Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CONSTANŢA
- 2018 -
-1-
CUPRINS
-2-
CAPITOLUL V – PLAGIATUL ÎN DEONTOLOGIA ACADEMICĂ
6.1 Obiectiv....................................................................................................................................46
6.2 Definire....................................................................................................................................46
6.3 Principii și clasificări în analiza plagiatului.............................................................................47
6.3.1 Severitatea.................................................................................................................47
6.3.2 Combinația text plagiat/text original nu exclude plagiatul.......................................48
6.3.3 Plagiatul este preluare de text, dar poate fi și preluare de idei..................................48
6.3.4 Bunele practici de integritate nu sunt dependente de contextul legal.......................48
6.3.5 Plagiatul din lucrări colective...................................................................................49
6.3.6 Plagiatul și „cunoașterea comună”............................................................................49
6.4 Procedee...................................................................................................................................49
6.4.1 Severitatea plagiatului......................................................................................................49
6.4.2 Recunoașterea plagiatului prin norme cantitative............................................................51
6.4.3 Falsa problemă a cunoașterii comune..............................................................................52
6.4.4 Autori fantomă.................................................................................................................52
6.4.5 Expertiza de evaluare a plagiatului..................................................................................52
-3-
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ETICA UNIVERSITARĂ
Etica își are originea în cuvȃntul « ethos » din limba greacă, acesta făcȃnd referire atȃt la
caracterul unui individ, cȃt și la cultura unei comunități.
Într-un context mai larg, etica se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din
perspectiva principiilor morale și a rolului acestora în viața socială.
În sens restrȃns, etica reprezintă totalitatea normelor de conduită morală, iar în sens și mai
restrȃns reprezintă un ansamblu de principii și reguli ale membrilor unei unei profesii.
În Oxford Dictionary of Business, etica este definită ca un comportament considerat a fi bun,
corect, drept și onorabil pe baza principiilor sau indicațiilor dintr-o teorie etică specifică.
Conform Dicționarului explicativ al limbii romȃne, termenul de etică semnifică :
1. Ştiința care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu
conținutul lor și cu rolul acestora în viața socială ;
2. Totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase
sau societăți ;
3. Etica este una dintre formele conștiinței sociale ;
4. Totalitatea normelor de conduită morală.
Ştiința eticii este o disciplină socio-umană, îndrumătoare și prescriptivă, bazată pe principiile
deliberării și alegerii, vizȃnd natura personalitții și vieții, formarea caracterului, studiul
moravurilor.
Etica este specifică democrației și mai ales strȃns legată de procesul democratic: democrația
presupune dereglementare, iar locul lăsat liber prin dereglementare este luat de coduri de etică în
diferite domenii.
Teoretic vorbind, etica, în general, este o zonă neclară, deoarece nu există un set universal de
principii etice, care să definească ce este bine și ce este rău, circumstanțele avȃnd un rol
important.
Nu tot ce este nedrept și greșit este neapărat și neetic, după cum nu tot ce pare a fi neetic este
nedrept sau greșit ; puterea de convingere a obiceiurilor și religiei influențează conceptul nostru
personal despre bine și rău.
Conceptul de a face bine merge mult mai departe decȃt cerințele legale sau etice. Cȃți dintre
noi dăm telefon la serviciu pentru a spune că suntem bolnavi ? Dacă mergeți în autoturismul
prietenului care conduce cu viteză mare și este oprit de poliție, iar el vă cere să spuneți că nu
avea viteză, ce faceți din moment ce știți că nu este adevărat ? Îl sprijiniți, refuzați să îl apărați
sau faceți altceva ?
Comportamentul etic merge dincolo de respectarea legilor, regulilor și reglementărilor ; este
un angajament de a face ceea ce este bine și numai ceea ce este permis. De altfel, într-o
accepțiune populară, a fi etic înseamnă ceea ce trebuie să faci, numai ceea ce trebuie să faci,
pentru că trebuie să faci și nu pentru că te obligă cineva, scrie undeva sau te vede cineva.
În altă ordine de idei este posibil ca încrederea în adevăr ca factor determinant al binelui să
nu fie atȃt de sigură pe cȃt am vrea de fapt să credem. De exemplu, avem o înțelegere a
-4-
evenimentelor istorice, dar în practică acestea sunt scrise în general de cei învingători ; în această
situație mărturia istorică este într-adevăr precisă ?
Un comportament etic implică neapărat echitate și curtoazie față de alții, dar în același timp
presupune restricții asupra propriei noastre libertăți ; de exemplu, un fumător și un nefumător nu
pot fi amȃndoi liberi în același timp într-un birou sau într-un compartiment de tren ; fie
fumătorul renunță la libertatea sa de a fuma, fir nefumătorul își pierde dreptul la aer curat.
Rezultatele unui studiu din S.U.A. pe tema eticii în afaceri au concluzionat că factorii
esențiali pentru mersul unei organizații competente în materie de etică au fost următorii :
Conducere – trebuie demonstrată grija companiei față de etică și valori, precum și
față de propriile rezultate ;
Consecvență – compania trebuie în mod efectiv să practice ceea ce predică ; altfel
spus între vorbe și fapte trebuie să existe consecvență ;
Echitate – oamenilor le pasă de modul cum sunt tratați și aceasta este considerată
problema etică numărul unu ;
Transparență – angajații de astăzi așteaptă să existe transparență în comunicările
furnizate ;
Recompense – percepția angajatului este aceea că este mai important să recompensăm
ceea ce este pozitiv decȃt să pedepsim comportamentul neetic.
Există, în general, o strȃnsă legătură între educație și etică ; comportamentul etic presupune
un anumit nivel de competență care se obține și se menține prin acțiuni educative.
Educația în general și educația în etică în special sunt garanții ale dezvoltării valorilor morale
și profesionale.
Subiectele referitoare la etica universitară ori buna conduită în cercetarea științifică sunt
de mare actualitate în prezent, fiind de notorietate cazurile amplu mediatizate de încălcare a
regulilor de cercetare academică, iar plagiatul este una din aceste situații.
Nu în ultimul rȃnd, legislația, atȃt națională cȃt și preocupările internaționale referitoare
la bunele practici în domeniul cercetării, tratează învățămȃntul și cercetarea în același timp și
este și firesc să fie așa.
În lucrarea intitulată Protagoras, Platon își centrează atenția asupra dilemei “Poate fi
predată-învățată virtutea? Poate fi, astfel, cineva profesor, dascăl de virtute?”
Dilema platoniană dă curs supoziției că procesul de predare-învățare privește nu numai
știința, dar și putința. Aceasta deoarece cunoașterea însăși, ține nu atȃt de aflarea a ceva care
rămȃne exterior, ci și de receptarea prin intensitatea trăirii sensibile a unei stări sau relații
anterior străine, neștiute.
Virtutea nu poate fi, altfel știută decȃt pe calea acestei interferențe în care gȃndul și
sensibilitatea se contopesc.
În general, toate tipurile de activitate umană sunt supuse, într-un fel sau altul, normării, în
sensul că ele nu se pot desfășura neorganizat, fără a se subordona unor scopuri sau criterii,
prefigurate într-un sistem de principii și norme.
Cunoașterea nu este o simplă copie a realității, ea presupune o reflectare activă și o
reconstrucție a lumii reale în conștiința individuală.
-5-
Subiectul eticii în cercetarea științifică ar trebui să preocupe în bună măsură atȃt pe
student cȃt și pe masterand, pe studentul doctorand pe percursul anilor de licență-masterat-
doctorat, dar și ulterior, în întreaga activitate de cercetare post universitară care include
redactarea de orice fel de lucrări cu caracter științific.
Preocuparea ar trebui să fie identică în ceea ce privește respectarea prevederilor legii cu
privire la cercetarea științifică, dar și a normelor de etică nu doar din partea personalului implicat
în cercetare-dezvoltare, ci din partea tuturor cadrelor didactice din învățămȃnt care au ca
obligație de serviciu scrierea și publicarea de articole de specialitate, cărți, tratate, monografii.
Prin urmare, pentru evitarea situațiilor care pun sub semnul îndoielii calitatea activității
de cercetare științifică, este necesar să se cunoască, pe de o parte conceptele precum etica
universitară, integritate academică ori buna conduită în cercetarea științifică și, pe de altă parte,
legislația aplicabilă bunei conduite academice i eventualele sancțiuni în caz de încălare a
acestora.
În concluzie, așa cum s-a subliniat în doctrină, normarea activității umane reprezintă o
cerință indispensabilă oricărei forme de conviețuire, indiferent de gradul evoluției sale sau de
calitatea formelor ce asigură coeziunea internă a acesteia.
Etica în general și etica universitară în special ori integritatea academică sunt strȃns
legate de un set de valori.
Sistemul de valori etice universitare constituie cadrul de formalizare a regulilor
consensuale morale și de integritate în domeniul academic, expresie a pozițiilor definitorii față
de ceea ce este permis sau nu în mediul universitar.
În acest sens s-a elaborat o metodologie de etică și integritate academică utilizată în procesul de
evaluare a universităților din Romȃnia.
Metodologia de etică și integritate academică vizează, în mod direct următoarele aspecte:
✓ conturarea dimensiunii eticii și integrității în cadrul evaluărilor instituționale;
✓ a nu afecta autonomia universitară;
✓ introducerea unui sistem de referință și totodată numitorul comun pentru toate acestea și
anume reguli unitare de etică și integritate academică a evaluărilor instituționale pentru
clasificarea universităților.
Ideea de la care s-a plecat în elaborarea Metodologiei menționate este că „în esență,
universitatea, ca spațiu al cercetării, este, sau ar trebui să devină cadru generator de valoare
națională, de elite intelectuale și, desigur, morale.
Aici, tinerii pot să-și formeze principii de viață și profesionale solide, dar, mai cu seamă să
învețe să le urmeze. De aceea, nu poate rămȃne indiferent climatul moral în care se face
pregătirea studenților.
Universitatea trebuie să fie capabilă, fundamental, să furnizeze modele umane și profesionale la
care aceștia să aspire și să se raporteze, repere de comportament moral și de integritate –
profesori competenți din punct de vedere științific, dar, în același timp, și dascăli, în cel mai
adevărat sens al cuvȃntului.
