Umanism

Mișcare spirituală care stă la baza Renasterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea și care s-a extins în
mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la
textele antichității greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viață, de gândire și de creație
artistică.

Reprezentati:

Miron Costin

Grigore Ureche

Ion Neculce

Dimitrie Cantemir

Clasicism

Clasicismul este individualizat prin caracteristici precum: rațiunea domină sentimentele, caracterul
moralizator acordând importanță unor specii literare corespunzătoare (fabula, satira, comedia,
tragedia), personajele sunt caractere: caracterul avarului (Arpagon), unitate de timp, loc și acțiune (un
singur cadru, timp scurt, maxim 24h, un singur plan), exces de pudoare, rafinament, personaje oneste,
morale.

Reprezentanți:

Boileau

La Fontaine

Jean Racine
Iluminism

Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în
perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei.

Reprezentati:

Ion Budai-Deleanu,

Samuil Micu,

Petru Maior,

Gheorghe Șincai

Romantism

Romantismul se constituie ca mişcare artistică la sfârşitul secolului al XVIII-lea înAnglia şi Germania, iar în
secolul al XIX-lea în Franţa. S-a extins în toată Europa şiaproape în toate ţările lumii. Curentul a fost
anticipat de preromantism si a afirmat specificul naţional, mai ales în Anglia, Germania, Italia.

Caracteristici: introduce noi categorii estetice: urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul,aspiraţia spre
originalitate, libertatea formelor, introducerea de noi specii: drama romantică, meditaţia, poemul
filozofic, nuvela istorică, inovaţii prozodice; primatul subiectivismului, al pasiunii, al fanteziei supunându-
se genului liric; cultivarea specificului naţional prin istorie, folclor, natură.

Reprezentanti:
Victor Hugo

Costache Negruzzi

Lamartine

Mihai Eminescu

Realism

Fixarea denumirii curentului şi teoretizarea sa, începe odată cu declinul romantismului, în anii 1850, deşi
din perioada de avânt a romantismului (1830 – 1850) datează câteva scrieri realiste remarcabile, mai cu
seamă în literatura franceză.Realismul a pătruns în literatura română odată cu romantismul şi
clasicismul, de aceea începuturile realismului românesc sunt marcate de co-prezenţa celorlalte două
curente literare.

De aceea realismul românesc a fost mai întâi ancorat în istorie, conform interesului romantic pentru
trecut, şi nu în aspecte sociale contemporane autorului, conform specificului său: descrieri amănunţit-
realiste de haine şi obiceiuri culinare în Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi (1840).

Reprezentanti:

Lev Tolstoi

Charles Dickens

Gustave Flaubert

Stendhal

Ioan Slavici

Naturalism

Naturalismul este o ramură a realismului, o mișcare literară proeminentă la sfârșitul secolului XIX în
Franța și în restul Europei.
Scriitorii naturaliști au fost influențați de către teoria evoluționistă a lui Charles Darwin. Aceștia credeau
că ereditatea unei persoane și mediul decid caracterul acesteia. În timp ce realismul încearcă doar să
descrie subiecții așa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizează principiile estetice ale realismului
în direcția reprezentării aspectelor dure, brutale ale realității.

Ambele sunt opuse Romantismului, în care subiecții au o simbolistică profundă, sunt idealistici și cu
puteri supranaturale. Naturalismul considera că mediul socio-cultural exercită o influență absolut
covârșitoare în apariția și dezvoltarea personalității umane. De asemenea studiau elemente umane
tarați, alcoolici, criminali, sau persoane alterate genetic de un mediu social viciat.

Reprezentanti:

Emile Zola,

Guy de Maupassant

Theodore Dreiser

Traditionalism

Tradiţionalismul este o orientare – din prima jumătate a secolului XX – a literaturii române către folclor,
către civilizaţia rurală, către ortodoxie, în tematica operelor literare.Se opune modernismului, în
calitatea lui de orientare spre tendinţele noi din arta occidentală.Tradiţionalismul apare drept
continuare a direcţiei inaugurate de „Dacia literară” şi continuată de Junimea, în conformitate cu
specificul secolului XX.

