui. De aceea, este bine să fim smeriți și să rămânem
smeriți. Să nu ne temem de cel rău, căci Dumnezeu ne ține în palma Sa. Dar să nu ne subestimăm
vrăjmașul. Nici să nu ne treacă prin minte că noi prin ceva din noi înșine am putea să ne luptăm
cu el. El exact asta și vrea. Să ne ațâțe mândria. Să ne provoace să îi ripostăm în mod direct, să îl
urâm, să ne certăm cu el. El de-abia așteaptă o luptă directă cu noi. De aceea Biblia nu vorbeşte
Ev. Matei
 57

prea mult de cel rău și ne îndeamnă și pe noi să nu vorbim mult despre el și să nu rostim cuvinte
de ocară împotriva lui. Ci să rămânem smeriți și să ne alipim cu toată ființa noastră de
DOMNUL, singurul care ne poate apăra de acest vrăjmaș de moarte al nostru, al tuturor. De fapt,
lupta nu este a noastră, ci a Domnului. Fiul OMULUI, și nu noi, S-a arătat să nimicească
lucrările diavolului. EL LUPTĂ prin Biserică cu cel rău. DOAR EL POATE lupta! E lupta Lui!
Noi suntem doar niște vase umile care ne punem smeriți la dispoziția Lui ca El să lucreze prin
noi!
Dar vestea bună este că acest ISUS care l-a învins pe cel rău în confruntarea DIRECTĂ,
trăiește în noi. Biruința Sa în cele 40 de zile de ispitire DEVINE o garanție de nezdruncinat că
Cel care este în noi este MAI PUTERNIC și MAI MARE decât cel ce este în lume! Cel care a
învins uraganul POATE învinge și adierile, șoaptele Ispititorului. Este adevărat că FIUL LUPTA
cu TOATĂ puterea Tatălui cu cel rău. Fiul luptă cu o parte din puterea Sa în noi. Dar Fiul este în
noi și ni se promite că puterea Sa nemărginită este în noi. Ea crește progresiv în măsura în care și
noi ne lărgim VASUL credinței. Și Domnul nu va îngădui să fim ispitiți peste puterile noastre.

Am explicat deci că fiecare ispită a fost teribilă din pricina MODULUI în care a fost
rostită Mântuitorului de către expertul amăgirii care a sedus o parte din îngeri și pe Adam și toții
fiii săi. Să analizăm acum pe rând cele trei ispite prezentate de Matei. De ce sunt alese aceste 3
ispite? Probabil au fost unele din cele mai puternice. Probabil ilustrează diversitatea categoriilor
de ispite cu care a fost confruntat Isus.

Prima ispitire

Când un om postește fără mâncare o perioadă îndelungată de timp se întâmplă

următoarele: în primele trei zile se luptă cu o teribilă senzație de foame. Apoi, această senzație se
diminuează și dispare, iar trupul folosește propriile resurse pentru a asigura supraviețuirea. Este
un fel de autodevorare pentru supraviețuire. Și acest lucru durează până în ziua 40. După ziua 40,
apare din nou senzația de foame. Trupul își epuizează rezervele interne și apare un strigăt
disperat al organismului. Este un ultim strigăt după resurse. Dacă nu este alimentat după ziua 40,
în scurt timp omul moare.
Faptul că Isus a postit ne arată umanitatea Sa. El a postit pentru ca Domnul să îi dea
putere în confruntarea cu cel rău. Ca orice om, a apelat la post și rugăciune pentru a primi ajutor
de sus. Senzația de foame care apare după ziua 40 ne arată din nou umanitatea Sa. Și în acel
moment critic, vine ispita: Dacă ești (alte versiuni: pentru că ești) Fiul lui Dumnezeu,
poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini.
Ispita vine pe fondul unei nevoi biologice reale. Presiunea din organismul lui Isus era
teribilă, iar moartea era iminentă. Unele mărturii ale oamenilor care au trecut prin mari suferințe
ne sugerează că nimic nu este mai cumplit decât foamea. Isus se cofrunta cu un maxim al
presiunii biologicului. Dar ce era greșit să mănânce în acel moment? Și ce era greșit să facă o
minune pentru a mânca pâine? Doar era Fiul lui Dumnezeu și avea puterea și autoritatea să facă
Ev. Matei
 58

minuni. Și exact pe acest lucru insistă cel rău: ești Fiul lui Dumnezeu: ai puterea și autoritatea
să faci minuni! Ce ar fi greșit în acest lucru? Deci de ce era greșit ca Isus să facă o minune?
Răspunsul lui Isus ne ajută să înțelegem ispita. Diavolul spune: Dacă ești Fiul lui
Dumnezeu, iar Isus răspunde: OMUL nu trăiește doar cu pâine. Cel rău vrea să îl smulgă pe
Isus din umanitatea Sa. El vrea ca Isus să acționeze ca Fiu de Dumnezeu dar nu ca și OM. Fiul
acceptase întruparea în mod real. El acceptase să devină OM. Astfel, El S-a așezat sub autoritatea
Tatălui, a ales să nu se folosească de puterea Sa dumnezeiască și să nu facă totul după buna Sa
voie și plăcere, așa cum făcuse din eternitate până înainte de întrupare. El a ales să fie dependent
de Tatăl și să asculte întru totul de Tatăl. El nu putea acționa doar ca Fiu al lui Dumnezeu, ci
trebuia să acționeze simultan și ca OM. Diavolul lovește la această graniță sensibilă a identității
sale divino-umane. Diavolul vrea să dezechilibreze balanța, și anume, să Îl determine pe Isus să
acționeze ca Fiu al lui Dumnezeu dar nu ca și OM. Și acest lucru ar fi însemnat fie ieșirea lui
ISUS din actul întrupării, fie un PĂCAT, adică o înfăptuire a unei minuni fără voia Tatălui. La
învierea lui Lazăr, Isus spune: Mulțumesc, Doamne, căci M-ai ascultat! Isus nu făcea nimic de
capul Său. El făcea DOAR ce vedea pe Tatăl făcând. El putea să facă piatra în pâine doar dacă
primea aprobare din partea Tatălui. În situația din pustie nu primise această aprobare. Ba mai
mult, ar fi făcut o minune la ÎNDEMNUL Șarpelui. Isus va face imediat după cele 40 de zile de
ispitire sumedenii de minuni. Deci nu minunea în sine era problema, ci momentul și cine se afla
în spatele îndemnului. Satana, și nu Domnul era cel care i-a dat imboldul de a face minunea. Și
ascultarea de glasul șarpelui nu poate fi decât păcat.
În prima parte a răspunsului Său, Isus se identifică pe Sine cu omul. A doua parte a
citatului insistă pe faptul că omul nu are doar nevoi biologice, ci și nevoi spirituale. Omul nu are
doar trup, ci și suflet. Dacă trupul trăiește cu pâine, sufletul trăiește cu orice Cuvânt care iese din
gura Domnului. Sufletul trăiește prin Cuvântul Domnului, prin cunoașterea, încrederea și
împlinirea acestui Cuvânt. Fiul nu primise niciun cuvânt de sus să facă vreo minune. Cuvântul de
sus pentru El atunci și acolo era să aștepte în răbdare. Fiul deci se identifică cu statutul de OM și
subliniază că mântuirea sufletului prin Cuvântul Domnului este mai importantă decât mântuirea
trupului prin pâine. El pune spiritualul mai presus de biologic, El pune relația cu Domnul mai
presus de rămânerea în viață, El pune viața spirituală mai presus de viața fizică. El preferă
moartea fizică morții spirituale. El preferă să moară fizic dar să rămână viu din punct de vedere
spiritual. Noi, fiii lui Adam, de câte ori am pus biologicul mai presus de suflet? De câte ori ne-
am întinat sufletul pentru a împlini nevoile și poftele biologice din noi? De câte ori nu am căutăt
mai întâi pâinea și am neglijat Împărăția lui Dumnezeu? Și noi am făcut acest lucru în diferite
situații de criză când compromisul era clar. Dar Isus ia testul în situația de criză maximă și într-
un context în care compromisul era aproape nevăzut: ce era greșit în a mânca pâine pentru a
supraviețui? Și mai mult decât atât, la Isus se adaugă și tensiunea dintre dumnezeirea și
umanitatea Sa. Căci Dumnezeu putea și avea dreptul să transforme pietrele în pâini. Căci
Dumnezeu făcea toate din eternitate după buna plăcerea a voii Sale. Iar acum voia Sa era clară:
vroia pâine! Dar Fiul a învățat prin suferință să asculte ca un om și să spună: nu voia Mea, ci
voia Ta! Ascultarea este ceva normal pentru noi, făptura creată. Dar ascultarea nu este în firea
Ev. Matei
 59

dumnezeirii, este contrară firii dumnezeiești. Deci pentru a învinge ispita, Fiul a trebuit să
acționeze total împotriva firii Sale: să nu asculte de imboldul firii Sale umane care cerea pâine și
nici de imboldul firii Sale dumnezeiești care făcea toate după buna Sa plăcere! Diavolul încearcă
să se folosească de ÎNTREAGA identitate divino-umană a lui Isus pentru a-L face pe acesta să
păcătuiască. Isus nu lasă ca acest lucru să se întâmple. El nu își neagă dumnezeirea, dar își
acceptă în totalitate umanitatea.
Ispita poate avea și o altă latură. Noi am interpretat până acum prima propoziție din frază
în sensul: pentru că ești Fiul lui Dumnezeu, pe care îl propun anumite versiuni de traducere. Dar
poate fi și celălalt sens: Dacă ești..., care să arunce și o îndoială asupra dumnezeirii Sale,
îndoială care să îl provoace pe Fiul să își exercite puterea pentru a-și demonstra Sieși și (altora:
diavolului, etc) dumnezeirea Sa. Într-adevăr, Dumnezeu flămânzise. Creatorului îi era foame.
Poziția în care S-a așezat Fiul era de-a dreptul umilitoare pentru Regele Regilor, Cel care era
atotsuficient Sieși, care nu avea nici o nevoie și care acum era pus în situaţia în care să fie
dependent de ceva din afara Lui. În această situație a flămânzirii putea să apară și gândul: ce fel
de Dumnezeu sunt eu? Oare mai sunt Dumnezeu sau mi-am pierdut dumnezeirea prin întrupare?
Lucifer se folosea de acea situație extremă pentru a INDUCE lui Isus o teribilă criză de
identitate: Cine sunt Eu până la urmă? Ce am ajuns prin întrupare? Oare Mi-am pierdut
dumnezeirea și am rămas un simplu om înfometat și umilit de propriile sale dorințe și nevoi?
Oare asta am ajuns mergând pe mâna Tatălui care Mi-a propus planul Întrupării? Și atunci,
facerea minunii era motivată și de dorința confirmării propriei identități. Dar Isus primise
confirmarea înainte la botez. Chiar dacă înfometarea și iminența morții îl prezentau ca un simplu
om, El știe prin credință că este Fiul lui Dumnezeu. Nu avea nevoie de o minune pentru a-Și
confirma cine este. Știa că era Fiul. Și ştia că este și un OM și că trebuie să accepte toate rigorile
și umilințele umanității.
O altă dimensiune a ispitei putea fi: ce folos are lumii un Mesia mort? Dacă Isus nu
mânca ceva, din punct de vedere biologic murea. Dar nici nu își începuse lucrarea. La ce folos se
întrupase și răbdase 30 de ani durerea întrupării? Trebuia să trăiască și să împlinească voia
Tatălui. Dar Isus credea că Tatăl are puterea să Îl țină în viață fizic chiar dacă nu mânânca. Tatăl
controla biologicul și putea interveni cu o minune (cum a și făcut-o!) pentru a-L ține fizic în
viață. Isus alege calea MINUNII deci, dar calea grea. Isus nu respinge deci calea minunii, dar o
alege pe cea grea!
Ispita este deci foarte complexă și puternică. Dar Isus o biruiește. El citează din Scriptura
care demască minciuna din ispită și El se așează pe deplin sub autoritatea Scripturii. Temelia
luptei lui Isus cu diavolul este că Scriptura este ADEVĂRUL și El se așează DEPLIN sub
această autoritate. Observăm că Isus nu luptă cu diavolul ca Fiu al lui Dumnezeu, ci ca OM,
postind, rugându-se, citând din Scriptură.

A doua ispitire

Ev. Matei
 60

A doua ispitire este din altă categorie. Și pentru mine este cel mai dificil de înțeles. Dacă
în prima ispitire glasul biologicului era în sensul ispitei (trupul lui Isus era disperat după pâine!),
în a doua ispitire glasul biologicului ar fi contrat sensului ispitei (aruncă-Te jos!). Într-adevăr,
cine dintre noi așezat pe o clădire înaltă nu vrea să fugă de acolo? Care om normal ar simți vreo
ispită sau vreun fel atracție să se arunce de pe un zgârie nor? Ar simți exact opusul. O face
cineva disperat care vrea să se sinucidă. Ca ispita aceasta să fi fost REALĂ, înseamnă că Isus a
simțit un puternic IMBOLD de a sări, atunci când diavolul i-a propus acest lucru? Cum poate
deveni atractiv un salt în gol de pe înălțime? Să încercăm să răspundem la aceste întrebări.
Primul lucru care îmi vine în minte este că cel rău a diminuat frica normală de înălțime
din trupul lui Isus. Emit ipoteza că Ispititorul (care poate aduce în trupul și sufletul nostru tot
felul de stări și senzații) a diminuat senzația de frică din trupul lui Isus și a înlocuit-o chiar cu o
senzaţie de pace și siguranță. Este adevărat că unii oameni experimentează anumite excepții de la
regulă și în situații de pericol maxim nu simt deloc frică, ci au o stare de bine inexplicabilă. Cel
rău a indus probabil acest tip de stare în trupul lui Isus, care nu tremura acolo pe streașina
Templului, ci era plin de pace și de siguranță. Deci mare atenție. Starea de pace, de bine, de
siguranță și de control, poate veni și de la cel rău. Am comentat acest lucru mai detaliat când am
studiat cartea Isaia (vezi comentariul despre PACE pe capitolul 28 și capitolul 39). Noi
confundăm adesea starea de pace sufletească cu prezența divină sau cu confirmarea că
Dumnezeu este cu noi. Dar atenție, acea stare de pace poate fi înșelătoare și poate fi confirmarea
că diavolul este cu noi ca să ne ispitească. Deci se pare că Isus experimentează două stări opuse.
La prima ispitire este o situație de criză maximă când starea de groază privitoare la moarte și
presiunea biologicului era maximă. Dar imediat după aceea este dus pe marginea Templului,
unde starea este de pace, de siguranță. Și oare starea de pace de pe marginea Templului nu era
chiar semnul că Tatăl este cu El, că aprobă minunea și că Îl va salva? Oare noi adesea după ce
luăm o decizie și simțim PACE în suflet, nu interpretăm că am luat decizia cea bună și că
Domnul ne confirmă acest lucru? Și cu cât pacea persistă în pofida unui context vizibil
potrivinic, cu atât ne bucurăm mai mult de confirmarea prezenței lui Dumnezeu. Și este adevărat
că de multe ori această pace este semnul confirmării prezenței divine. Dar nu tot timpul. Cum
facem diferența? Isus ne ajută: lentila Scripturii. Nu starea în sine este SEMNUL, ci interpretarea
dată de Scriptură acelui context din viața noastră. Deci nu starea este esențială ci interpretarea ei
corectă prin lentila Scripturii! Isus nu se bazează pe ce simte, ci pe ceea ce spune Scriptura
despre acea stare din acel context. Și ce simte este important și Îl ajută. Dacă starea vine de la
Domnul, atunci este un ajutor emoțional important. Dacă nu vine de la Domnul atunci este un
indiciu care dă de gol pe Ispititorul care s-a ascuns bine în spatele ei.
Intuiesc următoarele lucruri: dacă în prima ispitire, într-un context de criză, diavolul
amplifică groaza și glasul biologicului și subliniază PERICOLUL, în al doilea context, deși este
tot de criză lângă un pericol iminent – pe streașina Templului) diavolul diminuează starea de
frică și glasul biologicului și le înlocuiește cu stări de pace și de siguranță. Cel rău se poate deci
efectiv juca cu simțirile umane și poate să ne inducă orice indiferent de context. Uneori amplifică
senzația PERICOLULUI pentru a ne induce TEAMA și a ne face să renunțăm la drumul voii lui
Ev. Matei
 61

Dumnezeu și să facem cale întoarsă. Alteori diminuează senzația PERICOLULUI pentru a ne

induce o PACE falsă care să ne facă să mergem înainte spre capcana pe care ne-a pregătit-o.
Am înţeles ideea diminuării senzației de pericol. Dar de unde atracția de a sări? Sunt mai
multe interpretări care nu se exclud reciproc, căci am văzut de la prima ispitire cât de complexă
poate fi o ispită și ea activează de fapt SIMULTAN mai multe tentanții distincte. Ce L-ar fi
motivat pe omul Isus să se arunce de pe Templu? :
a) Nevoia de cofirmarea a identității Sale
Am comentat deja acest aspect în contextul primei ispitiri. Întruparea a însemnat o
experiență cruntă și dureroasă pentru Fiul. A însemnat asumarea unei noi
identități: cea umană, într-o fire asemănătoare cu a păcatului: să simți slăbiciune
și suferință, să fii vulnerabil, să fii dependent, să ai nevoi, să fii ispitit, să ai o voie
diferită de cea a Tatălui, toate aceste lucruri au însemnat o provocare teribilă
pentru Fiul. De aceea, întrebările: Cine sunt Eu până la urmă? Ce am devenit?
erau legitime. Confirmarea faptului că este Fiul, că a rămas Fiul erau importante.
În Psalmul mesianic 102 (în interpretarea autorului epistolei către Evrei – vezi
Evrei capitolul 1), Tatăl îi confirmă Fiului înainte de crucificare că El este
Dumnezeu și va putea sorbi paharul fără fund al fărădelegilor noastre. De aceea,
ne puteam gândi și la atracția de a se arunca de pe Templu. Diavolul l-a dus la
Templu, Casa Tatălui Său și i-a citat din Scriptură promisiunea Tatălui Său pentru
orice om care se încrede în El, valabilă cu atât mai mult pentru Mesia și pentru
Fiul Său întrupat. Contextul nu mai era acum un context de criză, ci un context
RELIGIOS: în Casa Domnului și cu citate din Sfânta Scriptură.

b) Recunoașterea identității Sale mesianice de către Israel

Unii teologi sugerează că Isus a fost dus la Templu pentru că Templul era un loc
public unde se aflau mai marii lui Israel. O minune înfăptuită acolo la Templu i-ar
fi adus recunoașterea Sa ca fiind Mesia. În cele din urmă Isus venise pentru a-Și
dovedi identitatea mesianică înaintea poporului, ca poporul să creadă în El și să
fie mântuit. Ce ar fi fost greșit dacă ar fi dovedit CLAR înaintea tuturor că El este
Mesia și Tatăl este de partea Lui? Dacă în prima ispitire diavolul îi cere lui Isus să
facă o MINUNE pentru a supraviețui, acum îi cere să scoată de la Tatăl o minune
pentru a câștiga recunoașterea poporului. Diavolul îl ispitește pe Isus să acționeze
în SENSUL așteptărilor poporului. Iudeii așteptau MINUNI și un izbăvitor
pământesc. Cu puterea Tatălui de partea Lui, Isus putea atât de ușor să fie
recunoscut ca fiind Mesia de către poporul idolatru. Dar din nou, aceasta era calea
facilă. Isus va alege tot o cale a MINUNII, dar calea cea grea. El va veni tot cu un
semn, o minune legată de Templu: Stricați Templul acesta şi în 3 zile îl voi zidi
iarăși, va spune Isus la Templu. El nu va sări de pe Templu, dar El, templul viu,
se va lăsa omorât ca Tatăl să Îl învieze apoi. Protecția promisă în Psalmul 91 se
referă la elemente fizice care oglindesc realitatea unei protecții spirituale. Isus știa
Ev. Matei
 62

însă că protecția fizică îi este promisă DOAR până la o vreme. El știa și accepta
că va veni vremea când va fi dat în mâna păcătoșilor ca să facă ce vor voi cu El.
Protecția fizică din Psalmul 91 îi era promisă Fiului doar pentru o vreme. Isus
interpreta Scriptura în ansamblul ei și de aceea nu putea fi amăgit printr-un pasaj
din Scriptură desprins din ansamblu. Diavolul cunoaște Scriptura și o folosește să
ne amăgească, să facem în Numele Domnului, voia sa. El va supralicita mereu
DETALIILE și se va abate de la direcția dată de ansamblu. Singura cale pentru a
birui astfel de atacuri este să cunoaștem ansamblul și să rămânem mereu cu
privirea ațintită spre el.

c) Gloria religioasă pe care ar fi câștigat-o înaintea poporului

Odată cu recunoașterea Sa ca Mesia de către poporul idolatru, Isus ar fi câștigat o
glorie religioasă imensă. Afirmarea de sine rămâne ispita fundamentală a ființei
umane. Omul a fost creat să fie vice-regele lui Dumnezeu pe pământ. În el este
nevoia imensă de a-și dovedi sieși și celorlalți identitatea sa. Diavolul ne propune
să ne împlinim această nevoie nu în relația cu Dumnezeu și spre slava Lui, ci în
relația cu semenii și spre slava noastră. Iar gloria religioasă este una din cele mai
perfide, atractive și periculoase glorii. Aparent, omul religios este smerit și îl
caută pe Domnul și trăiește pentru Domnul. El renunță la averi, dă tot ce are
săracilor, rezistă ispitelor, învață pe cei nevoiași, îi vindecă pe bolnavi, își chiar îşi
dă trupul să fie ars. Pavel ne explică că un Om poate să facă toate aceste lucruri
din afirmare de sine și nu din dragoste. Și această cale a afirmării de sine este cea
mai periculoasă, căci OMUL se afirmă prin lucruri sfinte (nu prin bani,
compromisuri, opulență) și mândria este bine ascunsă în haina religiozității.
Conștiința poate sta liniștită (căci acel om a făcut lucruri sfinte pentru Domnul),
iar eul se poate desfăta culegând slava deșartă a oamenilor ușor impresionați de
așa zișii sfinți. O minune de acel tip înfăptuită la Templu i-ar fi adus lui Isus o
glorie religioasă fără margini.

d) Curiozitatea, dorința de a vedea un miracol, de a simți supranaturalul

Poate mai puțin importantă decât cele trei posibilităţi menționate mai sus este
atracția omului spre supranatural. Omul nu a fost creat pentru această lume.
Vizibilul îl întemnițează pe om în cotidian, în banal, într-o temniță. Omul a fost
creat pentru Eden, pentru părtășie directă cu Dumnezeu, pentru o lume plină de
experiențe speciale. De aici și dorința omului de a depăşi temnița banalului, a
cotidianului, a vizibilului. De aici și curiozitatea omului, înclinația sa de a intra în
contact cu lumile spirituale, de a avea parte de supranatural. Şi când ai
promisiunea că Dumnezeu este cu tine și că te va proteja, de ce să nu profiți de
acest lucru pentru a GUSTA din frumusețea supranaturalului?

Ev. Matei
 63

Punctele a, b, c și d sunt nu se exclu reciproc ci pot acționa simultan în contextul celei de-
a doua ispitiri. La toate acestea Isus răspunde citând un alt pasaj din Scriptură: Să nu ispitești pe
Domnul, Dumnezeul tău.
Dumnezeu nu poate fi ispitit. Fiul a fost ispitit când era pe pământ, dar Dumnezeu nu
poate fi ispitit (vezi Iacov 1). Atunci în ce sens apare porunca: Să nu ispitești pe Domnul,
Dumnezeu tău? Citatul este din Deutoronom 6:16-17:
 Să nu ispitiți pe Domnul, Dumnezeul vostru, cum L-ați ispitit la Masa, ci să păziți
poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, poruncile Lui și legile pe care vi le-a
dat.

Dar ce s-a întâmplat la Masa?

1. Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustiul Sin, după călătoriile zilnice, pe care
poruncise Domnul să le facă; şi au tăbărât la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut.

2. Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: „Dă-ne apă să bem!” Moise le-a răspuns:
„Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?”

3. Poporul stătea acolo, chinuit de sete, şi cârtea împotriva lui Moise. El zicea: „Pentru ce ne-ai
scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre?”

4. Moise a strigat către Domnul şi a zis: „Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin, şi au să mă
ucidă cu pietre.”

5. Domnul a zis lui Moise: „Treci înaintea poporului şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui
Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul, şi porneşte!

6. Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea, şi
poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel.

7. El a numit locul acela „Masa şi Meriba”(Ispită și ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră şi
ispitiseră pe Domnul, zicând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” (Exod 17)

Dumnezeu nu poate fi ispitit, dar actul de ispitire a Domnului înseamnă mai degrabă o
ÎNCERCARE a omului de a-L manipula pe Dumnezeu, pe Cel care nu poate fi manipulat.
Poporul Israel a înțeles dorința lui Dumnezeu de a le arăta că El este Domnul, de a-I mântui, de
a-i iubi și de a-i proteja. Ei astfel pun înadins la îndoială prezența lui Dumnezeu în mijlocul lor
pentru a-L provoca pe Domnul să mai intervină cu o minune și să le rezolve problema și să le
împlinească astfel nevoia. Rugăciuni de genul: Doamne, dacă nu îmi vindeci copilul înseamnă
că nu ești un Dumnezeu bun și nu ești cu Mine!, sau de genul: Dacă ești cu adevărat
Dumnezeu, găsește-mi un loc de muncă!, ilustrează spiritul a ceea ce înseamnă să ispitești pe
Domnul. Omul rămâne centrat pe sine și pe nevoile lui. El are însă nevoie de ajutorul Domnului
Ev. Matei
 64

pentru a-și împlini aceste nevoi. Și atunci încearcă să FORȚEZE mâna lui Dumnezeu să
acționeze în favoarea sa. Și omul vede în dorința lui Dumnezeu de a-Și arătat Numele și slava
oamenilor o slăbiciune care poate fi manipulată. Omul ajunge la conlcuzia falsă că Domnul, care
a făcut atâtea lucruri pentru a Se descoperi omului, ar avea nevoie de om și de răspunsul pozitiv
din partea acestuia. Omul se vede făcându-i un favor Domnului prin faptul că Îl recunoaște și Îl
slujește. El nu este conștient de faptul că Dumnezeu nu are nevoie de noi, ci noi avem nevoie de
El. Omul nu este conștient de faptul că ceea ce Domnul face, face din dragoste, dar Domnul se
poate lipsi de noi și noi suntem cei ce pierdem dacă nu răspundem chemării Lui. Toate semenele
făcute de Domnul pentru ei în Egipt, i-au făcut pe everi să se creadă importanţi și indispensabili
în planul lui Dumnezeu: deci Dumnezeu are mare nevoie de noi în planurile Sale dacă a făcut
atâtea lucruri pentru noi. Deci putem profita de acest lucru. Ia să îl ameninţăm că renunțăm la El
pentru a-L determina să mai facă o minune pentru noi.
Prin a doua ispită, cel rău promova același spirit al ispitirii Domnului. În centru era omul
Isus, nevoile Sale și slava Sa pe acest pământ. El era ispitit să profite de dragostea și
promisiunile lui Dumnezeu pentru El și să-l provoace pe Dumnezeu să intervină cu o minune
pentru propria sa glorie și împlinire. Dar Isus trăia în altă paradigmă. El era Robul Tatălui. El
trăia pentru Tatăl și nu pentru Sine. El punea gloria și planurile Tatălui mai presus de gloria și
planurile și dorințele Sale în această lume. El știa că Tatăl are drept să Îl testeze și nu INVERS.
Nu omul Îl înceracă pe Dumnezeu, ci Dumnezeu pe om. El de asemenea se încredea în Cuvântul
Tatălui rostit la botez și nu avea nevoie de MINUNI pentru confirmarea identității Sale. La botez
de asemenea acceptase calea Mielului care Se va jertfi și respinsese calea unui Mesia adulat de
mulțimile idolatre. Diavolul pare să îi propună calea ușoară, oferta unui Mesia cu succes în
această lume. Și îl ispitește să forţeze mâna lui Dumnezeu pentru a deveni un astfel de Mesia.
Isus alege calea Robului și calea Mielului și respinge o asemenea ofertă, precum și chemarea de
a forța mâna Tatălui pentru propriile sale interese.
Întrezăresc o lumină deosebită asupra acestui pasaj: La botez Isus a ales să urmeze calea
crucii, calea lepădării de Sine. În ispitiri, diavolul îi propune calea afirmării de sine. În prima
ispită îi propune afirmarea dumnezeirii sale în defavoarea umanităţii Sale. La a doua ispită îi
propune afirmarea mesianității Sale, iar la a treia ispită îi va propune afirmarea umanității Sale.
Deci la botez Isus își asumă calea crucii, iar Tatăl îi confirmă: Tu, omul Isus, care îți
asumi calea crucii și a lepădării de Sine, ești Fiul Meu în care Îmi găsesc toată plăcerea! Isus
primește confirmarea din partea Tatălui asupra identității Sale mesianice divino-umane pe calea
crucii. Cel rău vrea să îl smulgă pe Isus de pe drumul crucii și propune lepădării de sine, drumul
afirmării de sine. Și îi propune mai întâi afirmarea dumnezeirii Sale, apoi afirmarea mesianității
Sale și apoi afirmarea umanității Sale. De fiecare dată această afirmare a identității lui Mesia este
propusă în afara drumului crucii. Cel rău îi pune la îndoială identitatea confirmată de Tatăl și îi
propune o altă identitate. Nu așa a fost și cu primul Adam? Nu i-a propus cel rău o NOUĂ
identitate: vei fi dumnezeu! Și nu i-a propus această identitate pornind de la adevărata identitate
a lui Adam care fusese creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Oare nu acest lucru a

Ev. Matei
 65

căutat și Lucifer când s-a răzvrătit? Nu a căutat să devină ca Dumnezeu? Se pare deci că ispitirile
care atacă IDENTITATEA sunt cele mai puternice, căci altfel de ce le-ar fi folosit cel rău?
Într-adevăr, în confruntarea cu primul Adam se pare că avea o singură șansă, o singură
lovitură disponibilă. Și atunci cel rău alege să conceapă o ispită care vizează problema identității:
vei deveni ca Dumnezeu! În confruntarea cu al doilea Adam, cel rău are la dispoziție 40 de zile și
40 de nopți. Și Isus este ispitit în toate felurile. De ce Matei și Luca ne relatează aceleași 3
ispitiri? Se pare că acestea au fost cele mai puternice. Și se pare că acestea au fost păstrate de cel
rău pentru ultima zi. Într-adevăr, știm că ispita cu pâinile a venit în ziua 40 și știm că ispita cu
slava lumii a fost ULTIMA ispită (în Matei ni se spune: atunci diavolul l-a lăsat...). Iar ispita cu
Templul a fost se pare între cele două. Spre deosebire de Luca, Matei pare să redea ordinea
precisă a celor 3 ispite. Și știm că războiul se duce până la capăt și ultima sută de metri este cea
mai grea. Am comentat în 1,2 Împărați acest principiu și am observat că atât proorocul mâncat de
leu din 1 Împăraţi capitolul 14 cât și Ilie în lucrarea de pe Carmel, au parte pe ultima sută de
metri de un atac feroce. Când bătălia părea câștigată cel rău lovește din nou prin surpindere. Atât
proorocul din capitolul 14 cât și Ilie sunt luați prin surprindere de acest atac surpriză pe ultima
sută de metri. Proorocul încalcă porunca, compromite mesajul și sfârșește mâncat de leu, iar Ilie
ajunge în depresie și vrea moartea. Războiul se duce până la capăt și mereu ultima sută de metri
este cea mai grea. După 40 de zile de post și de ispitire și Isus obosise: fizic, psihic și spiritual.
Ultima zi era cea mai grea. Și este logic ca Vrăjmașul să păstreze ce e mai greu pentru ultima zi,
să păstreze loviturile cele mai puternice pentru ziua în care Isus era cel mai slăbit. Cred că cel rău
a mizat enorm pe această ultimă zi și aici și-a concentrat maximul de seducție. Deci Matei ne
redă cel mai probabil cele mai puternice ispite, așezate toate în ultima zi. Ele vizează aspecte
distincte și glisează de la un context de criză maximă (înfometarea), la un context religios și plin
de pace și citate din Scriptură (pe streașina Templului), până la un context maxim de seducție
directă (slava lumii). Groaza morții în pustie, simularea călăuzirii divine pe streașina Templului,
seducție directă prin slava întregii lumi: Isus este atacat din toate părțile. Şi acestea trei contexte
ilustrează principalele trei arme folosite de cel rău împotriva omului:
1. Groaza, teroarea, frica, amenințarea, suferința, tortura – pentru a stimula (în afara voii
divine) afirmarea dumnezeirii
2. Disimularea, imitarea vocii divine, arătarea într-un înger de lumină – pentru a stimula
(în afara voii divine) afirmarea mesianității
3. Seducția directă, pofta, dorința, atracția – pentru a stimula (în afara voii divine)
afirmarea umanității

În Apocalipsa 13 am observat cum toate aceste TREI arme sunt activate SIMULTAN
într-un ULTIM atac îndreptat de Anticrist împotriva Bisericii, sau mai exact împotriva Pruncului
care trăiește pe pământ prin Biserică.

A treia ispitire

Ev. Matei
 66

La prima vedere, ispita pare ridicolă. Dacă i-ai arăta unui creștin devotat slava New
York-ului și i-ai spune că va primi la picioare tot New York-ul dacă se va închina la picioarele
diavolului, sunt sigur că va refuza. Ispita pare și mai ridicolă, căci Fiul crease această lume și
această lume aparținea lui Dumnezeu și nu diavolului. Este adevărat că diavolul este stăpânitorul
acestei lumi și conduce această lume spre rău și păcat. Dar el nu poate face tot ce vrea. Deasupra
sa este Domnul care stăpânește. Nu diavolul dă împărăția lumii cui vrea (vezi minciuna din Luca
4:6), ci Dumnezeu (vezi Daniel 4:17). Și Fiul deținea nu doar pământul ci tot Universul și toate
lumile îngerești și toate cerurile! Ce târg ieftin și mincinos îi propunea cel rău! Ce fel de ispită a
fost această ultimă ispită?
Am comentat deja de ce fiecare ispită a fost reală. Cel a rău a stimulat prin firea
asemănătoare cu a păcatului în care era îmbrăcat Fiul o dorință intensă pentru glorie, putere,
plăcere și tot ce oferă slava acestei lumi. Cel rău are capacitatea să ia un detaliu din această lume
și să facă un om să dorească acel detaliu la NEBUNIE. Să ne aducem aminte de copilul care are
1000 de jucării și vede o jucărie nouă în vitrină. El o ia razna și țipă și țipă chiar dacă este
disciplinat de părinți, căci el vrea ACEA jucărie. Dar noi tot copii am rămas. Cel rău are
capacitatea să ne aducă înaintea noastră un singur lucru din această lume și să ne facă că îl dorim
cu ardoare, cu toată ființa noastră, să ne convingă că nu mai putem trăi fără el, să ne facă să ne
gândim la acel lucru zi și noapte și să simțim că viața noastră nu are sens fără acel lucru și să nu
ne mai bucurăm de nimic din ceea ce avem pentru că nu avem ACEL lucru. Și el face acest lucru
fără scrupule și o face cu diverse detalii din această lume mare: cu un serviciu, cu o casă, cu o
mașină, cu o rochie, cu o prietenie, cu o posibilă relație romantică, cu o poziție de slujire în
Biserică, cu aprecierea unei persoane, cu un vis, cu o carieră etc. Când ne DORIM prea mult un
lucru (chiar un lucru bun), să fim foarte atenți la cine și ce se află în spatele acelei dorințe
arzătoare. Ei bine, cel rău la ultima ispită nu a luat un detaliu din această lume, ci întreaga lume,
toate lucrurile din lumea aceasta, toate tipurile de împliniri oferite de acestă lume: slavă, putere,
împlinirea prin profesie, prin artă, prin știință, prin cunoaștere, prin plăcere de orice tip, prin
răzbunare, prin lux, prin bani, prin tot ce oferă această lume. Și L-a făcut pe Isus să își dorească
cu toată ființa Sa umană SIMULTAN TOATE lucrurile din această lume. Ispita a fost teribilă și
de această dată s-a adresat UMANITĂȚII. Ispita a negat divinitatea lui Isus și l-a tratat ca pe un
simplu om. Dacă prima ispită a stimulat afirmarea dumnezeirii, iar a doua afirmarea mesianității,
ultima ispita a stimulat afirmarea UMANITĂȚII prin împlinirea oferită de această lume. Ispita a
fost teribilă! Dacă Dumnezeu pune limite clare celui rău când ne ispitește pe noi, se pare că în
cele 40 de zile, nu i-a pus nici o limită. Cel rău l-a ispitit pe Fiul cum a vrut și și-a exercitat
MAXIMUL puterii sale de seducție. El L-a dus pe Templu, apoi pe un munte înalt și i-a arătat
slava lumii. Cel rău l-a dus în diferite contexte reale de viață pe Isus. Ispitirea nu a avut loc doar
în pustie deci. Diavolul și-a dezlănțuit ÎNTREAGA SA PUTERE de seducţie, fără nici un fel de
LIMITĂ împotriva Mântuitorului. Dar Isus l-a învins, și nu luptând cu puterea Sa dumnezeiască,
ci cu puterea primită de la Tatăl respectând legile războiului care se aplică fiecărui OM: postind,
rugându-se, citând Scriptura!

Ev. Matei
 67

Câte lecții învățăm din acest tablou al ispitirii! Sunt atât de multe încât nu ne ajunge
vremea să le menționăm pe toate. Amintim doar câteva din ele pe care nu le-am menționat până
acum:
 Deosebim între ISPITĂ și PĂCAT. Înțelegem că Isus a fost ispitit în mod real, dar
nu a păcătuit. Deci dacă ai gânduri și dorințe intense împotriva voii lui Dumnezeu
NU ÎNSEAMNĂ că ai păcătuit. Dacă toată ființa ta dorește slava lumii, nu
înseamnă că ești în păcat. Înseamnă că EȘTI ispitit. Dar tu nu ești ceea se SIMȚI,
ci devii ceea ce alegi! Ce adevăr eliberator! Este normal să fii ispitit și cu cât
crești în credință, ISPITELE nu se vor diminua ci vor crește cum au crescut şi în
viața lui Isus. Aceasta este normalitatea. Creșterea spirituală nu înseamnă mai
multe sentimente divine și mai puține ispite. Ispitele se vor amplifica. Este
adevărat și că experiențele, resursele, mângâierile și chiar sentimentele divine se
vor intensifica. Dar creșterea isptirilor este o normalitate pentru cel care crește în
Hristos. Războiul se intensifică.
 Deosebim între ispitele cotidiene și perioadele speciale de ispitire. Isus a fost
ispitit tot timpul dar a avut parte și de perioade speciale, mult mai intense de
ispitire. La fel este și pentru cei ce Îl urmează. Cu siguranță că noi nu vom fi
ispitiți aşa cum a fost ispitit Isus. Am clarificat DEJA că nimeni nu va fi ispitit ca
Isus și nu va avea parte de confruntarea dirtectă cu ispititorul și cu maximul
seducției sale. Dar păstrând diferența imensă de proporții, în MIC, în foarte MIC,
vom trece și noi prin cele 40 de zile de ispitire. Dacă vom călca pe urmele lui
Isus, ÎN MIC vom avea parte de ceea ce El a avut parte: de Ghetsimani, de
trădarea lui Iuda, de crucificare, de a trăi sentimentul că suntem singuri fără
Domnul, de ocara oamenilor, de acuze false și de momente speciale de ISPITIRE.
Cel rău a cerut ca IOV să fie cernut. Cel rău a cerut ca apostolii să fie cernuți ca
grâul. Și au fost. Toți oamenii cerdinţei au trecut prin TESTE speciale, prin
momente speciale de ispitire când sentimentul prezenţei lui Dumnezeu s-a
diminuat dar s-a amplificat VOCEA ispitei și gândurile și minciunile insuflate de
acesta. Trebuie deci să ne pregătim. Și când vor veni aceste momente speciale, să
nu ne tulburăm, să nu ne speriem de ceea ce simțim sau gândim. Să deosebim
ISPITA ca ISPITĂ și foarte important să nu ne luptăm singuri cu ISPITA ci să ne
recunoaștem neputința și să îl implorăm pe Hristos, biruitorul, să lupte El pentru
noi. Și să ne încredem că El va birui. Şi spre deosebire de El avem și resursa
pocăinței. El trebuia să treacă fără pată cele 40 de zile de ispitire. Noi vom mai
avea ezitări, alegeri greșite în cele 40 de zile. Dar vom avea șansa revenirii în har
prin pocăință. Biruința lui Hristos a însemnat să treacă fără păcat prin cele 40 de
zile. Biruința noastră va însemna rămânerea în credință și în Hristos în cele 40 de
zile de ispitire. Și o resursă cheie este că PERIOADA va fi limitată în timp. Dacă
diacolul l-a lăsat pe Hristos până la o vreme, așa va face și în dreptul nostru dacă
vom rămâne tari în credință. Perioada specială de ispitire înseamnă o perioadă
Ev. Matei
 68

delimitată de timp în care ISPITIRILE ne lovesc cu putere crescută. Este ceva

diferit de ispitirile zilnice cu care ne confrutăm. Sunt de data aceasta ispite MULT
mai puternice și ele persistă pe o PERIOADĂ MAI ÎNDELUNGATĂ DE TIMP
ca de obicei. Acestea sunt caracteristicile fundamentale ale perioadei speciale de
ispitire. Și lupta va fi cruntă. Ne vom simți atât de slabi. În fiecare zi vom avea
impresia că am ajuns la capătul puterilor și ne vom întreba cum vom rezista și
MÂINE? Dar dacă ne vom încrede în Domnul, puterea Sa ne va da și a doua zi
suflare de viaţă și vom parcurge și a doua zi, și tot așa. Iar la final vom ajunge la
capătul puterilor și vom simți că dacă se mai pune un gram de presiune peste noi
VOM ceda fizic, psihic, spiritual. Dar acel gram nu va veni. Vom fi la limita
dezastrului, dar nu în dezastru. Și dacă se va mai adăuga un gram de presiune, se
va adăuga ca prin minune și un gram de putere, pentru ca prin minune să
continuăm să rezistăm. Și va fi așa de CLAR că nu avem nici o putere în noi
înșine și că nu avem nici o șansă împotriva vrăjmașului și că DOAR puterea lui
Dumnezeu ne ține! Și la sfârșit nu vom mai putea și vom striga către Domnul. Și
Domnul va veni și va spune mării ispitirilor: TACI! FĂRĂ GURĂ! Și Diavoul va
pleca și Domnul ne va lua în brațele Lui și vom simți din NOU prezența Sa
minunată care va începe cu gingășie să ne vindece rănile și traumele produse de
acele ispite. Și va urma ca la Isus procesul în care ne vor sluji îngerii. Și la finalul
perioadei vom privi în URMĂ și ne vom MIRA cum de am rezistat, CUM de am
trecut pe ACOLO și nu am cedat psihic și CUM de am rămas în CREDINȚĂ. Și
va fi așa de clar că NU noi am luptat ci DOMNUL a luptat pentru noi și va fi atât
de CLAR că DOMNUL ne-a purtat pe brațe în acea perioadă chiar dacă noi nu îl
mai simțeam și credeam că era departe și că ne-a părăsit, uitat, abandonat!
 Înțelegem că orice perioadă specială de ispitire este LIMITATĂ ÎN TIMP. Ferice
de cel care așteaptă până în ziua 40, sau până în ultima zi. Cel rău va încerca să ne
păcălească de faptul că acea stare de presiune va persista la nesfârșit, că nu vom
mai vedea lumina, că nu vom mai avea parte de mâgâiere pe acest pământ. Dar
este o mare minciună. Orice perioadă specială de ispitire este delimitată în timp.
Așa a fost la Isus. Așa va fi și la noi. Pe pământ avem parte și de necazuri și de
mângâieri. Domnul lasă un echilibru în viața credinciosului pentru ca viața sa să
fie SUPORTABILĂ pe pământ. O zi luminoasă și o zi întunecoasă, cam aceasta
este alternanța în viața credinciosului. Jumătate de zile sunt necaz și durere și
jumătate sunt lumină și mângâiere. Nu am rezista dacă ar fi doar zile întunecoase.
Zilele de pace, de odihnă sunt binevenite pentru refacere, pentru vindecarea
rănilor și să nu uităm și pentru pregătirea pentru viitoarea confruntare specială cu
Ispititorul care L-a lăsat pe Isus PÂNĂ la o vreme.
 Înțelegem că perioadele speciale de ispitire sunt și un test al vredniciei dar și un
test al formării care ne va propulsa spre următoarea etapă din umblarea noastră cu
Domnul, ne va propulsa spre înălțimi spirituale nebănuite, va lărgi vasul credinţei
Ev. Matei
 69

noastre enorm și o mai mare măsură a Duhului se va odihni peste noi. Isus a fost
dus de DUHUL în pustie ca să fie ispitit de diavolul. Duhul vroia să lucreze mai
mult prin ISUS și știa că singura cale de lărgire a vasului uman este prin luptă,
prin durere, prin cofruntarea cu forța opusă a vrăjmașului. Mușchii fizici se
măresc nu prin relaxare ci prin confruntarea directă cu o forță OPUSĂ. Trupul
nostru cunoaște această legitate: el se întărășete în anumite domenii tocmai prin
confruntarea cu ostilitățile în acel domeniu. Prin expunerea repetată la frig, trupul
devine mai tolerant față de frig etc. La fel este și în lupta spirituală. Vasul
credinței se mărește prin confruntarea cu forța opusă a vrăjmașului care vrea să
micșoreze vasul. Și atunci DUHUL care vroia să lărgească vasul uman al lui Isus,
a știut ce este de făcut: L-a dat pe Isus pe mâna vrăjmașului. ACEASTA este
singura cale de creștere spirituală reală. NU ESTE ALTA. Vasul uman al lui Isus
era o fire asemănătoare cu cea a păcatului. Noi ne naștem morți d.p.d.p.v.
spiritual. Fiecare ungher al ființei noastre este stăpânit de moarte. Când ne naștem
din nou, în mijlocul acestui spațiu al morții apare un mănuchi de viață care vrea să
se dezvolte, să crească și să umple fiecare domeniu al vieții noastre și fiecare
ungher al personalității noastre. Dar creșterea se face în spațiul morții. Ca viața să
crească și să se dezvolte într-un spaţiu al lăuntrului nostru, moartea trebuie să se
retragă din acel spațiu. Și NU SE VA RETRAGE fără luptă. Era un spațiu stăpânit
de moarte. Și moartea va lupta. Și lupta va fi cruntă. Și din această confruntare
dintre cele două lumi apare suferința din viața creștină. Nu există creștere fără
suferință, fără zbatere, fără zbucium. Și dacă vrem să ne lărgim vasul mai mult va
urma o nouă perioadă de ispitire specială și tot așa. În aceste perioade se fac
SALTURILE mari ale credinței. Și dacă așa s-a întâmplat și la Isus care era esență
divină, doar îmbrăcat într-o fire asemănătoare cu cea a păcatului, cu mult mai
mult așa va avea loc și la noi care suntem stricați pe dinlăutru și purtăm în noi
firea păcatului.
 Cum L-a ajutat Duhul pe Isus în această perioadă specială de ispitire? I-a adus
aminte pasajul cheie din Scriptură de care avea nevoie în confruntarea cu fiecare
ispită specifică, i-a dat puterea să se așeze și să rămână sub autoritatea Scripturii.
L-a ajutat să deosebească voia lui Dumnezeu și i-a dat puterea să împlinească voia
lui Dumnezeu. Într-un mod asemănător ne va ajuta și pe noi.
 Sunt și multe diferențe dintre perioada specială de ispitire din viața Mântuitorului
și cea din viața noastră. Am menționat deja câteva dintre ele.
o Isus a fost ispitit prin confruntare directă cu Satan și s-a confruntat cu
maximul puterii Sale de seducție. Noi ne confruntăm doar cu adierea vocii
sale mijlocită de contexte, oameni, gânduri, sentimente. Din acest punct de
vedere nimeni nu va trece ca Isus prin cele 40 de zile de ispitire. Totuși
Scriptura vorbește clar de perioade speciale de ispitire din viața unui
credincios.
Ev. Matei
 70

o Isus a trebuit să treacă fără păcat prin cele 40 de zile. Noi vom gafa și vom
face greșeli în această perioadă. Dar avem și harul pocăinței, iar miza
pentru noi este să revenim și să rămânem în lupta credinței, să păstrăm
curată credința în Isus Hristos.
o Isus a fost ispitit zi după zi. La noi intensitatea ispitei nu va fi la fel de
mare pe o perioadă îndelungată de timp căci nu am rezista. Noi vom avea
și mângâieri în acea perioadă, căci cel ce are parte de suferință are parte și
de mângâiere ne spune Pavel. La noi zilele de întuneric maxim vor alterna
și cu zile mai luminoase.
o Isus a fost dus de Duhul în pustie. Noi vom traversa de obicei această
perioadă nu în pustie ci printre oameni acolo unde ne-a așezat Domnul. În
mijlocul acestei perioade va trebui să ne împlinim responsabilitățile, să
slujim semenii, să fim mărturie. Nu va fi deloc ușor. Dar Domnul Își
asumă această situație și El va purta de grijă mărturiei noastre. Dar este o
compensație, căci spre deosebire de Isus care a fost atacat fără întrerupere
zi și noapte, noi vom beneficia și de oaze de mângâiere, prin care ni se va
mai da un suflu de viață, prin care funcționarea noastră normală printre
semeni va putea continua.

Capitolul 5

5:1-12 Predica de pe munte

Evanghelia după Matei pare a fi construită după următorul tipar: narațiune – discurs. Par a fi
mai multe secțiuni în care autorul începe cu nararea unor evenimnete, acțiuni din viața
Mântuitorului care sunt apoi urmate de un DISCURS al Mântuitorului. Expresia care apare de
fiecare dată după un discurs și care introduce URMĂTOAREA secțiune este: După ce a sfârșit
Isus cuvântările acestea (vezi capitolul 7:28). Deci prima secțiune a cărții este formată din
primele 7 capitole care cuprind:

 NARAȚIUNEA nașterii și a intrării în lucrare a lui Isus care împlinește în chip minunat
profețiile mesianice (capitolele 1-4)
 DISCURSUL - PREDICA DE PE MUNTE (capitolele 5-7)

Tema ÎMPLINIRII profeţiilor este o temă cheie în narațiune. Tema împlinirii profeţiilor este
menționată și în discurs (vezi 5:17-18).

Isus continuă lucrarea începută de IOAN. El are același mesaj ca şi Ioan: Pocăiți-vă căci
Împărăția cerurilor este aproape! Dar spre deosebire de Ioan care era în pustie, Isus merge din

Ev. Matei
 71

cetate în cetate. Isus își începe lucrarea în NORD în Galileea pentru a se ÎMPLINI profeția din
Isaia 9. Faptul că El își începe lucrarea în Galileea Neamurilor, ne arată dimensiunea mondială a
lucrării lui Mesia. Matei este atent să precizeze că i s-a dus vestea peste tot în Siria în 4:24. Tema
Neamurilor rămâne o temă importantă pentru Matei. Sfârșitul capitolului 4 ne prezintă scopul
lucrării Sale: propovăduirea Evangheliei (4:17) și principalele dimensiuni/mijloace ale lucrării
publice a lui Isus sau a împlinirii SCOPULUI Său:

 Formarea unor UCENICI (4:18-22)

 PROPOVĂDUIREA Evangheliei Împărăției ( în sinagogi și în case) (4:23a)
 Vindecarea celor bolnavi, înfăptuirea de SEMNE și MINUNI (4:23b-24)

Ordinea este importantă. Propovăduirea Evangheliei este SCOPUL lucrării Sale. Dar
scopul este împlinit prin trei mijloace cheie. Formarea ucenicilor pare a fi prioritatea lucrării
Sale. Ucenicii aveau să ducă mai departe mesajul Evangheliei după plecarea Sa din lume.
Propovăduirea Evangheliei față de noroade este un al doilea mijloc de împlinire a scopului Său.
El a venit la ai Săi. El Și-a împlinit rolul de PROFET pentru ai Săi și pentru generația Sa.
Principalul canal de comunicare a Evangheliei a fost PREDICAREA. Apoi, urmează facerea de
SEMNE şi de MINUNI. Minunile se subordonează predicării și întăresc MESAJUL predicii. Ca
și ELISEI, Isus aduce o ploaie de minuni în Israel, un HAR mai mare decât acela adus de Ioan
Botezătorul, noul Ilie. Înfăptuirea de miuni face parte din împlinirea profilului mesianic. Mai
mult, Mesia era Cel care avea să restaureze prin venirea Sa întreaga creație. Isus arată tuturor că
are această PUTERE a restaurării VINDECÂND ORICE boală și ORICE NEPUTINȚĂ din
NOROD. Bolile erau o consecință a căderii, a prevertirii Creației prin păcat. Isus Mesia vindecă
ORICE boală. Nu există deci element pervertit al creației decăzute care să nu poată fi restaurat
de Isus. Isus își arată puterea Sa asupra întregii creații. El manifestă o atenție deosebită asupra
TRUPULUI UMAN. El vine ca un restaurator al FIINȚEI UMANE în integralitatea ei. El are
puterea restaurării TOTALE:

a) Mesajul Evangheliei smulge sufletul uman din orice fel de moarte sau boală
spirituală.
b) puterea Cuvântului său vindecă TRUPUL uman din orice neputință
c) mai târziu Isus își va arăta autoritatea Sa și asupra morții prin minunile învierii –
El va smulge trupul uamn deci și de sub puterea morții.
d) Isus își va arăta puterea și asupra creației în care locuiește OMUL: va porunci
furtunii, va merge pe apă, va înmulți pâinile și peștii.

Prin toate acestea, ISUS împlinește elemente fundamentale din profilul lui Mesia care a
fost anunțat ca un restaurator al ființei umane și a creației în care locuiește omul. Într-adevăr:
Ev. Matei
 72

a) Mesia este anunțat ca vindecător al SUFLETULUI prin propovăduirea Evangheliei:

 Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită ca să știu să înviorez cu vorba
pe cel doborât de întristare (Isaia 50:4a)
 Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere
sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti Neamurilor
judecata.(Isaia 42:1)
 Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc
vești bune (EVANGHELIA) celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei
cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război
slobozenia; să vestesc un an de îndurare a Domnului și o zi de răzbunare a
Dumnezeului nostru; să mângâi pe toți cei întristați. (Isaia 61:1-2)
b) Mesia trebuia să aducă o epocă a restaurării TRUPULUI:
 Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor, atunci
șchiopul va sări ca un cerb și limba mutului va cânta de bucurie. (Isaia 35:5-
6a)
c) Venirea lui Mesia trebuia să aducă BIRUINȚĂ ASUPRA MORȚII:
 Și pe muntele acesta, înlătură măhrama care acoperă toate popoarele și
învelitoarea care înfășoară toate neamurile, NIMICEȘTE MOARTEA pe
vecie: Domnul Dumnezeu șterge lacrimile de pe toate fețele și îndepărtează
ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. (Isaia 24:7-8)
d) Venirea lui Mesia trebuia să aducă RESTAURAREA CREAȚIEI:
 Atunci lupul va locui împreună cu mielul și pardosul se va culca împreună cu
iedul; vițelul, puiul de leu și vitele îngrășate vor fi împreună și la va mâna un
copilaș: vaca și ursoaiaca vor paște la un loc și puii lor se vor culca împreună.
Leul va mâca paie ca boul, pruncul de țâță se va juca la gura bortei năpârcii și
copiul înțărcat va băga mâna în viziunea basilicului. (Isaia 11:6-8)
 Căci în pustie vor țâșni ape și în pustietate pâraie, marea de nisip se va preface
în iaz și pământul uscat în izvoare de ape. În vizuina care slujea de culcuș
șacalilor vor crește trestii și papură. (Isaia 35:6b-7)

În profeții cele două veniri ale lui Mesia se suprapun, sunt puse una lângă cealaltă. Deși,
Isus la prima Sa venire nu aduce restaurarea FINALĂ, El demonstrează tuturor că are
PUTEREA RESTAURĂRII FINALE și acționează conform profețiilor ca un restaurator al
SUFLETULUI, al TRUPULUI, al VIEȚII ȘI al CREAȚIEI.

Chiar și procesul UCENICIZĂRII este anunțat mai dinainte ca făcând parte din lucrarea
lui Mesia. Tiparul ILIE-ELISEI este cel mai clar. Acest tipar prefigurează pe de o parte predarea
de ștafetă dintre Ioan și Isus, dar și predarea de ștafetă dintre Isus și Biserică. Ilie ridicat la cer
aruncă mantaua sa lui Elisei prefigurează ridicarea la cer a lui Isus care va da UCENICILOR Săi
Ev. Matei
 73

puterea Duhului Sfânt, putere prin care ei vor putea face lucrări mai mari ca cele făcute de Isus.
De asemenea Isaia capitolul 8 îl prefigurează pe Mesia înconjurat de ucenici (vezi Isaia 8:16-18
și Evrei 2:13).

Fiecare acțiune a Mântuitorului ÎMPLINEȘTE simultan mai multe tipare mesianice

vechi-testamentale. Este absolut fascinant!

Revenim la predica de pe munte. Chiar actul predicării din lucrarea lui Mesia a fost
anunțat de Vechiul Testament. Predicarea Evangheliei era anunțat ca un element CENTRAL al
lucrării lui Mesia. Proclamarea adevărului, a Logosului nu este un element neglijabil, lipsit de
semnificație și importanță. Acest aspect a reprezentat centrul lucrării lui Mesia. Mesia nu doar a
ÎNTRUPAT LOGOS-ul dar a și PROPOVĂDUIT LOGOSUL. Proclamarea LOGOS-ului este
ceva fundamental din lucrarea lui Mesia. Cartea Fapte ne va arăta că propovăduirea LOGOS-ului
este un element CENTRAL și din lucrarea Bisericii. Întruparea LOGOS-ului și proclamarea
LOGOS-ului formează ÎMPREUNĂ arma luminii împotriva Întunericului acestei lumi. Nu se
poate însă proclamare fără întrupare, dar nici întrupare fără proclamare.

Profeția din Isaia 9 anticipează moartea spirtuală ce va domni este popor la venirea lui
Mesia. Profeția anunță mai dianinte faptul că Mesia va veni într-o vreme de criză spirituală în
poporul lui Dumnezeu. Iar Mesia vine să le aducă Lumina. Isus a fost printre ei de când era mic.
Și cu siguranță a fost o lumină. Cu toate acestea, lumina Sa a luminat pe Israel prin lucrarea
publică și prin propovăduirea Evangheliei. Isus a trebuit să se facă cunoscut lui Israel. Minunile
și vindecările au fost cea mai bună reclamă. Isus devine celebru peste noapte și toate mulțimile
aleargă spre El. Și când sosesc la El, Hristos le dă LOGOSUL, cel care aducea Lumina în
întunericul inimii lor. Predicarea Evangheliei aduce LUMINA în întunericul oamenilor.
Întruparea fără predicare are însă un impact limitat.

Isus continuă lucrarea lui Ioan. Ioan chema pe Israel la pocăință. Dar era o mare
provocare căci Israel nu considera că are nevoie de pocăință. Israel învățase de la mai marii săi să
se îmbrace cu o haină religioasă și a neprihănirii personale sub care să își ascundă murdăriile
sufletului. Israel se credea bine. Israel nu avea nevoie de pocăință. Pentru a-i chema la pocăință,
Ioan se detașează de Templu și de autoritățile religioase ale poporului. Ioan îi cheamă la Iordan
și acolo înfăptuiește botezul pocăinței. Isus vine cu același mesaj al pocăinței și la fel ca Ioan se
detașează de ÎNVĂȚĂTURA mai marilor lui Israel. ALUATUL Fariseilor era cel mai mare
obstacol împotriva pocăinței. Căci această învățătură înlocuia trăirea unei inimi curate pentru
Dumnezeu cu o haină religioasă și un comportament moral exterior. Schimbarea interiorului era
astfel protejată de lucrurile exterioare înfăptuite de omul religios. Predica de pe munte
LOVEȘTE tocmai în învățătura fariseilor și are ca și scop SĂ demaște falsitatea religiozității și a
neprihănirii personale propuse de Farisei. În 5:19-20 Mântuitorul prezintă SCOPUL predicii
Sale. El condamnă pe cei care strică măcar una din poruncile Legii. Excat lucrul acesta l-au făcut
Fariseii. Ei au stricat poruncile Legii și au învățat pe oameni o ALTĂ neprihănire propusă de

Ev. Matei
 74

Lege. Isus venise să ÎMPLINEASCĂ LEGEA. El propune oamenilor adevărată neprihănire

cerută de Domnul, cea revelată în Lege. El nu vine să nege Legea ci să arate adevărurile revelate
de Lege și răstălmăcite de Farisei și de cărturari. El nu intră în dispută cu Legea ci cu
interpretările greșite ale Legii operate de mai marii lui Israel. Isus, ca un profet adevărat,
vorbește DIRECT și DESCHIS împotriva mai marilor lui Israel. El îi DENUNȚĂ public pe cei
pe care îi numește în finalul predicii PROOROCI MINCINOȘI și LUPI ÎMBRĂCAȚI în haine
de oi.

 Căci va spun că dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor

și a Fariseilor, CU NICI UN CHIP nu veți intra în Împărăția cerurilor.

Isus condamnă faptul că Fariseii au scăzut standardele Legii pentru a propune o

neprihănire facilă, falsă, ușor de îndeplinit. Isus ridică standardele. El de fapt arată cât de
ÎNALTE sunt standardele neprihănirii propuse de Dumnezeu prin Lege.

Mai sunt câteva observații preliminare importante legate de predica Mântuitorului:

 Isus insistă pe CE și nu pe CUM. Isus ne spune CE TREBUIE SĂ FACEM, dar

nu explică aici CUM să reușim să FACEM ce trebuie să facem. Intuim că va
insista pe CUM în alte pasaje din Evanghelie.

 Isus insistă pe CE, pe adevărata voie a lui Dumnezeu cu un dublu rol. Primul este
aducerea la pocăință. Cei care vroiau să fie mântuiți prin Lege sunt confruntați cu
înălțimea standardelor Legii. Acest lucru demască neputința lor în a împlini Legea
și falimentul lor în a fi socotiți neprihăniți prin ei înșiși. Astfel, Legea îi conduce
spre pocăință și spre har. Doctorul vine pentru cei bolnavi. Pocăința este doar
pentru păcătoși. Israel se considera sănătos și de aceea nu avea nevoie de
pocăință. Prin predica de pe munte, Isus vine să le arate în lumina adevăratelor
standarde ale Legii cât de bolnavi sunt. El le arată CÂT DE DEPARTE sunt de
starea de neprihănire și de sănătate, iar conștientizarea falimentului, a bolii, duce
la pocăință.

 Dar această voie a lui Dumnezeu nu are scopul doar de a-i duce la pocăință. Ioan
le spune Fariseilor să facă ROADE vrednice de pocăința lor. Mântuitorul în
finalul predicii insistă și El pe necesitatea roadelor. În fața revelării adevăratei voi
a lui Dumnezeu, omul se dezbracă de falsa neprihănire și se căiește, ca apoi să
facă roade vrednice de pocăința lui, adică să împlinească această voie a lui
Dumnezeu a cărei revelație l-a adus la pocăință. Prin pocăință el capătă acces la
harul și mila lui Dumnezeu, har care îl va ajuta efectiv să împlinească voia lui
Dumnezeu. Deci voia lui Dumnezeu revelată în predica de pe munte nu are doar
rolul de a duce la pocăință pe cel care se crede neprihănit prin sine însuși, dar și
rolul de a CREIONA adevăratele ROADE care atestă autenticitatea pocăinței
Ev. Matei
 75

CUIVA. Dacă cineva se laudă că are o relație cu Dumnezeu, atunci TESTUL este
SIMPLU: în viața sa trebuie să fie prezente roadele neprihănirii divine explicate
în predica de pe munte. Omul va intra în Împărăția lui Dumnezeu doar dacă în
viața sa vor apărea roadele neprihănirii revelate în predica de pe munte. Fără
aceste roade rămân doar vorbe frumoase și atât. Dar mesajul este clar: nu cine
Îmi spune: Doamne, Doamne, va fi mântuit, ci doar cel care împlinește voia
Tatălui Meu care este în ceruri.

 Mesajul este adresat MAI ÎNTÂI ucenicilor și APOI mulțimilor. Ucenicii Se

apropie de El și Isus începe să le vorbească. Ucenicii sunt noile autorități
spirituale ridicate de Domnul în Israel. Mesajul este în primul rând pentru ei, ca ei
să nu devină precum Fariseii, prooroci mincinoși și indicatori falși pentru popor,
ci să rămână Lumina lumii și sarea pământului. Mesajul este adresat și mulțimilor
care la finalul predicii rămân uimite de învățătura lui.

 Predica lui Isus de pe munte ne aduce aminte de Moise, care pe munte a primit
tablele Legii. Isus, acel prooroc ca Moise, descopere tot pe munte lui Israel
adevărata voie a lui Dumnezeu pentru ei. Isus vorbește cu autoritate divină.
Expresia DAR EU VA SPUN ridică o întrebare: Dar cine ești TU să ne spui ceva
mai mult decât Legea lui Moise? Răspunsul este simplu: Isus era Dătătorul Legii
lui Mosie, Isus era Fiul lui Dumnezeu și El vorbea cu această autoritate. El spune
de la început că va fi o onoare când oamenii vor suferi pentru El și Se declară pe
Sine Judecător al tuturor oamenilor și Poarta Mântuirii. În tabloul judecății de la
finalul predicii, Isus se prezintă pe Sine ca Cel care va hotărî cine va intra sau nu
în Împărăția lui Dumnezeu.

Capitolul 5:1-12 Fericirile

Isus are un ÎNCEPUT de predică ȘOCANT, CAPTIVANT! El abordează problema

FERICIRII sau a BINECUVÂNTĂRII. Verisiunile din limba engleză traduc: binecuvânat este
cel sărac în duh. Într-adevăr, ideea de a fi un om BINECUVÂNTAT era mai comună limbajului
religios al vremii iudaice de atunci. Dar cred că și Corinlescu alege foarte bine expresia: ferice
de..., care aduce în discuție problema fericirii. În vremea de acum este mai comună problema
fericirii decât cea a binecuvântării. Practic vorbesc despre aceeași realitate. Omul caută fericirea
sa sau BINELE său. Un om fericit este un om binecuvântat. Problema fericirii este esențială
pentru rasă umană. Ea era o temă centrală și în filosofia greacă. Filosofii au observat căutarea
disperată a fericirii din sufletul omului. De aici pornește totul, spun ei. Și argumentația lor
filosofică este construită adesea pe adevărul că omul caută să fie fericit. Această căutare era și în
vremea lui Isus în lumea iudaică de atunci. Iosephus Flavius ne oferă multe detalii despre lumea

Ev. Matei
 76

iudaică de atunci. În lumina celor spuse de el Fericirile vremii erau cu totul altele decât cele
propuse de Isus. Fericirile vremii sunau ceva de genul:

 Ferice de cei BOGAȚI, bogați material, și bogați în merite, în cunoștințe, în fapte

religioase! Bogăția era văzută ca semnul vizibil al faptului că ești binecuvântat de
Domnul. Fariseii și tot poporul erau mari iubitori de bani. Ideea de a fi BOGAT
era un ideal pentru acea vreme.

 Ferice de cei ce RÂD și SE simt bine! Ideea de a avea de toate, de a te simți bine,
de a nu avea probleme, era iarăși ceva de dorit!

 Fericie de cei PUTERNICI care și-au făcut un NUME și se impun în societate!

Oamenii care luptau pentru propriul nume și reușeau să își facă un nume printre
oameni erau apreciați și invidiați.

 Ferice de cei SĂTUI de mâncare, de confort și mulțumiți de starea lor spirituală!

 Ferice de cei care își fac singuri dreptate și pedepsesc pe cei răi!

 Ferice de cei cu EXTERIORUL curat, care și-au spălat partea de afară a

paharului!

 Ferice de cei care se separă total de cei răi și păcătoși!

 Ferice de cel care are succes în lumea aceasta, care este apreciat, înălțat și vorbit
bine de oameni!

Acestea erau fericirile care umpleau minților oamenilor și creionau în mintea lor ideea de
a fi fericit sau binecuvântat de Dumnezeu. Isus însă REDEFINEȘTE ideea de a fi fericit sau
binecuvântat. Discursul său este șocant căci este în antiteză cu mentalitatea vremii de atunci. Isus
propune o cu totul altă abordarea a fericirii.

Fericirea propusă de lumea de atunci Fericirea propusă de Isus

Ancorată puternic în prezent: ACUM ȘI AICI Ancorată puternic în viitor: ATUNCI și

ACOLO

Ancorată în VIZIBIL Ancorată în cele NEVĂZUTE

Ev. Matei
 77

Strâns legată de A AVEA Strâns legată de A FI

Pe calea afirmării de sine, a bogăției eului Pe calea lepădării de sine, a sărăcirii eului

Antropocentrică Teocentrică

Pe calea confortului și a lui a mă simți bine Pe calea crucii și a lui a face bine

Determinată de aprobarea și confirmarea Determinată de aprobarea și confirmarea

semenilor Tatălui Ceresc

Remarcăm faptul că fericirea propusă de lumea de atunci nu este mult diferită de fericirea
propusă de lumea de acum. Mesajul lui Isus rămâne la fel de șocant.

Cele 8 (sau 9) fericiri par a fi așezate într-o ordine logică, fiecare izvorând din cea
precedentă.

1. Ferice de cei săraci în duh!

Prima fericire pare a fi POARTA de intrare în Împărăția cerurilor, poarta de intrare spre
celelalte fericiri. În comentariul pe 2 Corinteni am detaliat ce înseamnă sărăcia în duh. Cea mai
mare bogăție a omului este bogăția în duh, bogăția eului, bogăția imaginii de sine. Bogăția
tânărului bogat nu consta doar în averile sale, ci mai ales în părerea bună despre sine. EU ȘTIU!
EU POT! EU MERIT! EU VREAU! Iată de ce anume este PLIN fiecare suflet omenesc.
Oamenii sunt PLINI de ei ÎNȘIȘI, de mândrie, de aceste comori malefice ale eului. Această
bogăție de sine este obstacolul principal în calea pocăinței, în calea iluminării și în calea intrării
în Împărăția cerurilor. Căci, nimeni nu poate intra în Împărăția cerurilor fără iluminare și
pocăință. Evangheliile ne explică foarte clar faptul că:

 Lumina revelației este ascunsă de cei care se cred pricepuți și înțelepți (EU
ȘTIU!) și este descoperită pruncilor (celor care își recunosc propria
ignoranță, care recunosc că NU ȘTIU!)

 Pocăința este doar pentru cineva păcătos. Cineva BUN (EU MERIT!) nu
are nevoie de pocăință, de vindecare și de doctor. Isus a venit PENTRU
CEI PĂCĂTOȘI ȘI BOLNAVI. Cine nu se vede păcătos, bolnav și
neputincios în a face binele, nu are nevoie de ISUS.

Ev. Matei
 78

 Isus le spune ucenicilor purtați de gândul Cine este cel mai mare, că dacă
nu se întorc la Dumnezeu și nu se smeresc ca un copilaș, CU NICI UN
CHIP nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu.

A fi sărac în duh înseamnă de fapt să fii onest cu tine însuți, să recunoști cât de strâmb
ești, să îți recunoști falimentul, ignoranța, neputința. Înseamnă o capitulare a eului în strădania de
a demonstra prin sine că eşti ceva. Înseamnă o sărăcire a eului de falsele bogății ale lui EU POT!
EU ȘTIU! EU MERIT! EU VREAU! Sărăcia în duh face posibilă intrarea în Împărăția lui
Dumnezeu și accesarea celorlalte fericiri. Sărăcirea în duh face posibilă rămânerea în Împărăția
lui Dumnezeu. Sărăcirea în duh face posibilă creșterea spirituală în Împărăția lui Dumnezeu și
creșterea în accesarea celorlalte fericiri. Sărăcirea în duh nu este operantă doar la începutul
credinței, ci ea trebuie să fie operantă pe tot parcursul călătoriei. Importanța acestei fericiri este
colosală. Și mai ales pe parcursul drumului. Căci cel întors la Domnul capătă iertare, vindecare,
schimbare și creștere spirtuală reală. Tendința eului care a lepădat bogăția de sine la intrarea în
Împărăție va fi să CONFIȘTE aceste roade ale harului și să le așeze în dreptul său. Performanțele
realizate de credincios în Hristos vor fi transformate în noile bogății ale eului, bogății mai
strălucitoare și mai ascunse decât vechile bogății. Neprihănirea personală este cea mai
periculoasă și subtilă bogăție a eului. Iar Mândria religioasă e cea mai periculoasă și subtilă
dintre toate formele de mândrie. Nu vom mai dezvolta această temă căci în comentariul pe 2
Corinteni am scris zeci de pagini cu privire la acest subiect, pe care l-am abordat aproape în
fiecare capitol al epistolei (vezi mai ales comentariile pe capitolele 1,2,3 și 12).

2. Ferice de cei ce PLÂNG!

Aici pare a fi vorba de plânsul pocăinței. Cel sărac în duh recunoaște adevărul despre
sine, goliciunea de sine. Adevărul despre sine este extrem de dureros. Și de aici PLÂNSUL
pocăinței, plânsul regretului, plânsul căinței și a jelirii de sine. Ieremia ne spune atât de clar:

 De ce să se plângă omul cât trăiește? Fiecare să se plângă de păcatele lui! Să luăm

seama la umbletele noastre, să le cercetăm și să ne întoarcem la Domnul. Să ne
înălțăm și inimile cu mâinile spre Dumnezeu spre cer zicând: Am păcătuit, am
fost îndărătnici și nu ne-ai iertat! (Plângerile lui Ieremia 3:39-42)

Cel sărac în duh nu mai plânge pentru neîmplinirile și pierderile din această lume, nu mai
plânge că îi merge greu, că ceilalți oameni se comportă urât cu sine. Cel sărac în duh își plânge
păcatele. Este vorba de plânsul lui Petru după lepădare. Din Evanghelii tabloul care descrie cel
mai bine plânsul celui sărac în duh este plânsul femeii păcătoase care cu lacrimile ei spală
picioarele lui Isus. Acea femeie își recunoaște VINA înaintea tuturor. Nu mai are ce ascunde, ce
apăra, ce simula. Toți ceilalți de la masă și-au luat masca religiozității și a neprihănirii
personale. Dar acea femeie s-a dezbrăcat total de această mască. Public și-a recunoscut păcatul
înaintea tuturor. Nu îi mai păsa de ce spun ceilalți. Ea capitulase, capitulase total. Ceilalți de la
masă erau la fel de păcătoși. Dar aceștia nu își conștientizau grozăvia păcatelor și erau îmbrăcați
Ev. Matei
 79

în perversa haină a religiozității și a neprihănirii personale. Ei se vedeau oameni buni care mai
greșesc din când în când. Isus, Dumnezeu, Judecătorul tuturor dar și Mântuitorul tuturor venise
la ei. Și El purta cu Sine harul și șansa iertării. Dar doar femeia cade în genunchi înaintea Lui și
îi spală picioarele cu lacrimile ei, îi sărută picioarele și îi șterge picioarele cu părul ei. Ea renunță
la imaginea de sine atât față de sine, cât și față de ceilalți și față de Isus. Ea vine la ISUS așa
CUM ESTE. Ceilalți cosmetizează, încearcă să arate cât mai bine la întâlnirea cu Isus. Își ascund
păcatele, greșelile și au grijă să nu se vadă. Pozează în oameni buni și poartă dialoguri
interesante cu Isus despre Dumnezeu și mântuire. Dar femeia, acceptă sărăcirea în duh și
următorul pas este plânsul, bocetul, jalea pentru păcat la picoarele Domnului. Ceilalți de la masă
râdeau, se simțeau bine, ironizau, glumeau pe seama ei. Dar ea plângea. Ceilalți puneau întrebări
lui Isus sau arătau ce știu ei. Dar ea plângea. Ceilalți stăteau la masă cu Isus. Dar ea plângea
îngenunchiată în fața Lui. Ei i s-au iertat toate păcatele, dar ceilalţi de la masă au rămas cu
păcatele pe ei. Ferice deci de cei ce PLÂNG căci ei vor fi mângâiați! Este vorba de mângâierea
iertării, a reabilitării eului, a refacerii relației cu Domnul, a părtășiei cu Domnul, a binecuvântării
aduse de prezența Domnului. Ceilalți de la masă nu au plâns ci s-au simțit bine și s-au dat în
petec în prezența lui Isus. Femeia păcătoasă s-a umilit, s-a smerit, a jelit. Isus a rămas cu ea și în
ea. Ceilalți au rămas fără Isus. Plânsul pocăinței nu este doar la începutul credinței. El este
prezent pe tot parcursul călătoriei. Pe de o parte este pocăința punctuală pentru păcatele specifice
pe care le conștientizăm și pentru care ne cerem iertare. Pe parcsul călătoriei cel neprihănit face
multe greșeli. I se cere să se pocăiască de fiecare din ele. Pe de altă parte există acea stare de
căință permanentă care are în vedere păcatele pe care nu le cunoaștem (vezi Psalmul 19) și starea
noastră de păcătoșenie și discrepanța dintre rodirea noastră limitată și standardele atât de înalte
ale sfințeniei lui Dumnezeu. De sângele lui Isus nu am avut nevoie doar la început sau doar în
momentele în care conștientizăm un păcat anume și ne pocăim, ci permanent. În permanență
există o discrepanță între ce facem și ce ar trebui să facem. Chiar când ne închinăm Domnului,
nu O FACEM AȘA CUM AR TREBUI. Chiar și atunci este ceva strâmb în noi, chiar și atunci
există o discrepanță între închinarea noastră și cea cerută de sfinţenia lui Dumnezeu. De aceea la
Templu sângele era vărsat și la jertfele de mulțumire, iar pentru noi jertfele de mulțumire sunt
aduse DOAR prin Isus Hristos. Sângele lui Isus ne curățește în permanență de neajunsurile
noastre. Chiar dacă Dumnezeu știe că NU PUTEM altfel să trăim în această lume și că trăim în
firea pământească și că schimbarea este un proces lent și dificil care nu poate avea loc peste
noapte și astfel este îngăduitor și ne cere DOAR CE SE POATE face în mod real, cu toate
acestea NU ÎȘI POATE coborî standardele. Sfințenia Lui rămâne acceași. Singurul lucru care îl
poate face este să acopere în permanență această discrepanță cu sângele scump al lui Isus. Cred
că în acțiunile noastre bune, făcute prin puterea lui Dumnezeu, tot este un amestec între SINE și
viața lui Hristos din noi. Sângele lui Isus ne curăță astfel în permanență de ce produce sinele
nostru.

3. Ferice de cei BLÂNZI!

Ev. Matei
 80

Sărăcirea în duh și plânsul pocăinței deschid calea spre BLÂNDEȚE. A fi blând nu înseamnă
a fi bleg, dar înseamnă a ieși din robia iuțimilor, a mâniilor, a reacțiilor firești, necontrolate care
aduc răni celor din jur. Dar de unde vin aceste reacții ale mâniei? Ele vin din bogoția de sine. Un
bogat în sine, va reacționa ori de câte ori cineva se va atinge de bogățiile lui sau i le va amenința.
Dar cel sărac în duh nu mai este bogat. Nu mai are bogății. Nu mai are motiv pentru a reacționa.
Nu mai poate fi amenințat. Observăm deci că adevărata blândețe nu este așa-zisa performanță a
celui care dorind să păstreze o imagine bună în faţa celorlalți se chinuie să nu reacționeze la
MÂNIE. Adevărata blândețe nu este cea ascetică, cea înfăptuită prin voință și controlul emoțiilor
mâniei. Adevărata blândețe izvorășete dintr-o curățire interioară, din lepădarea bogățiilor
interioare ale eului. Numele omului este bogăția sa. Diavolul ne momește pe toți pe calea
afirmării de sine, să ne facem un nume în această lume. Dar calea sărăcirii în duh ne învață să
renunțăm la slava efemeră a numelui nostru și deci să ieșim din competiția afirmării de sine.
Vom recunoaşte cât de pătat este numele nostru înaintea Domnului și singura noastră speranță va
fi numele nou pe care ni-l va da Domnul PRIN HARUL SĂU. De aceea slava numelui nostru în
această lume va conta mai puțin. De aceea, vom fi BLÂNZI, de aceea nu ne vom mai aprinde de
mânie când cineva se va atinge de numele nostru. Scriptura ne învață că Moise a fost un campion
al blândeții. Și suntem surprinși, căci Moise era un lider adevărat, plin de autoritate și fermitate
care s-a mâniat și a fărmat tablele Legii când poporul a păcătuit. Dar în ce context îl numește
Scriptura cel mai blând om de pe fața pământului? În contextul în care Moise era contestat de
Maria, sora lui. Moise nu sare să se apere. Dumnezeu intervine să îl apere. Moise însă mijlocește
pentru vindecarea Mariei. Moise deci nu reacționează când cineva s-a atins de numele său. Dar el
reacționează cu fermitate când în joc este Numele Domnului. Moise fusese suficient de zdrobit
de Domnul pentru a recunoaște cine este el și astfel pentru a ieși din competiția afirmării de sine.
Moise nu mai căuta confirmarea identității sale prin sine și înaintea oamenilor. El sărăcise în
duh, își jelise falimentul eului și primise mângâierea harului! Moise căpătase o nouă identitate
prin har înaintea lui Dumnezeu. De aceea, era blând. De aceea reacționează duhovnicește când
Maria îl denigrează. Aceasta este adevărata blândețe!

4. Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire!

Cel ce s-a sărăcit în duh, și-a jelit falimentul eului și a primit mângâierea harului, nu mai
însetează după afirmare în această lume. Nu se mai luptă pentru a avea și pentru a dovedi cine
este și ce poate. Dar este atunci un pasiv și un inactiv? Nicidecum! În el apare o altă sete, o sete
după neprihănire. El dorește să devină mai curat, mai asemenea Celui care l-a iertat prin har. Și
el caută neprihănirea. Plăcerea lui începe să devină frica de Domnul. Și însetează după a fi curat,
neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Însetează după Dumnezeu, după cunoașterea Lui și a căilor
Sale, după puterea de a trăi în ascultare de Domnul și de a păzi poruncile Domnului. Și el caută
neprihănirea în dreptul lui. El nu caută neprihănirea în viața altora. El o urmărește în propria sa
viață. El nu este centrat pe schimbarea altora, ci pe propria sa schimbare. El nu este niciodată
mulțumit cu starea sa spirituală, ci mereu tânjește după mai mult: mai multă cunoaștere de
Dumnezeu, mai multă curăție, mai multă schimbare după chipul lui Dumnezeu și pentru slava lui
Ev. Matei
 81

Dumnezeu. Căutarea sa principală de fiecare zi este să fie plăcut lui Dumnezeu. El astfel caută cu
adevărat mai întâi Împărția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui. Oamenii tânjesc după siguranță,
după confort, după rezolvarea problemelor lor, după liniște și pace, după afirmare de sine, după o
carieră, după o familie, după o casă, după o mașină, după un loc de muncă, după aprecierea
semenilor, după succes, după bani. Dar ferice de cel care tânjește zilnic după neprihănire, care
mai presus de toate și înainte de toate caută indiferent de context să fie plăcut lui Dumnezeu. Și
această căutare îl conduce spre următoarea fericire: ferice de cei milostivi!

5. Ferice de cei milostivi!

Ținta poruncii este DRAGOSTEA. Neprihănirea, sfințirea, nu sunt un scop în sine, ci ele fac
posibilă dragostea. Dragostea rodește acolo unde este curăție, neprihănire. Dar ținta poruncii este
dragostea. De fapt adevărata curăție și neprihănire înseamnă trăirea în dragoste. Cel care
însetează după neprihănire nu doar caută să se ferească de rău și atât. Adevărata neprihănire se
testează în relația CU APROAPELE. Cel neprihănit nu este un om corect, care judecă și
disprețuiește pe cei ce nu sunt corecți. Cel care caută să fie plăcut lui Dumnezeu, se va umple de
MILĂ față de cei din jurul lui. Majoritatea nu va căuta neprihănirea ci o împlinire efemeră în
lumea aceasta. Și de aici va apărea MILA. Nu dispreț, nu judecată, nu indiferență, ci MILĂ. Cel
ce însetează după neprihănire își va aduce aminte cum era el însuși ÎNAINTE să beneficieze de
MILA divină și că el însuși a beneficiat de MILĂ. El va fi însetat de cunoaștere de Dumnezeu și
se va apropia de un Dumnezeu la harului, plin de MILĂ față de cei pierduți. Și atunci va fi și el
plin de MILĂ. Astfel, el nu va răspunde cu rău la rău, cu dușmănie și răzbunare la nedeptate, ci
va ierta, va înțelege, va fi plin de compasiune și dragoste. Va înțelege DRAMA celor din jurul lui
și se va apropia cu MILĂ de ei. El nu se va izola de smeni prin propria neprihănire și trăirea în
neprihănire nu va însemna închiderea într-un turn de fildeș al sfințeniei. El va rămâne printre
oameni și se va îndrepta spre oameni, pentru a le face bine, pentru a-i ajuta să iasă din starea de
întuneric și păcat în care sunt. Iar această fericire va deschide drumul spre următoarea fericire.

6. Ferice de cei cu inima curată!

Însetarea după Dumnezeu și neprihănirea Lui va naște MILA. Mila va genera apropierea
de semeni. Iar această apropiere spre semeni va porni dintr-o inimă curată. Va fi o apropiere
CURATĂ și dezinteresată. Motivația în apropierea de aproapele pentru a-l ajuta, va fi
CURATĂ. În inima sa nu va fi dispreț, judecată, prejudecată, gânduri rele, ci MILĂ și
dragoste. În inima sa nu vor fi anumite interese egoiste și personale, anumite motive ascunse.
El nu va ajuta aproapele din slavă deșartă, pentru a impresiona, pentru a-și clădi o
neprihănire personală sau din interese financiare. Inima va fi curată în actul ajutorării
semenului.

7. Ferice de cei împăciuitori!

Ev. Matei
 82

Fiul lui Dumnezeu a venit să împace lumea cu Dumnezeu. Fiii Săi vor face același lucru.
Cel ce trăiește în neprihănire va fi plin de milă față de toate nevoile aproapelui, dar va fi lucid
să recunoască faptul că cea mai mare nevoie a aproapelui este nevoia de Dumnezeu, de
iertare, de eliberare de sub robia întunecoasă a întunericului, de ÎMPĂCARE cu Dumnezeu.
Cu siguranță că va fi un OM al PĂCII care va îndemna pe semeni la UNITATE și nu la
dezbinare. Dar el va ști că adevărata pace între semeni este posibilă când aceștia au pace cu
Dumnezeu. Pacea cu Dumnezeu aduce pacea cu sine și cu semenii. Cel care s-a sărăcit în duh
și a plâns și a intrat în Împărăția cerurilor, va încerca să ajute și pe ceilalți oameni să intre în
minunata Împărăție a Cerurilor. Va ști că acesta este CEL MAI MARE BINE pentru ei. Este
foarte important să înțelegem că MILA și ÎMPĂCIUIREA din fericiri trebuie interpretate în
contextul mandatului preoției, a rolului de a fi martor, în contextul slujbei împăcării, a
chemării de a a fi o punte între oameni și poarta Împărăției care este Hristos. Nu este deloc
întâmplător faptul că după FERICIRI, Mântuitorul îi numește pe ucenicii Săi sarea
pământului și lumina lumii. A fi milos nu înseamnă doar a răspunde activ la diferitele nevoi
ale semenilor. Înseamnă mai întâi să conștientizeze că omul este păcătos și mort din punct de
vedere spiritual și că marea sa nevoie este să Îl cunoască pe Dumnezeu. Şi atunci MILA se
manifestă în primul rând prin împlinirea mandatului de a fi sare și lumină în lume, de a fi un
indicator spre Hristos, spre poarta Împărăției.

8. Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii!

Și când te vei duce la oameni să le vesteşi intrarea în Împărăție să le explici că sunt în

vrăjmășie cu Dumnezeu și că au nevoie să se împace cu Dumnezeu, ei nu te vor primi cu brațele
deschise și nu îţi vor da flori. Lumina adusă de cel împăciuitor scoate la iveală întunericul din
inima celui răzvrătit. Cel răzvrătit vrea să trăiască liniștit în întuneric păstrându-și o părere bună
despre sine, convingându-se că nu este Dumnezeu și judecată sau convingându-se că Dumnezeu
îl aprobă și el este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Lumina adusă de cel împăciuitor va strica
liniștea și pacea celui răzvrătit. Și instinctiv va reacționa OSTIL față de vestitorul mântuirii. Şi
primul lucru care îl va deranja pe cel răzvrătit va fi VIAȚA NEPRIHĂNITĂ a celui întors la
Dumnezeu. Viața curată a lui ABEL era o OGLINDĂ dureroasă pentru viața nelegiuită a lui
CAIN. Și atunci Cain a încercat să spargă OGLINDA. Așa va face și cel nelegiuit. Cel
împăciuitor va fi prigonit în primul rând din pricina VIEȚII neprihănite pe care o trăiește care
distruge falsa neprihănire a celui nelegiuit și care îi trezește CONȘTIINȚA. Acest lucru este
foarte neplăcut pentru cel nelegiuit. Visul celui răzvrătit este să poată păcătui LINIȘTIT, fără
consecințe. Viața neprihănită a celui împăciuitor îi va aduce aminte de CONSECINȚE. Şi prima
consecință neplăcută va fi acuzația nemiloasă a conștiinței.

Ev. Matei
 83

9. Ferice va fi de voi când din pricina Mea oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, vor
spune lucruri rele și neadevărate împotriva voastră!

Această ultimă fericire este o dezvoltare, o continuare, o detaliere a fericirii precedente.

Dar aduce ea ceva nou? Sau este aceeași fericire? Propun o posibilă diferențiere: cel împăciuitor
DERANJEAZĂ mai întâi prin viața lui neprihănită și apoi prin mesajul cristocentric pe care îl
rostește. Cel împăciuitor este prigonit din pricina neprihănirii, dar este prigonit și din pricina
Hristosului pe care îl propovăduiește. Cu siguranță că atunci când suferă din pricina neprihănirii
tot pentru Hristos suferă. Dar cel împăciuitor nu doar trăiește o viață neprihănită. El are și UN
MESAJ al împăcării. Verbalizarea fără întrupare este lipsită de putere. Dar și întruparea fără
verbalizare este lipsită de impact. Oamenii vor fi deranjați de Evanghelia lui Hristos care
articulează în cuvinte adevărul dureros despre ei înșiși și iminența judecății divine. O modalitate
eficientă de a strica oglinda este denigrarea ei. De aici, tendința instinctivă a oamenilor de a rosti
lucruri rele și neadevărate despre propovăduitorii Evangheliei. Dacă cel care propovăduiește este
nesincer, dual, motivat de bani și slavă deșartă, pervers, manipulator etc., atunci mesajul este
doar un pretext și poate fi aruncat la gunoi. Dacă mesagerul nu este credibil, mesajul poate fi
ignorat. Acum, noi știm că și măgăriţa lui Balaam poate rosti adevăruri minunate. Dar lumea nu
va rezona la acest principiu. Lumea va asculta mesajul doar din gura unor mesageri credibili. Și
atunci pentru scăpa de lumina deranjantă a mesajului Evangheliei, tactica cea mai eficientă și
mai simplă este denigrarea mesagerului. Dar mesagerul nu trebuie să uite că el este prigonit DIN
PRICINA LUI HRISTOS. De fapt lumea nu are ceva cu noi, ci cu Dumnezeu. Lumea nu ne
urăște pe noi, ci pe Hristos. Greșeala noastră este că ne-am aliat cu Hristos, că am trecut în tabăra
Lui. De aici și ura lumii față de noi.

Poarta de intrare în FERICIRI este sărăcia în duh iar culmea cea mai înaltă a fericirii este
crucificarea! Prima fericire ne sărăcește în duh iar ultima ne așează pe cruce. Iar ultima este cea
mai lăudată de Hristos, căci El ne spune: când ai ajuns la ultima fericire, atunci bucură-te și
veselește-te căci MARE este răsplata voastră în CERURI! Fericirea celui sărac în duh începe
acum și aici, dar în prezent este doar degustarea. Fericirile își au sursa principală în VIITOR. Cel
credincios este fericit în primul rând de ce VA PRIMI în VIITOR și nu ceea ce primește în
prezent. În prezent primește multe mângâieri divine, dar ÎMPREUNĂ cu mângâierile şi
prigoniri. Adevărata răsplată și fericire va fi atunci. Acum și aici nu este posibilă atingerea
adevăratei fericiri, nici pentru cel păcătos, nici pentru cel neprihănit. Cel păcătos va fugi de
cruce, dar va cunoaște goliciunea, robia și dezamăgirile aduse de păcat. Cel nepriănit va fugi de
calea înșelătoare a păcatului, dar va păși pe drumul greu al crucii. El nu va putea fi complet
fericit într-o fire păcătoasă, într-o lume decăzută, într-o perioadă în care nu Îl vede și nu Îl aude
pe Creator, ci are parte doar de adierea prezenței Lui. Feiricrea, deși nu este scopul principal cu
care am fost creați, este posibilă doar la contopirea noastră totală cu Dumnezeu. Și acest lucru va
fi posibil doar atunci și acolo. Isus este onest cu noi. Majoritatea fericirilor privesc VIITORUL și
Ev. Matei
 84

nu PREZENTUL. Fericirile își au sursa în promisiunile de care are parte cel ce acceptă calea
crucii.

Cel ce se sărăcește în duh, primește bogățiile Împărăției cerurilor. Cel care își plânge
falimentul, primește mângâierea iertării și a reabilitării demnității sale. Cel blând, care nu se mai
luptă pentru a-și face un nume pe acest pământ, primește în dar tot pământul. Cel flămând după
neprihănire va fi săturat de prezența lui Dumnezeu. Cel milostiv va avea parte și el de MILA
cerului. Cel cu inima curată și ochiul curățit de judecarea semenului, va vedea pe Dumnezeu în
splendoarea slavei Lui! Cel care va împlini slujba împăcării, va căpăta pentru eternitate statutul
de fiu al unui Dumnezeu al împăcării. Cel care va accepta prigoana din pricina mărturisirii lui
Hristos în lume, va primi o mare răsplată în împărăția cerurilor. Din toate aceste promisiuni, cel
credincios degustă ceva în prezent. Dar ce degustă este doar o adiere. Adevărata răsplată,
împlinire, fericire va fi doar atunci și acolo. Și aici intervine credința. Fără încrederea în slava
răsplății viitoare, cel credincios nu va putea accepta drumul crucii. Drumul crucii nu este ușor.
Înseamnă în mod constant și din ce în ce mai adânc, să pierzi TOT în această lume. Să pierzi
întreaga viață în această lume și să fii mereu ȚINTA prigonirilor diavolului. Cel credincios nu va
mai putea duce niciodată o viață NORMALĂ pe acest pământ. Şi atunci ca să accepte cu bucurie
calea crucii el trebuie să privească ȚINTĂ prin credință spre slava VIITOARE. Și trebuie să îl
creadă pe Hristos pe cuvânt cu privire la faptul că această slavă VA FI MARE! Și este un mare
paradox aici. Căci cel care s-a sărăcit în duh este UIMIT de ideea răsplății. Cel care s-a sărăcit în
duh şi a acceptat că nu merită nimic, că el este nimic și că Dumnezeu este totul, că doar harul
strălucește atât în iertarea sa, cât și în transformarea sa, că este un rob netrebnic, că împlinirea
slujbei împăcării este o datorie și este o mare onoare și un mare har primit de la Domnul, că așa
se cade, așa este normal să trăiască pentru Dumnezeu și spre slava Lui, cel ce nici nu visează la
răsplată căci este copleșit doar de harul de fi primit ca cel mai neînsemnat vas în Împărăția lui
Dumnezeu, este uimit de faptul că va primi totuşi Dincolo o MARE RĂSPLATĂ. De unde până
unde o mare răsplată pentru acceptarea căii crucii? De ce răsplată? Pentru ce? Și în baza a ce?
Într-adevăr, ideea răsplății este o veste ȘOCANTĂ pentru cel care s-a sărăcit în duh. Și mai mult,
când viața este să trăiești pentru Dumnezeu și slava Lui și prin tine El să străluceacă mai mult, te
gândești la El și nu la tine. Cu toate acestea Mântuitorul ne vorbește de o răsplată a noastră, în
ceruri, care este MARE și de care trebuie să ne BUCURĂM și care este O RESURSĂ esenţială
pe calea crucii. Şi El ne mai spune că această răsplătire este diferențiată între sfinți. Deci este
important de înțeles răsplătirea. În concluzie, ce este cu această răsplată?

 Mai întâi menționăm faptul că această RĂSPLATĂ izvorăște nu din meritele

omului, ci tot din HARUL, MILA, BUNĂTATEA, GENEROZITATEA,
ÎNDURAREA ȘI DRAGOSTEA lui Dumnezeu! Dumnezeu ne răsplătește nu
pentru că am merita sau ne-ar fi dator cu ceva, ci pentru că VREA să ne
răsplătească, căci aceasta este natura SA plină de generozitate. Și la fel cum
iertarea și sfinţirea este har 100% și răsplătirea eternă este tot har 100%!

Ev. Matei
 85

 Răsplata este teocentrică căci prin ea, nu noi, ci tot Dumnezeu va străluci. Prin ea
va străluci în noi generozitatea fără margini a Creatorului. Vom fi răsplătiți spre
slava Lui și nu spre slava noastră!

 Răsplata va fi a NOASTRĂ, adică deși este spre slava lui Dumnezeu, noi ne vom
bucura de ea! Și în ce va consta bucuria noastră? Va consta în primul rând într-o
cunoaștere mai profundă a Creatorului. Viaţa veșnică este cunoașterea lui
Dumnezeu. O răsplată mai mare înseamnă o cunoaștere mai profundă a Celui
veșnic. Și aceasta este marea sete a sufletului nostru. Setea după Dumnezeu. Și să
cunoști MAI MULT Persoana iubită, este o MARE răsplată. Pavel în epistola sa
către Filipeni în capitolul 3, tot în contextul răsplătirii insită asupra prețului
nespus de mare al CUNOAȘTERII lui Isus Hristos. O răsplată mai mare înseamnă
și o transformare mai mare după chipul Creatorului și o posibilitate mai mare de a
împlini planurile Sale și de a trăi pentru slava Lui. Pentru cel creat spre slava Lui,
nu poate fi răsplată mai mare decât posibilitatea de a trăi MAI MULT spre slava
Lui! Nu este greșit să vrei să ai o părtăşie mai profundă cu Dumnezeu și să poți
străluci mai mult spre slava Lui! Chiar este musai să îți dorești aceste lucruri.

 Răsplătirea este diferențiată.

5:13-16 – Sarea pământului și lumina lumii

În pasajul 5:17-20 Mântuitorul precizează SCOPUL predicii Sale. Dar înaintea să îl

precizeze, El rostește două învățături fundamentale: învățăturile despre FERICIRI și cele despre
rolul de MARTORI în lume a ucenicilor. El își începe predica cu tema FERICIRII pentru a
captiva auditoriul. El pornește de la nevoia de fericire a omului, de la ceea ce caută fiecare om.
Dar propune o cu TOTUL altă abordare a fericirii. Mântuitorul pe de o parte captează atenția
unui auditoriu atât de însetat după fericire, iar pe de altă parte arată acestuia o perspectivă total
surprinzătoare asupra fericirii. Ucenicii din jurul Lui au ales să Îl urmeze pentru a fi fericiți,
crezând că le va fi mai bine urmându-L pe Isus. Isus recunoaște că va fi MAI BINE pentru ei, dar
oferă o definiție neașteptată asupra acestui MAI BINE. Fericirea se găsește în plinătatea ei
DINCOLO, iar drumul spre fericire este drumul crucii, drumul lepădării de sine, drumul
suferinței. Mântuitorul redefinește problematica FERICIRII înaintea ucenicilor Săi. El le spune
de la ÎNCEPUT ce îi așteaptă. El vrea să îi elibereze de așteptările FALSE, care în mod cert erau
în inima lor. El este ONEST cu ei. Îi fericește pentru alegerea de a-L urma, dar le explică foarte
clar în ce constă cu adevărat acest drum al fericirii.

În al doilea pasaj Mântuitorul subliniază de la început care este ROLUL lor, funcția lor,
chemarea lor în planurile lui Dumnezeu. Deci după ce corectează așteptările lor și perspectiva lor
asupra fericirii celui care Îl urmează pe Isus, Mântuitorul subliniază AȘTEPTĂRILE lui
Ev. Matei
 86

Dumnezeu de la ei. Înainte de a desființa neprihănirea falsă propusă de Farisei și de a înălța

adevărata neprihănire, Mântuitorul le explică ROLUL lor în planul lui Dumnezeu. De asemenea
se realizează un contrast între ucenici și Farisei. În mintea poporului, Fariseii erau lumina lumii
și sarea pământului. Predica de pe munte îi va demasca pe Farisei ca prooroci mincinoși. Isus
propune poporului un nou grup de autoritatea spirituală. Nu Fariseii sunt lumina lumii, ci
ucenicii lui Isus. Cei care se apropie de Isus și îl urmează, ei sunt sarea pământului și lumina
lumii. De asemenea, Mântuitorul vrea să păzească pe ucenici de capcana de a vedea neprihănirea
ca un scop în sine. Înaintea de a le arăta adevărata voie a lui Dumnezeu pe care ei trebuie să o
împlinească, El le explică mandatul PREOȚIEI. Ținta poruncii este DRAGOSTEA, dragostea
pentru LUME. Chemarea ucenicilor nu este doar să trăiească în sfințenie, ci mandatul lor este să
câștige lumea pentru Dumnezeu. Ei au primit slujba ÎMPĂCĂRII. Porunca de a trăi neprihăniți
este dată în CADRUL acestei slujbe. Acum ei trebuie să fie sfinți, căci Dumnezeu este sfânt.
Este ceva normal, care ar trebui să aibă loc și chiar dacă nu ar fi primit slujba împăcării. Dar Isus
știe marele pericol de a despărți sfințirea de mandatul preoției, de a transforma sfințirea
personală într-un un scop în sine, idoltaru (așa cum au făcut Fariseii) și de a uita să fie preocupați
de mântuirea oamenilor din jur. Sfințirea face parte integrantă din slujba împăcării. Dar pe acest
pământ, nu sfințirea este chemarea principală, ci mandatul preoției. Sfințirea se subordonează
mandatului preoției. Faptele bune ale ucenicilor trebuie făcute PENTRU CA oamenii să
slăvească pe Tatăl din ceruri. Ne aducem aminte că la fel a fost și când Moise a dat Legea pe
munte. În Exod 19 Dumnezeu cheamă pe popor să fie o împărăție de preoți, adică îi cheamă să
fie sarea pământului și lumina lumii, și apoi în Exod 20-23 le revelează voia Sa și poruncile
divine. Isus, acel prooroc ca Moise, urmează tiparul legământului sinaitic. El mai întâi subliniază
identitatea preoțească a ucenicilor, și apoi le descoperă poruncile divine prin a căror împlinire
puteau lumina în lume.

Mântuitorul folosește două metafore pentru a descrie slujba împăcării sau mandatul
preoției: Voi sunteți sarea pământului. Voi sunteți lumina lumii.

Mântuitorul nu le spune trebuie să fiți/să deveniți lumina lumii, ci SUNTEȚI lumina

lumii. Ei erau DEJA lumina lumii. Ei trebuiau să fie fideli acestui mandat și să crească în
împlinirea lui. Dar ei erau DEJA lumina lumii. Și ucenicii erau la început. Și pe parcursul
Evangheliei descoperim cât de departe erau ei de gândurile Domnului și ce multe greșeli au
făcut. Cu toate acestea, ei erau DEJA lumina lumii. Doar prin faptul că se desprinseseră de falsa
autoritate a Fariseilor și se apropiaseră de ISUS, ei deja deveniseră lumina lumii. Prin faptul că îl
urmau pe Isus, ei erau deja lumina lumii. Prin faptul că în inima lor sălășluia o fărâmă de
credință sinceră și autentică, ei erau deja lumina LUMII. Aceasta e vestea bună: că întunericul
lumii este așa de mare și dens, încât chiar o mică luminiță iese în evidență. Ucenicii erau la
început și erau doar niște mici luminițe. Cu toate acestea, ei ieșeau în evidență și săreau în ochi în
întunericul atât de dens al veacului. Aceasta este o veste foarte bună! Devii lumina lumii din
prima zi de când decizi să îl urmezi pe Hristos. Chiar dacă ești la început, chiar dacă știi atât de
puțin, chiar dacă ești atât de strâmb, ai atâtea boli și greșeli, cu toate acestea EȘTI lumina lumii!
Ev. Matei
 87

A fi lumina lumii nu înseamnă a ajunge la acele performanțe spirituale amețitoare, ci înseamnă A

FI ÎN PROCESUL creșterii în asemănare cu Isus. Procesul este dificil și lent și cu multe greșeli,
iar alături de partea vindecată din noi mereu va fi și o parte bolnavă în noi. Dar ACEST lucru nu
va împiedica Lumina din noi să lumineze. Ce veste bună! Nu trebuie să fim dezamăgiți și
descurajați de bolile care sunt încă nevindecate în noi, nici de greșelile din timpul procesului
creșterii. Dacă rămânem alături de Isus, dacă suntem în procesul creșterii, ATUNCI suntem și
LUMINA LUMII și SAREA PĂMÂNTULUI! Și suntem acest lucru în fiecare ZI a vieții noastre
alături de ISUS. De fapt, Cel care luminează este ISUS care locuiește și crește în noi. Noi trebuie
să rămânem în El și El în noi. Da, putem lumina mai mult sau mai puțin, în funcție decât crește
Hristosul din noi. Dar atâta vreme cât suntem ucenicii Lui, chiar la început și plini de boli, noi
suntem Lumina lumii. De fapt, nu poți să Nu luminezi dacă ești ucenic al lui Isus. Contrastul
dintre Hristos și veacul acesta e izbitor, total. Oricine se apropie de Isus, strălucește din plin în
contrast cu o lumea moartă în păcat.

Deci cel care este ucenicul lui Isus (adică cel care crede în Isus, în care Isus locuiește și
crește), este SAREA PĂMÂNTULUI și LUMINA LUMII. Ucenicul lui Isus, își poate propune
să lumineze mai mult și să săreze mai mult, lăsându-L pe Isus să crească mai mult în el, dar el nu
își poate propune SĂ DEVINĂ sare și lumină, căci el este DEJA. Astfel, el nu trebuie să fie
preocupat ca LUMEA să vadă în el LUMINA. Lumina se va vedea. El trebuie să rămână
ucenicul lui Isus, să rămână în procesul sfințirii și pe calea crucii, iar LUMINA VA LUMINA!

Mântuitorul nu insistă în acest pasaj deci pe IDEEA de DEVENI MARTOR al Său

printre popoare, ci pe PERICOLUL PIERDERII ACESTEI IDENTITĂȚI. El vede două pericole
MAJORE:

 Sarea să își piardă gustul.

 Lumina să fie pusă sub obroc.

Vom încerca să explorăm aceste două metafore. Fiecare metaforă evidențiază pe de o

parte un aspect al mandatului preoției, iar pe de altă parte un peircol care amenință acest mandat.

Sarea pământului.

La ce se referă Mântuitorul? De ce SARE? Ce semnificație are SAREA? Sunt trei posibile

contexte hermeneutice pentru a identifica semnificația SĂRII.

Primul este cel COTIDIAN. Sarea are un rol cheie în alimentația OMULUI, în special în
ceea ce privește GUSTUL mâncării. Sarea este FOLOSITOARE oamenilor din pricina
GUSTULUI ei. Dar dacă ea și-ar pierde gustul, atunci la ce ar mai folosi lumii? La fel și ucenicii
au ROLUL de MARTORI ai lui Hristos în această lume. Ei aduc mireasma lui Hristos în lume și
spun și celorlalți: gustați și vedeți ce bun este Domnul! Dar dacă ucenicii PIERD această

Ev. Matei
 88

MIREASMĂ, tot mandatul lor este compromis. Ei își PIERD FUNCȚIA, SENSUL ȘI
UTILITATEA în lume, la fel cum își pierde sarea utilitatea atunci când nu mai are gust.

Al doilea este cel al Legii mozaice. Sarea avea un rol important în aducerea
JERTFELOR. Legea leviticală preciza că nici o jertfă de mâncare nu trebuia adusă FĂRĂ
SARE. Deci sarea nu este doar un ingredient indispensabil în alimentanție, dar este un ingredient
indispensabil și pentru jertfele de mâncare de la Templu:

 Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu lași să lipsească

niciodată sarea, CARE ESTE SEMNUL LEGĂMÂNTULUI Dumnezeului tău; la
TOATE darurile tale de mâncare să aduci sare. (Levitic 2:13)

Darul de mâncare trebuie adus jertfă pe altar. Dar acesta era primit doar dacă avea sare.
La fel cum mâncarea nu e bună fără gust, fără sare, la fel jertfa nu era primită fără sare. Dar nu
gustul avea importanță, ci semnificația sării. Sarea era semnul legământului încheiat între
Dumnezeu și Israel. Jertfa avea SENS, doar dacă era adusă în cadrul legământului și în spiritul
legământului. Și acest legământ cerea expres ca Israel să trăiască în ascultare de Domnul. Fără
această perspectivă adusă de legămâtnul sinaitic, jerta era DOAR un ritual mort, asemenea unei
jertfe aduse de un idolatru zeului său. Sarea aducea aminte evreului de LEGĂMÂNT.
Legământul conferea sens jertfei și aducerea aminte a legământului nu lăsa pe evreu să
substitutie ascultarea de poruncile Domnului cu împlinirea unor ritualuri.

În Marcu 9:42-50 găsim un pasaj care ne ajută să înțelegem mai bine metafora sării:

42. Dar, dacă va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi
mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare.

43. Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă,
decât să ai două mâini, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge,

44. unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.

45. Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă
şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge,

46. unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.

47. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în
Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi, şi să fii aruncat în focul gheenei,

48. unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.

49. Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc, şi orice jertfă va fi sărată cu sare.

50. Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea
Ev. Matei
 89

aceasta? Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii.”

Acest pasaj ne arată că Isus preia metafora sării din Levitic. Orice om va trece înaintea
scaunului de judecată și a focului judecății. La fel, orice jertfă, pentru a fi primită trebuie să fie
presărată cu SARE. În Noul Legământ, trupurile noastre sunt niște jertfe VII de miros plăcut
înaintea cerului. Dar și ele pentru a fi primite trebuie să fie presărate cu sare. Mântuitorul
explică: să aveți SARE în voi înșivă. Sarea era semnul legământului. A avea sare în tine însuți,
înseamnă să porți în inima ta pecetea legământului, înseamnă ca poruncile divine să fie scrise în
inima ta. În contextul lui Matei cap.5, sarea este dată de atitudinile inimii revelate de fericiri. Cel
sărac în duh, cel care plânge, cel blând, cel însetat după neprihănire, cel milostiv, cel împăciuitor,
are SARE în el însuși. În măsura în care un credincios păstrează aceste valori divine în inima sa,
el are sare în el însuși. Dacă este să contruim mai departe, am putea spune că primele 7 fericiri
creionează SAREA, semnul legământului, iar ultimile fericiri JERTFA. Într-adevăr, Mântuitorul
cheamă pe ucenici să fie niște miei în mijlocul lupilor, să fie niște jertfe VII pe altarul lumii care
îi va respinge. Dar jertfa nu este primită decât dacă are SARE. Suferința pentru Hristos are sens
și este primită doar dacă are SARE, doar dacă în inima celui prigonit sălășluiesc atitudinile sfinte
descoperite de primele 7 fericiri. Ucenicii rămân sarea pământului în măsură în care trăiesc în
spiritul fericirilor.

Al treilea este cel CULTURAL. Unii exegeți comentează folosirea sării în acea vreme în
diferite moduri. Sarea era folosită atât pentru conservare cât și pentru curățire. Sarea de la Marea
Roșie era folosită în anumite contexte ca și agent de curățire. La movilele de sare oamenii
îndepărtau sarea de deasupra care își pierduse proprietățile, pentru a ajunge la sarea dinlăuntru
movilei care își păstrase proprietățile și putea fi folosită ca agent de curățire sau conservare.
Sarea de deasupra era dată jos și călcată astfel în picioare de oameni. Ucenicii, purtând sare în ei
înșiși, ar avea un rol de curățire în lume. Prin viața lor sfântă, ei trezesc conștiințele oamenilor și
mențin anumite bariere în calea răului, care fără ei s-ar amplifica mult mai mult în societate. Unii
oameni, după ce au intrat în contact cu creștinii, nu s-au născut din nou, dar au luat decizii
morale, au pus anumite limite răului din viața lor. Acei creștini au fost astfel niște agenți ai
curățirii morale în societate. Dar dacă acei creștini și-ar pierde viața curată și sfântă, și-ar pierde
și proprietatea de agenți ai curățirii în lume, și atunci ar fi nefolositori lumii și Împărăției lui
Dumnezeu.

Mântuitorul insistă pe PERICOLUL pierderii identității lor de martori ai Săi în lume.

Cele două metafore: sarea și lumina evidențiază două pericole distincte ce pot amenința
împlinirea mandatului preoției. Astfel, metafora sării ilustrează pericolul pierderii esențelor
divine din inima credinciosului. Credinciosul în mijlocul lumii pierde spiritul fericirilor și se lasă
infectat de spiritul lumii. El poartă numele de credincios, dar trăiește în spiritul veacului. Este
mai moral ca un necredincios, dar el este plin de spiritul veacului: el trăiește pentru sine, pentru

Ev. Matei
 90

acum și aici, caută confortul personal, se frământă și se îngrijorează pentru mâncare, bani, casă,
se preocupă cum poate acumula mai mult din LUMEA aceasta, începe să facă multe
compromisuri pentru A AVEA mai mult din această lume, renunță la A FI de dragul lui A
AVEA. În contact cu lumea este infectat de lume.

Metafora luminii ilustrează pericolul IZOLĂRII de lume. Din dorința de a rămâne curat,
sfânt, din teama de a pierde sarea din suflet, cel credincios se izolează de lume. El fuge de lume.
El se închide într-o cetate cu ziduri mari. Are contacte din ce în ce mai puține cu cei
necredincioși și se izolează în activitățile din Biserică. Toți prietenii și cunoscuții lui sunt din
Biserică. Eventual caută un loc de muncă unde să fie doar creștini. De asemenea, condamnă
cultura acestei lumi și formele ei culturale. Citește doar cărți creștine, refuză contactul cu
mijloacele păcătose ale mass mediei și își pune tot felul de restricții culturale care să îl țină cât
mai departe de lume. El pierde contactul cu lumea, și pierde LIMBAJUL prin care poate fi
relevant față de lume. El construiește în cadrul culturii vremii o subcultură religioasă îngustă și
ciudată care stârnește ironia lumii. În cadrul acestei subculturii își dezvoltă un limbaj religios de
lemn, care sună ca o limbă străină pentru cei din afară. Evanghelizarea se face doar în
BISERICĂ, doar în cadrul de siguranță. Cei din lumea trebuie să vină în Biserică. Cel credincios
însă nu trebuie să meargă în lume.

Din această perpectivă putem privi spre Bisericile Apocalipsei și să afirmăm că Biserica
din Efes este lumina pusă sub obroc, iar Biserica din Laodicea este sarea care și-a pierdut gustul.
Prima și ultima biserică din Apocalipsa ilustrează cele două extreme spre care tinde Biserica lui
Hristos, în încercarea ei de a-și împlini mandatul în lume. Provocarea Mântuitorului este să fim
SARE și LUMINĂ în același timp. Provocarea este să PĂSTRĂM gustul sării și acest gust să fie
DAT LUMII. Lumea trebuie să VADĂ faptele noastre bune, LUMEA trebuie să audă mesajul
nostru, să afle IDENTITATEA NOASTRĂ. Mereu vor exista cele două pericole: izolarea de
lume sau deschiderea prea mare spre lume și infectarea cu spiritul lumii. Împlinirea mandatului
preoției este ca mersul pe sârmă. Mereu vom balansa în cele două extreme. Dumnezeu ne trimite
ÎN LUME, Dumnezeu ne cere să rămânem ÎN LUME. În același timp se roagă să ne păzească de
cel rău. E adevărat că am păcătui mai puțin dacă ne-am izola de o lume păcătoasă, plină de pofte
și de spiritul lui Lucifer, care trezește în noi tot felu de ispite și dorințe păcătoase. Dar dacă ne-
am izola de lume, am trăi în PĂCAT prin faptul că ne-am abandonat chemarea fundamentală de
fi purtători ai slujbei împăcării. Și atunci Dumnezeu ne trimite în lume. El se roagă să fim păziți
de cel rău. El își asumă greșelile pe care le vom face în lume și ne va da iertare pentru ele. În
lume vom fi într-un proces în care vom învăța să luptăm cu spiritul veacului. În luptă vom face și
greșeli, dar vom rămâne în luptă, nu ne vom complace în greșeli ci vom învăța din ele. În această
luptă ne vrea Mântuitorul. Cel care vrea să rămână IMPECABIL în lume trebuie să se IZOLEZE
de lume. Dar izolarea nu este o soluție. Și atunci provocarea este de a accepta procesul de
învățare a rămânerii curați ÎN LUME, proces dificil cu suișuri și coborâșuri. Praful lumii se
depune într-un fel sau altul pe picioarele noastre și avem mereu nevoie de pocăință, de iertare.
Când Isus ne-a trimis în lume El și-a asumat și greșelile pe care aveam să le facem în lume. Și de
Ev. Matei
 91

aceea ne-a dat și harul pocăinței. El nu ne cere să fim IMPECABILI în lume, că să căutăm din
toată inima să facem voia lui Dumnezeu și să ne pocăim ori de câte ori păcătuim. Și în această
luptă, deși nu vom fi IMPECABILI, dominanta vieții noastre va fi ascultarea, viața noastră va fi
în creștere și vom lumina din ce în ce mai mult în lume. Gustul sării nu se pierde printr-o cădere
singulară, ci printr-o persistență în păcat, prin complacerea în păcat, când spiritul veacului pune
stăpânire peste viața noastră. E important să știm că nu există ideea de IMPECABIL în lume. Ci
există ideea de proces, de creștere, de dominantă a vieții. IMPECABIL a fost doar Hristos. Noi
învățăm pas cu pas să Îl lăsam pe acest Hristos minunat să trăiască cât mai mult în noi.

Sare și lumină! Sarea din inima noastră trebuia să iasă la vedere înaintea oamenilor și să
lumineze peste conștiințele lor. Identitatea ucenicilor este să fie sare și lumină pentru ca oamenii
să Îl slăvească pe Domnul. Isus este onest însă: El ne spune ca majoritatea oamenilor vor
respinge mesajul nostru și că puțini Îl vor slăvi în urma mărturiei noastre în această viață. Cu
alte cuvinte, chemarea este să fim martori și NU SĂ întorcem pe oameni la lumină. Ce vreau să
spun este o problemă de nuanță. În evanghelizare întâlnim două extreme: ne bucurăm că AM
VESTIT Evanghelia fără să ne mai preocupe dacă acel om se va întoarce sau nu la Domnul sau
ne întristăm foarte tare pentru că acel om a respins mesajul și uităm să ne bucurăm pentru că am
vestit Evanghelia. Suntem chemați să ne dorim MÂNTUIREA oamenilor, dar să acceptăm că
puțini se vor întoarce la Domnul și să ne bucurăm de ÎMPLINIREA mandatului nostru indiferent
de rezultate. Fără să uităm iubirea de oameni, trebuie să ne bucurăm de fiecare PROCLAMARE
a Cuvântului către lume. E un echilibru sufletesc greu de atins, care de altfel nu se atinge
niciodată, ci doar se caută mereu.

Oamenii văd faptele noastre bune și îl slăvesc pe Dumnezeu. Cum e posibil ca ei sa vadă
faptele noastre bune și să îl laude pe Domnul și nu pe noi? Cum e posibil ca oamenii să privească
la noi și să nu fie impresionați de noi și de Domnul? Chemarea noastră este să arătăm spre
Hristos și nu spre noi. Și nu e așa de greu, căci nu trebuie să arătăm spre noi, ci spre Hristos. Dar
noi ne creem în mintea noastră MITUL creștinului IMPECABIL care impresionează, care dă pe
spate, și care apoi conduce lumea la Hristos. Aici sunt iarăși două extreme. Pe de o parte este
extrema celui care se forțează să fie IMPECABIL pentru a putea vorbi oamenilor despre Hristos.
El vrea să devină CA HRISTOS, pentru a-L putea mărturisi pe Hristos. El se chinuie să genereze
el LUMINA pentru ca oamenii să vadă Lumina. El consideră că poate lumina, doar dacă trăiește
perfect ca Hristos. Cealaltă extremă este a aceluia care are pe buze pe Hristos, dar neglijează
procesul creșterii lui Hristos în inima sa. El trebuie să arate spre Hristos și nu spre sine și atunci
nu contează cum arată el însuși, căci El doar trebuie să arate spre Hristos. Unde găsim echilibru?
Ideea procesului, ideea creșterii ne conduce din nou spre echilibru. Mesajul este credibil dacă
mesagerul este credibil. Trebuie să fie o congruență între mesaj și mesager. Dar care este mesajul
nostru către lume pentru a găsi congruența necesară între el și viața noastră. Noi denunțăm
păcatul și neputința lumii și Îl înălțăm doar pe Hristos, În acelați timp înălțăm puterea lui Hristos
de a mântui pe om din vina păcatelor sale și din robia greșelilor sale. Astfel, în viața noastră
TREBUIE să existe O DOVADĂ vie a puterii Mânturii lui Hristos. Schimbarea noastră după
Ev. Matei
 92

chipul lui Hristos e dovada și aceasta conferă congruență și armonie între mesaj și mesager. Dar
în același timp, noi cei aflați în procesul schimbării suntem atât de departe de înălțimea lui
Hristos suntem mântuiți prin har și nici nu suntem vrednici să îi purtăm încălțămintea. Greșelile
din viața noastră, bolile nevindecate, lipsurile, golurilor (pe care le recunoaștem cu smerenie, de
care ne căim și pe care încercăm sincer cu puterea Duhului să le schimbăm) oferă congruența cu
mesajul despre falimentul uman, harul iertării și a divinității lui Isus. Există congruență între
mesajul nostru și viața noastră dacă SIMULTAN în viața noastră:

- Există asemănări între noi și ISUS

- Există diferențe între noi și ISUS.

Dacă vor exista doar diferențe, mesajul nu va avea credibilitate. Dacă însă ar exista doar
asemănări, mesajul nu ar avea congruență. În viața noastră oamenii trebuie să vadă nu doar
puterea schimbării, dar și harul iertării! Neajunsurile și golurile noastre trebuie să facă să
strălucească harul iertării și acceptării în Hristos. Neajunsurile noastre de asemenea pregătesc
următoarea fază: strălucirea harului care ne schimbă. Căci, pentru a se vedea creșterea și
schimbarea trebuie să se fi văzut mai înainte golul, neajunsul, imperfecțiunea. Dacă noi negăm
sau ascundem imperfecțiunile noastre, atunci cum se va mai vedea schimbarea, creșterea?
Credinciosul trebuie să fie în schimbare și creștere permanentă. Mereu vor fi imperfecțiuni,
goluri, boli ce trebuie acoperite de harul schimbării în Hristos. Onestitatea noastră față de acestea
va face să strălucească puterea preschimbării în Hristos. Dacă noi vom da oamenilor impresia că
schimbarea s-a produs și încheiat la nașterea din nou, vestim o Evanghelie falsă. Nașterea din
nou este DOAR începtul unui proces dificil, dar permanent de preschimbare a credinciosului. Cu
alte cuvinte mereu va fi în noi o parte transformată și o parte ce trebuie transformată. Suntem
feriți de extrema fariseismului atunci când ne avântăm sinceri în procesul schimbării și fugim de
complacerea în propriile noastre slăbiciuni. În acest proces al schimbării dominanta va fi
ascultarea, iar semnul distinctiv al faptului că suntem pe drumul cel bun va fi ideea de creștere,
de progres. Nu un anumit statut ne conferă siguranță, ci dinamisul creșterii. Ori cât de sus ai fi
față de ceilalți, dacă nu mai apare creșterea, atunci ești în pericol. De fapt, esența fariseismului
este să consideri că ai ajuns deja la acel statut de om deplin. Acest statut rămâne un ideal. Mereu
mai avem, de schimbat ceva. Esența onestității este să recunoști că încă nu ai atins acel statut și
încă mai ai de schimbat în tine. Dacă nu există zone din viața ta în care să vezi nevoia de
schimbare și în care să conlucrezi conștient cu Duhul Sfânt pentru schimbare, atunci ești în mare
pericol, ești în pericolul orbirii spirituale, complacerii într-o falsă neprihănire personală.
Standardele le ridică Hristos. Hristos este STANDARDUL. Oare când poți spune în vreun
domeniu că ai ajuns CA HRISTOS? Mereu va fi de crescut și de schimbat. Neajunsurile noastre
evidențiază contrastul dintre adevărul despre natura umană și adevărul despre Hristos. Noi
suntem oameni născuți în păcat. Hristos e Fiul Întrupat. El este perfecțiunea, noi suntem
imprefecțiunea. El este Cel desăvârșit, noi cei nedesăvârșiți. Aceste adevăruri sunt parte din
Evanghelia noastră. Dacă noi am fi IMPECABILI în trăirea noastră, cum ar mai străluci aceste
Ev. Matei
 93

adevăruri din Evanghelie? Pavel în 2 Corinteni ne spune că el este impecabil în MĂRTURIA SA

FAȚĂ de oameni. Însă tot el ne spune că omul său dinlăuntru se preschimbă în fiecare zi. Și el
mai avea nevoie de creștere, de preschimbare. El însă când vorbește de o mărturie
IMPECABILĂ față de oameni are în vedere niște lucruri clare, concrete, care pot fi atinse, în
pofida faptului că în schimbarea lăuntrică mereu mai este ceva de schimbat. Și în 1 Timotei
Pavel vorbește despre mărturia pe care trebuie să o aibă viitorii prezbiteri și diaconi față de lume.
El știe că acei prezbiteri și diaconi nu sunt perfecți și nu au ajuns la desăvâșire. El însă știe că
dacă cineva este constant în procesul preschimbării lăuntrice, va ajunge la o maturitate spirituală
în care să aibă o mărturie ireproșabilă față de oameni. Când dorința cuiva este ascultarea, el va
avea o bună mărturie față de cei de afară, chiar dacă în viața sa vor mai fi zone în care este
nevoie de vindecarea și schimbare. Această schimbare este lăuntrică, dar mireasma trimisă spre
exterior este de bun miros atâta vreme cât credinciosul rămâne constant și onest în procesul
schimbării lăuntrice. Lucrurile despre care vorbim sunt extrem de subtile. Este vorba despre un
echilibru ce nu poate fi atins, dar care trebuie căutat permanent. A accepta propriile boli
spirituale nu înseamnă neapărat a declara că mărturia ta față de oameni este un dezastru. Poți
avea o bună mărturie față de oameni, chiar dacă mai sunt zone din viața ta în care ai nevoie de
schimbare. Unele din aceste zone sunt vizibile și oamenii le văd. Dar ele sunt într-un ansamblu al
creșterii, al trăirii în ascultare. Negarea lor ar stârni semne de întrebare. Dar acceptarea lor,
recunoașterea lor și angrenarea sinceră în procesul schimbării face să strălucească și mai mult
LUMINA din noi, care este Hristos, și nu noi. Ce ușurare imensă vine atunci când își dai seama
că imperfecțiunile din viața ta fac parte din mărturia ta. Iarăși insist, nu mă refer la complacerea
în PĂCAT, ci la acele zone care trebuie schimbate de harul divin care nu ne poate schimba peste
noapte. Acceptarea acelor imperfecțiuni însoțite de conlucrarea cu Duhul pentru vindecarea lor
face parte din mărturia noastră. Căci ce Evanghelie vestim oamenilor? Noi vestim oamenilor
faptul că noi în noi înșine suntem ceva? Noi vestim oamenilor neputința naturii umane și că
nașterea din nou este doar un ÎNCEPUT al preschimbării. Un mănunchi de viață invadează
spațiul morții ființei noastre. Și începe un proces de schimbare care durează o viață.
Imperfecțiunile din viața noastră fac să strălucească acest adevăr al Evangheliei. Dacă adevărul
despre OM este atât de CUMPLIT, oare un om care se întoarce la Dumnezeu va trăi el din acel
moment o viață IMPECABILĂ? Nicidecum! Căci dacă ar trăi o viață impecabilă atunci ar fi pus
la îndoială adevărul despre natura ființei umane. Acel om va începe un proces de preschimbare
ce va dura o viață. Aceste lucruri sunt binevenite în contextul predicii de pe munte, în care ISUS
va așeza standardele sfințeniei EXTREM de SUS. Un exemplu: NU VĂ ÎNGRIJORAȚI! Privind
la experiența credincioșilor, după nașterea din nou, aceștia încep LUPTA cu îngrijorările, dar în
această luptă se îngrijorează de multe ori. Ei se căiesc, nu cedează, revin în luptă, capătă
vindecare. Dar standarul este clar: NU VĂ ÎNGRIJORAȚI! Cine l-a atins? Cine poate spune că
în viața sa el nu se mai îngrijorează pentru nimic și lasă TOTUL în mâna Domnului? E bine de
amintit că în Predica de pe munte Isus așază STANDARDELE ÎMPĂRĂȚIEI. Dar nu ne arată
aici CUM se ating aceste standarde. La sfârșitul predicii introduce doar ideea de ROADE. Dar pe
parcursul Evangheliei, Isus ne va învăța și alte lucruri despre ÎMPĂRĂȚIA lui DUMNEZEU și
Ev. Matei
 94

va folosi și alte metafore și perspective. Dacă predica de pe munte ne descoperă standardele, vor
fi multe PILDE care vor sublinia calea către atingerea standardelor. Și aceste PILDE vor explica
PROCESUL treptat al rodirii CUVÂNTULUI în inima noastră. Schimbarea către standarde este
UN PROCES treptat, în care puterea schimbării nu vine din noi, ci din Cuvântul vieții sădit în
inima noastră. Vor fi multe pilde care vor accentua IDEEA de PROCES. E bine să avem în minte
ANSAMBLUL atunci când studiem predica de pe munte. Care creștin s-a ridicat la înălțimea
standardelor predicii de pe munte? Cu toate acestea ucenicii care doar luau cunoștință cu aceste
standarde, erau DEJA lumina lumii și de-abia intrau într-un proces al preschimbării spre aceste
standarde care avea să dureze o viață!

5:17-20 – Împlinirea Legii și demascarea Fariseilor

Se pare că în acest pasaj Mântuitorul prezintă scopul predicii de pe munte. În predica Sa,
El va lovi în neprihănirea falsă propusă de Farisei și Cărturari și va înălța adevărata neprihănire
propusă de Lege. Aparent, Isus vine cu o nouă Lege, mai bună, mai înaltă decât Legea lui Moise.
Și e adevărat că Noul Legământ aduce elemente de noutate în ce privește iubirea semenului.
Formularea: Ați auzit că s-a zis în vechime, dar Eu vă spun, ne poate induce în eroare. Dar Isus
nu vine să contrazică Legea veche sau să aducă o altă Lege. El vine să împlinească Legea și
Proorocii. Isus nu va lovi în Lege, ci în interpretarea eronată a Legii propusă de Farisei. El nu va
desființa Legea, ci tradițiile înșelătoare prin care Fariseii au stricat poruncile divine. Fariseii erau
învățători ai Legii și practicile lor erau argumentate cu Scriptura. Atacul lui Isus asupra Fariseilor
putea fi perceput ca un atac asupra Legii. Însă Isus clarifică de la început că El a venit nu să
strice Legea, ci să o împlinească. El își exprimă profund al Său respect față de Lege. Fiecare iotă
sau frântură de slovă din Lege se va împlini. Legea este rostirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu
poate să mintă. Dumnezeu este ADEVĂRUL. Orice rostire de a Sa se va împlini întocmai.
Înainte de finalul istoriei se vor fi împlinit toate cuvintele rostite de Dumnezeu cu privire la
istoria noastră. Isus confirmă Legea ca și Cuvânt al lui Dumnezeu. Și pentru că Legea este
Cuvântul lui Dumnezeu, standardele pentru cei ce vor să fie învățătorii Legii sunt foarte ridicate:

 „Oricine va strica UNA din cele mai mici din aceste porunci, și va învăța pe
oameni așa, va fi chemat cel mai MIC în Împărăția cerurilor.”

Parcă standardele sunt prea mari. Pentru Mântuitor, Fariseii erau în afara Împărăției și
erau niște prooroci mincinoși. El vorbeşte în v.19 despre un învățător din Împărăție care va strica
doar UNA din aceste porunci și va învăța pe oameni AȘA. El nu va fi scos din Împărăție, dar va
fi chemat MIC în Împărăție, și va fi primi o răsplata mică. Lucrurile sunt extrem de serioase. Nu
avem cum să îndulcim situația. Dacă un învățător din Biserică strică UNA din aceste porunci și îi
învață pe oameni așa, va fi chemat mic în Împărăție. Ce înseamnă a STRICA o poruncă?
Înseamnă a-i conferi un alt SENS, o ALTĂ interpretare faţă de cea oferită de Autor. Și există
mai multe posibilități:
Ev. Matei
 95

- Este negat adevărul poruncii ( de exemplu a bârfi NU este păcat)

- Este coborât standardul poruncii (de exemplu se consideră bârfă doar dacă discuți cu
cineva un lucru neadevărat despre altcineva)
- Se adaugă greutăți peste oameni, care nu sunt puse de Lege (porunca: să nu te îmbeți
înseamnă că nu ai voie deloc să consumi alcool).

Fariseii erau vinovați de toate cele trei modalități prin care puteau strica poruncile divine.
Ei negau adevărul unor porunci, coborau standardul altor porunci și simultan puneau greutăți
false peste umerii oamenilor inventând tot felul de reguli și porunci care nu erau în Lege. Iacov
ne atrage atenția că nu este de glumă în domeniul acesta:

 „Frații mei, să nu fiți MULȚI învățători, căci știți că vom primi o judecată mai
aspră.” (Iacov 3:1).

Chiar dacă în Noul Legământ toți vom cunoaște pe Domnul, Iacov ne îndeamnă clar să
nu fie mulți învățători. A fi învățător înseamnă a te așeza în poziția în care să îi înveți pe alții
voia lui Dumnezeu, să îi ajuți să interpreteze corect Legea lui Dumnezeu. Iacov nu spune să nu
fie nici un învățător, dar să nu fie mulți. Uneori tragedia este că TOȚI sunt învățători. TOȚI
credincioșii ȘTIU, TOȚI au LUMINA, TOȚI își dau cu părerea de pe poziția
ÎNVĂȚĂTORULUI. Mesajul e clar: nu oricine poate fi învățător. Și ce mare responsabilitate
este pentru ÎNVĂȚĂTOR. Care este probabilitatea ca să STRICI măcar UNA din cele mai mici
porunci ale Legii? Probabilitatea este foarte mare. Și atunci mai înțelept este să NU fii învățător.
Dacă RISCUL este foarte mare ATUNCI de ce ai mai încerca să devii ÎNVĂȚĂTOR? Pentru că
Mântuitorul continuă:

 „DAR oricine le va păzi și va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat

MARE în Împărăția cerurilor.”

Și dacă Isus, Fiul Măreț al unui Dumnezeu Infinit numește ceva MARE, înseamnă că
trebuie să fie FOARTE MARE! Ideea de MARE apare și în 5:12- Răsplata celor prigoniți pentru
Hristos este MARE. Răsplata pentru cel prigonit este asemenea răsplății pentru un ÎNVĂȚĂTOR
fidel. Răsplata pentru MARTIRAJ ar fi deci comparabilă cu răsplata pentru un ÎNVĂȚĂTOR
FIDEL. Deci, provocarea de a fi un ÎNVĂȚĂTOR FIDEL al LEGII este foarte mare. Bătălia
spirituală asupra ÎNVĂȚĂTORILOR este imensă. Dacă învățătorii sunt înșelați, aceștia vor duce
spre înșelăciune întreg norodul. Este deci lesne de înțeles că, ÎNVĂȚĂTORII sunt ȚINTĂ clară
a RĂZBOIULUI spiritual. Și ei sunt trecuți de cel rău prin tot felul de experiențe, presiuni sau
ispite doar, doar de ar ajunge să strice anumite porunci și să învețe pe oameni așa. Iată
principalele modalități prin care cel rău face un învățător să strice poruncile Legii.

 Ispita de BAZĂ este cea a MÂNDRIEI. Mândria este terenul propice pentru
interpretări greșite și pentru persistarea în interpretări greșite. Legea poate fi
interpretată corect DOAR prin revelație. Dar revelația vine si rămâne doar
Ev. Matei
 96

peste cei smeriți. Cei care cred că ȘTIU, cei care se bazează pe logica și
rațiunea lor, pe capacitatea lor de a interpreta textul, vor fi lipsiți de lumina de
sus și vor ajunge în interpretări eronate. De asemenea, ei nu vor fi dispuși să
ÎȘI SCHIMBE interpretările verbalizate înaintea celorlalți. Ei vor ține la
interpretările LOR, și nu se vor smeri în fața LUMINII care va veni adesea
prin contraargumentele aduse de cei din jur.
 Există și ISPITA lenei cognitive. Din lene se ajunge în superficialitate. Legea
se interpretează corect DOAR în Lumina ansamblului ei. Legea se
interpretează pe SINE. E nevoie să cunoști TOATĂ Legea și să păstrezi
imaginea ansamblului pentru a nu ajunge în extreme sau exagerări. Dar
aceasta înseamnă multă trudă și răbdare. Unii citesc de câteva ori Biblia,
învață câteva versete și e de ajuns: ei ȘTIU ansamblul. Învățătorului i se cere
să CUGETE ADÂNC la lucrurile ascunse ale Legii, la comorile Legii. Cineva
leneș și superficial nu va explora niciodată adâncimile Legii.
 Există și problema infidelității morale. Când un învățător încalcă o poruncă,
are o slăbiciune cu privire la acea poruncă. El se poate smeri și poate apoi
accepta calea dureroasă de vindecare în acel domeniu, sau poate încerca să
scadă standardul în acea zonă a Legii, poate căuta să găsească justificări
biblice, circumstanțe biblice atenuante. Și bineînțeles că va învăța și pe ceilalți
la fel. El are nevoie nu doar de acordul conștiinţei, dar și de acordul
comunității. Dar un învățător fidel va accepta propriile înfrângeri și va accepta
calea dureroasă a despărțirii de păcat. De asemenea, el va înălța ADEVĂRUL
Legii chiar dacă în viața sa mai sunt slăbiciuni și căderi. El nu va încerca să
acopere cu justificări discrepanța între Lege și viața lui. Va înălța adevărul
Legii chiar dacă acest lucru este în defavoarea sa, a imaginii sale de sine sau a
imaginii sale înaintea celorlalți. El nu va învăța pe alții de pe poziția celui
perfect, ci va învăța pe alții cu onestitate de pe poziția celui care are propriile
sale slăbiciuni și imperfecțiuni.
 Există și capcana fanatismului religios, a exagerărilor, a punerii unor
greutăți false pentru oameni. Aceste exagerări provin adesea din dorința
exagerată, idolatră, de a fi CURAT și de a-i păstra pe CEILALȚI curați. La
origine este dorința construirii unei neprihăniri personale. Și astfel se va
renunța la schimbarea lăuntrică atât de greu de realizat și se va pune accentul
pe împlinirea unor reguli exterioare, dificile, uneori ciudate, fanatice, dar
totuși accesibile. Poți să te îmbraci DOAR în haine subțiri, deşi IARNA ți-e
greu, dar o poți face. Dar cum să scapi de INVIDIA din inima ta?
 Moștenirea tradiției. Fiecare învățător se naște într-o tradiție religioasă și
teologică, iar fiecare tradiţie își are păcatele, exagerările şi limitele ei. În
primă fază orice om va fi tributar tradiției sale. Dar un învățător în devenire
trebuie să știe să pună tradiția sub autoritatea Legii. El va fi dispus să
Ev. Matei
 97

analizeze critic tradiția sa, lucrurile în care el a crezut de mic, cele pe care i-a
învățat pe alții atâția ani. El va accepta adevărul Scripturii despre OM.
Oamenii greșesc, și sunt supuși greșelii. Tradiția nu este tot una cu revelaţia
divină. Tradiția are adesea lucruri foarte bune, dar mai tot timpul și erori.
Dacă nu ar fi așa, atunci cum rămâne cu adevărul biblic despre realitatea
ființei umane?
 Autoritatea unui mentor. Adesea acest element poate trasa limite care persistă
în viața ucenicului devenit învățător până la restul vieții. Mentorul poate fi un
om foarte duhovnicesc care sfârșește a fi martirizat. Performanțele sale
spirituale sunt impresionante. Acestea îl fac pe ucenic să îi urmeze toate
învățăturile. Dar și un om foarte duhovnicesc poate avea erori teologice.
Ucenicul este chemat să își aducă aminte că orice mentor este un om supus
greșelii. El este chemat să verifice în timp cu ansamblul Scripturii învățăturile
primite de la mentor.
 Reacția față de extreme. Noi ca oameni tindem să reacționăm față de extreme
mergând în celelalte extreme. O teologie construită prin REACȚIE se abate de
la echilibru și cade pradă exagerărilor. Un învățător, ca orice om, va trece prin
multe situații extreme și va fi pus în față a diferite evenimente și realități
tragice. Tendința va fi să își construiască în acele domenii o TEOLOGIE prin
REACȚIE. Ferice de cel care își subordonează reacțiile la extremele
ECHILIBRULUI dat de ansamblul scriptural.
 Limitele personalității și gândirii sale. Orice om are anumite experienţe de
viață, o structură unică a personalității, anumite tipare de gândire. Acestea
integrează și lucruri minunate care deschid ființa către orizonturi minunate,
dar simultan cuprinde și LIMITE. Adevărul revelației este un adevăr complex
universal care străbate istoria și cultura. Ele conține subtilități și lucruri adânci
și se adresează întregii umanități, întregii istorii și unei multitudini de situații
și experiențe prin care trece omul. Învățătorul este un om limitat care trăiește
într-un anume context și trece doar printr-o mică parte din diversitatea
experiențelor umane. Dar ca învățător el nu trebuie doar să primească adevărul
pentru sine, ci să îi învețe și pe alții. El trebuie să își deschidă orizontul
CĂTRE universal, către complexul de experiențe prin care trece ființa umană.
El trebuie să surprindă acele nuanțe ale textului care sunt imperceptibile
pentru structura sa de personalitate. Trebuie să își depășească LIMITELE
ființei sale, pentru a se expune unei revelații atât de MARI. Care este soluția?
Principala rezolvare este COMUNITATEA. Ce nu poate surprinde el din
textul inspirat pot surprinde ALȚI oameni din comunitate, diferiți de el.
Învățătorul nu poate fi un individualist. Dacă studiază SINGUR, oricât de
smerit și sincer ar fi, limitele ființei sale vor amprenta cu siguranță modul său
de a interpreta textul. Și atunci el va studia ÎMPREUNĂ cu ceilalți și va
Ev. Matei
 98

explora cu smerenie interpretările ACESTORA care au structuri de

personalitate diferite și alte experiențe de viață. Și de exemplu: atunci când el
care nici nu este căsătorit, va studia despre DIVORȚ va fi foarte atent la
interpretările propuse de cei care au trecut prin experiența DIVORȚULUI
ș.a.m.d.
 Gândirea absolutistă și nevoia de certitudine. Mai ales când suntem tineri
vedem lucrurile în alb și negru, nu surprindem nuanțele. Și din nevoia de
certitudine găsim răspunsuri clare pentru toate întrebările. Dar viața nu este
așa. Viața este plină de nuanțe, de întrebări fără răspuns, de situații în care nu
poți avea certitudinea soluției celei mai bune. Ca învățător trebuie să acceptăm
complexitatea realității și diversitatea nuanțelor posibile. Și atunci vom spune
NU ȘTIM acolo unde Scriptura tace, vom oferi răspunsuri posibile acolo unde
Scriptura nu vine cu soluții unice și categorice și vom EVITA să venim cu
răspunsul nostru, ci vom provoca pe ascultători să descopere răspunsul pentru
problemele lor. Nu ne vom complace în lene, ci ne vom trudi să înțelegem
perspectiva Scripturii asupra realității complexe în care trăim, dar VOM face
distincție între SCRIPTURĂ și interpretarea noastră asupra Scripturii. Nu vom
confunda Cuvântul lui Dumnezeu cu propriile noastre PĂRERI despre
Cuvânt. Nu vom proclama interpretarea noastră ca și CUVÂNTUL lui
Dumnezeu, ci vom proclama ca şi CUVÂNT al Domnului ce este 100% din
Cuvânt, și în rest vom propune comunității TREMURÂND și cu SMERENIE
interpretările noastre subiective. Atât noi cât și ceilalți vor face distincția clară
între CUVÂNT și interpretările noastre limitate și subiective. Și cred că
aceasta e SOLUŢIA DE AUR pentru a nu călca standardul care spune că
dacă vom strica una din cele mai neînsemnate porunci și vom vedea pe
oameni așa, vom fi mici în Împărăție. SOLUTIA ESTE SMERENIA.
SmereniE în interpretare și în predare. În interpretare, să depindem secundă de
secundă de lumina revelației și să rămânem mereu la ce este SCRIS. Să ne
schimbăm mereu interpretările și părerile și teologia după ce este scris.
 Presiunea MULȚIMII. Aaron a făcut un vițel de aur după placul norodului
nemulțumit. Un învățător intuieşte foarte bine care este MUZICA dorită de
public și care este MUZICA care nu place acestuia. Dar învăţătorul este
chemat să cânte MUZICA Scripturii indiferent de preferințele publicului și
chiar cu riscul de a rămâne fără acesta.
 RENUNȚAREA. Există și pericolul renunțării, capitulării de la slujba de
ÎNVĂȚĂTOR. Învățătorul este ȚINTA prigoanei fizice și spirituale. Numai
el știe presiunile la care este supus. A fi învățător nu înseamnă a te bucura de
succes și aprecierile oamenilor. A fi învățător înseamnă a rezista presiunilor
cumplite din partea diavolului. Pâinea de toate zilele a acestuia nu stă în slava
și aprecierile oamenilor. El a ales să nu trăiască pentru această slavă. Și dacă
Ev. Matei
 99

slava există, ea în sine reprezintă o ispită cu care se luptă învățătorul, și nu o

bucurie. Un om firesc poate vedea din exterior că este de dorit să fii învățător
în Biserică, să ții mesaje publice și să primești atâtea laude și aprecieri. Dar
un om duhovnicesc știe că încurajarea învățătorului vine prin mângâierea
Duhului care ne arată cum prin slujirea noastră, Biserica e zidită sufletește.
Învățătorul nu soarbe aprecierile mulțimii și slava așa cum o soarbe un artist
firesc când este aplaudat frenetic la finalul concertului. Învățătorul nu trăiește
din slava mulțimii, ci din mângâierile divine. Slava mulțimii nu este un
sprijin, ci o ispită. Și renunțarea la această slavă este o permanentă răstignire a
firii. Și cu cât succesul e mai mare, cu atât e mai greu căci atunci ispita e mai
mare. Deci succesul învățătorului nu este un sprijin. Dar alături de această
luptă, este tirul fără milă din partea celui rău la care este SUPUS. Și cu cât
trece timpul, tirul se amplifică, iar ideea MARTIRAJULUI de la finalul
slujirii devine din ce în ce mai certă. Iar alături de acest CIUR al
prigonitorului, apare și DESCURAJAREA. Căci învățătorul pentru a rămâne
învățător rezistă prigonirilor diavolului. Și pentru a primi anumite
REVELAȚII, doar el știe prin ce a trecut. Pentru a înțelege anumite
ADEVĂRURI, el este așezat în situații cumplite. Pentru a pricepe
UNIVERSALUL, este trecut prin încercări cu totul speciale. Și cel rău se
luptă ca învățătorul să NU PRIMEASCĂ anumite revelații. Privim în cartea
DANIEL pentru a înțelege COSTUL revelațiilor. Daniel a primit minunate
revelații. Dar le-a primit ÎN URMA unor teste și lupte spirituale foarte grele.
Și învățătorul nu se înfruptă din fructul slavei, rezistă presiunii permanente a
prigonitorului și acceptă TESTELE care fac posibile REVELAȚIILE divine.
Și apoi vine și prezintă aceste REVELAȚII cetății, comunității. Urmează apoi
un test atât de greu: reacția comunității. Ne aducem aminte de ILIE. 3,5 ani
de TESTE și pregătire pentru ZIUA CARMELULUI. Iar acolo, pe Carmel,
prin el se descoperă către POPOR LUMINA revelației divine. Ilie se trudește
3,5 ani pentru a putea da poporului revelația de pe Carmel. Și după Carmel
urmează testul cel mai greu. Împăratul și apoi și poporul leapădă revelația și
alege să rămână în idolatrie. În acel moment Ilie capitulează. Se întreabă: La
ce folos atâta TRUDĂ? La ce folos atâta JERTFĂ? Și DESCURAJAREA îl
face pe marele ILIE să capituleze. Nu este de glumit cu ispita descurajării.
Este ca și cum cineva își părăsește casa, familia, serviciul și fuge pe un drum
necunoscut și plin de pericole pentru a ajunge la o cetate îndepărtată pentru a
o înștiința de pericolul dat de o armată barbară care nimicește totul înaintea ei.
Și acest om călătorește singur luni în șir pe acest drum. Și fără mâncare și apă,
se accidentează, luptă cu fiarele sălbatice, luptă cu hoții și tâlharii, și cu
limitele propriului său organism. Și ajunge la cetate epuizat și aproape mort.
Şi când aduce VESTEA, deși este cunoscut de cei din cetate, deși are dovezi și
Ev. Matei
 100

este un mesager credibil, cei din cetate nu cred mesajul, îl neagă și își bat joc
de el. Și atunci cel ce aduce vestea se întreabă: „La ce folos că am străbătut
acest drum al durerii și umilinței pentru a ajunge până aici?” Așa s-a întrebat
și Ilie. Și cruda realitate și descurajarea l-au închis pe unul din cei mai mari
profeți ai Vechiului Legământ în DEPRESIE. Domnul nu dă garanția
ÎNVĂȚĂTORULUI că mesajul lui va fi primit. Ba mai degrabă El îl anunță
dinainte că va fi primit doar de PUȚINI și că majoritatea îl vor ignora. Și
atunci învățătorul își aduce aminte că trebuie să își urmeze Învățătorul. Fiul,
pentru a aduce mesajul lui Israel, S-a întrupat, S-a făcut vulnerabil și timp de
30 de ani a fost expus ciurului Marelui Prigonitor. Și apoi au urmat cele 40 de
zile de ispitire, ultimul TEST înainte de a intra în lucrare. Apoi a adus
MESAJUL către popor. Cât sacrificiu pentru Fiul lui Dumnezeu pentru a
aduce VESTEA cetății pierdute. Cât de LUNG şi GREU a fost DRUMUL de
la Scaunul de Domnie din ceruri la ieslea din Betleem, și de la ieslea din
Betleem la vârsta de 30 de ani. Iar la 30 de ani în sfârșit aduce mesajul cetății.
Și ce mesaj! Și ce dovezi! Ce mesager credibil! Şi care a fost reacţia cetății?
Majoritatea L-au ignorat, ironizat, batjocorit, respins și apoi RĂSTIGNIT. La
ce folos atâta TRUDĂ? O rămășiță în schimb a primit cu chiu și vai mesajul.
Dar această rămășiță a dus mesajul mai departe, mesaj care apoi a clătinat
temeliile pământului și a străbătut întreaga istorie mântuind milioane de
oameni din orice neam, limbă și țară! Dar Isus nu a văzut aceste ROADE.
Când El a murit chiar mica rămășiță L-a părăsit. Când El a murit practic NU
MAI ERA NICI UN ROD, NICI UNUL MĂCAR. Și glasul descurajării a fost
cumplit pe cruce: „Până și ucenicii Te-au părăsit! La ce folos atâta trudă?
Atâta jertfă!” Dar ISUS a luat testul picat de ILIE. ISUS a ales total calea
CREDINȚEI. RODUL era nevăzut, dar El a ales să CREADĂ în acest ROD.
A mers pe mâna Tatălui care permanent I-a spus: A meritat și merită să mergi
mai departe. Și acest a MERITAT a devenit VIZIBIL și REAL pentru ISUS
doar DUPĂ ÎNVIERE. Dar pe pământ: doar descurajare, doar lipsa
RODULUI! DOAR CREDINȚA ÎN TATĂL!
 Mare este responsabilitatea învățătorului! Mai sunt și testele învățătorului!
Mare este și probabilitatea să strice măcar una din poruncile divine! Dar
MARE este și răsplata celui care rămâne un învățător după voia lui
Dumnezeu! Aceştia vor lua și o răsplată specială, la fel ca și martirii, căci
Însuși Mântuitorul îi numește MARI în Împărăția cerurilor!

Mântuitorul ne spune: „dar ORICINE le va păzi și va învăța pe alții să le păzească, va fi

chemat MARE în Împărăția cerurilor”. La fel cum Tatăl a spus Mântuitorului că merită, la fel și
Mântuitorul spune învățătorilor că MERITĂ se meargă pe acest drum și să meargă până la capăt.
Mântuitorul construiește profilul învățătorului plăcut lui Dumnezeu pornind de la cărțile Ezra și
Ev. Matei
 101

Daniel. Dacă în prima parte a cărții Ezra, autorul ne arată bătălia pentru rezidirea Templului, în a
doua parte a cărții, el subliniază importanță Cuvântului în mijlocul poporului lui Dumnezeu.
 „Acest Ezra a venit din Babilon: era un cărturar iscusit în Legea lui Moise, dată de
Domnul, Dumnezeul lui Israel. Și, fiindcă, mâna Domnului, Dumnezeului său, era
peste el, împăratul i-a dat tot ce ceruse.” (Ezra 7:6)
 „Ezra a venit la Ierusalim în a 5-a lună a anului al șaptelea al împăratului. Plecase
din Babilon în luna întâi și a ajuns în Ierusalim în ziua întâi a lunii a 5-a, mâna cea
bună a Dumnezeului său fiind peste el. Căci Ezra își pusese INIMA:
o Să adâncească și
o Să împlinească Legea Domnului și
o Să învețe pe oameni în mijlocul lui Israel legile și poruncile.”
(Ezra 7:8-10)

Daniel insistă pe importanța învățătorilor la vremea sfârșitului.

 „Dar aceia din popor, care vor cunoaște pe Dumnezeul lor, vor rămânea tari și vor face
mari isprăvi. Înțelepții poporului vor învăța pe mulți.” (Daniel 11:32-33a)
 „Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului, și cei ce vor învăța pe mulți să umble în
neprihănire vor străluci ca stelele în veac și în veci de veci.”
(Daniel 12:3)

Învățătorul plăcut lui Dumnezeu adâncește Legea, mai întâi o împlinește în viața lui și stă
tare și face mari isprăvi chiar în situațiile cele mai dificile, și abia APOI învață pe alții și
continuă să îi învețe chiar dacă acest lucru îl costă VIAȚA. În profeția din Daniel ni se spune clar
că din înțelepți unii vor MURI.
Învățătorul ADÂNCEȘTE Legea. Împlinirea vine în urma CUNOAȘTERII. Trebuie să
cunoști voia lui Dumnezeu și pe Dumnezeu ÎNSUȘI pentru a putea păzi poruncile Sale. Dar
cunoașterea nu înseamnă și ÎMPLINIRE. Este pregătirea indispensabilă pentru ÎMPLINIRE.
Apoi, urmează ÎMPLINIREA. De-abia al treilea pas este ÎNVĂŢAREA altora. Deci prima
responsabilitate a învățătorului este să vegheze asupra inimii și vieții lui pentru a păzi poruncile.
Mântuitorul realizează UN CONTRAST între stricarea unei porunci și păzirea lor:

 Cine strică una din cele mai mici din aceste porunci....DAR cine păzește poruncile...

Acest contrast ne arată că STRICAREA poruncilor izvorăște cel mai adesea din lipsa de
disponibilitate a împlinirii lor. Fariseii nu vroiau să împlinească poruncile Legii, de aceea le-au
stricat și au scăzut standardele legii morale. Disponibilitatea de a împlini TOATE poruncile mă
va păzi de pericolul de a strica poruncile divine. Învățătorul este chemat să ÎNVEȚE pe alții. Dar
prima sa responsabilitate este să se învețe pe sine. Cu alte cuvinte, el este MAI ÎNTÂI ucenic și
APOI învățător. Nu doar că este chemat să fie ucenic și învățător în același timp. El este chemat
să fie MAI ÎNTÂI ucenic, și apoi ÎNVĂȚĂTOR. A trăi pentru Hristos, înseamnă a trăi în
Ev. Matei
 102

dragoste, a trăi pentru alții, a te smulge din robia egocentrismului și a te dărui Bisericii lui
Hristos. Pavel era mereu orientat spre ceilalți și îl apăsa grija pentru Bisericii și era mistuit de
focul durerii pentru cei nemântuiți. Dar orientarea spre ceilalți și eliberarea de egocentrism nu
înseamnă lipsa unei SFINTE preocupări de SINE. Și aici este un echilibru sfânt. Deși suntem
chemați să trăim pentru ceilalți, prima responsabilitate este să veghem asupra INIMII noastre. A
trăi pentru Templu înseamnă mai întâi să îngrijești de piatra pe care o reprezinţi tu ÎNSUȚI.
Învățătorul veghează mai întâi să împlinească el poruncile. Apoi învață pe alții. Există două
extreme: doar ucenic sau doar învățător. Cel care este ucenic este preocupat doar de propria sa
sfințire. El transformă introspecția spirituală într-o obsesie. El este preocupat doar de sine, ca el
să fie plăcut înaintea Domnului și să nu greșească. Nu este preocupat de ceilalți, de ce ar putea
dărui el celorlalți. El este preocupat cum să învețe să trăiască în neprihănire. La rădăcină este
clădirea unei neprihăniri personale idolatre. Iar semnul distinctiv al acestei neprihăniri personale
este LIPSA de dragoste. Cel în cauză este apăsat de GRIJA pentru propria mântuire, dar străin de
grija pentru MÂNTUIREA celorlalți. El este doar UCENIC.
Cealaltă extremă este cel care este doar ÎNVĂȚĂTOR. El este preocupat DOAR de ceilalți.
Doar de ce se întâmplă cu credința celorlalți, și cum îi poate ajuta el să crească în credință. Și e
bună preocuparea pentru ceilalți. Dar cel în cauză trebuie să își aducă aminte că el însuși mai are
nevoie de creștere, că Domnul vrea să îl cerceteze și pe el, că și el este în pericolul să primească
în ogorul inimii semințe otrăvitoare. Preocuparea față de ceilalți trebuie acompaniată mereu cu
introspecția de sine. Astfel ne gândim la ceilalți, dar ne gândim și la noi înșine. Acest lucru nu
înseamnă egoism, ci o normalitate. Isus nu consideră egoism dorința de a-ți mântui sufletul. Este
ceva normal. Și el este în armonie perfectă cu porunca de a trăi pentru celălalt, căci cel mai mare
BINE pe care îl pot face celuilalt este să veghez asupra proprii INIMI pentru a rămâne o unealtă
a luminii și pentru a nu deveni o unealtă a întunericului. Iubirea celuilalt începe cu cercetarea
proprii inimi. Pavel este PERMANENT preocupat de CEILALȚI. Dar este permanent preocupat
și de PROPRIA INIMĂ și o lasă mereu cercetată și luminată de DUHUL lui DUMNEZEU.
De aceea, prima responsabilitate a ÎNVĂȚĂTORULUI este păzirea poruncilor. Dacă va
rămâne pe drumul păzirii poruncilor, pe acest DRUM va fi păzit de duhuri de rătăcire și va primi
mai multă LUMINĂ în înțelegerea lui Dumnezeu și a căilor sale. Dar dacă prima bătălie este
asupra INIMII învățătorului, asupra vieții sale pentru a fi întinată faţă de păcat, trebuie să ne
amintim că aceasta nu e singura BĂTĂLIE. E prima bătălie, dar nu e singura. Învățătorul, după
ce câștigă biruința în viața sa, trebuie să continue: TREBUIE să învețe și pe alţii cum să biruiască
în propria lor viață. Cel care primește RĂSPLATA MARE nu este doar cel care păzește
poruncile, ci cel care după ce le păzește ÎNVAȚĂ pe alții. Și dacă sunt bătălii mari pentru a nu
păzi poruncile, sunt și bătălii mari pentru a nu-i învăța pe alții. Iată principalele atacuri prin care
cel rău vrea să blocheze procesul învățării, și să îl oprească pe învățător doar la stadiul de a fi
păzit poruncile:

 Descurajarea survenită din ignoranța și lenea spirituală a celor învățați. Este descurajant
să tot înveți niște ucenici care rămân la fel ca și înainte.
Ev. Matei
 103

 Diminuarea în mintea învățătorului a importanței actului ÎNVĂȚĂRII. Important este să

păzești poruncile....dar ce este așa de important să ÎNVEȚI și pe alții? Oricum au și ei
Cuvântul. Ce le mai poți spune tu? Important este: Cuvântul să fie păzit. De ce este așa de
important să fie proclamat? Prea multă vorbărie, prea puțină practică. Și ce lucruri așa
deosebite ai ca să înveți pe alții?

Învățătorul însă ȘTIE că LA FEL de IMPORTANTĂ ca împlinirea şi păzirea poruncilor în

propria VIAȚĂ este și ACTUL ÎNVĂȚĂRII ALTORA. Mântuitorul ÎNSUȘI Şi-a DEDICAT
întreaga lucrare ÎNVĂȚĂRII altora. Nu a avut importanță că auditoriul era DUAL. El a
perseverat în actul ÎNVĂȚĂRII ALTORA. El nu s-a mulțumit DOAR să împlinească poruncile
în propria viață. După ce a trecut cele 40 de zile de ispitire, El nu a spus: „S-a Isprăvit! Am păzit
poruncile în propria viață!” Ci El a spus: „De-abia am început!” Şi a început să învețe pe ALȚII
fără să obosească. Și în Fapte, ucenicii SĂI continuă această SLUJBĂ a ÎNVĂȚĂRII.
Proclamarea, explicarea, predicarea, dezbaterea CUVÂNTULUI rămâne un element central al
Bisericii. În Fapte, deși la bază avem credința, sfințirea, unitatea Bisericii, rugăciunea, VÂRFUL
de LANCE al armatei Domnului pe pământ este PROCLAMAREA CUVÂNTULUI. Nu era
suficient ca acest CUVÂNT să fie trăit. El trebuia și PROCLAMAT. Lupta celui rău era
TOCMAI împotriva proclamării Cuvântului, tocmai împotriva învățării ALTORA. Apostolilor li
s-a spus clar de la început: Puteți să credeți în ISUS, puteți să Îi păziți poruncile, DOAR să NU
ÎNVĂȚAȚI și pe ALȚII! Trăirea Cuvântului TREBUIE urmată de PROCLAMAREA
Cuvântului. Dacă vreți, trăirea Cuvântului ESTE pentru a fi posibilă proclamarea Cuvântului.
Falimentul Fariseilor în actul învățării nu îl face pe Mântuitor să renunțe la actul învățării.
NICIDECUM! El vrea să RĂSCUMPERE acest act al învățării. El este atât de prețios, ÎNCÂT
mâna cea bună a Domnului este peste oricine își pune inima ca şi Ezra de altă dată să adâncească
și să învețe pe alții. Și chiar dacă în Noul Legământ toți vor cunoaște pe Domnul, darul de
învățător rămâne! Tot timpul vor fi frați mai la început și tot timpul vor fi oameni care vor avea
DARUL de învățători. Nu toți au darul de ÎNVĂȚĂTOR și nu toți au același nivel de
ÎNVĂȚĂTOR. ACTUL învățării trebuie păstrat mereu la loc de cinste. Iar învățătorul nu trebuie
să obosească și să descurajeze NICI în împlinirea poruncilor în propria viață și nici în ACTUL
învățării.
Pavel era PLIN de râvna de a-i învăţa pe alții, de a proclama Evanghelia. Deși Pavel nu se
considera ceva în sine, avea încredere în puterea Cuvântului. El știa că nu are putere în sine, dar
credea că Dumnezeu este cu el, și că El poate da un impact dumnezeiesc celor proclamate. El nu
rostea un mesaj, ci proclama prin Duhul lui Dumnezeu evanghelia lui Dumnezeu! El știa că acest
lucru are un IMPACT incredibil. Nu datorită calităților sale oratorice, ci datorită puterii lui
Dumnezeu. Nu era mândru, dar nici lipsit de entuziasm. El știa că vorbele sale nu au impact, dar
credea că duhul poate da un impact teribil predicilor sale. De fapt, principalele suferințe din viața
lui PAVEL erau din pricina PROPOVĂDUIRII Cuvântului. Dacă Pavel trăia în sfințenie FĂRĂ
a MAI PREDICA CUVÂNTUL, viața sa s-ar fi simplificat ENORM. Prigonirile aveau un scop

Ev. Matei
 104

clar: să îl facă să TACĂ! Deci miza era enormă! Pavel era gata să moară de dragul actului
învățării.
Adevărații învățători sunt puși în contrast cu Fariseii și Cărturarii. Cei 12 ucenici erau
chemați să devină învățătorii lui Israel. Marele pericol era dat de aluatul cărturarilor și fariseilor.
Marele pericol era ca și ei să devină niște Farisei. În Cort, în Locul Sfânt se afla sfeșnicul și cele
12 pâini pentru punerea înaintea Domnului. Pâinile erau daruri de mâncare, deci conțineau sare.
Deci, în Locul Sfânt era lumină și sare. Preoții intrau în Locul Sfânt și aduceau de acolo către
popor lumina și sarea divină. Cărturarii și Fariseii, deși nu erau neapărat dintre preoți, la fel,
trebuiau să aducă din spațiul Legii inspirate, lumina și sarea. Mântuitorul le spune acum celor 12
ucenici, că ei sunt sarea și lumina lumii. Nu este la întâmplare nici numărul de 12. Isus
promovează noi autorități spirituale pentru poporul Domnului și le denunță pe cele care în acea
vreme duceau poporul în rătăcire.
Cel care strică o poruncă și învață pe oameni așa, este cel mai mic în Împărăție. Dar cei a
căror neprihănire este ca a Fariseilor, cu nici un chip nu vor intra în Împărăție. Deci Fariseii nu
erau mici în Împărăție, ci erau în afara Împărăției. Aceasta pentru că ei au stricat MAI MULTE
porunci și au învățat pe oameni așa. Și făcând acest lucru au construit o altă cale, cale care duce
nu la mântuire, ci la pierzanie. Mântuitorul atacă neprihănirea promovată de Farisei. Deși fariseii
erau priviți ca MODELE, El declară FALSĂ neprihănirea lor. El le spune răspicat ucenicilor că,
dacă neprihănirea lor nu O ÎNTRECE pe cea a Fariseilor CU NICI UN CHIP nu vor intra în
Împărăție. Fariseii au scăzut standardele în domeniile morale esențiale ale Legii și au încercat să
compenseze acest lucru cu ritualuri, cu fanatism religios, cu tot felul de reguli exterioare
exagerate și adăugate la Legea lui Dumnezeu. Această neprihănire propusă de ei, era văzut ca un
ideal de contemporanii lor. Mulți tânjeau să aibă și ei neprihănirea Fariseilor. Dar Mântuitorul o
demască, o declară o mare minciună care nu conduce către împărăție ci către pierzanie. Acesta
este scopul principal al predicii de pe munte: demascarea neprihănirii false fariseice și revelarea
adevăratei neprihăniri cerute de Dumnezeu.
Mântuitorul abordează următoarele aspecte ale NEPRIHĂNIRII:

a) 5:21-48 – Raportarea la semeni:

 Crima
 Curvia
 Jurământul
 Dragostea

b) 5:48-6:1-18 – Motivația neprihănirii: oamenii versus Tatăl care vede în ascuns

 Milostenia
 Rugăciunea
 Iertarea semenilor
 Postul

Ev. Matei
 105

c) 6:19-34 – Raportarea la lucrurile materiale

 Avuții
 Hrană, haine
 Îngrijorări

d) 7:1-6 – Raportarea la greșelile semenului

 Paiul și bârna
 Spiritul de judecată

Iar apoi în 7:7-29 urmează încheierea predicii, cu concluziile și avertismentele finale.

Vom analiza pe rând fiecare din domeniile abordate de Mântuitorul.

RAPORTAREA LA SEMENI

a) 5:21-26 – CRIMA

Fariseii insistau pe păcatele MARI și le neglijau pe cele mici. Important era să te fi ferit de
păcatele MARI: crima, curvia, furtul... Ne este familiară expresia: eu sunt un om bun, nu am dat
în cap la nimeni, nu am furat pe nimeni etc. Mântuitorul nu diminuează gravitatea păcatelor mari,
dar accentuează și gravitatea așa ziselor păcate mai mici. În contextul raportării la SEMENI, El
folosește de patru ori expresia: ați auzit că s-a zis celor din vechime, DAR Eu vă zic. Am
comentat deja că Mântuitorul nu intră în polemică sau contradicție cu Legea lui Moise. El intră
în dispută cu interpretările Legii date de fariseii care stricaseră din poruncile Legii. El nu face
decât să reașeze standardele Legii acolo unde fuseseră așezate de Dumnezeu când a dat legea
prin Moise. Ascultătorii auziseră ce li se spuse celor din vechime prin lentila interpretărilor
Fariseilor. Mesajul Legii ajungea la popor prin teologia falsă a cărturarilor vremii.
Mântuitorul abordează CRIMA. Crima era unul din păcatele pentru care era stipulată
pedeapsa capitală. Și pentru acest păcat practic nu exista jertfă pentru păcat. Mântuitorul nu
diminuează gravitatea CRIMEI. Crima rămâne crimă, iar pedeapsa pentru crimă rămâne drastică.
Mântuitorul însă dezvoltă domeniul CRIMEI. Crimă nu este doar când iei viața aproapelui tău, ci
CRIMĂ este și când:
 Te mânii pe fratele tău
 Îi spui: prostule!
 Îi spui: nebunule!

Oare Mântuitorul aduce ceva NOU? Oare Legea lui Moise condamna doar CRIMA?
Mâniile, iuțimile nu erau și ele condamnate de Lege? Iată ce spune Legea:

Ev. Matei
 106

 Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. – Cui îi place să primească mânii și

cuvinte de genul: prostule, nebunule?
 Cel încet la MÂNIE prețuiește mai mult decât un viteaz, și cine este stăpân pe
sine prețuiește mai mult decât cine cucerește cetăți. (Proverbe 16:32)
 Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; de aceea curmă cearta înainte de
a se înteți. (Pv.17:14)
 Cine iubește certurile, iubește păcatul...(Pv.17:19a).
 Cel cu inimă prefăcută nu găsește fericirea, și cel cu limba stricată cade în
nenorocire.(Pv.17:20)
 Cine își înfrânează vorbele, cunoaște știința, și cine are duhul potolit este un om
priceput. (Pv.17:28)
 Gura nebunului îi aduce pierea, și buzele lui sunt o cursă pentru suflet. (Pv.18:7)
 Cuvintele bârfitorului sunt ca prăjiturile: alunecă până în fundul măruntaielor.
(Pv.18:8).
 Moartea și viața sunt în puterea limbii; oricine o iubește, îi va mânca roadele.
(Pv.18:21).
 Este o cinste pentru om să se ferească de certuri; dar orice nebun se lasă stăpânit
de aprindere. (Pv.20:3).
 Cine își păzește gura și limba, își scutește sufletul de multe necazuri. (Pv.21:23)
 Cine vorbește în chip ușuratic, rănește ca străpungerea unei săbii, dar limba
înțelepților aduce vindecare. (Pv.12:18)
 Prin rodul gurii ai parte de bine, dar cei stricați au parte de silnicie. Cine-și
păzește gura, își păzește sufletul; cine-și deschide buzele mari aleargă la pieire.
(Pv.13:2-3).
 Cine este iute la mânie face prostii, și omul plin de răutate se face urât.
(Pv.14:17).
 Cine este încet la mânie are multă pricepere, dar cine se aprinde iute face multe
greșeli. (Pv.14:29).