Nivelul eticii și integrității dintr-o organizație este foarte mult influențat de o sumă de
aspecte subiective, cu atȃt mai mult cȃnd este vorba despre reglementarea domeniului universitar
în care operează un număr important de entități, avȃnd misiuni și interese dintre cele mai variate.
-6-
Prin această Metodologie se urmărește promovarea în sistemul învățămȃntului superior
național a unei conduite general acceptate care să mențină sub control etic și al integrității
procesul de evaluare instituțională.
Metodologia prezintă următoarele caracteristici:
1. Stabilește normele de etică și integritate aplicabile în procesul de evaluare instituțională
prevăzut de lege;
2. Are aplicabilitate generală și reglementează la nivel național aspectele de etică și
integritate a evaluărilor instituționale;
3. Nu substituie prevederile procedurilor de evaluare instituțională, ale cartelor universitare,
ale codurilor de etică și deontologie profesională din universități și nici alte prevederi
legale care vizează învățămȃntul superior național;
4. Metodologia conține:
a) Sistemul de valori etice universitare la care se raportează activitatea de evaluare
instituțională;
b) Principiile eticii și integrității academice.
-7-
performanță și probitate; stimularea metodelor și tehnicilor de lucru consultative și
flexibile; descurajarea și eliminarea oricăror forme de corupție.
g) Profesionalismul – înseamna competență în exercitarea profesiei; încredere în validitatea
deciziilor profesionale și față de profesie; identificarea cu specialitatea și cu cei din
același domeniu; atașamentul față de cariera academică; obligați morală de a lucra în
serviciul studenților, evitȃnd tratamentul preferențial nejustificat; menținerea standardelor
profesionale;
h) Primatul meritocrației – constă în recunoașterea, cultivarea, recompensarea realizărilor,
valorii și calității personale/colective și în încurajarea: eficacității, eficienței și
performanței; dedicării față de profesie și față de studiu, talentului și creativității;
loialității față de instituție și membrii comunității academice;
i) Responsabilitatea profesională și socială – reclamă implicare în problemele profesionale
și publice, colegialitate și spirit cetățenesc responsabil; interzicerea dezinformării,
calomnierii, denigrării publice a persoanelor din instituție și a programelor de studii;
responsabilitatea manifestată față de studenți, față de subordonați și față de angajați.
Valorile etice de mai sus asigură sistemul de referință etic și de integritate la care se
raportează activitatea de evaluare instituțională.
-8-
l) Organizarea și desfășurarea de activități nepermise în universitate, folosirea numelui, a
resurselor umane, financiare sau materiale ale acesteia în scopuri nelegale sau contrare
acesteia;
m) Distrugerea, alterarea sau falsificarea documentelor și a bazelor de date ale universității,
ca și utilizarea lor în scopuri ilicite;
n) Pătrunderea neautorizată în soațiile în care accesul este reglementat prin măsuri speciale;
o) Utilizarea neautorizată și provocarea cu vinovăție de prejudicii în dauna patrimoniului
universității.
-9-
CAPITOLUL II
- 10 -
2.2 Carta universitară potrivit Legii educației naționale nr. 1/2011
Unul din cele mai importante documente care trebuie să se regăsească la nivelul fiecărei
universități este Carta universitară.
(1) Carta universitară prezintă opţiunile majore ale comunităţii universitare şi se aplică în tot
spaţiul universitar.
e) condiţiile în care se pot încheia contracte cu instituţiile publice şi cu alţi operatori economici
în vederea unor programe de cercetare fundamentală şi aplicativă sau a creşterii nivelului de
calificare a specialiştilor cu studii universitare;
f) condiţiile în care universitatea se poate asocia cu alte instituţii de învăţământ superior sau cu
alte organizaţii pentru îndeplinirea misiunii sale;
g) modalităţile în care se pot construi, deţine şi folosi elementele aferente bazei materiale a
universităţii, necesare educaţiei şi cercetării ştiinţifice;
j) orice alte aspecte considerate relevante de către senatul universitar şi care corespund legislaţiei
în vigoare.
(3) Carta universitară se elaborează şi se adoptă de către senatul universitar, numai după
dezbaterea cu comunitatea universitară.
1
https://www.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Minister/2017/legislatie%20MEN/Legea%20nr.%201_2011_
actualizata2018.pdf
- 11 -
(4) Carta universitară nu poate conţine prevederi contrare legislaţiei în vigoare.
Nerespectarea legilor în conţinutul Cartei universitare atrage nulitatea de drept a actului
respectiv.
(5) Carta universitară se adoptă numai după rezoluţia pozitivă a Ministerului Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi Sportului privind avizul de legalitate asupra Cartei universitare.
Rezoluţia privind avizul de legalitate se emite de către Ministerul Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului în termen de maximum 30 de zile de la data solicitării instituţiei
de învăţământ superior.
(6) În cazul în care termenul prevăzut la alin. (5) nu este respectat, Carta universitară se
consideră avizată potrivit procedurii aprobării tacite.
2
https://www.spiruharet.ro/codul_etic.html
- 12 -
(2) O acuzaţie de plagiat, pentru a fi validă, trebuie să fie însoţită, obligatoriu, de probatoriul
care să ateste plagiatul, prin indicarea, fără echivoc, a textului sau a textelor incriminatoare.
Art. 245. Îndrumătorii lucrărilor de finalizare a studiilor răspund, solidar cu studenţii sau
absolvenţii, pentru asigurarea caracterului original al acestora.
Art. 246. Este interzisă comercializarea de lucrări ştiinţifice în vederea facilitării falsificării
de către cumpărător a calităţii de autor al unei lucrări de licenţă, de diplomă, de disertaţie sau de
doctorat.
Art. 247. Universitatea încurajează comunicarea cunoştinţelor profesionale prin schimburi
academice şi sprijină activitatea de reprezentare didactică şi ştiinţifică internă şi internaţională a
tuturor membrilor comunităţii academice.
3
https://www.uvt.ro/files/c508b1ca9c5b73dc42afd458775b8484226f0d49/
4
https://www.unitbv.ro/documente/despre-unitbv/regulamente-hotarari/carta-universitatii/Carta%20UnitBv.pdf
- 13 -
Art. 23. Plagiatul
(1) Cunoaşterea reglementărilor legale cu privire la proprietatea intelectuală şi a normelor de
scriere academică este o obligaţie profesională a cadrelor didactice, a cercetătorilor, a
doctoranzilor și a studenților. Necunoașterea acestor reglementări și norme nu constituie o scuză
pentru plagiat.
(2) În scopul unei bune diseminări a cerinţelor legale generale şi specifice domeniului,
universitatea, în conformitate cu prevederile Legii nr. 1/2011, cu modificările şi completările
ulterioare, şi a Legii nr. 206/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi a actelor de
punere în aplicare, asigură măsurile educaţionale, administrative şi tehnice, care contribuie la
garantarea originalităţii lucrărilor de licenţă, master, doctorat, articolelor ştiinţifice sau a altor
asemenea lucrări.
(3) În cadrul măsurilor educaţionale sunt incluse: i. Obligativitatea profesională și morală a
cadrelor didactice de a face explicite normele scrierii academice studenţilor și doctoranzilor și de
a asigura respectarea lor în toate împrejurările; ii. Informarea Comunităţii UTBv asupra cazurilor
de plagiat şi a situaţiilor ce pot genera suspiciuni de plagiat; iii. Informarea periodică a
Comunităţii UTBv cu privire la normele de etică şi deontologie în cercetarea ştiinţifică.
(4) Plagiatul se definește ca preluare integrală sau parţială a unui material realizat de un alt
autor şi prezentarea acestuia ca aparţinând propriei persoane fie într-o lucrare scrisă, de tipul
articolelor, cărţilor, cursurilor universitare, referatelor, lucrărilor de licenţă/
diplomă/master/doctorat etc., fie într-o prezentare orală.
(5) Exemple de plagiat pot fi considerate:
a) compilaţia de fragmente din mai multe surse/autori, fără referinţe clare la textele sursă;
b) întrepătrunderea dintre fragmentele de texte plagiate şi materialul propriu;
c) preluarea unui text fără referinţe clare, cu modificarea unor expresii din text, şi/sau
inversarea unor paragrafe/propoziţii/capitole;
d) omiterea marcajelor clare de citare în text şi a menţionării corecte şi complete a lucrării
sursă în bibliografie;
e) prezentarea aceleiaşi lucrări în mai multe publicaţii – acest tip de plagiat poartă numele de
autoplagiat; tema poate să fie reluată, conţinutul lucrării nu;
f) plagiatul poate fi intenţionat (plagiat propriu-zis) sau prin neglijenţă (folosirea greşită a
sistemul de citare sau neindicarea corectă şi completă a sursei unui material).
- 14 -
CAPITOLUL III
INTEGRITATEA ACADEMICĂ
- 15 -
➢ Etică: ansamblu de norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul
pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor.
➢ Deontologie: normele de conduita și obligaiile etice și morale în exercitarea unei
activități profesionale.
➢ Integritatea publică: poate fi definită atȃt prin prisma integrității proceselor de luare și
implementare a deciziilor, de gestiune a banilor publici, cȃt și prin prisma integrității
personalului sau agenților publici.
Termenul de integritate conform Dicționarului explicativ al limbii romȃne, are mai multe
semnificații:
- Însușirea de a fi integru; cinste, probitate, incoruptibilitate;
- Caracter integru – semntiment al demnității, dreptății și conștiinciozității, care servește
drept călăuză în conduita omului; onestitate; cinste; probitate.
Integritatea academică este definită de Centrul pentru Integritate Academică din SUA ca
fiind un angajament față de cinci valori fundamentale atȃt pentru conduita profesională, cȃt și
pentru cea morală:
Onestitatea;
Încrederea;
Corectitudinea;
Respectul;
Responsabilitatea.
În viziunea celor de la Centrul pentru Integritate Academică, integritatea se construiește pe baza
unor discuții continue despre cum aceste valori sunt sau nu sunt incluse în activitatea instuției
respective. Aceste discuții se interconectează cu misiunea instituției, politicile și strategiile
acesteia, și astfel s eîncurajează dezvoltarea unui climat de integritate, bazat pe valorile sus
menționate pentru obținerea și menținerea integrității la nivelul proceselor de predare și instruire.