La inceputul secolului XX se vor impune in literature doua ideologiidiferite ca denumire, dar subordnate
traditionalismului:-Semanatorismul (Garabet Ibraileanu)-Poporanismul (Nicolae Iorga)

Reprezentanti:
Vasile Voiculescu

Lucian Blaga

Cezar Petrescu

Ion Pilat

Parnasianism

Parnasianismul este denumirea unui curent literar de la sfârșitul secolului XIX. Parnasianismul a apărut
ca o reacție (neo-clasică) la romantism, cultiva expresia impersonală, descriptivă, ornamentală și
cizelată, raportată la peisaje exotice, dar și la obiecte de artă, cărora le consacra poezii de virtuozitate
formală (sonet, rondel)Parnasianismul promova: impersonalismul; natura obiectivată – în viziuni
întemeiate pe receptarea strict senzorială a lucrurilor; cultivarea formelor fixe de poezie (sonetul,
rondelul, glosa, gazelul etc.) și a tiparelor prozodice alambicate; elogiul civilizațiilor (arhetipale și
interferențiale), al mitologiilor, religiilor, geografia lirică devenind planetară; surprinderea spațiilor
exotice sau luxuriante, de la cele polare la cele ecuatoriale, și lauda obiectelor sau lucrurilor din sfere
înalte (nestematele, metalele rare).

Reprezentanti:

Ion Pillat

Ion Barbu

Austin Dobson

Simbolism

Simbolismul a fost o mișcare artistică și literară de la finele secolului XIX, care se opunea naturalismului
și parnasianismului, potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi
exprimat și descifrat cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui
curent.Adesea se consideră că poeți ca Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud și Paul Verlaine fac parte din
acest curent, dar Stephane Mallarmé e cel care îl încarnează cel mai bine în poezie.
Definit în sens strict, simbolismul reprezintă un cerc literar restrâns din care făceau parte poeți cum ar fi
Stuart Merrill, Albert Samain și Jean Moréas. Ultimul a publicat manifestul mișcării în 1886, în ziarul Le
Figaro.

Reprezentanti:

Alexandru Macedonski

Dimitrie Anghel

George Bacovia

Ion Minulescu

Modernism

Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică care include artele vizuale, arhitectura, muzica
și literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 – 1914, când artiștii s-au
revoltat împotriva tradițiilor academice și istorice impuse și considerate standard ale secolelor
anterioare, începând cu cele ale secolului al XIV-lea și culminând cu rigiditatea și „osificarea”
academismului secolului al 19-lea.

Unii istorici ai artei împart secolul al XX-lea în perioada modernă și cea postmodernă, pe când alții le văd
ca două perioade ale aceleiași ere artistice. Prezentul articol prezintă mișcarea care a început la finele
secolului al XIX-lea; pentru arta după anii 1970, vedeți articolul despre postmodernism.

Reprezentanti:

Lucian Blaga

Tudor Arghezi

Ion Barbu

Franz Kafka
Marcel Proust

Neomodernismul

Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin
respingerea formelor grave şi prin redarea temelor grave într-omanieră ludică, de joc, ce ascunde însă
tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu,
metafore subtile şi expresie ermetică. Neomodernismul s-a conturat în doar 7 numere ale revistei
„Albatros” editată în 1941 şicondusă de Geo Dumitrescu. Această nouă formă de manifestare a
modernismului ce se prelungeşte până prin anii ’60 este îndreptată cu faţa spre un trecut exemplar.

Reprezentanti:

Gellu Naum

Nichita Stănescu

Marin Sorescu

Expresionismul

În literatură,expresionismul este adesea considerat o revoltă împotrivarealismului sau naturalismului, o

căutare a unei realităţi psihologice sau spirituale, iar nuo înregistrare a unor evenimente exterioare
surprinse în secvenţa lor logică.Numeroase opere literare româneşti au intrat în atingere cu
expresionismul.Astfel, majoritatea poeziilor sau pieselor de teatru ale lui Lucian Blaga pot fi
afiliateacestui curent.