Toate aceste pasaje ne arată că Legea incrimina nu doar crima ci și mânia, și vorbele de
ocară. Tot în lege găsim exemplul lui Moise care e lăudat în Numeri 12 că era cel mai blând om
de pe fața pământului. El nu s-a mâniat pe Maria care l-a denigrat pe nedrept, ci a mijlocit
pentru ea. Dar când Moise s-a mâniat pe popor și a lovit stânca, Domnul l-a pedepsit și nu l-a
lăsat să intre în țară. De asemenea, în Lege era stipulat ca acel om care își blestema părintele să
fie omorât. Deci Legea nu condamna doar crima ci și mânia. Fariseii însă se lăudau că ei nu au
ucis NICIODATĂ. Expresia: eu niciodată NU AM .... este foarte periculoasă, căci exprimă
faptul că în acel domeniu de sfințire STĂM în picioare prin NEPRIHĂNIREA noastră.
Mântuitorul arată care sunt adevăratele standarde ale LEGII și că de fapt NU EXISTĂ nici un
domeniu în care noi nu am falimentat.
Ev. Matei
 107

Înțelegem faptul că Fariseii incriminau crima dar neglijau gravitatea iuțimilor și mâniilor.
Mântuitorul nu diminuează gravitatea crimei dar accentuează și gravitatea iuțimilor și vorbelor
jignitoare. Și face acest lucru în spiritul Legii. Dar marea întrebare este de ce Mântuitorul afirmă
că pedeapsa capitală este VALABILĂ nu doar în dreptul crimei ci și în dreptul mâniilor? Oare
nu este o diferență între CRIMĂ și IUȚIME totuși? Legea stipula pedeapsa capitală doar pentru
crimă dar nu și pentru iuțime.
Mântuitorul este în spiritul Legii. Legea preciza ca pentru păcat, evreul să aducă jertfă la
Templu. Iertarea era pe baza jertfei. Limbajul jertfei era clar: animalul era jertfit în locul
evreului. Deci PLATA oricărui PĂCAT era MOARTEA. Deci, din perspectiva SFINȚENIEI lui
Dumnezeu, sentința pentru mânie și crimă era aceeași: moarte eternă! Aceasta nu înseamnă că nu
exista nici-o diferență între mânie și crimă. Știm că fiecare păcat are gravitatea lui. Știm că există
chiar o pedepsire eternă diferențiată a celor răi. Fiecare va fi pedepsit după păcatele lui. Fiecare
păcat are anumite consecințe. Consecințele unei crime sunt clar mult mai mari decât consecințele
unei iuțimi. De aceea, exista jertfă pentru iuțime, dar nu era precizată posibilitatea aducerii jertfei
pentru CRIMĂ. Se pare deci că sunt două perspective. Există o perspectivă dată de
ABSOLUTELE sfințeniei lui Dumnezeu, și o perspectivă a dinamicii spirituale, dinamică
posibilă în contextului HARULUI.
Prima perspectivă. Dumnezeu este atât de sfânt. Și înaintea sa o iuțime are gravitatea unei
crime. Din această perspectivă, cel mai neînsemnat păcat are o gravitate mare cât toate oceanele
la un loc. Cel mai însemnat păcat este o hidoșenie respingătoare mare cât muntele Himalaia. Și
vina celui mai neînsemnat păcat este atât de mare încât PEDEAPSA pentru acel păcat este
despărțirea eternă de Dumnezeu, și SINGURA posibilitate de ispășire a fost ca Hristos să se
identifice cu acel păcat și să ispășească în Sine pedeapsa eternă cerută de acel păcat. Din această
perspectivă atât cel care se mânie cât și cel care comite o crimă vor petrece o veșnicie în iad. Da,
cel care a comis crima va primi o durere eternă mai mare. Dar ce mai contează, de vreme ce
amândoi vor sta în iad o veșnicie? Este ca și cum am compara pe cineva care a comis 100 de
crime cu cineva care a comis 200 de crime. Cine este MAI bun dintre cei doi? Sau cine este mai
criminal? Este ca și cum am compara un om care a molestat 1000 de copii, și unul care a
molestat 2000. Care este MAI BUN? Care este mai puțin rău, mai puțin molestator? Înaintea lui
Dumnezeu TOȚI suntem criminali, molestatori, păcătoși răzvrătiți. Chiar dacă pedeapsa eternă e
diferențiată după păcatele noastre, totuși suntem în aceeași oală. Toți suntem atât de păcătoși,
încât ideea de mai bun, sau mai puțin rău este TOTAL RIDICOLĂ. Toți suntem păcătoși și
merităm IADUL. A te considera deci mai bun ca semenul sau mai puțin rău ca el, este ca și cum
ai spune: eu am molestat doar 1000 de copii, el a molestat 2000. Eu deci sunt mai bun, iar el mai
rău. De aceea, Pavel în Romani 3 pune o întrebare cheie: suntem NOI, iudeii, mai buni decât ei,
neamurile? Nicidecum! Căci verdictul Legii e clar: nu este NICI UN OM care să facă binele,
NICI UNUL măcar, ci TOȚI s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. TOȚI suntem în aceeași
oală. Nu se POATE pune problema a fi MAI BUN; căci TOȚI SUNTEM atât de răi! Expresia a
fi mai BUN nu se poate pune în dreptul nostru, căci este ca și cum ai spune acest criminal în
serie e mai bun ca celălalt.
Ev. Matei
 108

Și din această perspectivă a sfințeniei lui Dumnezeu, pedeapsa capitală și eternă se aplică
fiecărui păcat. Și astfel, nu există nici o zonă a Legii pe care să nu o fi călcat. NOI SUNTEM
păcătoși în întreaga noastră ființă și întreaga noastră viață e umplută de păcat. Crima e gravă în
ochii noștri. Înaintea lui Dumnezeu, o iuțime e gravă cel puțin cum e gravă crima în ochii noștri.
De fapt, dacă suntem consecvenți cu TEXTUL o iuțime este MAI GRAVĂ în ochii lui
Dumnezeu decât este de gravă o crimă în ochii noștri. Căci pentru crimă noi cerem o pedeapsă
capitală, dar pentru iuțime Mântuitorul cere pedeapsa eternă. La fel și în cazul curviei: poftirea
unei femei este mai gravă în ochii lui Dumnezeu decât este adulterul în ochii noștri! Deci nu
există zonă a Legii pe care noi să nu o fi încălcat. Fiecare domeniu în parte l-am încălcat. Nu am
comis adulter, dar am poftit, nu am furat, dar am poftit bunul altuia, nu am furat un bun material
dar furăm zilnic din slava lui Dumnezeu, nu am ucis, dar ne-am mâniat pe aproapele nostru, nu
am prigonit Biserica dar am fost pricină de păcătuire pentru fratele nostru, nu am torturat fizic pe
nimeni dar am făcut prin ironiile și batjocurile noastre RĂNI teribile în sufletele apropiaților
noștri. Fariseii au respins această perspectivă a absolutelor sfințeniei lui Dumnezeu, și au propus
o perspectivă a standardelor umane, în care există zone ale Legii care nu au fost încălcate, în care
este ideea de bun, de mai bun. Ei au propus o perspectivă în care există posibilitatea construirii
unei neprihăniri personale. Dar din perspectiva absolutelor lui Dumnezeu nu există această
perspectivă. Și trebuie să ÎNȚELEGEM că DUMNEZEU nu renunță și nu poate renunța la
perspectiva absolutelor Sale. Nu există o altă perspectivă. Aceasta e singura.
Și atunci de ce totuși chiar Legea propune și o altă perspectivă a DINAMICII spirituale în
care o iuțime și o CRIMĂ sunt două lucruri diferite, cu consecințe diferite? E adevărat că este
propusă această perspectivă, dar ea nu o înlocuiește pe prima. Această nouă perspectivă este
făcută posibilă de intervenția harului CARE soluționează cerința absolutelor. Deci absolutele nu
lasă loc de dinamică sau comparație. HARUL oferă iertarea prin jertfa desăvârșită a lui Hristos
care soluționează exigențele absolutelor. Și în contextul NOU al harului se deschide perspectiva
dinamicii spirituale în care nu e tot una dacă cineva comite o crimă sau a o iuțime, sau dacă
poftește o femeie sau comite adulter. În această nouă perspectivă, bătălia se dă în jurul
CREDINȚEI, a păstrării, curățirii și creșterii credinței care ne ȚINE în zona harului, a
neprihăniri primite prin Lege și nu prin credință. Problema noastră este că în această ZONĂ a
dinamicii credinței, în care am intrat și stăm DOAR prin har, noi reintroducem problematica
ridicolă: cine e mai bun? Cine e mai puțin rău? Și încercăm aici, din nou, ca înainte de convertire
să ne construim o neprihănire personală. Dar e ridicol și INUTIL. Aici ne bucurăm prin
CREDINȚĂ de neprihănirea lui Hristos. Putem veni cu ceva MAI BUN înaintea noastră?
Dinamica spirituală nu este dată pentru a dovedi că suntem mai buni sau mai răi.
Problema aceasta a fost clarificată DEJA. Suntem răi și primim în dar, prin credință neprihănirea
lui Hristos. E singura cale, și să nu uităm că doar așa am intrat în dinamica creșterii spirituale. Și
în această dinamică, se dă lupta pentru credința noastră. Și păcatul are în spate necredința. Și
complacerea în păcat înseamnă necredința. Și necredința și păcatul distrug credința. Și în această
DINAMICĂ este mare diferența DINTRE adulter și poftă între crimă și iuțime. Dar să nu uităm
că DIFERENȚA este dată de impactul păcatului comis asupra CREDINȚEI și NU de impactul
Ev. Matei
 109

păcatului asupra neprihănirii noastre, care oricum nu există. Marea noastră problemă este că
încurcăm borcanele. Lupta cu păcatul o reașezăm mereu în contextul NEPRIHPNIRII, și nu o
lăsăm în contextul DINAMICII credinței, prin care suntem socotiți neprihăniți prin harul care a
soluționat exigența absolutelor divine. Chiar dacă afirmăm neprihănirea doar prin har, marea
noastră problemă este că în practică, în adâncul ființei noastre revenim adesea la o neprihănire
realizată prin fapte. Începem prin har, prin Duhul și ne întoarcem subtil la Lege, la fapte. Despre
ce este vorba.
Atunci când ne naștem din nou, intrăm în Împărăție pe baza credinței în Hristos și primim
în dar neprihănirea lui Hristos. Și neprihănirea Sa este cea care ne dă pace în suflet, bucuria
acceptării înaintea lui Dumnezeu. Apoi, începem prin Duhul procesul sfințirii. Duhul rodește în
noi roadele neprihănirii. El nu le rodește pentru a ne ajuta să fim socotiți neprihăniți, ci le rodește
pe baza credinței doar în harul divin și le rodește PENTRU CĂ am fost deja socotiți neprihăniți.
Și le rodește nu pentru ca noi să devenim mai buni, mai meritoși, pentru ca noi să-L impresionăm
pe Dumnezeu și să îi devenim mai plăcuți. Le rodește pe temelia faptului că suntem deja socotiți
neprihăniți prin credință, și le rodește spre slava lui Dumnezeu, spre preschimbarea noastră după
chipul divin, spre a răspândi prin noi lumina în lume.
Roada Duhului este urmarea naturală și obligatorie a credinței mântuitoare. Căci credința
care ne socotește neprihăniți ne unește cu Hristos, ne așează în spațiul în care Hristos domnește
și lucrează. Tendința noastră este să construim cu aceste roade o neprihănire a noastră care să
concureze cu neprihănirea primită DEJA pe baza morții lui Hristos. Și astfel, confortul nostru
interior începe să aibă ca temelia nu neprihănirea primită în dar de la Hristos, ci o neprihănire pe
care o considerăm în parte și a noastră, și care este formată din schimbările din viața noastră de
după convertire. E adevărat că Duhul lucrează în noi schimbarea, lucrează o neprihănire. Dar
această neprihănire din procesul dinamic al credinței este și ea har 100%, și nu este menită să
substituie neprihănirea primită în dar de la Hristos la nașterea din nou. Neprihănirea lucrată de
Duhul în noi are ca temelie neprihănirea primită în dar de la Hristos, pe baza faptului că suntem
iertați prin credința în Hristos Duhul poate locui în noi și rodi în noi. Și aduce roadă spre slava
lui Dumnezeu și spre răsplătirea noastră eternă, dar nu pentru a ne face mai buni, mai neprihăniți,
căci avem deja neprihănirea lui Hristos primită în dar. Și dacă ai primită în dar neprihănirea lui
Hristos, atunci ce poți să mai vrei în plus? Problema identității noastre se rezolvă doar la cruce.
Prin cruce suntem eliberați de vina păcatelor noastre și primim în dar neprihănirea divină. Acest
lucru ne redă demnitatea. Dar dacă nevoia unei imagini bune despre noi înșine ne-o împlinim pe
baza schimbărilor din viața de după convertire, și dacă pe baza acestora ne vedem mai buni, mai
merituoși, mai neprihăniți, atunci ce va este în neregulă. Iată ce ne scrie Pavel despre aceste
lucruri:
 Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere din
pricina lui Hristos. Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere față
de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El,
am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos, și să fiu găsit
în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se
Ev. Matei
 110

capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin

credință. Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui,
și să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea la
învierea din morți. Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit; dar
alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Hristos Isus.
(Filipeni 3.7-12)

Deși Pavel, după convertire, a renunțat la tot de dragul lui Hristos, și a devenit mai activ
și a ales drumul suferințelor pentru Hristos, și a atins prin Duhul performanțe spiritule
amețitoare, în acest proces, el nu a înlocuit neprihănirea primită în dar de la Dumnezeu prin
credința în meritele lui Hristos, cu o neprihănire a sa bazată pe schimbările vieții sale în bine de
după convertire. Toate performanțele sale de după convertire le-a recunoscut ca fiind doar ale
duhului, doar ale harului divin pe baza aceeași credințe mântuitoare care laudă doar meritele lui
Hristos și deloc meritele omului. Ba mai mult, el nu a adunat aceste performanțe pentru a inventa
o nouă neprihănire față de cea primită în dar prin credința în Hristos. Confortul său interior,
pacea față de Dumnezeu, sine și semeni se întemeia doar pe baza neprihănirii primite prin
credință. El era activ în procesul conlucrării cu duhul sfânt pentru a aduce mai multă roadă. Și
știa că răsplătirea este proporțională cu rodirea. Și Pavel viza răsplătirea maximă. Dar răsplata e
una, și neprihănirea e alta. Temelia este neprihănirea primită în dar prin Hristos. Și această
neprihănire e desăvârșită, ea nu poate fi îmbunătățită. Ei nu-i lipsește ceva care este completat de
schimbarea noastră de după convertire. Acestei neprihăniri nu i se poate adăuga NIMIC. Pe
această temelie apar roadele Duhului, pentru care vom primi și o răsplată. De ce am conlucra ca
Pavel mai mult cu Duhul pentru rodirea lui Hristos în noi? Pentru a deveni mai buni, mai plăcuți
Domnului? Pentru a deveni mai neprihăniți? Pentru a completa neprihănirea primită în dar la
nașterea din nou? Nicidecum! Atunci de ce? Pentru a păstra credința pe baza căreia suntem
socotiți neprihăniți și pentru a primi spre slava lui Dumnezeu o răsplată mai mare în ceruri!
Alergarea lui Pavel din Filipeni 3 nu este pentru a fi socotit neprihănit, ci pentru a rămâne în
credința care Îl socotește neprihănit și pentru a primi o răsplată mai mare în ceruri.
Pavel a biruit marea ispită de a înlocui neprihănirea dată de credința în Hristos cu o
neprihănire bazată pe schimbările vieții sale de după convertire. Ce-i dădea lui Pavel sentimentul
de a fi curat, plăcut și acceptat deplin de Domnul? Performanțele sale spirituale, sau credința
doar în jertfa lui Hristos? ce ne dă nouă sentimentul curăției? E adevărat că în dinamica sfințirii,
biruirea unei ispite ne dă un sentiment binevenit al curăției, și cedarea în fața unei ispite ne dă un
sentiment al întinării. Și e ceva normal. Dar să nu uităm că lupta sfințirii este pe temelia singurei
neprihăniri care se capătă prin credința în Hristos. Nu cumva sentimentul curăției dat de
schimbările în bine din viața noastră să facă concurență sentimentului de neprihănire dat de
credința în Hristos. Nu e ușor deloc. Lucrurile sunt foarte complexe și extrem de rafinate.
Domnul să ne ajute să deosebim între temelia neprihănirii în contextul absolutelor divine, și
procesul dinamic al sfințirii care are sens doar pe temelia de care am vorbit. Dacă vom cultiva
sentimentul curăției pe baza schimbărilor din viața noastră, vom ajunge ca fariseii să uităm de
Ev. Matei
 111

absolutele sfințeniei lui Dumnezeu și să scădem standardele Legii. Căci oare schimbările noastre
în bine, chiar autentice, prin Duhul, vor atinge ele standardele absolutelor divine. Isus ne va
spune: fiți dar desăvârșiți, precum Tatăl vostru este desăvârșit. Poate cineva să spună că, prin
puterea Duhului, el a ajuns desăvârșit precum Tatăl este desăvârșit? Însuși Pavel ne spune că nu
a ajuns desăvârșit (Filipeni 3:12). Schimbarea noastră prin Duhul este mereu spre desăvârșire.
Desăvârșirea rămâne un ideal spre care vom crește dar pe acre nu-l vom atinge niciodată. Și
lucrul acesta este dat pentru a ne ajuta să ne bazăm doar pe neprihănirea primită în dar prin
Hristos și nu pe schimbările noastre în bine de dup convertire, schimbări care:
 Sunt și ele 100% har pe baza aceleași credințe mântuitoare.
 Sunt roade pe temelia neprihănirii, și nu sunt menite deloc să completeze
neprihănirea perfectă primită deja prin Hristos. Aceste roade autentifică faptul că
neprihănirea primită prin Hristos este desăvârșită.
 Nu vom atinge niciodată desăvârșirea tocmai pentru ca să nu cădem în ispita de a
înlocui neprihănirea primită prin credința în Hristos cu o neprihănire dată de
schimbările noastre în bine de după convertire.

Și aici e foarte important de înțeles că drumul dinamic al sfințiri și al curățirii și creșterii

credinței, este un PROCES de creștere spirituală:
 relativ LENT
 cu suișuri și coborâșuri
 cu multe căderi de care trebuie să ne pocăim
 mereu SPRE desăvârșire și
 niciodată LA desăvârșire

Și ceea ce ni se cere este să fim mereu în creștere, în progres, să perseverăm în credință,

să nu ne complăcem în necredință și păcate. Și caracteristicile acestui proces sunt menite să ne
ajute să ÎNVINGEM teribila ispită de amesteca borcanele, de a adăuga la neprihănirea primită
prin Hristos, neprihănirea formată de schimbările în bine a vieții noastre. Și acest proces de
creștere spirituală este presărat mereu de IMPERFECȚIUNE. Și toate caracteristicile de mai sus
ne arată clar că procesul sfințirii va fi caracterizat mereu de imperfecțiune, de UN REST. Și nu
trebuie să ne speriem de acest REST. El ne va ajuta să facem distincție între problema justificării
noastre și procesul dinamic al rodirii pe baza justificării noastre. Și acest REST ne va ține smeriți
și ne va ajuta să învingem TERIBILA ispită a neprihănirii personale.
Și miza e foarte mare. Căci dacă înlocuim în adâncul ființei noastre neprihănirea primită
în dar doar prin Hristos cu cea a schimbării noastre în procesul sfințirii, ne îndepărtăm de
credința în Hristos, de cel punct zero al smereniei și zdrobirii de sine în care operează puterea lui
Dumnezeu. și astfel, puterea divină se va diminua în noi, și procesul sfințirii se va bloca. Și vor
urma căderi, păcate. Și în urma acestor căderi vom vedea din nou RESTUL din procesul sfințirii
și vom reveni la neprihănirea dată de Hristos. Dar există și altă posibilitate. Să ne încăpățânăm

Ev. Matei
 112

să rămânem la neprihănirea noastră. Și atunci vom deveni farisei. Vom scădea standardele Legii
și vom plusa cu lucruri exterioare inventate de noi, și vom clădi o neprihănirea a noastră. Vom
refuza pocăința în păcatele ascunse ale inimii, căci dacă am face așa am da de gol neprihănirea
noastră. Îmi dau seama cât de greu ne este să acceptăm că suntem păcătoși și că suntem socotiți
neprihăniți DOAR pe baza jertfei lui Hristos. Mândria din noi se revoltă în față adevărului
Evangheliei și va încerca în permanență să vină cu o neprihănire a noastră care să completeze
neprihănirea lui Hristos. și această luptă a CREDINȚEI va fi până la capăt. Și cel care va
persevera în ea se va putea schimba în bine mai mult prin puterea Duhului. Cel însă care va dori
prea mult schimbarea, motivat de dorința de a avea o neprihănire personală, în mod paradoxal,
nu va reuși să se schimbe. Căci Duhul lucrează cu putere pe baza credinței curate în Hristos!

Deși predica de pe munte înalță atât de mult standardele lui Dumnezeu, în ea este prezent
și harul divin. De la pedeapsa focului gheenei, Mântuitorul trece la o altă posibilitate:
posibilitatea împăcării, posibilitatea de a-ți cere iertare fratelui tău. Mântuitorul ne arată că
ÎNCHINAREA sau POCĂINȚA înaintea lui Dumnezeu nu are valoare dacă noi NU ne-am
împăcat cu fratele nostru. Fariseii separau relația cu Dumnezeu de relația cu semenii. Ei
considerau că au o relație bună cu Domnul, căci împlineau toate ritualurile și aduceau toate
darurile după Lege. Dar Mântuitorul le arată că relația cu Domnul nu poate fi separată de relația
cu aproapele. Atunci când greșești aproapelui, păcătuiești în primul rând împotriva lui
Dumnezeu. Și relația cu fratele tău este extrem de importantă. Dacă te duci la Templu să își
aduci închinarea sau jertfa pentru păcat, și nu ți-ai rezolvat păcatele din relația cu fratele, atunci
ești un fariseu, și toată închinarea ta este o scârbă înaintea Domnului. Mântuitorul ne spune: îți
aduci aminte că fratele tău are ceva ÎMPOTRIVA TA. E adevărat că cineva poate avea ceva
REAL sau IMAGINAR împotriva ta. Contextul ne sugerează că e vorba de ceva REAL. Pasajul
începe cu MÂNIA împotriva fratelui și apoi continuă cu: așa că, dacă îți aduci darul la altar și....
Iar finalul are în vedere IDEEA PÂRÂȘULUI, și e vorba de un PÂRÂȘ a cărui PÂRĂ e
adevărată.
E adevărat că dacă un frate are pe nedrept ceva împotriva noastră, tot trebuie să
ÎNCERCĂM să soluționăm conflictul. E adevărat că uneori nu ține doar de noi. De fapt, tot
timpul ține și de celălalt. Mântuitorul ne îndeamnă să facem ce ține de NOI pentru ÎMPĂCARE.
Este suficient să ai o singură relație nesoluționată, ca toată închinarea ta să fie pângărită. Înaintea
lui Dumnezeu nu te poți lăuda cu celelalte 99% de relații bune cu frații tăi. Dacă ai o singură
relație în care nu ți-ai cerut iertare sau păstrezi judecată, neiertare, acel lucru îți afectează relația
cu Dumnezeu. În rugăciunea Tatăl nostru, Mântuitorul va atinge și problema iertării. Acum, El
pare să insiste pe IDEEA de a-ți cere iertare. Standardele sfințeniei lui Dumnezeu sunt atât de
sus, încât DOAR prin HAR putem veni să ne închinăm înaintea lui Dumnezeu. Avem nevoie să
fim IERTAȚI de Dumnezeu și de frații noștri. Acolo unde am falimentat în relații, e nevoie de
harul divin. Sunt situații în care avem nevoie să fim iertați de frații noștri. Și trebuie să avem
încredere în faptul că ei ne-au iertat. Uneori din neveghere și slăbiciune putem greși mult fraților
noștri. Și când ei ne iartă, trebuie să avem încrederea că ne-au iertat. Nu trebuie să ne gândim
Ev. Matei
 113

mereu că ei ne vor privi prin lentila acelei greșeli. La fel cum noi am iertat și am arătat har, și
alții pot ierta și pot arăta har. Trebuie să avem încredere în DISPONIBILITATEA fratelui nostru
de a se ÎMPĂCA. Mântuitorul mizează pe acest lucru. Mizează pe faptul că fratele care are ceva
împotriva noastră este DISPUS să se împace. Și e adevărat, că de cele mai multe ori, în
comunitatea sfinților, frații au disponibilitatea ÎMPĂCĂRII. Cel care nu are disponibilitatea
reconcilierii, se îndepărtează singur din Împărăția harului, dacă nu cumva a ieșit de mult. Nu poți
fi în Împărăția harului și să nu fii DISPUS la ÎMPĂCARE.
Prin pilda din v.25-26, Mântuitorul vorbește de un timp al harului, de un timp al
împăcării. Păcatul are efectul împietririi. Dacă ai ceva împotriva fratelui tău, sau fratele tău are
ceva împotriva ta, și continui astfel să vii înaintea lui Dumnezeu să te închini, atunci păcatul te
va ÎMPIETRI. Dumnezeu înaintea căruia vii să te închini ca un ipocrit, este Marele Judecător
care vede toate ascunzișurile inimii. Este un act de nebunie să vii să te închini la Templu cu
păcatul pe tine. Căci la templu locuiește Marele Judecător. Vii direct la judecată! Oamenii cred
că printr-o astfel de închinare pot compensa greșelile făcute. Dar o astfel de închinarea agravează
situația. Mai târziu, în Matei 18, Mântuitorul ne va vorbi despre aspra pedeapsă pe care o
primește cel care nu iartă. Suntem chemați ca în perioada harului să ne împăcăm cu fratele nostru
înainte ca păcatul să ne împietrească și să nu mai vedem lumina.

b) 5:27-32 – Adulter

Și în privința adulterului, fariseii scăzuseră standardele. Era incriminat adulterul, și

cineva care nu comisese adulter se considera MAI BUN, MAI NEPRIHĂNIT decât un curvar.
Isus le aduce aminte că în Lege nu era incriminat doar adulterul ci și actul de a pofti. Porunca
zecea, precum și alte pasaje incriminau actul de a pofti o femeie. Și înaintea sfințeniei lui
Dumnezeu acest lucru era mai grav decât era considerat adulterul în ochii lor. Mântuitorul aduce
din nou în discuție nu pedeapsa capitală ci cea eternă. Dacă oamenii erau de acord cu pedeapsa
capitală în dreptul adulterului, Isus propune pedeapsa eternă în cazul poftei. Dacă cineva a poftit
o femeie o singură dată, înaintea lui Dumnezeu el este un CURVAR. Ideea de INFIDELITATE
este compromisă. Și doar harul îl poate reabilita. Standardul este atât de ÎNALT și pedeapsa atât
de serioasă, încât singura SOLUȚIE este lepădarea mădularelor care ne duc în păcat.
Și această lepădare poate avea o dublă semnificație. Mântuitorul poate opera cu o
reducere la absurd. El ar spune: standardul sfințeniei lui Dumnezeu este atât de înalt încât dacă
vrei să fii mântuit prin eforturile tale, singura ta șansă să nu păcătuiești este efectiv să îți scoți
ochiul și să îți tai mâna. Dar chiar dacă îți scoți ochiul drept, rămâne cel stâng și dacă îți scoți
ambii ochi, rămâne pofta în minte. Și mergând pe acest drum, iți dai seama că singura șansă să
nu comiți păcatul este să îți iei viața. Dar a-ți lua viața este păcat. Deci nu este nici un drum de
ieșire, pe drumul de a încerca să atingi standardele sfințeniei lui Dumnezeu prin tine însuți.
De asemenea, Mântuitorul poate avea în vedere și ideea de luptă cu firea pământească.
Cel care acceptă înălțimea standardelor sfințeniei lui Dumnezeu și propriul faliment, va căuta
soluția în mila și harul divin. Și harul divin va oferi mai întâi iertarea, și APOI puterea de a
Ev. Matei
 114

răstigni poftele firii pământești. Cel ce primește iertarea, primește și puterea de a se lupta cu
păcatul. El nu se mai luptă cu păcatul pentru a dovedi că este mai bun sau pentru a dovedi ceva.
El se luptă cu păcatul pentru a rodi spre slava lui Dumnezeu și nu se mai luptă prin sine, ci prin
puterea Duhului. Și în această luptă duhovnicească, el este chemat să lupte PÂNĂ la SÂNGE
împotriva păcatului (Evrei 12:4) și este chemat să omoare mădularele lui care sunt pe pământ:
 De aceea, omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăția,
patima, pofta rea, și lăcomia care este o închinare la idoli. (Coloseni 3:5)

În lupta cu păcatul nu trebuie să fie MILĂ. Și uciderea poftei înseamnă efectiv o

MOARTE a eului. Ceva din noi moare de fiecare dată când renunțăm să urmăm dorințele
păcătoase ale firii pământești. Și din acest punct de vedere trebuie să ucidem ochiul care vrea să
poftească și mâna care vrea să păcătuiască. Deși mântuirea nu este prin Lege, persistarea în păcat
ne duce la pierzare veșnică. Complacerea în păcat înseamnă necredință, iar necredința și păcatul
ucid credința mântuitoare. Și fără credință, ieșim din spațiul neprihănirii primite în Hristos. Din
cele ce scriu se observă că realizăm interpretarea predicii de pe munte în lumina ansamblului
învățăturii lui Isus și în lumina ansamblului învățăturilor Noului Testament.
Fariseii scăzuseră standardele nu doar în contextul crimei și adulterului, ci și în contextul
familiei și al divorțului. Am comentat cu alte ocazii problematica divorțului și vom dezvolta
această temă în cap.19 din Matei. Fariseii nu au înțeles spiritul Legii care orienta inima omului
spre centrul valorilor și sfințeniei lui Dumnezeu. Fariseii căutau mereu marginea, granițele
poruncilor Legii. Când cineva se gândește cum poate fi mai aproape de păcat dar fără să
păcătuiască, este deja pe un drum al morții. Când cineva este mereu preocupat de granițele
impuse de Lege și nu înțelege spiritul Legii care îl împinge spre Centru, atunci este de mult pe
drumul devenirii unui Fariseu. Ei vor căuta mereu portițe de scăpare pentru a scăpa de cerințele
profunde ale Legii.
Cu privire la căsătorie, e adevărat că Legea vorbește în Deut.24 de o carte de despărțire.
Dar acel text nu încurajează divorțul și nici nu este un cec în alb pentru divorț. Pasajul în original
sună astfel: Dacă un om găsește ceva rușinos la soția sa și îi dă o carte de despărțire..., și nu: dacă
găsește ceva rușinos SĂ ÎI DEA o carte de despărțire. E adevărat că pasajul poate include și
posibilitatea de a da soției o carte de despărțire, dar pasajul semnalează mai degrabă o tristă
realitate din popor, și anume că vor fi situații când bărbații își vor alunga soțiile. Legea nu vine
să aprobe aceste situații, ci să aducă niște principii în aceste situații conflictuale la care evreii
ajungeau din pricina împietririi inimii lor. Și legea din Deut.24 nu vine să aprobe practica
divorțului ci SĂ INTERZICĂ femeii să se întoarcă la bărbatul dintâi dacă între timp s-a dus la un
al doilea bărbat. Explicația este: să nu se întoarcă la bărbatul dintâi, după ce s-a pângărit ea. Deci
prin faptul că s-a dus la alt bărbat după ce a fost alungată, ea s-a pângărit. Și din această pricină, i
se interzice să se întoarcă la primul bărbat. De ce s-a pângărit ea?
Dacă practica cu această carte de despărțire ar fi fost SFÂNTĂ, de ce s-ar pângări ea,
dacă se duce la un al doilea bărbat? Tocmai pentru această practică a cărții de despărțire este
îndoielnică și înșelătoare. Legea din Deut.24 nici nu interzice în totalitate practica divorțului, dar
Ev. Matei
 115

nici nu o aprobă. Ea semnalează situația ipotetică în care cineva își alungă soția și aceasta se
recăsătorește cu altcineva. Dumnezeu, care știa că totdeauna vor fi săraci în țară, știa și faptul că
vor exista astfel de situații în popor din pricina egoismului și împietririi inimii lor. Și Legea dată
de Dumnezeu pare să țină cont de limitele oamenilor și de contextul cultural al vremii. De aceea,
Legea nu desființează de exemplu poligamia, care a fost invenția omului și o abatere gravă de la
modelul din Eden. Dar Legea, deși nu încurajează poligamia, o acceptă. La fel pare a fi și în
cazul divorțului. Legea nu încurajează divorțul, dar pune în calcul o astfel de situație. Și vine cu
porunca din Deut.24 tocmai pentru a atrage atenția asupra faptului că această practică nu este
curată înaintea lui Dumnezeu. Căci femeia care a primit o carte de despărțire și se duce la alt
bărbat SE PÂNGĂREȘTE. Și astfel reîntoarcerea la primul bărbat ar fi O MARE URÂCIUNE
înaintea Domnului. Spiritul Legii era altul. Cei doi vor deveni UNA, spune tot Legea în Eden.
Căsătoria nu este o joacă. Este o unire specială pe care o face însuși Dumnezeu. Și dacă o face
Însuși Dumnezeu, nu te poți juca cu despărțirea. Căsătoria este un legământ înaintea lui
Dumnezeu, și omul să nu despartă ceea ce Domnul a unit. De asemenea, în Maleahi Domnul ne
spune că El urăște despărțirea în căsătorie. Acesta este centrul Legii spre care ne îndreaptă
inimile spiritul Legii. Deci spiritul Legii ne călăuzește spre preocuparea de a face tot ce ține de
noi ca cei doi să rămână ÎMPREUNĂ.
Dar preocuparea Fariseilor era cu privire la graniță, și anume: în ce situația este legitim
să dăm o carte de despărțire soției? Fariseii căutau portițele de scăpare din căsătorie. Când pot
divorța fără să păcătuiesc împotriva Domnului? Din start problema era pusă greșit. Și pornind de
la o înțelegere greșită a Legii din deut.24 ei se întrebau: care este acel lucru rușinos care
legitimează divorțul? Dar ei nu vedeau că textul nu a fost scris pentru a aproba divorțul, ci pentru
răscumpăra ce se poate răscumpăra dintr-o situație de divorț. Și legea răscumpăra adevărul că
unirea prin căsătorie nu este o joacă, și despărțirea are consecințe grave, și anume: oferă femeii
posibilitatea PÂNGĂRIRII printr-o altă căsătorie, și reîntoarcerea la primul bărbat ar fi o mare
URÂCIUNE înaintea Domnului. Dacă divorțul ar fi ceva acceptat de Domnul, de ce s-ar pângări
femeia printr-o altă căsătorie, și de ce reîntoarcerea la primul bărbat ar fi o mare urâciune mai pe
urmă? Fariseii nu puneau aceste întrebări. Dezbaterile lor erau altele: ce înseamnă acel lucru
rușinos care ar legitima cartea de despărțire? Și erau două grupări. Gruparea liberală includea
aproape orice în categoria lucru rușinos. A doua grupare era conservatoare și includea mai puține
lucruri în categoria cu pricina. Dar ambele grupări erau permisive în ce privește divorțul și
explorau granițele și nu centrul. Ei nu porneau de la premisa că Dumnezeu este pentru căsătorie
și împotriva divorțului, și dacă divorțul poate fi permis (și nu încurajat) în anumite situații, el
trebuie să fie ULTIMA variantă la care se apelează după ce au fost epuizate toate celelalte. Și
chiar Legea din Deut.24 nu încuraja divorțul, ci trăgea un semn de alarmă că este un act
îndoielnic ce poate avea consecinţe grave asupra celor implicați. De ce s-ar pângări femeia?
Mântuitorul pare să ne explice: dacă are loc o despărțire facilă, așa cum sugerează pasajul din
Deut.24, atunci acea despărțire este doar înaintea oamenilor, dar înaintea Domnului femeia
rămâne legată de bărbatul ei. Și atunci dacă se duce cu un alt bărbat ea se pângărește, iar
revenirea ulterioară la primul bărbat ar fi o mare urâciune, căci ar necinsti ce înseamnă căsătoria
Ev. Matei
 116

înaintea Domnului și ar scădea de tot standardele în ce privește unirea dintre un bărbat și o

femeie. Mântuitorul explică astfel: ori și cine își va lăsa nevasta, afară numai din pricină de
curvie, îi dă prilej să preacurvească (adică să se PÂNGĂREASCĂ). Înaintea Domnului ea e
legată încă de primul bărbat, și prin alungarea de acasă ea este împinsă SPRE alți bărbați, deci
spre preacurvie. Trebuie să ne aducem aminte că în acea vreme, femeia era cel mai adesea
întreținută de bărbat. Căsătoria era și un mijloc de supraviețuire pentru femeie. Deci Mântuitorul
nu aprobă nici una din cele două grupări, ci arată care sunt adevăratele standarde ale lui
Dumnezeu cu privire la divorț. Acum pornind de la acest pasaj, creștinii au ajuns în alte extreme.
De aceea, fără să scădem standardele Legii lui Dumnezeu, facem următoarele OBSERVAȚII
extrem de importante:
 Mântuitorul semnalează EXCEPȚIA care poate legitima DIVORȚUL: afară din
pricină de CURVIE. De unde această excepție? Însuși Dumnezeu a dat lui Israel o
carte de despărțire pentru că Israel a curvit cu alți dumnezei (vezi cartea Ieremia).
Cel ce curvea trebuia pedepsit după Lege cu MOARTEA. Era clar și o rupere a
legăturii de căsătorie. Domnul știa însă că de multe ori nu se aplica pedeapsa cu
moartea cu privire la curvie. Și atunci, în acest context extrem, se poate vorbi
despre posibilitatea divorțului. La fel cum curvia spirituală rupe legătura cu
Dumnezeu, la fel și curvia fizică RUPE legătura de căsătorie, și deschide calea
către divorț. Și mântuitorul folosește termenul general de CURVIE incluzând aici
nu doar adulterul, ci și celelalte necurății sexuale condamnate de Lege: zoofilia,
homosexualitatea, lesbianismul.
 Mântuitorul adresează aceste cuvinte poporului lui Dumnezeu. E important să
semnalăm acest lucru, căci, deși legea morală a lui Dumnezeu este aceeași,
Dumnezeu tratează diferit o situație din poporul lui Dumnezeu și ce se întâmplă în
afara Împărăției lui Dumnezeu. Este un act de neînțelepciune să încerci să aplici
toate poruncile Împărăției în afara Împărăției. Pavel ne focalizează spre a judeca
pe cei dinlăuntru, căci pe cei de afară îi judecă Dumnezeu.
 Mântuitorul sesizează o problemă în cazul divorțurilor facile, dar NU
PRECIZEAZĂ soluția la această problemă. Unii creștini au venit imediat cu
soluții de genul: omul (întors la Dumnezeu din lume, de-abia intrat în Împărăția
lui Dumnezeu) să se întoarcă la prima soție etc.
 Mântuitorul precizează aici doar un aspect despre divorț, aspect foarte relevant în
contextul cultural din acea vreme. Nu poți construi DOAR de la acest pasaj
întreaga teologie despre DIVORȚ. Pavel vine în 1 Cor.7 cu ASPECTE NOI
despre care precizează clar că Domnul nu vorbise până atunci nici prin Lege și
nici prin Isus. Pavel vine deci cu o perspectivă NOUĂ și completă asupra
divorțului pe care o aplică BISERICII, care avea să primească în Împărăție
milioane de fii risipitori care și-au risipit prima parte a vieții cu femeile
desfrânate. În mod surprinzător pentru unii care se grăbesc să găsească soluții
extreme ce rezolvă toate situațiile, tatăl din pildă îl primește în casă pe fiul
Ev. Matei
 117

risipitor și nu îl trimite înapoi la prima femeie cu care s-a culcat și cu care, după
Lege, a și devenit UNA (vezi comentariul lui Pavel din 1 cor.6 despre CURVIE).

Nu vreau să dezvolt acest subiect aici, căci nici Isus nu îl dezvoltă. El doar condamnă
teologia vremii din interiorul poporului lui Dumnezeu care a scăzut standardele căsătoriei și a
propus o abordare foarte permisivă a divorțului. Isus însă nu dezvoltă teologia divorțului, nu vine
cu soluții la problema identificată, și mai ALES nu vorbește despre divorț în contextul mult mai
complex al BISERICII (lucru pe care îl va face Pavel), ci în contextul poporului evreu din
vremea Sa.

5:33-37 - Jurământ

Predica de pe munte trebuie înțeleasă în contextul în care a fost rostită. La fel cum pasajul
despre divorț trebuie interpretat în contextul cultural al vremii, la fel este cazul și despre acest
pasaj. În vremea lui Isus, din nefericire, poporul lui Dumnezeu era într-o mare decădere morală.
Sub masca unei religiozități excesive se ascundea o mare iubire pentru această lume, pentru bani
și putere, de unde izvora și multă minciună și înșelătorie în popor. Și minciuna ajunsese ceva atât
de obișnuit încât trebuia să îl pui pe aproapele tău să jure pentru a putea avea încredere în el. Și
ca să fii sigur că nu te minte trebuia să îl pui să jure pe ceva cât mai de preț. Astfel, era grav să
încalci un jurământ sfânt, dar nu era la fel de grav să spui o minciună cotidiană.
Legea accepta jurământul, dar era de obicei vorba de un jurământ față de Dumnezeu. Și
cel ce jura, jura înaintea Domnului și nu jura PE CEVA anume. De asemenea Legea
incriminează și MINCIUNA. Nu doar încălcarea unui jurământ sacru, dar și minciuna era
PĂCAT. Având în vedere toate aceste lucruri, înțelegem de ce Isus vine cu soluția: să nu jurați
nicidecum. Ei au comutat practica jurămintelor în relațiile cu semenii, și aceasta pentru că
minciuna era îngăduită. De asemenea, ei au început să jure pe diverse lucruri, care de care mai
sfinte. Mântuitorul DEZAPROBĂ TOTAL o astfel de practică greșită a jurământului: dar Eu vă
spun: Să nu jurați nicidecum; nici PE CER,...nici pe pământ, ...nici pe Ierusalim,...nici pe capul
tău. Nu poți JURA pe ceva care nu este al tău! Nu poți jura pe lucrurile altuia! Este o nebunie
acest lucru! De asemenea, în poporul lui Dumnezeu, relațiile trebuie să fie pline de adevăr, și
minciuna NU ESTE acceptată. Relațiile dintre cei din poporul Domnului trebuie să fie niște
relații bazate pe iubire și încredere. Jurământul nu e necesar. Vorbirea trebuie să fie DOAR da,
da și nu, nu. Jurământul era soluția lor pentru un context în care minciuna era așa de răspândită.
Mântuitorul dezaprobă această soluție și propune ce propune și legea:
 Fiecare să spună aproapelui său adevărul! (Zaharia 8:16)

Mântuitorul nu desființează jurământul propus de Lege, ci dezaprobă practica

jurămintelor din vremea Sa. Dumnezeu Însuși se jură pe Sine, iar Pavel practica jurământul și
după convertire (vezi Fapte 18:18). De aceea, cei care, pornind de la pasajul din Matei, și-au pus
problema dacă este păcat să juri de exemplu la tribunal în cadrul unui proces, interpretează din
Ev. Matei
 118

păcate Legea ca fariseii, rămânând la litera Legii, blocați în detalii, și fără să țină cont de context
și de ansamblu.

5:38-48 – Suferirea răului și iubirea vrăjmașului

Și acest pasaj trebuie înțeles în lumina ansamblului și în contextul în care a fost rostit.
Deși în predica de pe munte, Mântuitorul introduce și unele accente specifice Noului Legământ,
El nu contrazice Legea lui Moise, ci îi arată adevăratele semnificații și adâncimi. Ideea de
suferire a răului și iubire a vrăjmașului nu este NOUĂ. Ea este revelată cu claritate în Vechiul
Legământ. Chiar argumentul dat de Mântuitorul este specific și Vechiului Legământ, și anume:
Dumnezeu dă ploaie și peste cei buni, și peste cei răi. Dumnezeu arată dragoste față de vrăjmașii
Lui. Acest lucru se vede în natură. Dar se vede și în istoria lui Israel. Dumnezeu arată dragoste
față de Neamurile din Canaan și face tot ce se poate ca ele SĂ NU FIE NIMICITE. Dumnezeu
arată dragoste față de Israel cel idolatru și față de împărații care se împotriveau poruncilor Sale.
Tot Vechiul Testament este PLIN de manifestarea iubirii Domnului față de vrăjmașii Lui.
Domnul nu vrea moartea păcătosului, ci Îl cheamă cu dragoste la pocăință. Aceasta este INIMA
lui Dumnezeu revelată în vechime. Da, Domnul este și sfânt și drept, și aduce judecata la un
anumit moment. Dar ÎNAINTE de judecată se manifestă mereu iubirea Sa care cheamă pe
păcătos de la calea sa cea rea. Și în acest sens e suficient să ne aducem aminte din 1,2 Împărați
despre răbdarea și dragostea lui Dumnezeu față de Ahab. Dragostea Domnului față de vrăjmașii
Lui revelată în vechiul Testament este o dragoste abundentă, șocantă prin mărimea și răbdarea ei.
Și această dragoste se manifestă deopotrivă față de Israel și neamuri.
Iar slujitorii lui Dumnezeu din vechime urmează modelul Tatălui ceresc și întrupează și
această dragoste. Moise mijlocește pentru vrăjmașii lui din poporul Domnului, și la fel și toți
proorocii. David suferă prigoana lui Saul și răspunde CU BINE la RĂUL făcut de Saul. E
adevărat că găsim aceste personaje și în situații în care cu sabia în mână nimicesc pe vrăjmași.
Dar mare atenție: ei puteau face acest lucru ca o împlinire a judecății lui Dumnezeu, și nu ca o
simplă răzbunare pământească, și puteau împlini această judecată doar la porunca divină și la
momentul hotărât de Domnul. Porunca ochi pentru ochi și dinte pentru dinte era doar un aspect
din Lege și propunea disciplinarea celor ce păcătuiesc în cadrul poporului sfânt. Și această
disciplinare avea rol benefic pentru cel în cauză. Ea împlinea dreptatea divină în cadrul poporului
lui Dumnezeu și ajuta pe cel ce a greșit să nu mai repete greșeala. Ideea de a-ți urî vrăjmașul era
de asemenea valabilă în contextul judecății divine. Când Domnul hotăra că a sosit ceasul
judecății asupra unui om sau a unui popor ATUNCI judecata trebuia împlinită fără milă. Dar
înainte de acest moment era vremea harului, și în această vreme a harului omul lui Dumnezeu
trebuia să urmeze exemplul Tatălui ceresc și să arate și el har și dragoste către vrăjmașii
Domnului. E adevărat că în Noul Legământ funcția înfăptuiri judecății prin sabie este luată
poporului lui Dumnezeu. Biserica e chemată să disciplineze doar pe cei dinlăuntru și la judecată
să judece lumea și îngerii. Dar până atunci e vremea harului în care ea trebuie să arate har
vrăjmașilor Domnului. Aceasta este o schimbare între cele două legăminte. Dar schimbarea nu
Ev. Matei
 119

constă în aducerea a ceva nou (iubirea vrăjmașului), ci mai degrabă în permanentizarea acestei
iubiri revelate încă din vechime. Observăm din nouă că fariseii au interpretat Legea alegând
DOAR detaliile care le conveneau, rămânând la litera Legii și ignorând ansamblul, precum și
acele pasaje care ofereau o lumină nouă celor pe care își construiau ei teologia. Spiritul Legii
izvorăște din cunoașterea ansamblului Legii, precum și din cunoașterea Dumnezeului VIU din
spatele Legii. Fără această cunoaștere, omul va rămâne blocat în tot felul de reguli și rețete pe
care le va generaliza și le va aplica neînțelept în diferitele contexte ale Legii. Legea nu este un
set exhaustiv de reguli și rețete. Regulile din Lege ne revelează inima lui Dumnezeu și principiile
sfinte care izvorăsc din caracterul Lui. Acestea două îl vor călăuzi pe omul sincer să descopere
voia lui Dumnezeu în diferitele contexte ale vieții și ale istoriei! Niciodată împlinirea unei
PORUNCI nu trebuie să intre în contradicție cu CARACTERUL Dumnezeului care a dat Legea
și nici cu spiritul Legii!
Mare atenție la cei care caută rețete și reguli pentru tot și orice. Mare atenție la cei care
adaugă reguli și rețete. Viața este complexă. Nu există reguli și rețete. Există însă frumuseţea
unui Dumnezeu minunat, spiritul legilor Sale și principiile divine sin spatele diferitelor reguli.
Acestea ne vor călăuzi să găsim soluția divină pentru fiecare context în parte. Regulile și rețelele
sunt căutate căci ele oferă iluzia siguranței, și apoi iluzia neprihănirii personale. Dar Domnul ne
cheamă să căutăm voia Lui în fiecare context. Și de aceasta avem nevoie de Lumina Sa divină în
fiecare zi. Și avem nevoie să acceptăm incertitudinea și dependența de Dumnezeu fiecare clipă.
Și avem nevoie să lepădăm lenea cognitivă, să trudim pentru a cunoaște ansamblul revelației și
să ne smerim pentru a cunoaște spiritul Legii. Și de asemenea să analizăm cu atenție FIECARE
context în parte. Și uneori pentru contexte similare soluția este total opusă.
Personalitatea legalistă, înclinată spre reguli și regulamente, se va întreba: deci înseamnă
ca ori de câte ori cineva îmi dă o palmă, să întorc literalmente obrazul? Înseamnă să
împrumut fără discernământ pe oricine ÎMI cere?
Dar cel ce a înțeles abordarea propusă de Mântuitorul va urmări spiritul legilor Sale și va
căuta să înțeleagă contextul specific căruia i se adresează Mântuitorul. Înainte de a dezvolta acest
lucru, precizez faptul că nici măcar întoarcerea obrazului nu este ceva nou. Iată ce ne spune
profetul Ieremia:
 Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului. Este bine pentru un om să poarte
un jug în tinerețea lui. Să stea singur și să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe
grumaz, să-și umple gura cu țărână, și să nu-și piardă nădejdea; să dea obrazul
celui ce-l lovește și să se sature de ocări. (Plângerile lui Ieremia 3:26-30).

Isaia de asemenea profețește astfel despre Mesia:

 Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea și nu M-am împotrivit și nu M-am tras
înapoi. Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau și obrajii înaintea celor ce-
Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns Fața de ocări și scuipări. (Isaia 50:5-6).

Ev. Matei
 120

Deci nici măcar ideea de a întoarce și celălalt obraz nu este nouă. Ieremia nu
generalizează acest act, ci îl aplică într-un context specific: când Domnul își pune un jug pe
grumaz. Și el poate avea în vedere perioada când el a fost prigonit de Israel, sau perioada în care
Israel era în robia babiloniană. Ambele situații au în vedere faptul că cineva MAI PUTERNIC te
asuprește. Acest lucru este îngăduit de Dumnezeu, și de aceea îndemnul lui Ieremia este să
suporți și să rabzi, să nu te împotrivești celui care îţi face rău.
Exemplele pe care le dă Mântuitorul ne arată că și El avea în vedere un context specific
de asuprire. În primul rând El face aluzie la opresiunea romană. Evreii erau supuși romanilor.
Romanii îi asupreau și de exemplu aveau voie conform legii de atunci să ceară unui supus să îi
care lucrurile O MILĂ, dar nu mai mult de o milă. Mântuitorul ia ca exemplu această situație
foarte cunoscută pentru cei de atunci. Deci ascultătorii își dădeau repede seamă că se referă la
relația iudeilor cu romanii. Apoi, Isus va anticipa contextul de PRIGOANĂ de care vor avea
parte cei credincioși (vezi 5:44). Și e important să înțelegem acest lucru pentru a deosebi spiritul
poruncii și pentru a nu rămâne în spirit fariseic la niște reguli și rețete pe care să le generalizăm
pripit. Dacă privim în lumina ansamblului Noului testament observăm următoarele:
 Isus nu întoarce obrazul celui ce îl va lovi înaintea Marelui Preot, și nici Pavel nu
va întoarce obrazul când este interogat de mai marii Iudeilor.
 Isus, până să sosească ceasul hotărât de Tatăl, fuge de prigonitori pentru a-și
scăpa viața. La fel face și Pavel în fapte.
 Tot în Fapte, Pavel face apel la dreptul roman când este prins în Templu.

Aceste exemple de mai sus ne ajută să deosebim spiritul Legii din Matei 5c și să nu
rămânem la un singur tip de comportament. Deosebim mai întâi sfera atitudinii de cea
comportamentală. În sfera ATITUDINII, cel credincios este chemat să ierte toți vrăjmașii, să îi
iubească, să îi binecuvânteze, să se roage pentru ei. Dar COMPORTAMENTUL poate să difere
de la situații la situații. De exemplu, într-un context de regim totalitar împotriva creștinismului,
atunci elementele comportamentale propuse de Mântuitorul pot fi luate literalmente. Oricum,
prigonitorul DEȚINE puterea, și dacă nu vrei să îi dai haina, ți-o va lua cu forța. Și atunci, în
acest CONTEXT ne cere să ȘOCĂM prin disponibilitatea noastră de a suferi și răbda opresiunea.
Dar nu cred că același lucru se cere unui creștin în vremuri de pace și liniște când un hoț îi intră
în curte. Aici el are libertatea să apeleze la ajutorul legiuitorului care este pus de Dumnezeu să
păstreze ordinea și liniștea în societate (Rom.13). El nu va apela la Legiuitor din răzbunare
personală și atât. El va încerca să apeleze la Legiuitor cu o altă atitudine. El va avea în vedere
protejarea familiei sale, a celorlalți semeni din societate, disciplinarea celui în cauză. Dar nu este
rețetă. În funcție de context, călăuzit de Duhul prin lumina ansamblului Legii și prin spiritul
Legii ce izvorăște din inima Dumnezeului celui viu care a adat legea, va căuta voia Lui în fiecare
situație. Mântuitorul ne cere să fim blânzi ca porumbeii, dar înțelepți ca șerpii. De asemenea,
credinciosul are și mandatul preoției, și responsabilitatea de a-și proteja familia și frații. Oricum,
Mântuitorul ne provoacă să răspundem cu BINE la RĂU, să biruim RĂUL prin bine. Dar ne
cheamă și la discernământ. Creștinul trebuie să aibă mereu disponibilitatea de a suferi RĂUL
Ev. Matei
 121

care i se face, și să răspundă cu bine la rău, DAR nu este chemat să sufere mereu RĂUL. E
important să semnalăm din nou că Mântuitorul are în vedere contextul robiei romane și apoi un
context de prigoană fizică la care sunt supuși creștinii. Dar cum spuneam sunt și alte exemple
care ne arată că cel credincios trebuie să fugă de cel care îi face rău și să se apare de abuz, să își
apare demnitatea și să apeleze la drepturile sale oferite de lege. În ce situații să reacționeze într-
un fel, și în ce situații altfel? Nu este rețetă. E nevoie de discernământ. Uneori chiar într-un
context de stabilitatea socială când legea este de partea lui, este indicat ca un credincios să NU
apeleze la Lege, ci să răspundă comportamental cu BINE la RĂU.
Putem menționa în acest context și dimensiunea relațională. Cel credincios este chemat să
IERTE, dar ideea de reconciliere efectivă cu persoana care a înfăptuit răul este adesea
CONDIȚIONATĂ de pocăința acestuia. Un exemplu clasic este disciplinarea curvarului din
Corint. El trebuie iertat în inimă de Corinteni, dar nu trebuia iertat în context relațional până când
acesta avea să se pocăiască. Cu alte cuvinte, ei nu trebuiau să aibă legături cu el până când acesta
avea să își recunoască păcatul. Dumnezeu Însuși care dă ploaie peste cei buni și cei răi, nu
primește ÎN RELAȚIE pe cei răi decât dacă aceștia se pocăiesc cu adevărat. Iosif își iertase de
mult frații, dar nu a fost dispus să reînceapă relația cu ei decât după ce i-a testat și a fost sigur de
faptul că ei se pocăiseră de păcatul lor. Cel credincios trebuie să întrupeze și dragostea lui
Dumnezeu, dar și sfințenia și demnitatea Lui. Este un echilibru greu de atins. Noi fugim mereu
spre extreme și avem tendința să încurcăm borcanele. În contexte în care trebuie să iertăm, să
suferim răul și e indicat să răspundem VIZIBIL cu bine la rău, invocăm dreptul la demnitate. Iar
în contexte în care e important să apărăm demnitatea noastră şi a familiei noastre, suferim răul
fără să ne ceară Dumnezeu acest lucru. Blânzi ca porumbeii și înțelepți ca șerpii – NU E UȘOR
deloc.
Evreii se aflau din pricina păcatelor lor într-un context de opresiune, erau sub robie
romană. Și erau plini de ură față de vrăjmași, și mereu puneau la cale răscoale și revolte. Și au
fost mai mulți care s-au declarat Mesia și oamenii i-au urmat și s-au răsculat împotriva
romanilor. Aceasta era moda vremii. Acum, se ridicase Isus ca lider în popor. Lumea îl urma.
Avea ucenici. Acest lucru nu era ceva nou. Isus vrea să le arate că El nu urmează MODA
răscoalelor. El nu este un nou erou care va iniția o nouă revoltă ÎMPOTRIVA Romanilor. El îi
cheamă pe evrei la împlinirea mandatului preoției față de Romani în contextul robiei. Oare Isus
nu urmează spiritul Legii revelat în cărțile Daniel, Estera, Ezra și Neemia? Daniel a acceptat
contextul robiei hotărât de Domnul. El nu a inișiat răscoale, el și-a ămplinit mandatul preoției în
contextul robiei venit de sus. Și a așteptat cu răbdare MOMENTUL în care Dumnezeu avea să
schimbe El contextul de opresiune. Daniel a fost plin de bunătate față de cei care i-au distrus
neamul și țara și a slujit în Babilon vrăjmașilor Lui ca Domnului. La fel au făcut și Mardoheu și
Ezra și Neemia. Mântuitorul nu face decât să îi cheme pe evrei să împlinească spiritul Legii în
contextul robiei romane. Când Domnul va realiza izbăvirea, va fi altceva. Izbăvirea de romani nu
trebuia să înceapă însă cu o răscoală, ci cu pocăința poporului și apoi cu hotărârea divină a
singurului care are dreptul să schimbe stăpânirile.

Ev. Matei
 122

În comentariu am insistat și pe cealaltă latură e demnității creștine revelată de alte părți

din Noul Testament pentru că noi nu trăim acum întru-n context de prigoană sau opresiune
socială. Deși principiul dragostei și iubirii vrăjmașului rămâne mereu valabil, el se aplică diferit
în funcție de context. În contextul de astăzi al României, eu nu aș accepta sub nici o formă să fiu
înjurat sau jignit frecvent de șef la locul de muncă. Aș cere Domnului putere să îl iert în inima
mea, nu i-aș răspunde cu jigniri, dar în același timp aș face tot ce ține de mine pentru a-mi apăra
demnitatea: de la a discuta personal cu el, de la darea lui în judecată până la actul demisiei. Este
una când ești închis în temniță la mâna asupritorului, și este alta când poți aplica principiul
dreptului roman din fapte sau principiul de a fugi din cetate în cetate când ești prigonit. Și dacă
aș apela la dreptul roman aș încerca să o fac nu ca un om firesc plin de resentimente care caută
răzbunare personală, ci cu demnitatea unui rege plin de milă și de iertare. Nu e ușor, dar aceasta
e provocare de a fi sare și lumină. Noi suntem chemaţi nu să împlinim un set de reguli și rețete,
ci să ÎNTRUPĂM frumusețea Domnului în diferitele contexte ale vieții. Aceasta e cu totul
altceva. Fariseii care citesc predica de pe munte vor vedea în ea tot un set de regulamente seci și
înguste, tot cum au văzut și în Legea lui Moise. Dar e cu totul altceva să înțelegi că ești chemat
să întrupezi gloria unui Dumnezeu viu, glorie care se manifestă diferit în contexte diferite.
Nu oare la aceasta îi cheamă Mântuitorul la finalul cap.5. El încearcă să îi desprindă din
acel set de reguli și regulamente și să îi provoace să fie CA TATĂL. În cele din urmă, a împlini
un set de reguli și regulamente exterioare este ușor. Dar a preschimba lăuntrul după chipul
Tatălui pentru ca în afară să strălucească slava Tatălui e cu totul altceva.
Finalul cap.5 arată că Mântuitorul nu scade deloc standardele. El nu ține cont că suntem
născuţi în păcat, că ne întoarcem la Dumnezeu din iad, plini de boli. Standardele rămân standarde
și nu se negociază, iar standardul pentru toți creștinii este cât se poate de clar: mereu și tot
TIMPUL să fim DESĂVÂRȘIȚI. Și nu oricum, ci să fim DESĂVÂRȘIȚI după cum și Tatăl din
ceruri este DESĂVÂRȘIT. Acesta este standardul. În predica de pe munte am comentat și voi
mai comenta provocarea și problemele ridicate de standardele înalte ale Legii. Într-adevăr,
dincolo de a detalia fiecare poruncă în parte, mă simt îndemnat să caut spiritul Predicii de pe
munte, să caut să explorez provocările ansamblului. Și cea mai mare provocare este dată de
DISCREPANȚA dintre viețile noastre și STANDARDELE atât de înalte ale Legii? Oare aș
putea îndrăzni să spun că măcar o clipă din viața mea de creștin am fost DESĂVÂRȘIT precum
Tatăl este DESĂVÂRȘIT? Și totuși aceasta e chemarea. Iar la final, deși soluția harului străbate
întreaga predică de pe munte, încheierea este foarte FERMĂ: doar cel ce ascultă și
ÎMPLINEȘTE poruncile Mele va intra în Împărăția cerurilor!
Cum să mă raportez în viața mea de creștin la aceste standarde atât de înalte? Iată marea
întrebare! Dacă le scad ca să mă simt bine, greșesc ca Fariseii. Dacă le las acolo sus, disper. Ce
este de făcut?
Prima secțiune prin care Mântuitorul explică neprihănirea cerută de sus este focalizată pe
RELAȚIA cu aproapele. Mântuitorul abordează în ordine următoarele tipuri de relații:
 Relația cu fratele (care poate fi mai întâi chiar din familie, și apoi un prieten, și
apoi cineva din poporul lui Dumnezeu..)
Ev. Matei
 123

 Relația cu sexul opus

 Relația cu soția
 Relația din viaţa cotidiană cu diferiți oameni din poporul lui Dumnezeu
(jurământul...)
 Relația cu vrăjmașii, asupritorii, prigonitorii

Într-un fel Mântuitorul începe cu relațiile din familia în care ne-am născut, apoi merge
mai departe la relațiile din familia pe care o întemeiem, apoi la relațiile cu ceilalți frați din
poporul Domnului, și apoi la relația cu Neamurile, și în particular la cea cu vrăjmașii. În toate
aceste tipuri de relații, Mântuitorul înalță standardele sfințeniei lui Dumnezeu și arată că ținta
poruncii este dragostea de aproapele. Relația cu Dumnezeu nu poate fi despărțită de relația cu
semenii. Relația cu semenii trădează adevărata calitate a relației noastre cu Dumnezeu. Nu putem
să îl iubim mai mult pe Dumnezeu decât ne iubim semenii. Iubirea față de semeni este cel mai
bun barometru al iubirii noastre față de Dumnezeu. Tendința fariseului și a celui care își
construiește o neprihănire personală va fi mereu să disocieze dragostea de Dumnezeu de iubirea
de semeni. Și astfel, Fariseul va avea multe relații bolnave, și va răni pe mulți, sau va fi
indiferent, dar el se va considera o persoană care îl iubește sincer pe Domnul și va plusa în
domeniul religiozității, care ține direct de relația cu Domnul. Dumnezeu este dragoste, iar
împlinirea Legii înseamnă a întrupa dragostea Creatorului. Fariseul va încerca să respecte
regulile de conviețuire cu semenii, dar nu o va face din dragoste, ci ca să nu-și strice neprihănirea
personală, ca să nu îşi strice imaginea bună față de sine și față de Domnul. Lui nu îi va păsa cu
adevărat de semeni, ci aceștia vor fi un pretext pentru construirea neprihănirii personale. El nu se
va purta frumos cu semenii din dragoste, ci pentru că are nevoie de acest lucru pentru a se putea
socoti mai bun și mai neprihănit ca ceilalți.

Capitolul 6

6:1-18: MOTIVAȚIA NEPRIHĂNIRII

Neprihănirea cerută de Dumnezeu este detaliată în secțiunea 5:21-6:34. Ea este compusă din
trei mari părți:

A) Raportarea la SEMENI (5:21-48)

B) MOTIVAȚIA neprihănirii (6:1-18)
C) Raportarea la LUCRURILE MATERIALE (6:19-34)

Apoi urmează pasajul despre spiritul de judecată din 7:1-6 care are un rol special în Predică.
Vom discuta acest aspect mai târziu.

Ev. Matei
 124

Predica de pe munte ne arată două mari domenii care rostesc adevărul despre relația noastră
cu Dumnezeu cel nevăzut: raportarea la semeni și raportarea la bani. Adevărul despre INIMA
noastră iese la iveală în relația cu semenii și în relația cu lucrurile materiale. În aceste două
domenii Dumnezeu așteaptă să RODIM spre slava Lui. Iar dacă în inima noastră nu este dragoste
de Dumnezeu și suntem doar îmbrăcați în haine de oi, în domeniul relațiilor și în domeniul
bunurilor materiale vom falimenta rușinos. Căci din prisosul inimii va vorbi gura noastră.

Și între cele două domenii fundamentale, Mântuitorul abordează problema MOTIVAȚIEI

neprihănirii noastre. Aceasta este o secțiune cheie. Eu pot încerca să excelez în iubirea față de
semeni și în detașarea față de lucrurile materiale, și cu toate acestea să fiu pe un drum greșit din
PRICINA unei motivații greșite. Iar motivația aceasta greșită va întina procesul sfințirii, va
împiedica puterea Duhului în mine și până la urmă mă va conduce în căderi în cele două domenii
despre care vorbim. Motivația este un element ASCUNS, dar un element cheie în neprihănirea
cerută de Dumnezeu. Încă odată, Mântuitorul subliniază că neprihănirea cerută de Dumnezeu își
are rădăcinile înlăuntru, în inima noastră. Iar motivația pune în discuție adâncimile ființei și
inimii noastre, aspectele cele mai ascunse ale sufletului nostru.

Pentru Dumnezeu nu este important doar ce faci, ci în aceeași măsură de ce faci ceea ce faci.
O motivație greșită anulează procesul sfințeniei. O motivație greșită întinează fapta bună cu care
ne lăudăm. Pavel ne explică atât de clar în 1 Cor.13 că motivația cerută de Domnul este
dragostea și că dușmanul iubirii și motivația instinctivă a firii pământești sunt AFIRMAREA DE
SINE. Pavel ne deschide mintea să înțelegem că afirmarea de sine poate SIMULA toate
elementele neprihănirii cerute de Dumnezeu și în același timp le poate anula pe toate. Astfel
cineva poate fi chiar martir din afirmare de sine, dar nu-i folosește la nimic. Mântuitorul ne
explică același lucru în predica de pe munte.

Ținta poruncii este dragostea, și neprihănirea divină ne direcționează către aproapele nostru.
Dar este interesant că tocmai acest aproape spre care ne îndreaptă Dumnezeu este cel care poate
compromite motivația sfințirii noastre. Lupta e feroce. Căci noi iubim aproapele, iar el ne
apreciază pentru acest lucru, iar aprecierea sa este atât de dulce încât poate înlocui motivația
curată a iubirii. Relația cu Dumnezeu spuneam nu poate fi separată de relația cu semenii, iar
relația cu semenii scoate la iveală adevărul despre relația noastră cu Dumnezeul cel nevăzut. Dar
relația cu semenii este tocmai principalul lucru care ne poate compromite relația cu Dumnezeu.
Pe semeni îi vedem, iar pe Dumnezeu nu îl vedem. Relația cu Dumnezeu se va manifesta mereu
în relația cu semenii, dar nu va fi înlocuită sau eclipsată de către aceasta. Este ca pe mersul pe
sârmă. Este foarte complicat.

Când am analizat secțiunea Raportarea la semeni, am făcut distincția dintre perspectiva

absolutelor lui Dumnezeu care vizează neprihănirea noastră și perspectiva dinamicii credinței
care vizează rodirea noastră. Și am subliniat că marea noastră problemă este că încurcăm cele
două perspective. Și astfel, încercăm ca prin rodirea noastră să adăugăm, să completăm sau chiar

Ev. Matei
 125

să substituim neprihănirea lui Hristos primită în dar prin credință și care este singura care
soluționează cerințele absolutelor divine. De asemenea, când vom fi chemați să ne luptăm până
la sânge împotriva oricărui păcat în dinamica credinței, vom alege complacerea în greșeli pe
motiv că oricum suntem deja întinați și că standardele sfințeniei lui Dumnezeu sunt și vor
rămâne atât de departe de noi. Când discută MOTIVAȚIA sfințirii noastre, Mânuitorul ne arată
că aprecierea semenilor este dușmanul de moarte al unei motivații curate. De ce? Pentru că
semenii cel mai adesea ÎNCURCĂ cele două perspective. Și astfel, de cele mai multe ori semenii
vor soluționa problema neprihănirii noastre prin roadele noastre din dinamica credinței. Și aici
punem în discuție o a doua întrebare fundamentală. Prima este: pe ce bază sunt eu neprihănit? A
doua este: pe ce bază este aproapele meu socotit neprihănit? Și reacția firească este să propunem
ATÂT în dreptul nostru CÂT ȘI ÎN DREPTUL SEMENILOR, o neprihănire personală care este:

 Construită prin eforturi personale

 Care poate sta în picioare doar în contextul scăderii standardelor absolute ale
sfințeniei lui Dumnezeu
 și care are ca temelia comparația cu celălalt

Și deci dacă eu biruiesc ÎN INIMA mea lupta cu marea ispită a neprihănirii personale,
lupta nu s-a încheiat, căci semenii mei, în mod instinctiv, îmi vor reaprinde ispita unei
neprihăniri personale. Cum așa? Pentru că ei mă VOR CONSIDERA bun sau neprihănit nu
DOAR datorită neprihănirii primite în dar de la Hristos prin credință, CI datorită faptului că (sau
și din pricina faptului că) aș avea o neprihănire a mea, prin care sunt MAI BUN ca ceilalți și NU
AM ÎNCĂLCAT poruncile GRAVE ale Legii. Ei mă primesc în inima lor nu PRIN HAR; PRIN
CREDINȚĂ, NU PE BAZA MERITELOR lui HRISTOS, ci pe baza unor merite ale mele. Ei
vor avea încredere în mine și mă vă vor lăuda pentru faptul că dosarul meu este neîntinat, este
imaculat. Și de regulă dacă ești un om politicos și civilizat printre semeni, ai o anumită stăpânire
de sine ca să nu răbufnești în public, te ferești de adulter și de domeniul alunecos al afacerilor, te
implici constant în slujirea din Biserică, în ochii firești ai semenilor nu ai dosar, ești
IMACULAT. Dacă nu ești implicat în scandaluri sexuale sau financiare, dacă nu comiți abateri
grave de la Lege și dacă ești un om religios, oamenii firești te vor cataloga drept un om de
încredere, fără dosar. Și ce confort îți va da acest statut! Nimeni să nu aibă ce scormoni în
trecutul tău! Și să poți privi în ochi pe toți fără să îți fie teamă sau fără să roșești! Și astfel, chiar
dacă în cămăruță îți aduci aminte de absolutele sfințeniei lui Dumnezeu și de faptul că poți fi
socotit neprihănit doar prin credință, când ieși printre oameni, aceștia te vor privi prin lentila
neprihănirii personale și VOR reaprinde în sufletul tău ISPITA neprihănirii personale. De fapt,
tot spiritul veacului propune o lentilă de raportare la noi înșine și la semeni, pe baza meritelor și
în lumina standardelor noastre omenești, și în nici un caz pe baza harului și în lumina absolutelor
divine. Oamenii prin aprecierile lor firești îmi vor pune pe tavă CONFORTUL atât de dorit de
eul meu, de a fi fără dosar, de a fi neprihănit în sine. Și oamenii prin JUDECĂȚILE lor bazate pe
Ev. Matei
 126

căderile mele reale îmi vor da durerea de a avea DOSAR și implicit îmi vor aprinde DORINȚA
de fi fără DOSAR.

Astfel, eu pot porni smerit spre semeni, socotindu-mă neprihănit doar prin credință, doar
pe baza meritelor lui Hristos și dorind să rodesc dragoste spre slava lui Dumnezeu. Dar când
aduc aceste roade printre semeni, ei mă vor socoti om bun pe baza acestor roade și vor reaprinde
teribila ispită de a LUA ROADELE vizibile din viața mea și să le punem ALĂTURI de
neprihănirea INVIZIBILĂ primită doar prin credință. Și aici descoperim un ALT ASPECT
important. Pavel ne spune că el trăiește prin credință și nu prin vedere. Trăirea prin credință va fi
mereu concurată de trăirea prin vedere. Firea va fi atrasă de VIZIBIL, care oferă iluzia
siguranței. Elementele nevăzute nasc în noi nesiguranță. Din această perspectivă în căutarea mea
disperată de a SOLUȚIONA problema NEPRIHĂNIRII mele, nu este mai TENTANT să mă
ancorez în ROADELE VIZIBILE ale vieții mele în Hristos, decât în neprihănirea INVIZIBILĂ
primită în dar prin credință. Isus îmi promit că ÎN EL eu sunt ALB CA NEAUA. Dar Eu nu văd
acest lucru, ci eu VĂD păcatele comise în trecut și IMPERFECȚIUNILE din PREZENT. Și de
asemenea VĂD faptele bune din trecut și din prezent. Suntem chemați să TRĂIM prin credință,
și nu prin vedere MAI ALES în DOMENIUL NEPRIHĂNIRII. Ce ușor afirmăm mântuirea doar
prin credință și ce greu integrăm acest adevăr în viața noastră de zi cu zi.

Reținem că neprihănirea personală care mereu va avea tendința să se ridice împotriva

neprihănirii lui Hristos are DOUĂ SURSE. Una este ÎN NOI ÎNȘINE, și anume:

 în nevoia de a fi curați, de a avea o imagine bună față de noi înșine

 în tendința noastră firească de ne ancora în ce SE VEDE
 în MÂNDRIA NOASTRĂ care ne spune mereu că SUNTEM sau PUTEM
DEVENI cineva PRIN NOI ÎNȘINE
 da, în MÂNDRIA NOASTRĂ luciferică care NU vrea să accepte adevărul
dureros despre NOI ÎNȘINE
 în gândirea noastră superficială care scade standardele sfințeniei divine și propune
compararea cu CELĂLALT ca și criteriu fundamental al sfințeniei.

Iar a doua SURSĂ este în SEMENII NOȘTRI care:

 ne vor propune din afară aceeași perspectivă asupra neprihănirii noastre ca cea pe
care o avem dinlăuntrul nostru.

 ne vor aprecia și accepta PE BAZA neprihănirii noastre personale

 ne vor JUDECA pe baza dosarelor noastre care ne-au întinat neprihănirea noastră
sau pe baza unor dosare imaginare care ne-ar smulge din statutul de imaculat.

Ev. Matei
 127

Și presiunea izvorâtă DIN AFARĂ se unește perfect cu CEA DIN INTERIOR. Iar lupta e
teribilă. Lupta cu noi înșine pe care o câștigăm în cămăruță, trebuie să o câștigăm și în afară, în
relația cu SEMENII. Semenii fără să își dea seama și fără să își propună vor exercita o prigoană
continuă asupra sufletului nostru, căci trăind în spiritul veacului ne vor propune mereu și mereu
să revenim la marea noastră iubire: neprihănirea personală. Și atât aprecierile lor dulci, cât și
judecățile lor aspre ne vor CONDUCE către același lucru, către ideea de fără dosar, de imaculat.
Și din această perspectivă la fel cum este UN TEST să faci o faptă bună înaintea semenilor, la fel
este un TEST să faci o faptă rea înaintea semenilor sau a unui semen. Când greșești față de
cineva, acel cineva te poate privi mereu prin lentila acelei greșeli. Și acest lucru va fi o provocare
pentru cel credincios. Căci el trebuie să se privească DOAR prin lentila HARULUI. De
asemenea, se poate ca atunci când greșești față de cineva SĂ AI IMPRESIA că acel cineva te
privește DOAR prin lentila acelei greșeli. Și mare atenție, dacă TU ești în zabaterea construirii
unei neprihăniri personale, iar aceasta este lentila pe care o folosești, va FI FOARTE GREU să
accepți, să crezi că CELĂLALT te poate privi prin lentila harului ÎN POFIDA greșelii IMENSE
pe care i-ai făcut-o. La fel cum un om pervers nu poate înțelege un om curat, la fel un legalist, nu
poate înțelege un om al harului. Și atunci când un legalist greșește unui om al harului, legalistul
mereu va bănui pe nedrept pe omul harului că îl judecă sau disprețuiește ÎN ASCUNS. Cel
legalist nu va crede că e posibil ca celălalt să îl privească astfel, pentru că cel legalist nici nu prea
știe că se poate privi și ALTFEL. Și chiar dacă un OM al harului greșește unui om al harului, tot
va fi ispitit să bănuiască că celălalt îl va privi prin lentila Legii. Ispita rămâne, dar o va birui.
Provocarea este următoarea:

 să învățăm mai întâi să ne privim pe noi înșine prin lentila harului care
soluționează cerințele absolutelor DIVINE și să învățăm să ne privim așa și în
situații de cădere, și în situații de biruință. Să înțelegem diferența dintre
problematica neprihănirii noastre și procesul dinamic al creșterii în CREDINȚĂ.

 Apoi, să ÎNVĂȚĂM să îi privim și pe ceilalți la fel. Astfel, nu vom judeca, nu

vom pune etichetă unui semen în urma unei singure greșeli și nici nu îi vom
idolatriza pe cei cu mari performanțe spirituale.

 Apoi, să ÎNVĂȚĂM să rezistăm modului greșit în care ne privesc ceilalți. Să

rezistăm aprecierilor idolatre și judecăților aspre ale semenilor care ne ispitesc să
ne contruim o neprihănire personală pe baza căreia să fim primiți în cugetele
semenilor.

 Și nu în ultimul rând să îi învățăm pe frații noștri să ne privească doar prin lentila

harului și să folosească această lentilă și cu privire la ei înșiși și la ceilalți
SEMENI.

Ev. Matei
 128

Fariseii nu doar că scăzuseră STANDARDELE pentru a-și putea construi o neprihănire a

lor, dar erau animați și de o MOTIVAȚIE greșită. Chiar dacă credeau în Dumnezeu și îl aveau pe
buze, lor le păsa mai mult de părerea semenilor decât de părerea lui Dumnezeu despre ei.
Semenii VIZIBILI exercitau o presiune mai mare decât Dumnezeu cel nevăzut. Dar Dumnezeu
vrea să vadă dacă avem credință ÎN EL, dacă pe El Îl căutăm, dacă Lui căutăm să-i fim plăcuți,
dacă pe El îl iubim! Sfințirea vieții a devenit pentru Farisei un mijloc al afirmării de sine. Dacă
păgânii căutau slava oamenilor arătând cât de puternici sunt, cât de mulți bani au sau cât de
pricepuți sunt într-un anumit domeniu valorizat de societate, fariseii căutau slava oamenilor prin
religiozitate și sfințirea vieții. Cu ce se deosebeau ei de păgâni? Ei doar schimbaseră MIJLOCUL
(care părea a fi mai sfânt decât al Neamurilor), dar ÎN ESENȚĂ erau exact ca Neamurile.

Mântuitorul consideră că nevoia de a fi privit, apreciat, lăudat este o NEVOIE legitimă.

De aceea substituie aprecierea oamenilor cu aprecierea divină. El nu neagă nevoia de a fi văzut.
Am fost creați cu această NEVOIE. Am nevoie de o PĂRERE din afara noastră care să ne dea
confirmarea propriei identități. Nevoia aceasta este așa de mare încât oricât de confirmați suntem
vom continua cu disperare că ne căutăm confirmarea. Un bătrân realizat pământește din toate
punctele de vedere, cu reușite fără număr, cu aprecieri și recunoașteri fără număr, va TRESĂRI
bucuros la cea mai mică apreciere pe care i-o va face un necunoscut de pe stradă. Setea de
apreciere și confirmare nu se satură. Și e normal să fie așa și e bine să fie așa. Căci aceasta e
diferența între Creator și făptura creată. Creatorul Își este suficient Sieși. El nu are nevoie de
ceva. El nu ESTE. El nu are nevoie de ceva din afara Lui. El Își este suficient Sieși. El nu are
nevoie de lauda și închinarea noastră. Noi avem nevoie să Îl lăudăm și să I ne închinăm. El Se
bucură de închinarea noastră, dar poate trăi pe deplin fericit și în mod etern fără ea. Și această
nevoie, ca și celelalte nevoi ne fac DEPENDENȚI. Suntem închiși în nevoi, suntem predestinați
să fim DEPENDENȚI. Singura noastră alegere constă în a decide de CINE să fim dependenți.
Cel rău va încerca să ne facă dependenți de lumea vizibilă și de tot ce este în ea. Dumnezeu ne va
chema să fim dependenți de El în toate domeniile. Soluția nu este să ne negăm dorințele și
nevoile. La această soluție au apelat de exemplu religiile orientale: negarea dorințelor pentru a
anula suferința. Biblia ne învață să ne acceptăm dorințele, nevoile și să le punem la picioarele
bunului nostru TATĂ. Astfel, e normal să căutăm apreciere pentru faptele noastre bune, dar
această apreciere trebuie să o căutăm la Tatăl, și nu la oameni. Și de ce la Tatăl și nu la oameni?
De ce este rău să căutăm aprecierea oamenilor?

Pentru că aceste două tipuri de aprecieri sunt antagonice. Ele provin din două lumi, din
două sisteme diferite. Aprecierea semenilor este stimulată de vizibil, de spiritul veacului și în cel
din urmă de Prințul Întunericului. Aceste aprecieri lumești SUBSTITUIE aprecierea divină. Nu
poți căuta să fii plăcut și oamenilor și lui Dumnezeu. Pentru că aprecierea din partea oamenilor
duce la robie. Ea ne face dependenți de aprecierile semenilor. Dumnezeu ne vrea dependenți
DOAR de El, iar oamenii vor aprecia de multe ori ceea ce Dumnezeu nu apreciază și nu vor
aprecia ceea ce El apreciază. Și deci nu putem căuta să fim plăcuți și oamenilor și lui Dumnezeu.
Pentru că aprecierile oamenilor sunt mincinoase, înșelătoare, departe de adevăr. Sunt aprecieri
Ev. Matei
 129

idolatre care ne stimulează marea ispită de a căuta să fim buni prin noi înșine, de a căuta să fim
cineva prin noi înșine. Aprecierea divină în schimb este DUPĂ adevăr. Tatăl care ne apreciază
de SUS, ne apreciază ca UNUL care ȘTIE că suntem acceptați înaintea Lui doar prin Hristos, iar
acum rodim PRIN HRISTOS doar spre slava Lui. Dumnezeu ne apreciază în contextul harului și
al dependenței totale de El, și astfel ne apreciază fără a ne stimula prin această apreciere tendința
luciferică de a fi o sursă ÎN SINE. Nu poți deci căuta și aprecierea oamenilor și aprecierea
divină.

Și aici am atins un punct important. Mântuitorul ne îndeamnă să căutăm aprecierea divină

și răsplata Tatălui ceresc. Dar dacă noi căutăm acest lucru în spațiul Legii, și nu al harului iarăși
suntem pe drumul greșit. Toată predica de pe munte este preserată de ideea RĂSPLĂTIRII
cerești. Când am analizat fericirile am încadrat tema răsplătirii în contextul harului. Doar în acest
context este legitim să căutăm aprecierea divină, pentru că doar în acest context o putem căuta.
Dar dacă noi facem fapte bune ÎN ASCUNS pentru a-i dovedi lui Dumnezeu cât de buni suntem
și pentru a-L face să ne răsplătească pentru neprihănirea noastră suntem pe drumul cel rău.
Ascunsul este acel spațiu al dinamicii credinței și al rodirii noastre, spațiu care este inaugurat de
HARUL divin și care nu poate fi în afara harului divin. Așa cum am comentat deja la FERICIRI,
deși totul este har și Dumnezeu e totul în toți, există o parte a noastră, pe care Dumenzeu o caută,
o așteaptă, o răsplătește. Și despre această parte ne vorbește și Mântuitorul în capitolul 6. Ea este
de mare preț înaintea Tatălui și El o va răsplăti cu o generozitate dumnezeiască.

În ceea ce privește răsplătirea, Mântuitorul folosește VIITORUL: își va răsplăti. Deci

răsplata nu va fi neapărat în această lume, aici doar o vom degusta. Dar adevărata RĂSPLATĂ
va fi DINCOLO, în ceruri, cum ne va spune Mântuitorul mai departe în 6:20. Și așa strălucește
adevărata credință și adevărata răsplată este Dumnezeu ÎNSUȘI! Căci dacă noi sperăm că în
ceruri vom primi munți de orez și haremuri de femei, suntem departe de adevăr! Căci problema
în discuție este autenticitatea motivației și credinței noastre. Dumnezeu nu ne spune să nu căutăm
răsplată dar să o căutăm la El. Dumnezeu ne spune să nu o căutăm aici și acum, ci mai degrabă
atunci și acolo. Dar adevărata provocare este să redefinim răsplătirea. Și răsplătirea este ÎNSUȘI
Dumnezeu. În ceruri se știe cu claritate acest lucru. Când Îl vezi pe Dumnezeu NU POȚI să vrei
sau să cauți ALTCEVA. În ceruri nu poți să fii răsplătit decât din Dumnezeu și cu Dumnezeu.
Doar aici pe pământ, putem căuta alte răsplăți, căci Dumnezeu rămâne nevăzut. Dar când
Mântuitorul vorbește de răsplata noastră din ceruri ea poate fi DOAR Dumnezeu. Și aici e
esența problemei. Ea este adusă în discuție de diavol în Iov cap.1, iar Dumnezeu nu o neagă, ci o
aprobă. De ce Îl iubea Iov pe Dumnezeu? Nu din pricina a ceea ce era Dumnezeu, ci din pricina
darurilor vizibile primite în această lume în care Dumnezeu rămâne nevăzut. Iov îl iubea pe
Dumnezeu pentru Dumnezeu ca scop în sine sau Iov îl iubea pe Dumnezeu pentru
BENEFICIILE aduse de iubirea de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu era scop sau mijloc pentru
viața lui IOV?

Ev. Matei
 130

Și este un singur MOD de a se demonstra acest lucru, și anume, prin ceea ce Mântuitorul
numește: ASCUNS. Ascunsul este acel LOC în care credința este ACTIVĂ fără a primi răsplătiri
vizibile, imediate. Și există trei tipuri de ASCUNS:

1. Ascunsul ca Spațiul al singurătății, când nu vede nimeni și despre care nu va afla

nimeni.

2. Ascunsul atitudinii INIMII care este activă chiar și în văzul mulțimii.

3. Ascunsul ca perseverență în neprihănire, chiar dacă răsplata pentru neprihănirea

noastră este EXACT opusul, adică pedeapsa pe care ar primi-o cineva care se
complace în fărădelege.

Mântuitorul a întrupat toate aceste tipuri de ASCUNS. În cele 40 de zile de ispitire a

biruit cele mai cumplite ispite fără să știe nimeni și fără să afle nimeni. În timpul lucrării publice,
El a respins în inima Lui slava deșartă a mulțimii și a căutat doar aprecierea Tatălui. Și la
sfârșitul lucrării, El a fost pus în numărul celor nelegiuiți și a primit cea mai rușinoasă și
dureroasă pedeapsă a vremii: crucificarea. Cu toate acestea, a rămas fidel Tatălui. Sunt deci trei
tipuri de situații care testează autenticitatea motivației și credinței noastre. Toate trei se leagă de
răsplătirile și beneficiile vizibile, pământești ce pot izvorî din umblarea noastră în neprihănire. În
prima situație răsplata LIPSEȘTE. În a doua răsplata EXISTĂ. În a treia se primește exact
OPUSUL RĂSPLĂȚII.

Vom da și un exemplu. Cineva își vinde pe rând toate averile și bunurile, tot ce are pentru
a salva viețile oamenilor din satul său. În primă fază nimeni nu știe acest lucru. Săteanul salvator
e privit ca un membru obișnuit al comunității. El persistă în fapta sa bună. În a doua fază satul
află, îl ovaționează și vrea să îl pună conducător. El refuză bogățiile și funcția și persistă în fapta
sa bună fără să își alipească inima de aprecierile mulțimii. Și în a treia fază, satul se răscoală pe
nedrept împotriva sa și îl acuză de trădare și îl batjocorește, chinuie și condamnă la moarte.
Săteanul nostru persistă în fapta sa bună și își vinde și ultimele bunuri pentru a slava satul de o
invazie străină.

În Matei 6 Mântuitorul insistă pe ascunsul ca singurătate și pe ascunsul ca atitudine a

INIMII. Mântuitorul insistă pe ascunsul ca singurătate, deoarece El se adresează unui auditoriu
bolnav. El le propune un tratament pentru vindecare și îi provoacă să facă lucruri bune despre
care să nu știe NIMENI. Iar când cineva începe să exerseze neprihănirea în ascuns, atunci va fi
uimit de ce mare va fi împotrivirea INIMII față de acest lucru. Iar INIMA va întreba: dar chiar să
nu știe nimeni? și va căuta tot felul de argumente sfinte pentru ca să știe măcar cineva. Și această
împotrivire a inimii față de ascuns va scoate la iveală boala spirituală și motivația greșită din
spatele faptelor bune. Și dacă omul care urmează tratamentul propus de Mântuitorul va învinge
împotrivirile inimii și va continua să facă fapte bune în ascuns, va căpăta vindecare. El va învăța
o motivație curată și apoi va continua să folosească această motivație și în cazul faptelor bune
Ev. Matei
 131

care nu sunt în ascuns. Căci nu toate faptele bune pot rămâne în ascuns. Mântuitorul ne-a învățat
mai devreme că faptele noastre bune trebuie văzute de oameni ca ei să slăvească pe Dumnezeu în
ziua cercetării. Mântuitorul nu se contrazice, ci ne spune că în viața noastră trebuie să existe și
fapte făcute ÎN ASCUNS și fapte făcute în VĂZUL oamenilor. Trebuie să existe UN
ECHILIBRU. Pentru a fi siguri că suntem pe drumul cel bun, pentru a ne cerceta pornirile inimii
și pentru a ne păstra motivația curată, trebuie ca o bună parte din neprihănirea noastră să rămână
ÎN ASCUNS. Cu alte cuvinte, dacă TOT ce fac plăcut înaintea lui Dumnezeu spun și oamenilor
pot avea o problemă. Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine dintre noi va
recunoaște că el se sfințește de ochii oamenilor? La început vom nega cu toții boala. Dar
ascunsul o va scoate la iveală. Ascunsul va fi un barometru sfânt prin care să ne radiografiem
mereu motivația noastră. Ascunsul ne va păzi de o motivație greșită. Ascunsul ne va arăta pe
unde suntem și ne va ajuta să rămânem pe drumul cel bun. Dumnezeu concepe lupta spirituală
astfel încât o bună parte din bătăliile pe care le ducem să rămână doar între noi și Dumnezeu.
Acelea sunt nestematele noastre de care nu trebuie să știe nimeni. Acela este ASCUNSUL
nostru.