Onestitatea reprezintă un fundament al activităților de predare, învățare, cercetare și al
altor tipuri de activități. În orice instituție de învățămȃnt este imperativă sancționarea fraudei,
furtului, înșelătoriei și a altor comportamente indecente care pot pune în pericol drepturile
celorlalți și/sau binele comun. În cursa pentru cunoaștere, studenții trebuie să fie onești cu ei
înșiși și cu ceilalți, indiferent că se găsesc în sălile de clasă, în laboratoare, în bibliotecă sau în
sala de sport.
Cultivȃnd onestitatea, punem fundația pentru integritate pe tot parcursul vieții, dezvoltȃnd în
fiecare dintre studenți curajul de a face alegeri dificile, de a-și asuma responsabilitatea pentru
acțiunile sale și consecințele acestora.
Încrederea studenții răspund la onestitate cu încredere. Încrederea este promovată de
instituțiile de învățămȃnt deoarece numai cu încredere putem colabora, face schimb de idei fără
să ne fie teamă că munca noastră va fi furată sau că reputația ne va fi afectată.
Corectitudinea
O evaluare corectă este esențială în procesul de învățămȃnt. Pentru studenți sunt
importante anumite comportamente ale corectitudinii, cum ar fi: predictibilitate, așteptări clare și
sancționarea necinstei.
- 16 -
Respectul
Studenții arată respect ajungȃnd la orele de curs, fiind atenți, participȃnd la dezbateri,
respectȃnd termenele limită și performȃnd la nivelul lor de performanță. Cadrele didactice arată
respect ascultȃnd ideile studenților, dȃnd feedback onest în urma evaluării activității acestora,
valorizȃnd aspirațiile și idealurile acestora.
Responsabilitatea
Atȃt studenții cȃt și cadrele didactice, ar trebui să aibă un comportament responsabil.
Indiferent de circumstanțe, membrii unei comunități educaționale nu ar trebui să tolereze sau să
ignore un comportament necinstit din partea altora.
- 17 -
Art. 240. Se interzice cu desăvârşire oricărui membru al comunităţii academice să
administreze, să utilizeze sau să exploateze, în interes personal sau în interesul ilicit al unui terţ,
baza materială sau baza de date a Universităţii.
Referitor la conceptul de integritate în contextul activității de cercetare științifică, în
Codul etic al Universității Spiru Haret sunt prezentate următoarele aspecte:
Art. 241. Universitatea Spiru Haret încurajează şi apără cu fermitate dreptul de
proprietate intelectuală.
Art. 242. (1) Atunci când un drept de proprietate intelectuală este deţinut de către un
colectiv de autori, iar acesta este valorificat, beneficiile obţinute trebuie distribuite proporţional
cu contribuţia fiecăruia dintre autori şi cu acordul tuturor părţilor.
(2) În spiritul onestităţii profesionale şi al recunoaşterii meritelor intelectuale, toate
persoanele ce au luat parte la diferite proiecte şi studii de cercetare trebuie menţionate în
momentul în care rezultatele se fac publice.
Art. 243. (1) Se interzice orice formă de fraudă intelectuală, care trebuie sancţionată
conform practicilor şi uzanţelor academice.
(2) Sunt interzise denaturarea conţinutului ştiinţific al lucrărilor şi cercetărilor ştiinţifice,
fabricarea sau alterarea rezultatelor cercetării, utilizarea unor date ireale şi improvizate într-o
cercetare sau într-un experiment, modificarea cu rea-credinţă a datelor, citarea unor articole sau a
unor autori fictivi etc.
(3) Este interzisă orice formă de plagiat sau autoplagiat. Conform prevederilor legale,
plagiatul constă în expunerea, într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona
acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.
Codul de etică al Universității de Vest din Timișoara este un document public, așa cum
s-a arătat anterior, disponibil online și ușor accesibil. Astfel, sunt prezentate în continuare
selectiv cele mai importante prevederi, în optica acestei universități cu privire la integritatea
academică.
Art. 11. al Codului de etică, intitulat „Principiul integrității” prevede:
(1) Integritatea membrilor comunităţii academice este esenţială pentru desfăşurarea în
condiţii optime a activităţii didactice şi de cercetare.
(2) Fiecare membru al comunităţii academice este dator a se preocupa de evitarea oricăror
conflictelor de interese şi de a nu săvârşi acte sau fapte de corupţie sau de altă natură susceptibile
să afecteze integritatea sa, care slăbeşte coeziunea şi sentimentul apartenenţei, viciază climatul
universitar în ansamblul său şi aduce prejudicii grave imaginii instituţiei.
Art.12. Conflictul de interese reprezintă situaţia în care un membru al comunităţii
universitare/un cadru didactic, student, o persoană care face parte din personalul administrativ al
universităţii, are un interes personal, direct sau indirect, contrar interesului pe care, în calitatea
sau funcţia pe care o are în cadrul Universităţii, are obligaţia legală sau statutară să-l protejeze,
interes de natură să creeze prejudicii de imagine şi sau materiale instituţiei sau altor membrii din
comunitatea academică.
Art.13. Există conflict de interese atunci când persoana evaluată sau examinată este
soţul/soţia, ruda sau afinul până la gradul III inclusiv al cadrului didactic care face parte din
comisia de evaluare sau examinare, din comisia de doctorat sau comisia de concurs.
- 18 -
Art.14. În cazul unui conflict de interes, persoana în cauză are obligaţia de a informa, în
scris, organele competente şi de a se abţine de la orice decizie care afectează soţul/soţia, ruda sau
afinul până la gradul al III-lea inclusiv.
Art. 15. În cazul în care conflictul de interes apare în activitatea de examinare sau
evaluare, cadrul didactic în cauză are obligaţia de a informa organele competente şi să ceară
înlocuirea sa din comisia de evaluare sau examinare, comisia de doctorat sau comisia de concurs.
Dacă înlocuirea sa nu este posibilă din cauza lipsei unui cadrul didactic care are acelaşi domeniu
şi nivel de competenţă, se va numi un alt cadru didactic, având o specialitate cât mai apropiată,
pentru a-1 asista pe titularul disciplinei la examinarea sau evaluarea studentului/candidatului
respectiv.
Art.16. Persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude până la gradul al III-lea
inclusiv nu pot ocupa concomitent funcţii astfel încât unul sau una să se afle faţă de celălalt sau
cealaltă într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel în
aceeaşi universitate.
Art.17. În relaţia cadru didactic – student, integritatea presupune evaluarea corectă,
obiectivă a performanţelor studentului, fără favoritism, în mod nepărtinitor.
Art.18. În relaţia cadru didactic – student, constituie încălcări ale principiului integrităţii
următoarele fapte:
a) pretinderea sau acceptarea de favoruri de orice natură, inclusiv sexuală;
b) pretinderea sau acceptarea de cadouri sau alte foloase materiale;
c) hărţuirea în toate formele sale;
d) împrumutul de bani între cadrul didactic şi studenţi;
e) prestarea de către cadrul didactic a unor activităţi remunerate în favoarea studentului, a
soţului/soţiei acestuia, a unei rude sau a unui afin, până la gradul III inclusiv;
f) obţinerea de liberalităţi din partea studentului, soţului/soţiei acestuia, a rudelor sau
afinilor acestuia până la gradul III inclusiv;
g) copiatul şi orice altă formă de înşelăciune care are loc în timpul examinării, ca şi
facilitarea copierii şi oricăror altor forme de înşelăciune;
h) condiţionarea participării la orice formă de examene de cumpărarea materialelor
bibliografice.
- 19 -
d) respectarea riguroasă a destinaţiei fondurilor alocate unui proiect de cercetare. Sursele
de finanţare care au stat la baza unei cercetări vor fi menţionate în publicaţiile în care s-au
materializat rezultatele cercetării.
e) respectarea normelor speciale de etică referitoare la cercetarea efectuată pe subiecţi
umani sau prin experimente desfăşurate cu ajutorul animalelor şi a oricăror altor elemente ce ţin
de etica cercetării;
f) evaluarea corectă, obiectivă, a performanţelor cadrului didactic, fără părtinire sau
favoritism, în cadrul examenelor de doctorat , perfecţionare a pregătirii profesionale etc., a
concursurilor de ocupare a posturilor, în cadrul evaluărilor periodice, în cadrul interviurilor şi
examenelor de promovare.
- 20 -
c) fraudarea prin orice mod şi cu intenţie a procedurilor de selecţie şi promovare a personalului
administrativ;
d) participarea unui membru al conducerii şi adminstraţiei universităţii la negocieri comerciale
cu firme sau organizaţii în care are un interes personal, direct sau indirect;
e) încheierea de către membrii conducerii şi sau administraţiei de contracte, angajamente,
parteneriate sau orice altă formă de colaborare externă, în care un membru al universităţii are un
interes personal, direct sau indirect;
f) colaborările şi angajamentele externe ale unor membri ai corpului didactic şi administrativ al
Universităţii împiedică îndeplinirea în bune condiţii a sarcinilor înscrise în statele de funcţii şi
fişele posturilor pe care le ocupă etc dacă se dovedeşte că prin aceasta au fost cauzate prejudicii
efective instituţiei.;
g) Se consideră decizii sau acte adoptate ori încheiate în condiţii de conflict de interese şi cele ale
structurilor deliberative la care cel puţin unul dintre membrii se află în conflict de interese şi nu
s-a abţinut de la vot ori de la dezbateri.
h) În cazul în care o persoană se află în situaţia unui conflict de interese, aceasta are obligaţia să
informeze în scris, de îndată, structura deliberativă sau persoana care ocupă o funcţie executivă
superioară ierarhic.
i) Persoanele care au fost notificate de către comisie cu privire la existenţa unui conflict de
interese sunt obligate ca, în termen de cel mult trei zile de la data luării la cunoştinţă, să ia
măsurile necesare pentru încetarea respectivuluzi conflict.
j) Dacă într-o perioadă de şase luni, o persoană este nevoită să se abţină de cel puţin trei ori de la
adoptarea deciziei ori încheierea unor acte din cauza iminenţei unui conflict de interese, Comisia
de etică şi deontologie profesională universitară procedează, la solicitarea rectorului, la
verificarea existenţei incompatibilităţii şi a altor interdicţii prevăzute de lege.
În Romȃnia este adoptată Strategia Anticorupție în Educație prin Ordinul nr. 5144/2013
al Ministrului Educației Naționale, scopul acestei strategii fiind prevenirea și reducerea
fenomenului corupției la nivelul sectorului educațional și valorizarea rolului important al
procesului educațional în demersurile de prevenire a corupției pe termen mediu și lung la nivelul
societății romȃnești.