Reprezentanti:

Emil Nolde

Paul Klee

Mihail Saulescu

Ernst Ludwig
CURENTELE LITERARE

Curentul literar este definit ca o clasa de opere, create in aceeasi epoca si

inzestrate cu insusiri ideologice si estetice comune. Curentul literar este unul

dintre conceptele de baza ale stiintei literare moderne. El face parte dintr-un set

mai larg de concepte si termeni care, cu diferente de nuante, definesc acelasi

fenomen: structura ideatica si artistica specifica unei epoci anumite din istoria

literaturii. Alti termeni care se refera la aceeasi realitate: perioada literara, stilul

epocii, scoala literara, grupare literara.

Toti acesti termeni deriva dintr-o conceptie istorista asupra literaturii,

adica o conceptie care afirma ca formele literare difera de la o epoca la alta,

se modifica de la o epoca la alta, evolueaza de la o epoca la alta. Trebuie

mentionat ca ideea de variabilitate a formulelor artistice este o idee

moderna; ea nu a existat in conceptia antica si in cea, mai in genere, clasica

despre literatura. Clasicii credeau ca exista principii artistice generale,

universale, valabile pentru toate epocile. Or, chiar daca exista unele

trasaturi comune tuturor operelor, ele isi modifica, insa, sensul si continutul

de la o perioada la alta sau li se adauga trasaturi noi, in functie de gustul si

conceptia unei epoci. Modul de viata, modul de gandire din secolul al XIX-lea

difera de modul de viata si de gandire din antichitatea greco-romana; diferente

ce se reflecta si in estetica romantismului: anticii puneau accent pe imitatie,

romanticii pun accent pe creatie; anticii pun accent pe norme fixe care

trebuie sa fie respectate in fiecare opera; romanticii resping orice norme

constrangatoare, pun accentul pe libertate si originalitate in poezie etc.

Cercetatorii, diferiti, au divizat literatura europeana in mai multe sau

mai putine curente literare. In periodizarile mai recente sunt stabilite

urmatoarele curente:

1. Clasicismul antic greco-roman, care recomanda urmatoarele

principii: arta ca imitatie a naturii, tipuri umane exemplare, luate din

legenda si din istorie, respectarea unor norme, precum unitatea de actiune,

de timp; neamestecul genurilor.

2. Literatura medievala s-a manifestat in stransa dependenta de teologie,

negand religia si filosofia antica, in mare parte si literatura. Multe specii antice

au amutit in aceasta perioada, unele, precum comedia, fiind direct blamate

pentru comicul lor licentios, neadmis de morala crestina. S-a dezvoltat acum
poemul si romanul cavaleresc, avand ca erou pe luptatorul pentru onoare; s-a

mai dezvoltat cantecul trabadurilor, un cantec pe teme de dragoste.

3. Renasterea (secolele XV-XVI) e un curent mai larg, filosofic, moral,

artistic si literar. Este o reluare a culturii antice; acum se descopera

manuscrisele antichitatii care sunt comentate, publicate si imitate in noi opere.

Teoretico-literar, Renasterea reinvie poetica antica (Poetica lui Aristotel e

publicata in 1498 in traducere latina) si sunt scrise noi tratate pornind de la

vechile principii. Aceasta redescoperire a valorilor antice echivaleaza cu o

deschidere spre existenta terestra, laica, negata in Evul Mediu. Un apetit special

pentru viata concreta, materiala, libera de prejudecati, se manifesta in literatura

acestei epoci, cu reprezentanti de seama ca: Lodovico Ariosto, François

Rabelais, Lope de Vega, Cervantes, Shakespeare etc.

4. Barocul (1550-1650) este un curent care n-a fost constientizat la

vremea lui, adica nu se numise astfel si nu se delimitase clar din punct de

vedere teoretic. Dispunerea lui in aceasta perioada este opera unor

cercetatori din secolul al XIX-lea (ca H. Wolfflin. Renasterea si barocul,

1888). Reprezentant al barocului in Italia este considerat Torquato Tasso,

autor al piesei Aminta (1575) si al epopeii Ierusalimul eliberat (1584).

Barocul este caracterizat, uneori, ca stadiul tarziu al unui curent, momentul

lui decadent, cand excesul de forme ia locul claritatii ideologico-estetice:

apare stilul incarcat, fastuos, spectaculos, excesul de metaforism.