Mântuitorul alege ca exemplificare trei lucruri: milostenia, rugăciunea și postul. Cât de

bine a ales Mântuitorul aceste trei practici. Privind înapoi spre istoria Bisercii de 2000 de ani,
observăm cât de importante și valorizate au fost aceste trei practici și au fost considerate piloni
esențiali pentru neprihănirea personală. Un om sfânt care impresionează semenii este cel care
vinde tot ce are la săraci și se dedică postului și rugăciunii. Practicarea milostenii, a postului și a
rugăciunii era ceva fundamental din viața Fariseilor. Aceste practici le confereau sentimentul de
sfințenie, de a fi plăcuți lui Dumnezeu, de a fi mai buni față de ceilalți. Acest lucru nu înseamnă
că aceste trei domenii nu sunt importante. Dimpotrivă sunt extrem de importante, tocmai de
aceea au fost pervertite de diavol și confiscate de neprihănirea falsă a fariseilor. Mântuitorul
Însuși a postit 40 de zile și postul a fost o armă spirituală prin care a biruit ispitele celui rău.
Mântuitorul vrea să răscumpere aceste practici și propune înfăptuirea lor în ascuns.

Mântuitorul insistă cel mai mult pe rugăciune. Rugăciunea este un element fundamental
al relației noastre cu Dumnezeu. Rugăciunea face posibilă relaționarea cu Dumnezeu. Prin
rugăciune comunicăm cu Dumnezeu și ne aducem aminte că relaționăm cu o Persoană vie și că
Dumnezeu ne cheamă la părtășia cu sine, și nu la o religie rece a ritualurilor. Dumnezeu nu vrea
ritualuri. Cum ar reacționa un părinte dacă ar fi ignorat de copilul său, nu ar comunica cu el ca un
copil cu părintele său, ci de dragul părintelui ar face în casă mecanic tot felul de ritualuri. De
exemplu, fără să privească în ochi părintele i-ar repeta mecanic: vreau mâncare. Vreau mâncare.
Vreau mâncare. Și tot așa. Ce părinte și-ar dori așa ceva? e adevărat că în vechiul legământ
Dumnezeu a cerut împlinirea unor ritualuri, dar ritualurile aveau o semnificație spirituală și ele
trebuiau însoțite de o atitudine a inimii și scăldate în acea rugăciune vie a inimii! Cartea
Psalmilor ne descoperă ce trebuie să fie în INIMA unui om care împlinește ritualurile și
poruncile Legii. Trebuie să fie o comunicare permanentă cu Dumnezeu, o părtăție VIE clipă de
clipă cu Dumnezeu. Dacă în inima omului religios nu există această comuniune cu Dumnezeu
Ev. Matei
 132

oglindită de rugăciunile psalmiștilor, atunci toată neprihănirea și religiozitatea sa este falsă.

Dumnezeu nu are nevoie de rugăciuni, ritualuri și fapte bune ÎN AFARA unei relații cu El. Toate
acestea au sens în relația cu Dumnezeu. Tragedia este că omul religios folosește faptele bune
TOCMAI pentru a substitui relația vie cu Dumnezeu. Pe Farisei tocmai practicarea rugăciunii
(cea care insistă cel mai bine pe aspectul relațional între om și Dumnezeu) îi îndepărta de o
relație vie cu Dumnezeu. De aceea, Mântuitorul insistă pe rugăciune și vrea să răscumpere
rugăciunea. Fără rugăciune ca mod de viață nu poate exista o relație cu Dumnezeu, la fel cum
fără comunicare o relație moare, la fel fără rugăciune părtășia cu Dumnezeu dispare.

Mântuitorul răspunde la următoarele întrebări:

 De ce să ne rugăm?

 Cui să ne rugăm?

 Pentru ce sau cum să ne rugăm?

Trebuie să ne rugăm pentru Dumnezeu, pentru relația cu El și nu pentru neprihănirea

noastră personală și pentru aprecierile oamenilor. Ne rugăm lui Dumnezeu care este Tatăl nostru.
Noi ne-am obișnuit cu această expresie. Dar în Vechiul Legământ, nici unul din psalmiști nu se
ruga lui Dumnezeu cu denumirea Tată. Ei se adresau: Doamne, Dumnezeu, Domnul, Împăratul.
Nimeni nu îndrăznea să i se adreseze lui Dumnezeu: Tatăl meu. Doar Isaia, cel care primește o
revelație specială despre Hristos, îndrăznește să îl numească pe Dumnezeu, Preaiubitul inimii
(Isaia 5:1) lui și Tatăl nostru (Is.63:16, 64:8). De ce această raritate în Vechiul Legământ? Oare
Dumnezeu nu era și atunci Tatăl lor? În Vechiul Legământ, problema păcatului nu era încă
soluționată. Exista iertare și mântuire, dar în baza unei jertfe viitoare care urma să ispășească în
mod desăvârșit păcatul. Și pentru a arăta acest lucru și pentru a explica nevoia unei jertfe
viitoare, sunt așezate mai multe bariere între om și Dumnezeu. Deși omul era iertat și se bucura
de o relație cu Dumnezeu, erau mai multe bariere care arătau că ceva nu este încă soluționat între
om și Dumnezeu, căci dacă nu existau aceste bariere cum se mai putea explica necesitatea venirii
și morții lui Hristos? Și existau cele două perdele din Cort, mijlocirea făcută de preoți, clădirea
templului, lipsa de acces a fiecărui evreu la cărțile sacre etc., dar când Hristos a venit, El a ispășit
păcatul și a îndepărtat aceste bariere care aveau menirea să arate că păcatul Nu este încă ispășit.
Odată ispășirea păcatului înfăptuită ce sens mai aveau aceste bariere? Mântuitorul rostește
predica de pe munte între cele două legăminte: El descoperă adevăratele adâncimi ale Legii din
vechime, dar introduce și elemente noi, specifice Noului Legământ. Noul Legământ aduce o
apropiere mai mare față de Dumnezeu. De aceea, noi prin Hristos putem spune TATĂ.
Mântuitorul Însuși ne încurajează să ne adresăm lui Dumnezeu ca unui TATĂ. E adevărat că nu
este singurul mod de adresare față de Dumnezeu și nici singura imagine care definește natura
relației noastre cu Dumnezeu. Tatăl nostru rămâne Împăratul și Stăpânul nostru. În viața
Ev. Matei
 133

credincioșilor se observă două extreme. Unii credincioși nu se bucură de roadele Noului

Legământ și îl văd pe Dumnezeu undeva departe și tremură înaintea Lui, dar nu i se pot adresa ca
unui Tată. Cealaltă extremă este a acelora care devin așa de familiari cu Dumnezeu ca Tatăl lor
încât pierd reverența și uită de măreția și sfințenia lui Dumnezeu. Când ne apropiem de
Dumnezeu suntem chemați să ne bucurăm tremurând. Dacă doar tremurăm sau dacă doar ne
bucurăm nu suntem pe drumul cel bun. Bucurați-vă tremurând! – iată îndemnul psalmistului
(vezi Ps.2).

Pentru ce să ne rugăm? Oamenii se roagă de obicei pentru nevoile lor, nevoi de multe ori
idolatre. Conținutul rugăciunilor noastre reflectă egocentrarea noastră și raportarea noastră
idolatră la Dumnezeu. Mântuitorul propune ca ÎNCEPUT al rugăciunii următoarea cerere:

 Sfințească-Se Numele Tău!

 Vie Împărăția Ta!

 Facă-Se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ!

Rugăciunea pare ciudată. Oare Numele lui Dumnezeu nu este Sfânt, oare Împărăția lui
Dumnezeu nu este vie? Oare voia lui Dumnezeu nu se îndeplinește? La ce se referă ea? Expresia
precum în cer așa și pe pământ ne oferă cheia în interpretare. Numele Domnului este sfințit,
împărăția Sa este vie și voia Sa se împlinește ÎN CERURI, dar nu și în viețile păcătoase ale
oamenilor de pe pământ. Rugăciunea cere de fapt ca frumusețea Împărăției cerești să descindă pe
pământ în viețile oamenilor. Și prima viață în care trebuie să descindă este în viața celui care se
roagă, și apoi prin mărturia lui și în viețile semenilor săi. Rugăciunea cere de fapt lui Dumnezeu
putere de a trăi în ascultare și de a împlini poruncile Sale, de a întrupa valorile Împărăției Sale pe
pământ. Preocuparea celui care se roagă nu este legată mai întâi de nevoile sale pământești, ci de
Împărăția lui Dumnezeu. Rugăciunea ne învață de fapt să căutăm mai întâi Împărăția lui
Dumnezeu. Marea preocupare a celui care se roagă este să fie plăcut lui Dumnezeu, și aceasta nu
spre slava sa, ci spre slava Domnului!

Ne aducem aminte de gândurile scrise în 2 Corinteni cap.5. Pavel era încolțit în toate
felurile de atacurile celui rău, și viața îi era mereu în pericol. Cu toate acestea, preocuparea sa
majoră era nu să scape de prigoană și să aibă acea viață liniștită și împlinită pe pământ, ci
preocuparea sa majoră era să fie găsit plăcut lui Dumnezeu:

 De aceea ne și silim să-I fim plăcuți lui Dumnezeu, fie că rămânem acasă, fie că
rămânem departe de casă.

Nu înseamnă că Pavel nu era afectat de prigoanele prin care trecea, că nu îi păsa de viața
lui și că nu se ruga Domnului să scape de vrăjmașii Lui. Sunt alte pasaje în care Pavel îndeamnă
Biserica să se roage pentru izbăvirea sa. Dar aceste preocupări erau pe planul doi. Primul plan

Ev. Matei
 134

era preocuparea de a rămâne plăcut Domnului. Aceasta era prioritatea vieții lui. Iar toate celelalte
îngrijorări le arunca la picioarele Domnului care avea grijă de el.

A rosti în fiecare dimineață Tatăl nostru, înseamnă a-i cere în fiecare dimineață lui
Dumnezeu puterea de a împlini voia sa și de a fi sare și lumină printre oameni. Este foarte
interesantă formularea propusă de Mântuitorul. El nu folosește formularea: Doamne, dă-mi
puterea să împlinesc poruncile Tale...De ce preferă acestei formulări aceste trei invocări legate de
Numele Domnului, de Împărăția Sa și de voia Sa? Pentru că aceste trei formulări sunt
teocentrice, pe când formularea propusă de mine are tendințe antropocentrice. Unul care caută să
aibă o neprihănire personală îi poate cere și lui Dumnezeu puterea să împlinească poruncile Lui.
Dar el este centrat pe sine și cere acest lucru pentru gloria sa și nu pentru gloria Domnului.
Rugăciunea Tatăl nostru ne învață să trăim pentru Dumnezeu, și nu pentru noi înșine:

 Sfinșească-Se Numele TĂU!

 Vie Împărăția TA!

 Facă-Se voia TA!

Rugăciunea este cheia pentru a ne curăți de o motivație alimentată de aprecierile

oamenilor și de a ne îmbrăca cu o motivație curată. Rugăciunea ne apropie de Tatăl nostru care
este în ceruri. Pentru a înlocui privirile oamenilor vizibili cu privirea Tatălui nevăzut din ceruri,
trebuie ca în duhul nostru să ne apropiem așa de mult de Dumnezeu, astfel încât El să fie mai
REAL și mai VIZIBIL. Această apropiere se face prin rugăciune și printr-o rugăciune curată. De
aceea insită Mântuitorul în acest pasaj pe rugăciune. Și El ne învață CUM să ne rugăm. El ne
învață o rugăciune teocentrică și comută preocupare noastră de pe nevoile și dorințele noastre pe
planurile, proiectele și dorințele lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să umple toate lucrurile și vrea
să extindă Împărăția Sa pe pământ acum și aici. Prin rugăciunea Tatăl nostru noi ne punem în
întregime la dispoziția lui Dumnezeu pentru a fi primul petec de pământ unde Numele Său este
sfințit, Împărăția Sa este Vie și voia Sa se împlinește precum în ceruri. Noi ne coalizăm cu cerul
și ne propunem să aducem valorile, civilizația și frumusețea cerului în mijlocul unui pământ
răzvrătit și plin de fărădelege. Mântuitorul ne provocase deja la sfârșitul cap.5:

 Fiți dar desăvârșiți după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.

Al doilea punct al rugăciunii vizează pâinea cea de toate zilele. Poate fi vorba și de
pâinea spirituală, dar cred că se referă mai întâi la pâinea fizică. Am învățat din ispitiri că omul
nu se hrănește doar cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Pentru a împlini
voia Sa avem nevoie de pâinea duhovnicească. Pilda semănătorului va introduce această taină.
Voia Sa nu o împlinim prin voința și strădaniile noastre, ci prin rodirea Cuvântului Său în noi. Și
astfel avem nevoie zilnic de Cuvântul Său care să rodească în noi. În fiecare zi avem lupte
Ev. Matei
 135

spirituale specifice și avem nevoie de un Cuvânt specific din partea lui Dumnezeu care să
rodească în noi neprihănire. Trebuie să îi cerem lui Dumnezeu să ne dea zilnic hrana
duhovnicească de care avem nevoie. Și acest cuvânt îl putem primi în timpul de părtășie cu
Dumnezeu sau acolo poate fi doar reamintit și împrospătat. Sau îl putem primi de sus chiar în
mijlocul ispitirilor, când Dumnezeu ne aduce aminte prin Duhul Său de Cuvântul Său care va fi o
pavăză și un scut la fel cum a fost și pentru Isus când s-a luptat cu diavolul în pustie. Această
perspectivă ne arată că este fundamental pentru cel credincios să caute zilnic momente de
singurătate cu Dumnezeu în rugăciune și studiu. Relația cu Dumnezeul cel nevăzut se întărește în
cămăruță, acolo unde suntem mai departe de privirile semenilor. Acolo în cămăruță luăm hrana
spirituală care ne va da puterea să rămânem sub autoritatea lui Dumnezeu când intrăm în contact
cu semenii. Orice contact cu privirea semenilor este un test spiritual. Este un test mai mare sau
mai mic, dar este un test. Pentru că atunci când suntem expuși privirilor semenilor, instinctiv
prioritatea noastră devine cum să fim plăcuți celorlalți, cum să nu îi deranjăm, cu să nu le stârnim
ostilitatea. Sau, după cum vom vedea mai târziu, există și posibilitatea ca semenul să stârneasă în
noi judecată și răutate.

Dar acum să analizăm doar elementele din cap.6. Firea noastră pământească iubește să placă
semenilor, iubește pacea cu oamenii, îi este teamă de judecățile și reacților oamenilor. Domnul
ne cere să umblăm printre semeni, dar să fim robi privirilor Lui și nu ale semenilor, să-I placem
Lui și nu semenilor, să ne fie teamă de El și nu de semeni. Acest lucru este posibil dacă zilnic
inima noastră se apropie de Tatăl nostru cel din ceruri. Dumnezeu nu trebuie să fie un simplu
concept, ci ceva VIU care să ne dea puterea să înfruntăm privirile semenilor. Dorința de a plăcea
oamenilor, de avea pace cu oamenii și frica de privirile semenilor trebuie să fie zdrobite zilnic și
înlocuite cu privirile și aprecierile Tatălui din ceruri. Isus este modelul perfect. El a trăit printre
oameni, dar a trăit clipă de clipă sub autoritatea oamenilor. El căuta să fie plăcut Tatălui
indiferent de părerile oamenilor. El a trăit cu adevărat ca Împărat. Iubirea creștină nu este iubirea
omului slab, bleg și drăguț, care caută să nu deranjeze, să fie politicos, să placă semenilor.
Iubirea creștină este o dragoste regală care se manifestă cu demnitate, cu eleganță, cu autoritate,
de multe prin confruntare și mustrare. Iubirea creștină regală izvorăște doar dintr-o relație
apropiată cu Regele regilor, iar această apropiere este realizată și întreținută în cămăruță. Fără
ascunsul din cămăruță, fără rugăciunea în singurătate, nu putem face față presiunii exercitate de
privirile vizibile ale semenilor.

Însă expresia pâinea cea de toate zilele se poate referi și la pâinea biologică. Vom vedea
la finalul cap.6, că Mântuitorul nu neagă nevoile noastre pământești, ci ne provoacă să le punem
pe locul doi și să le punem în mâna Domnului. Dumnezeu nu ne spune: viața voastră pe pământ
nu contează, pricum(pentru ca) veți ajunge în ceruri! Da, Domnul ne arată că trebuie să ne
preocupe mai întâi cerul, dar nu neagă viața noastră pe acest pământ. El știe că, deși suntem
cetățeni ai cerului, suntem încă pe acest pământ. El știe nevoile noastre pământești, le validează
și are grijă de ele. Înainte de a prezenta rugăciunea domnească, Isus face referire la rugăciunile
păgânilor centrate pe nevoile lor și aduse prin repetiții nesfârșite înaintea divinității. Dar în
Ev. Matei
 136

apropierea noastră de Dumnezeu trebuie să nu fim ca păgânii. Dumnezeu este Tatăl nostru. El
știe de ce avem trebuință și îi pasă de nevoile noastre pământești. El a gândit și un destin
pământesc pentru viața fiecăruia dintre noi și se implică în nevoile noastre. Dar El vizează mai
mult decât atât, și de aceea ne împlinește nevoile după voia Lui, după planurile Lui și ține cont și
de adevăratele noastre nevoi pe care nu le conștientizăm. Biblia ne învață să distingem între
nevoi și pseudo-nevoi, de asemenea ne învață să distingem între nevoile vitale, principale
(mântuirea sufletului) și nevoi secundare (mântuirea trupului), ne învață să nu ne idolatrizăm
nevoile, dar nici să nu le negăm, ci să le abandonăm în mâna Domnului:

 Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi.
(1 Petru 5:7)

Așa ne va provoca și Mântuitorul: să avem încredere în Tatăl nostru ceresc care îngrijește de noi,
căruia îi pasă de destinul nostru în această lume și care vrea (cel puțin pentru o vreme) să ne țină
vii și sănătoși ÎN ACEASTĂ LUME pentru ca să putem fi sare și lumină printre oameni. Și
aruncă aceste griji INEVITABILE înaintea Lui prin rugăciune. Rugăciunea pentru pâine nu îi
aduce aminte lui Dumnezeu că avem nevoie de pâine, ci ne aduce aminte nouă că Dumnezeu știa
și ia aminte la acest lucru. Rugăciunea nu convinge un Dumnezeu zgârcit să ne dea pâinea, ci
arată totala noastră dependență de El în ce privește pâinea. Psalmiștii nu își neagă temerile,
grijile și nevoile, ci vin mereu cu ele înaintea Domnului. A NU te îngrijora nu înseamnă a nu
simți îngrijorarea, ci a nu lăsa să îți domine sufletul și viața. A nu te îngrijora înseamnă a aduce
grija înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune și a o lăsa prin credință la picioarele Lui.

Noi suntem chemați să credem că Dumnezeu va purta de grijă casei noastre și să ne

dedicăm viața îngrijirii Casei Domnului. Strategia celui rău împotriva slujirii noastre este clasică:
el ne va stimula îngrijorările pentru propria casă pentru a ne defocaliza de la zidirea Casei
Domnului. Ba mai mult, el ne va comuta preocuparea ființei noastre pe pâinea cea de toate zilele
și apoi ne va lovi tocmai în spațiul împlinirii voii lui Dumnezeu. Fiind preocupați pentru casa
noastră, numai suntem atât de atenți ca să rămânem plăcuți lui Dumnezeu. Și astfel devenim
pradă ușoară ispitirilor. Vrăjmașul ne captează atenția în altă parte și apoi ne lovește prin
surprindere din direcția opusă. A rămâne în veghere înseamnă a avea ca preocupare principală a
ființei voia lui Dumnezeu, rămânerea în spațiul ascultării de Domnul. Rugăciunea este arma
cheie care ne ajută să aruncăm grijile noastre la picioarele Domnului și să rămânem preocupați,
mai întâi, să întrupăm Împărăția Sa pe pământ.

Al treilea element al rugăciunii are în vedere iertarea păcatelor: și ne iartă nouă greșelile
noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Subliniază din nou cât de importantă este
rugăciunea domnească. Este în centrul predicii de pe munte și este dacă vreți INIMA predicii de
pe munte. Ideea rugăciunii este reluată în 7:7-12. Pasajul din cap.7 ne descoperă SOLUȚIA la
provocarea predicii de pe munte. Predica de pe munte nu este menită să liniștească CI SĂ
TULBURE, să îți arate cât de departe ești de standardele divine și să stârnească întrebarea: cum

Ev. Matei
 137

este posibil să împlinim aceste standarde de neatins? Și răspunsul la aceste întrebări îl găsim în
pasajul din cap.7: ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu. Și pentru a-l avea
trebuie cerut Tatălui din ceruri. Rugăciunea este prezentată ca SOLUȚIE la problema
neprihănirii și împlinirii standardelor divine. Este CLAR că predica de pe munte deși accentuiază
așa de mult necesitatea împlinirii poruncilor, nu ascunde harul și nu propune o mântuire prin
Lege, prin fapte. Harul este prezent în întreaga predică, dar harul este revelat cu înțelepciune
astfel încât să nu umbrească necesitatea împlinirii Legii. Harul este SOLUȚIA pentru necesitatea
împlinirii Legii! De aceea, necesitatea împlinirii legii trebuie subliniată cât mai clar! Rugăciunea
Tatăl nostru este cheia predicii de pe munte, și revelează SOLUȚIA la provocările predicii.

Avem nevoie de HAR pentru a împlini poruncile, avem nevoie de HAR pentru pâinea cea
de toate zilele și pentru a învinge îngrijorările legate de ea și avem nevoie de HAR pentru
iertarea păcatelor. Rugăciunea Tatăl nostru trasează direcțiile majore ale rugăciunii ca mod de
viață, ale rugăciunii zilnice. Rugăciunea de pocăință este deci o constantă în viața credinciosului.
Deși Mântuitorul ne-a cerut să fim desăvârșiți precum și Tatăl este desăvârșit. El Se așteaptă să
avem multe greșeli și ne îndeamnă zilnic să ne cerem iertare pentru greșelile noastre. De
asemenea El nu vede ca soluție pentru o greșeală un număr de fapte bune, ci pocăința. În
dinamica credinței și creșterii spirituale, harul divin este diminuat, blocat de prezența păcatului.
Păcatul este îndepărtat prin pocăință. Greșelile se țin de noi, de aceea pocăința este o constantă în
viața credinciosului. Acest lucru nu înseamnă o complacere în păcat. Nu, ci acel credincios
sincer care se luptă să facă voia lui Dumnezeu va face multe greșeli. Cel neprihănit cade de 7 ori
ne spune Scriptura, dar se ridică. Și standardele lui Dumnezeu sunt atât de înalte, încât avem
nevoie în permanență de sângele lui Isus ca să acopere restul dintre trăirea noastră și înălțimea
sfințeniei divine. Iată ce ne spun Iacov și Ioan:

 Toți greșim în multe feluri. (Iacov 3:2)

a) Extrema negării păcatului și greșelilor

Dacă zicem că avem părtășie cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu trăim

adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, avem părtășie unii cu alții și sângele
lui Isus Hristos ne curățește de orice păcat. Dacă zicem că nu avem păcat, ne
înșelăm singuri și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El
este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice
nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, și Cuvântul Lui
nu este în noi.

b) Inima pasajului, punctul de echilibru

Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a

păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este

Ev. Matei
 138

jertfa de ispășire pentru păcatele noastre și nu numai pentru ale noastre, ci

pentru ale întregii lumi.

c) Extrema complacerii în păcat

Și prin aceasta știm că Îl cunoaștem dacă păzim poruncile Lui. Cine zice Îl
cunosc și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul nu este în el.
Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns
desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El. Cine zice că rămâne în El,
trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus. (1 Ioan 1:6-2:6)

Tabloul din 1 Ioan este superb și atât de echilibrat. El vizează două extreme pe drumul
sfințirii. Prima este a celui care declară că el nu mai are păcat, că a ajuns la un nivel spiritual în
care păcatul nu se mai lipește de el. Cealaltă extremă este a celui care se complace în păcat, care
declară că oricum el este slab și mântuirea e doar prin har.

Ioan declară ca mincinoase ambele poziții și repetă afirmația ADEVĂRUL NU ESTE ÎN EL atât
în dreptul celui care neagă prezența păcatului în viața lui, cât și în dreptul celui care se complace
în păcat. Una din cele mai mari provocări ale credinciosului este să accepte harul fără a-l
transforma în desfrânare. Ioan ne spune clar că deși creștini, NU PUTEM trăi fără păcat. Păcatul
se va ține de noi și într-o formă sau alta va fi prezent în viața noastră și de aceea avem nevoie
zilnic de pocăință. Nu este ceva rușinos, straniu, ciudat să aplici pocăința în viața ta. E o
normalitate. În același timp, același Ioan ne spune că dacă nu păzim poruncile Lui, suntem
mincinoși și nu suntem în Hristos. E un paradox. Pe de o parte mi se cere să trăiesc cum a trăit
Isus, iar pe de altă parte mi se spune că dacă spun despre mine că eu trăiesc cum a trăit Isus sunt
un mincinos! Cum rezolv această dilemă? Sunt multe de zis. În 2:1 Ioan ne dă soluția: noi trebuie
să ne dăm toate silințele să nu păcătuim, acesta trebuie să fie modul nostru de viață, dominanta
vieții noastre. Și pe acest DRUM când păcătuim, să ne cerem iertare. Dacă păcatul e mereu
prezent în viața mea și pocăința este o normalitate de unde știu că nu mă complac în păcat și că
nu transform harul în desfrânare? Răspunsul este în primul rând în inima mea: îmi dau toate
silințele să nu păcătuiesc, mă lupt așa cum știu la nivelul în care sunt până la sânge împotriva
păcatului? Dacă da, e un semn bun. Apoi, viața mea privită ca proces, ca ansamblu este
caracterizată de RODIRE? În viața mea se vede o creștere în roadele neprihănirii? Această
creștere are impact asupra semenilor din jurul meu? Dacă da, iarăși sunt pe drumul cel bun. În
lumina predici de pe munte e evident că mereu va rămâne un rest în trăirea noastră care trebuie
acoperit de harul iertării. Multe din aceste resturi nici nu le vedem. De aceea, psalmistul se roagă
constant: iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc (Ps.19). Pocăința este un mod de viață a celui
neprihănit.

Ev. Matei
 139

În predica de pe munte, Mântuitorul atacă și El extrema risipirii harului, de aceea adaugă:

precum iertăm și noi greșiților noștri. Primul semn al batjocoririi harului este faptul că NU ÎL
DĂM mai departe. Harul nu poate însă fi primit oricum. Cel care primește harul trebuie să se
lase transformat de el. Și semnul cel mai vizibil al transformării este în relația cu cei care îți
greșesc. Iertarea păcatelor nu ne este dată ca să ne complacem în păcat, ci ca să biruim păcatul.
Harul nu ne este dat ca să ne acopere o viață duală, ci ca să ne schimbe din temelii viața. De
aceea, cel care încearcă să transforme harul în desfrânare de fapt respinge harul. Harul este dat
oamenilor pentru a-i smulge din robia păcatului și a-i transforma după chipul divin. Cel care se
sustrage procesului transformării de fapt respinge harul. Nu există iertare de păcat ÎN AFARA
spațiului transformării. Iertarea de păcat este mijlocul, dar scopul e relația cu Dumnezeu, unirea
cu Dumnezeu care înseamnă tranformarea vieții. De aceea, atitudinea de complacere înseamnă
necredință, înseamnă a spune NU harului divin. Și de aceea cel ce nu iartă (nu se lasă transformat
de har) nu va fi iertat (nu va primi har).

Mântuitorul validează normalitatea pocăinței zilnice, dar previne transformarea harului în

desfrânare. Și astfel, condiționează mai întâi primirea iertării de iertarea semenilor, și apoi
continuă astfel:

 Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău!

Esta a doua oară când este menționat diavolul în Predica de pe munte. Ne aducem aminte
de cele trei secțiuni: raportarea la semeni, motivația neprihănirii și raportarea la lucrurile
materiale. În fiecare din aceste secțiuni, diavolul este menționat o dată, și tot o dată se face o
comparație cu neamurile, cu păgânii. Mântuitorul dă la o parte cortina războiului spiritual. Noi
nu suntem într-un spațiu neutru și încercăm aici să împlinim voia lui Dumnezeu. Noi avem o fire
păcătoasă ale cărei pofte se războiesc cu sufletul și avem și un vrăjmaș de temut care
orchestrează tot felul de contexte complexe pentru a stârni slăbiciunile din inima noastră. Și
vrăjmașul este atât de puternic, încât nu ne putem lupta singuri cu el. Izbăvirea poate veni doar
de la Dumnezeu. Dar ca să primim această izbăvire zilnic trebuie să o cerem zilnic de la
Dumnezeu. Însuși Mântuitorul cu lacrimi fierbinți a cerut această izbăvire zilnic de la Tatăl Său
ceresc (vezi Evrei cap.5). Rugăciunea domnească ne aduce aminte și de războiul spiritual
permanent în care ne aflăm.

M-a intrigat tot timpul expresia: și nu ne duce pe noi în ispită sau în încercare (căci în original
este același cuvânt pentru ispită și încercare). Știm că Dumnezeu ne încearcă (vezi Gen.22), dar
știm că Dumnezeu nu poate ispiti pe nimeni (vezi Iacov 1). Noi suntem ispitiți de propria poftă
ațâțată nu de Dumnezeu, ci de Marele Ispititor. Dar care e diferența între încercare și ispită? În
Genesa 22 Dumnezeu este Cel care l-a testat pe Avraam. El i s-a adresat direct și i-a poruncit să
îl jertfească pe Isaac. Această chemare a stârnit cu siguranță în inima lui Avraam o mulțime de
ispite. Observăm că spre deosebire de Iov cap. 1, unde contextul este orchestrat de diavol în
Genesa 22 contextul este orchestrat de Dumnezeu.Care să fie diferența între Genesa 22 și Iov

Ev. Matei
 140

cap.1? Oare să fie două fațete ale aceluiași fenomen complex al încercării? Adică simultan
suntem încercați de Dumnezeu și ispitiți de cel rău? Ar fi ceva de genul:

 În Gen.22, Dumnezeu vrea să îl testeze pe Avraam și îi dă o poruncă greu de

împlinit. Dar i-o spune direct cu vocea Sa de Dumnezeu. Și când Dumnezeu
vorbește, normalitatea este ca noi să ne supunem și să mergem pe mâna Lui. Dar
după ce Dumnezeu a dat porunca, ispititorul s-a apropiat de inima lui Avraam și i-
a adus tot felul de îndoieli și de gânduri. Ispitirile survenite din glasul celui rău și
firea lui Avraam, au amplificat încercarea. Poate e la fel ca în Eden. Dumnezeu dă
o poruncă bună ca să îl încerce pe Adam. Apoi, vine ispititorul și pronind de la
porunca ispitește prima familie din Eden. În Iov 1, la fel, Dumnezeu vrea să îl
testeze pe Iov, și atunci provoacă dialogul cu Satan despre Iov și îi îngăduie celui
rău să îl ispitească.

Sau poate sunt două contexte diferite! Poate e ceva de genul:

 Deși în amble contexte menționate există și un test din partea lui Dumnezeu și o
ispitire din partea celui rău, contextele se diferențiază totuși prin faptul că în
Gen.22 contextul este operat direct de Dumnezeu și se accentuiază astfel partea de
test, iar în Iov 1, Iov este dat pe mâna celui rău și se accentuiază astfel partea de
ispitire. Elementele din text par să susțină mai degrabă această variantă. Deși
acolo unde este o încercare este și o ispită (și aceasta din pricina poftelor și
slăbiciunilor din inima noastră), iar acolo unde este o ispită, este și o încercare,
Gen.22 și Iov 1 par să ilustreze DOUĂ contexte distincte din lupta spirituală a
credinței. Încercarea ar fi orchestrată de Dumnezeu și are ca scop curățirea și
întărirea credinței. Ispita este generată de poftele din noi și de Ispititor și are ca
scop distrugerea credinței. Deși cele două fațete par să opereze simultan în viața
noastră, se pare că sunt contexte când e mai vizibilă partea de încercare și când e
mai vizibilă partea de ispitire. În mod clar pare a fi o diferență imensă între
Gen.22 și Iov cap.1. Pare a fi una când Dumnezeu te încearcă și alta când este
ceasul întunericului și ești dat pe mâna celui rău.

Revenim la expresia: și nu ne duce pe noi în ispită (sau în încercare...). Deși ar suna mai
bine: și nu ne lăsa în ispită, atât originalul, cât și toate variantele de traducere spun clar: și nu ne
duce pe noi în ispită. Deci e clar că Dumnezeu poate să ne ducă într-o ispită/încercare. Ce să
însemne? Urmează în text: ci ne izbăvește de cel rău! Deci OPUSUL expresiei nu ne duce pe
noi în ispită este: ci izbăvește-ne de cel rău! Deci când Dumnezeu ne duce în ispită El nu ne mai
izbăvește de cel rău și când nu ne duce în ispită, nu înseamnă că nu vom trece prin ispită, ci că
Ev. Matei
 141

vom fi izbăviți de ispititor care nu este Dumnezeu ci cel rău. Îmi vine în minte ca și cheie de
rezolvarea expresia: Dumnezeu dă har celor smeriți, dar stă împotriva celor mândri. Căderea
celui mîndru nu este operată doar de cel rău. Dumnezeu Însuși STĂ împotriva celor mândri. Și
mânia lui Dumnezeu este cea care se revarsă peste orice nelegiuire. Și această mânie se revarsă și
prin faptul că cel păcătos este dat pe mâna celui rău. Atunci când suntem mândri (ca Petru care îl
contrazicea pe Fiul lui Dumnezeu și se declara pregătit pentru test) sau atunci când este în noi o
nelegiuire nemărturisită (cum a fost nelegiuirea lui Acan care a pricinuit înfrângerea de la cetatea
Ai), nu doar că puterea vrăjmașului crește, dar Însuși Dumnezeu devine vrăjmașul nostru și
însăși mânia Sa este pe noi. Și când Dumnezeu luptă împotriva noastră și ne duce în încercare,
totul e pierdut. Sigur vom pierde. Dumnezeu ne duce în ispită, luându-și mâna de peste noi din
pricina mândriei noastre, necredinței noastre sau oricărei nelegiuiri nerezolvate din viața noastră.
Textele din vechime declară foarte clar că atunci când poporul persistă în neascultare Însuși
Dumnezeu le devine vrăjmaș, Se luptă împotriva lor și Se îngrijește ca nenorocirea să vină
asupra lor. Și o parte din manifestarea mâniei lui Dumnezeu înseamnă și ca Dumnezeu să își ia
mâna și să fim dați pe mâna celui rău. Și dacă Dumnezeu luptă împotriva noastră, cine ne va mai
izbăvi?

Rugăciunea domnească ne atrage atenția asupra acestui pericol. Cel căruia ne rugăm
poate lupta împotriva noastră. Prin pocăință, smerenie și credință rămânem în spațiul de protecția
în care Dumnezeu luptă de partea noastră și nu ne dă pe mâna celui rău, ci ne izbăvește de cel
rău. Această afirmația întărește următoarele adevăruri:

 Nu putem transforma harul în desfrânare, căci atunci însuși Dumnezeu va lupta

împotriva noastră.

 Nu putem lupta de unii singuri cu păcatul. Doar dacă Dumnezeu luptă pentru noi
putem birui. Doar El ne poate izbăvi din ispită.

 Ca Dumnezeu să ne izbăvească din ispită trebuie să strigăm către El, să Îl

chemăm ca izbăvitor. Dacă nu Îl chemăm ne declarăm prin tăcerea noastră proprii
noștri izbăvitori și cu siguranță vom pierde bătălia!

Rugăciunea domnească se încheie cu o argumentare:

 Căci a Ta (și nu a noastră!) este Împărăția, și Puterea și Slava în veci!

Împărăția este a lui Dumnezeu și nu a noastră. De aceea noi trebuie să trăim pentru El și
nu pentru noi. Puterea este a lui Dumnezeu, de aceea noi trebuie să nu ne luptăm singuri, ci să îi
cerem ajutorul Lui. Și slava este doar a Lui și de aceea noi trebuie să ne angrenăm în lupta
spirituală pentru a arăta spre Dumnezeu și nu spre noi înșine. Cel care rostește rugăciunea
domnească declară că aparține lui Dumnezeu în întregime, că depinde de Dumnezeu în întregime
Ev. Matei
 142

și că trăiește pentru slava lui Dumnezeu. Și această realitate este ÎN VECI, adică și în fiecare zi,
fiecare clipă și fiecare context al vieții noastre.

Matei 6:19-34 – Raportarea la lucrurile materiale

Două domenii spun adevărul despre: raportarea la semeni și raportarea la lucrurile

materiale. Nu e întâmplător faptul că Mântuitorul începe cu raportarea la semeni. În cele din
urmă a trăi pentru Împărăția lui Dumnezeu înseamnă a trăi pentru oamenii în care Dumnezeu să
crească. Principala sursă de defocalizare de la frământarea inimii noastre pentru binele semenilor
se găsește în domeniul lucrurilor materiale. Și acest subiect era foarte important pentru cei din
vremea Mântuitorului și este vital și pentru vremurile noastre.

Josephus Flavius ne descrie cât de lipită de țărână era inima evreilor din secolul întâi.
Iubirea de bani era un idol cumplit. Pe cât de fanatici erau în religia lor, pe atât erau de
materialiști. Toate posturile de conducere erau cumpărate de la Roma cu bani grei. Ocupația
romană făcea ca banul să fie cu atât mai necesar. Ca să poți avea succes trebuia să contribui cu
mulți bani în visteria romanilor. Împărații, marii preoții, dregătorii, cu toții își aveau funcțiile
cumpărate cu mulți bani. Fariseii înșiși erau mari iubitori de bani. Și în cele din urmă bogăția era
semnul binecuvântării divine și în cele din urmă Legea îi încuraja să se îmbogățească, căci Legea
le promitea că Dumnezeu îi va ajuta să fie cap și nu coadă printre popoare. Și dacă liderii națiunii
se raportau astfel la bani, închipuiți-vă ce era în popor. Visul oricărui evreu era să nu mai fie
sărac și să scape din sărăcie. Iar pentru oamenii de rând viața nu era chiar ușoară. Ei erau sub
ocupație romană și țara era mereu bântuită de războaie, de răscoale înăbușite de Roma. Pâinea de
a doua zi era o provocare pentru mulți.

Direcția întregului popor era clară: să își strângă comori pe acest pământ. Mesajul
Mântuitorului lovește exact în această direcție: nu vă strângeți comori pe pământ... Observăm că
Mântuitorul nu este împotriva strânsului de comori, ci împotriva strânsului de comori pe pământ.
Mântuitorul nu le taie visele și nu îi lasă cu nimic în mâini. Mântuitorul le propune de fapt o
afacere mai bună! Dorința de a aduna comori nu e o dorință mare în sine. Dumnezeu ne-a creat
să nu ne mulțuim cu puțin. El a pus în noi nevoi nelimitate și o sete după mai mult. Dar în Eden
era clar că acest mai mult putea fi doar Dumnezeu. Diavolul în Eden direcționează această sete
după mai mult spre altceva: veți fi ca Dumnezeu! Și știm că Adam era desăvârșit. El nu avea
nimic necurat în sine. Diavolul nu se putea lega de vreo dorință păcătoasă. De aceea, singura sa
șansă a fost să speculeze ce era bun în Adam și el s-a folosit de dorința bună după mai mult din
inima primului OM. Dorința după mai mult nu este însă ceva greșit. Problema este direcționarea
greșită a sa. Diavolul repetă minciuna din Eden cu fiecare din noi. Acum are de partea lui și firea
noastră pământească care este instinctiv orientată spre acum și aici, spre vizibil. El știe că în noi
este această sete de infinit, după mai mult. Și el o direcționează spre lucruri de nimic, spre lucruri
perisabile, spre lucruri care ne împiedică să descoperim adevăratele comori. Cel rău știe atât de
Ev. Matei
 143

bine că împlinirea sufletului nu este decât ÎN MIȘCARE. Fericirea sufletului ține de mișcare, și
nu de ajungerea la ceva. Sufletul e fericit alergând spre mai mult și acumulând mereu din acest
mai mult. Așa va fi fericirea noastră în ceruri. Viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu. Noi
vom fi fericiți în acest proces de a ne bucura mereu MAI MULT de frumusețile divine. O
descoperire din Scriptură îți poate bucura, sătura și încânta sufletul o săptămână...și aceasta
oricât de frumoasă ar fi descoperirea. Dar apoi...sufletul va căuta altceva. Și e normal! Așa am
fost creați. Dumnezeu a pus în noi orientarea spre mai mult, tocmai pentru a relaționa cu un
Dumnezeu infinit care ne va oferi mereu acest mai mult! Ce făpturi minunate suntem! Plictiseala
nu este în sine o slăbiciune. E semnul că am fost creați vice-regi ai Creației, cu aspirații
nelimitate spre Infinit. Toată neliniștea omului, toate căutările lui, și în cele din urmă multele
greșeli pe care le face, multele capcane în care intră, ne arată de fapt cât de glorios este omul. De
ce toate viețuitoarele se mulțumesc cu habitatul lor? Un câine legat de o cușcă care primește
zilnic aceeași mâncare și mângâiere din partea Stăpânului este mulțumit. Nu vrea mai mult. Dar
omul nu poate fi așa. Rutina omoară sufletul omenesc. Rutina omoară relațiile. Rutina este
opusul a ceea ce suntem. Deci, Mântuitorul nu condamnă setea noastră după comori. El doar ne
arată atât de clar că am fost păcăliți, că am fost mințiți de Șarpe. Șarpele ne-a direcționat această
sete, cum am mai spus, spre lucruri:

- trecătoare, care pier

- de nimic, care nu satură
- care ne împiedică să descoperim adevăratele comori.

Și cel rău este fără milă atunci când ne minte. El profită de slăbiciunea noastră pentru
vizibil și de faptul că nu vedem pe Dumnezeu și nici eternitatea. Și ne aleargă de colo până colo
după lucuri care nu satură. Și mai speculează atracția lucrului pe care nu-l avem. Un lucru este
atractiv tocmai prin absența lui. Cel rău profită de dorința noastră de împlinire și de imaginația
noastră pentru a ne convinge că dacă vom avea acel lucru va fi absolut minunat!!!! Și culmea
este că NICIODATĂ nu este AȘA! Că mereu suntem dezamăgiți când obținem acel lucru, că ne
plictisim repede și căutăm apoi altul! El ne vinde de fapt ILUZII. Dumnezeu nu ne cere să
renuțăm de fapt la comori, ci la gunoaie. Da, gunoaiele au o slavă a lor în această lume, dar în
sine sunt gunoaie, sunt minciuni! Și deși e evident că este așa, unii oameni persistă întreaga lor
viață în goana această după iluzii. Și gunoaiele mai un atuu. Am menționat deja că sunt vizibile,
că au o slavă în această lume și că ne atrag tocmai prin absența lor. Dar mai au un atuu! Creează
dependență! Și ne fac robi. Nici un drogat nu spune altora că drogurile aduc împlinirea. El știe
poate mai bine ca oricine altcineva că drogurile sunt o minciună, dar este rob, este dependent.
Pur și simplu, NU POATE renunța la ele. Și cât de ușor îți faci dependențe în lumea păcatului!
Cel rău ne momește cu iluzii noi. Și fugim după ele. Din iluzie în iluzie, acesta e drumul nostru.
E un drum al minciunii. Și la un moment dat, ne trezim. Unii mai devreme, alții mai târziu. După
ce am parcurs o porțiune din cărarea iluziilor, ne dăm seama că ceva nu este în regulă. Că toți
alergăm din iluzie în iluzie, din minciună în minciună și ne întrebăm: care este FINALUL
drumului? Unde vom sfârși pe acest drum? Și poate am vrea să încercăm alt drum. Dar nu e așa
Ev. Matei
 144

ușor. Căci fiecare pas pe poteca minciunii, fiecare iluzie explorată a mai adăugată un lanț și ne
leagă de acest drum iluzoriu. Am vrea să părăsim poteca, dar pare a fi prea târziu. Suntem legați
fedeleș cu lanțuri. Sub minciuna că suntem liberi să încercăm orice și avem dreptul să ne urmăm
orice dorință, ajungem ROBI! Nu așa a fost și în Eden? Diavolul a promis primei familii
libertatea absolută, unde poți face absolut ce vrei și poți mânca din orice pom și nu mai trebuie să
te supui vreunei autorități. Și Adam a vrut această liberatate, dar s-a trezit apoi într-o cumplită
sclavie, o sclavie dată de o creație care s-a întors în parte împotriva lui, o sclavie dată de firea sa
care și ea s-a întors împotriva lui.

Atenție deci! Diavolul se va folosi de lucrurile pe care LE AVEM deja pentru a ne face
dependenți de ele, și de lucrurile pe care NU LE AVEM pentru a ne frustra și a ne convinge să le
căutăm cu ARDOARE, cu DISPERARE! Atenție deci la CE AI, și atenție la CE NU AI!
Diavolul ne va momi mereu cu ce NU AVEM, și ne va lua sau ne va amenința că ne ia lucrurile
pe care le AVEM. Care e soluția? Soluția este ne SĂRĂCIM în această lume și să ne strângem
COMORI în CERURI. Aceste COMORI sunt adevărate, satură, sunt ETERNE și NU ne pot fi
LUATE! Aceste COMORI nu ne fac rău și nu pot fi folosite de vrăjmașul nostru împotriva
noastră.

Mântuitorul nu ne cere să facem sacrificii și să renunțăm la ceva valoros, pentru ceva mai
valoros. Hristos ne spune adevărul, ne vrea liberi, ne vrea bogați! El vrea să trăim ca Împărați, ca
vice-regi pe acest pământ! Diavolul vrea să alergăm după lucruri de nimic și să ajungem noi
înșine de nimic. Cât de tulburătoare este imaginea unii adult drogat. Să ne închipuim un tânăr de
30 de ani, frumos, inteligent, creativ, cu o mulțime de daruri. Dar acest tânâr în fiecare zi se
gândește doar cum poate să își procure droguri. Și pentru aceasta minte, fură, renunță la serviciu,
la familie...Și să îl vedem cum tremură și privește cu jind spre un praf alb care îi distruge sufletul
și trupul. Ei bine, această imagine e adevărată cu privire la fiecare din noi. Deși am fost creați
REGI, noi alergăm după gunoaiele acestei LUMI. Doamne, dă-ne PUTEREA să trăim ca
Împărați!

Primul argument invocat de Mântuitorul vizează durabilitatea comorii. El nu neagă faptul

că există comori pe pământ care au strălucirea lor. În cele din urmă cu strălucirea lor l-a ispitit
Diavolul pe munte. Dar ori cât de strălucitoare ar fi aceste comori, ele sunt perisabile, iar noi
trăim etern. Aceste bogății pot fi pierdute încă pe acest pământ. Pe pământ poți pierde casa,
economiile, mașina, carierea, familia.... Deci investiția e riscantă. Dar mai mult decât atât, în
momentul morții automat PIERZI tot. Nu poți lua cu tine DINCOLO NIMIC din această lume.
De aceea, Alexandru Macedon a dorit să fie îngropat cu palmele desfacute și goale pentru a arăta
tuturor că el care a stăpânit peste întrega lume nu a putut lua NIMIC cu sine în lumea de dincolo.
Hristos ne oferă comori sigure. Ele sunt depozitate nu pe pământ, ci în ceruri. Și cerul este etern
și este păzit de Însuși Dumnezeu. Nimeni nu va putea să ne fure acele comori din ceruri. Iar
moartea nu este momentul despărțirii de comori, ci momentul întâlnirii cu toate comorile pe care
le-am adunat într-o viață de umblare cu Domnul. Și Domnul știe să răsplătească! Și va răsplăti în
Ev. Matei
 145

chip inimaginabil de minunat fiecare pas al credinței noastre și cel mai mic gest al sufletului
nostru în sensul împlinirii voii lui Dumnezeu.

Al doilea motiv invocat de Mântuitorul pentru a ne convinge să ne schimbăm domeniul

de afaceri este prezentat în v.21: Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima
noastră! Cât de precis este Mântuitorul: inima va urma COMOARA! Pe de o parte o va urma pe
acest pământ, iar pe de altă parte o va urma și dincolo. Comoara reprezintă ceea ce noi validăm
ca fiind VALOARE. De aceea comorile pot fi diferite. Pentru cineva cariera e o comoară mai
mare decât îmbogățirea. Pentru altcineva exact invers. Odată ce validăm CEVA ca și comoară, în
mod natural ființa noastră va alerga după acel ceva, îl va dori, îl va visa, se va gândi la el, va
investi darurile, timpul și banii pe care îi avem pentru a obține acel ceva. Inima urmează
comoara. Și astfel viața noastră va fi investită în căutarea acelor comori. Comorile pământești ne
vor târî sufletul în căutări deșarte și apoi ni-l vor târî spre focul cel veșnic. Comorile pământești
urmează să fie arse. Direcția lor este spre focul cel veșnic. Unde va fi comoara, va fi și inima
noastră. Inima noastră va sfârși să ardă în focul cel veșnic împreună cu comorile pământești.

Dar dacă validăm ca adevărate valori comorile cerești, atunci inima noastră va visa, va
căuta, se va lupta pentru aceste comori. Și direcția comorilor cerești este slava, și dacă le vom
urma, inima noastră va fi slăvită în ziua răsplătirii! Înțelegem legitatea. Dar marea întrebare este:
de ce nu se poate să ne strângem comori și pe pământ și în ceruri? Mântuitorul va răspunde puțin
mai târziu la această întrebare. Deocamdată observăm doar că există un antagonism ireconciliabil
între comorile de pe pământ și comorile cerești. Ele provin din universuri diferite, vrăjmașe și
trag inima în direcții total opuse. La fel cum cineva nu poate să meargă și la stânga și la dreapta
în același timp, și cum cineva nu poate să meargă și înainte și înapoi în același timp, la fel cineva
nu poate să strângă comori și pe pământ și în ceruri în același timp. Vom mai reveni la această
temă cheie a pasajului. Căci noi nu negăm comorile cerești. Dar le-am dori în același timp și pe
cele pământești. De ce nu le putem avea simultan? – Iată marea întrebare!

Dacă inima urmează comoara, problema este atunci nu la comoară și nici la inima care
urmează comoara, ci la OCHI, la ochii inimii, la forul lăuntric al inimii care validează ce este
comoară și ce nu este comoară! Și nu e vorba de ochiul fizic, ci de ochiul interior al inimii, de
discernământul nostru care validează un lucru ca fiind valoros sau nu. Și noi emitem permanent
judecăți de valoare. Ne interesează instinctiv ce este valoros sau nevaloros pentru noi. Și la fel
cum Adam punea nume tuturor făpturilor din creație, la fel și noi numim în inima noastră fiecare
lucru pe care-l întâlnim astfel: puțin valoros, valoros, foarte valoros, nevaloros etc. Suntem din
naștere niște căutători de comori. Marea problema este la ochi, căci cu ochiul validăm ce este
comoară și ce nu este. Rațiunea este de partea ochiului sănătos, căci e la mintea oricui că un
lucru etern e mai valoros decât unul perisabil. Dar lupta asupra ochiului este o luptă spirituală, și
nu doar un simplu joc logic sau rațional. Lupta e spirituală. Ochiul se naște mort din punct de
vedere spiritual. Este captiv sistemului vizibil și insuflat de spiritul veacului și validează instictiv
ca valoare comorile pământești. Comorile cerești ți sunt străine, iar dacă aude de ele i se pare un
Ev. Matei
 146

basm și ceva atât de departe. De aceea, singura soluție este curățirea ochiului prin ILUMINARE
de sus, o iluminare care se folosește de rațiunea noastră dar e dincolo de ea, și mai mult decât
aceasta.

 Pavel se roagă pentru Filipeni ca dragostea lor să crească în cunoștință ca să

deosebească lucrurile alese (Fil 1:9-10), adică lucrurile cu adevărat valoroase.

 Pavel se roagă pentru Efeseni pentru un duh de iluminare pentru a pricepe care
este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți (Ef.1:18).

 Mântuitorul spune unei Biserici care trăia după comorile pământești astfel: Pentru
că zici: Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic și nu știi că ești
ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit
prin foc ca să te îmbogățești; și haine albe ca să te îmbraci cu ele, și să nu ți se
vadă rușinea goliciunii tale; și doctorie pentru OCHI ca să-ți UNGI ochii și să
vezi. (Apoc.3:17-18)

Marea problemă a ochiului este că vede ceva fără a avea capacitatea să își dea seama că
ce vede poate fi greșit. Ochiul vede comorile pământești și le validează ca fiind comori. Ochiului
nici nu-i trece prin minte că este de fapt orb. Dacă cineva nu vede și recunoaște că nu vede este
pe drumul ce bun. Dar cel care nu vede și se bate cu pumnul în piept că vede, ce șansă de
vindecare mai are? Și cât de mare trebuie să fie întunericul din el. Și dacă însuși Mântuitorul se
minunează de mărimea întunericului din oameni, înseamnă că este ceva extrem de grav. Și
înseamnă că este imensă minunea când cineva își recunoaște întunericul ce se dă drept lumină și
începe să caute adevărata lumină! Și ca acest lucru să se întâmple este nevoie de puterea
Evangheliei lui Dumnezeu, de o putere nemaipomenită, cum o numește Pavel!

După ce Mântuitorul EXPLICĂ unde este cauza problemei (la ochiul inimii), El explică
și antagonismul ireconciliabil între comorile pământești și cele cerești:

 Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt;
sau va ținea la unul și va nesocoti pe celălalt. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui
Mamona.

Un rob aparținea în întregime stăpânului său, și întreaga sa agendă o făcea stăpânul. Un

rob nu PUTEA avea doi stăpâni. Fiecare stăpân avea să îi ceară să facă totul pentru ograda sa.
Robul nu putea fi simultan în două ogrăzi. Agendele celor doi stăpâni erau total diferite pentru că
fiecare agendă slujea unei alte gospodării. Robul trebuie să aleagă pe care agendă o urmează. Și
va alege desigur pe stăpânul care îl iubește mai mult, și implicit va nesocoti pe celălalt. Oricum
nu-i va putea împăca pe amândoi. Sau va renunța la unul și va alege pe celălalt, fie se va rupe în
două părți și va primi respingerea din partea ambilor stăpâni.Și aceasta chiar dacă stăpânii sunt
Ev. Matei
 147

prieteni. Pur și simpli fiecare stăpân va fi interesat de bunul mers al propriei ogrăzi. Dacă această
legitate stă în picioare și când e vorba de doi stăpâni prieteni, cu atât mai mult va sta în picioare
când ar fi vorba de doi stăpâni DUȘMANI, care se află în conflict, în război!

Observăm că statul nostru este de ROB. Suntem robi comorii de care ne alipim. Ideea de
libertate este o iluzie. Putem să ne alegem tipul comorii de care ne alipim, dar prin ceea ce
suntem vom sluji fie comorilor pământești, fie celor cerești. Nu există altă posibilitate și nici nu
există zonă de neutralitate. Mesajul Mântuitorului este clar: nu poți strânge simultan comori pe
pământ și comori în ceruri. Nu poți să te alipești și de comorile pământești și de cele cerești.
Atenție! POȚI deține comori pământești și să cauți simultan comorile cerești. Dar nu poți căuta
comorile cerești SIMULTAN cu cele pământești. Alipirea de țărână, de acum și aici înseamnă o
ÎNSTRĂINARE de cer, de atunci și acolo. Căci cele două tipuri de comori provin din două
împărății diferite, sunt insuflate de doi stăpâni diferiți. Comorile cerești țin de Împărăția lui
Dumnezeu, în care domnește Dumnezeu și El este slăvit. El ne spune adevărul despre această
lume trecătoare și condamnă un stil de viață egocentrat. El desconspiră ca fiind MINCIUNĂ
orice comoară a acestei lumi și El ni se oferă ca UNICĂ șiVERITABILĂ comoară. În afara Lui
este doar iluzie și minciună. El este unica răsplată veritabilă, și este eternă. Lucrurile vizibile pot
fi daruri din partea Lui, dar nu sunt comori în sine. Lucrurile vizibile sunt daruri nevătămătoare
atâta timp cât ne îndreaptă inima spre singura comoară care este Dumnezeu Însuși. Lucrurile
vizibile sunt daruri neotrăvite atâta vreme cât sunt subordonate slujirii Creatorului și slavei Sale.
Ele sunt neotrăvite atâta timp cât nu le validăm ca și comori în sine, atâta vreme cât nu uităm că
ele sunt perisabile, atât vreme cât nu ne alipim inima de ele în mod idolatru. Dumnezeu ne dă
voie să deținem bogățiile acestei lumi, dar fără să le validăm ca bogății și să fim gata oricând să
renunțăm la ele. Și Dumnezeu ne cheamă pe calea crucii și renunțării. Calea crucii înseamnă o
cale a renunțării, a renunțării la toate comorile acestei lumi. Pe calea către SINGURA Comoară
credința noastră va fi testată prin renunțarea la comorile înșelătoare. Dumnezeu ne cheamă să ne
strângem spre slava Lui comori în ceruri. Îți strângi comori în ceruri în măsura în care lupți
pentru extinderea Împărăției Sale pe pământ, extindere care se realizează mai întâi în viața ta,
apoi în viața fraților tăi apoi în viața celor care nu-l cunosc pe Domnul. Planul lui Dumnezeu
pentru viața noastră, agenda Sa divină pentru noi, va urmări acest ȚEL. Pasiunile noastre, timpul
nostru, energiile noastre, banii noștri, darurile noastre, relațiile noastre vor fi investite în această
direcție.

Cel rău, stăpânul acestei lumi, ne va spune că lucrurile vizibile sunt comori în sine. El ne
va propune un mod de viață egocentrat în care să ne strângem cât mai multe comori aici și acum.
Și ne va arăta că lumea este plină de comori: pacea cu oamenii, aprecierea semenilor, cariera,
banii, studiile, întemeierea unei familii, mașina, casa, siguranța financiară, împlinirea plăcerilor
și poftelor. Ne va convinge că binele nostru constă în a strânge cât mai mult din aceste comori.
Ne va convinge că e normal să ne alipim de aceste comori, să le slujim, să le dedicăm întreaga
noastră viață. Și în lumea pe care el o stăpânește, acumularea acestor comori nu va fi posibilă
decât prin compromisuri. Lumea e strâmbă și nu doar că aceste comori sunt idoli mincinoși, dar
Ev. Matei
 148

calea către ele presupune un șir lung de compromisuri morale, o repetată și neobosită vânzare a
sufletului. Ideea de a renunța la aceste comori va fi privită ca cea mai mare nebunie. Calea crucii
va părea, deci, o nebunie. Alipirea de comorile pământești conduce sufletul într-o direcție total
opusă celei date de Împărăția lui Dumnezeu. Și după ce ne-a convins să strângem cât mai multe
comori pe pământ, cel rău ne va oferi un plan, o agendă pentru viața noastră. Și în această agendă
pasiunile noastre, timpul, banii, darurile noastre, relațiile noastre totul se va subordona
obiectivului de a aduna cât mai multă deșertăciune. Inima va urma comoara.

Observăm, deci, cât de clar este antagonismul celor două perspective. Cele două tipuri de
comori sunt opuse și au direcții opuse. Inima și viața nu le vor putea urma simultan. Diavolul știe
foarte bine acest lucru. De aceea, el nu ne va cere să negăm comorile cerești, să nu le mai căutăm
deloc, dar ne va propune următoarea perspectivă: caută MAI ÎNTÂI împlinirea nevoilor tale în
această lume, și APOI caută să strângi comori în ceruri. Aparent nu este o lepădare. Aparent este
o abordare normală, firească, chiar înțeleaptă. Dar el știe că atunci când vom căuta MAI ÎNTÂI
comorile acestei lumi, inima noastră se va alipi de țărână, și se va înstrăina de cer, inima noastră
va urma o comoară al cărei mers este total opus comorii cerești. Adevărul este că alături de
Comoara care este Dumnezeu, NU POȚI valida un ALT TIP de COMOARĂ! Orice altă
comoară validată în sine este un idol, care este vrăjmaș lui Dumnezeu, căci Îi contestă valoarea
unică și absolută.

Mântuitorul ne-a îndemnat să nu ne strîngem comori pe pământ, ci în ceruri. Ne-a

explicat că acest proces începe cu VINDECAREA ochiului, cu o iluminare de sus care să ne
ajute să deosebim adevăratele comori. Problema nu este la inimă, ci la ochi. Inima urmează
comoara. Întrebarea este: ce validează ochiul drept comoară? El ne-a explicat de ce există acest
antagonism între strângerea celor două tipuri de COMORI. Și apoi, abordează TEMA
ÎNGRIJORĂRILOR, temă pe care o dezvoltă până la finalul capitolului. De ce?

Sunt mai multe răspunsuri. În raportarea la lucrurile materiale sunt mai multe fațete. Este
fațeta îmbogățirii, dar este și fațeta luptei pentru existență. Ele nu sunt lucruri separate, ci doar
două fațete ale aceluiaș fenomen. Mulți vor spune că ei nu vor să se îmbogățească, ci doar să aibă
un trai decent, doar să supraviețuiască în această lume. Dar oare să fie așa? Mântuitorul ne arată
clar că atât prin goana după comori, cât și prin ÎNGRIJORAREA pentru pâinea cea de toate
zilele SLUJIM același stăpân și dovedim că inima noastră este alipită de comorile pământești.
Comorile pământești nasc simultan atât dorința, cât și îngrijorarea. Lucrurile pe care le avem deja
nasc îngrijorarea și teama că le-am putea pierde. Lucrurile pe care nu le avem nasc îngrijorarea
că nu le vom mai obține vreodată.

Domeniul îngrijorărilor legate de împlinirea nevoilor de bază este un domeniu aparte al

luptei spirituale, căci aici lucrurile sunt extrem de subtile. Gravitatea păcatului este diminuată de
următoarele lucruri:

 Cel în cauză nu caută comorile acestei lumi, ci doar împlinirea nevoilor de bază.
Ev. Matei
 149

 Dumnezeu Însuși validează faptul că aceste nevoi sunt legitime.

 Omul a primit de la Dumnezeu responsabilitatea să împlinească aceste nevoi

pentru sine și pentru familia sa prin muncă și trudă.

Cu toate acestea, îngrijorarea pentru pâinea de mâine nu este DELOC legitimă în ochii
Mântuitorului. Mântuitorul desconspiră îngrijorarea ca PĂCAT și ca un mod prin care slujim
Diavolului și ne înstrăinăm de Împărăția lui Dumnezeu. De ce ÎNGRIJORAREA pentru pâine și
îmbrăcăminte este PĂCAT? Din mai multe motive:

 Îngrijorarea este MINCINOASĂ, căci așază valoarea trupului mai presus de

valoarea sufletului. ÎNRGIJORAREA reduce viața la mâncare și îmbrăcăminte.
Deși împlinirea nevoilor de bază e ceva URGENT, mai URGENTĂ este salvarea
sufletului nostru și al semenilor. Dacă tot suntem așa de preocupați de noi înșine,
de ce nu ne îngrijorăm la fel de mult de salvarea sufletului? Adevărul este că cel
care este plin de îngrijorări pentru pâine, nici nu se mai gândește la problema
mântuirii sufletului.

 Îngrijorarea este MINCINOASĂ, căci ne prezintă lumea ca un loc în care

Dumnezeu nu este în control și în care domnește haosul și întâmplarea. Și astfel,
procurarea pâinii depinde în sine de NOI sau de CIRCUMSTANȚE.

 Îngrijorarea este MINCINOASĂ, căci ne prezintă un Dumnezeu neputincios sau

absent, sau insesibil la nevoile noastre. Îngrijorarea izvorește din NECREDINȚĂ,
ea înseamnă NECREDINȚĂ, ea este un afront la adresa bunului și atotputernic
Tată al nostru din ceruri și atacă asemenea unui cancer credința mântuitoare.

 Îngrijorarea este o cale aparent legitimă prin care diavolul ne comută viața de pe
slujirea Împărăției lui Dumnezeu, pe comorile pământului acestuia. Cel care se
îngrijorează pentru pâine, nu se va mai frământa el pentru mântuirea semenilor și
înaintarea Împărăție. El va avea inima plină de alte preocupări.

Îngrijorarea deci, de orice tip, nu este ceva inocent, ci un păcat extrem de grav, prin care
ne înstrăinăm de cer și slujim diavolului. Mântuitorul nu doar demască boala îngrijorărilor, ci și
oferă remedii pentru vindecare. Și Mântuitorul este generos în remedii:

Adevărata valoare a vieți și trupului

Viața e mai mult decât mâncare și îmbrăcăminte. Ce i-ar folosi unui om să câștige
întreaga lume dacă și-ar pierde sufletul? Trupul e perisabil, dar sufletul este etern. Omul va lua
cu el după mormânt doar lucrurile amprentate în sufletul său. Teama legată de destinul sufletului
trebuie să fie mai mare decât teama legată de destinul trupului. Orice pierdere în această lume nu
poate fi considerată pierdere atâta vreme cât nu ne întinează sufletul și nu ne afectează comoara
Ev. Matei
 150

noastră din ceruri. Orice pierdere în această lume poate duce la modelarea în sufletul nostru a
chipului Celui care a pierdut tot, a Celui care a trăit ca străin și călător pe acest pământ, a Celui
care nu avut măcar o clipă unde să-Și odihnească Capul pe câmpia deșertăciunii. Și în cele din
urmă pot fi situații care ne cer martirajul, ne cer să renunțăm la viața noastră de dragului lui
Hristos și de dragul mântuirii sufletului. Și în cele din urmă trebuie să spunem ca cei 3 în fața
cuptorului de foc: chiar dacă vom muri de foame și de sete tot nu ne vom închina Mamonei!
Într-adevăr, chiar dacă am muri de foame și de frig, ne-am mântui sufletul. Și odată tot vom
muri....Deci de unde marea legitimitate a îngrijorărilor pentru împlinirea nevoilor de bază? Viața
e mai mult decât hrană. Dacă tot te îngrijorezi pentru viața ta, îngrijorează-te de soarta ei eternă!

Dar și trupul e mai mult decât îmbrăcăminte. Trupul este un Templu. Trupul este
perisabil si decăzut. Dar poate fi răscumpărat și proslăvit prin Hristos. Dacă tot te îngrijorezi
pentru trupul tău, îngrijorează-te pentru faptul că este perisabil și decăzut. Îngrijorează-te că este
un Templu care poate fi locuit de lumile întunericului și apoi tras de acestea spre chinurile eterne
ale iadului. Îngrijorează-te nu cu privire la moartea fizică, ci la cea eternă! Dacă tot de îngrijorezi
deci, și consideri legitimă îngrijorarea pentru viața ți trupul tău, îngrijorează-te cu privire la
destinul tău de după moarte. Cineva care se îngrijorează pentru pâine și hrană trăiește în
MINCIUNĂ. Este ca și cum o mireasă tocmai este părăsită de mire, iar ea se îngrijorează că
rochia pentru nuntă nu-i stă prea bine, este ca și cum un fotbalist tocmai este dat afară din echipă
și se îngrijorează de o mică accindentare care nu i-ar da voie să joace în meciul următor....și tot
așa! E absurd să te îngrijorezi pentru un domeniu mai puțin important pentru destinul tău și în
același timp să fii deplin liniștit cu privire la domenii esențiale ale vieții tale.

Un credincios recunoaște că sufletul este etern și că de-abia după moarte începe adevărata
viața. Deci, cât de absurd este când un credincios se îngrijorează pentru pâinea de mâine. Ce
marea este minciuna în care trăiește! Căci în cele din urmă, nu este așa de tragic să mori de
foame sau de frig.

Mărturia creației

Îngrijorarea este stimulată de realitățile vizibile: nu mai am pâine pentru mâine.

Mântuitorul aduce remediu pentru îngrijorare mărturia VIZIBILĂ a creației. Dacă tot vă uitați la
lucrurile vizibile, uitați-vă măcar cum trebuie, ne spune Mântuitorul. Priviți la creație! Și
Mântuitorul alege din creație două exemple care se leagă direct de împlinirea nevoilor noastre de
bază: hrana păsărilor și îmbrăcămintea crinilor. Evreii recunoașteau că Dumnezeu este în
spatele creației și că El guvernează întreaga creație. Ps.104 ne arată că nu există deism.
Dumnezeu nu este marele ceasornicar care a plecat și acum creație funcționează în virtutea unor
legități care operează de la sine. Nu! Dumnezeu este prezent în Creație, în întrega Creație și
susține întreaga Creație! El dă ploaia, către El strigă după hrană puii de lei, El hrănește păsările
cerului, El susține creșterea crinilor. Îmi dau seama că și credincioșii din sec.XXI trebuie să
redescopere creația și apoi pe Dumnezeu în spatele creației. Ei trebuie să redescopere creația,

Ev. Matei
 151

căci prin industrializare s-au îndepărtat de ea. Ei trebuie să redescopere pe Dumnezeu în spatele
creației, căci mintea lor este adesea infectată de deism. Descoperirile științifice în loc să
sporească minunea tainelor creației, le-au ucis, așa cum nu își propunea Blaga (Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii...și nu uicid cu mintea minunile ce mă-nconjor...). Descoperile
științifice, teoria deismului, teoria evoluționismului ne-au bombardat mințile astfel încât înlăutru
nostru avem impresia că Universul funcționează în virtutea unor mecanisme independente de
Creator. Da, El a creat aceste mecanisme și El le-a dat o energie proprie. Fals! Tatăl din ceruri dă
ploaie, face în fiecare zi să răsară Soarele, dă hrană fiecărei păsărele, susține creșterea fiecărui fir
de iarbă, are grijă de fiecare vietate din adâncul mării! El susține clipă de clipă VIAȚA și
CREAȚIA. Din El, PRIN EL, și pentru El sunt toate lucrurile! Mărturia creației are impact dacă
vedem minunile creației și Îl vedem pe Dumnezeu în ele. Dacă ne vindecăm inimile de deism
vom vedea în Creație o resursă vizibilă, cu un impact așa de mare asupra credinței noastre! Căci
noi suntem mai de preț decât vrăbiile, decât crinii, decât iarba de pe câmp, de cât întreaga creație
la un loc, decât întreg Universul. Omul e o persoană creată după chipul lui Dumnezeu, e vice-
regele Creației și singurul din creație pentru care a murit Hristos. Un singur om e mai valoros,
deci, decât toate stelele, toate speciile de animale, Universul întreg. Iar Dumnezeu ARE GRIJĂ
de CREAȚIE. Oare NU VA AVEA GRIJĂ și de OAMENI? Și dacă are grijă și de vrăjmașii Lui
care nu cred în El, oare nu va avea grijă de COPIII LUI, de cei care prin credință s-au împăcat cu
El prin Fiul Său? Dumnezeu nu Și-a părăsit creația. El este PREZENT pentru a susține viața.
Planurile Sale cu acest pământ nu s-au încheiat. El este preocupat de susținerea vieții fizice. Este
esențial să știi că Dumnezeu nu spune: viața de dincolo contează și mântuirea sufletului. Vă
aștept dincolo!, ci Dumnezeu se implică acum și aici și viața fizică contează pentru El. Noi nu
trăim într-o pustie fără viață, ci într-o creație minunată plină de viață. Iar orice colț al creației
este plin de viață și cercetătorii se minunează cum poate viața fizică exista în medii aparent ostile
vieții. Din adâncimile oceanelor, pâna la vârful celor mai înalți munți, și până la pustiile de nisip
și ghețarii de la polul nord, viața există și se perpetuează în mod fabulos. E o minune purtătoare
de un mesaj MINUNAT: Deși i-am întors spatele, Dumnezeul vieții este încă cu noi și ne dorește
binele... El nu a părăsit de tot creația. Și-a retras puțin mâna și creația s-a umplut de durere, boli,
nedreptate. Dar nu și-a retras-o de tot. El domnește încă peste creația decăzută și ține toate
lucrurile cu puterea Cuvântului Său.

Inutilitatea îngrijorării

Și cine dintre voi chiar îngrijorându-se poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui?
Mântuitorul apelează din nou la vizibil, la logică și rațiune. El ne cheamă la credință, dar nu la o
credință oarbă. El ne cheamă de fapt la o încredere într-un Dumnezeu nevăzut, dar care ne
bombardează cu dovezi vizibile și logice. Îngrijorarea se naște și din iluzia că noi deținem
controlul, că gândindu-ne la obiectul îngrijorării ținem cumva situația sub control și că dacă nu
ne-am mai gândi la el, am pierde controlul. Deținerea controlului este o iluzie, o mare minciună.
Îngrijorarea face rău sufletului și trupului și ne face să neglijăm aspecte esențiale ale vieții:
calitatea relației cu Domnul, calitatea relației cu familia, cu semenii etc. Când Dumnezeu ne cere
Ev. Matei
 152

să nu ne îngrijorăm, El nu ne cere un mare sacrificiu, ci ne cere să renunțăm la o minciună. E mai

ușor să renunți la o îngrijorare când îți dai seama că ea este absolut inutilă în soluționarea
problemei. Dacă ne gândim cu disperare la nesfârșit: oare ce va fi? Oare ce se va întâmpla? Oare
cu ce ne vom îmbrăca? Cu ce ne vom hrăni? NU SE REZOLVĂ absolut nimic. Doar ne
îmbolnăvim de diferite boli și vom uita să ne bucurăm de ce avem.

Inima Tatălui

Tatăl vostru cel ceresc ȘTIE ca AVEȚI NEVOIE de ele. O afirmație atât de simplă. Este
ca și cum ai spune: albul e alb sau lumina e lumină, faptul că Dumnezeu știe că ai nevoie de
mâncare și îmbrăcăminte. Cu toate acestea afirmația aceasta e atât de importantă pentru inima
noastră bombardată de necredință și îngrijorările vizibile. E atât de important să știm că
Dumnezeu care este atotștiutor nu doar că știe fiecare nevoie a fiecărui om, dar și VALIDEAZĂ
ca nevoie hrana și îmbrăcămintea. Dumnezeu NU NEAGĂ nevoile noastre în această lume. El
doar le așază unde le e locul, adică MULT sub nevoia de Dumnezeu și promite că va purta de
grijă. Am comentat această idee și în rugăciunea Tatăl nostru. Dumnezeu este un Tată bun și Lui
îi pasă de nevoile noastre ÎN ACEASTĂ LUME. El are un plan veșnic cu noi, dar are un plan cu
noi ȘI ÎN ACEASTĂ LUME. Planul pământesc se subordoneazăcelui etern, dar cel etern se
construiește pe cel pământesc. Destinul etern este cel prioritar, dar acest lucru nu neagă existența
unui destin pământesc. Ne gândim la Moise, la Iosif, la David, la Iosua, la Isus, la Pavel. Acești
oameni minunați ai credinței, deși au trecut prin nenumărate încercări, au avut parte pe pământ
de un destin pământesc, de o o lucrare, de mângâieri, de purtare de grijă, de înălțări și reabilitări.
Ei nu au fost lăsați la voia întâmplării și la voia celui rău, căci acum nu este doar suferință și
dincolo e adevărata viață. Nu, ci ei s-au bucurat și de un destin pământesc și Tatălui ceresc i-a
păsat și de nevoile lor pământești.

E adevărat că în Matei 6 Dumnezeu ne spune că știe nevoia noastră de hrană și

îmbrăcăminte. Dar oare, acestea sunt singurele nevoi? Când privim la sfinții de mai sus, da, nu
au murit de foame și sete, dar nu doar atât. Dumnezeu a avut în vedere în purtarea Sa de grijă
mai multe nevoi. De exemplu nevoia de dreptate și libertate a unui Iosif închis în temniță pe
nedrept. Nevoia lui David de a avea o casă unde să își poată întemeia o familie, fără să mai fie
nevoit să fugă din temniță în temniță. Planul lui Dumnezeu cu viața noastră are în vedere mai
mult decât asigurarea hranei și hainelor. Dar dacă în domeniul hranei și îmbrăcăminții ne
bucurăm de un cec în alb, de o promisiune EXPLICITĂ, în domeniul celorlalte nevoi, Dumnezeu
ne provoacă cu o agendă specială și nu ne promite împlinirea după voia noastră a tuturor nevoilor
pământești. Vom dezvolta acest aspect când vom comenta mai jos promisiunea divină. Acum
reținem doar faptul că lui Dumnezeu ÎI PASĂ de ce se întâmplă cu noi acum și aici. Știe nevoile
noastre și le are în atenția și preocuparea Sa. Și El este un Tată BUN, mai bun decât tații noștri
pământești.

Asemănarea cu păgânii

Ev. Matei
 153

Este a treia oară când Mântuitorul folosește asemănarea cu păgânii ca argument împotriva
neprihănirii Fariseilor. Argumentul era foarte puternic, căci evreii disprețuiau Neamurile și se
lăudau că ei sunt poporul ales, că ei nu sunt ca Neamurile. Mântuitorul le arată că dacă se
îngrijorează pentru lumea aceasta, nu este nici o desoebire între ei și Neamuri. Da, există
diferențe de forme religioase, dar în esență și Neamurile își iubesc prietenii și își urăsc vrăjmașii,
se roagă idoltaru la zeii lor, și preocuparea lor principală ține de traiul lor în această lume. De
fapt, nu există diferențe de ESENȚĂ între fariseii religioși și păgâni. Această concluzie era
extrem de dureroasă pentru orgoliul religios al evreilor și le zguduia din temelii întreaga
concepție despre lume și viață.

Credința

Mântuitorul pornește de la argumente logice și vizibile , dar îi conduce către credința în

Dumnezeul cel nevăzut. În cele din urmă, sursa îngrijorărilor este mai întâi ignoranța (nu cunoști
bunătatea și promisiunile Tatălui) și apoi necredința (chiar dacă le cunoști nu le crezi). Cred că
este prima oară când este menționată CREDINȚA în Predica de pe munte. Cum am mai spus, în
predica de pe munte, Isus, noul Moise, înalță standardele Legii divine, dar nu propune o mântuire
prin Lege. Predica de pe munte este ca o declarație de război împotriva religiei și neprihănirii
Fariseilor și este menită să tulbure, să zguduie, să dărâme. Observ că ea conține CONCEPTELE
cheie ale Evangheliei care apoi vor fi reluate, detaliate și dezvoltate în restul Evangheliei. De
exemplu, Isus introduce acum conceptul de CREDINȚĂ. Acest concept va fi reluat și analizat pe
toate părțile în secțiuni viitoare ale Evangheliei. În cap.7 Mântuitorul va introduce conceptul de
RODIRE. El nu îl explică acum, însă va fi dezvoltat mai târziu. Predica de pe munte nu poate fi
înțeleasă separat. Ea trebuie înțeleasă în lumina întregii Evanghelii pe care o explică. Mai observ
că Evanghelia are în prima parte Predica de pe munte, și în ultima parte (cap.23) discursul de
mustare publică a cărturarilor și fariseilor. Predica de pe munte este declarația de război
împotriva neprihănirii Fariseilor, iar discursul din cap.23, ultima lovitură și câștigarea războiului
teologic cu fariseii. Predica de pe munte ne descoperă că lucrarea publică a Mântuitorul a
însemnat un război direct cu teologia falsă a Fariseilor, care era obstacolul principal care
împiedica poporul să primească pocăința și mântuirea. Acest război va străbate întreaga
Evanghelie după Matei. Dacă în cap.4 am aflat că Isus a început să predice Evanghelia, prin
predica de pe munte înțelegem CONTEXTUL în care El predica. Înțelegem că poporul era orbit
de teologia falsă a Fariseilor și că Mântuitorul și-a fixat ca obiectiv principal în misiunea sa să
zdrobească idolul religiozității și neprihănirii personale care împiedica pe popor să primească
lumina revelației și puterea harului.

Mântuitorul introduce deci elementul CREDINȚEI. Îngrijorările își fac loc în viața
noastră din pricina puținei noastre credințe. De fapt aceasta ni se cere: să-L credem pe Dumnezeu
pe cuvânt. Să fim niște copii care Îl credem pe Dumnezeu pe Cuvânt. Și îngrijorările din viața
noastră arată cât de MICĂ este credința noastră. Ele sunt un baromentru foarte precis. La fel cum
iubirea de semeni este un barometru precis al iubirii noastre de Dumnezeu, la fel îngrijorările
Ev. Matei
 154

sunt un barometru cu privire la puțina noastră credință. Și e vorba de credința noastră

mântuitoare, căci nu sunt două feluri de credință. Credința e una singură. Trebuie să credem în
Dumnezeu, în Fiul Său, în ce a făcut El pentru noi, în toate promisiunile Sale. Cine spune că are
o credință puternică în Hristos care a murit și a înviat și se îngrijorează mult, se înșală singur.
Căci dacă crezi cu adevărat că Tatăl Și-a dat Fiul de dragul tău, cum nu vei crede și faptul că El
îți va purta de grijă în lucrurile pământești. Dar noi acceptăm intelectual și informațional teologia
mântuirii, dar nu o luăm foarte în serios și nu ne ancorăm cu toată încrederea în Dumnezeu. Căci,
cel mai greu lucru de crezut este în cele din urmă că Tatăl Și-a dat Fiul la moarte de dragul
nostru. Acesta este lucrul cel mai incredibil, dacă putem spune așa din toată Evanghelia. Dacă
medităm profund la ce a însemnat ca Tatăl să-Și dea Fiul să moară pentru noi, înțelegem că acest
fapt este cel mai de NECREZUT din Evanghelie. E mai ușor să crezi că Dumnezeu a creat toate
lucrurile și că vrea și poate să ne dea ce avem nevoie pentru viața această pământească. Dar să
crezi că El cu ADEVĂRAT ȘI-A DAT FIUL pentru noi, vrăjmașii Lui, și prin harul Său ne va
așeza pe tronul slavei... așa ceva este de NECREZUT. Noi acceptăm în ignoranța noastră și din
pricina unui mediu religios creștin aceste informații, dar oare cât de mult le credem cu adevărat?
Căci dacă crezi cu adevărat că Dumnezeu te iubește atât de mult, încât și-a dat Fiul Său să moară
pentru noi, oare cum nu vei crede că El îți va da pâinea cea de toate zilele? Dumnezeu să ne
ajute să nu confundăm credința cu acceptarea intelectuală a unor informații religioase cu care ne-
am obișnuit și să creștem în adevărata credință VIE care se ancorează într-o Persoană Vie.
Cuvântul e o Persoană. Evanghelia e o Persoană. Noi nu suntem mântuiți printr-o teologie
corectă, ci prin Fiul lui Dumnezeu. Noi nu suntem mântuiți prin Biblie, ci prin Hristos. Noi nu
suntem mântuiți prin informații, ci prin Dumnezeu.

Iar cel care este credincios, va fi încercat de îngrijorare, dar o va birui prin credință. A te
îngrijora și a fi ispitit să te îngrijorezi sunt două lucruri distincte. Cel care se îngrijorează se lasă
tulburat, defocalizat, robit și călăuzit de îngrijorare. El crede minciuna îngrijorării și se lasă
purtat de valul acesteia. Cel care este ispitit să se îngrijoreze poate însă să se lupte cu
îngrijorarea. El poate refuza să creadă minciuna îngrijorării, el poate să aducă îngrijorarea la
picioarele Domnului și să o lase acolo și să creadă din nou în promisiunile divine, și el poate să
ceară ajutorul lui Dumnezeu să lupte cu acele îngrijorări și să le țină departe de inima sa.

Promisiunea divină

Este esențial să observăm faptul că Dumnezeu NE PROMITE purtarea de grijă în ce

privește hrana și îmbrăcămintea. El nu ne spune doar că ȘTIE, doar că POATE, și doar că Îi
PASĂ, ci ne promite explicit că ne va da pâine și hrană. Și când Dumnezeu PROMITE un lucru,
El îl va ÎMPLINI ÎNTOCMAI, căci este Dumnezeu. Fiecare iotă din lege se va împlini. Pământul
și cerul vor trece, dar Cuvintele Sale vor rămâne. Noi ne putem juca de-a promisiunile și ne
putem răzgândi. Dar Dumnezeu nu. Și El va împlini promisiunile Sale din pricina Sa, și nu din
pricina noastră. El va împlini promisiunea pentru că El a făcut-o. Și Dumnezeu NU POATE să
MINTĂ. Regele regilor nu poate înșela. El ÎȘI va împlini toate promisiunile din pricina
Ev. Matei
 155

NATURII SALE. Și acum ca glumă: dacă reușești să smulgi o promisiune din partea lui
Dumnezeu, ești tare! Căci El O VA ÎMPLINI. El o va împlini CHIAR dacă tu vei uita
promisiunea. El o va împlini chiar dacă pentru tine, în trecerea anilor, nu va mai conta așa de
mult împlinirea promisiunii. El o va împlini chiar dacă tu NU VEI MAI VREA ca promisiunea
să se împlinească. Dumnezeu nu poate minți. Și aici vorbim de promisiuni necondiționate.
Dumnezeu a promis lui NOE că indiferent ce vor alege oamenii, El nu va mai aduce potopul pe
pământ. Pământul s-a umplut repede din nou de nelegiuire, dar Domnul nu a mai adus potopul.
Cu siguranță că dacă promisiunea este condiționată, omul trebuie să își facă partea lui. Dar dacă
o face, atunci poate fi încredințat că DUMNEZEU va împlini promisiunea Sa. Avraam ajunsese
în punctul în care se bucura de Ismail, dar Domnul nu-și împlinise promisiunea. Deci Avraam
era mulțumit cu Ismail. Pentru Avraam lucrurile erau în ordine. Dar pentru Dumnezeu NU!
Dumnezeu trebuia să își împlinească promisiunea așa cum o gândise El! Și provoacă din nou
credința lui Avraam. Și Avraam crede și Domnul își împlinește promisiunea în acel mod glorios
care Îl reprezenta pe El.