Valorile fundamentale promovate prin Strategia Anticorupție în Educație sunt:
Educația: promovarea rolului fundamental al educației în societate;
Integritatea: promovarea responsabilității morale, civice, sociale și profesionale a
personalului implicat în sistemul educațional;
Transparența: asigurarea vizibilității și accesibilității deciziilor, cu informarea și
coparticiparea societății civile;
Obiectivitatea: asigurarea imparțialității și nediscriminării în întreaga activitate
desfășurată la nivelul sistemului educațional;
Prioritatea interesului public: datorită responsabililor din cadrul sistemului
educațional de a considera interesul public mai presus de orice alt interes.
- 21 -
Principiile promovate de Strategia Națională Anticorupție în Educație sunt:
- 22 -
Obiectiv specific 3: Consolidarea integrității personalului din sectorul educațional prin
promovarea standardelor etice profesionale și prin stimularea comportamentului etic, a
profesionalismului și a rezultatelor obținute.
Obiectiv specific 4: Creșterea eficienței mecanismelor de prevenire a corupției în materia
achizițiilor publice și a utilizării fondurilor publice în general, la nivelul sectorului educațional.
- 23 -
CAPITOLUL IV
Deşi nu sunt uşor de sistematizat şi caracterizat, tipurile de lucrări ştiinţifice rezultate din
diferite cercetări pot fi încadrate, mai mult sau mai puţin logic, în câteva categorii
reprezentative5.
Vom considera doar lucrările destinate publicării sau destinate prezentării la manifestări
ştiinţifice.
În prima clasă putem considera tipurile de lucrări consacrate, în conformitate cu standardele
internaţionale în domeniu.
1. Monografia: lucrare ştiinţifică publicată în editură (dimensiuni variabile, putând atinge
chiar peste 1000 de pagini), cu caracter exhaustiv, ce abordează o anumită problemă, o
temă punctuală sau o zona delimitată geografic, economic, social, conţinând
concluziile, direcţiile şi perspectivele evoluţiei, ca şi aspectele de lămuriri ale
domeniului. Acest tip de lucrare prezintă obligatoriu elemente de originalitate,
contribuţii ale autorului.
2. Tratatul: lucrare de mari dimensiuni (de la câteva sute la câteva mii de pagini),
publicată în edituri specializate, abordând unitar şi coerent aspectele fundamentale
(concluzii, principii, teorii, metode şi strategii de cercetare) ale unei ştiinţe, ramuri de
ştiinţă. Acest tip de lucrare caracterizează nivelul de dezvoltare al respectivei ştiinţe sau
ramuri ştiinţifice şi cuprinde elemente de contribuţie ale autorului, mai ales în materie
de sistematizare şi interpretare.
3. Manualul: lucrare sintetică, publicată în edituri specializate, cu volum variabil, în
funcţie de domeniu şi destinaţie (manualul universitar se apropie, în unele privinţe de
tratat), prezentând sintetic şi structurat didactic cunoştinţele, tezele, concluziile,
principiile, teoriile unei ştiinţe sau ramuri de ştiinţă, destinată formării profesionale a
specialiştilor. Acesta surprinde ceea ce a devenit deja clasic în domeniul abordat. Unele
manuale universitare deoarece aduc şi contribuţii ale autorului devin tratate.
4. Enciclopedia şi dicţionarul de specialitate: lucrări de referinţă în domeniul lor,
publicate în edituri specializate, sintetizând informaţia de bază pentru o anumită zonă
ştiinţifică sau aplicată, compilaţii ştiinţifice sintetizând acumulările dintr-un anumit
domeniu într-o formă structurată şi după criterii epistemiologice selectate în funcţie de
preferinţele autorilor sau de cerinţele destinatarului.
5. Studiul de cercetare: lucrare ştiinţifică propriu-zisă care aduce rezolvări, soluţii,
recomandări într-un anumit domeniu, în mod natural bine delimitat, în urma unor
cercetări de nivel; formulează noi probleme şi direcţii de cercetare, ipoteze şi strategii
de cercetare. Studiul de cercetare este de dimensiuni relativ reduse (câteva zeci de
pagini) şi apare în reviste de specialitate sau volume consacrate.
6. Articolul ştiinţific: o formă scurtă (5-20 de pagini) a unui studiu de cercetare, publicat
în reviste de specialitate recunoscute în domeniul respectiv; surprinde aspectele
esenţiale ale cercetării şi propune celor avizaţi soluţii, recomandăi şi, mai ales,
interpretări, idei sau teorii noi, metode şi instrumente de cercetare.
5
Sistematizare propusa de Adriana Zaiț pentru procedurile de evaluare a activitatii stiintifice de cercetare.
- 24 -
7. Raportul de cercetare: lucrare cu caracter rezumativ şi sintetic privind constatările,
concluziile unei cercetări întreprinse; se referă, de regulă, la cercetările pe bază de
contract realizate pentru agenţi economici; pot fi publicate numai cu avizul
beneficiarului şi cu respectarea anumitor condiţii de fidelitate şi confidenţialitate.
8. Comunicarea ştiinţifică: lucrare, susţinută de regulă oral, surprinzând rezultate sau
concluzii parţiale sau finale ale unor studii sau rapoarte (numai cu acordul
beneficiarului) de cercetare. Recomandată ca formă de „pretestare” a poziţiei
specialiştilor faţă de abordare, rezultate şi metodologia utilizată.
9. Referatul ştiinţific: lucrare ce prezintă rezultatele unui studiu de cercetare într-o
dezbatere cu o tematică focalizată (simpozion, conferinţă), pentru a obţine soluţii şi
concluzii cu caracter aplicat, acceptate de specialişti şi autorităţile domeniului, şi a
impune decizii pentru întreprindere, sector, regiune, ţară sau la nivel mondial. Aceste
rezultate sunt expuse oral, deseori fiind însă necesară punerea la dispoziţia
organizatorilor a unui material scris (10-15 pagini) care poate fi publicat.
10. Eseul ştiinţific: lucrare prezentând concluzii şi reflecţii ale autorului într-o problemă
importantă ca şi opinii ale unor specialişti din domeniu, în formă accesibila şi realizată
armonios lingvistic. Acest tip de lucrare ştiinţifică urmăreşte formarea unui curent
favorabil de opinie, atât printre specialişti, cât şi pentru publicul larg, faţă de ideile,
recomandările, soluţiile, concluziile autorului. Eseul ştiinţific este de dimensiuni reduse
(câteva pagini).
11. Articolul de popularizare: lucrare de mici dimensiuni, scrisă într-un stil curat şi general
accesibil, care sensibilizează publicul larg faţă de o problemă sau un subiect anume, de
interes comun, pentru lărgirea accesului la cultura de specialitate pregătitoare într-un
domeniu, anticipând, de regulă, schimbări viitoare.
12. Note de lectură, comentarii şi recenzii: lucrări prin care specialiştii în domeniu
marchează apariţii editoriale sau în reviste de specialitate prin comentarii, opinii pentru
a avertiza lumea ştiinţifică sau cea a practicienilor asupra respectivelor lucrări; sunt
eficace lucrările specialiştilor recunoscuţi în domeniu.
Prin redactare trebuie atinse obiectivele propuse iniţial şi, în primul rând, făcut înţeles
mesajul, respectiv realizările cercetării şi modul în care acestea au fost atinse.
Textul obţinut prin redactare este esenţial în actul comunicării rezultatelor cercetării.
Combinare între artă şi ştiinţă, har, experienţă, abilitate a mânuirii condeiului şi stăpânire
a unor reguli precise, textul ştiinţific trebuie să realizeze o comunicare corectă a mesajului.
Rigurozitatea, realizată prin enunţuri exacte, corecte şi conforme cu sensul avut în vedere
prin mesajul dorit. Rigoarea presupune o bună stăpânire şi folosire a elementelor conceptuale şi
metodologice, o interpretare corectă şi precisă a datelor, determinărilor şi rezultatelor obţinute în
fiecare fază şi în finalul cercetării.
Coerenţa priveşte atât logica de fond a tratării problemei, cât şi aspectele de ordin
lingvistic ale lucrării. Redactarea textului trebuie să respecte structura logică, raţională a
demersului, astfel încât să se asigure comprehensibilitatea mesajului.
Linvistic (cuvinte, expresii, succesiuni de fraze), textul trebuie să ajute la înţelegerea
mesajului ştiinţific, pe de o parte, şi să fie în acord cu principiile şi normele lingvistice şi
gramaticale ale limbii române.
Completitudinea (integralitatea) este o condiţie care impune textului obligativitatea de a
realiza o abordare integrală a cercetării întreprinse, de la alegerea temei şi lansarea primelor
ipoteze până la obţinerea şi interpretarea rezultatelor.
În acest fel, lucrarea poate fi analizată şi apreciată ca un tot, furnizând ansamblul
elementelor prin care poate fi susţinută.
Eleganţa stilului prin care se realizează combinarea între estetica textului şi caracterul
personal (original), concret, focalizat şi adaptat ale acestuia.
- 26 -
Corectitudinea textului se raportează la elementele de fond, pe de o parte, şi la cele de
formă ale prezentării, pe de altă parte.
Pentru aspectele de fond, corectitudinea se referă la folosirea şi definirea conceptelor,
scrierea şi interpretarea simbolurilor şi relaţiilor de calcul, sistematizarea ideilor, tipologizarea
unor elemente structurale sau de ordine.
Onestitatea este complementară stilului, apărând ca o dimensiune a caracterului
cercetătorului. Acesta trebuie să aibă discernământul şi buna credinţă necesare sublinierii
antecedentelor în domeniu, contribuţiilor autorilor, indiferent de afinităţi şi prestigiu.
Onestitatea se traduce printr-o corectă trimitere la surse, chiar şi atunci când acestea sunt
de domeniul oralului sau a comunicărilor directe (dialog cu specialiştii, comunicări la
simpozioane, congrese sau conferinţe), extrase din experienţă, etc.
Onestitatea, împreună cu rigoarea şi corectitudinea, obligă la marcarea elementelor de
dificultate a aspectelor pentru care nu s-au găsit soluţii sau interpretări, precum şi precizarea
poziţiilor divergente, totdeauna cu argumente, şi nu cu patimă şi răutate.