Barocul este puternic ilustrat in Spania de dramaturgi precum: Triso

de Molina (1571-1648), Calderon de la Barca (1600-1681); piesele lor

implica tragism, aventura, credinta dar si decadenta morala, viata ca vis

trecator, ca anticamera a lumii de dincolo. Excesul de metafora, de

imagini apare si in poezia lui Gongora (1561-1627), al carui stil baroc

excesiv a fost numit mai tarziu gongorism, cu sens pejorativ.

5. Clasicismul (francez, cu influenta in toata Europa), in secolul

al XVII-lea si al XVIII-lea, reia doctrina antica, aristotelica, prin filiera

teoreticienilor italieni din Renastere: ideea imitatiei, cele trei reguli ale

unitatii de actiune, de timp, de spatiu; neamestecul genurilor. Se mai

adauga idei din filosofia veacului (Descartes, 1595-1650), ideea

verosimilului, inteles ca acord cu morala din acest secol. Reprezentanti:

Boileau (Arta poetica, 1674); autorii de tragedii Corneille si Racine; de

comedii, Molière; de fabule La Fontaine etc.

6. Preromantismul − curent de tranzitie de la clasicism la romantism.

Se caracterizeaza printr-o inclinatie spre stari vagi, difuze, spre sentimentalism

(cum mai este denumit). Se manifesta intre 1770 si 1830.

Reprezentanti: Young, Th. Gray in Anglia; Rousseau, Volney in Franta.

7. Romantismul - curent cu mare ecou in literatura europeana. Apare

in jurul lui 1800 in Germania si Anglia, apoi triumfa in Franta, Italia, in

Spania, Rusia. Teoretic este un curent care neaga radical principiile clasice:

respinge ideea imitatiei; arta nu este imitatie, este creatie; cultiva eul si

originalitatea operei literare; cultiva imaginatia dezlantuita; fantasticul;

elementul mistic; accent pe figuri ca simbolul, mitul. Reprezentanti:

Friedrich Schlegel si August W. Schlegel, L. Tieck, Hölderlin, Jean Paul

Richter, H.Heine etc., in Germania; Byron, Schelley, in Anglia; A. de

Lamartine, Victor Hugo, in Franta; Leopardi, in Italia; E.A. Poe, in

America; S. Petöffi, in Ungaria; A. Puskin, M. Lemontov, in Rusia.

8. Realismul - tendinta de a reflecta viata asa cum este; cu obiectivitate,

fara nici o infrumusetare; preocupari pentru social, pentru critica societatii; stil

obiectiv, impersonal. Reprezentanti: Stendhal, Balzac, G. Flaubert, in Franta;

Dickens, in Anglia; Gogol, Lev Tolstoi, Dostoievski, in Rusia.

9. Naturalismul - la sfarsitul secolului al XIX-lea, in Franta (1870-1890).

Un realism exagerat, cu accent pe maladiile biologice si psihice ale omului.

Reprezentanti: Émile Zola, Guy de Maupassant, in Franta. Ecouri si in alte

literaturi: italiana, rusa etc.

10. Simbolismul - curent important, lansat in jurul anului 1880, in

Franta. Refuzul naturalismului, realismului si al altor curente anterioare.

Accent pe valorile muzicale si simbolice ale cuvantului, pe starile sufletesti

vagi, pe mister. Precursori: Baudelaire, Verlaine, Rimbaud. Reprezentanti:

Jean Moréas, G. Kahn, Mallarmé etc. Simbolistii au promovat "versul

liber" de ritm, rima, masura, de vechile rigori clasice.

11. Avangardismul - nume generic pentru mai multe curente din

secolul al XX-lea: futurism, dadaism, expresionism, constructivism,

imagism, suprarealism. Trasatura lor principala este negativismul dus

pana la nihilism: negarea, respingerea tuturor valorilor anterioare, estetice,

filosofice, religioase, morale.