Dacă ne uităm cu atenție în versetele 26 și 30 observăm că Dumnezeu NE PROMITE că

ne va purta de grijă în ce privește hrana și îmbrăcămintea. Această promisiune este condiționată
însă. O condiție o găsim în v.33, și o condiție o găsim în 2 Tesaloniceni: cine nu muncește, nici
să nu mânânce. Și condiția din 2 Tes. este înglobată de fapt în condiția din 6:33. Cel care caută
mai întâi preoția, caută să Îl reprezinte pe Dumnezeu și prin MUNCĂ. Deci, Dumnezeu promite
tuturor copiilor Săi că dacă vor căuta mai întâi Împărăția și nu vor fi leneși, ci vor munci,
Dumnezeu le va purta de grijă. Și atenție nu MUNCA va fi sursa hranei, ci purtarea de grijă
divină. E o observație binevenită pentru cei care confudă CONDIȚIA de a munci, cu însăși
SURSA hranei și mâncării. Mântuitorul nu insistă pe condiție, ci pe purtarea Sa de grijă. De fapt,
6:33 poate fi văzută ca o chemarea însoțită de o promisiune, și nu ca o condiție. Căci în v.26 și
v.30 accentul nu cade pe vreo condiție, ci pe inima de Tată a lui Dumnezeu. Și în 5:45
Mântuitorul ne-a deschis ochii să vedem că Dumnezeu poartă de grijă și vrăjmașilor Lui. Și într-
adevăr, vedem purtarea Sa de grijă și în viața celor necredincioși și în viața copiilor Săi cu puțină
credință. Dumnezeu poartă de grijă unui copil al Său în lucrurile materiale chiar dacă acesta nu
caută mai întâi Împărăția. Generozitatea lui Dumnezeu e mare, și condiția pare a fi de fapt una
mică și de bun simț: să fii dispus să muncești și să nu stai degeaba. Acum, cazurile celor care
refuză orice fel de muncă și așteaptă să le pice mâncarea din cer, sunt rare și patologice.
Majoritatea oamenilor caută să munceacă pentru hrană. Mântuitorul face promisiunea în acest
context. Și să privim la cei pe care îi cunoaștem și la propria viață: toți au ce mânca și cu ce se
îmbrăca. E adevărat că Isus face promisiunea aceasta copiilor Săi care caută mai întâi Împărăția.
Dar în generozitatea Sa El poartă de grijă tuturor oamenilor. Dar acest lucru nu înseamnă că
promisiunea vizează pe TOȚI oamenii. Dacă e să fim fideli textului ea vizează în mod explicit
DOAR pe copiii Lui care caută mai întâi Împărăția. După cum ne spune psalmistul:

 Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit și nici pe
urmașii lui cerșindu-și pâinea. (Ps.36:25)
Ev. Matei
 156

Dar ce ne facem cu perioadele de foamete în care au murit zeci de mii de oameni? Sau cu
creștinii care au murit înfometați în prigoane? Trebuie să fim atenți la context. La fel cum
porunca de a întoarce obrazul trebuie înțeleasă în contextul robiei romane sau a prigoanei
directe, la fel și promisiunea purtării de grijă trebuie înțeleasă în contextul societății iudaice de
atunci. Mântuitorul le promite în acel context că Dumnezeu le va purta de grijă. Dar tot în
Evanghelie le va vorbi și despre alte contexte. El le va vorbi despre contextul de prigoană când
creștinii vor fi dați la moarte și, de ce nu, chiar și prin înfometare. Isus nu generalizează în mod
absolut promisiunea din Matei 6. Ea este rostită în contextul unei societăți funcționale.
Contextele extreme de prigoană, de război, de foamete înseamnă altceva. Dumnezeu poate să
poarte de grijă și în acele contexte, și de multe ori a purtat de grijă în mod miraculos oamenilor
în astfel de contexte. Dar au fost și situații când creștini au murit de foame în astfel de contexte
EXTREME. Dar noi nu trăim acum într-un astfel de context EXTREM și putem să spunem că
această promisiune este valabilă pentru fiecare dintre noi. În contextul unei societăți funcționale,
dacă vei căuta mai întâi Împărăția Lui, Dumnezeu îți promite că îți va da celelalte lucruri pe
deasupra. Dar aceasta înseamnă că îți va purta de grijă cu privire la hrană și îmbrăcăminte.
Trebuie să fim foarte atenți cu promisiunile divine pentru a nu spune mai mult decât spun ele.
Trebuie să fim atenți la elementele de CONDIȚIONARE, la CONTEXTUL în care sunt valabile,
și de asemenea, trebuie să fim atenți la CE SPUNE și la CE NU SPUNE promisiunea. El nu ne
promite că ne va tot ce ne dorim noi, tot ce cerem, tot ce considerăm noi a fi nevoie legitimă, și
nici că ne va împlini după agenda noastră toate nevoile noastre. Promisiunea are în vedere un
MINIM, după cum spune și Pavel: dacă avem ce mânca și cu ce ne îmbrăca ne este de-ajuns.
Însă Dumnezeu NU PROMITE că va ne da tuturor o carieră strălucită, o casă, o familie, copii,
sănătate etc. Și acestea sunt nevoi legitime, dar Dumnezeu nu PROMITE că le va împlini.
Promisiunea vizează doar hrana și îmbrăcămintea. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu
POATE plusa peste ce a promis. Și când privim la noi și la cei din jur, majoritatea am primit
MAI MULT decât Dumnezeu ne-a promis în mod explicit. Și deși promisiunea nu ne promite
EXPLICIT mai mult decât hrană și îmbrăcăminte, spiritul ei ne dă mai mult de atât. Promisiunea
și ansamblul revelației ne descoperă INIMA unui Dumnezeu care cunoaște TOATE nevoile
noastre și căruia Îi pasă de ele, și care are în vedere viața noastră de acum și aici, precum și
destinul nostru pământeasc. Dar dacă pentru împlinirea nevoilor de bază El ne dă o promisiune
explicită, pentru celelalte nevoi El are o agendă specială. Și în această agendă specială vizează
MULT MAI MULT decât împlinirea nevoilor, vizează CREȘTEREA CREDINȚEI și modelarea
noastră după chipul lui Isus. Și astfel, în domeniul celorlalte nevoi pământești, vom experimenta
cu toții următoarele tipuri de situații:

 Nevoi care ne vor fi împlinite din plin și repede fără să ne fi zbătut pentru ele,
fără chiar să ne fi rugat. Pur și simplu ne trezim în brațe cu darurile Sale. De
exemplu SĂNĂTATEA ca stare de bine și funcționarea normală a organismului.
Dumnezeu nu ne-a promis SĂNĂTATE, dar ne-o dă majorității dintre noi ca un
DAR de sus. Majoritatea copiilor Săi văd, se pot mișca, pot merge zilnic la un loc
Ev. Matei
 157

de muncă. Un alt exemplu: părinți iubitori. Mulți dintre noi ne-am bucurat de
niște părinți iubitori. Dumnezeu NU NE-A PROMIS acest lucru, dar unora dintre
noi ni l-a dat din belșug fără să îl cerem. Dumnezeu plusează peste ce a promis
pentru a ne arăta că Îi pasă și de celelate nevoie, că știe că există și că se preocupă
să le împlinească.

 Nevoi care vor fi împlinite DUPĂ o altă AGENDĂ. Nevoia de casă e o nevoie
legitimă. Să dorești un loc al tău pentru familia ta nu e o dorință rea, este o nevoie
legitimă. Dar noi am dori împlinirea acestei nevoi acum și aici și ne-am dori și un
anumit tip de casă. Agenda lui Dumnezeu va fi diferită de agenda noastră. Și El
va ÎNTÂRZIA premeditat așa cum a făcut și în viața lui Avraam. Și vom intra
într-un labirint lung, cu zbateri, cu încercări, cu vise spulberate, cu pierderi, cu
suferință, cu curățiri, cu dezamăgire, cu disperare, cu renașterea speranței, cu
certuri cu Dumnezeu, cu smerire și pocăință, cu zdrobirea eului în adâncimea lui.
Dumnezeu va viza MUL MAI MULT decât CASA. El va porni de la o nevoie
legitimă, de la un lucru care ne doare și pe care nu-l putem nega, și ne va provoca
să umblăm prin CREDINȚĂ. Și tot ce a lucrat în inima lui Avraam prin așteparea
nașterii lui Isaac, va lucra și în inima noastră. Și ce va lucra în inima noastră va fi
MAI DE PREȚ decât ISAAC ÎNSUȘI. Și venirea lui Isaac sau a casei nu va fi
răsplata, ci o nouă experiență care te va apropia mai mult de Cel despre care am
aflat în acest labirint că:

o Este singura COMOARĂ și RĂSPLATĂ

o Că nu este DATOR nimănui cu nimic

o Că POATE face totul

o Că ne FACE bine doar pe baza harului Său și nicidecum pe baza meritelor

o Că orice dar primit de la El trebuie să slujească slavei sale și să nu ne

îndepărteze de El

o Că poate face MINUNI

 Nevoi care NU VOR (MAI) FI ÎMPLINITE NICIODATĂ pe acest pământ.

Nevoia de a vedea este legitimă. Dar unii credincioși s-au născut orbi și au murit
orbi. Sunt deci nevoi care nu vor fi împlinite niciodată sau poate doar pentru o
vreme. Astfel, vom rămâne cu o parte din nevoile noastre neîmplinite până la
restul vieții. Vor fi părinți care nu vor putea face niciodată un copil. Vor fi
oamenii care nu vor mai putea merge vreodată. Vor fi soți care nu își vor mai
vedea soția pe acest pământ. Un orfan nu va putea da timpul înapoi și să mai aibă

Ev. Matei
 158

o copilărie fericită. Și putem continua. Ce învățăm din aceste nevoi? Cu siguranță

ce învățăm și din lecțiile de mai sus, dar învățăm și alte lecții specifice:

o Că trăim într-o lume strâmbă a suferinței și necazului, că suntem în război

și că trebuie să acceptăm calea crucii

o Că este o mare minciună să cauți pe acest pământ fericirea și împlinirea

absolută sau măcar un loc călduț în care toate să meargă foarte bine.

o Că suntem trecători și că adevărata noastră ÎMPLINIRE este atunci și

acolo

o Că Harul Său ne este de-ajuns și că prin Dumnezeu putem trăi în această

lume și cu durerea unor nevoi neîmplinite

Dumnezeu ȘTIE de TOATE nevoile noastre și Îi PASĂ și suferă împreună cu NOI. Dar
El are în vedere MAI MULT decât împlinirea nevoilor noastre. El vrea să ne vindecăm de
țărână și să ne îmbogățim în El pentru eternitate, și ne promite că ajunși ACOLO, nu vom
regreta nicicând labirintele neîmplinirilor pământești. Dumnezeu ne închide în labirintul
nevoilor neîmplinite, căci aceasta e singura cale prin care eul poate fi zdrobit și noi ne
putem umple cu adevărat cu El. Și deci ce este de făcut?

o Să ne bucurăm de promisiunea explicită cu privire la împlinirea nevoilor de bază

și să spunem, ca și Pavel: dacă avem cu ce mânca sau cu ce ne îmbrăca ne este de
ajuns!

o Să deosebim ce ne-a promis Dumnezeu de ce NU ne-a promis și să nu invocăm că

ne-a promis explicit mai mult decât hrana și îmbrăcămintea.

o Să descoperim inima de Tată care știe de TOATE nevoile noastre.

o Să ne bucurăm de PLUSUL din viața noastră cu privire la celelalte nevoie

împlinite, chiar dacă nu fac parte din promisiunea DIVINĂ.

o Să acceptăm LABIRINTUL întârzierii împlinirii unor NEVOI spre zdrobirea

eului și umplerea noastră cu Singura Comoară.

o Să acceptăm durerea nevoilor ce nu vor fi niciodată împlinite pe acest pământ

pentru a descoperi harul Său care ne este de-ajuns, pentru a rămâne străini și
călători pe acest pământ și pentru a rămâne AȘTEPTĂTORI ai lumii viitoare.
Căci, dacă ne-ar merge bine în toate domeniile pe acest pământ, oare cât am mai
aștepta noi lumea viitoare?

Credința în inima de Tată rămâne cheia.

Ev. Matei
 159

Mai întâi Împărăția

Ce înseamnă a căuta mai întâi Împărăția? Ce înseamnă a căuta Împărăția? În lumina

Evangheliei după Matei înseamnă:

 Să cauți să înțelegi mai mult Împărăția

 Să cauți să extinzi mai mult Împărăția în viața ta

 Să cauți să extinzi Împărăția și în viața altora

Rugăciunea Tatăl nostru ne învață același lucru. Mai întâi ne rugăm ca Împărăția Sa să fie
vie în noi, și apoi pentru pâinea cea de toate zilele. Cu alte cuvinte suntem chemați să aruncăm
grijile legate de nevoile noastre la picioarele Lui, și eliberați de povara și defocalizarea
îngrijorărilor să ne canalizăm preocuparea, energia și întreaga noastră ființă pentru Împărăția lui
Dumnezeu. Să fim fascinați să înțelegem mai mult această Împărăție, apoi să o întrupăm mai
mult în viețile noastre, apoi să trăim pentru creșterea acestei împărății în inima fraților și pentru
extinderea ei în inima celor care nu-L cunosc pe Domnul. Și Dumnezeu ne promite că celelalte
lucruri (hrana și îmbrăcămintea) ni se vor da pe deasupra. Atenție nu ni se spune să căutăm
Împărăția PENTRU CA celelalte lucruri să ni se dea pe deasupra. Scopul rămâne Împărăția, și nu
hrana și îmbrăcămintea. Mântuitorul ne îndeamnă să căutăm Împărăția lui Dumnezeu și
NEPRIHĂNIREA LUI. De obicei, în căutarea hranei omul este dispus să facă o mulțime de
compromisuri. El ne învață să căutăm să rămânem CURAȚI, având credința că Dumnezeu ne
poate da celelalte lucruri fără să facem compromisurile care par de neocolit.

Dar Dumnezeu nu ne cere să plecăm din lume pentru a căuta mai întâi Împărăția. Ci El ne
provoacă să căutăm mai întâi Împărăția în mijlocul lumii, când mergem la serviciu, când mergem
la facultate, când mergem la cumpărături, când ne întemeiem o familie, când ne zidim o casă. Și
e o provocare imensă. Căci, tendința firească este să facem toate aceste lucruri căutând mai întâi
împlinirea nevoilor noastre. Mântuitorul ne cheamă pe culmi spirituale amețitoare. El ne cheamă
să căutăm MAI ÎNTÂI Împărăția atunci când facem lucrurile care duc la împlinirea nevoilor
noastre de bază și la confortul nostru în această lume. Doar harul Lui ne poate ajuta să urcăm
asemenea culmi.

Cum subordănăm tot ce facem Împărăției, intereselor lui Dumnezeu pe pământ? Cum
subordonăm un proiect pământesc intereselor divine? Sunt trei condiții de bază:

 Să ne detașăm de REZULTAT și să Îl lăsăm în mâna lui Dumnezeu fiind

conștienți că Lui îi pasă de viața noastră pe acest pământ și, de asemenea, având
în minte cele trei posibilități de răspuns la nevoile noastre: nevoi împlinite,
împlinirea amânată, neîmplinire.

Ev. Matei
 160

 De asemenea, să vedem în REZULTAT nu o fericire sau împlinire în sine, ci o

posibilă MÂNGÂIERE din partea Lui pe drumul crucii. Uneori putem avem
impresia că împlinirea unui confort pământesc ne va duce la acea oază de odihnă
și împlinire pe care tot o căutăm. De exemplu, trăiești o perioadă în care nu ești
angajat și te lupți cu tot felul de ispite legate de faptul că nu ai serviciu. Și luptele
sunt foarte intense. Angajarea devine în mintea ta mai mult decât o angajare,
devine O IZBĂVIRE de luptele și ispitele prezente. Și cu cât ispitele sunt mai
puternice, cu atât IZBĂVIREA devine mai mare, și la fel și dorința de a ne
angaja. Și vom avea impresia că dacă ne vom angaja se vor duce toate problemele
și toată suferința din viața noastră și vom trăi în sfârșit fericiți până la adânci
bătrâneți. Dar NU ESTE AȘA! Angajarea va însemna încheierea binevenită a
unor lupte spirituale, a unei perioade de disconfort. DAR, după ce ne angajăm
descoperim că:

 Angajarea nu ne oferă ÎN SINE acea împlinire pe care o speram

 Angajarea deschide poarta unor noi bătălii spirituale, unor noi

tipuri de disconfort.

Deci, nu e corect să vedem în angajare MAREA IZBĂVIRE. Da, este o

mângâiere binevenită, dar nu este în sine o sursă de ÎMPLINIRE, și de asemenea,
nu este sfârșitul RĂZBOIULUI. De obicei, serviciul deschide poarta unor bătălii
MAI MARI decât cele din perioada în care nu eram angajați. De fapt, viața este
un ȘIR de laboratoare formative. Și un laborator formativ presupune disconfort,
provocări, greutăți. E adevărat că trecerea de la un laborator formativ la unul nou
este o perioadă mai liniștită și de odihnă binevenită. Dar să nu nu uităm că
trecerea într-o nouă etapă mult așteptată de sufletul nostru, înseamnă trecerea într-
un NOU laborator formativ. Dacă dorim să trecem într-o nouă etapă (de la etapa
de șomer la cea de angajat) pentru că vedem în noua etapă marea izbăvire,
fericirea și în sfârșit acea perioadă de liniște și pace, fără suferințe și fără
probleme, NE ÎNȘELĂM AMARNIC. Trecerea într-o nouă etapă înseamnă că ne
luăm rămas bun de la un laborator formativ, dar că intrăm în altul care s-ar putea
să ne producă mai multe provocări și mai mult disconfort. Și de obicei în creșterea
spirituală laboratoarele formative devin din ce în ce MAI COMPLICATE și
produc disconfort și mai mare. Și de obicei când privim la laboratoarele anterioare
din care doream să scăpăm, zâmbim, căci vedem cât de UȘOR era atunci
comparativ cu provocările din NOUL LABORATOR de la care în naivitatea
noastră SPERAM izbăvirea și LINIȘTEA! Este un act de mare ÎNȚELEPCIUNE
să te raportezi la viață ca la un șir de laboratoare formative și să accepți că acestea
vor deveni din ce în ce mai complicate. Și atunci nu vei mai trăi marea minciună
de a dori nebunește să treci în următoarea ETAPĂ. Căci știi că colo vor urma noi
Ev. Matei
 161

bătălii, mai grele. Și de asemenea mai accepți că ÎNTREAGA VIAȚA este o luptă
și o formare, și că NU EXISTĂ acea perioadă de liniște și PACE pe care o
căutăm! Și de asemenea, mai înveți că ÎMPLINIREA (în forma ei limitată dar
veritabilă) o POȚI AVEA ACUM și AICI prin Harul lui Dumnezeu care ne este
de-ajuns acum și aici. Dacă mintea noastră mai funcționează după tiparul: să
treacă acel hop, și APOI..., încă nu am înțeles puterea harului. El ne este de-ajuns
ACUM ȘI AICI. Această nu înseamnă că perioade de ispitire nu sunt limitate în
timp și că nu este legitim să treacă cele 40 de zile de ispitire. Nicidecum! E
esențial să știi că diavolul te va lăsa...dar și că te va lăsa PÂNĂ la o vreme.
Înțelegem, deci, că trecerea unei perioade de ispitire ne dă o perioadă binevenită,
dar LIMITATĂ de RĂGAZ în care ne putem pregăti pentru următoarele
confruntări, pentru următoarele laboratoare formative. Devenim MATURI când
renunțăm odată la dorința unei vieți liniștite și confortabile.

Și legat tot de împlinirea nevoilor noastre pământești trebuie să înțelegem că o

perioadă de neîmplinire a acestora nu se compensează neapărat printr-o perioadă
ulterioară de împlinire a acestora. Compensarea trebuie văzută prin comorile
adunate din Dumnezeu în procesul formativ pe care l-a reprezentat perioada de
neîmplinire, comori pe care le degustăm AICI și ACUM, dar de care ne vom
bucura cu adevărat ATUNCI și ACOLO.

O periodă prelungită de chirie, de mutat de colo colo și fără casă e o perioadă

dificilă. 10 ani de chirie nu e ceva ușor. După 10 ani familia în cauză reușește să
se mute la casa ei. E o mare bucurie, e o mare mângâiere. Dar mare atenție: 10 ani
nu pot fi recuperați. Cei 10 ani au însemnat 10 ani fără casă și punct. Dacă familia
caută în noua perioadă cu casă o COMPENSARE în sine a perioadei fără casă se
plasează pe un teren minat și periculos. Căci dacă, ca la Sunamita, darul mult
așteptat (e vorba de casă acum), va fi luat înapoi!? Cel mai înțelept este să
ACCEPȚI perioada fără casă ca atare și să te bucuri de comorile din Dumnezeu
culese prin acest laborator formativ. Poți primi cu bucurie mângâierea adusă de o
casă, dar fiind conștient că e un dar care vine din mâna Dătătărului, și că darul
poate fi luat înapoi, dar Dătătorul e marele DAR care rămâne ETERN lângă noi. E
înțelept deci să nu cauți în perioada de împlinire a unei nevoi o compensare pentru
perioada de neîmplinire a acelei nevoi. Fiecare perioadă trebuie luată ca atare, și
subordobată culegerii adevăratelor comori.

 Să renunțăm la CALEA ușoară, la confort, și să ACCEPTĂM cu maturitate și o

cale mai grea, a crucii, a suferinței. Să acceptăm complexitatea vieții și să ne
înarmăm cu gândul că vom suferi pe pământ din pricina Lui. Astfel, nu ne vom
aștepta ca totul să meargă STRUNĂ, ci vom pune în calcul surprizele,
obstacolele, schimbările, greutățile.
Ev. Matei
 162

După ce împlinim în inima noastră condițiile de mai sus avem LIBERTATEA să căutăm
mai întâi Împărăția ASTFEL:

a. Să vedem în procesul împlinirii acelui proiect pământesc o EXPERIENȚĂ de

cunoaștere, o experiență prin care Dumnezeu vrea să ne descopere mai mult
tainele Împărăției. Atenția noastră deci, nu va fi focalizată pe rezultat și nu va
distrasă nici de greutăți, ea va căuta să vadă slava lui Dumnezeu care se poate
revela prin acel proces.

b. Să vedem acel proces UN LABORATOR FORMATIV în care Dumnezeu vrea să

ne conștientizeze de noi boli ale inimii și vrea să ne ajute în vindecarea lor. Astfel
nu ne vom speria de greutăți. De obstacole, de schimbări de plan, căci știm că
bolile ies la suprafață și capătă vindecare în situații de criză, de presiune și
disconfort. Orice operație a inimii presupune suferință, iar cu cât vindecarea e mai
adâncă, cu atât durerea e mai mare.

c. Să vedem în acel proces OPORTUNITATEA de a interacționa cu mulți oameni,

cu oameni noi, față de care putem fi sare și lumină, față de care putem transmite
din mireasma cunoștinței lui Hristos.

Să luăm ca exemplu zidirea unei case. Abordarea firească este: ne dorim o casă pentru
confortul nostru pământesc și ne dorim ca totul să meargă strună și cât mai ușor. Dar ce
înseamnă a căuta MAI ÎNTÂI Împărăția? Înseamnă a închina de la început acea casă Domnului,
înseamnă a dori zidirea acelei case nu doar pentru confortul pământesc, ci mai ales pentru ca
acea casă să fie un loc în care Numele Domnului să fie slăvit, în care frații să se poată întâlni să
aibă părtășie, și în care mulți oameni să îl cunoască pe Domnul. Apoi, să lăsăm rezultatul în
mâna Domnului: El va decide CÂND casa va fi gata. Apoi în procesul zidiri casei ne vom elibera
de ideea de a fi cât mai repede și cât mai ușor, și vom accepta de la început posibilitatea unui
proces mai complicat, în care vom fi atenți: la ce vrea Dumnezeu să ne descopere despre Sine, la
ce vrea să vindece în inima noastră și la toți oamenii cu care El vrea să ne intersecteze în acest
proces. Și pentru acești oameni ne vom ruga, vom încerca să fim sare și, de ce nu, poate le vom
vesti verbal și Evanghelia! Eliberați de rezultat și ideea unui proces ușor, ne vom putea focaliza
atenția spre slava lui Dumnezeu, spre vindecarea inimii noastre și spre oamenii cu care ne vom
intersecta. Toate aceste lucruri vor fi MAI IMPORTANTE decât proiectul în sine.

Și când ne vom muta în casă, o vom închina Domnului, ne vom bucura în Domnul și o
vom vedea ca pe o mângâiere din partea Domnului. În același timp nu ne vom alipi de ea ca de
ceva în sine, nu vom încerca să vedem în ea o răsplată sau o compensație pentru toți anii
petrecuți în chirie. Vom fi conștienți că orice dar poate fi luat înapoi, și că răsplata este ce am
cules în această perioadă din marele Dătător.

Ziua de azi versus ziua de mâine

Ev. Matei
 163

Și nu în ultimul rând, Mântuitorul ne îndeamnă să trăim AZI, să nu ne pierdem prezentul

gândindu-ne la ziua de mâine. Nici nu știm dacă va fi ziua de mâine, și nici cum va fi ziua de
mâine. Mântuitorul ne îndeamnă să luăm fiecare zi în parte. Ajunge zilei necazului ei. Fiecare zi
are un necaz, o provocare. Și e suficient. De ce să mai adăugăm și necazul de mâine? La ce ne
ajută? Nu e înțelept deloc. Fiecare zi trebuie luată în parte. Fiecare zi trebuie trăită în parte. Viața
e o aventură. Fiecare zi are încercările ei, dar și resursele și mângâierile ei. Deci, să trăim AZI. Și
dacă Azi avem ce mânca și cu ce ne îmbrăca este MINUNAT. Este de ajuns.

Capitolul 7

7:1-6 – Nu judecați ca să nu fiți judecați

Secțiunea care detaliază efectiv legile și standardele divine (5:21-7:6) se încheie cu pasajul
despre JUDECATĂ. Acest lucru nu este întâmplător, din mai multe motive:

 Mântuitorul revine la RELAȚIA cu semenii. Începe cu relația cu semenii și încheie cu

raportarea la semeni. A început cu raportarea la semeni în general în diverse domenii și
apoi a dezvoltat raportarea la APRECIERILE semenilor (în cap.6). Acum dezvoltă
RAPORTAREA la GREȘELILE sau imperfecțiunile semenilor. Ținta poruncii este
DRAGOSTEA. Iubirea semenilor este rezumatul Legii și al Proorocilor (7:12).

 Mântuitorul insistă pe faptul că El ne-a descoperit aceste standarde ale Legii pentru
propria cercetare și nu pentru judecarea semenilor. E mai ușor să judeci pe celălalt decât
să te cercetezi pe tine. De aceea, la final, după ce ne-a descoperit standardele divine, El
insistă: NU JUDECAȚI.

 Spiritul de judecată este caracteristica fundamentală a Fariseului. Omul religios judecă

mai mult decât vameșul și păcătosul. Toți judecă semenii, dar omul religios judecă mai
mult. De ce? Din măcar două motive: el se vede MULT mai bun decât ceilalți oameni
păcătoși pentru că șade pe piedestalul unei neprihăniri personale. Cunoaște mai bine
standardele divine. Spre deosebire de Neamuri, evreii aveau si revelația Legii. Ei
cunoșteau mai bine standardele divine. Însă această cunoaștere nu o orientau spre
cercetarea lor ci spre judecarea altora. Și cel mai probabil, din context, aceasta înseamnă
să dai lucrurile sfinte la câini și mărgăritarele înaintea porcilor, și anume să te folosești de
o valoarea divină, de un standard DIVIN pentru a judeca. Nu e puțin lucru să cunoști
standardele divine și să operezi cu ele. Sunt niște mărgăritare, niște valori de mare preț.
Dar dacă cu ele judeci mai aspru pe semeni, atunci este ca și cum ai perverti și profana
aceste valori.

 Am comnetat deja că omul tranformat prin har arată har. Însă omul religios și moral care
și-a construit o neprihănire personală JUDECĂ. Aceste caracteristici diferențiază cel mai
Ev. Matei
 164

bine și cel mai clar un om moral transformat prin har, și un om moral cu o neprihănire
personală în brațe. Fariseii, deși erau oameni morali în societate, erau PLINI de judecată
la adresa celorlalți. Acest spirit de judecată îi dădea de GOL. Și omul care are o
neprihănire a sa, NU POATE SĂ NU JUDECE. Căci neprihănirea sa îl face să se
poziționeze mai presus de ceilalți. Or, caracteristica fundamentală a judecății este privirea
de SUS în JOS. Cât de bine radiografiază Mântuitorul inima omului. Un om poate să aibă
o formă de religie și moralitate care să ia fața oamenilor, și de asemenea să se laude că
iubeşte pe Domnul, că are credință în Dumnezeu și că este smerit și schimbat de
Dumnezeu. Dar Mântuitorul propune niște barometre atât de clare și precise care NU
MINT:

o Dragostea de Dumnezeu se măsoară prin dragostea de semeni. Dragostea de

semeni, față de TOȚI semenii măsoară cu exactitate dragostea de Dumnezeu.

o Frecvența îngrijorărilor măsoară nivelul credinței. Îngrijorări dese înseamnă o

credință mică.

o Spiritul de judecată măsoară nivelul neprihănirii personale interiorizate de inima

noastră.

 Legat de ultimul punct, fiecare din noi are mai mult sau mai puțin o neprihănire personală
cu care (trebuie să) se lupte. Vreți să știi cu EXACTITATE cât de mare este această
neprihănire personală pe care o ai? Răspunde onest la următoarea întrebare: cât de mult
sau de puțin judeci pe semenii tăi? Și această neprihănire personală se formează prin
confiscarea roadelor harului din viața noastră, dar și acele schimbări exterioare făcute
prin voința noastră și nu prin harul divin. Vrei să știi cât de mult ești transformat de har și
păstrător de har? Privește la cât de mult sau puțin judeci pe aproapele tău?

A judeca înseamnă a privi de sus greșeala semenului și a-l condamna pe cel în cauză. Nu
înseamnă doar a vedea imperfecțiunea semenului. Ci a o vedea și a o condamna. Judecata este
însoțită de o atitudine a inimii care arată cu degetul spre cel ce greșește, care ridică osânda asupra
sa. Și judecata pornește de la gând, de la ATITUDINEA cu care evaluăm semenii. Adevărul este
că nu putem să nu EVALUĂM semenii. Am fost creați făpturi inteligente, morale, și cu
capacitatea de a înțelege, de a discerne. În inima noastră sunt scrise legile divine. Astfel prin
lentila lor vedem RĂUL din ceilalți. Marea întrebare este; cu ce ATITUDINE vedem răul din
ceilalți? Dumnezeu nu ne cere să nu vedem răul din ceilalți, ci să nu-l judecăm. Dimpotrivă
Dumnezeu ne cere să avem DISCERNĂMÂNT în relații. Mai târziu ne va chema să ne păzim de
prorocii mincinoși. Și a deosebi un proroc mincinos nu e ușor căci el se îmbracă în haină de oaie.
Dumnezeu ne cheamă să urmărim cu mare ATENȚIE roadele celor de lângă noi. Oricine își
spune frate POATE fi un proroc mincinos. Mai târziu în cap.10 Mântuitorul îi va învăța pe
ucenici că sunt trimiși ca oi în mijlocul lupilor, și îi va îndemna să fie înțelepți ca șerpii și blânzi
Ev. Matei
 165

ca porumbeii, și să se păzească de oameni. Ei sunt trimiși către oameni, pentru oameni, dar
aceștia sunt lupi, așa că trebuie să se păzească de ei. În Timotei cap.3 prezbiterii și Biserica sunt
chemați la un DISCERNĂMÂNT sfânt cu privire la chemarea în slujire a altor prezbiteri sau a
diaconilor. Este PORUNCITĂ o evaluare duhovnicească a celor chemați în lucrare. Pavel își
selecta cu grijă COLEGII de slujire în echipa sa misionară. Și standardele sale erau foarte
ridicate. Căci el știa lupta spirituală în care este implicat și că loviturile cele mai puternice date
de cel rău sunt acelea care se revarsă prin cei mai apropiați de viața și inima noastră. Când Marcu
a ezitat și s-a răzgândit în mijlocul misiunii, Pavel nu a ezitat în a nu-l mai primi în echipa sa
misionară. Și chiar dacă Barnaba a luat cu insistență partea lui Marcu, și dacă Barnaba a ajuns
până la hotărârea de a merge cu Marcu dar fără Pavel, Pavel nu a cedat. Aceasta înseamnă că
ucenicii erau chemați să judece lupii, Biserica să îi judece pe cei care nu s-au ridicat la nivelul
cerut de slujirea prezbiterială, și că Pavel l-a judecat pe Marcu? NICIDECUM! Judecata
înseamnă o evaluare a semenlui însoțită de o atitudine de superioritate și condamnare.
Dar cu ce atitudine evalua Pavel? Mai întâi nu făcea evalurea în buni sau răi. În lumina
absolutelor divine, știa că toți suntem răi, și că putem sta în picioare doar prin har. Nu este cineva
mai puțin rău, și nici vreun creștin mai puțin iertat sau mai puțin copil al lui Dumnezeu. Pavel nu
se vedea MAI BUN ca Marcu, și nu îl judeca ca fiind MAI RĂU. Am făcut deja distincția dintre
domeniul absolutelor divine, și cel al dinamicii credinței spre rodire. Pavel evalua prin Duhul
Sfânt nivelul credinței și nivelul de rodire al credincioșilor. Și nivelul lor nu-l făcea să îi vadă
mai buni sau mai răi, și nici să îi judece sau să îi idolatrizeze. Ci diagnosticarea nivelului rodirii
îl ajuta pe Pavel să îi slujească. Și îi slujea: arătându-le dacă sunt pericol, arătându-le unde sunt
vulnerabili, unde trebuie să mai crească, cum pot să mai crească în anumite domenii, și nu în
ultimul rând să îi ferească de POZIȚII de slujire care i-ar pune în pericol pe ei înșiși și pe cei din
jurul lor. Epistolele lui Pavel sunt pline de evaluări spirituale. Cu toate acestea judecata este
absentă. Ca de obicei sunt mai multe extreme posibile. Unii confundă judecata cu evaluările
spirituale, iar alții, ca să nu judece se feresc de evaluări spirituale. Pavel face evaluări spirituale
fără să judece. Cum de reușește? Și ce înseamnă să faci o evaluare spirituală duhovnicească fără
să judeci?
o Pavel nu evalua bunătatea sau neprihănirea cuiva. El știa că în lumina absolutelor
lui Dumnezeu toți suntem răi și devenim buni, perfecți prin Hristos. Pavel nu
încurca borcanele.

o Pavel evalua rodirea de pe temelia care este neprihănirea perfectă a lui Hristos
dată în dar.

o Și o evalua ca unul care el însuși rodea pe temelia neprihănirii lui Hristos, primită
în dar.

o De aceea, nu judeca, nu disprețuia, nu condamna, nu privea cu superioritate.

Ev. Matei
 166

o Deși era conștient de ÎNAINTAREA SA în rodire, el știa că rodirea nu este pentru

justificare, și că rodirea este 100% prin harul divin. Deci nu avea o neprihănire
personală a sa care să îl ducă la mândrie și apoi inevitabil la judecată.

o Pavel era transformat prin har, rămânea în har și ARĂTA HAR.

o El privea mereu spre Hristos și era marcat de acceptarea, dragostea, răbdarea,

îngăduința, compasiunea lui Hristos față de sine și față de ceilalți. Și se îndrepta
spre semeni cu aceeași acceptare, dragoste, răbdare, îngăduință și compasiune. Și
greșeala fratelui îl întrista și îl umplea de râvna sfântă de a ajuta fratele pentru
care a murit Hristos să scape de capcana celui rău și să rodească spre bucuria
nemărginită a lui Hristos.

Dar Pavel evalua cu obiectivitate și discernământ. Tendința noastră firească este să ne

negăm bolile și resturile. Vedem mai ușor răul din ceilalți, și mai greu în noi, căci e mult mai
dureros să îl vedem în noi. Fariseii scădeau standardele divine în propria lor evaluare. Dar acest
lucru se poate întâmpla și cu privire la evaluarea semenului. Dacă cineva se încadra în șablonul
„sfânt” al Fariseilor, și îi aprecia fără să le facă concurență, atunci ei erau evaluați foarte bine de
farisei. Căci aceștia, respectând setul de reguli sfinte, le VALIDAU propria teologie și
neprihănire. Deși Fariseul judecă aspru pe ceilalți care greșesc, și mai ales pe cei care încalcă
poruncile mari ale Legii (crima, adulterul...), regulile EXTERIOARE și regulile ADĂUGATE de
ei la Scriptură. De aceea, ei au o problemă reală de discernământ în evaluarea celuilalt. Ei nu mai
evaluează RODUL harului din viața cuiva, ci gradul în care este copiată neprihănirea personală
și exterioară pe care ei o propun. De aceea, cel care urmărește o neprihănire personală fiind el
însuși în parte un proroc mincinos, este mai ușor înșelat de un prooroc mincinos cu acte în
regulă, sau care face carieră în domeniu. Fariseul va judeca, de asemenea, oamenii în alb sau
negru și nu va mai vedea nuanțele. În plus, se va crampona de detalii și nu va vedea PROCESUL
și ANSAMBLUL. Teologia radicală a neprihănirii personale propune următorul tip de judecată:
este sau nu sfânt? Teologia rodirii urmărește transformarea lăuntrică a harului realizată în TIMP,
într-un proces DINAMIC. De aceea, o greșeală mai gravă va face pe un Fariseu să PUNĂ O
ETICHETĂ clară asupra aproapelui. Fariseul nu trăiește dimensiunea DINAMICĂ a RODIRII,
de aceea nu poate înțelege această dinamică a RODIRII nici la un semen. Creștinul care înțelege
dinamica procesului rodirii va evalua ANSAMBLUL; PROCESUL ȘI CREȘTEREA și nu se va
crampona în detalii, fie ele pozitive sau negative. O greșeală nu ne spune adevărul despre un om
și nici o faptă bună. Trebuie să cunoaștem OMUL în dinamica RODIRII. Și cu cât vei RODI mai
mult tu însuți, cu atât vei avea capacitatea și discernământul să vezi aceste ROADE și în viața
semenilor. Și predica de pe munte ne dă următoarele domenii:
 Vrei să vezi cât mult iubește cineva pe Dumnezeu? Privește la pasiunea sa pentru
mântuirea oamenilor, la râvna Sa pentru Casa Domnului, la prioritățile și
preocupările sale, la bogățiile sale. Bogățiile sale sunt oamenii? Inima va urma
Ev. Matei
 167

comoara, iar gura va trăda inima. Dacă într-adevăr comoara unui om sunt oamenii
și Dumnezeu, el va vorbi cu pasiune despre această comoară ÎN CIUDA
absențelor celorlalte comori: nesiguranța financiară, chiria, locul de muncă prost
plătit etc.

 Vrei să vezi cât mult a înțeles cineva iertarea lui Hristos? Privește la rapiditatea și
profunzimea cu care își iartă dușmanii.

 Vrei să vezi cât de mare sau mică este credința cuiva? Privește la nivelul
îngrijorărilor din viața sa.

 Vrei să vezi cât de mult este transformat lăuntric de har și rămâne în har?
Evaluează nivelul spiritului de judecată din viața sa.

 Vrei să vezi autenticitatea motivației cuiva? Vezi cum persistă în slujire și

neprihănire în ABSENȚA beneficiilor vizibile aduse de acestea.

 Nu uita de testul relațiilor, al timpului, al creșterii și al încercărilor. Relațiile sunt

complexe. Oamenii sunt bolnavi și complicați. Tensiunile relaționale vor scoate la
iveală ce este în inima noastră, nivelul nostru de iubire, dragoste, maturitate.
Timpul este esențial. Cineva nu poate fi evaluat printr-o acțiune singulară, ci doar
în PROCES, în timp. Timpul va arăta dominanta vieții sale, constantele din viața
sa. Și TIMPUL trebuie să arate alături de constanță și CREȘTEREA. Cineva care
nu CREȘTE în domeniile de mai sus, are o problemă. Ori crești, ori descrești, Nu
poate fi cale de mijloc. Cineva static și constant poate fi un om religios și moral.
El este constant în anumite practici și comportamente, dar este static. El nu
acceptă zilnic procesul dureros al transformării lăuntrice, și de acceea NU
CREȘTE. Rapiditatea creșterii spune iarăși multe lucruri. Cineva cu toată inima
dată Domnului va accepta mai repede procesul transformării. Cineva cu credință
mai mică se va împotrivi mai mult acestui proces. Dar creșterea în maturitate se
poate face doar în TIMP îndelungat. Chiar dacă ești cu toată inima dată
Domnului, e nevoie de TIMP. Rodirea este prin definiție un PROCES LENT în
care e nevoie de răbdare. Practic Dumnezeu ne preschimbă ființa interioară. Cât
de complexă trebuie să fie această preschimbare? E normal să fie ceva lent și să
fie nevoie de răbdare din partea TUTUROR. David avea o credință și
disponibilitate de schimbare fantastică, și cu toate acestea formarea sa pentru
lucrare a durat mai bine de 10 ani. Și nu în ultimul rând testul încercărilor.
Situațiile de criză scot la iveală ce este ascuns în lăuntrul nostru. El ne arată și cât
am cresut dar și UNDE mai avem de crescut. Cu cât crești mai mult cu atât ai
parte de încercări mai mari, cu atât poți duce mai mult.

Ev. Matei
 168

 Vrei să vezi înțelepciunea cuiva? Privește la vorbele sale, la discernământul său în

labirintul vieții. O caracteristică a omului înțelept este că are mereu învățături
NOI pe buzele sale.

Dar nu uita mai întâi să te evaluezi pe tine în toate aceste domenii.

Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului și nu ne cere să negăm realitatea chiar dacă
aceasta constă în falimentul semenului. Cei care nu văd falimentul semenilor sunt naivii care mai
cred că lumea e plină de oameni buni și normali. De asemenea mai există situația când
idolatrizăm pe cineva apropiat. Și atunci vom avea tendința să negăm sau să diminuăm gravitatea
greșelilor idolilor noștri. E vorba de mama care trece prea ușor cu vederea toate greșelile
pruncului ei, de femeia care este așa de bucuroasă că se mărită în sfârșit încât închide ochii la
toate greșelile și strâmbăturile viitorului soț, care sunt suficient de mari pentru a ridica serioase
semnale de alarmă și de a pune la îndoială dacă este cu adevărat o persoană cu un caracter nobil.
A fi matur în credință înseamnă a ști să evaluezi nivelul de rodire al propriei persoane și al
semenilor, și să iei deciziile bune în funcție de acest nivel de rodire. Îmi dau seama că am început
deja să comentăm pasajul din cap.7 despre cunoașterea oamenilor după roadele lor. Dar este
important să îl aducem în discuție acum, căci se creează un echilibru minunat între cele două
pasaje care ne îndeamnă pe de o parte să NU JUDECĂM, iar pe de altă parte să evaluăm
ROADELE din viața semenilor.
Judecata deci privește de SUS, include o atitudine de superioritate și condamnare și
accentuează de regulă greșelile persoanei în cauză diminuând din slava roadelor frumoase din
viața acelei persoane (în măsura în care sunt, desigur...). Și când judeci te sui pe scaunul
Judecătorului, și acel scaun aparține doar Domnului. Judecata este a Domnului. Este slava Lui!
Este dreptul Lui! Este competența Lui! Căci El este fără păcat, căci El este Creatorul, El este
Dătătorul Legii, doar El șade pe Scaunul de domnie al Cerului, doar El cunoaște contextul,
tainele inimii și ansamblul greșelii acelui seamăn. Ori de câte ori judecăm pe cineva, atentăm la
dreptul și slava lui Dumnezeu de Mare Judecător. Este ca și cum l-am da jos pe Dumnezeu de pe
scaun și ne-am așeza în locul Lui să judecăm mai bine. Vom mai reveni la acest aspect.
Dumnezeu ne va primi într-o zi pe scaunul Său de domnie și sub autoritatea Lui vom avea un rol
(de martori) în judecarea lumii și a îngerilor. Dar acea vreme încă nu a venit. Acum este vremea
harului în care suntem chemați să arătăm har, căci Fiul omului a venit să mântuiască ce era
pierdut. Când va veni să judece lumea, de-abia atunci o vom judeca împreună cu El.
Deci a nega greșeala seamănului nu este o soluție pentru a nu judeca. Cum trebuie să mă
raportez la greșelea seamănului fără să o judec? Vom răspunde la această întrebare după ce vom
analiza pasajul.
Și pentru a ne motiva să nu judecăm, Mântuitorul face două lucruri:
o Ne spune ce se întâmplă cu noi dacă JUDECĂM.

o Ne explică prin metafora paiului și a bârnei cât de absurdă și lipsită de onestitate

este judecata noastră.

Ev. Matei
 169

Nu judecați ca să nu fiți judecați. La ce se referă? Să nu judec pe CINE ca să nu fiu judecat

de CINE? Să nu judec seamănul cu siguranță. Dar ca să nu fiu judecat de Cine? Și să nu fiu
judecat CÂND? Acum sau la judecata de apoi? Adică dacă eu greșesc, și nu judec pe alții, pentru
acest lucru mi se va trece cu vederea greșeala și nu voi mai fi judecat? La ce se referă?
Mântuitorul vine și cu o explicație la primul verset:
 Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va
măsura.

Judecata de apoi se va face după standardele DIVINE, indiferent cât am judecat sau nu pe
ceilalți. Și singura noastră speranță este Hristos care a fost judecat în locul nostru și apoi ne-a
oferit în dar neprihănirea lui Dumnezeu. Deja am comentat în capitolul 5 că sunt două domenii:
domeniul absolutelor lui Dumnezeu și domeniul dinamicii credinței și al rodirii spirituale.
Versetele 1 și 2 din cap.7 se aplică ambelor domenii sau doar unuia?
Privind la experiențele vieții și la alte pasaje din Scriptură, cred că aceste versete se aplică
mai întâi în domeniul dinamicii credinței și al rodirii. Cu toții cred că ne aducem bine aminte
următoarea situație: judecăm pe cineva într-un domeniu și apoi ajungem să facem același lucru,
sau chiar un lucru mai grav din domeniul respectiv. Sau un alt exemplu: judecăm aspru un
seamăn, și apoi ajungem să fim noi înșine judecați aspru de alți semeni. Sau: ironizăm pe cineva
că s-a împiedicat și apoi ne împiedicăm și noi imediat. Pe de altă parte, există și reversul: într-un
domeniu sunt îngăduitor cu seamănul care a greșit, și apoi în același domeniu, când greşim găsim
și noi îngăduință din partea semenilor. Sunt niște exemple care se regăsesc în viețile tuturor
oamenilor și care ne deschid ochii asupra unor legități spirituale. Cu siguranță că sunt și alte
tipuri de situații: de exemplu când suntem îngăduitor cu cineva la un capitol, și apoi la același
capitol noi nu găsim îngăduință chiar din partea persoanei căreia i-am arătat îngăduință. Deci nu
vom generaliza pripit, ci vom căuta în Scriptură legitățile spirituale care explică aceste experiențe
evidente pe care nu le putem trece cu vederea.
Pentru a desluși aceste legități este nevoie să analizăm imaginea cu paiul și cu bârna.
Imaginea ne arată absurditatea și fățărnicia celui cu o bârnă în ochi care vine să scoată paiul din
ochiul fratelui. Este ca și cum un om murdar tot de noroi vine să curețe pe cineva pătat puțin pe
cămașă. O bârnă este foarte lungă. Dacă o ai în ochi nici nu te poți apropia de samăn pentru a-i
scoate paiul căci bîrna aceea lungă te împiedică fizic să te apropii de el, și apoi îți tulbură
vederea și nu vei nimeri să iei paiul din ochiul fratelui. Observăm că Mântuitorul ia un exemplu
din contextul poporului lui Dumnezeu. Porunca să nu JUDECAȚI este generală, dar el ia
exemplu din contetxtul relațiilor dintre FRAȚI. Detalierea poruncilor a început cu:
 Dar eu vă spun că oricine se MÂNIE pe fratele său....și oricine va zice fratelui tău:
Prostule!

Și se încheie cu:
Ev. Matei
 170

 De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău?...sau cum poți zice fratelui tău: Lasă-mă
să scot paiul din ochiul tău! și când colo tu ai o bârnă într-al tău?

Mântuitorul acordă deci o atenție importantă relației dintre frați, atât în cadrul familiei
biologice cât și în cadrul familiei lărgite. Mesajul este adresat celor credincioși care vor fi ispitiți
să judece lumea dar mai ales pe frați. Judecăm mai ales pe frați pentru că ne sunt mai aproape,
pentru că ne intersectăm mai des cu ei și îi cunoaștem mai bine, dar mai ales pentru că:
 Avem mai multe AȘTEPTĂRI de la ei, căci ei Îl cunosc pe Domnul spre deosebire de
lumea moartă în păcat.

 Există războiul spiritual a cărui țintă va rămâne unitatea Bisericii până la sfârșitul
veacului.

Marea întrebarea legată de ilustrația cu paiul și bârna este următoarea: această regulă (cel
care judecă paiul din ochiul celuilalt are o bârnă în al său) se aplică în TOATE situațiile de
judecată sau doar în unele. Adică, sunt situații când cineva care își bate soția îl mustră pe un amic
pentru că a uitat ziua de naștere a soției. Aici ar fi evident că cel care are o bârnă judecă pe
cineva cu un pai. Dar Mântuitorul aplică imaginea cu bîrna și paiul TUTUROR situațiilor de
judecată. Cum este posibil acest lucru? Să următorul exemplu: un coleg de muncă îmi fură
portofelul pe ascuns. E rușinos! E revoltător! Normal că îl judec! Și pot spune cu mâna pe inimă
că eu nu am furat niciodată bunul cuiva! E clar că aici eu am paiul și el bârna! Și când te vezi
bun într-un domeniu te simți mai îndreptățit să judeci pe cei care falimentează în acel domeniu.
Pentru că te vezi mai sus, judeci. Dar Mântuitorul îmi spune că în ORICE situație eu am o bârnă,
chiar în situația cu furtul. Eu mă văd bine la acest domeniu pentru că am scăzut standardele. Dar
să vedem cum sunt eu înaintea lui Dumnezeu înaintea standardelor divine. Dumnezeu ne învață
că toate sunt din El, prin El și pentru El, și că nu Își împarte slava cu nimeni. Deci înseamnă că
eu, trupul meu, mintea mea, memoria mea, timpul meu, toate bunurile mele sunt de fapt ale Lui
și spre slava Lui. Dar ori de câte ori consider toate acestea ale MELE, și decid singur ce să fac cu
ele, și ori de câte ori toate acestea slujesc slavei mele și nu a Creatorului, și ori de câte ori arăt şi
spre mine și nu doar spre Creator, FUR ca un nerușinat din bunurile și slava Creatorului. și acest
furt e mai grav decât furtul portofelului meu. Și acest furt îl comit zilnic. Deci în domeniul
FURTULUI eu am o BÂRNĂ, și cât de mare este BÂRNA! Și când mă văd falimentar în acest
domeniu, nu voi mai privi de sus, și nu voi mai judeca. Voi căuta vindecarea mea de FURT. și
această vindecare durează de fapt toată viața căci mare este BÂRNA pe care o port! Și nu voi
mai avea timp să vin să scot paiul din ochiul fratelui. Nu voi mai avea timp să îi schimb pe
ceilalți căci voi fi atât de ocupat cu propria schimbare! Sau, voi conștientiza că fratele meu nu are
un pai ci că și el poartă o bârnă în acest domeniu, și că soluţia pentru vindecarea sa nu poate fi
facilă și superficială. Descoperind procesul vindecării îl voi chema și pe el în acest proces, dar nu
de sus, ci ca unul care recunoaște că și el este în aceeași oală a furtului. Rădăcina vindecării este
Ev. Matei
 171

percepția asupra sinelui. Vindecarea de judecată vine doar prin corectarea percepției de sine. Este
o curățire care începe din interior și este un proces îndelungat. Cel care spune: „de mâine nu am
să mai judec!” nu va reuși și va falimenta chiar mai mult în acest domeniu. Bârna e mare! E
nevoie de o vindecare din interior pe care o va face Duhul Sfânt într-un proces lung și printr-un
șir de experiențe dureroase care ne vor arăta cine suntem noi cu adevărat în lumina standardelor
divine cunoscute prin revelație. Și trebuie să descoperim cît de falimentari suntem în TOATE
domeniile, pentru a nu mai judeca pe nimeni în nici un domeniu. Nu este domeniu în care să nu
avem o bârnă și să fim putred de bolnavi. Cel care judecă este un FĂȚARNIC! Judecata
subliniază DIFERENȚELE dintre noi și mizează pe faptul că sunt păcate mai grave și mai puțin
grave. Dar în cap.5 am explicat faptul că aceste diferențe au sens doar în CONTEXTUL
dinamicii credinței, context generat de harul divin care soluţionează în dreptul nostru absolutele
lui Dumnezeu. Dar dacă acest lucru e valabil în domeniul harului, atunci ea trebuie însoțită de
har. Dar noi, în spaţiul harului, operăm în sensul judecății generate de absolutele divine. Și dacă
facem acest lucru cu CEILALȚI, ne îndepărtăm pe noi ÎNȘINE de spațiul harului. Putem analiza
diferențe de rodire dintre noi, dar neuitând contetxului harului în care această discuție are sens.
Dar odată ce suntem în spaţiul harului regula de aur este harul! Judecata este OPUSUL harului!
Judecata ne îndepărtează de har, blochează harul, ucide harul! Și îl ucide mai întâi în dreptul
nostru! Și cred că acum ne putem întoarce la primele verste:
 Nu judecați ca să nu fiți judecați, căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați și cu
ce măsură măsurați , vi se va măsura.

Ne aducem aminte de acele exemple din viața cotidiană când UNEORI când judecăm pe
cineva la un capitol pățim repede același lucru la același capitol, dar dacă în aspectele fizice ale
vieții această regulă se APLICĂ UNEORI, în aspectele spirituale această regulă se APLICĂ
ÎNTODEAUNA. Și aici este o cheie a înțelepciunii. Legitățile spirituale se aplică
ÎNTOTDEAUNA în lumea nevăzută a spiritului, și se ÎNTRUPEAZĂ uneori, deseori în VIAȚA
fizică pentru a ne ajuta să le conștientizăm. Deci mare atenție: dacă în lumea fizică acest legități
se manifestă doar uneori nu înseamnă că este la fel și în spațiul spiritului. Aici legitatea se aplică
întotdeaua. Despre ce este vorba? Mare, mare atenție, căci urmează explicația unei LEGITĂȚI
spirituale extrem de IMPORTANTE:
 Când emit o judecată asupra unui frate la un anumit capitol LIMITEZ /
BLOCHEZ manifestarea harului spre propria mea vindecare la ACEL capitol
!!!!!!!!

Mântutorul ne-a explicat: cel care nu iartă, nu este iertat! Cel care nu arată HAR, nu
primește HAR! Și de exemplu dacă eu trăiesc într-un spirit de judecată asupra celor care FURĂ,
atunci voi bloca harul pentru propria mea vindecare în dreptul furtului. Nici nu voi vedea cât de
falimentar sunt în acest domeniu. Ba mai mult, dacă persist în acest spirit de JUDECATĂ și dacă
mai repet mult: eu nu am furat NICIODATĂ!, harul se va îndepărta atât de mult de mine la acest
Ev. Matei
 172

capitol, și mândria mea va ațâța atât de mult pofta din mine și lumile spirituale din jur, încât se
vor crea niște conjuncturi în viața mea care mă depășesc și chiar voi ajunge să fur bunuri sau
bani ai semenilor mei. Și cu cât am judecat MAI ASPRU, cu atât eu voi fi judecat MAI ASPRU
și harul se va îndepărta MAI MULT de mine. Căci cu ce judecată voi judeca, cu acea judecată
voi fi judecat. Cu cât arăt mai mult har și mai puțină judecată, cu cât îmi cer iertare mai repede și
mai profund pentru judecățile pe care le emit, cu atât eu voi primi mai mult har! Cu cît arăt mai
puțin har și mai multă judecată, cu cât persist în judecată și neglijez pocăința pentru judecățile
mele, cu atât îndepărtez HARUL din viața mea!
Și dacă înțeleg aceste legități mă voi feri să rostesc vreodată afirmații de genul:
 Eu niciodată nu am greșit în cutare domeniu! (chiar vrei să ajungi să greșeti atât
de tare ca să vezi cât de murdar ești în acel domeniu?)

 Nu pot înțelege cum cineva poate comite un asemenea păcat! (chiar vrei să
înțelegi pe propria piele cum se poate ajunge într-un asemenea păcat?)

Aceste afirmații aparent adevărate și nevinovate au un impact TERIBIL în lumea

spirituală: ele îndepărtează harul divin din acel domeniu al vieții noastre, cheamă peste noi
judecata și mânia divină, și dă putere lumilor spirituale în acel domeniu al vieții noastre. Și e
cumplit ca Domnul să Își retragă mâna de peste tine la un capitol al vieții tale și să fii dat pe
mâna demonilor! Chiar vrei să afli CUM ESTE? Atunci persistă în judecată și în cele două
afirmații de mai sus.
Atenție la FALIMENTUL ascuns și la FALIMENTUL VIZIBIL. Despre ce este vorba?
Judecata e cumplit de vătămătoare pentru cel care operează cu ea! Dar judecățile din viața
noastră au pot avea și un rol pozitiv. Cum așa? Ele ne vor pot descoperi BOLILE din inima
noastră: cele ascunse, și cele vizibile. Despre ce este vorba? Trebuie să analizăm: în ce domenii
specifice JUDECĂM mai mult și mai aspru? Acele domenii ne vor arăta domeniile în care noi de
fapt avem probleme și mare nevoie de vindecare. Căci judecăm mai aspru în domeniile în care
nu vedem cât de falimentari suntem, sau în domeniile în care vedem cât de falimentari suntem și
încercăm să negăm realitatea falimetnului nostru prin negare, proiecţie și emiterea de judecăți
morale cu privire la acel domeniu.
Să ne întoarcem la exemplul cu FURTUL. Cel care judecă aât de aspur pe cei care fură, o
face pentru că nu vede cât de falimentar este în acest domeniu. Dacă însă pornind de la asprimea
judecăților sale se va cerceta în acest domeniu va putea să își descopere FURTUL din viața sa!
Să luăm un alt exemplu: cineva MOCNEȘTE de INVIDIE! Cu toții purtăm invidia în noi. Dar la
cineva această boală este mai accentuată, mai vizibilă, din pricina moștenirii genetice primite și
din pricina contextului de viață în care a trăit și în care mereu fratele mai mic a fost cel favorizat
de părinți. Acest om va JUDECA foarte aspru INVIDIA din ceilalți, o va vedea foarte repede, ba
chiar o va vedea și acolo unde nu este. Cum se explică acest lucru? El neaga propria invidie. În
acest proces de negare simte nevoie de compensație. El are nevoie să se convingă pe sine că este
ÎMPOTRIVA invidiei, și atunci va emite DES judecăți ÎMPOTRIVA INVIDIEI celorlați. De
Ev. Matei
 173

asemenea, fiind bolnav de INVIDIE o va recunoaște mai redepe în ceilalți. Un drogat recunoaște
repede un alt drogat, nu? La fel este și în domeniul bolilor spirituale. De asemenea va vedea
INVIDIA chiar acolo unde nu este. De ce? Există alături de negare și verbalizare (menționate
mai sus) un alt mecanism de apărare numit PROIECȚIE. Prin acest mecanism proiectăm răul din
noi asupra celorlalți chiar dacă aceștia îl au sau nu. Și de asemenea, să nu uităm că instinctiv
încercăm să îl cunoaștem pe celălalt prin cunoaștere de sine. Cunoașterea de sine este mijlocul
prin care încerc să îl cunosc pe celălalt. Pornesc de la ce cunosc despre mine ca să îl înțeleg pe
celălalt. Și de aici apar unele erori. Căci celălalt poate fi diferit. Și atunci cum îl voi putea
înțelege? Cineva care mocnește de INVIDIE și este robit de ea nu va putea concepe ușor că
ceilalți sunt diferiți, că cineva chiar se poate bucura sincer de reușita sa! Și atunci tendința va fi
să vadă învidia și acolo unde nu este! Deci în exemple date FURTUL ar fi un faliment ascuns, iar
invidia unul vizibil. La unul suntem efectiv orbi, la celălalt ne luptăm să NEGĂM o realitate
vizibilă și accentuată din noi. De aceea e adevărată zicala: gândurile rele pe care le ai cu privire
la celălalt nu arată cât de rău este el, ci cât de rău ești tu.
Și spiritul de judecată mai are un alt rol de diagnostic. Cel care își construiește o
neprihănire personală are tendința să mute accentul de pe partea morală, profundă, interioară a
Legii, pe aspectele și regulile exterioare. Și va avea tendința ca în acest domeniu al lucrurilor
exterioare să ADAUGE reguli la cele cerute de Lege. Și acele reguli exterioare, și mai ales cele
adăugate de ei înșiși, vor deveni partea cea mai sfântă a legii, ba chiar esența Legii. Ele vor
deveni principalele criterii de evaluare a propriei personae și principalele criterii de judecată a
semenilor. Ele îi vor ajuta să își distragă atenția de la falimentele morale, interioare. De aceea,
aceste reguli exterioare vor deveni tema predicilor din Biserică, și vor deveni subiecte de
dezbatere la întâlnirea prezbiterilor, la adunările generale ale Bisericilor. Astfel se va discuta cu
pasiune despre batic, despre modă, despre structura liturghiei „sfinte”, despre poziția amvonului,
despre unde să șadă bărbații și femeile în adunare, despre cine să înceapă rugăciunea, despre cum
să se ia cina, despre cum să se ia botezul, despre locul unde are voie sau nu să intre un credincios
(bar, restaurant, cinematografe), despre manifestările vizibile ale Duhului, despre ora la care să
înceapă programul, despre numărul de întâlniri sfinte din timpul săptămânii, despre clădirea în
care se întâlnește Biserica. Dar toate acestea au rolul de a DISTRAGE atenția conștiinței de la
pornografia ascunsă din Biserică, de la bârfă, denigrare, invidie, afirmare de sine, spirit de
judecată, lipsă de unitate, îngrijorări, relații de familii bolnave, probleme fundamentale în
educarea copiilor, de la iubirea de bani, de la lipirea inimii de acum și aici, de la lipsa de pasiune
pentru Hristos, pentru mântuirea oamenilor și pentru lumea viitoare, de la copiat, de la
inconstanța în studierea și împlinirea Scripturii, de la lipsa de maturiritate și de creștere spirituală
din Biserică, de la numărul puțin de oameni din afară care vizitează Biserica și recunosc că
Dumnezeu este acolo, și care apoi iau decizia de a-l urma pe Domnul. Deci dacă vedem că
judecăm aspru într-un anumit domeniu, trebuie să ne întrebăm dacă acel domeniu nu are de fapt
rolul de a ne distrage atenția de la alt domeniu în care colcăim de păcat. Și dacă accentul
judecăților noastre cade pe lucruri exterioare trebuie să ne cercetăm căci sigur prin aceasta ne
distragem atenția de la multiplele boli spirituale pe care le avem în interiorul nostru.
Ev. Matei
 174

Spiritul de judecată este ucigașul harului din viața noastră sau a comunității noastre. Dacă
vrei să ucizi harul din viața ta, a familiei tale, a Bisericii tale, judecă cât mai des și promovează
acest spirit de judecată. Dar spiritul de judecată, cum spuneam, are și un aspect POZITIV căci el
are ROL de DIAGNOSTIC. El ne arată falimentele ascunse și accentuate din viața noastră; și
mai mult, el are un ROL de DIAGNOSTIC general cu privire la neprihănirea personală și
implicit blocarea harului din viața noastră și a bisericii noastre. Vrei să vezi cât de mult sau puțin
har este în viața ta? Vrei să vezi cât de mult sau puțin de bazezi pe o neprihănire personală?
Priveste ONEST spre spiritul de judecată din viața ta:
 Cât de des judeci în inima ta?

 Cât de des verbalizezi aceste judecăți?

 Cât de des și repede te pocăiești de aceste judecăți?

După cum iubirea semenului este un barometru al iubirii de Dumnezeu, după cum
mulțimea lucrurilor făcute în ascuns este un barometru pentru o motivație curată, după cum
îngrijorările pentru viața de acum sunt un barometru cu privire la alipirea inimii de cer și cu
privire la credință, la fel judecățile reprezintă un barometru PRECIS al mărimii neprihăniri
personale care blochează harul divin în viața noastră.
Și la fel este și în Biserică. O biserică care trăiește pe baza neprihănirii personale se va de
gol prin SPIRITUL INTENS DE JUDECATĂ CU CARE VA OPERA cu cei dinlăuntru și cu cei
din afară. Mare atenție! O biserică poate predica doctrina HARULUI și totuși să fie înstrăinată de
HAR. Faptele noastre vorbesc MAI MULT decât VORBELE NOASTRE!
Vindecarea într-un domeniu al vieții noastre TREBUIE să INCLUDĂ pocăința pentru
JUDECĂȚILE emise în acel domeniu asupra semenilor. Emitem judecăți care ne urmăresc de-a
lungul vieții. Judec un om slab care se refulează în alcool sau în televizor. și când ajung la aceeși
vârstă cu el, presiunile vieții mă conduc exact acolo: mă refulez și eu în televizor și alcool. De ce
copiii din familii de alcoolici devin adesea și ei alcoolici? Sunt multe explicații. Dar una despre
care nu se prea vorbește este următoarea:
 Ei JUDECĂ foarte INTENS pe părinții lor alcoolici și această judecată aspră va
diminua din harul divin (general) care îi poate proteja de dependențe!

Deci să ne revizuim VIAȚA, și ISTORICUL RELAȚIILOR noastre, și ISTORICUL

JUDECĂȚILOR NOASTRE. Și ne vom minuna când vom descoperi că ISTORICUL judecăților
noastre explică BOLILE prezente din VIAȚA NOASTRĂ. Și cînd judecăm pe cinvea într-un
domeniu ajungem să facem același lucru dar sub o altă formă. Un copil care își judecă tatăl
alcoolic POATE deveni DEPENDENT de MUNCĂ, dar tot despre dependență și refulare este
VORBA!

Ev. Matei
 175

De aceea mare atenție la defectele și păcatele accentuate ale celor de lângă noi, din
familia noastră, din apropiații noștri, din jurul nostru cînd eram mici. Există următoarea legitate
spirituală:
 Judecă aspru defectele/păcatele celor de lângă tine ca harul Său să se depărteze de
tine în acele domenii, și să fii judecat cu aceeași măsură, ca să stârnești lumile
spirituale împotriva ta în acele domenii, și ca în final să ajungi să ai și tu acele
păcate/defecte sub o formă asemănătoare sau sub altă formă.

De aceea să analizăm acele domenii în care nu putem fi constanți în care revenim și

revenim la vechile tipare și să ne cercetăm dacă nu cumva în trecutul nostru am judecat aspru o
persoană inconstantă în acel domeniu. Poate au trecut 10 ani, poate am și uitat ce judecăți am
emis, dar acele judecăți le-am rostit de fapt asupra noastră, și au chemat realități spirituale care
ne-au urmat de-a lungul timpului. De aceea, e necesară o căință sinceră față de acele judecăți și o
desprindere și o renunțare la acel spirit de judecată.
Când judeci, te fapt te judeci pe tine! De fapt declari că nu ai nevoie de harul divin, că în
acel domeniu ești tare prin tine însuți, și harul te va părăsi.Când judeci arăți de fapt spre tine și
nu spre celălalt. Când judeci spui de fapt că tu EȘTI MAI BUN decât celălalt în acel domeniu.
Mântuitorul ne avertizează să nu aruncăm mărgăritarele la porci. Atunci când ne
întoarcem la Domnul începem să cunoaște cât de înalte sunt standardele Legii divine. Înainte de
convertire, conștiința ne dădea o lumină în acest sens, dar era mică în comparație cu lumina
adusă de Duhul care ne arată că orice îngrijoarre este păcat, că modelul este Isus Hristos, că
suntem chemați să fim desăvârșiți precum și Tatăl este desăvârșit. Aceste standarde sunt niște
mărgăritare. Dar ele se pot întoarce împotriva noastră. Căci dacă le direcționăm DOAR spre
ceilalți, văzând MAI BINE resturile din viețile lor, îi vom judeca mai aspru și mai des ca înainte.
Oamenii pe care înainte îi vedeam buni și îi apreciam, ni se vor părea acum atât de falși și
departe de ceea ce este cu adevprat BUN. Vom vedea disonațele față de standardele divine la
price pas. Și durerea inimii va crește, Cpci cine cunoaște mult, suferă mai mult. Dar atenție.
durerea inimii va crește, dar să nu crească judecată. Solușția este să fim onești cu noi înșine, și să
ne privim mai întâi pe noi înșine prin acele standarde, și descoperind ce mare este bârna din
ochiul nostru, vom coborî smeriți de pe scaunul Judecătorului.
Deci când îmi privesc fratele ce trebuie să văd? Văd mai întâi un copil iertat și socotit
neprihănit pe care Dumnezeu îl iubelte și acceptă fără rest. Văd apoi roadele din viața sa și truda
duhului sfânt pentru acele roade, și mă închin, și apoi văd și resturile, care îmi amintesc și de
returile mele, pentru care plâng, mă rog, pentru a căror vindecare slujesc cu umilință și fără
judecată. Dar centrul de greutate al atenției mele trebuie să fie spre statutul de copil al lui
Dumnezeu și roadele Duhului Sfânt din viața sa, și resturile trebuie să fie mereu în plan
secundar, căci fartele meu ESTE un copil al lui Dumnezeu aflat în procesul transformării. Și
când mă privecs spre trebuie să văd același lucru. Resturile din viața mea nu sunt un MOTIV să
mă judec. Nici resturile din viața fratelui meu nu sunt un moitv să îl judec. Atenție, în acest
context, nu am dreptul să judec nici pe fratelșe meu, dar nici pe mine însumi. Nu înseamnă să nu
Ev. Matei
 176

mă cercetez, să nu mă pocăiesc, să nu cer schimbarea în acel domeniu, dar să nu mă judec în acel

sens condamnator și aspru. Suntem chemați să ne judecăm pe noi înșine, însă să ne judecăm în
Hristos, și odată ce suntem în Hristos, ne judecăm în Hristos. Deci nu este o judecată în sine, care
ne-ar autodistruge. Vom arăta ahr față de ceilalți, dar vom arăta har și față de noi înșine. Și
uneori e mai greu să te ierți pe tine decât pe celălalt.
În lumina celor spuse, strategia celui rău de distrugere a unei Biserici este clară. El va
dori să UCIDĂ harul divin. Și atunci va convinge mai întâi pe liderii Bisericii să își construiască
o neprihpnire personală în care să se simtă confortabil. Acea neprihănire va bloca harul din viața
lor și va da naștere la un aspru spirit de judecată. Ei vor promova acest spirit în Biserică, și
repede Biserica se va umple de acest spirit. Poate această generașie va mai păstra ceva din harul
divin, și vor mai fi vase ale harului. Dar următoarea generație se va ORIENTA nu după
PUȚINUL din Biserică, ci după MULTUL din BISERICĂ. Copiii din familiile acestor
credincioși vor ÎNVĂȚA atât de bine și de profund teologia neprihănirii personale, și văr fi atât
de departe și de străini de harul divin. Și în a doua generație, harul se va diminua și mai mult,
Poate vor mai fi totuși câteva persoane întoarse din lume care vor înviora Biserica prin unde
harului adusă de fiul risipitor. Dar la a treia generație, deja oaneii întorși din lume vor și mai
puțini. Majoritatea Bisericii va fi formată din oameni din Biserică: născuți biologic în Biserică și
crescuți în Biserică. Deja la a patra generație, harul a plecat, și a rămas o formă religioasă
moartă.
Pericoul cel mai mare din viața unui credincios sau a unei Bisericii este neprihănirea
personală. Aceasta este alimentată de cel mai cumplit dușamn al suletului: mândria, de gândul
răzvrătirii al lui Lucifer. Cum putem preveni acest pericol: Cum putem să învingem stategia celui
rău de dirtugere a unei Biserici în patru generații? Vom discuta aceste lucrui la concluziile
predicii de pe munte.

Matei 7:7-12 – Stăruința în rugăciune

Este sugestiv că secțiunea în care se detaliază standardele divine (5:21-7:6) se încheie cu bârna
din ochiul nostru. Scopul acestei secțiuni a fost acela de a ne arăta CÂT DE MARE ESTE
BÂRNA DIN OCHIUL NOSTRU. De a ne aduce în cele din urmă într-o groapă a disperării și a
neputinței. Mântuitorul a venit în țara piticilor care s-au suit pe mușuroaiele de furnici ale
neprihănirii lor personale și unii fiiind pe mușuroaie puțin mai înalte arătau cu degetul spre
ceilalți. Dar Mântuitorul vine și se așează între ei pe Evrestul neprihănirii cerute de Dumnezeu și
face una cu pământul mușuroaiele de furnici. Mântuitorul înalță standardele divine sus, sus de
tot, până la scaunul de domnie al lui Dumnezeu rostind răspicat: Voi fiți dar desăvârșiți precum
și Tatăl vostru cel din ceruri este desăvârșit! Predica de pe munte a fost rostită să tulbure, să îi
ajute pe ascultători să cadă de pe scaunele confortabile ale neprihănirii lor personale. Predica de
pe munte a fost menită să le distrugă confortul lor spiritual. Și un ascultător onest ar fi
conștientizat cât de mare e bârna din ochii lui și ar fi ajuns în groapa necesară a disperării. Iar în
acest moment Isus vine cu soluția:
Ev. Matei
 177

 Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide. Căci ori și cine
cere, capătă, cine caută găsește; și celui ce bate i se deschide.

Dar CUI să cer și CE să cer? Contextul ne arată cât se poate de CLAR că trebuie să
cerem TATĂLUI din CERURI și să cerem Tatălui nostru harul divin pentru scoaterea bârnei
din ochi, pentru vindecarea noastră și transformarea noastră spre atingerea standardelor divine.
Bârna este atât de mare încât este CLAR că nu poți cere schimbarea la tine însuți sau la ceilalți.
Dacă te cercetezi în fața standardelor divine și recunoști cât de mare e bârna, nu poți spera ca
puterea schimbrării să vină din tine, din propria voință sau din ceva pe lumea aceasta. Este ca și
cum în fața ta ai avea un munte pe care ar trebui să îl dai la o parte. Oare te-ai mobiliza cu toată
puterea să îl dai din loc? Oare ai chema toți prietenii ca să împingeți împreună? Este clar că doar
O MINUNE divină poate urni muntele din loc. Este clar că ajutorul poate veni doar din AFARA
ta, din afara acestei lumi, de la Dumnezeu ÎNSUȘI!
Și această rugăciune nu este doar pentru cei care se nasc din nou sau doar pentru anumite
momente de criză din viața noastră. Această rugăciune este pâinea cea de toate zilele a celui care
acceptă înălțimea de neatins a standardelor divine și vrea să fie transformat spre ele prin harul
divin. Această rugăciunea este acel Tatăl nostru care trebuie rostit zilnic și clipă de clipă sau
acea rugăciunea pentru Duhul Sfânt despre care vorbește Luca în cap.11 din Evanghelia sa.
Acest pasaj ne dă și o promisiune. Dar promisiunea nu are în vedere orice ne dorim noi, ci ea
este rostită în contextul clar al transformării noastre după chipul Celui PreaÎnalt. Nu ni se spune
că dacă cerem casă, familie, copil, carieră, vindecare fizică ni se va da. Versetul 12 întărește
faptul că rugăciunea are îm vedere puterea de a împlini Legea. Căci pasajul cu rugăciunea este
așezată între provocarea de a ne scoate bârna din ochi, și provocarea de a face oamenilor tot ceea
ce și noi voim să ne facă oamenii nouă. Între aceste două MARI provocări este așezat pasajul
despre rugăciune, și aceasta pentru a ne fi clar că rugăciunea vizează acest domeniu al
transformării noastre. Și este minunat că aici ni se promite că rugăciunea ne va fi ascultată și
vom primi răspunsul!
Luca 11 întărește această MINUNATĂ promisiune. Într-adevăr, pasajul nu reprezintă
doar provocarea de a cere harul divin dar este și o promisiune că acest har divin ni se va da! Iată
ce ne spune Mântuitorul în Luca 11:

1. Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a
zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.”

2. El le-a zis: „Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele
Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.

3. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi;

4. şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în

Ev. Matei
 178

ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.”

5. Apoi le-a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi se duce la el la miezul nopţii şi-i
zice: „Prietene, împrumută-mi trei pâini,

6. căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu şi n-am ce-i pune înainte”;

7. şi dacă, dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: „Nu mă tulbura; acum uşa este
încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini” –

8. vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru
stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie.

9. De aceea şi Eu vă spun: cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.

10. Fiindcă oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide.

11. Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă
cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte?

12. Sau, dacă cere un ou, să-i dea un scorpion?

13. Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult
Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”

Rugăciunea Tatăl nostru este o rugăciune pentru Duhul Sfânt, Cel care ne poate ajuta să
împlinim Legea divină. Iar rugăciunea pentru Duhul Sfânt trebuie rostită zilnic și în duhul nostru
clipă de clipă. Și nu vizează doar un moment de umplere specială, ci o umplere și reumplere
continuă care are loc toată viață. Cei care caută acel moment special al umplerii nu au înțeles că
umplerea e un proces care continuă toată viața. Pot fi momente mai speciale când Duhul ne
atinge inima. Dar aceasta nu înseamnă că este gata, că am primit umplerea mult așteptată.
Umplerea durează o viață. Rugăciunea pentru Duhul Sfânt e zilnică. Și este făcută de cel născut
din nou, de cel care are deja Duhul Sfânt dar are nevoie de o măsură mai mare de har pentru a se
lupta cu noile boli pe care le-a descoperit în sufletul său.
Tot în acest context trebuie să interpretăm și celelallte promisiuni din Evanghelii cu
privire la rugăciune:

20. Dimineaţa, când treceau pe lângă smochin, ucenicii l-au văzut uscat din rădăcini.

21. Petru şi-a adus aminte de cele petrecute şi a zis lui Isus: „Învăţătorule, uite că smochinul pe
care l-ai blestemat s-a uscat.”

22. Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!

23. Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în
Ev. Matei
 179

mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.

24. De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l
veţi avea.

25. Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi
Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre.

26. Dar, dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.”
(Marcu 11:20-26)

22. Tot aşa şi voi: acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va
bucura, şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră.

23. În ziua aceea, nu Mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere
de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.

24. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi, şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră
să fie deplină.

(Ioan 16:22-24)

Deci în procesul transformării noastre după chipul lui Hristos, orice vom cere ni se va da.
Dacă vom cere cu credință harul divin pentru a ne vindeca de bolile noastre spirituale, pentru a
ne transforma mai mult după chipul și asemănarea lui Hristos, pentru a învinge ispitele care ne
trag înapoi, Dumnezeu ne va da! Expresiile folosite de Mântuitorul ne sugerează un proces: cel
ce caută, ce bate, cel ce cere...Căci și transformarea este un proces. Rodirea este un proces.
Aceasta este o legitate fundamentală a Împărăției care va fi dezvoltată în Evanghelie. Deci dacă
mă rog să fiu vindecat de îngrijorări, nu înseamnă că peste noapte voi fi vindecat de orice
îngrijorare și nu mă voi mai îngrijora niciodată, ci că harul divin va coborî peste mine pentru a
mă conduce pe un drum progresiv al transformării. Și mă va călăuzi spre pasaje din Scriptură, și
mă va călăuzi spre oamenii care să mă învețe în acest domeniu, spre contexte potrivnice în care
ispita îngrijorării va crește și îmi va da puterea să trec pe acolo și vindecarea va încolți în acest
domeniu al vieții mele. Și în tot acest proces trebuie să continui să caut, să cer, să bat, să
conlucrez pas la pas cu Duhul Sfânt, să stărui să cred.
Dar promisiunea are și un revers:
 Orișicine nu cere, nu capătă, cine nu caută, nu găsește, celui ce nu bate nu i se va
deschide!

Dacă în acest proces nu continui prin credință să cer, să caut, să bat, blochez procesul
vindecării și al trasnformării. Și cere cel care vede cât de mare este restul din viața sa și că singur
Ev. Matei
 180

nu îl poate acoperi. Problema fățarnicilor din vremea lui Isus, este că toți ședeau confortabil pe
scaunele neprihănirii personale și nu mai vedeau resturile din viața lor. Astfel, nimeni nu mai
cerea, nu mai bătea, nu mai căuta. Toți știau, toți erau buni, toți puteau. Nu mai era nici un om
disperat de sine însuși care să caute cu ardoare harul divin. De aceea, Mântuitorul ridică atât de
sus standardele divine. Nu pentru a-i umili, nu pentru a-i condamna sau distruge, ci pentru a-i
duce în LOCUL de unde puteau accesa harul divin!
Dar problema lor este și problema noastră. Standardele predicii de pe munte sunt
amețitoare: Fiți dar desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit! Am meditat
vreodată la profunzimea acestei chemări? Putem îndrăzni că măcar o clipă din viața noastră
pământească am fost desăvârșiți precum Tatăl nostru este desăvârșit? Și ce facem noi în fața unor
asemenea standarde? Sunt trei reacții tipice:
a) Întristarea – resturile din viața noastră, discrepanța dintre ce trebuie să fim și ce
suntem, ne face să fim mereu întristați, să ne simțim vinovați, să trăim mereu
sentimentul că iar l-am înșelat și dezamăgit pe Dumnezeu, și să nu fim siguri de
acceptarea și dragostea Lui și de identotatea noastră.
b) Complacerea – pur și simplu ne resemnăm. Standardele sunt puse ca să ne arate cine
suntem. Dar noi suntem păcătoși și nu putem să trăim spre aceste standarde. Şi astfel
ne complacem în resturile noastre.
c) Scăderea standardelor și neprihănirea personală – este recația cea mai des
întâlnită și cea mai periculoasă. Este o reacție de autoapărare a sufletului nostru.
Sufletul nostru are nevoie de o imagine bună de sine, de pace, de acceptaer de sine, de
siguranța că este plăcut lui Dumnezeu. Resturile din viața noastră ne supun la un chin
permanent. De aceea, pentru a scăpa de acest chin, inima noastră în mod instinctiv
scade standardele divine și propune compararea cu ceilalți și standarde accesibile,
care ne oferă posibilitatea să ne construim o neprihănire personală care să ne ofere
pace, bucurie, acceptare de sine, siguranță.

Dar tragedia este că urmând oricare din cele trei direcții de mai sus (care în practică se
pot alterna în viața aceluiaș om sau chiar să fie activate simultan), BLOCĂM harul divin.
Prima reacție nu înțelege că trasformarea noastră poate avea loc doar pe temelia
neprihăniri lui Hristos, care a soluționat desăvârșit discrepanța dintre noi și standardele divine și
prin care suntem DEJA copii ai lui Dumnezeu, acceptați înaintea Lui, plăcuți, desăvârșiți. Astfel,
motivația rodirii este legată de ideea de a deveni plăcut lui Dumnezeu prin sine însuși. Această
motivație greșită blochează harul divin. Revenim la discuţia extrem de improtantă din Matei 5
despre absolutele divine și procesul rodirii. Rodirea este pe temelia neprihăniri lui Hristos și nu
are în vedere soluţionarea discrepanței dintre viața noastră și absolutele divine. Acestea au fost
soluționate doar prin Hristos. Și neprihănirea primită de la El este desăvârșită. Nu putem deveni
mai neprihăniți, mai sfinți, mai mult copii ai lui Dumnezeu, mai plăcuți lui Dumnezeu. Ca și
copii ai lui Dumnezeu putem însă rodi mai mult spre slava Sa și mântuirea celor din jur. Dacă

Ev. Matei
 181

încurcăm borcanele blocăm harul divin. Căci motivația e greșită și cu siguranță vom ajunge să
avem și a doua și mai ales a treia reacție.
A doua reacție nu înțelege că voia lui Dumnezeu pentru cel socotit neprihănit prin
credință este să crească permanent în rodire spre standardele divine și că acest lucru ESTE
POSIBIL prin puterea lui Dumnezeu. Credința autentică se manifestă natural printr-o rodire
mereu crescândă. Dumnezeul care vrea să umple toate lucrururile vrea să ne umple întreaga
ființă și întreaga viață!
A treia reacție ne așează pe scaunul confortabil al unei neprihăniri personale. Și cel care
nu vede cât de mare este restul din viața sa, nu va cere harul divin, și dacă nu îl va cere, nu îl va
primi!
Procesul trasnformării începe mereu și mereu cu conștinetizarea și acceptarea
RESTULUI din viața noastră. Și cu cât conștientizăm cât de mare este restul cu atât vom striga
mai mult, cu atât vom cere mai mult, cu atât vom căuta mai mult harul divin, și cu atât vom primi
mai mult harul divin.
Dar dacă nu înțelegem distincția dintre neprihănirea primită în dar de la Hristos și
procesul dinamic al rodirii, vom fugi tot timpul să vedem resturile din viața noastră. De fapt noi
nu credem în profunzime că am primit în dar neprihănirea lui Hristos și că nu putem fi mai
desăvârșiți decât suntem deja în Hristos. E vorba de statutul pe care deja îl avem! E adevărat că
neprihănirea lui Hristos pe care o purtăm în noi NU O VEDEM: ce vedem noi este DINAMICA
rodirii, suișurile și coborâșurile din viața noastră. Și astfel, deși verbalizăm mântuirea doar prin
credință și doar prin har, noi privim spre roadele vizibile din viața noastră și instinctiv ne bazăm
ȘI PE ELE atunci când e vorba de a ne accepta pe noi înșine, de a ne putea privi în oglindă, de a
putea să îi privim pe ceilalți în ochi, de a avea sigurnața că suntem plăcuți lui Dumnezeu. E
adevărat că roadele dovedesc autenticitatea credinței noastre, dar ÎN SINE, ele nu pot adăuga
nimic la neprihănirea lui Hristos primită în dar în prima secundă când am crezut. E o nebunie să
adaugi la neprihănirea perfectă a lui Hristos. Această adăugire este marea CAUZĂ a blocării
harului din viața celui credincios. Și diavolul vrea din răsputeri să ne facă să trăim prin vedere și
nu prin credință și să ne bazăm și pe RODIREA noastră atunci când e vorba de soluționarea
discrepanțelor dintre ce suntem și absolutele divine. De ce? Pentru că știe că dacă reușete acest
lucru, atunci RESTURILE din viața noastră vor DEVENI automat o AMENINȚARE pentru
ființa noastră. Și ființa noastră are un instinct de autoconservare teribil, și mecanisme de apărare
extrem de puternice, și o capacitate de a se autoamăgi și minți fără margini. Și atunci vom nega
resturile din viața noastră, le vom diminua, le vom găsi circumstanțe atenuante, vom închide
ochii, vom privi în altă parte, le vom proiecta asupra semenilor, vom încerca să le compensăm
prin alte lucruri, vom scade standardele divine, vom inventa alte standarde accesibile, și NU
VOM PUTEA să ne bucurăm de plinătatea și libertatea manifestării harului divin în noi. Căci
harul divin operează în noi atunci când accepți cât de mare este RESTUL și strigi cu credință
către Dumnezeu să te vindece! Și înțelegând aceste adevăruri, îmi dau seama că în fiecare din
noi este fariseims, fățărnicie și neprihănire personală. Şi îmi dau seama cu atâția ani neprihănirea
personală a fost cea mai acută problemă a inimii mele și a limitat lucrarea harului în viața mea.
Ev. Matei
 182

Și nu pot învinovăți pe nimeni care își construiește o neprihănire personală, căci eu am făcut
instinctiv același lucru atâția ani de zile. Și am făcut-o de multe ori inconștient. Și și acum văd
această tendință teribilă în mine de a adăuga lângă neprihănirea nevăzută a lui Hristos roadele
vizibile ale creșterii mele spirituale. Și ca în orice domeniu, curățirea de neprihănirea personală
este un proces care ține...o viață! Dar mare lucru este să vezi lupta și să vezi că este principala
luptă a fiecărui cerdincios. Căci în această luptă se limitează harul și odată harul limitat și
blocat...nu mai este NIMIC. Dar dacă harul este deblocat și liber în noi, atunci restul face
Domnul! De aceea, înțeleg cu compasiune tendința credincioșilor de a pune accentul pe reguli,
regulamente, și lucruri exterioare. ACESTEA SUNT ACCESIBILE!!! ACESTEA SE POT
ÎMPLINI! Orice om poate înconjura o mănstire de 7 ori, poate să se îmbrace conform modei
secolului trecut, poate să vină de trei ori pe săptămână la biserică, poate să renunțe la televizor,
dans și alcool. Dar când e vorba să nu mai judeci, să nu te mai îngrijorezi, să ierți vrăjmașii, să te
gândești la lucrurile de sus, să trăieși CA HRISTOS în orice context, atunci e cu totul altceva!
Legalismul este o reacție instinctivă a unui om slab și disperat care nu a cunoscut și nu crede
profunzimile harului divin, care nu poate accepta RESTURILE din viața sa. Dar nu este o
SOLUȚIE! Căci procedând așa, negând resturile, ascunzând resturile, se îndepărtează de harul
divin și inevitabil RESTURILE cresc, și atunci crește și legalismul, și tot așa. Și în mod ciudat
legalismul și neprihănirea personală pot crește în viața unor oameni care predică doar mântuirea
prin har. Ciudățenia ființei noastre este că poate exista o discrepanță atât de mare între teologie
afirmată și practica vieții noastre. Teologia trebuie interiorizată prin credință, iluminare,
pocăință, curățire, revelație, pentru a putea avea efect în practică. Predicăm că Dumenzeu este
atotputernic și când ne pierdem serviciul suntem umiliți de îngrijorări și nu putem dormi etc. Dar
nu vedem discrepanța, ba ca să compensăm verbalizăm și mai mult că Dumnezeu este
Atotputernic.
Am început predica de pe munte crezând că e rostită pentru Fariseii din sec 1. Şi acum
îmi dau seaman că ea a fost rostită pentru fariseul din mine! Și când privesc în viața mea văd o
teribilă teamă de a-mi vedea și accepta resturile și o zbatere permanentă între standardele divine
(pe care nu am vrut să le cobor) și realitatea din viața mea (spre care îmi este teamă să priovesc
cu adevărat). Și descoperirea oricărui rest mă tulbură....de ce? Pentru încă nu am înțeles în
profunzime harul. Pentru că încă nu îl cred cu adevărat! Ajută-mă, Doamne și ai milă de mine,
păcătosul! Ajută-mă să fac ce nu am reușit nicicând până acum și anume: să primesc ÎN TOATĂ
PLINĂTATEA harul și darul neprihănirii. Și acum întrezăresc pentru prima dată lumina din
Romani 5:17:
 Dacă deci, prin greșeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult
mai mult cei ce primesc în TOATĂ PLINĂTATEA harul și darul neprihănirii
VOR DOMNI în viață prin acel unul singur care este Isus Hristos!