Redactarea trebuie astfel realizată încât textul să aibă acurateţe, sobrietate şi eleganţă, să
fie inteligibil şi să comunice cu claritate rezultatele la care s-a ajuns.
Textul este recomanadat a prezenta elementele proprii ale demersului, argumentele şi
interpretările, precum si rezultatele originale, prin recursul la pesoana I plural.
Formulele cu caracter pasiv („s-a realizat”, „s-a demonstrat”, „s-au adus argumente”),
precum şi invocarea directă a propriei persoane („eu am realizat”, „am demonstrat”) trebuie
evitate, ele sugerând infatuarea autorului, fiind deseori neconforme cu realitatea, de cele mai
multe ori, antecedende mai laudabile.
Prin introducere autorul realizează o punere în temă ce previne asupra subiectului propus.
Este o expunere de motive ce previne alegerea făcută, caracterizarea problemei şi
plasarea ei în domeniu.
În această etapă, cercetătorul urmăreşte şi orientarea atenţiei publicului către anumite
dimensiuni mai importante ale demersului întreprins.
Tratarea subiectului cercetării se realizează prin descrierea succintă a metodei,
formularea ipotezelor de lucru şi prezentarea ştiinţifică şi precisă a rezultatelor obţinute.
Această componentă a expunerii trebuie să fie în acelaşi timp simplă, competitivă şi
foarte convingătoare.
Rezultatele obţinute trebuie subliniate şi susţinute prin argumentele forte ale demersului
întreprins.
Prin tratarea subiectului, cercetătorul trebuie să convingă cititorul sau auditoriul de forţa
argumentelor, raţionamentelor şi faptelor dovedite, precum şi de rigoarea, corectitudinea şi
realismul utilizării metodelor de cercetare.
Concluzia lucrării este, în acelaşi timp, o sinteza a principalelor aspecte ale cercetării şi o
încercare de a impune rezultatele, opiniile şi convingerile autorului.
- 27 -
În expunerea lucrării este necesara o anumită artă a retoricii, prin care se realizează o
exprimare corectă, un discurs coerent şi un stil elegant şi armonios al discursului.
2. Corectarea minoră a sensului pentru unele concepte sau definiţii poate fi marcată
printr-un asterisc ataşat simbolurilor intrate în uz cu semnificaţia de bază (e.g. K*; L*; r*, pentru a
marca amendamente la definiţia sau conţinutul capitalului, forţei de muncă sau randamentului).
3. Pentru desemnarea unor mărimi absolute (globale, integrale sau nete) se utilizează
numai litere mari din alfabetul latin, în funcţie de cuvântul prin care se desemnează conceptul
definit. Diferenţierea, în situaţia în care prima literă este aceeaşi pentru mai multe
concepte definite, se realizează prin folosirea următoarelor litere majuscule din cuvânt sau a
primelor litere majuscule pentru următoarele cuvinte din sintagma conceptuală.
Se recomandă folosirea notaţiilor (simbolurilor literale) folosite în literatura de
specialitate de autorul invocat (pentru elementele care apar numai la acesta).
Noi simboluri pot fi propuse numai pentru elemente noi introduse (numite, precizate şi
definite) de cercetători şi folosite ca atare în redactarea lucrării (de licenţă sau de disertaţie, în
cazul nostru).
Folosirea unor simboluri construite din mai mult de trei litere crează dificultăţi de
înţelegere, memorare şi utilizare.
4. Mărimile specifice (unitare), ca şi cele relative, sunt simbolizate prin litere mici de
tipar din alfabetul latin, de regulă iniţialele conceptelor prin care sunt desemnate. Se pot folosi şi
combinaţii de litere mici pentru a face diferenţierea între conceptele desemnate prin cuvinte care
încep cu aceeaşi literă.
- 29 -
literatura de specialitate ( = 3,14159, raportul între circumferinţa cercului şi diametru; =
matricea covariantelor).
Literele alfabetului grecesc se folosesc mai puţin în economie. Ele au fost introduse în
calculul elasticităţilor ( , ), iar în statistică şi econometrie pentru notarea unor mărimi
specifice:
- coeficient (empiric) de corelaţie; - abaterea standard; - variabila reziduală.
Citatele apar ca preluări integrale ale unor părţi de texte din lucrări aparţinând altor autori
(cercetători).
Folosirea citatelor este recomandată în următoarele situaţii:
• când se fac referiri la idei, relaţii, enunţuri foarte importante care au fost cuprinse
într-o lucrare a altui autor şi sunt esenţiale în precizarea poziţiei proprii, conturarea
unui punct de vedere personal, dezvoltarea unor idei, verificarea unor ipoteze,
descrierea unei soluţii.
• pentru a se oferi integral elementul asupra căruia este concentrată critica ştiinţifică,
atunci când există motive ştiinţifice pentru a anula, amenda sau ameliora o idee, un
enunţ, o relaţie a altui autor sau reluate până la momentul respectiv ca valabile fără
alte demostraţii (argumentaţii).
• dacă textul surprinde o idee, formulă sau dezvoltare grafică fundamentală pentru care
au fost găsite argumente suplimentare pentru a o impune în raport cu alta referitoare
la acelaşi domeniu (aceeaşi secvenţă, parte sau problemă).
Citatele sunt redate între ghilimele, eventul scrise cu alte caractere (cursive sau italice de
exemplu) cu trimitere obligatorie la sursă.
Identificarea sursei citatelor se face între paranteze pătrate, cu trimitere la lucrarea ce
figurează cu numărul de ordine respectiv din lista referinţelor bibliografice şi la numărul
respectiv al paginilor. De exemplu [8, p. 45] precizează faptul că citatul după care a fost plasată
respectiva paranteză este reprodus din lucrarea ce figurează la poziţia 8 în lista bibliografică, la
pagina 45. Pentru citatele care trec pe două pagini succesive, se menţionează ambele pagini
(exemplu, [8, pp. 45-46]).
- 30 -
Preluările de idei sunt recunoscute în note sau casete speciale care marchează începutul
lucrării, al unui capitol sau subcapitol, şi nu prin simple trimiteri, precum citatele (care sunt
preluări integrale de secvenţe de text).
Preluările de idei presupun împrumutul sau adoptarea întregului sistem raţional al
demersului pe care se bazează o concluzie ştiinţifică, un raţionament, o soluţie, o relaţie de calcul
a altui autor. Este vorba de premise, restricţii, ipoteze. Deseori, precizând punctul de plecare,
prin invocarea autorului de origine şi eventual a întregului sistem al acestuia, se procedează la
introducerea sau considerarea unei noi condiţii, restricţii sau ipoteze de bază, pentru a lărgi
demersul, a extinde generalizarea sau a consolida o anumită concluzie sau soluţie la o problemă
cunoscută.
Dacă astfel de preluări nu presupun şi o prezentare sumară sau una exhaustivă (caz în
care casetele de text devin obligatorii), trimiterile în text se realizează ca şi citatele obişnuite,
eventual cu sublinieri din partea autorului, între paranteze pătrate, în subsolul paginii sau la
sfârşitul capitolului (dacă apar şi comentarii succinte). În mod similar sunt invocate comentarii,
raţionamente şi argumentaţii speciale, oferite prin aspecte critice sau ca suport al propriilor
dezvoltări.
Exemplele, datele, graficele şi prelucrările preluate din alte surse vor fi obligatoriu
menţionate corespunzător prin invocarea sursei: o carte de autor, un studiu sau raport de
cercetare, un raport static, un anuar etc.
Trimiterea la sursă este obligatorie ca şi în cazul în care datele sau exemplele iniiale au
fost modificate, adaptate sau prelucrate. Astfel de trimiteri se realizează, de regulă, direct în text,
imediat înainte sau imediat după preluare.
Utilizarea datelor preluate, preluate şi prelucrate sau numai prelucrate după diferite surse
este totdeauna marcată prin trimiteri corespunzătoare (datele au fost preluate, preluate şi
prelucrate sau prelucrate după – sursa).
Menţiunea respectivă se faceşi sub tabelele ce fac parte din textul de bază sau sunt
folosite ca anexă la lucrare.
Expresiile reproduse în text sunt rareori invocate prin sursă dacă ele au intrat în uzul
comun. Expresiile care sunt de dată mai recentă, cu caracter de parabolă sau metaforă, pentru
care autorul este cunoscut (fie că expresia este parte integrantă a unui text cunoscut, fie că
aceasta poate fi pusă pe seama acestuia ca fiind rostită cu o anumită ocazie), trebuie prcizate prin
menţionarea autorului, a textului acestuia sau a circumstanţelor în care ea a fost propusă.
- 31 -
În cazul expresiilor celebre, anonime, nu se fac precizări suplimentare. Pentru cele al
cărui autor este cunoscut, sub motto, de regulă, în dreapta, se înscriu numele acestuia şi, mai rar,
sursa.
Expresiile împrumutate sunt marcate prin scris cu bold sau între ghilimele şi o precizare
menită a sugera faptul că nu aparţin autorului lucrării.
4.5.3 Bibliografia
- 32 -
▪ după fiecare capitol, caz în care se poate opta pentru o ordonare după importanţa
atribuită lucrărilor sau în ordinea invocării (trimiterilor); în ultimul caz, bibliografia
devine o listă a tuturor trimiterilor ce se realizează în lucrare, eventual însoţită de
explicaţii succinte sau lămuriri. Sistemul este recomandat pentru lucrările de
cercetare de anvergură, cu foarte multe trimiteri bibliografice şi contrapuneri de
opinii pentru subiecte controversate; este greoi şi mai puţin pretabil pentru
elaborarea lucrărilor de licenţă, dar de preferat pentru lucrările de disertaţie;
▪ la sfârşitul lucrării, după prezentarea concluziilor şi înaintea anexelor şi indexurilor,
situaţie în care se recomandă listarea exhaustivă, în ordine strict alfabetică, după
iniţiala numelui autorilor principali (primi autori), aşa cum sunt aceştia înscrişi în
pagina de titlu. Lucrările fără autor principal, marcate prin „*** ”, vor fi listate
alfabetic, după litera iniţială a titlului figurând pe pagina de titlu a lucrării, intercalat
cu lucrările precizate şi prin numele autorilor principali. Actele normative,
elementele de legislaţie, hotărârile şi deciziile cu caracter operativ folosite vor fi
înscrise alfabetic, după iniţiala primului cuvânt şi succesiunea următoarelor litere,
prin marcarea iniţială a celor trei steluţe, după încheierea listei lucrărilor
bibliografice principale.