Toate aceste curente, incepand cu Renasterea, au avut un ecou, mai

mic sau mai mare si in literatura romana. Note reanscentiste aflam la Miron

Costin, baroce la Dimitrie Cantemir; clasicismul (de tip francez),

preromantismul, romantismul se impletesc in opera scriitorilor de la

inceputul secolului al XIX-lea si a pasoptistilor. In genere, in literatura

romana se desprind trei epoci principale: literatura medievala religioasa,

literatura premoderna (sfarsitul secolului al XVIII-lea - inceputul secolului

al XIX-lea; literatura moderna, incepand cu Ion Heliade Radulescu si cu

pasoptistii. La randul ei, literatura moderna e divizata in mai multe curente:

pasoptismul (numit si romantism, dar implicand note variate, preromantice,

clasiciste); junimismul (cu marii scriitori, Eminescu, Caragiale, Creanga,

Slavici, Maiorescu); simbolismul, incepand cu Macedonski, dar mai ales cu

grupul de la revista "Viata noua" (1905-1925) condusa de Ovid

Densusianu; printre reprezentanti in afara de Macedonski: Stefan Petica,

Ion Minulescu, G. Bacovia, N. Davidescu etc.; samanatorismul, de la

revista "Samanatorul", (1901-1910), avandu-l ca ideolog pe N. Iorga;

poporanismul de la revista "Viata romaneasca" (1906) in frunte cu Garabet

Ibraileanu. Intre razboaie avem doua curente mari: traditionalismul, grupat

indeosebi in jurul revistei "Gandirea" (1921-1944), condusa de Nichifor

Crainic, poet si ideolog al curentului , cu importanti colaboratori ca: Lucian

Blaga, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Gib I. Mihaescu,

Tudor Arghezi, Aron Cotrus, Radu Gyr, Mateiu I. Caragiale etc.; pe de alta

parte, si opuse, curentele moderniste: mai intai grupul din jurul revistei

"Sburatorul" (1919) condusa de Eugen Lovinescu, apoi gruparile de

avangarda: constructivism, integralism, suprarealism.

♦Teme

. Ce este "curentul literar"?

. Enumerati cateva curente din literatura europeana.

. Enumerati cateva curente din literatura romana.

. Ce norme ale creatiei literare sunt formulate in urmatorul text:

"Dar noi ce ne supunem la legea ratiunii,

Vrem arta sa indrepte si mersul actiunii,

Un loc, o zi anume si-un singur fapt deplin

Vor tine pan-la urma tot teatrul arhiplin."

(Boileau, Arta poetica)

(Normele unitatii de actiune, de timp si de loc)

. Ce curent teoretizeaza scriitorul francez Balzac in propozitiile

urmatoare?

"Romancierul va trebui sa zugraveasca societatea franceza asa cum e

ea, fara sa caute s-o idealizeze, ci intr-un spirit de obiectivitate cat de

perfect posibil si indiferent fata de protestele publicului, inspaimantat ca se

vede zugravit pe sine." (Realismul)

Divina comedie

Dante Alighieri este unul dintre cei mai mari autori care s-au născut vreodată. Poemul său tripartit
Divina Comedie (Infernul, Purgatoriul, Paradisul) cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru fiecare parte, a
fost, este și va rămâne o capodoperă care, la vremea ei, a zguduit lumea din temelii.

Însă singularitatea sa o situează fără drept de apel, chiar și după atâta amar de vreme, printre scriiturile
cele mai puternice, vii și vibrante cu care a luat avânt literatura italiană.

Divina Comedie nu este o creație tipic medievală ce respectă cuminte și neabătut preceptele
moralizatoare, cu puternice valențe religioase, ci probează, să spun așa, și destulă disidență față de ceea
ce se scria la vremea respectivă, prin concretețea imediată a dramatismului realității poemului. Alighieri
și-a numit opera simplu, Comedia, până când umanistul și poetul Giovanni Boccaccio îi adaugă atributul
de „divină” în semn laudativ față de măreția celor scrise.