Ce înseamnă să primești în toată plinătatea harul și darul neprihănirii? De ce ce doar ei

pot domni în viață prin acel unul singur care este Isus Hristos? Cei care primesc în toată
plinătatea harul și darul neprihănirii nu se mai tem să privească resturile din viața lor. Ei lasă
Ev. Matei
 183

standardele divine acolo sus, acceptă resturile în toată dimensiunea lor și strigă cu credință către
harul divin care poate diminua aceste resturi. Ei trăiesc prin credință și nu prin vedere. Ei cred
din toată inima în neprihănirea nevăzută și desăvârșită primită în dar de la Hristos și de aceea nu
mai adaugă rodirea lor în Hristos la această temelie. Și astfel caută permanent harul divin care îi
poate purta mai aproape de idealul care este Isus Hristos. Și astfel accesează harul divin în toată
plinătatea lui și trăiesc ca ÎMPĂRAȚI pe acest pământ, DOMNESC în VIAȚĂ prin acel Unul
singur care este Isus Hristos. Isus Hristos este harul divin prin care Tatăl ne preschimbă întru
asemănarea Lui.
Scriind aceste rânduri conștientizez durerea și zbaterea din spatele legalistului. Sufletul
legalistului, plin de atotsuficiență spirituală și de judecată la adresa celor care nu respectă tiparele
sfinte ale neprihănirii sale personale, este de fapt un suflet chinuit, un suflet care se zbate între
realitatea crudă a neputinței și standardele divine și găsește ca singură soluție de supraviețuire
minciuna legalismului. De aceea, nu pot decât să mă raportez cu compasiunea față de orice
formă de legalism. Mântuitorul a lovit fără milă în teologia lor falsă și în idolul neprihănirii
personale, dar a arătat dragoste și compasiune divină față de toți fariseii. După cum vom vedea în
continuare în Evanghelie. El a venit să îi recupereze, să îi vindece, să îi întoarcă la Tatăl, nu să îi
condamne și să îi distrugă. Da, din tratamentul vindecării făcea parte distrugerea neprihăniri
personale, mustarea, și dojana. Dar Mântutiroul este Cel care a plâns pentru cetatea care avea să
Îl răstignească. El nu era acel proorc fanatic care era revoltat de răul din jur și îl incrimina
condamnând și judecând. Hristos nu avea nici o bârnă. Cu toate acestea El nu a judecat. El a
venit să mântuiască, să vindece, să recupereze. Fățărnicia cumplită a fariseilor și a unei generații
apostate nu au reușit să îl facă să își piardă cumpătul măcar odată, să judece, să condamne, să
ridice piatra, să iasă din atitudinea de milă, îndurare, dragoste și dorință sfântă de a aduce
vindecarea. Mântuitorul a rostit predica de pe munte cu compasiune. De aceea și noroadele au
continuat să Îl urmeze. Noroadele au înțeles că Cel care le rostește această predică este dragoste
și iubire și a venit să îi vindece și să le facă bine. Dacă judecăm pe legaliști, atunci nu suntem în
spiritul lui Hristos și suntem departe de căile lui.
Dacă judecăm pe cei ce trăiesc în legalism să ne cercetăm după cum am învățat. Dacă
judecăm des și aspru pe cei legaliști o facem pentru că legalismul din noi este ascuns sau pentru
că este accentuat. Dacă judecăm pe cei legaliști este dovada cea mai clară că noi înșine suntem
pe drumul legalismului.Căci legalismul înseamnă înstrăinare de har. Cel ce judecă se înstrăinează
de har. Ba mai mult cel care judecă legalismul îl face pentru că nu vede cît de mare este
legalismul din viața lui. Căci în dinamica creșterii spirituale lucrurile nu pot fi judecate în alb sau
negru, în mod absolutist: ești sau nu legalist? Te bazezi sau nu pe o neprihănire personală? Căci
toți avem în noi legalismul și toți ne bazăm pe neprihănirea noastră personală. Întrebarea corectă
este: cât vezi din cât de mult ești legalist și cât de mult te bazezi pe neprihănirea ta personală, și
cât chemi harul divin ca să te vindece și să te ajute să învingi ispita zilnică de a adăuga în dreptul
neprihănirii primite în Hristos, rodirea noastră în Hristos? Cel care își permite să judece
legalismul o face pentru că NU VEDE cât de legalsit este el însuși! Căci legalismul poate avea
forme mai accentuate, mai vizibile și forme mai ascunse. Legalismul accentuat este cel în care
Ev. Matei
 184

accentul pe reguli sfinte, pe forme religioase și pe comportament este vizibil. Preocuparea este
pe formele exterioare și nu pe ce se întâmplă înlăuntrul inimii. Invidia, afirmarea de sine,
judecata, neiertarea, indiferența, lipsa de dragoste, îngrijorările, nepreocuparea pentru lucrurile
cerești, toate acestea sunt tolerate. Dar discuțiile aprinse, și preocupările sunt pentru
vestimentația sfântă, pentru forma liturgică sfântă, pentru alimentația sfântă, pentru forma sfântă
a cinei și a botezului, pentru... Dar există și un legalsim ascuns. E vorba de cineva care a înțeles
chemarea transformării interiorare și a înțeles că ce este înlăuntru e mai important decât ce este
în afară. Și că ce este în interiror determină ce este în afară. Și a mai înțeles că forma nu este
ceva în sine, ci ea slujește unei funcții, și că funcția contează. Preocuparea sa este pentru
vindecarea afirmării de sine, a invidiei, a îngrijorărilor, pentru creșterea în iubire, iertare, în
compasiune pentru sufletele pierdute. Dar după o rodire importantă în aceste domenii i se PARE
că s-a apropiat mulțumitor de standarde, căci în genere el iartă, el se preocupă zilnic pentru
mântuirea oamenilor, el stăpânește lupta cu îngrijorările, se luptă cu afirmarea de sine. El este în
luptă ZILNIC cu firea pământescă. Dar apare o mulțumire de sine pentru că se obțin niște
performanțe acceptabile în lupta cu aceste păcate. Și mulțumirea este cu atât mai mare cu cât
intervine și comparația cu cei care se complac într-un legalism accentuat și vizibil. El se compară
cu starea sa din trecut și se vede o CREȘETRE reală, el se compară cu legalistul vizibil și găseşte
confirmare că e pe drumul cel bun. DAR uită să se compare cu Hristos Însuși, cu standardele
divine absolute care să îi ARATE cât mai mare de crescut, cât mai are de schimbat! Legalistul
ascuns nu reduce standardele divine ca legalistul vizibil, dar TOT le REDUCE! Și de aceea, este
TOT legalist. Vindecarea de legalism, de atotsuficiență spirituală, de șezutul pe scaunul
confortabil, al unei neprihăniri personale, de platoruile noastre spirituale se face doar când
redescoperim mereu și mereu înălțimea standardelor divine și ne continuăm prin harul divin
alergarea spre ele! Căci standardele divine sunt MAI ÎNALTE decât ne imaginăm noi. Ele nu pot
fi cunoscute odată și gata. Ele se redescoperă mereu și mereu. Căci standarul este Hristos
Însuși! Și cunoaștere lui Hristos este fără margini. Noi cunoașteme ceva din dragostea lui
Hristos, din răbdareaLui, din ura Sa față de păcat....și a fi ca Hristos înseamnă în mintea noastră a
fi după cât cunoaştem noi din Hristos. Pe drumul cunoașterii lui Hristos însă standarul tot crește,
tot crește, idealul este mereu mai departe, iar restul este mereu mai mare, și nevoia de har este și
ea și mai mare, și strigătul după har este și mai mare și accesarea harului devine și mai mare!
Atenție la legalismul ascuns! Atenție la paltourile spirituale! Și Dumnezeu ca să ne ajute vine cu
o ÎNCERCARE PUTERNICĂ, înceracrea menită să ne tulbure de pe scanul confortabil al
autosuficienței noastre spirituale. Și încercarea va avea presiuni foarte mari la care nu putem face
față cu cât am adunat din Hristos până în prezent și ne vom da seama cât mai avem nevoie să
MAI ADUNĂM din Hristos pe care credeam că Îl cunoșteam! Și încercarea va scotae la lumină
din lăuntrul nostru resturi și slăbiciuni pe care nu le mai vedeam, și din oameni sănătoși ne vom
vedea din NOU BOLNAVI! Şi vom avea nevoie de HAR! Și vom bate din nou, și vom căuta din
nou, și ni se va deschide din nou!
O altă caracteristică a legalistului ascuns este tendința de a considera mereu boala
vindecată recent de Duhul Sfânt ULTIMA BOALĂ, și bucuria înșelătoare de a spune: de acum
Ev. Matei
 185

sunt sănătos în sfârșit! O altă caracteristică este aceea de a se SPERIA și de a fi mereu

SURPRINS când mai iese la iveală o boală, un rest, o limită sau o slăbiciune! Scriind aceste
lucruri îmi dau seama că eu însumi sunt un legalist ascuns, și că și semenii mei au această boală.
Lupta cu legalismul ca lupta cu orice boală durează O VIAȚĂ!
Dar ca la orice boală există diferite niveluri de vindecare, diferite niveluri de
conștientizare a bolii. Creșterea noastră spirituală se poate realiza în două moduri. Primul mod
are în vedere inima credinciosului sincer care încă nu a conștietizat în profunzime boala
legalismului și nu se luptă zilnic și conștient cu ea. Și atunci traseul creșterii spirituale va fi cam
așa:
 El se vede destul de binișor în rodirea sa în iertare, iubire, credină, bucurie,
smerenie...
 Apare un context care scoate la iveală o boală spirtuală, o limită în iubire, o
neputință în iertare, o slăbiciune într-un anumit domeniu...
 La început neagă....apoi se sperie...apoi neaga din nou....
 Până la urmă acceptă....se intristează....iar se vede urât iar crede că l-a dezamăgit
pe Domnul....
 Apoi caută, bate, cere.....harul uitat....
 Primește harul în procesul lung și dinamic al vindecării...
 Se produce un nivel de vindecare în acel domeniu...
 Se vede din nou în sfârșit SĂNĂTOS, mulțumit de sine....
 Apare din nou un platou spiritual....
 Urmează din nou o încercare ȘOC...și procesul se repetă de N ori...

Și marea întrebare este: de câte ori trebuie să se repete acest proces pentru ca să accepte
că RESTUL e o normalitate și că procesul VINDECĂRII durează întreaga viața!?
Dar mai este o cale. Cel care după ani de zile, conștientizează boala legalismului și se
luptă conștient cu ea. El acceptă că MAI SUNT RESTURI, chiar dacă nu le vede ATÂT de
CLAR, el știe că ILUZIA că resturile au devenit mici este FOARTE PERICULOASĂ, și se luptă
conștient cu ea. Astfel, privește mereu spre MODELUL care este HRISTOS și explorează mereu
acest MODEL și se așează cu onestitate lângă el pentru a rămâne conștient și a creşte în
conștiența propriului REST. Și acest REST nu îl mai tulbură sau SPERIE, căci a primit profund
darul neprihănirii și știe că acest REST îl va conduce SPRE accesarea harului. Ba mai mult, a
mai ÎNVĂȚAT că acest REST se conștientizează mai bine pirn ÎNCECĂRI, și că tot în
ÎNCERCĂRI se realizează și VINDECAREA și se capătă și cunoașterea SOLUȚIILOR
spirituale. Și atunci învinge ispita PLATOULUI spiritual ÎNAINTE să vină încercarea care
oricum va veni. Iar despre încercare ȘTIE că va veni, și ȘTIE că e SINGURA cale să CREASCĂ
profund și să capete o vindecare profundă și rapidă. Și aşteaptă viitoarea ÎNCECARE ca pe un
CADOU. Ştie că va fi greu, știe că suferința nu e nimic în sine. Dar vede dincolo de ea. Vede CE
va aduce cu sine încercarea. Și când aceasta vine cu toate implicațiile ei, îi spune PRIN

Ev. Matei
 186

CREDINȚĂ: bine ai venit! După-mă te rog pe următoare treaptă a desăvârșitii la care nu aș

putea să ajung fără tine!
Și când în mijlocul încercării se face întuneric, și nu mai simte nimic, și totul pare un iad,
și nu mai apare ieșirea și soluția, și sentimentele nu îl mai ajută atât de mult, și durerea e
insuportabilă, și totul nu vine de la sine, ci CREDINȚA din nou îi este testată prin foc, și aduce
aminte de toate încercările din trecut care păreau să îi aducă pieirea și în mod cu totul minunat i-
au adus curățire și mântuire, și alege din nou să CREADĂ împotriva oricărei nădejdi, și să
creadă că orice încercarea e limitată în timp, și că în curând va răsări din nou soarele! Și se face
din nou soare, și acum vede vindecarea din inimă și o nouă măsură de har și de cunoaștere în
viața lui, și acum în perioada de liniște și pace ȘTIE că chiar dacă o ispită a plecat tocmai se
confruntă cu alta. Și e vorba de ispita PLATOULUI spiritual care vine grabnic după finalizarea
oricărei încercări care presupune suferință intensă. Și această ispită a platoului spiritual îți va
șopti:
 Gata, de acum este în sfârșit VINDECAT! De acum începe o nouă perioadă în
care preocuparea ta trebuie să fie focalizată doar pe CEILALȚI...căci TU ești
vindecat!
 De acum ești PUTERNIC și dacă ai făcut față acestei încercări poți face față la
ORICE! S-a dus perioada de slăbiciune, mușchii spirituali ți-au crescut...de acum
ești puternic.
 De acum va urma o perioadă de pace, căci oricum nimic nu te mai poate tulbura!
 Acum ești cu adevărat plăcut Domnului!
 De acum ȘTII. Trebuie doar ca ce știi să înveți pe ALȚII.
 Ai trecut în sfârșit de la stadiul de ucenic la cel de ÎNVĂȚĂTOR!
 Ce roade minunate ai în viața ta...acum ești cu adevărat FRUMOS și
NEPRIHĂNIT!

Și această ispită va fi învinsă prin amintirea ADEVĂRULUI despre modelul care este
Hristos, și va fi îndepărtată. Și apoi va urma într-adevăr o perioadă de slujire a celorlalți cu
lucrurille învățate din propria vindecare, dar concomitent va rămâne și preocuparea pentru
propria creștere și continuarea procesului nesfârșit al propriei vindecări. Și se va aștepta cu drag
următoarea încercare! Și tot așa.
Dacă în prima situație, cel bolnav se zbate pe masa de operație și face mai dificilă
lucrarea Duhului și încetinește procesul vindecării, în a doua situație cel bolnav stă liniștit pe
masa de operație, face mai ușoară treaba Duhului și grăbește procesul vindecării! Tu în care din
cele două modele te recunoști? Aștepți ieșirea din labirintul prezent ca pe o zibăvire în sine, sau
ca pe o trecerea firească spre un Nou și BINE VENIT labirint?
Pavel este cel care este un model minunat în ce privește a doua situație. Oare nu acest
lucru ne învață el în Filipeni cap.3? Voi pune în parenteze câteva mici comentarii printre verstele
acestui pasaj.

Ev. Matei
 187

1. Încolo, fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul. Mie nu-mi este greu să vă scriu mereu aceleaşi
lucruri, iar vouă vă este de folos.

2. Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrijeliţii aceia!

3. Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, care
ne lăudăm în Hristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.

(iudaizatorii propuneau o neprihănire personală și duhul legalsimului)

4. Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti. Dacă altul crede că
se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult;

5. eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu
din evrei; în ce priveşte Legea, fariseu;

6. în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea,

fără prihană.

(Pavel însuşi a trăit prima parte din viața sa în legalism și bizuindu-se pe o neprihănire
personală.)

7. Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui
Hristos.

(legalismul te leagă de țărână, de lumea vizibilă de acum și aici...Pevel renunță la

nerpihănirea personală și la gunoaiele țărânii din pricina lui Hristos)

8. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al
cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi,
ca să câştig pe Hristos

9. şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se
capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.

(după MULȚI ani de RODIRE în Hristos el nu regretă alegerea făcută....dar nici nu își
construiește din ROADE o nouă neprihănire personală pe care să o adauge la neprihănirea
dată de Hristos. După mulți ani de rodire, el se bazează în continuare DOAR pe neprihănirea
desărâtșită primită la nașterea din nou de la Hristos PRIN CREDINȚĂ)

10. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac
asemenea cu moartea Lui;

11. ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.

Ev. Matei
 188

(Nici neprihănirea primită în dar, și nici rodirea nu îl fac PASIV, static, nu îl așează pe un
platou spiritual. El este într-o permanentă alergare și creștere, și el vizează înălțimea
standardelor divine pe care le redescoperă mereu. Și știe că SUFERINȚA este mijlocul
indispensabil al creșterii spre desăvârșire)

12. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l
apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.

13. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea
şi aruncându-mă spre ce este înainte,

14. alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.

(Pavel nu trăiește sentimentul periculos al autosuficienței spritiuale. El recunoaște că

desăvârșirea a rămas departe de el și aleargă cu disperare spre ea...și nu are liniște, pace sau
vreun răgaz ci aleargă ca un nebun mereu înainte!!!)

15. Gândul acesta, dar, să ne însufleţească pe toţi care suntem desăvârşiţi; şi, dacă în vreo
privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă.

16. Dar, în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel.

(Pavel propune acest model de alergare SPRE desăvârșire tuturor credincioșilor!!!)

17. Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în
noi.

18. Căci v-am spus de multe ori, şi vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi care se poartă ca
vrăjmaşi ai crucii lui Hristos.

19. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele, şi slava lor este în ruşinea lor, şi
se gândesc la lucrurile de pe pământ.

(Pavel atrage atenția la modelele false ale neprihăniri personale, propuse chiar în Biserică și
care sunt împotriva teologiei crucii lui Hristos căci denuță direct sau indirect crucea ca fiind
insuficientă în a soluționa desăvârșit problema neprihănirii noastre înaintea lui Dumnezeu!)

20. Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus
Hristos.

21. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin
lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.

(desăvârșirea este doar ATUNCI și ACOLO când vom fi căpătat un nou trup de slavă!!!)

Ev. Matei
 189

Și iată raportarea la VIITOR a apostolului Pavel (Fapte 20:22-24):

22. Şi acum, iată că, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla
acolo.

23. Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.

24. Dar eu nu ţin numai decât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi
sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc
Evanghelia harului lui Dumnezeu.

Împins de Duhul...
Pavel resimțea în el însuși împotrivirea puternică a firii pământești împotriva voii lui
Dumnezeu și în același timp rezistența firească, naturală și normală a ființei împotriva suferinței.
Duhul se lupta mereu în el pentru a-l convinge din nou și din nou să accepte suferința și calea
crucii. El nu se avânta spontan spre calea crucii, ci avea nevoie să fie ÎMPINS, ajutat și chiar
constrâns de Duhul lui Dumnezeu.
Fără să știu ce mi se va întâmpla acolo
Pavel nu se bucura de un privilegiu în ce privește cunoașterea viitorului. În sensul că fiind
așa de apropiat de Domnul era înștiințat mereu de ce i se va întâmpla și astfel NIMIC nu îl lua
prin surprindere. Dimpotrivă, mai mult decât noi el trăia în incertitudine. Incertitudinea cu privire
la viața sa pământească era pâinea sa cea de toate zilele. El trăia PRIN credință mai mult decât
noi toți. El nu era mai privilegiat ci mai încercat decât noi în ce privește cunoașterea viitorului.
Numai (doar că – după alte traduceri) Duhul mă înștiințează din cetate în cetate că mă
așteaptă lanțuri și necazuri
Pavel era înștiințat de Duhul doar că VA SUFERI! Nu era înștiințat în mod specific cum
avea efectiv să sufere. El știa deci că vor veni ÎNCERCĂRI dar nu știa exact în ce vor consta
acele încercări. De ce era nevoie ca Duhul să îl înștiinșeze că va suferi? Oare nu știa Pavel acest
lucru de la ÎNCEPUT (vezi chemarea din Fapte 9:15-16) și Pavel însuși nu îi învăța pe alții că
viața de creștin este o viață de încercări (Fapte 14:21-22)? De ce era nevoie ca înainte de a intra
într-o cetate nouă Pavel să fie înștiințat de Duhul că va suferi? Din mai multe motive. În primul
rând pentru că se dă o bătălie permanentă asupra credinciosului ca să nu accepte și să prevadă
suferința din viitor. Perioadele de pace prezente vor fi folosite mereu de cel rău ca să ne
adoarmă, și să uităm că suntem în război și ca următorul lui atac să ne ia apoi prin surpindere.
Ne uităm în Iov cap.1-2 pentru a înțelege cât de mult mizează cel rău pe ATACUL
SURPRIZĂ!!! Și atunci era nevoie și la Pavel ca Duhul să îl înștiințeze din nou și din nou că este
în război, că o bătălie câștigată nu înseamnă și câtigarea războiului. Și al doilea motiv e
următorul. Când DUHUL te înștiințează că vei suferi, El nu te înștiințează ca să te tulbure, ca să
te sperie, ca să îţi fure pacea și bucuria prezentă. El te înștiințează nu doar că vei suferi, ci și că
Domnul va fi cu tine, că nu vei suferi peste puterile tale, că suferința va fi limitată în timp, și că

Ev. Matei
 190

suferința va fi spre binele tău și al semenilor și că alături de suferințe vei primi BELȘUG de
MÂNGÂIERI! Și te va face să privești spre slava viitoare, și îți va întări pacea din suflet, și vei
învinge atacurile celui rău care te vor înștiința cu TOTUL ALTFEL despre încercările viitoare.
Cel rău ți le va descrie astfel:
 Te vei vedea SINGUR în încercare.
 Va AMPLIFICA dimensiunea suferinței dincolo de ceea ce poți DUCE
 Va PRELUNGI în imaginația ta această suferință la INFINIT fără nici o întrerupere sau
oază de odihnă
 Te va focaliza doar asupra suferinței, ca să nu vezi DELOC posibilul ei ROD.
 Îți va aduce aminte DOAR de suferințele trecute, și îți va înfățișa minciuna că această
cale a crucii este DOAR suferință
 Te va face să uiți de MÂNGÂIERILE care abundă mereu în mijlocul încercărilor
 Te va face să uiți că toate încercările trecute au fost LIMITATE în timp și că au urmat
perioade de odihnă, pace , refacere, și că toate încercările trecute, dacă ai rămas alipit de
Domnul, au fost urmate de o degustare a slavei viitoare, de o minunată rodire în tine și în
ceilalți!!!!
 Diavolul ne va amenința cu ÎNCERCĂRI SPECIFICE (îți va muri mâine copilul, îți va
arde mâine casa...) dintre care multe NU VOR avea loc NICIODATĂ; și dacă unele vor
avea loc, vor avea loc ALTĂDATĂ și CU TOTUL ALTFEL: Dumnezeu va fi cu noi și
ne va întări!!! Și atunci când ne gândim la viitor și în numele căii crucii ne vin încercări
care ni se par iminente, și sunt specifice, chiar prin aceasta ȘTIM că acele gânduri nu vin
de la Domnul, ci de la diavol, și sunt MINCIUNĂ! Căci Duhul ne înștiințează CU
TOTUL ALTFEL.

Ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul
Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.

Eliberat de comorile și planurile pămîntești, Pavel avea un singur PROIECT; UN SINGUR

PLAN; O SINGURĂ DORINȚĂ; UN SINGUR VIS, și toate din viața sa erau subordonate
acestui singur proiect. Eu vreau NUMAI să-mi sfârșesc CU BUCRIE calea și slujba! Întâi calea
și apoi slujba, deși sunt legate între ele. Pavel avea de sfârșit propria sa alergare ca și credincios.
Războiul pentru sufletul lui nu era la final. Războiul trebuia dus până la capăt. Și el era dus până
la capăt împlinindu-și cu credincioșie slujba primită de la Domnul Însuși, aceea de a VESTI
Evanghelia harului la orice făptură!!! Și el dorea nu doar să o ducă până la capăt, dar să o ducă
CU BUCURIE!!!! Nu dorea să o ducă din silă, ca un învins, ca un umilit care de-abia așteaptă
încetarea suferinței și trecerea dincolo, ci el dorea să sfârșească ca Hristos, ca UN ÎMPĂRAT
care își acceptă cu bucurie și demnitate destinul divin.

Ev. Matei
 191

Diavolul ne MINTE cu privire la încercările viitoare pentru ne UMPLE sufeltul de TEAMĂ!

Duhul ne înștiințează de încercările viitoare pentru a ne umple sufletul de PACE!!! Când
Mântuitorul a înștiințat Biserica din Smirna de acel necaz de 10 zile, i-a poruncit: să NU TE
TEMI de ce ai să suferi!!!! Aceasta este caracteristica Duhului care ne înștiințează cu privire la
suferința viitoare: ne dă pacea Lui și ne îndepărtează teama din suflet!!! Când am aflat că mama
mea are cancer de piele , cel rău a luat această veste pentru a mă MINȚI asupra încercării
viitoare și în imaginația mea vedeam cum suferința fizică se amplifică și mama nu va rezista și
va dispera și va cârti împotriva cerului! Și mi-am pierdut pacea pentru moment și m-am umplut
de teama. Dar Duhul m-a încurajat mereu spunându-mi că DOMNUL va fi cu noi, și că va
cântări fiecare strop de suferință, și că totul va lucra spre binele nostru. Mama mea a suferit, dar
limitat și a sfârşit ca o regină, cu pace și bucurie în suflet, și ultima clipă a ei de CONȘTIENŢĂ a
fost un ZÂMBET. Și ultima dată când am văzut-o conștientă a ZÂMBIT. Acel ZÂMBET mi-a
rămas în suflet ca o minunată MOȘTENIRE. E zâmbetul BIRUINȚEI în încercare, e dovada
faptului că DUMEZEU este cu noi, e stâlpul meu de aducere aminte ca NICIDECUM să nu mă
tem de ce am să sufăr în viitorul meu și în perioada lui Anticrist! E adevărul care face una cu
pământul toate minciunile celui rău care prin tot felul de vești rele prin care vrea să îmi fure
pacea și frica de Domnul!
Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă
Cum putea Pavel să trăiască o astfel de viață, închis zilnic în incertitudine și
abandonându-se zilnic PRIN CREDINȚĂ în brațele Creatorului? Pavel era liber. Nimic nu îl mai
lega de pământ. El vânduse tot ce avea și se folosea de această lume ca și cum nu se folosea de
ea. El nu lăsa ca nimic să îl lege de acest pământ. El avea doar ZIUA de AZI pe care o închina în
întregime Domnului zicând: Azi du-Mă unde vrei Tu, trece-mă prin ce vrei să mă treci, trimite-
mă unde vei vrea să mă trimiți, dar să RĂMÂI cu mine! Când ești gata în fiecare zi să renunți la
propira ta VIAȚĂ, atunci ești gata să renunți la orice altceva de pe acest pământ (casă, mașină,
serviciu...). El primea cu bucurie darurile și mângâierile Creatorului dar nu le lăsa să îl lege de
pământ și să îi facă viața sa pe acest pământ SCUMPĂ. Lucrurile de PREȚ ne leagă. Inima va
urma mereu comoara. Singura șansă să fii liber pe pământ și să urmezi calea regală a lui Pavel,
este să NU AI COMORI pe pământ.Orice comoară ai, orice vis în sine, orice proiect în sine,
orice obiectiv în sine, te va lega, și va fi folosit de cel rău ca să te facă să te temi, să te
îngrijorezi. Să te consumi, să te defocalizezi. Este o singură soluție. Să vinzi tot ce ai în fiecare
dimineață și în fiecare dimineață să te PUI cu totul la dispoziția Domnului și dacă Domnul vrea
ca până la sfârșitul zilei să ajungi în închisoare să urmezi cu fruntea sus și prin credință această
chemare, ca unul care vei ști că acolo te trimite Domnul, că Domnul va fi cu tine și că ai o
misiune de îndeplinit!!! Ce te mai ține legat de pământ????
Acum înțeleg mai bine reacția legalistului față de modelul harului. De ce Ismael râdea de
Isaac? De ce Israel l-a răstignit pe Hristos? De ce iudeii au prigonit pe creștini? De ce legaliștii
judecă și luptă împotriva celor care trăiesc în har? De ce o biserică legalistă este revoltată până la
cer de o biserică care trăiește în har și se bucură de libertățile culturale date de Hristos în vederea
mântuirii oamenilor? Pentru că modelul harului lovește în modelul neprihănirii personale,
Ev. Matei
 192

neprihănire personală care este temelia siguranței ființei lor. Și atunci este amenințată întreaga
siguranță a ființei lor. Și e normal să reacționeze și să răstignească modelul harului? De ce cel
care trăiește în har privește cu compasiune spre legalist, dar legalistul este tulburat de cel care
trăiește în har și se repede împotriva lui să îl nimicească? De ce cel legalist nu poate ÎNGĂDUI
modelul harului? De ce? Pentru că modelul harului îl demască, îi răpește ce are el mai scump:
idolul neprihănirii personale! Cel ce trăiește în har știe, înțelege și anticipează reacția legalsitului.
Când cel care trăiește în har vine să aducă vindecarea unei comunități legaliste, el știe de la
început cum va sfârși....răstignit pe o cruce. Dar mai știe că o rămășiță se va trezi. Și pentru acea
rămășiță merită să trăiască și să moară, căci el însuși face parte din rămășița pentru care a murit
Hristos!

7:13-14 – Calea cea strâmtă

Înainte de a analiza pasajul despre poarta cea strâmtă, aș mai comenta puțin câteva
lucruri din versetul 11:

 Mântuitorul ne spune clar că noi suntem RĂI. Acesta este diagnosticul pus de
Mântuitorul, omenirii. Dacă te vezi un om bun Îl contrazici pe Mântuitorul Însuși.
 Tatăl cel din ceruri este generos, El este bun și vrea să dea lucruri bune copiilor Săi, dar
le va da doar celor care le cer. Partea noastră este să cerem cu credință harul divin. Din
partea lui Dumnezeu, disponibilitatea de a dărui este maximă. Noi limităm harul divin în
viața noastră. Cine îl cere mai des, mai intens și cu mai multă credință, acela are parte de
mai mult har. Și harul se cere în fiecare zi și în fiecare clipă.
 Care tată dă fiului său o piatră în loc de pâine și un șarpe în loc de pește? Dar care tată dă
fiului său o piatră, chiar dacă acesta i-o cere în loc de pâine, și care tată dă fiului său un
șarpe, chiar dacă acesta i-l cere în loc de pește? În bunătatea Sa, Tatăl va da lucruri bune
copiilor săi. Noi nu știm cum să ne rugăm de multe ori și adesea cerem șerpi otrăvitori.
Slăvit să fie Domnul că NU NE ASCULTĂ aceste rugăciuni, ci le traduce prin Duhul
Sfânt și El ne dă ce avem cu adevărat nevoie.

Mântuitorul ne face chemarea să intrăm pe CALEA cea strâmtă și să ne ferim de

calea cea largă. Din contextul predicii ce înseamnă calea cea largă și calea cea strâmtă?
Predica este rostită poporului lui Dumnezeu și nu neamurilor. E rostită unui context foarte
religios. Poporul Israel se împarte în două. Majoritatea umblă pe calea cea largă, și doar o
rămășiță pe calea cea strâmtă. Dar ambele categorii caută o cale și umblă pe o cale. Ambele
categorii doresc să ajungă la mântuire. Dar unii ajung la pierzare și doar puțini la mântuire.
Calea cea largă este calea neprihănirii personale și a falsei religiozități, este calea propusă de
Farisei. Este calea celor care scad standardele divine, și propun niște standarde omenești,
Ev. Matei
 193

accesibile. Nevoia de har este din ce în ce mai mică, și omul prin voința sa împlinește un set
de reguli și prescripții care îi dau confortul unei neprihăniri personale. Un astfel de om este
un om moral și religios, se ferește de păcatele grave, și Numele lui Dumnezeu este mereu pe
buze. El are un vocabular religios și se laudă că îl iubește pe Domnul, că are credință, că este
un copil al Domnului, că nu este ca Neamurile. Dar pe dinlăuntru este plin de răutate și
judecată, de mândrie și necredință, de afirmare de sine și îngrijorări, de iubire a lucrurilor
materiale și a slavei acestei lumi.

Calea cea strâmtă este calea celui care lasă standardele divine acolo unde le-a așezat
Dumnezeu, cel care acceptă că nu poate prin el însuși să le atingă. Cel care acceptă că
standardele divine sunt un ideal spre care se merge și nu un set de reguli care poate fi împlinit
în mod desăvârșit de astăzi. Cel ce umblă pe calea cea strâmtă nu se teme de resturile din
viața sa. El le vede zilnic și cere zilnic harul divin pentru transfomare și vindecare. El nu
ajunge niciodată să se creadă desăvârșit, ci aleargă mereu spre desăvârșire. Idealul său este
Hristos Însuși și în lumina acestui ideal descoperă noi și noi resturi în viața lui. Și nu se
mulțumește doar în a le conștientiza. El nu se complace în acceptarea bolilor sufletului. El
crede că Domnul vrea și poate prin har să îl vindece. Și cere cu ardoare și credință acest har
și se lasă călăuzit de Domnul spre cuvintele și experiențele prin care va primi acest har. Cel
care umblă pe calea cea strâmtă refuză autosuficiența spirituală și să șadă pe scaunul unei
neprihăniri personale. El aleargă prin harul divin mereu și mereu spre desăvârșire.

Calea neprihănirii personale este largă, căci este calea ușoară, și calea pe care omul o
alege instinctiv. Stă în firea noastră să alegem calea cea largă, căci din firea noastră ne
ghidăm după lucrurile vizibile, credem că suntem buni și că putem face binele și dorim
disperați să avem o imagine bună despre noi înșine, dorim să rămâne dumnezei în inima
noastră și opunem o rezistență teribilă la schimbarea interioară. Deci, instinctiv și FĂRĂ să
ne învețe cineva vom alege calea cea largă a neprihănirii personale. Și MULȚI sunt cei care
intră pe poarta cea largă și umblă pe calea cea lată. Dar această cale duce la pierzare. Duce la
înstrăinarea de har aici și acum și duce la înstrăinarea de har pentru totdeauna dacă
perseverăm să umblăm pe ea.

Calea celor săraci în duh, calea acceptării resturilor din viața noastră și a dependenței
permanente de harul divin, calea transformării interioare și curățirii adâncurilor sufletului
este îngustă și poarta de intrare este strâmtă. Observăm că este o provocare SĂ INTRI și apoi
o PROVOCARE să UMBLI. Predica de pe munte nu se oprește doar la intrare, ci ea este
rostită în special pentru partea de UMBLARE. Adevărurile din predica de pe munte ne ajută
să ne naștem din nou, dar și să umblăm pe calea mântuirii. Poarta nu poate fi separată de
cale. Dar noi adesea separăm aceste lucruri și reducem mântuirea și credința la intrarea pe
poartă. Dar ce am făcut atunci la nașterea din nou, trebuie să continuăm să facem toată viață.
Intrăm prin credință și continuăm prin aceeași credință care însă trebuie să fie testată și

Ev. Matei
 194

trebuie să crească. Intrarea este partea mai ușoară, căci presupune primul act al credinței.
Rămânerea e marea provocare, căci presupune reînnoirea zilnică a actului inițial al credinței.

Mântuitorul ne înștiințează că puțini sunt cei care o AFLĂ. Probabil mai puțini sunt
cei care intră, și probabil și mai puțini sunt cei care rămân pe ea. Și rostește acest adevăr în
contextul poporului lui Dumnezeu, Israelul de atunci. Și istoria Bisericii ne arată că același
lucru s-a întâmplat și cu privire la Neamuri. Mulți dintre Neamuri au respins pe Hristos. Alții
au venit spre Hristos, dar au venit tot prin religiozitate și neprihănire personală. Puțini sunt
cei care au venit la Hristos pe calea credinței și au rămas în ea. Deci și în Biserică, tendința
majorității va fi spre calea neprihănirii personale și nu spre cea a harului. Calea harului este
așa de strâmtă, încât PUȚINI sunt cei care o află. Acest adevăr rostit de Mântuitorul în
predica de pe munte rămâne valabil și astăzi. De aceea, cel care află calea harului și vrea să o
spună și altora, e bine să știe de la început că PUȚINI vor fi cei care vor afla. Dumnezeu va
descoperi această cale pruncilor și o va ascunde de cei care se cred înțelepți și pricepuți. De
aceea, cel care află calea harului trebuie să știe de la început că el, ca și Hristos, va fi respins
de cei mai mulți și că doar o rămășiță îl va asculta. El este chemat să vestească cu
ÎNDRĂZNEALĂ calea harului, dar să aibă așteptări realiste de la oameni. Dar ca unul care
el însuși face parte din rămășița mântuită de Hristos, să spună și el ca Pavel:

 Adu-ți aminte de Domnul Isus Hristos, din sămânța lui David, înviat din morți, după
Evanghelia mea, pentru care sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat. De aceea, rabd TOTUL pentru cei aleși,
pentru ca și ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava
veșnică. (2 Tim.2:10-11)

Chiar dacă aceste două căi sunt opuse, nu înseamnă că odată intrat pe calea strâmtă nu
voi fi tentat să umblu pe cea largă. Tendința naturală a firii va fi umblarea pe calea cea largă. Și
această luptă dintre cele două căi este până la sfârșit și are loc pentru toate domeniile de sfințire
din viața noastră.

Vom da următoarea ilustrație: rodirea ca soț. Să ne închipuim doi soți credincioși, care în acest
domeniu, au un nivel de rodire similar.

Primul soț însă este curtat de calea cea largă. El se evaluează ca și soț în lumina unor standarde
omenești, accesibile și prin compararea cu ceilalți. Și se consideră un soț bun, căci nu își înșeală
soția, o iubește, petrece timp cu ea, aduce bani acasă, se roagă împreună cu ea, o ascultă
adeseori, o iartă când greșește. Chiar este un soț care poate fi considerat un model în acest
domeniu de către comunitate. Cu siguranță că nu poate spune că este perfect, căci cine este
perfect? În lumina acestor standarde, restul din viața sa e mic, iar el șade în acest domeniu

Ev. Matei
 195

confortabil pe un scaun al autosuficienței personale. Și pe ce acest scaun cu siguranță va judeca

pe soții cei răi și nu-i va putea înțelege.

Al doilea soț alege în continuare calea cea strâmtă. El se evaluează în lumina standardelor divine
și se compară cu Hristos. El meditează profund asupra standardelor puse de Hristos însuși în
dreptul soțului creștin:

 Bărbaților, iubiți-vă nevestele CUM a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine
pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt, ca
să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau
altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iubească și
bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta, se iubește pe sine
însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește cu drag, ca și
Hristos Biserica. (Efeseni 5:25-30).

Nu este timpul acum să dezvoltăm înălțimea acestor standarde, dar ele sunt amețitoare! În
fața acestor standarde, pe care nu le cunoaște pe deplin, ci doar le întrezărește de departe, al
doilea soț cade în genunchi și vede cât de MARE este restul din viața sa. Și cere zilnic har pentru
a diminua din rest. Și nu se oprește din această devenire ca SOȚ cristic niciodată! Normalitatea
vieții spirituale este MIȘCAREA. Cine stă, deja a ales calea cea strâmtă. Am văzut pe Pavel în
Filipeni cap.3 cum aleargă ca un disperat spre desăvârșirea pe care nu o va atinge niciodată în
viața aceasta! Cel care este mulțumit de nivelul său de rodire, cel care se odihnește liniștit pe un
platou spiritual, cel care crede că deja a ajuns, că deja stă bine, se îndepărtează de calea cea
strâmtă și se îndreaptă cu pași repezi spre calea cea largă. În orice domeniu al vieții noastre mai
sunt resturi mari și deci în fiecare domeniu al vieții noastre trebuie să cerem constant harul divin
pentru a crește mai mult spre El. Standradele atât de înalte date de Hristos nu sunt dat
credinciosului pentru a-l condamna în permanență la un sentiment de vinovăție și întristare, ci
pentru A-L AJUTA să rămână pe calea cea îngustă, pentru a-l păzi de pericolul neprihănirii
personale și al autosuficienței spirituale și pentru a-l ajuta să conștientizeze nevoia disperată de
har, și pentr a-l ajuta deci să ceară acest har divin și să rodească.

Și acest lucru e posibil, căci am înțeles că dinamica rodirii are loc pe temelia neprihănirii
primite de la Hristos. Cine uită acest lucru și încurcă borcanele va pierde bucuria creștină și va
experimenta vinovăție și întristare accentuate. Apoi, va experimenta și complacere: de ce să mă
zbat dacă oricum sunt așa de departe de standard? Apoi, va experimenta procesul diminuării
standardelor și negării resturilor din viața sa. Prin toate aceste trei lucruri va diminua și bloca
harul din viața sa.

Nu este în pericol cel care vede cât de MARI sunt resturile din viața sa, ci cel care nu mai
vede acest lucru, cel care vede resturile din viața sa ca fiind mici. Cu siguranță că există și
pericolul complacerii, acela de a vedea resturile și de a nu chema cu credință harul pentru
vindecare. Și atunci a fi pe calea cea strâmtă înseamnă:
Ev. Matei
 196

 A apela constant la harul divin și a fi mereu în creștere în ce privește rodirea.

 Această creștere va duce la conștientizarea a noi înălțimi ale standardelor divine și,
deci, la conștientizarea unor noi resturi, ba chiar a unor resturi MAI MARI!

 Această conștientizare va fi urmată nu de complacere, ci de căutarea cu credință a

harului divin, și se va produce o creștere și mai mare.

 Această creștere și mai mare va duce la o conștientizare și mai mare a resturilor și

apoi la o căutare și mai mare a harului și tot așa până la capăt.

Cu cât facem mai mulți pași spre idealul care este Hristos, cu atât conștinetizăm cât de
departe este de noi acest ideal. Este ca și cum ne-am apropia de un munte pe care trebuie să-l
urcăm. De la distanța muntele ne pare mai mic. Cu cât de apropiem, cu atât ne dăm seama cât de
mare este și înalt este muntele. Deși suntem MAI aproape de vârf, ne dăm seama mai bine cât de
DEPARTE suntem de el. Aceasta este normalitatea creșterii spirituale. Aceasta este normalitatea
care NE ȚINE smeriți, săraci în duh și în permanență dependenți de harul divin.

Paradoxal! Deși văd lămurit că prin harul divin cresc în asemănare cu Hristos, în același
timp văd mai bine resturile și adâncimea bolilor din viața mea și conștientizez și mai mult nevoia
mea de har divin. Și este așa de normal să fie așa. Dumnezeu ne cere să trăim ca Hristos. Dar
când spunem ca Hristos ce se aprinde în mintea fiecăruia dintre noi? Cu cât Îl cunoaștem mai
mult pe Hristos, cu atât ne dăm seama mai bine ce înseamnă de fapt ca Hristos! Creșterea în
asemănare cu Hristos e posibilă prin creșterea în cunoașterea lui Hristos și duce la o cunoaștere
mai mare a lui Hristos! O cunoașterea mai mare a lui Hristos duce la o semnificație mai
ÎNALTĂ a standardului și, deci, la o conștientizare mai mare a restului rodirii mele!

Deci în pericol este cel care NU VEDE resturile din viața sa, care nu mai vede bârna cât
de mare este, care vede restul devenind mai mic. Dacă crești spiritual și în același timp vezi
RESTUL mișcorându-se și nu mărindu-se, ceva NU ESTE în regulă! Este DOVADA clară că te
îndepărtezi de calea cea strâmtă, că te îndrepți spre scaunul confortabil al neprihănirii personale
și al autosuficienței spirituale, că ești pe drumul înstrăinării de har. Dumnezeu în bunătatea Sa te
va trezi printr-o încercare, dar fii înțelept și trezește-te înainte și cere harul dinainte! Și când
încercarea va veni vei ști că e tocmai răspunul la ruga ta!

Nu te speria de resturile din viața ta. Sperie-te când nu le mai vezi sau când le vezi mici.
Căci aceasta e calea cea largă, cea a resturilor mici și aceasta e calea cea îngustă, cea a resturilor
mari! Și dacă vezi aceste resturi mari și te rogi pentru Duhul Sfânt, e tot ce poți face și ești pe
drumul cel bun! Dacă doar le vezi, e iarăși un pericol. Nu negarea dar nici complacere!
Acceptarea însoțită de căutarea cu credință a harului transformator. Vrei să vezi dacă ești pe
calea cea strâmtă? Privește la domeniile de rodire din predica de pe munte:
Ev. Matei
 197

 Vezi un progres constant în aceste domenii, progres realizat prin harul divin?

 Vezi în același timp o conștientizarea mai mare a carențelor personale în aceste

domenii?

 Și vezi simultan o căutare și mai cu credință a harului divin spre transfomare?

Dacă da, atunci înseamnă că umbli constant pe calea cea strâmtă. Dacă MĂCAR una din
cele două elemente de mai sus lipsește, puneți UN MARE semn de întrebare. Dar pentru mulți,
există o zbatere prelungită între cele două căi, până când aflăm în profunzime calea cea îngustă și
învățăm să o acceptăm zilnic.

A umbla pe calea cea largă înseamnă opusul, iar cum spuneam, dacă măcar una din cele
trei caracteristici de mai sus lipsește, atunci înseamnă că nu umblăm constant pe calea cea
strâmtă, ci că un picior se îndreaptă spre calea cea largă.

Revenim la cei doi soți. Dacă Isus le-ar face o vizită și ar cina cu ei. Cum ar reacționa?
Primul soț ar sta la masă cu Isus, ar purta dialoguri interesante despre viața de familie și educația
copiilor, ar pune întrebări pentru a înțelege mai multe. Al doilea soț, ar îngenunchia, ar spăla cu
lacrimile lui picioarele Mântuitorului și ar cere cu disperare har de la SINGURUL SOȚ care a
existat vreodată! Cine dintre cei doi soți va rodi mai mult? În lumina acestui tablou ce înseamnă:
ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați?

Semnele faptului că mă îndrept spre calea cea largă sunt:

 După ce îmi soluționez problemele grave și vizibile ale vieții spirituale și îmi
formez anumite deprinderi spirituale, mă bazez mai mult pe aceste deprinderi și
nu mai caut cu disperare harul divin de care acum parcă am nevoie mai puțin
decât la început când aveam așa de multe și grave probleme.

 Creșterea spirituală de după nașterea din nou mă face să văd că m-am apropiat
mulțumitor de standardele divine. Mă încearcă sentimentul mulțumirii de sine și
al autosuficienței spirituale. Resturile din viața mea par mici.

 Această falsă conștientizare a unor resturi mici din viața mea mă va face să mă
complac în starea bună în care sunt și să șed relaxat pe scaunul așa-ziselor mele
performanțe spirituale.

 Această ședere confortabilă mă va face să văd și mai puțin nevoia de vindecare

din viața mea și să caut și mai puțin harul divin.

Ev. Matei
 198

Când scriu aceste lucruri îmi dau seama că este esențial să mă cercetez eu însumi în lumina
celor două porți și a celor două căi. Căci, Predica este scrisă în primul rând pentru mine, iar nu
pentru frații mei, sau fariseii din secolul întâi. E esențial să accept că tendința spre fariseism și
legalism și spre neprihănirea personală este ADÂNC înrădăcinată în mine și că voi avea de luptat
cu această tendință până la moarte. Predica de pe munte se adresează legalismului din mine,
fariseismului din mine, neprihănirii personale din mine!!! Și legalismul poate căpăta forme atât
de subtile și ascunse.

De ce mulți umblă pe calea cea largă? Căci ne NAȘTEM cu această tendință spre
legalism. Ea este adânc înscrisă în ADN-ul ființei noastre. Nu e necesar ca cineva să ne învețe
legalismul. Îl avem în sânge și îl vom manifesta spontan, natural. Și acum mă gândesc la copii
care cresc într-o biserică legalistă care se înstrăinează singură de har. Ei nu doar că au legalismul
în sânge de la naștere, dar sunt și expuși zilnic prin modelul părinților și al Bisericii la calea cea
largă a neprihănirii personale. Și stau și mă întreb: cât de BINE își vor însuși în acest context
calea cea largă, cât de adânc vor îmbrățișa calea religiozității și cât de greu le va fi să învețe calea
cea strâmtă a harului? Și îmi închipui cum ar reacționa un om care și-a însușit în practică foarte
bine calea neprihănirii personale, dacă ar citi predica de pe munte și aceste comentarii. Acest om
are harul pe buze, afirmă mântuirea doar prin har, dar în viața sa practică trăiește sub robia
neprihănirii personale.

Și dacă ar citi deci, predica de pe munte și aceste comentarii, ar aproba în totalitate cele spuse, ba
ar predica și altora din gândurile predicii de pe munte. Ar aproba fenomenul construirii
neprihănirii personale și al înstrăinării de har și ar ține conferințe pe această temă. Dar totul va
avea în vedere pe CELĂLALT, și nu pe sine. Citind aceste comentarii el va conștientiza și
judeca și mai mult MINCIUNA neprihănirii personale în care trăiesc ceilalți oameni, și prin
faptul că va predica aceste adevăruri va încerca să se convingă pe sine că el nu este acolo.
Aprobarea și predicarea unui adevăr nu înseamnă și întruparea acelui adevăr în viața de zi cu zi.
Dar o caracteristică înfiorătoarea a omului este orbirea sa față de discrepanțele izbitoare între
teologie și practică, între ce afirmă și ce trăiește. El poate predica astfel împotriva neprihănirii
personale, fără să sesizeze cât de mult este robit în viața de zi cu zi de neprihănirea personală.
Deci, mare atenție dacă ești de acord cu predica de pe munte și cu aceste comentarii, NU
ÎNSEAMNĂ că ai și înțeles. Ai început să înțelegi doar în momentul în care descoperi cât de
mare este legalismul și fariseismul din tine și că predica de pe munte a fost scrisă special pentru
tine și nu pentru alții! Dacă nu ai ajuns la această concluzie, cât de mare trebuie să fie întunericul
din inima ta!

Ne dăm seama ce provocare a avut Mântuitorul în a predica unei generații educate și

crescute în teologia neprihănirii personale. De aceea, predicile Sale conțin expresii NOI, expresii
ȘOCANTE, și foarte multe exemple CONCRETE din viața lor de zi cu zi în care aceștia s-ar
putea regăsi. Doar predicile care insistă CLAR pe partea practică, de trăire, în care omul se poate

Ev. Matei
 199

regăsi ușor au șansa să spargă ZIDUL orbirii aduse de neprihănirea personală. O predica pur
teologică, pare a nu avea nici o șansă. Dacă Mântuitorul le-ar fi spus:

 Ce mare și minunat este Dumnezeu!

 Mântuirea e doar prin har!

 Iubiți pe Domnul!

 Trăiți pentru slava Lui!

 Încredeți-vă în Domnul!

 Faceți binele!

Toți ar fi spus: DA! așa este! Asta facem deja și deci, asta trebuie să continuăm să
facem!

Predicile abstracte cu elemente teologice generale NU POT ATINGE inima fariseului. Și

cum fiecare din noi purtăm în noi o importantă DOZĂ de fariseism, fiecare din noi are
nevoie de PREDICI directe, cu exemple concrete din viața noastră, care să demaște cât mai
clar resturile din viața noastră. Vom mai reveni la această temă mai târziu, când vom încerca
să sintetizăm lecțiile predicii de pe munte.

7:15-20 Păziți-vă de proorocii mincinoși

Calea cea largă nu doar că este înscrisă în inima noastră din naștere, nu doar că o învățăm și
de la majoritatea care umblă pe calea cea largă, dar are și prooroci mincinoși care o vestesc! De
aceea Mântuitorul avertizează pe ucenici de pericolul proorocilor mincinoși. Acești prooroci nu
sunt personaje imaginare. Contextul ne arată foarte clar că acești prooroci mincinoși erau
cărturarii și fariseii care învățau pe popor calea cea largă a neprihănirii personale.

Și acești prooroci au o caracteristică fundamentală: sunt dificil de depistat, căci se îmbracă în

haine de oi. Dacă te uiți din afară la un credincios autentic (o oaie) și un lup răpitor nu vezi nicio
diferență. Pe proorocul mincinos nu îl poți depista ușor. Proorocii mincinoși au existat în toată
istoria lui Israel. Dar au fost mai ușor de depistat, căci cheamau DESCHIS poporul la idolatrie și
la păcate. Și poporul se închina la idoli, uita de Templu, de Scriptură și se dădea la păcate grave
vizibile (adulter, perversiuni sexuale, crime etc.) Dar Fariseii predicau cu ardoare împotriva
idolatriei și păcatului. Ei afirmau unicitatea lui Dumnezeu, știau pe de rost Scripturile și erau
gata să moară pentru Templu. Nu comiteau adulter, crime și furturi. Erau oameni civilizați și
politicoși, erau oameni morali și de bine. Și era de dorit să ai ca vecin un astfel de om evlavios și
bine intenționat.
Ev. Matei
 200

Este MAI UȘOR să deosebești un prooroc mincinos atunci când predică ceva ERETIC sau
promovează FĂȚIȘ o viață imorală. Și în istoria Bisericii au fost și astfel de prooroci care au
contestat divinitatea lui Isus, și care aprobau promiscuitatea sexuală. E MAI UȘOR să depistezi
astfel de prooroci mincinoși, care de obicei își dau mai târziu pe față ereziile și viața imorală. Dar
Mântuitorul nu ne vorbește în predica de pe munte despre acești prooroci mincinoși, ci despre un
alt profil, mult mai subtil și mult mai greu de depistat. El ne vorbește despre proorocii mincinoși
de tip fariseic, care promovează în comunitate legalismul și neprihănirea personală. Acești
oameni vor predica cu conștiinciozitate doctrinele esențiale ale credinței creștine. Vor predica cu
ardoare că mântuirea e doar prin har. Vor fi împotriva imoralității și vor încerca să se lupte cu ea
în viața lor. Dar PRIN viața lor vor promova o teologie a neprihănirii personale care va ucide
harul din Biserică. Și e mult mai subtil, căci mesajul lor împotriva harului nu e verbalizat într-o
predică, și nici rostit pe ascuns. Mesajul lor împotriva HARULUI este însă transmis prin viața
lor, prin modul lor de a fi. Și este un mesaj MULT mai eficient decât cel al unei predici. Căci
faptele noastre vorbesc mai mult decât predicile noastre. Ba mai mult, mesajul este ASCUNS și
camuflat de predicile care înalță DOAR harul lui Dumnezeu, Și când VIAȚA UNUI lider
religios care predica despre har promovează teologia neprihănirii personale, atunci avem de a
face cu CEA MAI eficientă lovitură a diavolului împotriva harului divin din Biserică. Căci
Biserica nu va vedea pericolul, își va însuși în practică teologia neprihănirii personale și va păstra
pe buze teologia harului. Și atunci orbirea va fi atât de mare!!! Biserica va păstra doctrinele
corecte, va continua să predice împotriva imoralităților din societate, va păstra cu sfințenie
formele religioase și anumite valori morale. Oamenii din Biserică vor fi oameni de bine,
politicoși și civilizați. Dar în două, trei generații sfeșnicul va fi luat și Biserica va rămâne
înstrăinată total de harul divin. În primele secolele ale istoriei Bisericii s-au dus lupte serioase
legate de doctrinele sfinte. Și au fost lupte importante legate de: identitatea lui Hristos, de Sfânta
Treime, de canonul Vechiului și Noului Testament. Și mulți lideri creștini din acea vreme au
crezut că dacă vor păzi doctrinele, vor păzi și Biserica. Dar au uitat mesajul predicii de pe munte:
poți păstra cele mai corecte doctrine și totuși să te înstrăinezi de har prin idolul ascuns al
neprihănirii personale. Și pe când credincioșii se luptau cu doctrinele greșite și înfruntau
vertiginos valurile de prigoane, nu erau atenți la spiritul legalismului și al neprihănirii personale
care invada Biserica. Și pentru a crea un cadru perfect pentru înflorirea acestui spirit diavolul
vine cu lovitura dată prin curtarea Bisericii de către stat. Statul apără Biserica și o cheamă în
jocurile puterii. Prin Constantin și urmașii lui statul oferă Bisericii clădiri mari și fastoase, salarii
pentru episcopi, putere, protecție și tot felul de avantaje. Statul încurajează Biserica să se
organizeze într-un SISTEM piramidal, pentru a încuraja înflorirea legalismului și pentru a
repudia cât mai repede viața din Dumnezeu adusă de harul divin. Cine din cei de vremea de
atunci a văzut atacul, a sesizat lovitura?.... Cine din vremea lui Anticrist va vedea atacul?

Mântuitorul introduce metafora RODIRII. Ea este o metaforă cheie în Evanghelia după

Matei și pentru a desluși tainele Împărăției. Rodirea presupune un PROCES, un proces
desfășurat în timp. Mântuitorul deci, nu se așteaptă să devenim peste noapte desăvârșiți precum
Ev. Matei
 201

și Tatăl este desăvârșit, dar să rodim permanent spre această desăvârșire. Mântuitorul nu ne
propune împlinirea unui set de reguli, ci o transfomare adâncă a omului dinlăuntru după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu, iar acest lucru presupune un proces. Dar la fel cum roadele pomului
bun se află în timp, la fel se află și roadele pomului rău. Acest soi de prooroc mincinos va fi
depistat în TIMP. Mîntuitorul ne înștiințează că îi vom cunoaște nu după doctrinele lor, ci după
roadele lor.

În lumina predicii de pe munte care sunt roadele bune, așteptate de Dumnezeu de la cel
credincios? Acestea sunt:

 Creșterea în sfințire.

 Creșterea în iubire.

 Creșterea în iertare.

 Creșterea importanței lucrurilor făcute în ascuns și detașarea de aprecierile oamenilor.

 Detașarea de comorile pământești și o creșterea a preocupărilor pentru lumea viitoare și a

comorilor cerești.

 Creșterea vindecării față de îngrijorările cu privire la pâine și creșterea în credință în ce

privește purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

 Creșterea în dimensiunea de a trăi AZI prin credință și de a lăsa ziua de mâine în mâinile
Domnului.

 Creșterea în a căuta mai întâi Împărăția în orice context al vieții.

 Scăderea spiritului de judecată și înlocuirea lui cu manifestarea harului față de semeni.

 Creșterea în smerenie, în conștientizarea resturilor din noi și o chemare mai profundă a

harului divin.

 Creșterea în dependența de har.

 Creșterea în arătarea harului.

 Accentul pus din ce în ce mai mult pe necesitatea unei schimbări interioare care vizează
adâncimile ființei.

 Când dinamica Bisericii scoate la iveală un rest, o boală din inima sa, se smerește, o
recunoaște înaintea sa și înaintea celorlalți și caută harul vindecării.

Ev. Matei
 202

 Va crește în îngăduință, în acceptarea diferențelor, în accesarea tainei unității în

diversitate.

Aceste lucruri pot fi mimate o vreme, dar doar o vreme. Adevărul despre ce este în inima
unei persoane va ieși la iveală. Testul TIMPULUI, testul RELAȚIILOR și testul
ÎNCERCĂRILOR vor scoate la iveală ce este adevărat în inima omului. Roadele rele sunt legate
de:

 Imoralitate.

 Centrarea pe sine și lipsa iubirii cristice.

 Centrarea pe dreptatea personală și neputința de a ierta.

 Iubirea imaginii de sine înainte celorlalți.

 Iubirea de bani și o preocupare constantă față de lumea de acum și bunurile materiale.

 Multe îngrijorări cu privire la pâinea cea de toate zilele și la ziua de mâine.

 Căutarea mai întâi a interesului personal în contextele vieții.

 Creșterea în autosuficiență spirituală și o conștientizare din ce în ce mai mică a

resturilor din viața de credință.

 Creșterea în spiritul de judecată și în condamnare a celorlalți.

 Înstrăinarea de har.

 Accentul pus din ce în ce mai mult pe reguli precise, prescripții comportamentale,

forme și lucruri exterioare.

 Când dinamica Bisericii va scoate la iveală bolile din inima sa, le va nega și va da
vina pe ceilalți care îl provoacă.

 Va crește în rigiditate; adevărul său va fi adevărul ultim și va fi intolerant față de

diferențe și față de „gravele” abateri de la „adevăr”.

Mântuitorul când vorbește despre ROADE vorbește despre UN MOD de a fi, și nu despre
elemente punctuale. Un om duhovnicesc poate judeca, dar apoi se pocăiește degrab și manifestă
har. Un om duhovnicesc poate fi derutat de îngrijorări, dar apoi se căiește și revine pe calea

Ev. Matei
 203

credinței. Rodul vizează constanța din viața noastră și direcția spre care se mișcă sufletul nostru.
Legat de îngrijorări: suntem în luptă cu îngrijorările și vedem creștere în vindecarea de
îngrijorări? Un om firesc care imită spiritualitatea se va da de gol în mijlocul adunării. Vorbeam
de testul timpului. Trecerea timpului aduce cu sine testul perioadelor de criză și testul relațiilor.
Testul relațiilor e foarte grăitor. Cel care nu este transformat de har, nu poate oferi har. Când
frații îi vor greși, el va judeca și nu va ierta. Când imaginea sa va fi lovită înaintea Bisericii, el nu
va suporta și ori va pleca, ori va face război. El nu va renunța la dreptatea sa și la interesele sale,
pentru interesele Împărăției: unitatea, mântuirea oamenilor, pacea.

Imperfecțiunile fraților sunt o unealtă atât de eficientă în a scoate la iveală ce este în inima unui
om. Și dacă iese la iveală o boală, cel care trăiește în har se va smeri, o va recunoaște și va cere
Domnului vindecare. Dar cel care trăiește prin lege o va nega, va da vina pe ceilalți, se va
victimiza, va fugi și va poza în martirul prigonit de o Biserică firească. Pierderile în domeniul
bunurilor materiale și în domeniul imaginii de sine scot atât de bine la iveală ce se ascunde în
inima unui om. Omul care trăiește prin lege este străin de har, iar astfel nu se poate lupta cu
spiritul lumii. El este plin de spiritul lumii, dar acest spirit este ascuns sub forme și vocabular
religios. Și în inima sa va iubi comorile acestei lumi. Și aceste comori au în vedere imaginea
înaintea semenilor și bunurile materiale. Dumnezeu concepe viața astfel încât în dinamica
Bisericii și a vieții să suferim pierderi și nedreptăți atât în domeniul imaginii noastre înaintea
celorlalți, cât și în domeniul bunurilor materiale. Cel ce trăiește prin lege, nu va putea suporta
PIERDEREA și va reacționa într-un fel sau altul. Cel care trăiește prin har, va apela la har pentru
a învinge ispita. El este conectat prin har la adevăratele comori, și de dragul lor, va putea renunța
la comorile pământești.

În fiecare din noi există o doză de legalism, de neprihănire personală și deci, de prooroc
mincinos. Și sunt ipostaze în care fiecare din noi, prin faptele noastre, ne manifestăm ca niște
prooroci mincinoși. Atunci când arătăm spre noi înșine, când pozăm în eroi ai credinței, când
judecăm cu asprime pe ceilalți, transmitem celor de lângă noi teolgia neprihănirii personale. Dar
este una să fie vorba de ipostaze, de care apoi ne căim, și alta este să fie vorba de un mod de a fi.
Este una să ne luptăm cu proorocul mincinos din noi, și alta să ne complacem. În fiecare din noi
este o dinamică, o luptă, o zbatere între neprihănirea personală și calea îngustă a harului, între
ipostaza de prooroc mincinos și cea de prooroc adevărat. Nu trebuie să ne sperie acest lucru.
Aceasta e normalitatea luptei spirituale. Dar să veghem pentru ca să ducem lupta până la capăt.
Căci poți intra în Biserică ca om al harului și ca prooroc care spune adevărul și să devii în
Biserică un om al legii și un prooroc mincinos. Proorocul mincinos va promova marea minciună
a unei neprihăniri personale, a omului care prin sine devine bun și care deci are dreptul de a-i
judeca pe ceilalți.

A te păzi de proorocii mincinoși este un proces care începe prin păzirea de proorocul
mincinos din tine. Dacă vezi proorocul mincinos din tine și te păzești de el, vei știi să te păzești
și de proorocii mincinoși din afară. Căci dacă te păzești de proorocul mincinos din tine, vei
Ev. Matei
 204

urmări calea harului și ROADELE cerute de Dumnezeu. Și după ce vei deosebi aceste roade în
viața ta, vei știi să le vezi și în viața celorlalți.

Deja am comentat la începutul cap.7 echilibrul care se formează prin alternarea pasajului care ne
cere să nu judecăm cu cel care ne cere să ne păzim de proorocii mincinoși. Trebuie să nu
judecăm, dar trebuie să CERCETĂM roadele fraților din Biserică. Orice frate este un potențial
prooroc mincinos. Orice om al harului poate deveni în timp un prooroc mincinos. De aceea
trebuie să veghem unii asupra altora și să știm să urmărim ROADELE Duhului atât în viața
noastră, cât și în viața semenilor. Și când de sub masca religiozității ies roade rele, trebuie să
mustrăm și să dojenim cât mai este șansă de vindecare. Căci persistența în greșeli ascunse de
masca religiozității este cauza transformării unui om al harului într-un prooroc al neprihănirii
personale. De aceea, trebuie să veghem unii asupra altora, să ne mustrăm și să ne dojenim îm
dragoste. Și cel care nu răspunde la dojană și mustrare s-a transformat deja într-un prooroc
mincinos, și atunci fie va pleca, fie trebuie îndepărtat de comunitate. Căci dacă va rămâne în
comunitate va promova spiritul neprihănirii personale și va umple Biserica cu judecăți, bârfe,
dezbinări și va lovi nu în teologia Bisericii, dar în unitatea Bisericii. Când e vorba de dezbinare
Duhul se îndepărtează de o comunitate la fel de repede ca atunci când e vorba de erezie!!! Lipsa
de unitate e la fel de gravă ca și contestarea divinității lui Hristos. De fapt, lipsa de unitate este
contestarea divinității lui Hristos prin faptele noastre. Pe buze declarăm că El este Fiul lui
Dumnezeu, dar în viața noastră și biserica noastră domnim noi cu judecățile și bârfele noastre.
Cel care trăiește pe baza unei neprihăniri personale va judeca, va bârfi, va denigra. Și va
promova în Biserică judecata, bârfa, denigarea. Un prooroc mincinos care contestă verbal
mântuirea prin har nu este mai periculos decât un bârfitor și un denigrator. Ba al doilea e mai
periculos, căci este mai greu de depistat. Dar bârfitorul, denigratorul și cel care aduce dezbinări
ESTE un PROOROC mincinos, de care Biserica trebuie să se delimiteze cu milă și compasiune.
Biserica a încercat să se păzeazcă de proorocii mincinoși care contestau prin VORBE Evanghelia
și s-a umplut de cei care o contestau prin fapte. Ba mai mult, aceștia au ajuns la conducerea
Bisericii și au dat direcțiile majore în Biserică. Un prooroc mincionos de acest tip tolerat în
comunitate va ajunge într-o funcție de conducere. Proorocul mincinos țintește mereu funcțiile de
conducere, și influența sa asupra Bisericii este strâns legată de această funcție. Cu cât funcția sa
din Biserică îi oferă o influență mai mare asupra comunității, cu atât își va promova mai bine
teologia neprihănirii personale, a denigrărilor și judecăților.

Liderii Bisericii trebuie să vegheze asupra turmei. Iată ce le spune Pavel prezbiterilor din
Efes:

 Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care va pus Duhul Sfânt
episcopi ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele
Său. Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu
vor cruța turma; și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța
lucruri stricăcioase ca să atragă pe ucenici de partea lor. De aceea, vegheați și
Ev. Matei
 205

aduceți-vă aminte că, timp de trei ani, zi și noapte, n-am încetat să vă sfătuiesc cu
lacrimi pe fiecare din voi. Și acum fraților, vă încredințez în mâna lui Dumnezeu
și a Cuvântului Său, care vă poate zidi sufletește și vă poate da moștenirea
împreună cu toți cei sfințiți. (Fapte 20:28-32)

Sunt oameni care vin din afară, dar și oameni care se scoală din interior. Și dacă 2 Petru
ne atrage atenția asupra promovării imoralității, 1 Ioan ne atrage atenția asupra ereziilor
nimicitoare. Un prooroc mincinos poate promova o erezie, sau/și o viață imorală. Dar dacă
pentru liderii unei biserici doar la atât se reduce profilul proorocilor mincinoși, atunci turma lor
este în pericol de a se umple cu proorocii mincinoși de care ne vorbește Mântuitorul în predica
de pe munte. Mântuitorul ne atrage atenția asupra celui mai ascuns tip de prooroc mincinos.
Acesta nu promovează imoralitatea și nici nu contestă prin vorbe vreo doctrină creștină
fundamentală. Dar el contestă harul și pe Hristos prin fapte! Și faptele noastre grăiesc atât de
mult! Să ne închipuim ce învață un copil din familia unui astfel de prooroc mincinos. Copilul va
vedea că părinții lui împlinesc ritualurile sfinte (merg la biserică, citesc din Biblie etc.), se feresc
de păcatele mari (curvie, crimă etc.), sunt atenți la comportamentele exterioare greșite (nu
fumează, nu se îmbată etc.), verbalizează corect mântuirea doar prin har și doar prin Hristos,
formulează corect doctrinele fundamentale ale credinței creștine, dar ÎN ACELAȘI TIMP văd
constant în familie: judecarea aspră a necredincioșilor, neiertarea dușmanilor, denigrarea și
bârfirea fraților, mânii și iuțimi între soți și soție, părinți și copii, îngrijorări pentru pâinea cea de
toate zilele, preocuparea pentru lumea de aici și acum. Și toate aceste lucruri sunt considerate
NORMALE pentru părinți. Părinții se revoltă împotriva celor care fumează, dansează sau comit
păcate grave (crima, adulterul), dar nu se simt deloc revoltați față de propriile judecăți, bârfe,
îngrijorări, neiertări. De asemenea, părinții vor judeca cu asprime IDOLATRIA exterioară a
celor care venerează obiecte, oase și practică ritualuri păgâne și oculte, dar vor persista
nestingheriți în a INSISTA ca ai lor copii să se căsătorească neapărat, să aibă o carieră, să
câștige mai mulți bani, să se implice și ei în slujirea Bisercii ca ceilalți copii. Judecarea idolilor
vizibili izvorăște de fapt din nevoia de a ascunde idolii inimii. Părinții îi ajută astfel pe copii să
transforme căsătoria, cariera, casa, slujirea în Biserică în niște IDOLI, dar pe tărâmul „SIGUR”
al neprihănirii personale. Ce CALE va învăța un copil dintr-o asemenea familie? Calea cea
largă!!! Și tragedia celui care este pe calea cea largă este că el se crede pe calea cea strâmtă!
Cum va putea un astfel de copil să conștientizeze că este pe calea cea largă și să învețe calea cea
strâmtă?

Mântuitorul ne spune să nu judecăm, dar ne cheamă la discernământ. Și acest

discernământ trebuie accesat în special cu privire la lideri sau la primirea credincioșilor în slujba
de episcopat sau diaconat. Pavel insistă în 1 Timotei cap.3 pe profilul spiritual al liderilor. Aici
nu este loc de compromis. O comunitate care vrea să se păzească de prooroci mincinoși trebuie
să țină sus standardul spiritual cu privire la lideri. Marea provocare este atunci când Biserica se
Ev. Matei
 206

înmulțește repede și e nevoie de mulți lideri. Liderii se multiplică însă mai greu. Și atunci, ce
este de făcut?

7:21-29 Casa zidită pe stâncă

Acest pasaj reprezintă încheierea sau concluzia predicii de pe munte. Modul în care
începe acest pasaj este extrem de important. Mântuitorul ne prezintă o imagine de la judecata
viitoare. Acei oameni de la judecată nu vin în Numele lui Yahwe, ci în Numele Mântuitorului.
Este esențial să observăm acest lucru. El ne arată că deși predica de pe munte a fost rostită inițial
poporului Israel, ea a fost rostită de fapt BISERICII de-a lungul veacurilor. Poporul Israel a creat
de fapt doar CADRUL rostirii acestei predici. Dar adevăratul destinatar al mesajului este
Biserica. Nu este întâmplător că Fiul a venit la Israel, când Israel se complăcea în idolatria
ascunsă a neprihănirii personale. Fiul nu a venit la Israel când acesta era în ascultare și nici când
acesta avea țara plină de idoli fizici, templul era în ruină iar părinții își jertfeau copiii lui Moloc.
Nu, ci când Israel era plin de idolatrie ascunsă, plin de legalism și înstrăinat de har, când Israel
era extrem de religios și atent cu lucrurile exterioare dar plin de puroi pe dinlăuntru. Și toate
Evangheliile ne prezintă această realitate a fariseismului. Într-adevăr, Evagheliile nu ni-L
prezintă pur și simplu pe Fiul întrupat, ci pe Fiul întrupat în conflict cu fariseii și demascând
păcatul ascuns al neprihănirii personale! Oare de ce? Pentru că Fiul știa că principala luptă a
Bisericii de-a lungul veacurilor avea să fie cea cu spiritul falsei religiozități. Și de aceea istoria
Bisericii începe cu tragedia lepădării lui Israel, tocmai ca Biserica să ia aminte, și să nu repete
greșeala ascunsă a lui Israel (vezi Romani cap.11). Și Dumnezeu repetă acest avertisment de 4
ori, în patru cărți, la începutul Noului Testament! Dar cine a luat aminte? Cine ia aminte? Fiecare
credincios trebuie să știe că cel mai mare și mai ascuns pericol al vieții sale este calea largă a
neprihănirii personale. Și lupta cu acest pericol se face în fiecare zi până la moarte!

Deci pornind de la realitatea tragediei lui Israel, Mântuitorul avertizează pe viitorii

apostoli și pe Biserica Sa de pericolul fatal al legalismului. Ultimul pasaj insistă pe
ÎMPLINIREA cuvintelor Mântuitorului și atrage atenția asupra pericolului separării teologiei de
viața practică. Și e cumplit ce profețește Mântuitorul despre ziua judecății:

 MULȚI Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în
Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni
în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut;
depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege.

Mă îngrozește cuvântul MULȚI. Și acești MULȚI sunt din Biserică. Nu e vorba de acei
mulți din lume care sunt atei, care nu sunt preocupați de calea lui Hristos. Acești MULȚI sunt
din Biserică, sunt oameni care PRETIND că sunt slujitorii lui Hristos, care i se adresează
Mântuitorului cu: Doamne, Doamne! , care au proorocit în Numele Domnlui, care spun că au
Ev. Matei
 207

scos draci în Numele lui Hristos și că au făcut minuni în Numele Fiului! Prin acest pasaj
Mântuitorul explică mai bine ce înseamnă CALEA cea largă!

Calea cea largă Ziua judecății

Căci largă este poarta, lată este calea care duce MULȚI îmi vor zice în ziua aceea: Doamne,
la pierzare și MULȚI sunt cei ce intră pe ea. Doamne...Atunci le voi spune: depărtați-vă de
Mine!

Paralela este mai mult decât evidentă. Calea cea largă nu are în vedere ce se petrece în
lume, ci ce se petrece în Biserică. Avertismentul cu calea cea largă nu este adresat lumii, ci
poporului lui Dumnezeu!

Mântuitorul insistă mai întâi deci pe DISCREPANȚA dintre VORBĂ și FAPTĂ. A

înțelege voia lui Dumnezeu, a aproba și a o vesti și altora, NU ÎNSEAMNĂ a o împlini. Dar este
un mecanism de apărare teribil: VERBALIZAREA. Atunci când verbalizăm cu tărie o valoare
morală ne creem impresia că DEJA o DEȚINEM, că deja ea face parte din viața noastră. De
aceea ascultarea, aprobarea și predicarea voii lui Hristos POT fi extrem de PERICULOASE. Ele
pot crea ILUZIA că suntem de partea lui Hristos și să ne distragă atenția de la resturile din viața
noastră, de la disonanțele dintre voia lui Hristos și realitatea vieții noastre de zi cu zi. Mîntuitorul
INSISTĂ: nu e suficient să spui: Doamne, Doamne!, să proorocești în Numele lui Hristos, să îi
auzi și să îi aprobi voia. Acest lucru de fapt nu înseamnă NIMIC! Așteptarea lui Hristos este ca
această VOIE să se regăsească în viața ta de zi cu zi, în relația cu soția, în relația cu copii, în
relația cu colegii de muncă, în relația cu dușmanii, în relația cu autoritățile, în diferitele contexte
de viață, când ești în spital, când mergi cu tramvaiul, când faci mâncare, când pierzi, când
câștigi, când stai la rând, când conduci mașina în trafic. Fariseii știau legea pe de rost. O predicau
în fiecare sabat, purtau constant dezbateri interminabile pe marginea legii, meditau ore în șir la
legea lui Dumnezeu. Și cu toate acestea viața lor de zi cu zi era așa de departe de dragostea, mila,
iertarea, frumosul, slava cerută de Lege în viețile oamenilor! Dar Scriptura ne prezintă capcana
în care au căzut ei, ca să ne avertizeze de capcana în care putem cădea noi. Și ca unul care
studiez și predic constant din Scriptură, îmi dau seama cât de real este pericolul. Mă uit la inima
mea, și când predic cu îndrăzneală ceva frumos din legea divină, tendința inimii mele este să
consider că deja mi-am însușit acele lucruri despre care predic. Și pornind de la această percepție
falsă următoarea tendință este să scad vigilența cu care îmi cercetez viața practică în lumina
adevărurilor pe care le-am predicat. Predicând o înălțime spirituală se poate crea iluzia că deja
am ajuns pe acea înălțime. Și dacă deja am ajuns, ce rost mai are să mă lupt să ajung acolo. De
aceea, iată, un sfat înțelept (mai ales pentru cei tineri): nu predica prea des! Avem o capacitate
malefică să ne însușim un vocabular creștin care să ne ofere iluzia că și viața noastră este
creștină. Această capacitate de a spune una și de a trăi alta este înfiorătoare. De aceea, mare
atenție când studiem predica de pe munte. Faptul că am auzit despre pericolul legalismului,
Ev. Matei
 208

faptul că am înțeles fenomenul, faptul că predicăm aceste adevăruri și altora, NU ÎNSEAMNĂ

că ne și luptăm în viața noastră de zi cu zi cu acest pericol. Putem predica corect despre pericolul
legalismului și în același timp să ne complacem în viața noastră în mod îngrozitor în legalism! Și
aceasta fără să ne dăm seama, fără să fim tulburați deloc de disonanță, ci având O PACE deplină
în suflet, pace pe care o considerăm o confirmare din partea Duhului că suntem pe drumul cel
bun. Putem predica despre ÎNĂLȚIMEA standardelor divine, dar să nu vedem distanța imensă
dintre viața noastră și aceste standarde. Este cumplit pericolul. De aceea, Mântuitorul încheie
predica de pe munte insistând pe ÎMPLINIREA voii Sale. De fapt, pe Mântuitorul nu Îl
interesează dacă îi știi voia, dacă meditezi asupra ei, dacă o predici altora. Primul lucru pe care îl
așteaptă de la tine este să îi ÎMPLINEȘTI VOIA în contextele cotidiene ale vieții. Te așteaptă
acolo SĂ RODEȘTI voia Sa. Nu Îl interesează în sine câte predici ai ținut, câte conferințe ai
ținut, câte proorocii ai rostit, câte ore ai studiat Biblia, de câte ori ai mers la Biserică. Îl
interesează un singur lucru: împlinirea EFECTIVĂ a voii Sale în relațiile cu semenii și în viața ta
cotidiană. Dacă ne putem păcăli pe noi înșine, aceasta nu înseamnă că Îl putem păcăli și pe
Dumnezeu. Mare atenție! dacă mă conving în mintea mea că un lucru este adevărat, acest lucru
nu înseamnă că acel lucru este și adevărat! Nu trebuie să confundăm realitatea cu părerea noastră
despre realitate! Dar cât de des facem acest păcat! Deci atunci când îți evaluezi viața nu privi
DELOC la orele de studiu, la orele de rugăciune, la activitățile din Biserică, la cât de mult
cunoști voia Sa, cât de mult o admiri, o aprobi sau o vestești altora. Privește la un singur lucru.
Privește ONEST și SINCER la viața ta, la reacțiile tale interioare și exterioare printre oameni și
în contextele vieții și așază aceste reacții lângă standardele predicii de pe munte care îți cer să
urăști păcatul în chip desăvârșit, să iubești în chip desăvârșit, să ierți în chip desăvârșit, să trăiești
în chip desăvârșit doar pentru slava Domnului, să cauți în chip desăvârșit doar comorile cerești,
să te încrezi în chip desăvârșit în ce privește lucrurile materiale, să nu judeci deloc, ci să arăți
DOAR har în orice vreme. Compară ONEST viața ta cotidiană cu așteptările divine. Separă deci
viața ta cotidiană de viața ta religioasă, și compară DOAR viața ta cotidiană cu standardele
divine care nu îți cer conformarea după niște reguli, ci transformarea după chipul unei Persoane!
Și după ce vezi UNDE EȘTI nu te mulțumi că ai văzut UNDE ești și că te-ai cercetat în mod
sincer. Ci caută la Domnul harul preschimbării și urmărește acea schimbare concretă în viața ta!

Da, este nevoie de cunoașterea voii Sale, dar cu un singur scop: pentru a împlini
SINGURA așteptare a lui Hristos de la noi: ÎMPLINIREA voii SALE! Bucuroși de cunoașterea
Lui trebuie să fim mereu preocupați de trăirea noastră în El. Cunoașterea care nu rodește se
transformă în cunoștință care îngâmfă. Cunoașterea Lui, timpul de părtășie, părtășia frățească,
deși sunt o oază binevenită în întunericul acestei lumi, nu trebuie să fie un refugiu, un mod de a
fugi de viață, nu trebuie să devină zona noastră de confort. Cadrul cunoașterii lui Hristos este
locul din care oastea se trimite la luptă, este locul unde se realizează instrucția, unde se leagă
rănile, unde se ascut armele, pentru ca viteazul ostaș al lui Hristos să plece în lume la lupta
întrupării valorilor divine. Trăirea înseamnă nu împlinirea unui set de reguli, ci răspândirea
miresmei lui Hristos, oglindirea frumuseții și splendorii Sale printre oameni în diferitele contexte
Ev. Matei
 209

orânduite de Domnul. Și atunci nu mai separăm viața de Biserică, de viața în societate. Indiferent
de context, prin modul de a fi, de a vorbi, de a reacționa trebuie să răspândim din mireasma lui
Hristos. Și azi puțin și mâine mai mult și după multe curățiri prin încercări și mai mult! În
această luptă este loc de odihnă fizică, dar nu este loc de relaxare, de refugiu, de refulare. Vom
dezvolta această temă când vom studia ce înseamnă că Fiul Omului nu are unde-și odihni capul.
Oare Isus nu dormea? Oare își neglija nevoile de bază ale organismului? Nicidecum! Dar la ce se
referă Tatăl? Isus era mereu în lupta întrupării și era total disponibil voii lui Dumnezeu pentru a
merge unde este trimis cu singurul scop al slujirii, al dăruirii, al oglindirii slavei Tatălui către
Tatăl. Isus nu avea vise sau proiecte, planuri personale, obiective în sine, alte preocupări decât
lupta întrupării frumuseții Tatălui pe pământ. Isus nu căuta refugii, locuri călduțe, locuri
confortabile. El era TOTAL la dispoziția Tatălui pentru a sluji semenii. Și avea încredere în
bunătatea Tatălui care avea să Îl trimită și în furtuni pe mare, dar și în locuri de odihnă ca cel de
la Schimbarea la Față. El avea încredere în Păstorul sufletului Său care avea să-l trimită și în
valea umbrei morții, dar și la locuri de odihnă și de pășune. El putea renunța la orice proiect
personal, căci avea încredere deplină în agenda desăvârșită a Tatălui care ținea cont de nevoile
Sale umane și îi orânduia echilibrat lupta și viața pământească. În orice clipă El era gata să fie
trimis de Tatăl în orice loc cu singurul scop de a răspândi frumusețea gloriei Sale. El căuta cu
adevărat MAI ÎNTÂI Împărăția! El este modelul desăvârșit. El așteaptă să împlinim voia Sa,
adică să urmăm acest model, care, repet, este mai mult decât respectarea unui set de reguli și
prescripții comportamentale.

Acești MULȚI oameni de la judecată pretind că au proorocit în Numele Domnnului, că

au scos draci și că au făcut minuni în Numele Domnului. Observăm că ei încearcă să își
demonstreze apartenența la Împărăția lui Hristos insistând pe partea de practici și manifestări
religioase: proorocia, exorcizarea și facerea de minuni. Sunt elemente mărețe, manifestări
exterioare religioase cu impact. Dar nici unul nu aduce ca argument ÎMPLINIREA voii lui
Hristos. În predica de pe munte, Isus nu a cerut ucenicilor Săi să proorocească, să facă exorcizări
și să facă minuni, ci le-a cerut să crească în dragoste, în iertare, în motivația sfântă, în credință, în
manifestarea harului în relații. Aici trebuie căutată VOIA Sa, în domeniul schimbării interioare
care este urmat de o revărsare a luminii și sării dinlăutru în afară.

Mântuitorul nu îi contrazice că ei au făcut ceea ce pretindeau că au făcut. E adevărat că

nici nu îi aprobă. Pur și simplu, mută discuția spre domeniul ÎMPLINIRII voii Sale: depărtați-vă
de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege. Legat de proorocii, exorcizări și minuni, sunt trei
variante posibile:

 Ei credeau că au făcut aceste lucruri.

 Au făcut anumite minuni prin puterea Satanei care le-a înscenat și așa-zisele
exorcizări.

Ev. Matei
 210

 Au făcut aceste lucruri când umblau pe calea cea îngustă prin puterea lui Hristos,
dar apoi au căzut de la credință și au umblat pe calea cea largă.

Ultima variantă pare a fi contrazisă de verdictul tranșant al Mântuitorului: NICIODATĂ,

nu v-am cunoscut. Dar acest verdict poate avea în vedere și acea judecată absolută a lui Hristos
care judecă prezentul în lumina viitorului. În Evrei, autorul le spune credincioșilor: Voi sunteți
Casa Lui Dumnezeu (cu adevărat și pentru eternitate) DACĂ păstrați până la sfârșit neclintită
nădejdea cu care vă lăudați. În lumina eternității, a judecății absolute, ori ești pentru totdeauna
Casa lui Dumnezeu, ori nu ești deloc.