Exemple de bibliografii:
a) Bibliografie de capitol
Referinţe bibliografice
Chiar dacă nu sunt în totalitate admisibile, restricţiile respective par raţionale şi nu pot fi
neglijate într-o argimentaţie de acest tip.
...........................................................................................................................................................
.....
18. Conţinutul Ordonanţei Guvernamentale nr. poate fi interpretat, el fiind doar o încercare de a
depăşi un impas conjunctural.
...........................................................................................................................................................
......
b) Bibliografie de lucrare
1. Arrow K.J. şi Hare F.H., General Competitive Analysis, Holdern – Day, San Francisco,
1971.
................................................................................................................................................
.....
- 33 -
15. Radner R., A note on the Theory of Cost-Benefit Analysis in the Small, in Capital,
Investment and Development, ed. K. Boser, M.K. Mayermdar and T. Mitra, 129-
141, Basic Blackwell, Oxford, 1993.
................................................................................................................................................
.....
35. *** Legea nr. ............ privind ....................., publicată în M.O. nr. 18/ 2005.
Lucrările din lista bibliografică sunt scrise cu caractere standardizate, între ele lăsându-se
un spaţiu suplimentar faţă de scrierea adoptată în lucrare ( de exemplu, la o scriere de 1,5
rânduri, între două lucrări succesive individualizate va fi lăsat un spaţiu de două rânduri.
Sistemul cel mai răspândit, recomandat pentru redactarea lucrărilor pentru publicare,
adoptă următoarele standarde:
• pentru numele autorilor, format 12 pct., bold;
• pentru titlurile articolelor şi studiile publicate în volume, reviste sau cotidiane se
folosesc ghilimelele;
• titlurile lucrărilor, volumelor de studii, revistelor şi cotidianelor se scriu cu litere
cursive (italice);
• celelalte elemente de identificare se scriu cu caracterele folosite pentru scrierea
titlurilor articolelor sau studiilor din volume (format 12 pct.).
Apendicele este un element conex important în cazul lucrărilor care impun enunţuri de
principii, reguli, teoreme şi dezvoltări de raţionamente formale ample, esenţiale pentru
înţelegerea conţinutului, dar care nu aparţin autorului (studentului-absolvent).
Mai mult, într-un apendice sunt dezvoltate, de regulă sintetic şi simplificat, elemente ale
teoriei de bază care au deţinut un loc comun, fiind practic, rezultatul unui întreg parcurs în
evoluţia disciplinei, ramurii de ştiinţă sau ştiinţei respective.
Apendicele, care are rolul unei anexe speciale, rezumă deci ansamblul unei demonstraţii,
într-o manieră comprehensibilă, astfel încât să poată fi folosită ca punct de plecare sau ca suport
în argumentarea sau dezvoltarea pe care cercetarea în cauză, concretizată în lucrarea de licenţă
sau de disertaţie, o presupune.
Apendicele se plasează la sfârşitul capitolului căruia îi serveşte ca intermediar pentru
facilitarea înţelegerii demersului sau ca punct de sprijin în continuarea unor demonstraţii, în
argumentarea corectă a unor raţionamente sau în construirea unor noi propoziţii, enunţuri,
ipoteze.
Acest tip de anexă este mai puţin practicat în elaborarea lucrărilor de licenţă, recomandat
însă pentru susţinerea lucrărilor de disertaţie care trebuie să aibă ambiţia chiar a unor dezvoltări
teoretice fundamentale.
Apendicele are formatul şi respectă scrierea folosită în redactarea lucrării, definiţiile,
enunţurile de principii, leme şi teoreme, precum şi relaţiile intermediare şi finale, scriindu-se în
bold. Etapele succesive ale demersului expus în apendice pot fi marcate prin titluri sau subtitluri
având o numerotare proprie.
Fiecare apendice trebuie să aibă un titlu corespunzător care să reflecte conţinutul său.
- 34 -
Indexul (alfabetic, noţional sau de autori) este o anexă specifică, figurând, de regulă, la
sfârşitul lucrării, după concluzii şi înaintea referinţelor bibliografice.
Indexul reia, în ordine alfabetică, principalele concepte, noţiuni, nume de autori sau
specialişti sau chiar referinţe bibliografice (rareori) pentru care precizează pagina sau paginile la
care pot fi găsite în diferite contexte, fără alte explicaţii.
Indexul este un instrument de lucru pentru utilizatorii (cititorii sau cercetătorii) lucrării.
El este recomandat în cazul lucrărilor de mar dimensiuni, care folosesc un număr mare de
concepte, definiţii, menţiuni şi fac multe trimiteri bibliografice sau de altă natură.
O listă index va fi precizată printr-un titlu corespondent (index alfabetic de noţiuni, index
alfabetic de idei, index alfabetic de cuvinte-cheie, index alfabetic de autori sau de autori citaţi) şi
va respecta formatul general de scriere (pagină, literă) folosit în redactarea lucrării.
Indexul poate fi şi un instrument propriu de verificare a structurii şi conţinutului lucrării.
- 35 -
CAPITOLUL V
În ultima perioadă, există tendința, atunci cȃnd se pune problema încălcării normelor care
reglementează buna conduită în cercetarea științifică, de a reduce această situație la plagiat. Însă,
nu toate abaterile de la normele de conduită sunt situații de plagiat sau doar de plagiat.
În doctrina juridică au fost exprimate păreri multiple, dar niciuna dintre ele nu oferă
răspunsuri atotcuprinzătoare la întrebări cum ar fi:
→ Unde să fie sediul materiei plagiatului, în legea cadru ori în legi speciale prin care
se protejează juridicanumite creații de proprietate intelectuală?
→ Care să fie modul în care ar trebui să fie definit plagiatul?
→ Ce criterii trebuie utilizate pentru stabilirea creațiilor plagiate?
→ Care ar fi natura juridică a răspunderii ce trebuie angajată în sarcina plagiatorului?
În Romȃnia, o cercetare realizată în aprilie-mai 2005, sub egida Ministerului Educației și
Cercetării, a relevat că aproximativ 55% dintre studenții din eșantionul reprezentativ național
cunosc cazuri de preluare de către colegi în referatele lor a unor paragrafe întregi sau fragmente
fără să precizeze sursa, că peste 60% recunosc faptul că au copiat la examene, că aproximativ
20% au prezentat ca aparținȃndu-le rezultatele cercetării altora.
Ancheta pe bază de chestionar autoadministrat s-a desfășurat în 14 universități (10 de stat și 4
private) din București, Timișoara, Cluj-Napoca, Craiova, Ploiești și Tȃrgu-Jiu.
Cuvȃntul “plagiat” provine din limba latină (plagiarius = persoană care fură sclavi ori
răpitor sau negustor de oameni, vȃnduți ca sclavi)6.
Termenul de plagiat, conform Dicționarului explicativ al limbii romȃne, are următoarea
semnificație:
Operă literară, artistică sau științifică a altcuiva, însușită (integral sau parțial) și
prezentată drept creație personală.
Potrivit dicționarului Larousse7, plagiatul este “acțiunea cuiva care, în domeniul artistic
sau literar își dă pentru sine ceea ce a luat de la altul” sau “ceea ce este împrumutat, copiat,
demarat”.
În opinia unui autor consacrat “orice profesor de bună credință și cu o oarecare
experiență, cunoscȃnd potențialul intelectual al studenților cu care lucrează, își poate da cu
ușurință seama de decalajul dintre nivelul gȃndirii unui debutant și subtilitatea gȃndirii unui autor
consacrat, poate sesiza cȃnd în textele studenților apar rupturi de stil, cȃnd pasaje elevate, cu
fraze bogate, utilizȃnd termeni noi, de mare profunzime, alternează cu pasaje de slabă calitate.
În astfel de cazuri, plagiatul este ca și dovedit”8.
6
Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul
științelor socio-umane, 2007, p.41.
7
http://www.larousse.fr/dictionnaires
8
Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul
științelor socio-umane, 2007, p.44.
- 36 -
Potrivit unei lucrări de specialitate se recomandă:
“să se dea sursa ideii sau modelul de analiză care a stat la baza unor cercetări și
analize personale și care au determinat desfășurarea studiului și obținerea
concluziilor diferite;
Să se arate contextul în care s-a formulat o anumită propunere și să se
caracterizeze critic, constructiv această propunere în ce privește oportunitatea și
eficiența;
Să se arate punctele de vedere divergente existente în ce privește posibilităile de
perfecționare a unei activități, cu redarea concisă a acestora, prin citate și și să se
formuleze vis-a-vis de ele propria poziție, care înseamnă alinierea totală sau
parțială la unele puncte de vedere deja conturate, care să fie argumentate
temeinic”9.
Cu alte cuvinte, a plagia înseamnă “a-ți însuși integral sau parțial ideile, textele, creațiile
altora, fără a cita”, subliniază Septimiu Chelcea.
Termenul de plagiat, în opinia lui Ilie Rad, “nu trebuie confundat cu cel foarte răspȃndit
de piraterie, prin care se înțelege, reproducerea fără autorizație a unei melodii, a unui disc sau
C.D., a unui spot publicitar sub numele autorului, dar fără autorizația acestuia, în scopul obținerii
unor cȃștiguri materiale”10.
În literatura de specialitate s-a arătat că “prin plagiat se înțelege prezentarea operei ori a
unei părți din opera altui autor, fără a menționa sursa de inspirație, astfel încȃt să se înțeleagă că
opera respectivă, ori părți din aceasta, preluate ar aparține celui ce le face publice”11.
În concluzie, plagiatul presupune, însușirea fără drept a ideilor altora și prezentarea ca
fiind ale tale, cu intenție sau involuntar, din necunoașterea regulilor de citare.
De aceea, problema plagiatului este o chestiune extrem de sensibilă și, deși pare simplă la
prima vedere, diagnosticul de plagiat pus cu ușurință unor lucrări de cercetare științifică, făcute
publice, trebuie analizat extrem de atent de la caz la caz, autorul beneficiind de prezumția de
nevinovăție pȃnă la demostrarea vinovăției sale.