Mai jos, am rezumat Infernul dantesc, în care scriitorul este însoțit de poetul Virgil în această pogorâre
pe tărâmul celor fără tihnă. Infernul apare în imaginarul lui Alighieri drept o pâlnie a căror cercuri
concentrice și descendente duc treptat către inima Iadului și în proximitatea lui Lucifer. O să vedeți cu
câtă luciditate reușește Dante să ierarhizeze tarele și slăbiciunile omenești, iar pentru fiecare lipsă a
virtuții, răsplata în viața de apoi este echivalentă și cinstită în ferocitatea ei.
Primul cerc

Limbul

Înainte de primul cerc, sau anticamera infernului, avem hoarda lașilor. Aceștia se zbat goi, mâncați de
viermi și de muște. Apoi, înaintând, descoperim primul cerc este cel al oamenilor virtuoși, dar care nu au
apucat să fie botezați, fiind astfel considerați păgâni. Pedeapsa lor e că sunt situați într-o formă
inferioara Paradisului și locuiesc într-un castel cu șapte porți, reprezentative pentru cele șapte virtuți:
castitatea (curățenia), cumpătarea (temperanța), caritatea (milostenia), hărnicia, răbdarea, bunătatea și
modestia (smerenia), opuse celor șapte păcate capitale. Aici îi întâlnim pe Aristotel, Socrate, Iulius Cezar
etc.

Al doilea cerc

Desfrânații

Următorul cerc descendent le este rezervat desfrânaților și păcătoșilor din dragoste. Aici, sufletele celor
ce au comis păcatele acestea sunt condamnați să fie spulberați de un vânt violent, ce-i împiedică să-și
găsească liniștea, simbol al chinurilor prin care au trecut din cauza dorințelor carnale cât erau în viață.
Dante și Virgil îi întâlnesc aici pe Cleopatra, Elena din Troia, Paris, Ahile sau Tristan.

Al treilea cerc

Mâncăii

Când ajung în cel de-al treilea cerc, Dante și Virgil dau peste un monstru înfiorător, Cerberul, care stă de
pază și îi veghează pe cei ce nu au cunoscut cumpătarea în desfătările trupești. Păcătoșii se zvârcolesc
întru eternitate într-o mocirlă întreținută perpetuu de o grindină. Starea în care se află sufletele e
rezultatul unei vieți fără limite, în care doar plăcerile egoiste au primat. În acest cerc, cei doi întâlnesc
oameni obișnuiți.

Al patrulea cerc

Zgârciții și risipitorii
Guvernați de zeul grec al lumii subterane, Pluton, nenorociții din cercul al patrulea îndură o pedeapsă
sisifică, fiind forțați să împingă cu pieptul roci enorme, simbol al ambițiilor și lăcomiei după bani. Ei sunt
împărțiți în două părți: cei care acumulau posesii și cei care le-au risipit. Păcătoșii aceștia se canonesc
atât de tare și se concentrează la munca lor atât de intens, că Dante și Virgil nu apucă să le adreseze
vreun cuvânt. Printre aceste suflete, întrezărim oameni ai bisericii și chiar și papi.

Al cincilea cerc

Furioșii

Este locul în care cei mânioși și cei ursuzi din pricina mâniei sunt pedepsiți, fiind nevoiți să se
zvârcolească în noroi, pe deasupra râului Styx, luptându-se cu pumnii, se mușcă, se sfâșâie între ei.
Pentru păcatul de a nu avea răbdare, de a sări să judece și să spurce, aceștia sunt astfel forțați să-și ducă
povara păcatului lor fără tihnă. Tot aici, Dante și Virgil sunt întâmpinați de furiosul reprezentativ, și
anume politicianul Filippo Argenti, un om de vază florentin.

Al șaselea cerc

Ereticii

Cu cât coborâm mai adânc în măruntaiele iadului, cu atât densitatea și intensitatea trăirilor se amplifică.
Astfel, în această regiune au fost adăpostiți ereticii și blasfemiatorii, scepticii care au fost blestemați să
se perpelească în morminte de foc, simbolul patimilor și urilor ce i-au mistuit cât erau în viață. Aici,
Dante li se adresează câtorva figuri impunătoare în istorie, cum ar fi filosoful Epicur sau Frederic al II-lea
al Sfântului Imperiu Roman.