Dar nu insistăm pe aceste lucruri. Toate cele trei variante de mai sus sunt posibile. Ideea
esențială este însă că nici proorocia în Numele lui Hristos, nici facerea de exorcizări și minuni în
Numele Său, nu reprezintă elementul AȘTEPTAT de Mântuitorul, nu reprezintă elementul după
care se va face JUDECATA, nu reprezintă garanția apartenenței la Împărăție și nici semnul
distinctiv al ucenicului lui Hristos. SINGURUL element așteptat de Mântuitorul, singurul criteriu
al judecății, singura garanție a apartenenței, semnul distinctiv al ucenicului lui Hristos este
ÎMPLINIREA voii SALE revelată în predica de pe munte. Și acum înțeleg, de ce judecata este
după fapte, deși mântuirea este doar prin har, prin credință. Pentru că TOȚI cei MULȚI de pe
calea cea largă afirmă CREDINȚA în Isus și se laudă că au credința mântuitoare. Și atunci
Mântuitorul va face o judecată DUPĂ FAPTE. Credința autentică în Hristos RODEȘTE voia
SA! Credința falsă în Hristos rodește fărădelegea! Judecata este după fapte. Și cât de Bun este
Dumnezeu că ne anunță acest lucru. Căci El știa că cel mai mare pericol al nostru este să ne
păcălim pe noi înșine că avem credința mântuitoare. Și atunci pentru a ne păzi de acest pericol,
Dumnezeu ne anunță că judecata va fi după FAPTE. Faptele nostre vor dovedi dacă am fost sau
nu ucenicii lui Hristos!

Judecata după fapte nu intră în contradicție cu mântuirea doar prin har. Mântuitorul nu
consideră că împlinirea voii Sale este un mod de ispășire a păcatului sau un merit, ci SEMNUL
distinctiv al apartenenței la Împărăția lui Dumnezeu, în care intri și rămâi prin har. Faptul că
judecata se face după fapte ne arată că credința autentică în Hristos rodește Hristos. Căci credința
în Hristos nu înseamnă doar primirea darului neprihănirii, ci și UNIREA cu Hristos, care pune
stăpânire peste viața noastră și vrea să umple toate lucrurile! Aici mare atenție la modul în care
înțelegem mântuirea. Insist pe faptul că Predica de pe Munte nu a fost rostită DOAR pentru a
arăta omului că nu poate împlini voia Domnului, și al conduce astfel pe acesta la mântuirea prin
har și nu prin fapte. Este și acest aspect adevărat, dar predica de pe munte a fost rostită CA SĂ
FIE ÎMPLINITĂ de ucenicii lui Hristos. Căci harul la care ne conduce predica de pe munte ne dă
și iertarea, dar și puterea transformării interioare. Hristos așteaptă de la copiii Săi mântuiți doar
prin har să rodească voia Sa. Cine nu va rodi, NU VA FI MÂNTUIT. De multe ori creștinii
evanghelici, în strădania lor de a argumenta mântuirea doar prin credință, fără fapte, doar prin
har, găsesc o dificultate în mai argumenta de ce totuși cel socotit neprihănit prin credință mai
trebuie să facă și fapte și nu se poate complace în păcat. De unde această dificultate? Această
Ev. Matei
 211

dificultate este cred o moștenire de la Reformatori. Reformatorii au reacționat față de o teologie a

meritelor și au accentuat mântuirea doar prin har folosindu-se în special de paradigma legală a
mânturii. Noul Testament folosește mai multe metafore, imagini, paradigme ale mântuirii. Una
din ele, repet, UNA dintre aceste multe metafore, este perspectiva legală dezvoltată de Pavel în
Romani 1-3. Această paradigăm ilustrează DOAR o fațetă a mântuirii. Orice imagine sau
paradigmă este limitată. Și această paradigmă este una de tip legal, căci ne prezintă imaginea
UNUI TRIBUNAL unde:

 Dumezeu este Judecătorul

 Acuzatul: Întreaga omenire

 Pavel este Procurorul

 Martorii acuzării: creația, conștiința și Legea (Scriptura)

 Vredictul: VINOVAT și vrednic de IAD!

 Singura soluție: jerta ispășitoare a lui Hristos

 Primirea ei: prin credință, fără fapte, fără merite.

Această paradigmă ilustrează adevăruri uluitoare, dar nu este completă și este doar UNA
din paradigmele mântuirii. Chiar în următoarele capitole (Romani 6) Pavel trece la o altă
paradigmă: la cea a unirii cu Hristos. A fi mântuit prin credință înseamnă a fi unit cu Hristos
Domnul, care trăiește în cel credincios voia lui Dumnezeu! A fi pe calea mântuirii și a te
complace în păcat e o contradicție între termeni, căci mântuirea înseamnă rodire. Căci scopul
primirii darului neprihănirii este tocmai această transformare interioară prin unirea cu Hristos. Și
dacă citim MULTELE pasaje din Evanghelii și epistole, în care judecata este după fapte, în care
ca să fii mântuit trebuie să FACI voia lui Hristos, simțim în mintea noastră o disonanță față de
conceptul mântuirii doar prin har, înseamnă că teologia mântuirii noastre este construită prea
mult pe baza paradigmei legaliste și prea puțin pe baza celorlalte metafore ale mânturii. A primi
harul și a trăi prin HAR înseamnă a RODI. Harul transformă, harul preschimbă, harul vindecă,
harul umple toată viața credinciosului. Și Mântuitorul insistă că mântuirea nu este DOAR o
intrare pe poartă, ci și o umblare pe cale. Credința în HARUL transformator se reînnoiește în
fiecare zi, iar lupta cu calea cea largă se duce până în ultima zi trăită pe acest pământ.

La sfârșitul capitolului 7 există două verdicte asupra proorocilor mincinoși, asupra celor
din poporul lui Dumnezeu care umblă pe calea cea largă. Unul este dat de Biserica autentică
acum și aici, și al doilea este dat de Însuși Hristos în ziua judecății. Ambele verdicte au ca și
criteriu RODIREA, FAPTELE. (compară 7:20 cu 7:23)

7:24-29 – Casa zidită pe stâncă

Ev. Matei
 212

„Cine aude aceste cuvinte ale Mele”.... Este o mare bătălie referitor la auz, să nu auzim
chemarea Mântuitorului, să nu înțelegem voia Lui, să nu pricepem ce așteaptă El de la fiecare din
noi. Dar dacă AM AUZIT nu înseamnă că am și biruit. E adevărat că dacă AUZIM suntem mai
deosebiți decât marea mulțime care NU AUDE. Dar ori cât de deosebiți am fi față de cei nu aud,
acest lucru nu ne folosește la nimic dacă nu trecem la următorul PAS: şi le face!!!

Marea descoperire din studierea predicii de pe munte este ce înseamnă acest LE FACE. E
clar că Mântuitorul nu vrea doar să ne arate că prin noi înșine nu putem fi mântuiți și să apelăm
la harul iertării păcatelor și la justificarea doar prin credință. El vrea ca efectiv în viața noastră de
zi cu zi să împlinim cuvintele Lui. El vrea să rodim voia Lui. Dar dacă astăzi citesc predica de pe
munte, oare a face voia Lui înseamnă ca de mâine să împlinesc întru totul poruncile din predica
de pe munte și acest lucru până la sfârșitul vieții mele? Dacă percep așa v.24 din cap.7 încă nu
am înțeles chemarea predicii de pe munte. Încă suntem în capcana legalistă care vede voia lui
Dumnezeu ca un șir de reguli ce sunt accesibile ființei umane și pot fi împlinite întru totul de
mâine. De ce oare abordările legaliste au pus accentul pe un șir de reguli accesibile, de genul:

 Trebuie sa te îmbraci așa și să respecți moda sfântă (care este de obicei moda secolului
trecut care la rândul ei era acuzată din pricina modei sfinte a secolului precedent și tot
așa...)
 Trebuie să nu lipsești la nici un program al Bisericii
 Trebuie să citești Biblia o oră pe zi
 Trebuie să te rogi o oră pe zi
 Trebuie să postești de două ori pe săptămână
 Nu trebuie să consumi alcool
 Nu trebuie niciodată să intri în vreun bar sau să mergi la cinema
 Trebuie să înconjori Biserica de 7 ori în genunchi
 Trebuie să faci x mătănii pe zi
 Trebuie să nu mergi la mare sau să nu vorbești singur cu o femeie, sau să nu privești
femeile în ochi
 Trebuie să....

Toate aceste reguli (care nu sunt toate rele în sine...) au un mare CUSUR, pot fi împlinite de OM
prin voința lui și pot fi ÎMPLINITE toate de MÂINE. Și după ce le împlinesc pe TOATE, ce mai
am de ÎMPLINIT??? Nu mai am de crescut, nu mai am de împlinit altceva, ci am doar de
JUDECAT pe cei care nu sunt ca mine, pe cei care nu încap în patul procustian al neprihănirii
mele personale. Dar mare atenție și la legalismul ASCUNS, care spune: Am înțeles - voia Sa nu
vizează lucrurile exterioare, ci în primul rând lucrurile interioare. De mâine:

 Nu mă voi mai mânia

 Nu voi mai pofti
 Nu voi mai jura strâmb
Ev. Matei
 213

 Voi iubi vrăjmașii

 Voi face lucrurile pentru Domnul și nu de ochii oamenilor
 Nu mă voi îngrijora
 Nu voi mai judeca...

E adevărat că nu voi reuși de mâine...dar într-un anumit timp cu ajutorul Duhului și cu

ajutorul deprinderilor sfinte formate de El, voi atinge un nivel acceptabil în aceste domenii, și
atunci voi spune: GATA! AM AJUNS! și firea mea va adăuga: de acum trebuie să ajut pe semeni
să devină ca mine și să judec pe cei care nu reușesc!

Ce înseamnă a face voia lui Hristos?

Înseamnă a intra într-un proces de rodire spre desăvârșire în care:

 Îmi recunosc neputința umanității mele și sunt mereu total dependent de harul divin.
 În care trebui să fiu MEREU în creștere spre această desăvârșire, şi
 În care nu voi ajunge niciodată pe acest pământ la ÎNĂLȚIMEA desăvârșirii cerute
de Hristos.
 Şi deci în care mereu voi mai avea de crescut și de acoperit resturile din viața mea!

A face voia Sa nu înseamnă a trăi DESĂVÂRȘIT de mâine, ci a intra zi de zi într-un

proces SPRE desăvârșire care nu are final în această viață!!!!

Mântuitorul încheie predica de pe munte cu ilustrația cu casa zidită pe stâncă și cea zidită
pe nisip. Ambele personaje zidesc O CASĂ. Ambele personaje caută siguranță, caută adăpost în
fața intemperiilor. Problema e la temelie. Unul are casa zidită pe stâncă, iar altul pe nisip. Dar
după zidirea casei temelia NU SE VEDE. Deci înainte de FURTUNĂ, nu poți deosebi care casă
e bună și care nu, care e vulnerabilă și care e pregătită pentru ostilitatea vremii. Ambele CASE
par în regulă și un loc bun în care să cauți adăpost. Ele arată frumos pe DIN AFARĂ, iar natura
TEMELIEI lăuntrice NU SE VEDE ÎNCĂ. Și casa zidită pe nisip stă o vreme în picioare și
asigură un confort și o anumită protecție celui care locuiește în ea. Dar MOMENTUL adevărului
este MOMENTUL furtunii. Aceasta scoate la iveală adevărul despre fiecare casă în parte. Cel
care aude porunca divină și care face voia lui Hristos este cel care a zidit casa pe stâncă. Cel care
zidește casa pe nisip nu este însă cel care nu a auzit de Hristos sau care nu este interesat de El.
Este cel care aude glasul lui Hristos, face parte și el din comunitatea copiilor lui Dumnezeu. Însă
nu face voia Lui. Aceste lucru NU SE VEDE o vreme, dar timpul și furtunile vieții scot la iveală
temelia șubredă a vieții sale.

În lumina predicii de pe munte, cel care zidește casa pe stâncă este cel din Biserica
Domnului care:

 refuză calea largă a neprihănirii personale

Ev. Matei
 214

 primește în dar neprihănirea lui Hristos

 nu adaugă rodirea sa peste neprihănirea primită în dar de la Hristos
 lasă standardele divine acolo unde sunt
 nu înlocuiește voia lui Hristos cu un set limitat de reguli și regulamente, ci
înțelege desăvârșirea ca o transformare a omului dinlăuntru după chipul perfect al
lui Isus Hristos.
 acceptă resturile din viața lui și caută la Domnul, harul care să aducă vindecarea
 când încercările vieții scot la iveală bolile inimii, el nu dă vina pe context sau pe
ceilalți, ci se smereşte, le acceptă și cere cu credință harul vindecător!
 intră și rămâne în procesul nesfârșit al rodirii prin har
 lasă harul să îl transforme DINLĂUNTRU, să îi curețe ființa în cele mai ascunse
adâncimi ale sufletului
 se bucură de roada Duhului din viața sa, dar privește în același timp spre resturile
care mai trebuie acoperite prin același har de care este MAI dependent ca la
început!

Hristos care îl justifică și care rodește în el este temelia vieții lui. De aceea, când vin
furtunile vieții, încercările, perioadele de criză, prigonirile, ies la iveală lucrurile minunate
cultivate în ascuns de Hristos Însuși în inima lui. Încercările scot la iveală curăția, dragostea,
iertarea, manifestarea harului, credința, detașarea de lucrurile materiale, detașarea de aprecierile
oamenilor!!! Iar la JUDECATA FINALĂ, El va fi recunoscut de Hristos ca fiind al Lui!

Cel care zidește casa pe nisip este omul din Biserica Domnului care:

 nu păstrează ca dar neprihănirea primită de la Hristos

 adaugă rodirea sa neprihănirii primite în dar de la Hristos
 continuă să caute un loc de adăpost în fața judecății divine
 începe să înlocuiască neprihănirea lui Hristos cu propria sa neprihănire
 scade standardele divine și le transformă în elemente accesibile ființei umane
 pune din ce în ce mai mult accentul pe lucruri exterioare și neglijează nevoia
infinită de curățire interioară
 rămâne consecvent în comportamentul religios vizibil și o vreme nu poate fi
deosebit de cel ce trăiește prin har.
 dar furtunile vieții (încercările, pierderile, conflictele, pierderile în domeniul
material, nedreptățile, denigrările, confruntarea cu amenințarea morții) scot la
IVEALĂ lucrurile urâte cultivate în inima sa de legalismul firesc care a substituit
pe nesimțite harul transformator, și ies la iveală judecățile, lipsa de har și de

Ev. Matei
 215

iertare, alipirea inimii de lucrurile materiale, cât de mult ține la imaginea sa

înaintea celorlalți, îngrijorările, disperarea, puțina credință...)
 și dacă atunci când furtunile vieții scot la iveală adevărul despre sine, el refuză
calea îngustă a harului și neagă, dă vina pe ceilalți care l-au abuzat și l-au făcut să
ajungă în această stare deplorabilă, se victimizează, se martirizează și aruncă cu
acuze în ceilalți care nu l-au înțeles și care nu au știut să fie aproape. Acuzându-i
pe ceilalți, refuză să privească spre bolile, puroiul și urâciunile ascunse în inima
sa, și fuge (din nou) în altă comunitate, unde poate simula din nou neprihănirea sa
personală pe care o iubește atât de mult. Atunci, el va persista pe calea cea largă,
iar în Ziua Judecății, spre uimirea sa, Hristos nu îl va recunoaște ca și copil al
Său!!!

Mare atenție la furtunile vieții. Ce scot ele la iveală din inima mea? Ce scot ele la iveală
din inima fraților mei? Acela e momentul adevărului! Până atunci nu putem ști adevărul despre
inimă! Și ce bucurie să vezi cum furtuna scoate la iveală roadele harului atât din inima ta, cât și
din inima fraților tăi! Ce frumos să vezi cum în conflictele legate de bunurile materiale, frații tăi
iartă, acceptă paguba, se încred în purtarea de grijă a Domnului, pun unitatea trupului mai presus
de dreptul și dreptatea lor personală! Ce frumos să vezi că atunci când le moare cineva drag nu se
răzvrătesc, nu disperă, nu renunță la slujire, ci stau demni și experimentează bucuria adusă de
nădejdea învierii și lasă ca această cruntă experiență să îi lege mai mult de lucrurile de sus. Ce
frumos să vezi că atunci când le arde casa pot spune: Domnul a dat, Domnul a luat!

Predica de pe munte ne descoperă cel mai mare pericol al vieții noastre de credință și al
comunității în care trăim. Trebuie să ne păzim de proorocul mincinos din noi înșine și apoi să fim
atenți la proorocii mincinoși din comunitate. Mântuitorul ne avertizează: EI VIN LA VOI! Și
Mântuitorul nu greșește, nu MINTE! El ne spune că în orice Biserică locală VOR veni prooroci
mincinoși. Cel care trăiește prin lege CAUTĂ mediul religios, are nevoie de acest cadru.
Proorocii mincinoși VOR veni la NOI! Și mare atenție cum definim proorocul mincinos. Dacă
avem în vedere doar profilul celui din 2 Petru (care promovează imoralitatea și libertinajul
moral) și a celui din 1 Ioan (care promovează o doctrină eretică), atunci vom fi orbi la cei care
promovează prin fapte - neprihănirea personală, la proorocul mincinos cel mai ascuns, cel mai
subtil, cel mai greu de depistat și cel MAI periculos. Este vorba de cel care nu promovează
doctrine eretice și nici imoralitatea, dar care stă în mijlocul bisericii construindu-și propria
neprihănire și promovând acest lucru în comunitate. Pe ascuns, el va UCIDE harul divin prin
propriul său model, prin judecăți, prin denigrări, prin dezbinările pe care le va produce!
Predica de pe munte ne descoperă strategia diavolului prin care vrea să nimicească pe
ascuns orice Biserică locală. Și vorbim despre o strategie ce vizează patru generații. Cu siguranță
că el vrea să distrugă Biserica de la prima generație, dar de regulă pentru a o distruge complet are
nevoie de două, trei generații, pentru ca la a patra să rămâne o Biserică fără Hristos!

Ev. Matei
 216

Dar mai important decât înțelegerea acestei strategii este să înțelegem strategia Împărăției
de a birui strategia întunericului, de ucidere a harului. Această strategie o vom descoperi pe tot
parcursul Evangheliei după Matei care va dezvolta și detalia conceptele predicii de pe munte.
Vom enumera însă acum câteva direcții sugerate de predica însăși.

A) Bătălia pentru inima liderilor duhovnicești ai Bisericii locale

a) Miza
Diavolul a vaccinat națiunea Israel cu teologia neprihănirii personale prin liderii
religioși ai acesteia. Ei au fost promotorii ei. Cei care trebuiau să fie păstorii lui Israel
care să conducă poporul Domnului spre pășunile harului, au ucis harul și au închis pe
Israel în temnița legalismului religios. În cartea 1,2 Împărați am văzut cum diavolul a
adus răul în popor prin ÎMPĂRAT. Dacă reușea să câștige inima împăratului, atunci
poporul era o pradă ușoară. De aceea, ținta atacului va fi inima liderului. Dacă
diavolul îl convinge pe păstor să umble pe calea cea largă a neprihănirii personale,
atunci oile vor urma și ele calea promovată de viața păstorului. Transformarea
păstorilor/prezbiterilor în prooroci mincinoși e calea cea mai ușoară. Și dacă este un
singur mare lider, războiul poate fi câștigat de el cu atât mai ușor.
b) Partea prezbiterilor
Și atunci prima bătălie este asupra inimii păstorilor duhovnicești. Aceștia trebuie
să facă distincția dintre calea cea largă și cea strâmtă, să vadă această bătălie în inima
lor zi de zi și să lupte prin har până la capăt. Să lase standardele divine acolo unde
sunt, să accepte cu smerenie resturile din viețile lor, și să caute mereu o nouă măsură
de har care să îi vindece. Să nu lenevească, să nu se așeze pe un scaun confortabil al
rodirii, să nu se odihnească pe platourile spirituale, ci să alerge mereu spre
desăvârșire ca Pavel din Filipeni cap.3. Să vegheze asupra inimii lor, și apoi să arate
Bisericii cu smerenie, această cale prin modelul vieții lor și prin învățăturile lor.
Liderii deci trebuie să VEGHEZE mai întâi asupra inimii lor, asupra căii lor! Cum
spunea Pavel în Fapte: „să îmi sfârșesc CALEA și SLUJBA”....Și Nu SLUJBA și
CALEA...Un prezbiter trebuie mai întâi să vegheze asupra căii lui, asupra inimii lui,
și apoi să vegheze asupra celorlalți slujindu-i. Dacă suntem prea ocupați cu
SLUJIREA altora, vom pierde din vedere bătălia care se dă asupra inimii noastre.
Deci prezbiterii trebuie MAI ÎNTÂI de toate să vegheze asupra INIMII lor ca să
rămână pe calea cea îngustă a harului. Și e esențial să fie un grup de oameni la
conducerea Bisericii și nu un singur mare lider care să îi eclipseze pe ceilalți.
Prezbiterii trebuie să vegheze mai întâi unii asupra altora și apoi asupra Bisericii.
c) Partea Bisericii
Biserica trebuie necurmat să îi sprijine în rugăciune. Biserica trebuie să fie
conștientă și ea de bătălia care se dă între cele două căi în inima prezbiterilor și
Ev. Matei
 217

trebuie să îi susțină în rugăciune și să vegheze ea însăși asupra trăirii prin har a

păstorilor ei sufletești! În Matei 6 am arătat cum SEMENII pot exercita o teribilă
presiune asupra noastră pentru a ne reîntoarce la confortabila cale a neprihănirii
personale. Și această presiune este cu atât mai mare cu cât vorbim de relația dintre
comunitate și lideri. Comunitatea exercită o presiune teribilă asupra inimii liderului.
Prin aprecierile, criticile și judecățile ei, comunitatea poate ÎMPINGE un lider pe
calea largă a neprihănirii personale. O comunitate care își judecă aspru liderii va
împinge pe lideri să caute acea haină IMACULATĂ, acea poziție în care nu li se
poate reproșa NIMIC. O comunitate care manifestă HAR, va da libertate liderilor să
își accepte propriile resturi și să caute vindecarea lor. Comunitatea trebuie să se
roage, să trăiască în HAR și să promoveze harul către liderii ei. Liderul trebuie să
aibă siguranța că dacă va greși sau va suferi o cădere, nu va fi răstignit și judecat de
comunitate, ci va fi iubit și ajutat de către ea, că va primi har din partea ei.

B) Bătălia pentru promovarea noilor lideri din Biserica locală

a) Miza
Dacă cel rău nu va reuși să câștige INIMA prezbiterilor duhovnicești, atunci va
căuta să promoveze alți lideri firești, legaliști. Și astfel va încerca să scadă
standardele pentru profilul prezbiterului, păstorului, liderului în Biserică. Și aici
cel rău are câteva metode clare:
 Darul mai important ca și caracterul – el se va folosi de oameni cu daruri
extraordinare prin care se poate aduce o mare încurajare în Biserică (dar
oratoric, o voce extraordinară, dar de cârmuire, de organizator etc.). Și
Biserica va avea mare nevoie de acel dar. Și va trece cu vederea roadele
îndoielnice în ce privește caracterul. Darul va fi atât de seducător încât
Biserica nu va mai fi atentă la roadele acestora (după roadele lor îi veți
cunoaște), liderul va căpăta influență în Biserică, și va promova prin viața
sa legalismul și nu harul.
 Funcția de păstor devine o profesie la care se poate accede după modelul
laic – crearea de sisteme și instituții vor pune mereu în pericol dinamica
vie a familiei creștine. Principiile din 1 Timotei cap. 3 ne arată clar
standardele cu privire la prezbiteri și diaconi și faptul că aceste standarde
vizează în special RODIREA, CARACTERUL. Pavel vrea să se asigure
că aceștia sunt oameni ai harului, și nu potențiali prooroci mincinoși
ascunși de haina religiozității. Și ca criteriile din 1 Tim.cap.3 să fie
operante, e nevoie ca potențialul prezbiter să fi trăit și slujit o vreme
îndelungată în acea familie-comunitate (Biserică locală). Noul prezbiter
este confirmat de actualii prezbiteri și de Biserică, din pricina faptului că
roadele sale sunt VIZIBILE pentru comunitate. Ele au strălucit minunat
Ev. Matei
 218

luând testul TIMPULUI, testul RELAȚIILOR și testul ÎNCERCĂRILOR.

Dar noi am creat sisteme. Și un tânăr, provenit eventual dintr-o familie
religioasă, face o facultate și la vârsta de 23 de ani este numit păstor într-o
Biserică pe care nu o mai cunoștea până atunci. El termină o facultate de
teologie unde nu învață Biblia, ci ce au spus alții despre Biblie. El nu
poate avea la acea vârstă discernământ să selecteze critic lucrurile bune
din facultate. Nu are nici experiența de viață și nici cunoașterea
ansamblului Bibliei, pentru a avea discernământul necesar. Și apoi este
trimis la cea mai înaltă funcție posibilă pe acest pământ și într-o bătălie
spirituală care-l depășește. El este rupt de experiența laicului. Nu a muncit
în mediu laic și nu s-a confruntat cu bătăliile de la locul de muncă. Însă el
trebuie să învețe o întreagă comunitate care merge la muncă într-un mediu
laic, cum să fie acolo lumină și sare. Și, da a luat 10 la toate examenele și
are un comportament exterior ireproșabil. Dar rodirea sa? Cine a cunoscut-
o? Cine a vegheat asupra lui? Cine l-a văzut luând testul timpului, cel al
relațiilor și testul încercărilor? Uneori sunt și mulți tineri care rodesc
roadele Duhului. Dar sunt ei oare pregătiți pentru funcția de păstor?
Funcția de păstor este mult mai complicată decât cea de președinte al
Statelor Unite. Legislația multor țări prevede un MINIM de condiții pentru
persoana care poate candida la președinție. Și un criteriu este VÂRSTA.
Sub 30 de ani nici nu se pune vorba. Oamenii au învățat că EXPERIENȚA
de viață contează, că ori cât de inteligent sau citit ai fi, fără EXPERIENȚĂ
ești NEPREGĂTIT. Un credincios care nu CONȘTIENTIZEAZĂ în
propria viață că principala bătălie este lupta între calea îngustă și cea largă,
între neprihănirea lui Hristos și neprihănirea personală, că această luptă
are loc zilnic, și că este cea mai subtilă și mai periculoasă pentru el și
pentru Biserică, ATUNCI e o nebunie să vrea să fie episcop sau diacon.
Ce să facă? Dacă nu a înțeles principalul atac al vrăjmașului asupra
Bisericii, atunci ce să caute la conducerea Bisericii? Nici Isus. Nici David,
nici Iosif, nici Pavel nu au intrat în lucrare înainte de 30 de ani. Să treci cu
vederea acest lucru și să arunci în cea mai complicată bătălie spirituală
prunci de 23 de ani care țin cu mândrie o diplomă de teologie care le oferă
și sentimentul că ei ȘTIU, că ei CUNOSC, că sunt pregătiți, este un act de
mare iresponsabilitate. Marele cusur al tinerilor în general, este că te
consideri PREGĂTIT. Semnul distinctiv al ÎNȚELEPCIUNII este că
începi să conștientizezi cât de PUȚIN știi și cât de NEPREGĂTIT ești în
pofida a tot ce ai acumulat. Dacă cineva se consideră pregătit pentru
funcţia de păstor, acesta reprezintă semnul cel mai clar că acel cineva nu
este pregătit. Când înțelegi complexitatea Trupului lui Hristos, bătăliile
spirituale atât de mari din Biserică, provocările și durerile imense aduse de
Ev. Matei
 219

slujirea în Biserică, și te vezi atât de MIC și de neștiutor în fața acestor

provocări (în pofida a tot ce ai învățat și ai acumulat cu ardoare), atunci
ÎNCEPI să fii pregătit. Și EȘTI pregătit, când deși ești conștient că intri
într-o bătălie care te depășește, mergi înainte încrezându-te clipă de clipă
în HARUL DIVIN care te va călăuzi și proteja la fiecare pas. Și în fiecare
dimineață cât vei fi păstor vei striga cu disperare către cer: Doamne, ai
milă de mine, păcătosul și ajută-mă să cârmuiesc turma ta spre Tine! Dă-
mi lumină, dă-mi călăuzire, dă-mi curaj, dă-mi echilibru!!! Păstorul care
se scoală dimineața liniștit, își face cafeaua, se uită pe agendă, studiază, își
face predica, planifică calendarul Bisericii....cu siguranță că NU ȘTIE
ÎNCĂ în ce luptă spirituală a intrat, și dovedește că se încrede în propriile
cunoștințe teologice, în propria sa înțelepciune, în experiența acumulată
până atunci, în propria sa voință. Și pentru că NU va cere HAR, va avea
puțin har în acea zi, și lucrul cel mai rău este că va promova (fără să își
propună!!!) lipsa de har în acea comunitate.
 Ruptura între generații și neglijarea formării de ucenici prin relații – noii
lideri care trebuie să ducă mai departe lupta harului, trebuie FORMAȚI de
actualii lideri. Și această formare durează mult timp și este relațională,
după modelul dat de Însuși Mântuitorul. Dacă liderii duhovnicești ai
Bisericii, vor fi prea ocupați cu predicarea, cu rugăciunea, cu scrierea de
cărți, cu activitățile din Biserică, cu păstorirea oilor bolnave, cu
evanghelizarea și vor neglija investiția de tip relațional în potențialii lideri
mai tineri, ei vor lăsa în urmă o generație fără păstori duhovnicești. Și
modelul harului se învață așa de greu. Ucenicii erau lângă HARUL
ÎNSUȘI și au învăţat atât de greu trăirea prin HAR. Dacă Mântuitorului i-a
luat 3.5 ani să formeze niște lideri ai harului, cât timp trebuie să ia unui
prezbiter al harului să ÎNVEȚE un tânăr din următoarea generație să
trăiască PRIN har?

b) Partea prezbiterilor și a Bisericii

Atât prezbiterii cât și Biserica trebuie să fie conștientă de cele trei atacuri de mai
sus, și să răspundă cu responsabilitate.
 Caracter mai presus de dar – Nu îi vom cunoaște după DARURILE lor, ci
după ROADELE lor. Biserica nu este o instituție, o sală de spectacol, ci
este un Trup viu aflat în mijlocul unui război spiritual. De aceea,
caracterul trebuie să fie valorizat mai mult decât darurile. Nu înseamnă că
darurile nu sunt importante. Nu e bine să predici dacă nu ai darul să înveți
pe alții. Dar dintre un om cu caracter cu mai puţin dar oratoric, și un om cu
mare dar oratoric, dar cu un caracter îndoielnic, Biserica trebuie tot timpul
să aleagă prima variantă. Să trăiască prin CREDINȚĂ, chiar cu zone de
Ev. Matei
 220

slujire neacoperite, și să se roage Domnului să scoată la vremea Sa oameni

atât cu caracterul cât și cu darul potrivit!
 Promovarea noilor prezbiteri – înseamnă să desființăm facultățile de
teologie? Nu! Ele își au rolul lor și vremea lor. Dar acestea pot fi un
AJUTOR și nu trebuie să SUBTITUIE principiile din 1 Timotei cap.3, de
aceea este de recomandat ca cei care vor să devină păstori să facă mai întâi
o facultate laică și să lucreze o perioadă în mediul laic. În acest timp să se
implice ca voluntar în slujirea Bisericii și să ia testul timpului, relațiilor și
încercărilor și să fie confirmat de un Trup viu. Biserica ar trebui să fie
adevărata universitate. Ea ar trebuie să aibă toate resursele de care are
nevoie un potențial păstor pentru a deveni păstor. Actualii păstori trebuie
să fie mentori spirituali și să învețe calea harului și apoi toate domeniile
importante care se învață la facultate (cunoașterea Bibliei, consiliere
pastorală, istoria Bisericii, curente teologice, relația cu cultura,
omiletică..). O Biserică vie și matură găzduiește toate aceste resurse și va
face absolut inutilă participarea la o facultate teologică. Dar din păcate,
multe Biserici nu oferă un asemenea cadru și atunci o facultate de teologie
poate deveni necesară. Facultatea de teologie din acest punct de vedere
poate să își propună ca și scop propria ei dispariție. Și anume poate să își
propună să ajute Bisericile să devină adevăratele facultăți de teologie, VII
și mai eficiente decât o simplă facultate. Dar oare mai credem în minunea
care este Biserica (Efeseni 4)? Biserica ca trup în care taina devenirii are
loc sub cârmuirea Duhului! Lucrările para bisericești (organizații de
misionari, facultăți de teologie etc.) apar când Biserica neglijează
împlinirea anumitor funcții și sunt importante. Dar acestea să nu uite două
mari pericole:
o Tendința de a deveni un SUBSTITUT pentru Biserică
o Tendința de a fi înghițită de LAIC din pricina faptului că operează
într-un sistem, într-un cadru instituțional (facultățile celebre de
astăzi au fost inițial facultăți de teologie, fondate pe principii
creștine...dar au ajuns să fie laicizate întru totul...)

C) Bătălia pentru relația prezbiteri-comunitate

a) Miza:
Harul nu se transmite doar prin predici, ci prin modele vii într-un cadru
relațional. Cartea 1,2 Împărați ne-a deschis mintea să înțelegem dinamica
relației împărat-popor care ne avertizează asupra importanței dinamicii relației
prezbiteri-Biserică. Prezbiterii învață harul pe Biserică, și Biserica învață harul
pe prezbiteri, iată provocarea. Cel ce va încerca să rupă legătura dintre
Ev. Matei
 221

prezbiteri și Biserică- prezbiterii să fie undeva SUS, inabordabili, inaccesibili,

undeva în sferele lor înalte, în turnurile de fildeş, și comunitatea undeva în altă
lume.

b) Partea prezbiterilor și partea Bisericii:

Prezbiterii trebuie să învețe Biserica calea harului, și să își facă partea ei.
Trebuie să învețe Biserica să îi ajute în această bătălie și să îi ofere și libertatea
să vegheze asupra lor. Biserica trebuie să respecte autoritatea prezbiterilor, dar
are și dreptul să vegheze asupra lor. Prezbiterii trebuie să dezvolte relații
apropiate cu cei din comunitate, relații frățești, care să încurajeze pe cei din
comunitate să le ofere feed-back, să comunice cu ei, să îi mustre în dragoste
pentru lipsa lor de har, pentru semințele legaliste din viața lor. Biserica trebuie
să se supună prezbiterilor, dar și prezbiterii trebuie să învețe să asculte de
vocea Bisericii. Între prezbiteri și comunitate trebuie să fie o relație
FRĂȚEASCĂ, de familie, de încurajare reciprocă, de veghere reciprocă.
Prezbiterul trebuie respectat pentru poziția de autoritate pe care o deține, dar în
același timp să rămână un frate în comunitate. Petru este un exemplu minunat
în acest sens. (De analizat relația dintre Petru și comunitatea din Ierusalim din
Fapte 11:1-18. Frații îl trag la răspundere pe marele „PAPĂ” Petru pentru că a
intrat în casa lui Corneliu. Petru nu se simte jignit de mustrarea lor, ci le
argumentează acțiunea sa, iar frații ascultă cu smerenie și laudă pe Domnul că
a dat și Neamurilor pocăința.)

D) Bătălia pentru predicare/învățătură

Mesajul harului trebuie transmis Bisericii și următoarei generații. El trebuie

transmis prin viața prezbiterilor, dar și prin învățătura dată de aceștia. Harul trebuie
predicat cu CLARITATE. Pentru aceasta trebuie avute în vedere următoarele
aspecte:
 Urmând exemplul predicii de pe munte și al învățăturilor din
Evanghelie, trebuie să se predice în MOD EXPLICIT asupra
pericolului legalismului și al neprihănirii personale, dar și asupra
soluțiilor pentru a învinge acest pericol.
 Trebuie EVITAT limbajul de lemn, stereotipurile de limbaj religios,
repetarea formulărilor. Există pericolul de a aproba cu mintea doctrina
harului, și de a trăi în afara harului în viața de zi cu zi. De aceea, e
nevoie mereu de imagini noi, de formulări proaspete, șocante care să
spargă tiparele prestabilite, și să ne scape de capcana autosuficienței
teologice. Când cineva spune de la amvon: „Mântuirea e doar prin
har”, noi vom spune cu toții: „O, da știm acest lucru!” Mântuitorul,
Ev. Matei
 222

deși rămâne fidel învățăturii Vechiului Testament, vine cu IMAGINI

NOI, cu paradoxuri logice, cu formulări ȘOCANTE tocmai pentru a
putea transmite un mesaj VIU unor minți saturate de informații
teologice. Harul trebuie predicat cu CREATIVITATE și originalitate.
Mesajul rămâne același, dar formele trebuie să fie noi, proaspete.
 Ba mai mult, harul trebuie APROFUNDAT. Fațetele harului sunt
nesfârșite. Fiecare fațetă trebuie scoasă la lumină prin formulări
originale care să ajute Biserica să înțeleagă cât de puțin cunoaște harul
și să o provoace să aprofundeze această mare taină.
 Trebuie făcută în predicare legătura clară între teologia harului și
practica harului. Mântuitorul a venit cu exemple precise, concrete din
VIAȚA lor de zi cu zi, pentru a desconspira pericolul legalismului. El
a adus aceste exemple DUPĂ ce a pus temelia teologică a predicii
Sale, dar nu a rămas în sfera formulărilor abstracte, teoretice, pe care
le putem așa de ușor aproba cu mintea, fără să le aprobăm și cu viața
noastră. O predică nu înseamnă un șir de exemple, dar ilustrațiile din
viața cotidiană a ascultătorilor sunt OBLIGATORII pentru ca mesajul
să aibă IMPACT!
 În predicare, trebuie să se facă distincția clară dintre neprihănirea
primită în Hristos și procesul rodirii în El, despre relația dintre cele
două, rolul distinct al celor două, precum și despre tendința firească de
a adăuga roadele vizibile din viața noastră peste neprihănirea nevăzută
primită în dar de la Hristos.Un aspect cheie este modul în care
predicarea va DEFINI înaintea comunității VOIA LUI DUMNEZEU
pentru credincios. Auditoriul predicilor cum va răspunde la întrebarea
cheie: ce așteaptă Dumnezeu de la viața ta? Dacă voia lui Dumnezeu
este definită ca respectarea unor reguli precise, acest lucru este un
teren propice pentru înflorirea legalismului. Voia lui Dumnezeu
trebuie definită ca:
1. STANDARD DIVIN , și anume a TRĂI ca Hristos,
având ca MOD de VIAȚĂ Cristic, a răspândi mireasma lui
Hristos în diferitele contexte ale vieții, a ÎNTRUPA
desăvârșirea în orice situație de viață. Iar aici nu trebuie făcut
nici un compromis. A predica voia lui Dumnezeu pentru viața
credinciosului înseamnă a predica o Persoană, înseamnă a-L
predica pe Hristos în toată frumusețea și splendoarea LUI! Și
trebuie predicat cât mai des, pentru ca mereu comunitatea să își
dea seama CÂT de DEPARTE este STANDARDUL și CÂT
de MULT mai este de schimbat, și deci câtă mare nevoie de
HAR avem!
Ev. Matei
 223

2. PROCES DINAMIC ȘI CRESCÂND al rodirii.

Este un proces operat prin har de Duhul Sfânt. E un proces. Nu
poți să te vindeci peste noapte de bolile spirituale, nu poți
deveni peste noapte asemenea lui Isus. Ci intri într-un proces
dinamic al rodirii, plin de suișuri și coborâşuri, de biruințe și
greșeli, dar în care ni se cere să perseverăm îN CREDINȚĂ, în
credința că schimbarea este spre binele nostru și e posibilă nu
prin noi, ci prin har. Semnul obligatoriu este CREȘTEREA ca
mod de viață spre desăvârșire.
3. Transformare a întregii vieți care pornește tot
timpul DINLĂUNTRUL NOSTRU. Accentul trebuie pus mai
întâi pe motivație, atitudini, gânduri, dorințe, pe adâncimile
ființei, pe curățirea vasului dinlăuntru, și apoi pe transformările
concrete comportamentale.
4. Proces în care RESTUL e o normalitate.

1. Bătălia pentru inima Bisericii

Chiar dacă prezbiterii își fac toată partea lor, nu înseamnă neapărat că
Biserica va trăi prin har. Fiecare mădular în parte trebuie să aleagă calea cea
îngustă. Bătălia se va da în fiecare zi pentru inima fiecăruia. Prezbiterii creează un
cadru al creșterii prin har. Biserica este responsabilă pentru ceea ce face cu această
ofertă!

2. Bătălia pentru legătura dintre generații

Am tot adus în discuție până acum legătura dintre generații. Aici pare a fi
o taină și o cheie pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Cartea 1,2 Împărați
ne-a deschis mintea asupra importanței legăturilor dintre generații. Aici sunt niște
legități spirituale pe care cel rău le-a folosit mereu în defavoarea poporului lui
Dumnezeu. Nu găsim în toate istoria lui Israel două generații credincioase una
după alta, și mai ales faptul ca o generație credincioasă să fie urmată de o generație
ȘI MAI CREDINCIOASĂ! După o generație credincioasă mereu urmează UN
DECLIN!!! În istoria Bisericii se pare că se repetă acest tipar al declinului.
Trezirile spirituale se sting și nu se amplifică în următoarele două generații. În
jumătate de deceniu se întâlnesc trei generații: bunici, părinți, copii. Diavolul
folosește legitățile spirituale dintre generații pentru uciderea harului. Dumnezeu ar
dori să folosească aceste legități pentru amplificarea harului. În lumina celor scrise
sub titlul Predica de pe munte și grăbirea venirii Domnului, emit următoarele
ipoteze:
Ev. Matei
 224

 Diavolul vrea să folosească legăturile dintre generații (bunici-părinți-copii)

pentru uciderea harului din orice Biserică locală.
 Dumnezeu vrea să folosească legăturile dintre generații (bunici-părinți-
copii) pentru amplificarea harului în Bisericile locale și grăbirea (sau
facerea posibilă) a venirii Lui.

Aici trebuie să fie o taină, o mare taină. Misiunea lui Ioan Botezătorul
confirmă acest lucru. Iată cum se încheie Vechiul Testament:
 „Aduceți-vă aminte de Legea lui Moise, robul Meu, căruia i-am dat în
Horeb, rânduieli și porunci, pentru tot Israelul! Iată, vă voi trimite pe
proorocul ILIE, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și
înfricoșată. El va ÎNTOARCE inima părinților spre copii, și inima
copiilor spre părinții lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu
blestem!” (Maleahi 4:4-6)

Oare cum ne-am aștepta să fie definită lucrarea celui care în duhul și puterea lui
Ilie avea să pregătească venirea lui Mesia? Cu siguranță că este o surpriză modul în
care Dumnezeu definește scopul lucrării noului Ilie: El va întoarce inima părinților
spre copii și inima copiilor spre părinți. Aici trebuie să fie o mare taină. Această
expresie poate să pară interesantă. Dar după ce studiezi 1,2 Împărați, înțelegi că
este mai mult decât interesantă. Ea trimite la o bătălie spirituală teribilă în care mai
mereu a câștigat cel rău și anume: legătura dintre generații în cadrul poporului lui
Dumnezeu. Acest element al lucrării lui Ioan Botezătorul este unul VITAL. De
aceea îl găsim reînnoit și în Noul Testament în mesajul îngerului:
 „Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme, Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost
ascultată. Nevastă-ta Elisabeta îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele
Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor
bucura de nașterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici
vin, nici băutură amețitoare, și se va umplea de Duhul Sfânt încă din
pântecele mamei sale. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul,
Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui
Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii, și pe cei neascultători la
umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un
norod bine pregătit pentru El.””
(Luca 1:13-17)

Cât de importantă trebuie să fie legătura dintre generații dacă Dumnezeu îi dă lui
Ioan puterea duhului lui ILIE cu acest SCOP precis: să întoarcă inimile părinților
spre copii???? Emit următoarea ipoteză: semnul sănătății spirituale maxime a unei
Bisericii locale este când harul se AMPLIFICĂ (în comunitate) și nu se
Ev. Matei
 225

diminuează de la o generație la alta! Astfel, bunicii sunt credincioși, părinții și mai

credincioși iar nepoții și mai credincioși!!! Și emit următoarea ipoteză: Atunci
când în Bisericile locale se câștigă bătălia spirituală a legăturilor dintre generații,
harul amplificat astfel, va câștiga bătălia în văzduh și va face posibilă ducerea
Evangheliei la marginile pământului și reîntoarcerea Domnului pe norii cerului.
Dar cel rău seduce Biserica cu tot felul de alte bătălii și o defocalizează de la
adevăratele lupte. Iar adevăratul război este transformarea comunității celor
credincioși, după chipul lui Hristos, prin har și amplificarea acestui har și acestei
transformări prin legăturile dintre generații. Preocuparea bunicilor pentru părinți și
pentru nepoţi, preocuparea părinților pentru copii, și preocuparea copiilor pentru
părinți și bunici, va amplifica HARUL și pentru bunici și pentru părinți și pentru
copii! Dar cel rău a sedus Biserica prin apropierea legăturilor cu statul și apoi i-a
făcut el agenda bătăliilor spirituale. Iar Biserica mai mult a REACȚIONAT decât a
acționat. Adusă în ringul principal al tensiunilor istorice, Biserica și-a concentrat
energiile în tot felul de bătălii teologice și filozofice, reacționând la tot felul de
CURENTE. Nu că nu ar fi trebuit să reacționeze la acestea, dar a trăit prin reacție
și a neglijat adevăratele bătălii. Bătălia a fost sedusă de ideea unui stat creștin, a
unei societăți creștine, a influențării țărilor de sus în jos, și a neglijat bătălia la
nivelul Bisericii locale, la nivelul transformării prin har după chipul lui Hristos și
la nivelul legăturilor dintre generații. Aceste lucruri trebuiau făcute, iar celelalte
făcute lăsate nefăcute. Biserica a crezut că dacă câștigă pe scena puterii politico-
religioase, bătăliile doctrinelor și ideilor, va câștiga și RĂZBOIUL. Acele bătălii
sunt importante, dar își au locul lor și nu trebuie să substituie adevăratele bătălii.
Adevăratele bătălii se câștigă în văzduh, și adevărata forță a Bisericii este
întruparea lui Hristos pe pământ prin taina vie a Bisericilor locale! Dar sunt uimit
citind istoria Bisericii, cum din umbră ALTCINEVA face agenda bătăliilor unei
Biserici dezorientate și defocalizate care trăiește mereu și mereu prin apărare și
reacție. Și acest altcineva este expertul în înșelăciune, Lucifer. Oare nu a încercat
așa şi în Fapte 6? Apostolii au răspuns provocărilor stârnite de certurile interioare
ale Bisericii FĂRĂ să se lase defocalizați de la punctul central al lucrării lor:
rugăciunea și Cuvântul! Ce tactică inteligentă: făcând lucruri bune să fii
defocalizat de la PRINCIPALELE bătălii spirituale la care te cheamă Dumnezeu!
Cine face agenda bătăliilor spirituale ale Bisericii locale? Hristos, prin Cuvântul
Său, sau diavolul, prin atacurile lui ce urmăresc defocalizarea noastră? Trăim prin
reacție sau prin acțiune? Privim la predica de pe munte și la epistolele către
Biserici și vedem că principalele bătălii ale Bisericii sunt legate de:
 Creșterea comunității în asemănarea cu Hristos prin harul revărsat din
belșug de Dumnezeu prin cunoașterea Sa și prin taina vie a relațiilor din
Trupul lui Hristos!
 Creșterea acestui har prin câștigarea legăturilor dintre generații!
Ev. Matei
 226

 Acest lucru va duce la o bună mărturie către lume, la deschiderea de porți

pentru Cuvânt, la ducerea Evangheliei până la marginile pământului!
Aici trebuie focalizate energiile Bisericii și ale liderilor acestora. Aceste lucruri
trebuie făcute, iar celelalte lăsate nefăcute!
Revenind la bătălia legăturilor dintre generații. Cel rău a distrus prima creație
lovind în prima familie. Legătura dintre Adam și Eva, și apoi dintre Adam, Eva și copiii
lor trebuia să ducă la umplerea pământului cu slava Sa. Cel rău a folosit aceste legături
pentru a umple pământul cu chipul său. A câștigat-o pe Eva, apoi prin legătura dintre ea
și Adam, l-a câștigat pe Adam de partea lui. Apoi, prin legăturile dintre Adam, Eva și
copiii lor a transmis păcatul următoarelor generații. Cel rău a învins prima creație lovind
în familie și în legăturile din aceasta. Oare e de mirare că face la fel cu a doua creație
(Biserica)? Noul Testament acordă o atenție specială atât familiei, cât și legăturilor dintre
generații considerate atât din punctul de vedere al vârstei spirituale (vezi legătura dintre
Pavel și Biserica din Tesalonic) cât și al vârstei biologice (vezi Tit 2:1-8 etc).
Preocuparea părinților pentru copii are efecte benefice și asupra copiilor, dar și
asupra părinților. Iată câteva indicii:
o Bolile copiilor pot fi un indicator al fisurilor din viața părinților.
Falimentul mai vizibil din viața copiilor poate oglindi falimentul
ascuns din viața părinților. (Lenea spirituală a generației lui Iosua s-a
făcut vizibilă prin bolile copiilor lor.)
o Preocuparea părinţilor pentru copii atrage atenția asupra pericolului
religiozității. Preocupați de creșterea copiilor în har, vor fi atenți la cel
mai mare pericol cu care se vor confrunta copii lor: religiozitatea și
legalismul. Văzând acest pericol în viața copiilor, își vor aduce aminte
că același pericol îi vizează și pe ei.
o Copiii vor atrage atenția părinților cu privire la schimbările din istorie,
societate, cultură și vor conecta Biserica la bătăliile contemporane și o
va provoca să rămână relevantă. Copiii vor aduce aminte părinților
despre importanța relației cu cultura.
o Copiii vor aduce prospețime în Biserică prin întoarcerea la Domnul.
o Copiii întorși la Domnul vor putea atrage atenția asupra părinților cu
privire la anumite lucruri pe care părinții le neglijează. După cum
ochiul părintelui vede în viața copilului lucruri pe care copilul le vede
mai puțin, la fel și ochii copiilor văd în viața părinților lucruri pe care
părinții le văd mai greu.
o Prin SMERENIE se va crea o veghere reciprocă dintre generații.
Înțelepciunea părinților va veghea asupra naivității copiilor, iar
entuziasmul și credința copiilor vor veghea asupra plafonării spirituale
ale celor mai în vârstă. Ce minune trebuie să fie să vezi această
realitate într-o familie creștină și într-o Biserică locală. Cum două
Ev. Matei
 227

generații trăiesc în har, se îmbrățișează în har și își şi amplifică

reciproc harul prin această îmbrățișare sfântă!

Cu siguranță, punctul de plecare îl vom aștepta nu de la copii, ci de

la părinți. Și aceștia trebuie să nu lenevească asemenea generației lui
Iosua, ci să persevereze în transformarea spre desăvârșire pentru a
transmite următoarei generații harul viu și dinamic al relației cu
Dumnezeu și nu forme religioase și legalism. Și părinții au nevoie de
SMERENIE și să vadă în bolile copiilor, oglindirea propriilor falimente, și
de asemenea să asculte cu smerenie vocea copiilor. Vocea copiilor nu va
avea mare dreptate, dar adesea va fi vocea Duhului care va vorbi
părinților. Dar cum să asculți de copilul pe care l-ai alăptat, căruia i-ai
schimbat scutecele, și pe care tu l-ai învățat credința creștină? Poate să știe
el mai multe ca tine? Poate să vadă el mai bine decât tine? Răspunsul este:
uneori da! Căci copiii, prin nașterea lor din nou, devin frați în marea
familie a Trupului lui Hristos și trebuie tratați și CA FRAȚI, sau în primul
rând CA FRAȚI! Mă gândesc cu admirație la mama mea care, de când
aveam 14-15 ani îmi asculta descoperirile din Scriptură și îmi citea cu
consecvență comentariile! Atunci nu-mi dădeam seama de minunea ce
avea loc. Căci nu îmi dădeam seama că sunt mic. Acum, când am crescut
mai mare, mă gândesc dacă aș putea să fac și eu același lucru față de copiii
mei, față de cei mai mici? Biserica Neemia a luat naștere într-o familie în
care harul a triumfat asupra legăturii dintre părinți și copii. Biruința trebuie
continuată acum la nivelul familiei mai mari (Biserica însăși) și la nivelul
următoarei generații: părinți-copii-nepoți.
Prima generație dintr-o Biserică locală trebuie să vegheze ca harul
să se amplifice în următoarea generație. Privesc cu îngrijorare că a doua
generație (am în vedere deopotrivă vârsta biologică și vârsta spirituală)
care se ridică în Biserica Neemia, deși are resurse mai mari ca prima
generație, este sub ea ca râvnă, pasiune, dragoste, trăire. Este un MARE
SEMN de îngrijorare care ne atrage atenția că DACĂ NU facem ceva vom
pierde testul istoric al legăturilor dintre generații.
Către părinții spirituali și părinții biologici: mare atenție asupra
platourilor spirituale și mare atenție asupra îngrijorărilor pentru pâine! Aș
începe mai întâi cu îngrijorarea pentru pâine. Dacă diavolul defocalizează
liderii bisericii seducându-i spre bătălii sofisticate, diavolul defocalizează
restul Bisericii prin banala bătălie pentru pâine, serviciu, casă. Aici este
principala sursă de defocalizare pentru PĂRINȚI, copleșiţi de grija pentru
siguranța materială, nu mai au timp, energie pentru celelalte bătălii.
Pericolul platoului spiritual vizează atât membrii comunității, cât și liderii
Ev. Matei
 228

acesteia. Voi porni de la râvna lui David pentru Casa Domnului, pentru a
pune în discuție o RÂVNĂ care să ne țină mereu în priza harului și să ne
ferească de imensul pericol al platourilor spirituale. Iată ce spune David:
o „David a făcut următoarea juruință Puternicului lui Iacov: „Nu voi
intra în cortul în care locuiesc, nu mă voi sui în patul în care mă
odihnesc, nu voi da somn pleoapelor mele, până nu voi găsi un loc
pentru Domnul, o locuință pentru Puternicul lui Iacov.””
(Ps.132:2-5).
Liderii Bisericii locale și fiecare credincios ar trebui să spună: Nu voi intra
în cortul în care locuiesc, nu mă voi sui în patul în care mă odihnesc, nu
voi da somn pleoapelor mele PÂNĂ CÂND:
o Viața mea va ajunge la statura plinătății lui Hristos
o Voi cunoaște gloria lui Dumnezeu revelată în toate cele 66 de cărți
ale Bibliei
o Viața comunității mele va ajunge la statura plinătății lui Hristos
o Următoarele generații vor fi MAI credincioase ca noi
o Evanghelia va ajunge la capătul pământului
o Hristos va reveni pe norii cerului și va inaugura Măreața Sa casă
într-un pământ și cer nou.
Având aceste obiective în minte, nu vom avea niciodată TIMP să ne
odihnim pe acest pământ. Cum să ne odihnim când Casa Domnului nu
este încă finalizată? Casa Domnului va fi finalizată prin împlinirea
numărului deplin al neamurilor, prin pocăinţa lui Israel, și prin
inaugurarea Noului Ierusalim! Până atunci, ca David, trebuie să lucrăm
pentru finalizarea zidirii Casei Domnului!

3. Bătălie dintre forme și funcții, între sistem și trup viu

Legalismul va căuta mereu formele sfinte cu care să se autodefocalizeze

de la chemarea de a se transforma dinlăuntru. Aceste forme sfinte, vor deveni mai
sfinte, mai importante decât funcțiile pe care ar trebui să le slujească. De
asemenea, ele vor creiona profilul neprihănirii personale care va deveni mai
importantă decât neprihănirea cerută de Domnul. O dată cu crearea unor sisteme
instituționale, unui manual de reguli ale Bisericii, unor forme de organizare, și
unor forme rigide, legalismul va rodi cu spor în comunitate. Organizarea e
importantă, dar ea nu trebuie să intre în contradicție cu identitatea Bisericii ca
familie, ca trup viu. Formele sunt importante, dar ele slujesc funcțiilor care sunt
vitale și care nu trebuie schimbate. Formele de organizare și manifestarea a
Bisericii, trebuie să fie mereu ajustate noilor provocări cu care se confruntă un
Trup în creștere, într-o lume aflată în continuă schimbare. Formele care rămân nu
Ev. Matei
 229

se schimbă, devin periculoase, căci tendința firească a conștiinţei religioase

orientată instinctiv spre legalism va fi sanctificarea lor. De aceea, formele trebuie
schimbate și îmbunătățite cu înțelepciune și creativitate.

4. Bătălia pentru relația cu CULTURA

Relația cu cultura va rămâne o provocare pentru fiecare generație.

Legalismul orientat spre forme exterioare, se va separa de lume, va judeca lumea
păcătoasă, va vedea lumea ca o amenințare pentru propria neprihănire personală
construită cu atâta trudă. Va condamna formele de manifestare culturală cărora le
va opune formele sfinte ale Bisericii. Lupta se va da la nivelul formelor și nu al
esențelor. Deși își va pune cât mai multe bariere culturale față de lume, Biserica
legalistă va fi plină de spiritul lumii: de judecată, de bârfă, de certuri, de dezbinări,
de invidie, de afirmare de sine, de egoism, de iubirea lucrurilor materiale. Biserica
va respinge cultura în ansamblul ei, pentru că este din lume și produsul diavolului.
Biserica este chemată să nu își piardă identitatea și să se opună spiritului lumii, dar
să fie orientată spre răscumpărarea celor din lume. Biserica e chemată să fie
relevantă din punct de vedere cultural. Ea va folosi din formele de manifestare ale
lumii, dar va fi atentă să nu compromită adevărul. Va fi o provocare deloc ușoară.
Va fi ca mersul pe sârmă, dar parcă nu aceasta înseamnă calea îngustă? Cultura nu
va fi văzută în întregime ca rea sau păcătoasă. Harul general al lui Dumnezeu face
posibilă revelația generală a lui Dumnezeu. Deși cultura este plină de erori și
neadevăruri, ea include și adevăruri revelate de Dumnezeu prin creație celor
necredincioși. Evanghelia trebuie să răscumpere aceste adevăruri și să construiască
cu ele o punte de legătură și de dialog cu cultura și cu oamenii influențați de ea.
Biserica va fi interesată să cunoască și să înțeleagă cultura în contextul căreia își
desfășoară preoția. Da, va fi periculos, da, va fi ca mersul pe sârmă, da, se vor face
greșeli, dar uneori, formele și principiile seducătoare ale culturii vor aduce erori în
trupul lui Hristos, dar există loc de căință, de schimbare și de învățare. Biserica
care va umbla prin har și nu va fi leneșă în cunoaștere, va fi călăuzită de Duhul în
contactul necesar și periculos cu cultura și va găsi calea echilibrului, care va fi un
echilibru instabil în care va avea nevoie mereu de lumina harului. Bătălia din
relația cu cultura va fi permanentă și vor fi mereu și elemente NECLARE. Dacă
totul e clar în relația cu cultura, atunci cred că ne-am abătut de la calea îngustă a
umblării prin har care ne dă lumina treptat tocmai ca să ne țină dependent zilnic de
el. Pentru a putea răscumpăra adevărul divin din cultură, biserica trebuie să
cunoască foarte bine adâncimile Evangheliei. De asemenea, acest proces va duce la
aprofundarea Evangheliei ÎNSĂȘI. Îmbrățișarea dintre adevărul din revelația
specială (Scriptura) și cea generală (din cultură), va duce la o cunoaștere mai
profundă a adevărului. Uneori adevărul din revelația generală va atrage atenția
Ev. Matei
 230

asupra interpretărilor greșite ale Scripturii, iar adevărul din Scriptură, va atrage
atenția asupra erorilor din cultură. Biserica trebuie să fie adevărata Universitate
vie, în care tânăra generație să învețe CULTURA într-un mod autentic. Biserica
locală trebuie să fie interesată de filosofie, de literatură, de artă, de istorie, și să
ofere un cadru duhovnicesc pentru aprofundarea culturii. Dacă interesul față de
cultură nu va fi însoțită de o cunoaștere profundă a Evangheliei, atunci Biserica va
ajunge în cealaltă extremă. Dacă legalismul refuză dialogul cu cultura, libertatea
culturală fără har va conduce la un dialog periculos cu cultura. Fără har și
maturitate, Biserica va fi sedusă de frumusețea culturii și va discerne între adevăr
și eroare. Ea va înlocui formele legaliste cu alte forme mai relevante poate, dar
lipsite de ESENȚA pe care o poate da doar harul.

5. Relația cunoaștere-împlinire

Am amintit în comentariu de mai multe ori, tragicul pericol al separației

dintre teologie și trăire. Suntem capabili să studiem Evanghelia, să aprobăm cu
mintea, să o predicăm și altora, și să o neglijăm lamentabil în viața noastră de zi cu
zi, și aceasta fără să fim deloc deranjați de această cumplită disonanță, discrepanță.
Biserica a fost sedusă mereu spre lumea ideilor, a studiului, a informațiilor, a
teologiei ca informație, în a răspunde provocărilor intelectuale ale istoriei și
culturii. Și a excelat adesea. A fost preocupată de dogme, de doctrinele corecte, de
precizia găsirii adevărului teologic. Dar sedusă de acest tip de cunoaștere, a
neglijat partea de trăire. Dezbaterile despre HAR s-au sfârșit adesea cu certuri,
judecată, ură, întemnițări, exilări și chiar războaie!!!! Din pricina doctrinelor
adevărului, creștinii au prigonit pe alți creștini. Semnul cunoașterii autentice este
DRAGOSTEA. Cunoștința ÎNGÂMFĂ, duce la mândrie, judecată, dezbinare.
Cunoașterea de Dumnezeu duce la dragoste, acceptare, smerenie, toleranță,
deschidere, la unitate în diversitate. Biserica a fost sedusă de cunoștință și a
neglijat partea de împlinire. Biserica a fost adesea sedusă de cunoștinţă și a neglijat
cunoașterea de Dumnezeu care duce la schimbarea vieții și la dragoste. Scriptura a
devenit obiect de studiu și de dispută intelectuală, a devenit o platformă a afirmării
de sine pe tărâmul cunoașterii. Studierea Scripturii a condus spre doctrine corecte,
dar mai puțin către Dumnezeul cel viu și căile Lui sfinte. Biserica s-a luptat secole
pentru adevăr cu Scriptura în brațe, dar nu a văzut minciuna în care trăiește: sedusă
de relația cu statul a abandonat calea îngustă și strategia Bisericii locale ca
MINORITATE în mijlocul unei majorități OSTILE. În cele din urmă,
secularizarea conține și un mare BINE: readuce Biserica cu picioarele pe pământ:
suntem minoritari într-o lume ostilă Evangheliei, pe care trebuie să o cucerim prin
strategia discretă a Bisericii locale!

Ev. Matei
 231

Văzând acest pericol, Biserica nu trebuie să renunțe la excelarea în

STUDIU, dar să vegheze ca acest studiu să ducă la o cunoaștere prin DUHUL a
Dumnezeului celui viu și a căilor Sale, și această cunoaștere duhovnicească să
ducă la creștere în TRĂIRE. Hristos așteaptă ROADE vii. Prin aceste ROADE, se
va câștiga bătălia în văzduh și se va împlini numărul deplin al Neamurilor.
Creșterea în caracter, înseamnă și creștere în discernământ spiritual. Creșterea în
asemănare cu Hristos, înseamnă și creșterea în dragoste și creșterea în înțelepciune,
maturitate, discernământ. Este o creștere completă ce vizează întreaga ființă
umană: emoții, atitudini, minte, rațiune, relații, trăire.
Există mereu pericolul de pe muntele schimbării la Față, pericolul
rămânerii pe munte în sfera cunoașterii, și neglijarea luptelor din banalul cotidian.
Dar Hristos coboară de pe munte și vindecă bolnavii, umblă printre oameni, se
confruntă cu COTIDIANUL și îl preschimbă. Biserica trebuie să adore
cunoașterea, dar să își găsească desfătarea în partea de trăire, de împlinire. Cunosc
ca să împlinesc și împlinesc ca să cunosc! Psalmul 119 ne descoperă echilibrul
sfânt între cunoaștere și trăire/împlinire. Cunoașterea de Dumnezeu rodește
dragoste, dar roada este DRAGOASTEA!!! Pentru a fi sigur că nu suntem
defocalizați de la trăire prin însăși procesul cunoașterii, trebuie să veghem ca să ne
găsim MAI MULT la desfătarea în TRĂIRE decât în CUNOAȘTERE. Să fim mai
fascinați să trăim ca Isus printre oameni, decât să privim la frumusețea lui Isus pe
muntele schimbării la Față. Să fim mai dornici să trăim ca Isus, decât să Îl
contemplăm. Să fim mai pasionați să trăim ca Isus, decât să vorbim despre El.
Gloria vieții noastre să o vedem nu în ce cunoaștem despre Isus, nu în ce predicăm
despre Isus, ci în ce împlinim despre Isus în relațiile cu semenii, în trafic, la locul
de muncă, în familie, în VIAȚA trăită! Liderii Bisericii și Biserica trebuie să
APRECIEZE, să PROMOVEZE, să LAUDE, să VALORIZEZE trăirea ca Hristos,
mai mult decât cunoașterea și predicarea lui Hristos! Citiți Ps.119 și descoperiți
echilibrul dintre cunoaștere și împlinire și observați cum rodul final este
împlinirea!
o „Când URMEZ învățăturile Tale mă bucur de parcă aș avea TOATE
comorile!” (Ps.119:14)

Dumnezeu se bucură când Îl cunoaștem, dar bucuria Lui e maximă când împlinim
în viața noastră concret ce am cunoscut din El. Dacă bucuria Sa e maximă acolo, și
bucuria noastră trebuie să fie maximă în URMAREA poruncilor Lui! Când vom păstra
APOGEUL bucuriei noastre în împlinirea și nu în cunoașterea poruncilor Domnului, vom
fi feriți de pericolul schismei dintre teologia noastră și viața noastră. Ce ai alege între o
oră de studiu în cămeruță și între o oră petrecută în cadrul unui conflict din trafic, unde
Domnul e cu tine și unde poți întrupa gloria Sa? Oazele de odihnă în timpul de părtăşie
sunt binevenite și obligatorii, dar sufletul credinciosului trebuie să își GĂSEASCĂ
Ev. Matei
 232

desfătarea atunci când urmează învățăturile divine în contextele dificile ale vieții! Dacă
ne găsim desfătare doar în cunoaștere și nu și în trăire, și dacă ne găsim desfătarea mai
mult în cunoaștere decât în trăire, atunci încă nu suntem cu toată inima pe calea cea
îngustă a trăirii prin har! Ziua Domnului va fi grăbită nu prin CUNOAȘTERE, ci prin
TRĂIREA noastră în evlavie! De aceea, cel care iubește venirea Sa își va găsi desfătarea
în TRĂIRE, în slujire, în tensiunile complicate dintre oameni. Căci acolo nu va fi singur,
ci acolo Domnul va fi cu el, îl va ajuta să întrupeze Împărăția și să crească în această
întrupare.

Voi încheia comentariul despre predica de pe munte cu câteva gânduri despre

predicatori. Predica de pe munte a fost un discurs public rostit de Isus mulțimilor. Cu
siguranță că predica a fost rostită într-un context aparte, dar merită să observăm
caracteristicile acestei predici:
 Echilibru între NEVOIA subiectivă și ADEVĂRUL absolut. Predica
pornește de la NEVOILE spirituale ale auditoriului. Ea pornește de la
nevoile spirituale ale lui Israel. Isus nu doar proclamă pur și simplu căile
Domnului, adevărul și slava Tatălui. El proclamă adevărul într-un context
spiritual și ține cont de nevoile spirituale ale auditoriului. Isus Își cunoștea
auditoriul extrem de bine. El se adresează adâncimilor sufletului acestuia
și problemei lui fundamentale: idolul ascuns al neprihănirii personale. Ea
ajută auditoriul să își conștientizeze nevoile spirituale. Isus nu pornește de
la premisa că auditoriul își cunoaște nevoile, ci îl ajută pe acesta să își
identifice problema, să vadă unde se află în relația cu Domnul. Dar Isus
pornește de la nevoia lor, îi conduce către adevărul minunat despre
Dumnezeu și căile Împărăției Sale. Nevoia este un punct de plecare, dar nu
și un punct de sosire. Punctul de sosire este slava dumnezeirii.
 Echilibru între demascare și soluționare. Isus nu doar demască problema,
dar oferă și soluția. Predica Sa nu este axată doar pe partea negativă de
desconspirare a răului și păcatului din popor, dar și pe partea pozitivă de
revelare a soluției. El nu ne spune doar ce să NU facem, dar și ce să
facem. El nu doar nimicește, rănește și dărâmă. El face rana, ca apoi să o
vindece, El ia, ca apoi să dăruiască, El dărâmă, ca apoi să zidească.
 Echilibru între CE și CUM. El nu le spune doar ce să facă, dar și CUM să
facă ce este de făcut. El insistă nu doar pe rezultatul așteptat, ci și pe
proces.
 Echilibru între teologie și aplicație. Predica include elemente teologice
foarte profunde, dar și aplicații concrete pentru viața ascultătorilor. Isus
nici nu planează direct spre aplicații. Aplicația e vârful lăncii, dar lancea e
partea teologică. O predica cu impact, pornește de la profunzimea

Ev. Matei
 233

adevărurilor teologice, ca apoi să se avânte spre concretul din viața trăită a

ascultătorului.
 Echilibru între idee și ilustrație, între abstract și concret. Predica conține
afirmații teologice foarte profunde. Ele însă sunt apoi EXEMPLIFICATE
prin ilustrații simple, concrete, din viața cotidiană a ascultătorilor. Isus
alternează între IDEE și ILUSTRAREA ideilor în mod minunat. El
ILUSTREAZĂ ideile cu imagini concrete din viața lor, cu PILDE, cu
imagini din lumea de dincolo (cum va fi la judecată).
 Echilibru între profunzime și simplitate, între mister și claritate. Predica
conține elemente foarte clare, ușor de înțeles, pe care oricine din mulțime
le putea accesa. Dar predica include și elemente misterioase, mai puțin
clare, care provoacă inima la o meditare ulterioară și la căutarea unor
profunzimi ce nu pot fi accesate de la simpla ascultare a predicii. Predica
deci trebuie să includă și elemente simple și clare, cu care să plece oricine
acasă, dar și elemente foarte profunde și deci mai puțin clare, care să
provoace auditoriul să mediteze, să exploreze și după încheierea predicii.
 Echilibru între structuralism și flexibilitatea, spontaneitatea discursului.
Putem identifica o structură a predicii de pe munte. Ea are un scop, o
introducere, mai multe secțiuni, o încheiere. Ea este un discurs logic,
coerent. În același timp, în pofida structurii sale, observăm o spontaneitate
a discursului care ne dă impresia unui fluviu al revelației care curge către
auditoriu. Discursul este susținut de o structură logică, dar nu este
întemnițat de această structură. Structura slujeşte discursului și nu invers.
Discursul nu se combină cu structura acestuia. Ea se sprijină pe structură,
dar zboară prin dinamism și spontaneitate spre înălțimi ale spiritului care
nu pot fi înghesuite într-o structură rigidă și prea precisă.
 Echilibru între unitate și diversitate. Isus abordează o diversitate de teme
și domenii. Cu toate acestea, El urmărește un scop central, o temă centrală.
El nu este redundant din dorința de a rămâne fidel scopului și structurii
unitare a predicii, dar nici nu pierde această unitate printr-o diversitate
necontrolată. Diversitatea domeniilor corespunde diversității auditoriului
și nevoilor acestora, dar slujește scopului clar al discursului Său.
 Echilibru între prospețimea formelor, originalitatea imaginilor și
fidelitatea față de adevăr. Mântuitorul este fidel adevărului Vechiului
Testament. Dar îl prezintă în forme noi, originale, ocolind cât de mult cu
putință limbajul de lemn religios al vremii sale. El nu modifică adevărul
de dragul noutății, originalității. Dar transmite aceleași adevăruri în forme
noi, originale, și aceasta tocmai pentru a avea IMPACT. Am mai comentat
mai sus importanța prospețimii formelor.

Ev. Matei
 234

 Echilibru între afirmațiile șocante și cele ușor de acceptat de către

auditoriu. Mântuitorul vrea să șocheze un auditoriu care dormea din punct
de vedere spiritual. De aceea introduce afirmații șocante, care să
stârnească întrebări, revoltă, și să provoace auditoriul să evadeze din
mormintele lor teologice. Dar El nu ține auditoriul într-un șoc continuu. El
alternează afirmațiile ȘOCANTE cu afirmațiile ușor de acceptat de
cugetul teologic al auditoriului.
 Echilibru între abordare holistică și abordare simplistă. Mântuitorul nu
vrea să epuizeze subiectul, să spună tot despre subiect, tema predicii. El
rostește CEVA despre acesta. Dar rostește CEVA consistent despre
subiect. El rostește esențialul, cel mai relevant pentru nevoile auditoriului.
El nu Își propune să spună TOT, dar Își propune să spună ESENȚIALUL.
 ECHILIBRU în conținut și anticiparea tendinței auditoriului spre
extreme. Echilibru este cuvântul cheie al predicii. Am repetat de atâtea
ori până acum acest cuvânt. Acum discutăm despre echilibrul mesajului.
Mântuitorul cunoaște înclinația naturală a omului spre EXTREME. O dată
cu căderea, ființa umană s-a frânt, și-a pierdut echilibrul. De aceea, are o
predispoziție cronică spre extreme. În fața oricărei teme, oricărui subiect,
ființa se va DUCE INSTINCTIV SPRE O EXTREMĂ şi nu va prinde
echilibrul. De exemplu: dacă vorbim despre raportarea la lucrurile
materiale, pendulăm ușor între lene, iresponsabilitate și alipirea inimii de
bunurile materiale în numele hărniciei și responsabilității. Dacă vorbim
despre conlucrarea cu Domnul, pendulăm ușor între a nu ne face deloc
partea și a încerca să facem și partea lui Dumnezeu. Și putem exemplifica
tendința omului spre extreme în orice domeniu. Dar nu este domeniu mai
provocator pentru ființa frântă a omului decât înțelegerea harului. În fața
harului, omul se va înclina fie spre extrema complacerii și a transformării
harului în desfrânare, fie spre extrema legalismului și neprihănirii prin
Lege. Mântuitorul conferă un echilibru dumnezeiesc predicii de pe munte
ca să ferească auditoriul de cele două extreme și să îl conducă pe cale cea
îngustă a harului.
 Echilibru între NOUTATE și FAMILIARITATE. Mesajul Mântuitorului
descoperă auditoriului lucruri NOI despre Dumnezeu și căile Sale.
Dumnezeu este INFINIT. Dacă predicile repetă aceleași lucruri și nu
conduc spre fațete noi ale Dumnezeirii, ceva nu este în regulă. Dar predica
Mântuitorului nu este un șir de noutăți. El clădește NOUL pe familiar, pe
ceea ce auditoriul cunoștea deja.
 Elemente de UMOR. Este un element discutabil poate, dar este evident că
Mântuitorul introduce imagini care ne fac să zâmbim (vezi imaginea cu
bârna și cu paiul...).
Ev. Matei
 235

 Echilibru între CE a SPUS și CUM a SPUS. Până acum am analizat

CONȚINUTUL predicii, și am rămas uimiți de CONSISTENȚA și
ECHILIBRUL conținutului. Dar pasajul se încheie insistând pe modul
CUM a rostit Isus aceste cuvinte. Noroadele au rămas uimite de învățătura
Lui, căci El îi învăţa ca unul care avea putere (autoritate), nu cum îi
învățau cărturarii. Dacă aș recita predica de pe munte unui auditoriu care
nu a auzit niciodată conținutul ei, oare ce impact aș avea? Alături de
MESAJ a contat CINE l-a rostit și CUM l-a rostit. Viața noastră limitează
impactul predicării noastre. De asemenea, MODUL cum predicăm
(elementele oratorice) au importanța lor. Isus a fost PREDICATORUL
perfect, căci El era LOGOSUL întrupat. Noi nu putem decât să privim cu
smerenie la El și să învățăm de la Marele Maestru pe care nu-L vom
ajunge niciodată. Dar oare cum am putea călca pe urmele Lui? Oare cum
am putea construi un mesaj care să țină cont simultan de TOATE
principiile de mai sus (care cu siguranță nu epuizează nici pe de parte
tainele din spatele predicii de pe munte). Adevărul este că nu putem. De
aceea, avem nevoie de Duhul lui Dumnezeu și de mult exercițiu, de multă
perseverență în conlucrarea cu Duhul când predicăm.

Și deși mai sunt multe lucruri de spus, voi încheia aici comentariul predicii de pe munte,
căci mai avem de studiat și următoarele capitole. Voi încheia cu un gând vital. Poate prin
adevărurile predicii înțelegem tragedia din multe Biserici locale și cauza morții spirituale din
multe comunități, și avem impulsul să mergem să ne eliberăm frații din întunericul legalismului.
Dar să ne oprim. Căci predica de pe munte a fost rostită în primul rând pentru mine.
Comentariile de față le-am scris mai întâi pentru mine, le-am scris privind la legalistul din mine,
la neprihănirea mea personală, la proorocul mincinos din mine. Și cât de mare este BÂRNA,
Doamne! De aceea, nu uita că aceste rânduri le-am scris pentru mine și nu pentru alții. Iar din
punctul tău de vedere, care citești aceste rânduri, NU UITA că aceste rânduri au fost scrise în
primul rând pentru tine și inima ta. Și totuși, dacă nu vei uita că mai întâi trebuie să te lupți o
viață cu bârna legalistă din tine și vei dori să îi ajuți și pe alții, poți să o faci, nu greșești. Dar
mare atenție la AȘTEPTĂRI, căci harul sfârșește mereu prin a fi pironit pe o cruce. Puțini (din
Biserică) vor umbla pe calea îngustă, și MULȚI (din Biserică) vor fi seduși de calea largă. Acest
adevăr străbate întreaga istorie PÂNĂ în ziua judecății. Biserica este o minoritate în lume, iar
rămășița harului din Biserică este o minoritate în Biserică. Iar cei puțini, deși poate se vor înmulți
puțin, vor rămâne puțini și vor fi mereu prigoniți de cei mulți.

Capitolul 8

Ev. Matei
 236

8:1-34 Manifestarea autorității lui Isus și răspunsul credinței

Din cap.8 intrăm într-o nouă secțiune. Această secțiune urmează tiparul secțiunii
precedente: începe cu o parte narativă (8:1-9:35) și apoi se încheie cu un discurs (10:1-42),
discurs urmat de expresia cheie care pare să delimiteze secțiunile din Evanghelie (11:1).
Secțiunea pare să aibă două teme majore:

 Puterea sau autoritatea lui Isus

 și răspunsul oamenilor la această autoritate (credință versus contestare).

Mântuitorul rostește predica de pe munte și mulțimile sunt uimite de PUTEREA sau

AUTORITATEA SA. Isus era FIUL lui DUMNEZEU și din El emanau dumnezeirea însăși și
autoritatea pe care o însoțea. Vom analiza pe rând tablourile ce compun cap. 8 și vom analiza
problematica autorității lui Isus și a credinței umane, precum și diversele alte teme spre care ne
va conduce textul inspirat.

8:1-4 – Vindecarea unui lepros

Isus coboară de pe munte în mulțime și vindecă un lepros. Ce tablou minunat. Isus nu

rămâne pe munte, ci coboară. El nu este un teolog care rămâne în sfere înalte, în turnul său de
fildeș și care stă departe de suferințele și problemele oamenilor. Nu! Teologia lui Isus e cerească,
și Isus era cerul pe pământ, dar Isus a venit să slujească, să se apropie de labirintele leproase a
unor suflete decăzute. El este teologul care slujește, care intră în mocirla existenței noastre
ajutându-ne. El nu este un mare învățat și filosof care meditează toată ziua și impresionează prin
discursuri fascinante. El este teologul care păstorește, care slujește. El nu este desăvârșit doar în
predicare, dar și în practica slujirii. Aviz șoarecilor de bibliotecă. Un teolog autentic păstorește
sufletele pierdute, bolnave și rătăcite. Cine se refugiază în studiu și scrie o mulțime de cărți
extraordinare, dar nu stă printre oameni nu se face părtaș suferințelor lor, nu se face vulnerabil în
interacțiunea cu personalitățile dificile e departe de a urma modelul cristic. Isus a venit să
slujească. El trăia printre oameni, în mijlocul pericolelor aduse de interacțiunea cu inimile
bolnave și răzvrătite ale oamenilor. Acesta este modelul teologului autentic. Alt model nu există.
Noi putem inventa un alt model, dar el nu este aprobat de cer. De aceea iată, o mare întrebare: cât
timp petreci printre cărți și cât timp printre oameni? Dacă nu e un echilibru, atunci e o problemă.

Leprosul rezonează la autoritatea lui Isus. Doamne, dacă vrei, TU POȚI! Autoritatea și
puterea lui Isus se revelaseră atât de clar prin rostirea predicii de pe munte, încât leprosul nu
pune la îndoială că Hristos POATE. Singura sa întrebare este dacă Hristos VREA? În același
timp leprosul speră că Hristos vrea. Autoritatea și puterea divină a lui Isus nu ÎNSPĂIMÂNTĂ,
nu îndepărtează pe oamenii păcătoși, ci în mod paradoxal ÎI ATRAGE. Predica de pe munte a
fost un discurs în care ADEVĂRUL a desconspirat minciuna în care ei trăiau. Discursul a fost
DIRECT ȘI MUSTRĂTOR. Discursul a lovit în ce aveau ei mai scump: idolul neprihănirii lor
personale. Cu toate acestea, autoritatea lui Isus nu îi îndepărtează, ci îi atrage către EL. CUM a
Ev. Matei
 237

rostit Isus predica de pe munte? Isus a fost ferm și a rostit-o cu autoritate. Dar oare cu câtă
MILĂ, cu câtă dragoste și cu cât har a rostit-o astfel încât cel mai marginalizat din societate
(leprosul) este ATRAS de ISUS?

Predica de pe munte a fost rostită pentru a ne recunoaște statutul de păcătoși. Lepra era
un simbol al păcatului. Nu e întâmplător că tocmai un lepros este vindecat după rostirea predicii.
Dar predica de pe munte oferă și soluția: caută și vei găsi, cere și ți se va da. Capitolul 8 începe
cu două cereri care capătă răspuns. În capitolul 9 vor continua astfel de cereri. Și e extraordinar
în aceste capitole că ORICINE cere capătă, și TOȚI cei care caută, găsesc! Aceste tablouri
dezvoltă și ilustrează punerea în aplicare a SOLUȚIEI predicii de pe munte. Această SOLUȚIE
este exemplificată prin aceste tablouri. LEPROSUL nu fuge de Isus după rostirea predicii de pe
munte, ci fuge la ISUS și caută SOLUȚIA în ISUS. Cel care le-a arătat problema (ISUS) era și
soluția la problema lor. În ISUS era harul de care ei aveau nevoie.

Ce minunat este răspunsul lui Isus: DA, VREAU să fii curățit!!! El poate și El vrea. Aici
este temelia vindecării noastre. De aici pornește totul. El POATE și EL VREA, de aceea să
cerem ca să căpătăm, să batem ca să ni se răspundă. Hristos își manifestă puterea mai întâi în
domeniul vizibil al bolilor fizice. Dar apoi pasajul ne îndreaptă atenția asupra lumilor spirituale
și asupra bolilor spirituale. La fel cum Hristos poate și vrea să vindece orice boală fizică, El
poate și vrea să vindece orice boală spirituală. Dacă în prezent în domeniul bolilor fizice, El de
multe ori nu vrea să fim vindecați, în domeniul vindecării bolilor noastre sufletești EL VREA cu
siguranță! În acest domeniu putem fi 100% siguri de voia Sa! În acest domeniu, ORICE vom
cere vom căpăta! Am comentat în predica de pe munte că cel mai adesea vindecarea nu se va
face într-o clipă, ci într-un proces dureros asistat cu grijă de Duhul Sfânt. Dar EL POATE și
VREA să ne vindece! Ce veste minunată!

Isus se atinge de lepros. Ce imagine superbă. El se atinge fără să fie infectat de lepră, ci
atingerea Sa curățește lepra de pe cel bolnav. Noi suntem chemați să umblăm în lume, iar Hristos
ne asigură protecția Sa. El ne trimite în lume și ne promite că ne va proteja de spiritul lumii și că
Cel ce este în noi este mai mare decât lumea. Da, vom face multe greșeli în lume, dar ca mod de
viață și ca proces vom învinge spiritul veacului și ne vom păstra curați. Puterea lui Isus are
capacitatea să se apropie de LUME și SĂ o VINDECE fără a fi întinată de spiritul ei. Cu această
putere au fost trimiți apostolii către toate Neamurile ca să facă ucenici. Cu siguranță că urmând
exemplul lui Isus, trebuie să ne aducem aminte că noi nu suntem Isus și că urmăm doar ÎN MIC
exemplul Lui.

Isus îi poruncește leprosului să nu spună nimănui. Din context reiese totuși că trebuie să
spună preoților. Isus dă un test al ascultării leprosului. De asemenea, El nu dorește o reclamă
doar ca vindecător care să eclipseze mesajul Său. De asemenea, El vrea să transmită un mesaj
preoților: ca mărturie pentru ei. În cele din urmă predica de pe munte condamna autoritățile
religioase ale vremii. Acum Isus își arată respectul față de aceste autorități și față de autoritatea

Ev. Matei
 238

Vechiului Legământ. Isus, autoritatea supremă, respectă autoritatea Vechiului Legământ și

pozițiile de autoritate din poporul lui Dumnezeu. El îl trimite pe lepros să împlinească ce spunea
Legea cu privire la cel curățit de lepră (vezi legea despre curățirea de lepră din Levitic). Isus
condamna în cele din urmă teologia falsă a autorităților și nu autoritățile în sine. El nu vine să
schimbe ordinea din poporul lui Dumnezeu. El vine cu autoritatea Sa nu ca să dărâme, ci ca SĂ
VINDECE. Și oferta VINDECĂRII SALE este pentru toți: de la cel care se află la marginea
societății (leprosul), până la cel din vârful societății (preoții de la Templu). Isus, autoritatea
supremă nu se află în război cu autoritățile pământești din poporul lui Dumnezeu, ci cu teologia
lor falsă și cu lumile spirituale care le robeau. Cât despre autorități, le respectă și le oferă șansa
vindecării. El nu vine să înființeze un nou partid și să câștige puterea. El vine cu PUTERE ca să
vindece!

Vindecarea începe de la marginea societății, și mesajul este transmis de la baza piramidei

(leprosul) către vârf (preoții). Leprosul vindecat este chemat să respecte autoritățile puse de
Dumnezeu și să le transmită discret (de jos în sus) mesajul ofertei vindecării. Această imagine
adună esența strategiei divine cu privire la Biserica locală aplicată societăților dintre Neamuri.
Biserica locală nu este chemată să schimbe structurile de autoritate din societate, să preia puterea
și să influențeze societatea de sus în jos. Biserica este o mână de leproși vindecați care trebuie să
își depună discret mărturia în structurile de autoritate deja existente. Ce frumos ilustrează acest
principiu sfânt epistolele din Noul Testament. Credincioșii sunt chemați să rămână în starea în
care a fost chemați, să respecte structurile de autoritate din societate, și acolo unde sunt să
influențeze prin strategia discretă de a fi sare și lumină față de oameni. Este strategia lui Isus de a
fi om printre oameni, de a refuza schimbarea ordinii deja stabilite în societate de Dumnezeu. Isus
nu propune nici calea revoluției, nici calea politicii, nici calea legislativă. Oare nu putea prelua El
conducerea țării și să dea legi drepte și o direcție clară de sus în jos? Isus se află între cele două
legăminte. El respectă Vechiul Legământ, dar deja Îl inaugurează pe cel nou. Dar ar părea mai
simplu și mai eficient dacă am schimba societatea de sus în jos? Oare? Dumnezeu ne cheamă să
trăim prin credință și să ne încredem în eficiența strategiei sale care are în vedere lupta cu lumile
spirituale din văzduh. De la Constatin cel Mare încoace Biserica este sedusă de influențarea
societății de sus în jos. Așa se explică și ineficiența ei. Mântuitorul nu s-a dus să ia puterea
preoților de le templu și să exercite o influență de sus în jos. El a umblat printre oameni, a
vindecat leproși pe care i-a chemat să își depună discret mărturia în cadrul orânduirilor deja
existente. Biserica este însă mereu sedusă de exercitarea influenței de sus în jos. Dar nu este
strategia lui Isus. Și dacă nu este strategia lui Isus, ea nu este însoțită de puterea Lui. Și doar
puterea Lui poate câștiga bătălia din văzduh! Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii și
sângelui, ci împotriva domniilor și căpeteniilor. Nu regimurile ostile creștinismului, nu dialectele
necunoscute, nu legislația țărilor, nu statul, nu ideile filosofice și științifice, împiedică ducerea
Evangheliei la marginea pământului. Ci lumile spirituale spre care ne va îndrepta atenția și
capitolul 8. Noi nu ne putem lupta cu lumile spirituale. Doar puterea lui Isus le poate birui. Dar
puterea Sa se manifestă prin noi, doar dacă umblăm în căile Lui. A umbla în căile Lui înseamnă a
Ev. Matei
 239

respecta și strategia preoției date de El bisericii: încolo, fiecare să rămână CU DUMNEZEU în

starea în care fost chemat....