Cȃt privește cadrul legal al reglementării plagiatului, potrivit legislației în vigoare
trebuie reținute următoarele aspecte:
• Noțiunea de plagiat nu este definită de Legea educației naționale nr. 1/2011, dar
este considerat în art. 310 abatere gravă de la buna conduită în cercetarea
științifică și activitatea universitară;
• Noțiunile de plagiat și de autoplagiat sunt definite de Legea nr. 206/2004 privind
buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare;
• Pe de altă parte Legea nr. 206/2004, privind buna conduită are aplicabilitate
numai asupra categoriilor de personal ce desfășoară activități de cercetare-
dezvoltare prevăzute în Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de
cercetare-dezvoltare, precum și de către alte categorii de personal din mediul
public sau privat, ce beneficiază de fonduri publice de cercetare-dezvoltare”;
9
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Consultații privind lucrarea de diplomă în învățămȃntul superior economic, 1996,
p. 27.
10
Ilie Rad, Cum se scrie un text științific. Disciplinele umaniste, 2017, p. 217.
11
Bujorel Florea, Reflecții privind plagiatul (II), în R.R.D.P.I. nr. 2/2017, p. 81.
- 37 -
Un alt termen des întȃlnit în ultimul timp este autoplagiatul sau autocitarea. Dicționarul
explicativ al limbii romȃne nu definește însă autoplagiatul și autocitările.
În ceea ce privește definițiile date de către legiutor plagiatului și autoplagiatului, acestea
sunt redate sintetic în tabelul 5.1
Prin urmare, așa cum și doctrina a observat, definițiile legale au în comun două cerințe
cumulative pentru calificarea unei fapte ca plagiat și autoplagiat:
Preluarea unor informații din categoriile enumerate din alte opere anterior
publicate fără a menționa acest lucru;
și fără a se face trimitere la sursele originale12”.
5. 2 Tipologia plagiatului
Din practică s-a observat că, plagiatul are mai multe forme sub care își dobȃndește
identitatea. Unele forme sunt ușor observabile chiar la prima vedere a textului, însă pentru alte
tipuri de plagiat, este puțin mai dificil de identificat.
Doctrina subliniază că: “Plagiatul are nuanțe (“a împrumuta” o idee nu este același lucru
cu a reproduce pagini întregi fără să citezi) și se diferențiază în tipuri după13:
intenționalitate: (plagiat deliberat și plagiat involuntar, “de bună credință);
după modelul copiat (auto plagiatul și plagiatul propriu-zis);
după domeniu (plagiatul în artă și plagiatul în știință);
după gravitate (plagiatul în lucrările de an sau în lucrările de licență, în tezele de
doctorat sau în volumele tipărite);
12
Viorel Roș, Andreea Livădariu, Controversata problemă a protecției ideilor în dreptul romȃn, în R.R.D.P.I. nr.
2/2014.
13
Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul
științelor socio-umane, 2007, p.42.
- 38 -
după frecvența acestei practici (plagiatul întȃmplător, plagiatul ca stil, constant,
recidivist).
Cea mai frecvent întȃlnită formă de plagiat și cea mai banală este copiatul copy-paste în
care autorul copiază textul pe care îl apreciază util și îl lipește în lucrarea sa, fără să schimbe
nimic din acesta.
Modalitatea de realizare a acestei forme de copiat este simplă, însă ceea ce nu știu
studenții este că, în cazul în care lucrarea este verificată pe un program antiplagiat, se detectează
pe lȃngă pagina de internet de unde a fost copiat textul și data și ora la care s-a realizat această
operațiune.
În plus, pot interveni și alte probleme legate de operațiunea de preluare fără drept a
informației, caz în care pot fi antrenate și alte forme de răspundere juridică, inclusiv cea penală,
în funcție de complexitatea situației. De aceea, deși toată lumea știe că plagiatul nu este permis
de lege, paradoxal este, că mult lume recurge la el cȃnd are de redactat o lucrare.
Această formă de plagiat, este următoarea ca frecvență după plagiatul copy-paste, la care
se recurge, cu intenția de a prelucra ordinea unor cuvinte în textul preluat, astfel încȃt să nu se
observe că ceea ce s-a preluat ar aparține altui autor.
De asemenea, și această formă de plagiat se depistează prin programele antiplagiat în
sensul că se colorează cuvintele a căror ordine a fost schimbată în text, astfel încȃt, prin
comparare, se observă că s-a operat brutal asupra textului.
Acest tip de plagiat este generat de confundarea bunurilor comune din știință cu
proprietatea intelectuală. Cine își mai amintește că tabla înmulțirii a fost descoperită de Pitagora
din Samos (...)?14.
De fapt, în jurisprudența romȃnă, cu mult timp în urmă s-a decis că “atunci cȃnd într-o
lucrare științifică se expun idei din domeniul comun al specialității din care a ales subietul
lucrării ori ideile altor autori, sau se descriu alte fenomene este greu să nu se întrebuințeze
anumiți termeni consacrați sau să nu se observe oarecare asemănări cu alte lucrări publicate mai
înainte asupra aceluiași subiect și de aceea acest fel de asemănări nu pot fi socotite ca o
contrafacere.
Dacă s-ar admite altfel, ar însemna că nimeni nu ar mai putea publica o lucrare științifică
al cărui subiect a mai fost tratat și publicat de cineva, de teamă de a nu se găsi oarecare
asemănări cu lucrările anterioare.
14
Ibidem, p.44.
- 39 -
5.2.4 Parafrazarea greșită
Plagiatul involuntar se poate ivi și în cazurile în care parafrazăm enunțurile altora, cȃnd
exprimăm cu cuvintele noastre ce au spus alții înaintea noastră.15
Chelcea, exemplifică, din rațiuni didactice, modul cum trebuie realizată parafrazarea onestă
pentru a o distinge de plagiat.
Astfel, arată Chelcea “În teoria și practica investigațiilor sociale, Henri Stahl scrie:
“Lăsăm la o parte pe interesanții, dar neutilizabilii filosofi sociali, constructori de vagi
teorii cu privire la viața socială asupra căruia nu au făcut niciun fel de cercetare și care se
aseamănă cu niște surdo-muți care ar fi învățat teoria armoniei și contrapunctului și s-ar
considera în drept să învețe pe alții ce este muzica. Mai util este să fim atenți la experiența
investigatorilor de teren, de la care avem într-adevăr ceva de învățat, deși nu toți au fost
sociologi propriu-ziși.”
“Plagiază fără să-și dea seama cei care menționează cui aparțin aceste reflecții și reproduc
textul, schimbȃnd ordinea ideilor și doar cȃteva cuvinte.16”
“Este util să studiem experiența cercetătorilor de teren chiar dacă nu toți au fost sociologi
în sensul de azi al termenului. De la filosofii sociali, care au construit teorii generale vagi, cu
privire la o societate asupra căreia nu au făcut niciun fel de cercetare, nu aflăm prea multe
lucruri. Ei au procedat ca niște surdo-muți, pretinzȃnd că știu compoziția muzicală, și consideră
că sunt în drept să-i învețe pe alții ce este muzica.”
O parafrazare onestă, acceptabilă, subliniază Chelcea, ar următoarea:
“De la cei care nu au desfășurat cercetări sociologice concrete asupra realității sociale,
dar au construit teorii vagi despre societate (de exemplu, filosofii sociali), avem mai puțin de
învățat decȃt de la cei care au făcut investigații de teren chiar dacă nu au fost toți “sociologi
propriu-ziși”17
Prin urmare, diferența dintre plagiat și parafrazare este uriașă:
• textul parafrazat este mult mai scurt decȃt textul sursă/plagiat;
• în parafrazare intervine autorul prin propriile cuvinte care rezumă ceea ce a vrut autorul
inițial să spună, fără să schimbe sensul textului;
• și în parafrazare trebuie indicate complet, toate detaliile despre sursa citată: autor, titlul
operei, editura, locul, anul, pagina/adresa de internet și data acccesării sau autorul, titlul
articolului, revista unde s-a publicat, numărul și anul publicării, pagina/paginile.
O altă formă des întȃlnită de plagiat este aceea în care autorul traduce textul din limba în care
a fost scris și își atribuie paternitatea ideilor ca și cȃnd ar fi fost ale sale.
Sunt situații, cȃnd necunoașterea foarte bine a limbii străine din care se realizează traducerea,
duce la denaturarea sensului termenilor, schimbȃnd cu totul înțelesul textului. De aceea, se
recomandă prudență în realizarea acestei operațiuni. În practică, s-a observat că atunci cȃnd s-a
15
Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul
științelor socio-umane, 2007, p.45.
16
Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul
științelor socio-umane, 2007, p.46.
17
Ibidem.
- 40 -
apelat la traducere, cinstit este ca autorul să insereze la nota de subsol mențiunea “traducerea îmi
aparține”, astfel încȃt să se evite orice altă problemă ulterioară.
O altă modalitate de a evita acuzația de plagiat sau denaturarea sensului termenilor traduși,
atunci cȃnd se apelează la traducere, este să se treacă în paranteze sau la nota de subsol textul
original, scris în limba străină și apoi redată între ghilimele traducerea, cu mențiunea completă a
sursei, așa cum o cer regulile de citare alese de autor.
5.2.6 Cyberplagiatul
O altă formă de întȃlnită și foarte ușor de realizat este aceea a plagiatului de pe internet sau
cyberplagiatul.
Acesta presupune ca textul să fie textul să fie copiat cu funcția Ctrl + C și lipit cu Ctrl + V
direct în textul nostru, din materialele disponibile online pe internet și nu din cărți sau articole.
Acest tip de plagiat se aseamănă foarte mult cu plagiatul copy-paste.
Ca și în cazul plagiatului copy-paste, la cyberplagiat nu ne referim la conspecte ori simple
rezumate ci la furtul ideilor altora, fără a menționa autorul original al textului sau ideii
respective.
Prin urmare, semnificația termenilor mai sus enumerați, potrivit prevederii Legii nr.
206/2004 este următoarea:
Confecționarea de rezultate sau date: raportarea de rezultate sau date fictive, care
sunt rezultatul real al unei activități de cercetare – dezvoltare;
Falsificarea de rezultate sau date: raportarea selectivă sau respingerea datelor ori a
rezultatelor nedorite; manipularea reprezentărilor sau a ilustrațiilor; alterarea
aparatului experimental ori numeric pentru a obține datele dorite, făr a altera
raportările efectuate;
Plagiatul: expunerea într-o operă scisă sau ocomunicare orală, inclusiv în format
electronic a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate, ori
metode științifice, extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor
autori, fără a menționa acest lucru și fără a ase face trimitere la sursele
originale.