Al șaptelea cerc

Violenții, sinucigașii, cămătarii

Cercul următor este împărțit în trei brâuri. Avem astfel, în primul brâu, pe cei care, în viața lor, s-au
arătat violenți cu aproapele lor. Păcatele de care se fac vinovați i-au azvârlit într-un mâl de sânge
clocotitor, până la gât, în care se frământă. Sunt guvernați de Minotaur, iar dintre figurile importante
peste care Dante va da se numără Alexandru cel Mare sau Dionis.
Al doilea brâu al cercului este și mai sinistru, dacă suportă un nivel de comparație. Aici se află sinucigașii,
transformați într-un desiș de crengi noduroase, pline de țepi și otrăvitori, sfâşiate de Harpii, torţionari
antici. Dante rupe o creangă care apoi sângerează. Figura reprezentativă pentru acest loc este juristul
Pier delle Vigne. Tot în acest loc se află cei care și-au bătut joc de bunurile personale, păguboșii sau
pustiitorii, vânați de câini fioroși și înfometați, și care sfârșeau prin a fi hăcuiți de aceștia.

În cel de-al treilea și ultimul brâu al cercului șapte, Dante dă peste o întindere pustie și stearpă, unde
sufletele sunt goale, hăituite de o ploaie de foc eternă, pârjolite și urlând a disperare. Locul le este
rezervat cămătarilor, sodomiților.

Al optulea cerc

Proxeneții, lingușitorii, simoniacii, ghicitorii

Un cerc imens, alcătuit din mai multe bolgii, terifiant și sinistru, alocat unora dintre cei mai mari
nevrednici. Avem așadar, prima bolgie, pentru proxeneți și seducători, care ni se înfățișează goi, biciuți
de diavoli. A doua bolgie le e rezervată lingușitorilor, care sunt obligați să stea într-o mare de scârnă.
Bolgia a treia este destinată simoniacilor, preoților ce eliberau indulgențe și celor cărora nu te puteai
spovedi fără să plătești. Acești atârnau cu capul în jos în gropi minuscule, iar tălpile le erau arse de
flăcări.

Dante trece podul către bolgia 4, unde întâlnim ghicitorii. Păcătoșii aceștia au capul întors în spate și
plâng în continuu. Bolgia 5 este locul politicianilor corupți, delapidatorilor, care sunt aruncați în smoală
și sunt împinși cu sulițele înapoi când încearcă să iasă. Bolgia 6, ipocriții, care pășesc sub povara unei
mantii de plumb. Aici îl întâlnim pe unul dintre cei mai mari ipocriți, preotul Caiafa, care a îngăduit
răstignirea lui Iisus în ciuda faptului că știa că era nevinovat. Damnații din această bolgie îl calcă în
picioare în defilarea lor veșnică sub greutatea capei de plumb.

Bolgia a 7-a ni-i înfățișează pe hoți, fugăriți de șerpi care îi mușcă, a 8-a bolgie le este rezervată
sfătuitorilor de rău, care se bălăcesc pe fundul bolgiei, învăluiți de limbi de foc, în bolgia a 9-a sunt
semănătorii de vrajbă, care bântuie eviscerați, cu organele la vedere, alții cu căpățânile în mâini. În
ultima bolgie, îi găsim pe falsificatori, alchimiști și cei care au comis sperjur. Falsificatorii zac grămadă
unii peste ceilalți, smulgându-și pielea, pe când alchimiștii au trupurile putride, umflate de apă.
Al nouălea cerc

Trădătorii

Aici suntem cel mai aproape de Lucifer, de capătul lumii htoniene. Aici bolesc și rabdă o neclinteală
veșnică cei mai mari păcătoși de pe pământ, în viziunea lui Dante, și anume trădătorii. Toți sunt
scufundați și claustrați pe vecie într-un lac de gheață. Și acest cerc este alcătuit din mai multe brâuri, și
anume patru. În funcție de severitatea păcatului, sufletele sunt fie mai aproape de suprafață, fie mai
adânc înfipte în lacul de gheață. Cei mai mari trădători dintre trădători sunt cei ce i-au vândut pe
făcătorii de bine (îl găsim aici pe Iuda, evident). Aceștia stau paralizați în imensitatea de gheață și își
ronțăi țestele unii altora pe vecie.