Hristos poate și Hristos vrea. Și este gata să-și exercite autoritatea pentru vindecarea
ORICĂRUI om. El nu întoarce spatele nici leprosului, nici unor autorități apostate. Întregii
societăți iudaice i se oferă harul vindecării. Hristos POATE și El VREA. Atunci ce lipsește?
Care este elementul care trebuie să întregească triunghiului harului? Care este partea umană?
Următorul tablou ne descoperă al treilea element: credința! Omul nu poate veni cu meritele sale,
căci nu le are. Omul nu poate veni cu voința sa de a face binele, căci această voință nu are nici o
șansă în fața firii pământești și a lumilor demonice. Leprosul nu a ascultat predica de pe munte și
apoi s-a dus să se vindece singur. El a venit la Isus. Harul vindecării era ÎN ISUS, și nu în sine.
Atunci dacă nu meritele omului, dacă nu puterea sa de a se schimba sunt elementul așteptat,
atunci care este acesta? Cum am mai spus: CREDINȚA!

8:1-13 – Vindecarea robului unui sutaș

Sutașul este dintre Neamuri, cel mai probabil roman. În primul tablou am văzut că harul
este disponibil pentru ORICINE din Israel, de la lepros până la preoții de la Templu. Dar când
Isus a promis în predica de pe munte: ORICINE cere capătă, a avut în vedere doar pe Israel sau
și pe Neamuri?

Tema Neamurilor este o temă cheie în Evanghelie. Matei nu așteaptă prea mult răspunsul la
această întrebare, și prin acest tablou ne arată că harul este LA FEL DE DISPONIBIL și pentru
Neamuri, iar Isus confirmă acest lucru cu vorbele Sale:

 Adevărat vă spun că nici în Israel nu am găsit o CREDINȚĂ așa de mare.

 Dar vă spun că vor veni mulți de la răsărit și de la apus, și vor sta la masă cu
Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor,

 Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde va fi plânsul și

scrâșnirea dinților.

Isus punctează cîteva lucruri fundamentale cu privire la credință în relație cu Neamurile

și Israel:

 CREDINȚA în El este SINGURUL lucru necesar și suficient pentru vindecare și

MÂNTUIRE.

 Nu apartenența etnică sau religioasă, ci doar CREDINȚA este lucrul care

operează mântuirea și întregește triunghiului harului care începe cu Hristos poate
și Hristos vrea.

 Această CREDINȚĂ poate fi exercitată și de Neamuri.

Ev. Matei
 240

 Neamurile, care nu sunt atât de mult ca Israel sub robia religiozității false și a
neprihănirii personale, au mai mare disponibiliatate de a crede în ISUS.

 Mântuirea obținută de Neamuri prin CREDINȚA în ISUS este aceeași mântuire

oferită lui Israel: neamurile care cred în Isus vor sta la masă cu Avraam, Isaac și
Iacov în împărăția lui Dumnezeu. Nu vor sta la o altă masă, nu vor primi o
mântuire și o răsplătire mai mică.

 Fiii Împărăției, nu vor fi mântuiți în virtutea faptului că sunt din poporul sfânt.
Dacă nu cred în Isus, ei vor fi aruncați în pedeapsa eternă.

 Deci DOAR credința în Isus întregește triunghiului harului, și această credință

este suficientă și indispensabilă pentru ORICINE atât Iudeu cât și dintre Neamuri.

De ce a strălucit așa de mult credința sutașului? De ce a strălucit mai mult decât credința
leprosului? De ce a fost așa de mare încât însuși Isus a fost MIRAT și a LĂUDAT această
credință. Iată câteva posibile motive:

 Sutașul era dintre Neamuri. El avea mai puține resurse decât cei din Israel, și
totuși a exercitat o credința mai mare ca cei din Israel. Deși i s-a da mai puțin, a
rodit mai mult!

 Sutașul nu cere pentru sine, ci pentru altul, care nu este un membru apropiat din
familie, ci un rob. Sutașul nu face o cerere motivată de o disperare legată de o
nevoie foarte personală. Sutașul exercită credință spre binele altuia. Este o
credință altruistă, împodobită de principala roadă a credinței autentice: dragostea.

 Sutașul nu se consideră vrednic ca Isus să intre în casa sa. Cei din Israel nu au
această problemă, căci se cred mai buni. Sutașul acceptă adevărul despre sine și
nu SE VEDE VREDNIC. Cu toate acestea CREDE că ISUS vrea să vindece pe
cei nevrednici. Este una să crezi în primirea vindecării când te vezi cu ceva
merite, iar alta să crezi același lucru când vezi că de fapt nu ai nici un merit.
Credința sutașului acceptă adevărul despre sine (lipsa meritelor) și este ancorată
DOAR în harul și îndurarea divină!

 Sutașul crede că Isus POATE vindeca de la distanță. În vremea de atunci era

musai ca vindecătorul să intre în contact cu cel bolnav. Gândiți-vă la așteptările
lui Naaman: credeam că se va înfățișa el însuși înaintea mea, că va pune mâna pe
rană, că va chema Numele Domnului... Sutașul vede în Isus mai mult decât un
OM, mai mult decât un om cu darul vindecării. El îl vede CUMVA deasupra

Ev. Matei
 241

lumilor îngerilor. El îl vede ca având autoritate peste ÎNGERI și capabil să

poruncească prin cuvântul Său îngerilor să-i împlinească voia!

Isus îi spune: facă-se după credința ta! Harul și puterea Sa sunt nelimitate. Credința
noastră este vasul prin care harul și puterea Sa nelimitată se revarsă limitat pe pământ. Cu cât
credința e mai mare, cu atât se poate revărsa o mai mare putere de har. CREDINȚA este tot ce ni
se cere și singura noastră parte. CREDINȚA va accesa harul divin care va opera în viața noastră
vindecarea, schimbarea, împlinirea voii divine, rodirea spre desăvârșire. Pe baza credinței, Isus
va trăi în noi și ne va da și puterea și înfăptuirea. Credința e o taină. Este ceea ce caută
Dumnezeu la noi. Nu avem nici merite, nici neprihănire, nici puterea de a face voia Sa. Israel
încerca să vină la Dumnezeu cu propria sa neprihănire. Dar Dumnezeu căuta la Israel credința.
Neprihănirea lor îi împiedica să exercite o credință autentică în Hristos. Am dezvoltat puțin tema
credinței când am comentat fericirile. Nu avem nimic în sine cu care să impresionăm pe Domnul
căci suntem vrednici de moarte prin păcătoșenia noastră. Dar cu toate acestea, disponbilitatea de
a crede, de a merge pe mâna lui Dumnezeu în pofida evidențelor vizibile potrivnice este un lucru
pe care Dumnezeu îl caută, care îi trezește mirarea, care Îl impresionează și pe care îl laudă și
apoi îl răsplătește cu o generozitate vrednică de Dumnezeu! Bătălia noastră nu este bătălia
neprihănirii în sensul de a deveni prin noi înșine mai buni pentru a-l impresiona pe Domnul, ci
bătălia CREDINȚEI. Și dacă această credință e autentică ea va opera în noi schimbarea mult mai
mult decât reușim noi din zbaterile voinței proprii.

8:14-15 Vindecarea soacrei lui Petru

Isus vindecă un lepros, robul unui sutaș dintre neamuri, și acum vindecă o femeie. Nu e
timp să vorbim de poziția femeii în societate, atât în cea iudaică, cât și în cea păgână. Istoric
vorbind, Isus are un rol cheie pentru reabilitarea femeii în societate. Isus SE ATINGE de lepros,
dar SE ATINGE și de soacra lui Petru. Ce altceva nou aduce acest tablou?

Matei nu mai insistă pe partea umană (credința) căci nu este menționată nici o cerere din partea
vreunui om. Hristos confirmă faptul că vrea și poate. Elementul de noutate este dat de REACȚIA
celui vindecat DUPĂ vindecare:

 Apoi ea s-a sculat și a început să-I slujească.

Iar Isus nu a oprit-o, căci aceasta era normalitatea; ca cel vindecat să își slujească
Salvatorul, ca cel vindecat să își slujească Creatorul. Ca să capeți vindecare trebuie să te așezi
prin credință sub autoritatea lui Hristos. Dar ce faci DUPĂ ce ești vindecat? Și ce așteptări are
Isus la tine după ce te-a vindecat? Tabloul ne sugerează răspunsul care va fi apoi detaliat de
următoarele tablouri: să RĂMÂI sub autoritatea lui Isus și să îi slujești!

Ev. Matei
 242

8:16-17 Exorcizări, vindecări și împlinirea Scripturilor

Sunt aduse în prim plan lumile demonice, lumile spirituale. Isus a vindecat până acum un
lepros, un slăbănog și o femeie cuprinsă de friguri. El și-a arătat autoritatea peste BOLILE fizice.
Acum își arată autoritatea peste LUMILE DEMONICE. Nu este timp să dezvoltăm subiectul dar
orice boală fizică este legată cumva de lumile spirituale. Căci, boala fizică este consecința
păcatului, și acolo unde este vorba de păcate și consecințele acestuia, sunt prezente și lumile
spirituale care au invadat creația prin PĂCAT. Și dacă uneori o boală este consecința directă a
unui păcat (vezi lepra lui Ghehazi), când nu este o pedeapsă divină, ea rămâne consecința
MĂCAR a păcatului adamic care a adus suferința și imperfecțiunea în creație. Și chiar când
boala este o încercare a celui mai neprihănit om, tot sunt implicate lumile spirituale (vezi cazul
lui Iov: Satana a lovit pe Iov cu o boală grea...). Deci fără să cădem în extrema de a da mai multă
atenție lumilor spirituale decât le dă Scriptura și de a ne aventura într-un exorcism iresponsabil
(exorcizăm tot ce mișcă și are suflare..), e bine de știut că Scriptura ne oferă un tablou complex
al ființei umane. Componentele biologice, psihologice și spirituale sunt foarte strâns legate între
ele și trebuie luate SIMULTAN în considerare.

Isus își exercită autoritatea asupra lumilor spirituale. Dar e mai mult decât atât. Isus își
exercită această autoritate în contextul ELIBERĂRII ființei umane. El nu arată pur și simplu că
este MAI PUTERNIC ca demonii, ci că poate elibera ființa umană de sub autoritatea demonilor.
Dar demonii au această autoritate DIN PRICINA PĂCATULUI. Pe ce bază își exercită Hristos
autoritatea Sa pentru a elibera pe om de sub lumile întunericului? Sutașul nu era VREDNIC, căci
era păcătos. Cum soluționează autoritatea lui Isus problema PĂCATULUI, cel care a adus bolile
în lume și a dat lumilor spirituale drept de stăpânire peste LUME?

Vechiul Legământ propunea ca soluție JERTFA. Leprosul vindecat de lepră trebuia să

meargă la Templu să aducă jertfă. Isus validează JERTFA ca soluție pentru păcat și îl trimite pe
lepros la Templu. Dar pe ceilalți nu îi mai trimite la Templu: unde este JERTFA în cazul
celorlați? Și aici Matei, inspirat, explică misterul aducând versetul din Isaia 53: El a luat asupra
Lui neputințele și bolile noastre.

În lumina morții lui Isus pe cruce, Matei privește vindecările din timpul vieții lui Isus altfel. El
înțelege că Isus nu trecea cu vederea păcatelor celor nevrednici și nu exercita un har ieftin, ci își
asuma VINA fiecăruia care avea să primească vindecarea. Cel vindecat pleca liniștit acasă, dar
ISUS își asuma în dreptul Său păcatele celui vindecat, păcate pe care avea să le poarte și să le
ispășească în trupul Său pe lemn. Matei operează din nou cu o altă viziunea asupra împlinirii
profețiilor. Isaia 53 se împlinește efectiv pe CRUCE, dar Matei vede profeția deja împlinindu-se
atunci când ISUS manifestă harul vindecării peste cei păcătoși. În acele clipe Isus ÎȘI ASUMA
CONȘTIENT rolul de JERTFĂ, și prin această asumare CONȘTIENTĂ El DEJA împlinea Isaia
53!

Ev. Matei
 243

Matei mai insistă pe un lucru: El, prin CUVÂNTUL LUI, a scos duhurile necurate și a
tămăduit.... Deși uneori era implicată și atingerea, puterea lui Isus se manifesta prin ROSTIREA
EFECTIVĂ, prin CUVÂNT? Oare de ce? De ce nu opera vindecările doar prin atingere sau doar
prin rugăciune în gând. De ce era mai mereu implicată ROSTIREA cu voce TARE? Iată două
posibile motive:

 Isus își demonstra dumnezeirea. El era Creatorul, același Creator descris în

Genesa 1. Or, în Genesa 1, creația a fost adusă în ființă prin CUVÂNT. Acum,
aceeași creație era RĂSCUMPĂRATĂ prin CUVÂNT. Cel care a creat lumea
prin Cuvânt își exercita autoritatea asupra Creației în Fiul Său tot prin CUVÂNT.
Isus itenționa această paralelă cu Genesa cap.1, căci El vroia să demonstreze că
este Fiul lui Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile! De data aceasta
Fiul a venit să răscumpere și să restaureze creația. Fiul, pentru a-Și demonstra
autoritatea Își va exercita autoritatea asupra TOT ce există: asupra bolilor,
demonilor, mării, iertării păcatelor, morții însăși... Isus își manifesta printre ei
autoritatea de Dumnezeu, de CREATOR. Și întreaga creație s-a plecat înaintea
Creatorului, dar vom vedea că la fel ca în Genesa, omului i se dă libertatea să
sfideze această Autoritate. Capitolele 8 și 9 trebuie înțelese în lumina Genesei 1-3.
Vom mai reveni la această paralelă.

 Isus respectă legitățile spirituale din războiul spiritual, și oferă un model viitoarei
Bisericii. ROSTIREA cu VOCE tare este o armă obligatorie în războiul spiritual
și în împlinirea mandatului Bisericii. Proclamarea Cuvântului, a Evangheliei este
vârful de lance în lupta spirituală. Cartea Fapte insistă pe această dimensiune. E
adevărat că proclamarea este vârful icebergului, a lăncii Bisericii și că în spate
este întruparea, unitatea, rugăciunea, dar fără VÂRF ascuțit ce eficiență are o
lance în război. Isus, prin modelul Său, atrăgea atenția asupra importanței
ROSTIRII cu voce tare a ADEVĂRULUI în războiul spiritual de pe pământ. Căci
lupta lui Isus nu era cu oamenii sau cu fariseii, ci cu lumile spirituale care
domneau peste inimile și viețile oamenilor!

Matei mai subliniază că Isus vindecă TOATE bolile. Nu există tip de boală care să nu
poată fi vindecată de Isus. Acest adevăr este valabil și în domeniul fizic și în cel spiritual.

8:18-22 Cum să urmăm pe Isus

Tabloul vindecării lui Isus pune în discuție ce se așteaptă de la om DUPĂ ce este

vindecat de Isus. Tabloul cu vindecarea soacrei lui Petru ne sugerează răspunsul: cel vindecat
prin autoritatea lui Isus este chemat să rămână sub autoritatea lui Isus. Dar ce înseamnă acest
lucru? În cele din urmă cine nu ar vrea să rămână sub autoritatea Celui care vindecă toate bolile
Ev. Matei
 244

și are putere peste toate lumile spirituale? Ai parte de protecție, ai parte și de glorie? Cine nu ar
vrea să aibă un prieten care are puterea să rezolve toate problemele?

De aceea multe noroade erau împrejurul Său. Oamenii vroiau să Îl urmeze. Dar Isus a
poruncit să treacă de cealaltă parte și să se despartă de noroadele care veneau după El. Oamenii
doresc să Îl urmeze, dar Isus nu vrea acest lucru. De ce? Întrebarea devine și mai clară atunci
când Isus REFUZĂ un om din mulțime care vrea să facă parte din ucenicii Lui. De ce refuză
Isus? De ce este așa de categoric?

Isus știe că oamenii nu au înțeles în ÎNTREGIME autoritatea Sa. Oamenii au văzut doar o
FAȚETĂ a autorității Sale, și de aceea Îl urmează fără să știe de fapt ce-i așteaptă. Isus este fidel
adevărului. El vrea ca oamenii să știe de la ÎNCEPUT ce înseamnă a-L urma. El nu vrea ca
oamenii să Îl urmeze în virtutea unor așteptări false. El este ONEST cu ei și vrea ca ei să
înțeleagă în totalitate ce înseamnă autoritatea Sa. Isus și-a manifestat până acum autoritatea
pentru a VINDECA și rezolva problemele oamenilor. Însă El își va manifesta această autoritate
și ASUPRA vieților lor, și aici e marea pricină de poticnice a ființei umane. Să analizăm dialogul
cu cei doi oameni.

Un cărturar se apropie de El și-I spune: Învățătorule, vreau să te urmez ORI UNDE vei
merge! E adevărat că a-L urma pe Isus înseamnă a-L urma oriunde merge El. Dar ce așteptări
avea acest cărturar? El a văzut lângă Isus un loc LINIȘTIT, un LOC CĂLDUȚ unde ești protejat,
unde ți se rezolvă problemele unde te bucuri de slava de care se bucură Isus, unde poți vedea
lucruri extraordinare (cine nu ar vrea să asiste la o minune?), unde poți învăța lucruri minunate!
Cine NU AR FI VRUT să Îl urmeze pe Isus?

Dar ce NU ȘTIA cărturarul? Cărturarul vedea în Isus un Învățător. El nu știa că Isus este
mai mult decât un Învățător. Un învățător are o autoritate peste discioplii săi, dar o autoritate
limitată pe care și-o poate exercita doar asupra unor zone din viața lor. Dar Isus era FIUL,
AUTORITATEA ABSOLUTĂ care avea să-și exercite autoritatea asupra ÎNTREGII vieți a
omului și asupra celor mai ascunse, adânci și intime zone ale sufletului, asupra viselor și
dorințelor celor mai ascunse, asupra gândurilor, sentimentelor, asupra fiecărui domeniu al
existenței.

De asemenea, cărturarul nu știa UNDE va umbla Isus. E ușor să spui unui Isus care vindecă,
scoate demonii și este ovaționat de mulțime: te voi urma oriunde vei merge! Dar poți spune
același lucru unui Isus care este respins, care este vândut de Iuda, care este cuprins de o tulburare
ca de moarte în Ghetsimani, care merge pe via Dolorosa, care este răstignit pe o cruce. A-l urma
pe ISUS oriunde merge El înseamnă a trece (în mic desigur) prin toate tipurile de experiențe prin
care a trecut El. Și vor fi și experiențe de dorit (când vindeci un suflet rănit prin puterea
Evangheliei), dar și experiențe dureroase (când ești tulburat în Ghestimani). Dar Isus nu își
împarte viața Sa în momente liniștite și momente mai puțin liniștite. Iată ce răspunde El:

Ev. Matei
 245

 Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului nu are unde-Și
odihni capul.

Oare la ce se referea Isus? Oare Isus nu a avut o casă în care a locuit până la 30 de ani?
Oare acum nu dormea nopțile? Oare nu dormea uneori chiar în case? La ce se referă expresia: nu
are unde-Și odihni capul? Isus dormea pe corabie. Deci textul nu se referă la odihna fizică.
Atunci la se se referă? Oare Isus nu avea și momente mai liniștite în lupta spirituală? Matei ne
spune că diavolul l-a lăsat până la o vreme. De asemenea, nu putem compara tulburarea din
Ghetsimani cum liniștea din inima lui Isus de pe muntele schimbării la Față. Deci, în lupta
spirituală și Isus se confrunta cu momente extrem de INTENSE (cele 40 de zile de ispitire,
Ghetsimani), și cu momente mai liniștite (când l-au slujit îngerii în pustie, la schimbarea la Față,
când stătea de vorbă cu copiii etc.). Avea parte de necazuri, dar și de mângâieri. Avea parte de
atacuri intense, dar și de atacuri mai puțin intense. Atunci la ce se referă când spune că Fiul
Omului nu are (nici măcar o secundă am putea interpreta noi) unde-Și odihni capul? La ce
ODIHNĂ se referea El?

Cred că la odihna și confortul pe care le căuta pe acest pământ cărturarul. Isus era în
PLIN război, în război permanent. El a venit să nimicească lucrările diavolului. Pământul nu era
deci un loc minunat și liniștit unde să își caute confortul și să își împlinească visele. Pământul era
pentru Isus un teatru de război. Era teritoriul stăpânit de INAMIC. El, FIUL Creatorului, venea
să REVENDICE creația din mâinile vrăjmașului. Și în acest război deși erau momente mai
liniștite NU ERAU PAUZE. Isus era mereu ținta vrăjmașului. Momentele mai liniștite erau
momentele în care cel rău plănuia un nou atac. Momentele mai liniștite erau momentele prin care
Cel rău urmărea să îl facă să se relaxeze, să lase garda jos, să uite de război, să scadă în vigilența
spirituală. Din acest punct de vedere, Isus nu avea momente de odihnă, de relaxare. Era într-o
permanentă VIGILENȚĂ spirituală. Și când dormea, și când mânca, și când mergea la o nuntă,
EL ERA ÎN RĂZBOI, știind că vrăjmașul poate ataca oricând. Atacul nu trebuia să îl ia prin
suprindere. Isus nu putea pur și simplu să ÎMBRĂȚIȘEZE perioadele de liniște și pace și astfel
să își iasă din formă, din poziția de luptă, din vigilența spirituală a celui gata să piardă tot și să
înfrunte orice tip de suferință. De asemenea, viața Sa era plină de confruntări cu lumile spirituale,
și sufletul Său era hăituit în fel și chip de ispitele diavolului. Bătălia era în INTERIOR. Bătălia a
devenit vizibilă în săptămâna patimilor, dar ea începuse de la nașterea Sa. De asemenea în acest
război, pentru a birui, Isus trebuia să urmeze în mod desăvârșit agenda Tatălui. El nu avea
propria Sa agendă, nu-și permitea luxul propriilor sale vise, dorințe, propriul Său confort.
Mâncarea Sa era voia Tatălui care însemna să fie DISPONIBIL mereu să meargă ORIUNDE îi
poruncea Tatăl pentru A SLUJI, pentru a lua cu asalt lumile ostile ale întunericului. Din acest
punct de vedere, El nu avea UNDE să își pună capul pe acest pământ. Era în mod desăvârșit un
STRĂIN și CĂLĂTOR căci doar așa putea birui. El nu Își putea alipi inima de nimic pământesc
căci ar fi fost folosit împotriva Sa în acest război. Toate gândurile de mai sus creionează o
atitudine interioară a ostașului din armata Domnului, precum și locurile extrem de dificile în care

Ev. Matei
 246

ajungi din pricina războiului spiritual. Metafora războiului ne ajută să înțelegem de ce Fiul
omului nu își putea odihni DELOC capul pe acest pământ:

 Era în război permanent.

 Trebuie să fie mereu în VEGHERE.

 Războiul presupune adesea momente de cumplit disconfort.

Deci cel care iubește pacea și liniștea, cel care fuge de probleme, cel care caută relaxarea,
cel care nu vrea să deranjeze și nu vrea să fie deranjat, cel care care caută un loc călduț în această
lume, cel care vrea un concediu permanent, cel care caută confortul său personal și vede lumea
ca un loc unde să își împlinească visele și dorințele, trebuie să stea cât mai departe de ISUS. Căci
a-L urma pe Isus înseamnă a intra alături de El în cel mai cumplit război din istoria eternității!

Iată câteva pasaje care ne arată ce atitudine trebuie să avem în inima noastră în orice
vreme și faptul că nu ne putem odihni pe acest pământ:

 Iată ce vreau să vă spun, fraților: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta
pentru ca cei ce au neveste, să fie ca și cum n-ar avea, cei ce plâng ca și cum n-ar
plânge, cei ce se bucură ca și cum nu s-ar bucura, cei ce cumpără ca și cum n-ar
stăpâni, cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea, căci
chipul lumii acesteia trece. (1 Cor.7:29-31)

 Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmați-vă și voi cu același fel de
gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârșit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea
care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci
după voia lui Dumnezeu. (1 Petru 4:1-2)

 Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit

peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă,
bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă
veseliți și la arătarea slavei Lui. (1 Petru 4:12-13)

A rămâne sub autoritatea lui Hristos înseamnă a părăsi locurile călduțe și confortabile și
să intri în zbuciumul, zbaterile și disconfortul unui război spiritual de proporții cosmice. Hristos
își exercită astfel autoritatea asupra confortului personal, asupra viselor, proiectelor noastre
pământești, asupra așteptărilor noastre, asupra dorințelor pentru pace și liniște ale sufletului
nostru. Autoritatea care ne-a dat vindecarea începe acum să ne ia și ne IA TOT ce avem, tot ce
ne leagă de acest pământ, cel mai mic obiectiv sau proiect pământesc în sine. Și ne ia tot PÂNĂ
nu mai rămâne NIMIC, până învățăm să nu ne odihnim nici o clipă capul pe acest pământ, până
Ev. Matei
 247

învățăm să ne trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima, având o singură dorință în acea zi: Hristos să
fie proslăvit fie prin viața noastră, fie prin moartea noastră. Și în fiecare zi să spunem: Doamne,
trimite-mă UNDE vrei Tu să mă trimiți, trece-mă prin ce veri TU să mă treci, poruncește-mi să
fac doar ce vrei Tu să fac! Astăzi am o singură MÂNCARE și dorință: să fac voia TA! Doar să
fii Tu cu mine și să mă păzești de cel rău! Orice așteptare, orice vis pământesc, orice proiect
personal în sine, la care ținem, care mai este ÎNCĂ al nostru și nu este sub autoritatea Domnului
este un PUNCT vulnerabil pe care cel rău îl va specula cu siguranță pentru a ne face să ne
TEMEM, să ne ÎNRGIJORĂM, să ne certăm cu Dumnezeu, să ne defocalizeze. Cel rău va fi
antrenorul nostru, căci el ne va ataca în toate aceste puncte vulnerabile și astfel ne va conștientiza
că sunt puncte vulnerabile și ne va împinge către Domnul să îi cerem eliberare. Atenție când
VISEZI. Visele pot fi periculoase. Sunt toate visele tale sub autoritatea lui Hristos? Este singurul
VIS acela de a-ți finaliza calea și slujba? Sunt toate celelalte proiecte/vise subordonate acestui
singur vis și sunt ele doar POSIBILITĂȚI de împlinire a marelui vis și nu obiective în sine care
te leagă de pământ? Cel care a înțeles chemarea de a-l urma pe Hristos, deși știe că va primi
însutit pe acest pământ și că alături de suferințe va primi și belșug de mângâieri, nu mai are
dreptul să viseze și să își dorească în sine, ci Îl lasă pe Domnul să hotărască CUM anume Îl va
mângâia.

Al doilea dialog este cu unul dintre ucenici. Acesta îl roagă pe Isus să-i dea voie să se
ducă să îngroape pe tatăl său. Se pare că tocmai primise vestea că tatăl său a murit și era chemat
de familie să meargă la înmormântare. Ce drept, nevoie mai legitimă decât aceasta ar putea fi în
viața unui om? Nu era un vis, o dorință, un moft, un bun material, un plan personal, un proiect al
vieții sale. Era ceva atât de legitim. Era vorba chiar de o responsabilitate de a merge la
înmormântarea celui prin care a intrat în această lume și de a fi alături de mama sa îndurerată, de
familia sa îndoliată. Personal, dacă nu aș fi mers la înmormântarea mamei mele, mi s-ar fi părut
O CRIMĂ. De asemenea, în acea clipă nu am putut considera pe nimeni din cei care nu au venit
la înmormântare ca fiindu-mi prieten sau apropiat. În acel moment mi-a fost clar, că cei care sunt
cu adevărat prieteni vor veni la înmormântare. Deci, dacă absența celor care se numeau prieteni a
fost percepută de sufletul meu ca un act de trădare, oare cum ar fi fost percepută de sufletul meu
propria mea absență la înmormântarea mamei mele? În cele din urmă cea mai legitimă durere în
această lume nu este durerea pierderii celor dragi? Nu plângi pentru o casă, pentru un vis, ci
pentru cel drag căruia Dumnezeu ți-a poruncit să-l iubești ca pe tine însuși și față de care însuși
Creatorul te-a alipit prin cele mai adânci legături emoționale! Cu toate acestea, răspunul lui Isus
la cererea ucenicului său este șocant:

 Vino după Mine și lasă morții să-și îngroape morții!

Este incredibil! Isus nu-l lasă să meargă la înmormântare și-i cere, dacă vrea să rămână
ucenicul Său, să continue să Îl urmeze! Hristos își exercită aici autoritatea peste cele mai legitime
nevoi, suferințe, responsabilități ale ființei umane. Deja începem să întrezărim a doua fațetă a
autorității Sale. Autoritatea Sa se manifestă pentru a ne da, dar și pentru a ne lua. Exemplul cu
Ev. Matei
 248

acest ucenic este șocant. Este ales din viața unui om cel mai legitim act, acela de a participa la
înmormântarea celui care te-a născut în această lume. Isus este cât se poate de clar: Eu îmi
exercit autoritatea și aici. Și dacă își exercită autoritatea și aici, atunci înseamnă că își poate
exercita autoritatea peste ORICE din viața noastră și își va exercita autoritatea peste ÎNTREAGA
noastră viață. Nu mai este nimic al NOSTRU. Ucenicul vine cu cea mai legitimă nevoie, durere
și responsabilitate și spune: dă-mi voie MAI ÎNTÂI... Isus îi răspunde: nu există un alt MAI
ÎNTÂI decât a Mă urma pe Mine. În Împărăția Mea există un singur MAI ÎNTÂI: să cauți mai
întâi Împărăția și neprihănirea lui Dumnezeu, să Mă urmezi pe Mine. Și dacă Eu te trimit cu o
misiune la înmormântare, te vei duce la înmormântare, și acolo vei căuta MAI ÎNTÂI Împărăția,
adică vei căuta slava Mea, îmi vei fi martor, vei căuta resturile din tine ce au nevoie de
vindecare, și APOI vei plânge pentru părintele tău. Și dacă Eu te trimit în acea zi în altă parte (
de exemplu o boală te obligă să fii în spital), tu te vei duce în altă parte și-Mi vei fi martor!
Textul nu ne învață să nu mergem la înmormântarea celor dragi, dar ne învață că PORUNCA și
MISIUNEA lui ISUS este mai presus de orice din viața noastră și că El ne poate cere să
renunțăm la orice din viața noastră și că trebuie să subordonăm ORICE din viața noastră misiunii
Sale. Când te căsătorești ești MAI ÎNTÂI martor al Său și ostaș în armata Sa și apoi mire. Când
mergi la înmormântare ești mai întâi ucenicul Său și apoi fiul care-și plânge mama. Când ți se
naște un copil, ești mai întâi slujitorul Său și apoi tatăl care se bucură de un nou născut. Aceasta
este o viziune completă despre autoritatea lui Isus, care este Autoritatea ultimă a Creatorului din
care, prin care și pentru care sunt toate!

Dar oare Isus nu empatiza cu suferința ucenicului Său? Dacă așa se raportează Isus la
ucenicul Său, atunci ai vrea să fii ucenicul lui Isus? Textul nu ne spune că Isus nu empatiza cu
ucenicul Său. Sunt alte pasaje care ne arată mila și compasiunea fără margini ale lui Isus. Cu
siguranță că lui îi păsa de durerea ucenicului Său, dar erau în ACEL moment lucruri MULT mai
IMPORTANTE. Isus nu doar își manifestă autoritatea peste cea mai legitimă nevoie a ucenicului
Său pentru că avea dreptul și pentru că vroia să ne dea o lecție cu privire la semnificația
autorității Sale, în acel moment era MAI IMPORTANT ca acel ucenic să meargă cu Isus, decât
să meargă la înmormântare. Era un moment istoric aparte, în care era o URGENȚĂ mai mare
decât mersul legitim la înmormântare. Voi da un exemplu. Avem un sat izolat. Triburile barbare
se adună pentru a nimici acel sat. Vine un salvator care știe planul triburilor barbare. Acestea
trebuie să apară din clipă în clipă, din oră în oră. Este o situație de urgență. Salvatorul este un
expert militar și selectează puținii bărbați în putere din acel sat pentru a pregăti strategia de
apărare a satului. În acest moment moare tatăl unuia dintre bărbați sau este programată
înmormântarea tatălui său. Ce este mai important în acel moment? Să fie alături de familia sa
îndoliată pe ultimul drum sau să participe la apărarea satului? Ce i-ar spune însăși familia sa să
facă în acele momente?

Problema noastră este că trăim prin vedere, și nu prin credință. Dar dacă dăm la o parte
cortina vizibilului și vedem războiul spiritual și iadul etern, atunci vom înțelege URGENȚA
momentului și de ce MISIUNEA primită de la Isus este MAI PRESUS de cele mai legitime vise
Ev. Matei
 249

sau suferințe din această viață. Poporul Israel era sub întunericul lumilor spirituale și mergeau cu
toții spre IAD, inclusiv familia ucenicului despre care vorbim. Prezența așa multor bolnavi și
demonizați în popor era OGLINDIREA stării spirituale a națiunii. Națiunea nu mai era sub
protecția divină, ci sub mâinile vrăjmașului. Și erau orbiți de vrăjmaș și deși, îl aveau pe
Dumnezeu pe buze, ei mergeau spre IAD. În acest context coboară printre ei FIUL ÎNTRUPAT,
care începe un război împotriva lumilor întunericului, care stăpâneau și duceau spre iad întreaga
omenire. Dar Fiul va rămâne puțină vreme printre ei. El alege câțiva oameni pentru a-i INSTRUI
într-un timp scurt în acest război cumplit pe care vor trebui să îl ducă mai departe, când Isus va
pleca de la ei. Fiecare zi de INSTRUCȚIE contează pentru pregătire! Isus îi învăța Evanghelia,
tainele Împărăției, prin care lumea poate fi răscumpărată de sub autoritatea celui rău! Iată MIZA
cuvintelor lui Isus: VINO ACUM după MINE! De aceea, în acel moment acel ucenic nu trebuie
să rateze nici măcar O ZI din instrucția divină. Acest lucru era MAI IMPORTANT pentru
sufletul lui, mai important pentru destinul etern al familiei sale, mai important pentru inima lui
Dumnezeu care VREA să mântuiască întreaga lume! NEVOIA de a fi lângă ISUS era MAI
LEGITIMĂ decât nevoia de a participa la înmormântarea părintelui. Isus nu își exercită în mod
absurd autoritatea divină peste oameni, ci o exercită în MOD CORECT, în MOD drept și spre
BINELE celor peste care-și exercită această autoritate. Era mai IMPORTANT, mai URGENT și
MAI BINE pentru ucenic și pentru întrega omenire, ca acel ucenic să rămână lângă Isus în toată
perioada limitată de instrucție.

Și în cele din urmă era DUMNEZEU întrupat printre ei! Acest lucru a fost unic în istorie, și nu se
va mai repeta! Cum de ucenicul nu a văzut singur momentul istoric pe care-l trăia? Dacă
ucenicul ar fi înțeles cine este cu adevărat ISUS, el ar fi venit cu o altă rugăminte: Doamne, mi-a
murit tatăl, dar vreau să rămân lângă Tine și să nu pierd nici măcar o SECUNDĂ din
perioada de instrucție! Îmi dai voie să nu mă duc la înmormântarea părinților mei?

Încă o ilustrație. Să ne imaginăm că Fiul ar coborî din nou pe pământ pentru două zile în
care adună 12 credincioși pentru a le vorbi despre perioada lui Anticrist și resursele pe care
Biserica trebuie să le acceseze pentru a birui și că războiul final stă să înceapă. Stau și mă întreb:
ce eveniment, ce lucru, ce urgență, ce nevoie, ce anume ar putea să-l facă pe unul din cei 12 să
lipsească măcar jumătate de oră de la acel timp petrecut în părtășie directă cu Însuși Fiul lui
Dumnezeu? Este clar că NIMIC, nici ziua nunții, nici ziua de naștere, nici moartea soției sau a
unui copil, nici dacă ia foc casa, nici dacă pierzi o afacere de 1 milion de euro...., absolut NIMIC
nu ar putea să îl facă pe unul din cei 12 să piardă un minut din părtășia cu Hristos.

Ei bine, Dumnezeu era printre ei. Oare credeau ei acest lucru? Oare este întâmplător că
chiar atunci a murit tatăl ucenicului? Oare nu a fost un TEST? Oare nu a fost o încercare din
partea celui rău pentru a-l distrage de la acea instrucție unică în istorie?

Lasă MORȚII să își îngroape MORȚII. Ce înseamnă? O interpretare posibilă ar fi: lasă
MORȚII spirituali să își îngroape morții fizici. Cu alte cuvinte, Israel ca națiune, și inclusiv

Ev. Matei
 250

familia ta este moartă din punct de vedere spiritual și are nevoie de VIAȚĂ, VIAȚĂ pe care tu
le-o poți da, dacă rămâi lângă Mine. Pe de altă parte, cel care nu ÎNȚELEGE cine sunt și ce fac
și pune participarea la o înmormântare mai presus de a mă urma, de a Mă cunoaște mai mult este
mort din punct de vedere spiritual. Oamenii nu credeau că Isus este Dumnezeu întrupat, de aceea,
după ce erau vindecați se despărțeau AȘA de UȘOR de Isus sau dacă Îl căutau era pentru pâine
sau pentru o nouă vindecare.

Misiunea primită de la Isus este MAI PRESUS de orice vis, de orice nevoie personală
legitimă, de orice durere, de ORICE din această viață. Momentul istoric rămâne unul unic. MIZA
războiului spiritual este mult mai mare. DE aceea, autoritatea lui ISUS va sacrifica, spre binele
nostru ETERN și al celor din jurul nostru, nevoile, drepturile, visele, durerile, dorințele noastre
din această lume. Aceasta este autoritatea lui ISUS! Aceasta înseamnă să Îl urmezi și să rămâi
sub autoritatea Lui! Cărturarule, mai vrei să Îl urmezi pe Isus, ORIUNDE va merge El?

Voi încheia comentarea acestui pasaj tulburător și superb în același timp, prin două
ilustrații din Vechiul Testament (legate de Ezechiel și Osea):

15. Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:

16. „Fiul omului, iată, îţi voi răpi printr-o lovitură ce ţi-e mai scump în ochi. Dar să nu te jeleşti,
nici să nu plângi şi să nu-ţi curgă lacrimile pentru ea.

17. Suspină în tăcere, dar nu plânge ca la morţi! Leagă-ţi turbanul, pune-ţi încălţămintea în
picioare, nu-ţi acoperi barba şi nu mânca pâinea de jale!”

18. Vorbisem poporului dimineaţa şi seara mi-a murit nevasta. A doua zi dimineaţa, am făcut
cum mi se poruncise.

19. Poporul mi-a zis: „Nu vrei să ne lămureşti ce înseamnă pentru noi ceea ce faci?”

20. Eu le-am răspuns: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:

21. „Spune casei lui Israel: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată, voi pângări Locaşul Meu
cel Sfânt, fala puterii voastre, ce vă e mai scump în ochi, lucrul iubit de voi; şi fiii voştri şi fiicele
voastre, pe care i-aţi lăsat după voi, vor cădea ucişi de sabie.” –

22. Şi atunci veţi face cum am făcut şi eu. Nu vă veţi acoperi barba şi nu veţi mânca pâinea de
jale,

23. veţi sta cu turbane pe cap şi cu încălţămintea în picioare, nu vă veţi jeli şi nici nu veţi
plânge; ci veţi tânji pentru nelegiuirile voastre şi vă veţi văita între voi. –

24. „Ezechiel va fi un semn pentru voi. Veţi face întocmai cum a făcut el. Şi când se vor întâmpla
aceste lucruri, veţi şti că Eu sunt Domnul Dumnezeu.

Ev. Matei
 251

25. Tu însă, fiul omului, în ziua când le voi răpi ceea ce face tăria lor, bucuria şi fala lor, ce le
este scump ochilor şi lucrul iubit de ei, pe fiii şi fiicele lor,

26. în ziua aceea, va veni un fugar la tine ca să-ţi dea de ştire şi să auzi cu urechile tale.

27. În ziua aceea, ţi se va deschide gura odată cu a fugarului, vei vorbi şi nu vei mai fi mut. Vei
fi un semn pentru ei, şi vor şti că Eu sunt Domnul.”

(Ezechiel 24:15-27)

1. Cuvântul Domnului spus lui Osea, fiul lui Beeri, pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia,
împăraţii lui Iuda şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel.

2. Întâia dată când a vorbit Domnul către Osea, Domnul a zis lui Osea: „Du-te şi ia-ţi o nevastă
curvă şi copii din curvie; căci ţara a săvârşit o mare curvie, părăsind pe Domnul!”

3. El s-a dus şi a luat pe Gomera, fiica lui Diblaim. Ea a zămislit şi i-a născut un fiu.

4. Şi Domnul i-a zis: „Pune-i numele Izreel; căci, peste puţină vreme, voi pedepsi casa lui Iehu
pentru sângele vărsat la Izreel şi voi pune capăt domniei lui peste casa lui Israel.

5. În ziua aceea, voi sfărâma arcul lui Israel în valea Izreel.”

6. Ea a zămislit din nou şi a născut o fată. Şi Domnul a zis lui Osea: „Pune-i numele Lo-Ruhama
căci nu voi mai avea milă de casa lui Israel, n-o voi mai ierta!

7. Dar voi avea milă de casa lui Iuda şi-i voi izbăvi prin Domnul Dumnezeul lor; dar nu-i voi
izbăvi nici prin arc, nici prin sabie, nici prin lupte, nici prin cai, nici prin călăreţi.”

8. Ea a înţărcat pe Lo-Ruhama; apoi iar a zămislit şi a născut un fiu.

9. Şi Domnul a zis: „Pune-i numele Lo-Ami căci voi nu sunteţi poporul Meu, şi Eu nu voi fi
Dumnezeul vostru.

10. Totuşi numărul copiilor lui Israel va fi ca nisipul mării care nu se poate nici măsura, nici
număra; şi de unde li se zicea: „Nu sunteţi poporul Meu”, li se va zice: „Copiii Dumnezeului
celui Viu”!

11. Atunci copiii lui Iuda şi copiii lui Israel se vor strânge la un loc, îşi vor pune o singură
căpetenie şi vor ieşi din ţară; căci mare va fi ziua lui Izreel.

(Osea 1:1-11)
Ev. Matei
 252

1. „Domnul mi-a zis: „Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie iubită de un ibovnic şi preacurvă;
iubeşte-o cum iubeşte Domnul pe copiii lui Israel, care se îndreaptă spre alţi dumnezei şi care
iubesc turtele de stafide!”

2. Mi-am cumpărat-o cu cincisprezece sicli de argint, un omer de orz şi un letec de orz.

3. Şi i-am zis: „Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a niciunui alt
bărbat, şi voi fi şi eu la fel cu tine!”

4. Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără
chip de idol, fără efod şi fără terafimi.

5. După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor şi pe
împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe
urmă.” (Osea 3:1-5)

Avem pe un taler nevoia legitimă a lui Ezechiel de a-i rămâne în viață soția și nevoia legitimă
de a plânge măcar atunci când îi moare soția. Pe celălalt taler avem MIZA mântuirii unui popor
împietrit care la căderea Ierusalimului ar putea primi doar prin CEVA ȘOCANT (respectiv
mărturia lui Ezechiel) poate ultima lor șansă de trezire și pocăință.

Avem pe un taler nevoia legitimă a lui Osea de a se căsători cu o femeie credincioasă și cu

cineva pe care o iubește și aceeași miză a mânturii unui popor aflat într-o cumplită împietrire și
care mai poate fi trezit doar prin CEVA ȘOCANT.

În ambele situații, Dumnezeu decide că MIZA mânturii eterne a lui Israel este ceva MAI
IMPORTANT și sacrifică cele mai legitime nevoi ale slujitorilor Săi. Iar slujitorii Săi trecând
prin aceste EXPERIENȚE înțeleg și ei mai bine MIZA și INIMA lui Dumnezeu și pot cu
adevărat INTRA într-o luptă de mijlocire adevărată pentru poporul lui Dumnezeu. Dar acest
lucru îl putea cere doar DUMNEZEU.

Ilie îl lasă pe Elisei să își ia rămas bun de la părinți. Dar, iată că printre ei era Unul MAI MARE
ca ILIE. Era Dumnezeu ÎNSUȘI. Prin faptul că Isus exercită o autoritatea identică cu cea
exercitată de Yahwe față de Osea și Ezechiel, Isus se declară EGAL cu Yahwe, deopotrivă cu
Dumnezeu și Își asumă o autoritate DIVINĂ!

8:23-27 – Potolirea furtunii

Ev. Matei
 253

Ce aduce nou acest tablou? În primul rând Isus își exercită autoritatea asupra MĂRII. Până acum
și-a exercitat autoritatea asupra FIINȚEI UMANE (asupra trupului, bolilor trupului, sufletului,
nevoilor, vieții de pe acest pământ). Acum își exercită autoritatea asupra CREAȚIEI în care a
fost așezată ființa umană. Paralela cu Genesa rămâne importantă.

Genesa 1:9 Matei 8:26

Dumnezeu a zis: Să se strângă la un loc apele Isus S-a sculat, a certat vânturile și marea și s-
care sunt dedesubtul cerului; și să se arate a făcut o liniște mare. Oamenii aceia se mirau
uscatul! Și așa a fost. și ziceau: Ce fel de OM este acesta de-L
ascultă până și vânturile și marea.

Isus își manifestă nu o autoritate de profet, ci o autoritate de DUMNEZEU.

Furtuna care s-a stârnit deodată paote fi văzută și ca generată de lumile spirituale din
Gadaria, care simțeau că se apropie de ele Fiul lui Dumnezeu. Isus nu era la o plimbare pe mare
și nici la un mic concediu de odihnă în Gadaria. El era într-un permanent în război și mergea spre
Gadaria cu lumina divină pentru a străpunge întunericul care domnea acolo. Isus folosea
mijloacele de transport ale vremii (corabia pe mare), dar le folosea pentru a-Și împlini misiunea
Sa și pentru a ajunge unde Dumnezeu Îl trimitea să mărturisească despre adevăr. Și de aceea
orice CĂLĂTORIE însemna pericol. Și ucenicii care-l urmau pe Isus la război trebuiau să se
confrunte și ei cu atacurile celui rău asupra lui Isus.

Pavel vorbea mai târziu de primejdiile din călătoriile sale misionare (vezi 2 Cor.11:26). Pavel
folosea și el mijloacele de transport ale vremii și se deplasa DOAR în scop misionar. Oare
trebuie să ne mirăm că a naufragiat în călătoria sa spre Roma? Oare lumile spirituale din Roma
nu au avut nici un rol în deciziile încăpățânate ale celor de pe corabia și asupra naufragiului?
Pentru un credincios care alege să facă ORICE călătorie în SCOP misionar, călătoriile vor deveni
un pericol. Lumile spirituale ne vor ataca în CĂLĂTORII. Când călătorim suntem MAI
VULNERABILI (din pricina oboselii, schimbărilor mediului, diverselor necunoscute care ne pot
distrage...). Deci atenție la călătoriile misionare. Și dacă îți iei în serios misiunea vei face doar
călătorii MISIONARE, iar drumul spre serviciu nu va fi altceva decât o călătorie spre MISIUNE.

A-L urma pe Isus înseamnă deci a părăsi sfera de confort a vieții și a te expune împotrivirii
lumilor spirituale. Oare, când cărturarul i-a spus lui Isus: Te voi urma ORIUNDE vei merge,
avea el în vedere și furtuna de pe mare?

A-L urma pe Isus înseamnă a trece prin FURTUNILE stârnite de lumile spirituale
amenințate de mărturia vieții noastre. Și aceste furtuni se vor manifesta prin tot felul de lucruri.
În comentariul pe 2 Corinteni am vorbit mai detaliat despre prigoana spirituală (de tipul
prigoanei suferite de Iov) manifestată nu prin opresiunea unui stat totalitar, ci manifestată de cel
Ev. Matei
 254

rău prin insomnii, boli, conflicte, coșmaruri, stări de frică, de panică, ispite chinuitoare, pierderi
materiale, pierderea celor dragi, contestări de tot felul, nedreptăți etc., dar vestea bună este că
vom trece CU ISUS prin aceste furtuni. El nu ne va lăsa SINGURI niciodată, ci va fi cu noi.
Întrebarea este dacă vom avea CREDINȚĂ, dacă vom crede că este cu noi și mai ales dacă vom
ști cu adevărat CINE este cu noi?

Și așa ajungem la elementul CREDINȚEI. Am observat deja cele două teme centrale ale
secțiunii: autoritatea și credința. Nu trebuie să subestimăm experiența prin care au trecut
ucenicii. O furtună pe mare nu este un lucru cu care să glumești: corabia era acoperită de valuri.
Vuietul valurilor, iminența morții, neputința de a face ceva, toate la un loc aduc o frică
chinuitoare în suflet. Și dacă a fost vorba și de un atac spiritual, lumile demonice au amplificat în
inima ucenicilor FRICA, și așa mare, generată de furtună.

Observăm că ei totuși au credință. Isus îi mustră nu pentru NECREDINȚĂ, ci pentru

PUȚINA lor credință. Ei vin totuși la Isus, Îl deșteaptă și strigă către El: scapă-ne că pierim!
Deci ei credeau că IZBĂVIREA se găsește la Isus și credeau că Isus îi poate scăpa! Cu toate
acestea de ce reacția lor demonstrează PUȚINA lor credință. Versetele 26 și 27 ne explică.
Mântuitorul le atrage atenția asupra FRICII lor și sufletul lor nu era doar încercat de ISPITA
FRICII, ci dominat de FRICĂ (vezi comentariile despre distincția între a fi ispitit și a ceda în fața
ispitei). Lor le era teamă că vor pieri. Deci puneau în calcul că puteau chiar să piară. Ei credeau
că Isus are putere și sperau că poate prin puterea Sa îi va putea salva. Dar când Isus le răspunde
cererii și îi salvează, potolind pe loc furtuna (și o furtună are nevoie de ore bune pentru a se
potoli!!!), ei se MIRĂ că Isus chiar i-a salvat și că i-a salvat într-un mod așa de neașteptat. Și se
întreabă: ce fel de OM este acesta de-L ascultă până și vânturile și marea?

Ei se miră în față autorității lui Isus, pentru că încă nu credeau că El este Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu întrupat. Ei credeau că este un OM al lui Dumnezeu cu puteri extraordinare. Dar nu
credeau că este chiar Dumnezeu. Aveau deci puțină credință în PUTEREA lui ISUS, și de aceea
și PUȚINĂ credință în capacitatea Sa de a-i proteja. Să fii cu Creatorul mării într-o corabie și să-
ți fie teamă că marea te va îneca? Să-ți fie frică de faptul că va fi mai tare creația decât
Creatorul? Dacă îți este frică, de fapt nu crezi că șezi alături de Creator în corabie. Și v.27
confirmă acest lucru. Revenim la ucenicul care vroia să meargă la înmormântarea tatălui său.
Dacă mergea la înmormântare pierdea experiența potolirii furtunii, experiență vitală pentru
zidirea credinței sale în dumnezeirea lui Isus. Oare nu a fost MAI BINE pentru el că ascultat de
Isus și l-a urmat?

Revenind la credința noastră. Noi acceptăm intelectual că Isus este Fiul lui Dumnezeu și că
El este cu noi în toate călătoriile noastre misionare și în toate furtunile vieții. Dar oare chiar
CREDEM cu adevărat acest lucru? E simplu de aflat. Când vine următoarea furtună (pierderea
serviciului, vestea că suferi de cancer, amenințarea că dușmanul tău te va băga pe nedrept la

Ev. Matei
 255

pușcărie, o ispitire foarte puternică...), privește la inima ta: cât este ea dominată de frică, sau cât
rămâne ea plină de pace?

Ce ar fi trebuie să facă ucenicii dacă aveau credință mare? Ar fi trebuit probabil să se așeze
lângă Isus și să doarmă lângă El. Tabloul eliberării lui Petru din Fapte 12 pare să confirme acest
lucru. Deși Petru este întemnițat și planează asupra sa verdictul martirizării sale, Petru
DOARME în temniță și doarme atât de profund, încât nici îngerul nu prea reușește să-l scoale!
Oare credem cu adevărat că Isus este CU NOI? Oare credem cu adevărat că TOATE sunt în
MÂINILE SALE, că și perii din cap ne sunt NUMĂRAȚI și că va fi cu puterea Sa dumnezeiască
în TOATE suferințele noastre pentru El? Oare credem că DUMNEZEU este DUMNEZEU? Sau
de multe ori reacționăm mai degrabă ca și cum Dumnezeu ar fi un OM care mai uită, care e
limitat în putere, care ne mai dă drumul câteodată?

Dacă Isus se MIRĂ de credința sutașului, ucenici se miră de PUTEREA lui ISUS. Dacă
prin mirarea lui Isus strălucește credința sutașului, prin mirarea ucenicilor iese la lumina
necredința lor. Vom fi atenți la CONCEPTUL de MIRARE în Evanghelia după Matei.

8:28-34 – Vindecarea îndrăciților din Gadaria

Ce fațete noi despre autoritate și credință evidențiază acest tablou?

Isus este din nou în contact cu Neamurile. De data aceasta se duce El la Neamuri și nu
Neamurile vin la El, ca în tabloul cu sutașul. Aceste acțiuni din viața lui Isus sunt esențiale
pentru a pregăti momentul trimiterii ucenicilor către NEAMURI. Și misiunea în Gadaria
cuprinde o lecție importantă: deși neamurile vor fi mai deschise ca Israel nu toate neamurile vor
primi Evanghelia!

Isus este din nou în contact cu lumile spirituale. Dacă lumile spirituale sunt doar menționate
sporadic în v.16, acum avem un tablou întreg despre Isus și lumile spirituale. Și elementul
detaliat este deci manifestarea autorității lui Isus asupra lumilor demonice. Isus se duce să
vindece doi îndrăciți care erau CUMPLIȚI și cunoscuți în acea zonă. NIMENI nu putea trece pe
drumul acela. În altă Evanghelie ni se spune că numele lor este LEGIUNE. Deci se pare că erau
MULȚI demoni în acei doi oameni. Oricum legăturile demonice deasupra lor erau cumplite. Dar
în fața lui Isus demonii îi recunosc dumnezeirea și se pleacă fără să crâcnească în fața acestei
autorități. Dacă ucenicii se întreabă ce fel de OM este Isus, dracii îl recunosc pe Isus ca Fiul lui
Dumnezeu. DEMONII nu au nici cea mai mică putere asupra lui Isus. Isus a pornit un război
împotriva lumilor întunericului, în care PUTEREA și VICTORIA sunt total de partea lui.

Cu toate acestea MIZA este alta: inima oamenilor. Dracii îl întreabă pe Isus: ai venit să ne
chinuiești înainte de vreme? Locul de odihnă al demonului este ființa umană. Dacă nu mai poate
locui în om este trimis în chinurile Adâncului sau umblă prin locuri fără apă căutând odihnă,
Ev. Matei
 256

adică să intre din nou în viața omului din care a ieșit. În viața omului demonul găsește un loc
unde este fericit, unde poate chinui, unde poate face rău, unde își poate împlini poftele prin om.
Isus le spune Iudeilor: Voi aveți de tată pe diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru.
(Ioan 8:44) Demonii vor să își împlinească poftele prin noi. Și deci atunci când ne urmăm
dorințele păcătoase și păcătuim, noi nu facem decât să permitem demonilor să își împlinească
poftele lor prin noi. Deci înainte de a păcătui, gândește-te că atunci când îți vei împlini pofta, de
fapt un demon va savura prin tine acea POFTĂ plus multe altele care derivă din acel păcat și pe
care le savurează doar el.

Dracii cer să intre în porci. Avem două întrebări: De ce?, și mai ales: de ce ascultă Isus cererea
lor?

Dracii caută un loc de odihnă. Locul de odihnă este OMUL. El poate intra în Om dacă are un
teren legal, dacă OMUL respinge adevărul, harul, lumina. Dracii intră în porci (sursă importantă
de venit a cetății) și omoară porcii (demonul poate intra temporar într-un animal dar nu își poate
găsi locuința, odihna acolo). Oamenii se sperie. Isus e considerat responsabil. Oamenii Îl resping
pe Isus. Demonii care au ieșit din cei doi îndrăciți pot coborî peste viețile oamenilor care L-au
respins pe Isus. Iată o posibilă logică a cererii lor. Demonul poate stăpâni complet viața unui om
(ca în cazul celor doi îndrăciți) sau își poate găsi loc în anumite domenii ale vieții unui om ( de
exemplu un demon își poate găsi culcuș în viața unui om printr-o dependență sexuală sau de
alcool etc.). Gadarenii nu au devenit toți demonizați, dar acea legiune de demoni și-a găsit loc în
diferite domenii din viața lor din pricină că L-au respins pe Isus. Dacă respingi oferta Luminii nu
poți rămâne ca înainte. Devii mai rău, te împietrești mai tare, cel rău capătă mai multă autoritate
asupra ta.

De ce răspunde Isus cererii demonilor? De ce Dumnezeu răspunde cererii Satanei din Iov
cap.1? Pentru că există o legitate spirituală a războiului de pe pământ. Și în Eden, Dumnezeu a
îngăduit Satanei să-l testeze pe Adam. Adam a fost creat pe un CÂMP de LUPTĂ. Noi căutăm
pace, dar nici măcar Adam nu a avut parte de PACE. El a fost creat să PĂZEASCĂ grădina. El
a fost înștiințat că Dumnezeu are DUȘMANI care vor să distrugă grădina și că este în
responsabilitatea sa să păzească grădina. Și ADAM a ÎNȚELES cât se poate de profund
PERICOLUL și RĂZBOIUL în care a intrat. El SE AȘTEPTA ca grădina să fie atacată. Și în
inteligența sa putea să INTUIASCĂ destul de repede că PERICOLUL izvora din călcarea
poruncii de a nu mânca din pom. Oare, de aceea Șarpele a vorbit cu Eva și nu cu Adam direct?
Oare, de aceea Șarpele a vorbit lui Adam prin vocea frumoasei și inocentei sale soții? Oare,
Șarpele a intuit că un atac direct și frontal asupra lui Adam nu ar fi avut izbândă și atunci a ales
să-l ispitească pe Adam prin Eva? Ținta nu era Eva ci Adam, căci lui Adam i se dăduse mandatul
păzirii grădinii. Dacă Eva cădea, iar Adam stătea în picioare, grădina era protejată. Păcatul a
intrat în lume/creație prin neascultarea lui Adam și nu prin neascultarea Evei (vezi Romani 5).
Deci de la început OMUL este pe scena unui război dintre Dumnezeu și Satana, în care există un
drept al celui rău de a testa încrederea omului în Dumnezeu.
Ev. Matei
 257

Gadarenii primisera, ca Adam, oferta lui Dumnezeu (minunea făcută de Isus și lumina ce
emana din Isus). Dar la fel ca Adam trebuiau să primească și oferta minciunii celui rău (porcii
au murit din pricina lui Isus. Acest evreu vă va aduce numai necazuri și veți muri de foame. Dacă
mai face câteva exorcizări vor muri toți porcii. Voi aveți copii de crescut. etc.) Și ei au ales, ca
ADAM, să respingă ADEVĂRUL și să creadă MINCIUNA.

Și ei L-au rugat pe Isus să plece din ținutul lor. Isus le stricase liniștea și confortul și-i chema la
calea credinței și la drumul furtunilor din războiul cu lumile spirituale. Ei nu aveau nevoie de un
asemenea Isus. Ei au ales calea trăirii prin vedere și au ales siguranța materială în locul Fiului lui
Dumnezeu.

Ne aducem aminte de Matei 6, de discuția despre CREDINȚĂ și îngrijorări. Ce este fantastic

este că Isus ÎI ASCULTĂ și pleacă din ținutul lor.

Din nou revenim la Genesa. Creatorul își exercită autoritatea peste întreaga Creație și TOTUL se
pleacă înaintea Sa. Creatorul însă ÎNGĂDUIE celui rău să-l ispitească pe Adam și îi oferă lui
ADAM libertatea să ÎL respingă, iar DUMNEZEU pleaca din ADAM. Acum, CREATORUL își
manifestă din nou autoritatea asupra ÎNTREGII CREAȚII. TOTUL se pleacă înaintea Sa. Dar
îngăduie lumilor spirituale să testeze credința oamenilor și oferă oamenilor libertatea să-L
respingă. Autoritatea supremă, în față căruia nu i-a putut sta împotrivă o legiune de demoni și
nici furia mării, se pleacă în fața deciziei unor amărâți de Gadareni care-L roagă să plece din
ținutul lor. Autoritatea absolută NU VREA să ÎȘI IMPUNĂ autoritatea Sa ființei umane. De
aceea îi arată clar ce înseamnă această autoritate și ce înseamnă chemarea ei. Autoritatea lui Isus
îți dă, dar îți și ia. Te vindecă, dar te și subordonează cu întreaga ta viața bătăliilor și planurilor
Sale. Autoritatea lui Isus îți dă bucuria vindecării, dar îți și strică liniștea și confortul personal
chemându-te la un război permanent!

Pasajul cu gadarenii introduce o temă nouă care va fi preluată și dezvoltată în capitolul următor
și anume CONTESTAREA AUTORITĂȚII FIULUI LUI DUMNEZEU de către ființa umană.
A-L urma pe Isus înseamnă a trece prin furtunile războiului spiritual și a suferi cu El respingerea
Sa de către lume și a primi cu El ocările din partea lumii.

Capitolul 9:1-34 – Manifestarea autorității lui Isus - credința versus contestarea autorității

9:1-8 – Autoritate asupra iertării păcatelor – primele gânduri de contestare

Isus continuă să își manifeste autoritatea divină. El își manifestă această autoritate și în actul
răscumpării, al mântuirii. Credința în Hristos nu operează doar vindecarea, ci și problema
păcatului. Am adus deja în discuție problema păcatului atunci când am comentat citatul din Isaia
53. Credința lăudată de Isus avea în vedere probabil, atât pe cei care l-au adus pe slăbănog, cât și
pe slăbănog însuși.
Ev. Matei
 258

Capitolul 9 dezvoltă tema contestării lui Isus. Contestarea lui Isus începe la nivelul gândurilor.
Cărturarii nu îl contestă direct, și nici măcar verbal. Contestarea începe la nivelul minții. Isus nu
se potrivea teologiei lor. Marea fisură a teologiei lor despre Mesia este că nu au înțeles natura
divină a lui Mesia, clar subliniată de Vechiul Testament. De aceea, ei se gândesc că Isus hulește.
Ei au înţeles că doar Dumnezeu are autoritate să ierte păcatele. Problema lor era că nu
recunoșteau pe Dumnezeu care era printre ei. Isus nu le dă circumstanțe atenuante. Isus se
așteaptă ca ei să-L recunoască în natura Sa divină. Această așteptare este legitimă. Această
legitimitate am dezvoltat-o pe larg în Evanghelia după Ioan. Din Isus emana divinul care trebuia
recunoscut de făptura creată după chipul lui Dumnezeu.

Isus își manifestă autoritatea și asupra gândurilor oamenilor. El cunoaște aceste gânduri și
condamnă gândul care nu este făcut rob ascultării de El. El are așteptarea ca și gândurile noastre
să îi fie supuse Lui și să fie sub autoritatea lui. Un gând care nu este rob ascultării de Hristos este
un GÂND RĂU, care contestă divinitatea lui Isus.

Isus asociază iertarea păcatului cu vindecarea. Vindecarea devine o dovadă a iertării păcatelor.
Boala este din nou definită ca o cauză a păcatului, fie că este vorba de un păcat specific, fie că
este vorba de păcatul originar transmis din generație în generație. Harul vindecării operează
acolo unde este soluționată problema păcatelor. De-a lungul istoriei, milioane de oameni care au
crezut în Isus au căpătat vindecare în inimile și viețile lor. Această vindecare spre bine este o
dovadă a capacității lui Isus de a ierta păcatul. Căci fără iertare de păcat nu poate exista o
vindecare autentică.

9:9-13 – Contestarea lui Isus din pricina relațiilor sale apropiate cu cei păcătoși

Isus are autoritate asupra procesului mânturii. De aceea, El se duce la cei păcătoși și le aduce
mântuirea și vindecarea. De aceea, El poate chema un vameș ca Matei să-L urmeze. Dar acest
lucru nu se potrivea cu teologia Fariseilor. Fariseii îl contestă pe Isus de data aceasta cu voce
tare. Ei nu au curaj să vorbească direct cu Isus, dar Îl contestă în dialogul cu ucenicii Lui. Fariseii
se considerau neprihăniți, judecau pe cei păcătoși, și stăteau departe de ei pentru a nu fi întinați
de prezența lor. Marea lor problemă era că ei nu se vedeau pe ei înșiși păcătoși și bolnavi. De
aceea, ei nu aveau nevoie de Isus. Dar obiectau când Isus mergea să mănânce cu vameșii și
păcătoșii. Isus venise să aducă mântuirea celor păcătoși. Nu era logic ca El să intre în contact cu
cei păcătoși. Dar toți erau PĂCĂTOȘI și BOLNAVI. Fariseii însă, nu ar fi obiectat dacă Isus
stătea la masă cu ei. Pasajul acesta ne aduce aminte de falsa teologie a fariseilor demascată de
predica de pe munte. Neprihănirea lor personală era cel mai mare obstacol pentru a-L recunoaște

Ev. Matei
 259

pe Isus. Isus a venit să vindece pe cei bolnavi. Dar dacă nu te consideri bolnav, ce nevoie ai de
Isus?

Dar acest pasaj ne vizează în primul rând pe noi. Ne aducem aminte de predica de pe munte. Noi
rămânem păcătoși și bolnavi până la moarte. De aceea, avem nevoie de Isus până la moarte, ca să
ne ierte, să ne vindece, să ne dea har. Problema fundamentală a creștinilor este că se văd mai
păcătoși și mai bolnavi înainte de nașterea din nou, și VĂD nevoia de vindecare și nevoia de Isus
atunci, la momentul nașterii din nou. Dar după ce ne naștem din nou, ne considerăm BINE, și de
atunci încolo predicăm celor nenăscuți din nou nevoia de Isus. Când citim pasajele din
Evanghelie, cu cine tindem să ne identificăm? De exemplu, când citim acest pasaj, ne
identificăm ACUM și AICI cu cei bolnavi și păcătoși, sau considerăm acest lucru ca fiind
adevărat doar cu privire la trecutul nostru înainte de convertire? O teologie care insistă prea mult
pe nașterea din nou, și nu prezintă nașterea din nou doar ca pe un început al unui proces al
vindecării, este o teologie care ne va transforma în Farisei. Cu cine ne identificăm în MOD
spontan când citim aceste pasaje? Dacă nu ne identificăm SPONTAN cu cei păcătoși, cu cei
muți, orbi, slăbănogiți, și dacă această identificare SPONTANĂ nu vizează PREZENTUL nostru
(indiferent câți ani avem de la convertire), atunci AVEM o MARE problemă. Dacă atunci când
ne gândim la cei păcătoși, bolnavi, orbi, slăbănogiți, ne vin în minte CEILALȚI care nu-l cunosc
pe Domnul, și mai puțin noi înșine, ne asemănăm cu Fariseii.

Cel care își construiește o neprihănire personală are mai puțină nevoie de har. Nevoia de har este
valabilă în special pentru ceilalți. Cel care își construiește o neprihănire personală se înstrăinează
de inima lui Dumnezeu, și nu are milă, dragoste, compasiune față de semeni. Neprihănirea este
definită prin împlinirea în sine a unui set de reguli, și este scoasă din contextul relațional și
separată de dragoste. TOATĂ Legea se cuprinde în porunca: să-l IUBEȘTI pe aproapele tău ca
pe tine însuți. Fariseul încearcă să nu fure, să nu curvească, să nu se mânie, să nu jignească, dar
nu DIN DRAGOSTE, ci ca să nu-și strice propria sa neprihănire personală. Neprihănirea
personală devine MOTIVAȚIA împlinirii poruncilor, iar înstrăinarea de dragoste se face repede.
De aceea Isus le spune: Duceți-vă de învățați: Milă voiesc și nu jertfe! Relația cu Dumnezeu nu
trebuie definită pe baza împlinirii ritualurilor și a unui set de reguli, ci prin IUBIREA semenului.

Contestarea lui Isus nu izvorăște doar dintr-o teologie mesianică eronată (nu este recunsocută
natura divină a lui Mesia), dar și din teologia falsă a neprihănirii personale. Lumea se împarte în
oameni buni și răi. Oamenii buni sunt cei care respectă ritualurile și regulile sfinte, şi ei trebuie
să stea cât mai departe de ceilalți răi. Oferta lui Isus este inutilă pentru un OM care se crede bun.
Iar HARUL oferit celor considerați păcătoși devine o pricină de poticnire. Căci cel care nu
primește el însuși harul, obiectează când altcineva primește harul. I se pare nedrept (vezi reacția
fiului mai mare față de reacția fiului mai mic).

Să revenim la aplicație. Oferta lui Isus este inutilă și irelevantă pentru cineva care se crede un om
bun și sănătos din punct de vedere moral. Și noi vom spune: nu este vorba de noi, căci noi am

Ev. Matei
 260

recunoscut adevărul despre noi și am primit oferta lui Isus la naşterea din nou. Dar oferta lui Isus
rămâne valabilă și DUPĂ nașterea din nou! Dar acum ne vedem MAI BUNI, avem mai puțină
nevoie de Isus, și-L vom chema mai puțin în viața noastră. De fapt, așa se explică sărăcia
spirituală a vieții multor creștini după o perioadă de timp de la nașterea din nou. Isus a fost o
prezență incomodă. Isus a DERANJAT enorm. El nu și-a propus să placă oamenilor și să
împlinească așteptările oamenilor. A-L urma pe Isus înseamnă a ne asuma în multe situații să
deranjăm pe ceilalți prin faptele și vorbele noastre, să devenim o prezență incomodă.

Isus nu s-a gândit că va fi o “pricină de poticnire” față de Farisei, sau că „le va răni cugetul”
(expresie atât de des folosită în mod eronat în mediul evanghelic). Isus nu se conformează
tiparelor lor. Dimpotrivă, sparge tiparele și o face în văzul tuturor. Isus nu aprobă astfel datinele
lor false, și propune un ALT model, un model al harului. Misiunea sa era să ducă Evanghelia la
cei păcătoși și nu să respecte tradițiile Fariseilor. El vroia să lase ucenicilor Săi un model al
libertății creștine eliberat de orice tradiție sau regulă omenească. A te face iudeu iudeului, și grec
grecului, NU ÎNSEAMNĂ a renunța la libertățile credinței creștine și a te conforma tiparelor
unor datini și tradiții omenești, care adaugă la Scriptură și promovează restricții nebiblice. Cel
rău inspiră mințile credincioșilor pentru a-și pune tot felul de restricții sociale și culturale care nu
sunt stipulate de Biblie. Aceste restricții vor deveni bariere de comunicare cu cei necredincioși, și
vor deveni în curând lucruri sfinte, MAI importante decât împlinirea poruncii IUBIRII și
transformării lăuntrice, și vor deveni un element central al neprihănirii lor personale. E adevărat
că a dezvolta relații apropiate cu cei necredincioși înseamnă a te face vulnerabil, a te expune. Dar
trebuie să ne încredem în protecția divină și în harul divin. Spre deosebire de Isus, vom face și
multe greșeli în acest proces. Dar Domnul ne va ierta și ne va învăța cum să nu le repetăm.

9:14-17 Contestarea ucenicilor lui Isus – ei de ce nu postesc?

Se pare că în capitolul 9, Matei evidențiază un CRESCENDO al contestării lui Isus. Prima

contestare este din partea cărturarilor şi se face în GÂND. A doua contestare este din partea
Fariseilor și se face în VORBĂ, dar în dialog cu ucenicii lui Isus. A treia contestare este inițiată
de ucenicii lui Ioan, și este în DIALOG cu Isus însuși. Este sub forma unei întrebări, iar
întrebarea este cu privire la ucenicii lui Isus. Ei nu îndrăznesc să-L întrebe direct pe Isus de ce nu
postește, ci întreabă de ucenicii Lui. Dar întrebarea viza pe Isus. Avem deocamdată de a face cu
o contestare camuflată, mai ascunsă.

Și această contestare are în vedere comportamentul RELIGIOS al lui Isus. Ei doreau ca Mesia, și
Însuși Dumnezeu, să se conformeze cutiuței lor teologice și tiparelor lor religioase. Ei nu erau
marcați de DRAGOSTEA lui Isus pentru oameni (care era împlinirea Legii și întruparea
frumuseții Dumnezeului care a dat Legea!!!), dar erau preocupați de respectarea REGULILOR
lor religioase: de ce Isus mânâncă cu cei păcătoși? De ce nu postește? Pentru ei, caracteristica
fundamentală a omului lui Dumnezeu nu era DRAGOSTEA, ci respectarea unor reguli
„SFINTE”. Ce trist! Ce tragic! Ei nu-L cunoșteau pe Dumnezeul cel viu. Ei aveau o religie

Ev. Matei
 261

moartă. Ei nu cunoșteau INIMA plină de iubire a lui Dumnezeu. Ei aveau în schimb reguli. Și
când a venit Fiul care a oglindit toată frumusețea și dragostea Creatorului, ei nu au recunoscut pe
Dumnezeu, ei nu au rămas uimiți, ei nu au căzut la pământ de admirație, ci au început să-L
conteste cu datinele lor omenești: de ce mânâncă cu... de ce nu postește! Ce trist! Ce tablou
TRAGIC! Și iată că și UCENICII lui IOAN Îl contestă pentru că nu respectă tiparele sfinte! Cât
de adânc era implantată în popor falsa teologie a fariseilor dacă și ucenicii lui Ioan îl contestă pe
Isus pentru că nu se conformează tiparelor lor religioase.

MILĂ VOIESC, și NU JERTFE! O, cât de bine i-a radiografiat Mântuitorul, și cât de bine a
punctat atât problema lor cât și soluția pentru aceste probleme. Este esenţial să înțelegem în acest
CAPITOL că, această contestare a lui Isus nu are NICI cel mai mic temei, nici cea mai mică
legitimitate, ci este absurdă, păcătoasă, jignitoare și atât de ofensatoare la adresa Fiului lui
Dumnezeu. Matei ne spune că Isus stătea la masă cu vameșii și păcătoșii. Pentru noi e doar un
verset pe care încercăm să ni-L imaginăm. Ioan ne spune să Isus a oglindit toată slava Tatălui!!!!
Noi citim despre ce făcea Isus, dar acei oameni L-au văzut pe Isus! Și ce TABLOU al slavei
trebuia să fie să-L vezi pe Isus la masă cu cei păcătoși! Creatorul stând la masă cu creatura. Și în
ciuda păcatului mesenilor, Isus strălucea de iubire, de milă, de delicatețe, de respect, de gingășie,
însoțită de sfințenie, de demnitate, de fermitate. Isus nu arunca nici un strop de condamnare sau
judecată. În același timp, nu se simțea incomod între acei oameni, nici nu se fâstâcea, nici nu se
panica de faptul că nu va ști să reacționeze în diverse situații. Din El curgea DIVINUL în toată
frumusețea și demnitatea! Ce tablou! Și iată că fariseii și ucenicii, în loc să cadă la pământ în fața
acestui tablou, rămân în picioare și privesc cu suspiciune, cu rezervă, judecă pe ascuns, și
întreabă de sus: de ce Isus nu postește?

Întrebarea lor a fost mai jignitoare ca o înjurătură! Și cu toate acestea, Isus nu RĂBUFNEȘTE în
fața prostiei, ipocriziei, ofenselor aduse. Ca un doctor desăvârșit, îmbrăcat cu o răbdare și
gingășie infinită, îi vede ca pe niște BOLNAVI, se apleacă spre RANĂ, și întinde mâna ca să o
vindece. Fariseii și ucenicii lui Ioan se considerau sănătoși și normali. Dar ISUS NU ÎI
CONSIDERA AȘA! Iată de ce Isus nu răbufnește în fața monstruozității întrebărilor lor înguste
și ofensatoare. ISUS îi tratează ca oameni bolnavi și legați de cel rău cu mii de lanțuri de
întuneric. Isus nu are așteptări irealiste. El nu se așteaptă ca bolnavul să reacționeze normal. El
nu este luat prin surprindere de contestările lor. Isus cunoștea gravitatea și adâncimea bolii din
inima lor. Isus nu subestima problema păcatului și a legăturilor demonice peste oameni. Și Isus
nu este impresionat de haina lor religioasă. El nu se lasă derutat de aparențele lor de oameni
normali și sănătoși. Isus privește în ADÂNCUL lor, vede gravitatea bolii, și reacționează ca un
doctor în fața bolnavului său. Dacă ești chemat să ajuți/să liniștești pe soțul unei prietene, soț
care este beat criță, cu ce așteptări te duci acolo? Vei fi oare luat prin surprindere dacă acel soț va
nega că este beat, te va înjura, va deveni chiar violent? Problema noastră în relația cu semenii
este că, minimalizând gravitatea și adâncimea păcatului din viața noastră, vom minimaliza și
gravitatea bolilor sufletului din viața celorlalți. Și vom avea așteptări, și vom fi luați prin

Ev. Matei
 262

surprindere, și vom reacționa. Isus se MIRĂ când vede o CREDINȚĂ mare, dar nu e luat prin
surprindere de întrebările ucenicilor lui Ioan.

Și Isus nu reacționează cu MÂNIE în fața contestărilor absurde și ridicole ale unor

ipocriți, dar nici nu-i ignoră cu dispreț. Eu găsesc în inimă două tendințe. Prima: minimalizez
boala și reacționez, răbufnesc, judec! A doua: accept gravitatea bolii, și nu mai reacționez deloc.
Pur și simplu ignor, nu dau nicio replică. Dar Isus nu reacționează cu mânie, în schimb, dă replici
ale harului, îi trimite la pasajele din Scriptură, le spune cu răbdare pilde care să-i ajute pe cei
bolnavi să se vindece. Isus acceptă gravitatea bolii, dar crede și în harul vindecării. Ce minunat
este Isus! Cât de departe sunt eu! Doamne, ajută-mă să calc pe urmele Tale și să reacționez
echilibrat la contestările oamenilor religioși.

Secretul se găsește în expresia: Isus a venit să vindece pe cei BOLNAVI. Secretul este să
înțelegi cât de adânci sunt bolile păcatului. Și trebuie să vezi lucrul acesta mai întâi cu privire la
tine însuți. Și astfel descoperi că de Isus nu ai nevoie doar la nașterea din nou, ci TOATĂ viața.
Procesul vindecării bolilor sufletului nostru durează TOATĂ viața!!!! Şi cu cât înaintăm în acest
proces și creștem în vindecare, cu atât conștientizăm mai mult adâncimea bolilor din noi. Și acest
lucru nu trebuie să ne sperie. Trebuie să ne sperie dacă ne vedem acum MAI SĂNĂTOȘI decât
la început. Paradoxul este că, odată cu vindecarea, crește și conștiența adâncimii bolilor și
mulțimii bolilor care sunt în noi. Dacă nu se întâmplă acest lucru, înseamnă că ne abatem de la
calea cea îngustă și iarăși alegem calea cea largă a celor care minimalizează boala și se consideră
bine și vindecați. Și cu cât cunoaștem adâncimea bolilor din noi, cu atât devenim mai conștienți
de adâncimea bolilor din ceilalți. Și cu atât devenim mai îngăduitori cu ceilalți, cu atât nu mai
suntem luați prin surprindere de reacțiile lor, și nu le mai judecăm sau condamnăm. Dar nu doar
atât. Pentru că noi am experimentat și procesul vindecării, știm că este speranță pentru
vindecarea oricui. Și nu doar atât. Ci vom deveni și mai îngăduitori cu noi înșine. Dar nu în
sensul complacerii în boală, ci în sensul de a nu mai fi surprinși de reacțiile inimii noastre, de
descoperirea de noi boli, de multele greșeli pe care le facem. Reacțiile noastre de surprindere, de
mânie și judecată aspră față de noi înșine și față de ceilalți, trădează și scoate la iveală
fariseismul și legalismul din noi.

Deci Isus răspunde cu har întrebării despre post. Și ce frumos le răspunde Isus prin trei
pilde/imagini, ilustrații.

În robia babiloniană evreii posteau pentru eliberare (vezi Zaharia 7-8). E posibil ca evreii să fi
postit în vremea lui Isus pentru venirea lui Mesia și eliberarea de sub romani. Dar Mesia (mirele)
VENISE deja! Ce rost mai avea să postească? Mesia (mirele) va pleca, și va promite că se va
reîntoarce. Atunci postul își va căpăta din nou sensul.

Postul era dat de Dumnezeu ca rugăciunea omului pentru propria sa vindecare și pentru
vindecarea națiunii să fie auzită sus în cer (vezi Isaia 58). Dar acum CERUL era printre ei.

Ev. Matei
 263

Dumnezeu, SURSA vindecării, era lângă ei. Relația cu Dumnezeu era acum mai directă decât
oricând. Ucenicii au viața acolo lângă ei în persoana lui Isus. Ce rost mai avea deci postul?

Ba mai mult era o perioadă de mare bucurie, de mare sărbătoare, căci Domnul venise în trup de
om printre ei. Era o sărbătoare mai mare decât la o nuntă. Și dacă prietenul tău te-ar invita la
nunta lui, ai alege să postești în acea zi? Sau te-ar judeca cineva dacă nu postești în acea zi?
Mirele era cu ei. Era mai mult decât o nuntă. Era vremea BUCURIEI și nu a postului.

E bine de citit Zaharia 7-8. Răspunsul lui Isus este, în esența sa, același cu răspunsul dat de
Dumnezeu unui Israel religios. Israel, întors în țară după robie, întreabă dacă să continue să
postească în luna a cincea și a şaptea, ca în robie? Dumnezeu le răspunde:

 ,,Când ați postit și ați plâns în luna a cincea și a şaptea, în aceşti şaptezeci de ani, oare
pentru Mine ați postit voi?” (Zah.7:5)

 ,,Postul din luna a patra, postul din luna a cincea, postul din luna a şaptea și luna a zecea,
se vor preface pentru casa lui Iuda în zile de veselie și de bucurie, în sărbători de
voioșie. Dar iubiți adevărul și pacea!” (Zah.8:19)

Problema legalistului și a omului religios este INFLEXIBILITATEA, RIGIDITATEA, lipsa de

adaptare la schimbarea vremurilor. Omul legalist operează cu rețete, cu tipare rigide, cu formule
bătute în cuie pentru veci. Lui îi lipsește dinamica, flexibilitatea, adaptabilitatea de care trebuie
să dea dovadă un ucenic al Domnului în PROCESUL complex și plin de schimbări al extinderii
Împărăției Sale pe pământ. Vremurile se schimbă. Lupta spirituală are diferite faze, diferite
etape. Creșterea spirituală are diferite etape. Fiecare context este diferit și reprezintă o provocare
unică. Rețetele, formulele, răspunsurile simpliste, absolutiste, generalizările pripite nu sunt de
ajutor. În războiul spiritual sunt etape diferite:

 Sunt momente de victorie, de pace și de sărbătoare

 Sunt momente cumplite de intensă ispitire, de asediu aprig asupra spiritului

 Sunt momente de slujire și de vindecare a celuilalt

 Sunt momente de vindecare a propriei persoane

 Sunt momente de cunoaștere, de revelații

 Sunt momente de aplicare a celor cunoscute

 Sunt momente de cădere, de înfrângere etc.

Ev. Matei
 264

Vremurile se schimbă în permanență în lupta spirituală, de aceea trebuie să fii flexibil și

deschis la minte pentru a înțelege etapa prezentă și ce trebuie să faci acum și aici, lucruri care s-
ar putea să nu mai fie valabile sau relevante mâine.

Aici, Isus vrea să le deschidă mintea ucenicilor lui Ioan prin cele trei pilde. Cele două pilde au în
vedere două mesaje. Primul mesaj evidențiază ideea generală de schimbare în raport cu
vremurile, cu noutatea. Al doilea mesaj evidențiază schimbările specifice operate de Isus în
istorie. Și astfel:

 Se subliniază direct faptul că vremea în care Isus a fost în lucrare pe pământ (cei 3,5 ani)
reprezintă o perioadă NOUĂ, dar și UNICĂ în istorie. De aceea, mare atenție la
aplicațiile pe care le extragem din această perioadă. Această perioadă conține elemente
specifice doar ei. Este perioada în care Isus întrupat relaționa direct și nemijlocit cu
ucenicii Lui. Acest HAR nu va mai exista în istorie. De asemenea, este o perioadă între
două legăminte. Vechiul legământ era încă valabil, dar Noul Legământ era deja adus în
existență prin Isus.

 Se anticipează indirect schimbarea legămintelor. Flexibilitatea e necesară mereu la cel

credincios în dinamica creșterii spirituale. Dar cu atât mai mult este nevoie de
flexibilitate în momente istorice cheie, cu schimbări majore în lume și în strategia
Împărăției. Ei bine, schimbarea Vechiului Legământ cu Noul Legământ a însemnat un
APOGEU al schimbărilor. Atunci, mai mult ca niciodată a fost nevoie de flexibilitate, de
adaptabilitate din partea celor credincioși. În nebunia lor, oamenii se așteptau ca Mesia
să vină pe pământ, dar lumea să rămână la fel! Ce nebunie! Isus a venit și a schimbat
lumea din temelii. El a anulat Vechiul Legământ și a inaugurat un nou Legământ cu o
nouă cale de apropiere de Dumnezeu, și cu o nouă strategie, cu noi obiective, cu noi
bătălii spirituale.

Deci, o altă sursă a contestării este rigiditatea și inflexibilitatea omului religios care caută rețete
și formule sfinte. Lumea complexă și de neînțeles trebuie să încapă în mintea mea îngustă, și în
răspunsurile mele superficiale și simpliste. Și ce nu înțeleg, neg, condamn, sau îl răstălmăcesc
pentru a intra în mintea mea. Și la fel fac și cu Împărăția lui Dumnezeu, și cu Biblia. Dacă Biblia
e o carte foarte clară pentru minte, ai o MARE problemă!!!! E absolut normal ca Biblia să fie o
carte grea, cu întrebări fără răspuns, cu aparente contradicții. Căci în ea se revelează Dumnezeul
cel infinit. Oare e ușor să încapă Infinitul în mintea mea finită? Întrebările fără răspuns,
contradicțiile, lucrurile care mă intrigă, care mă șochează, tocmai ele mă conduc către un nou
nivel de cunoaștere. Dar dacă acestea nu există, nu va exista nici un nou nivel de cunoaștere.
Legalistul este superficial în teologie, în studierea Scripturii. El ȘTIE totul, el are răspuns la toate
Ev. Matei
 265

întrebările. Pentru el, totul din Biblie este clar, și nu există contradicții, mistere. El nu are
întrebări, ci răspunsuri. Și cele mai neclare texte din Biblie sunt interpretate de el cu o certitudine
și precizie uimitoare. El își spune precis și cu o siguranță impasibilă care est