Autoplagiatul: expunerea într-o operă scisă sau ocomunicare orală, inclusiv în format
electronic a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate, ori
- 41 -
metode științifice, extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiași
autor, fără a menționa acest lucru și fără a ase face trimitere la sursele originale.
Așa cum s-a arătat anterior, Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea
științifică, dezvoltare tehnologică și inovare stabilește sancțiuni pentru abaterile constatate de la
buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare.
Sancțiunile aplicate pot fi:
Avertisment scris;
Retragerea și/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de bună
conduită;
Diminuarea salariului de bază, cumulat, cȃnd este cazul, cu indemnizația de conducere,
de îndrumare și control;
Suspendarea pe o perioadă determinată de timp, între un an și zece ani, a dreptului de
înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcții superioare sau de conducere, de
îndrumare și de control ca membru în comisii de concurs;
Destituirea din funcția de conducere a instituției de cercetare – dezvoltare;
Desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
De asemenea, cu privire la tezele de doctorat, legislația prevede că “în cazul unei sesizări cu
privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la
existența plagiatului în cazul unei teze de doctorat, Consiliul general al C.N.A.T.D.C.U.
(Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare) adoptă
una dintre următoarele măsuri:
a) Menținerea titlului de doctor;
b) Retragerea titlului de doctor și propunerea de măsuri care se impun referitor la
conducătorul tezei de doctorat, în baza prevederilor legale.
Orice creație umană și cu atȃt mai mult orice idee, lucrare cu caracter științific are un
moment zero cȃnd se naște, după care ideile circulă.
Paternitatea ideilor însă este o problemă mult discutată în zilele noastre și este foarte dificil de
demostrat că o idee ne aparține. De aceea, sunt des întȃlnite situațiile cȃnd realizăm că ideile
noastre le-au avut și alții.
Modestia literară nu mai este ceea ce a fost odată, cȃnd mințile strălucite chiar aveau ceva
de spus în domeniile lor de activitate și operele lor mai dăinuie si astăzi. În prezent, întȃlnim
- 42 -
mult mai multe situații în care afirmăm idei ca fiind ale noastre, dar de fapt nu sunt. Corect și
onest ar fi, să exprimăm faptul că „ideea nu ne aparține” în cazul unei astfel de situații.
„Creațiile intelectuale se nasc pe terenul operelor intelectuale existente, într-un
patrimoniu spiritual dat, pe care îl îmbogățesc continuu”18, afirmă Florea.
„Acest fond spiritual existent este format, pe de o parte din creațiile intelectuale aflate sub
protecție juridică și, pe de altă parte din creaiile intelectuale căzute în domeniul public”, arată
autorul citat.
De aceea, linia de demarcație dintre plagiat și încălcarea drepturilor de autor este extrem
de subțire și numai un practician desăvȃrșit poate pune acest diagnostic sau dimpotrivă, va
soluționa cu certitudine disputa transformată într-un litigiu cu privire la această chestiune.
Proprietatea intelectuală este protejată de lege atȃt pe plan național cȃt și internațional.
Astfel, pe plan internațional există:
O.M.P.I. – Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (W.I.P.O.) și
Organizația Mondială a Comerțului (W.T.O.).
Pe plan național există două autorități:
O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci;
O.R.D.A. – Oficiul Romȃn pentru Dreptul de Autor.
Declarația Universală a Drepturilor Omului afirmă în art. 27 că: „fiecare om are dreptul la
ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau
artistică al cărui autor este”.
Potrivit Tratatului O.M.P.I., „protecția privind dreptul de autor se întinde doar asupra
expresiilor și nu a ideilor, procedeelor, metodelor de funcționare sau conceptelor matematice ca
atare”.
Dreptul de autor și drepturile conexe sunt protejate național de Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor și drepturile conexe, care în art. 1 prezintă:
- alin. (1): dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și
asupra oricăror asemenea opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat în condițiile
prezentei legi. Acest drept este garantat de persoana autorului și comportă atribute de ordin
moral și patrimonial.
- alin. (2): opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea
la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nerealizată.
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe stabilește în cuprinsul art. 33
intitulat limitele dreptului de autor următoarele aspecte19:
„sunt permise, fără consimțămȃntul autorului și fără plata vreunei remunerații, următoarele
utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoștința publică, cu condiția ca aceasta să fie conform
bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau
pe titularii drepturilor de utilizare:
18
Bujorel Florea, Reflecții privind plagiatul (I), op. cit., p. 42.
19
Informațiile sunt publice și disponibile la adresa
http://www.orda.ro/fisiere/2015/Legislatie/Lege_8_1996_ultima_modificare_9%20nov_2015.pdf , accesat la data de
6.12.2018.
- 43 -
a) Reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau
administrative ori pentru scopuri de siguranța publică;
b) Utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu
titlu de exemplificare în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de
radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv
învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de
învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în
măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul
bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale
sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului
unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării
grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a
arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de
învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii
unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera,
distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă
plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara
cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri,
distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ,
exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi
accesul publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate
de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu
acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de
promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.
Unul din cele mai importante criterii de detectare a plagiatului este analiza efectuată privind
originalitatea lucrării. Conform Dicționarului explicativ al limbii romȃne, termenul „original”
are mai multe semnificații:
- 44 -
• care crează ceva nou, personal, fără a folosi un model făcut de altul (despre artiști,
scriitori, oameni de știință)20.
Pornind de la dreptul de autor, „a te manifesta original într-o operă de creație, înseamnă
a-ți pune amprenta personalității, a-ți transpune fantezia, a-ți proiecta eul în expresia pe care
alegi să o dai ideilor, cu consecința de a te bucura de protecția dreptului de autor prin simplul
fapt al creației, chiar dacă nu ai adus opera ta la cunoștința publicului”21.
Dreptul de autor protejează creația, condiționat de originalitatea acesteia, originalitate
care, în funcție de sistemul de drept, este privită subiectiv sau obiectiv, astfel:
din punct de vedere obiectiv, o operă este originală dacă din comparația cu opere
anterioare reiese că nu este copiată (altfel spus, are un aport de noutate) și prezintă
un minimum de efort intelectual;
din punct de vedere subiectiv, o operă este originală atunci cȃnd poartă amprenta
personalității autorului ei, această accepțiune a originalității fiind specifică cu
precădere dreptului continental, dreptul francez și belgian avȃnd cea mai lungă
tradiție privind originalitatea”22.
Originalitatea presupune lipsa plagiatului și, pe de altă parte, eventualele fraude
academice, inclusiv plagiatul, atrag răspunderea studentului doctorand și/sau conducătorului de
doctorat, conform art. 20 alin. 3 din Cod23.
De altfel, legiuitorul nici nu are în vedere plagiatul grosolan de tip copy-paste pe care
probabil îl socotește incompatibil cu noțiunea de teză de doctorat, ci doar plagiatul subtil al
ideilor, teoriilor, argumentelor sau demonstrațiilor altuia, pe care studentul doctorand le poate
prezenta ca ale sale24.
În opinia lui Florea, un al doilea criteriu de stabilire a gradului de plagiere a unei lucrări îl
reprezintă evaluarea originalității acesteia în raport cu categoria de creație căreia îi aparține25.
Ca atare, arată autorul citat, „operele protejate prin normele dreptului de autor vor fi
evaluate în privința originalității prin raportare la opere de aceeași natură (științifice, artistice sau
literare). Creațiile cu aplicabilitate industrială vor fi examinate asupra noutății lor în funcție de
anumite elemente cum ar fi: anterioritățile existente la nivelul acestor tipuri de creație, în vreme
ce semnele distinctive vor fi supuse criteriului priorității faț de altele din această materie”26.
De asemenea, Florea remarcă: „un alt criteriu de analiză a existenței plagiatului îl
reprezintă ca opera sursă de plagiere să fi îmbrăcat o formă concretă de expresie”.
Un alt criteriu pentru stabilirea existenței faptei de plagiat, potrivir aceluiași autor, este ca
opera preexistentă să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publică.
20
Informație publică, diponibilă online la adresa de internet: https://dexonline.ro/definitie/original, accesat la data de
5.11.2018
21
Gheorghe Gheorghiu, Criteriul originalității operelor protejate prin dreptul de autor, în R.R.D.P.I. nr. 2/2014,
p.13.
22
Viorel Roș, Andreea Livădariu, Condiția originalității în operele științifice, în R.R.D.P.I. nr. 2/2014, p.13.
23
Daniela Negrilă, Protecția ideilor prin drept de autor. Aplicare în domeniul Codului studiilor universitare de
doctorat, în R.R.D.P.I. nr. 1/2017, p.13.
24
Ibidem, p. 33.
25
Bujorel Florea, Reflecții privind plagiatul (II), op. cit., p. 85.
26
Ibidem.
- 45 -
CAPITOLUL VI
6.1 Obiectiv
Ministerul Cercetării și Inovării prin Consiliul Național de Etică a Cercetării Ştiințifice,
Dezvoltării Tehnologice și Inovării a elaborat un Ghid de identificare a plagiatului în lucrările
științifice, care a fost dat publicității în luna noiembrie 2017.
Materialul prezintă principii generale și bune practici (procedee specifice) în
diagnosticarea plagiatului. Poate fi un instrument util în diagnoza cazurilor de nerespectare a
deontologiei de cercetare științifică. Este destinat, în principal, activității de la nivelul Consiliului
Național de Etică, dar poate fi folosit ca ghid și în alte situații similare din spațiile academic-
universitare.
6.2 Definire
Plagierea este preluarea de către un autor a unor elemente din opera de creație
intelectuală a altui autor și prezentarea lor în spațiul public drept componente ale unei opere
proprii.
Plagiatul este rezultatul acțiunii de a plagia și se referă la opera generată prin preluarea
ilegitimă, intenționată sau nu, din punct de vedere deontologic. Definiția este concordantă cu cea
din legea 206 din 200427.
Definiția de lucru pe care o adoptăm este pe deplin consistentă cu formulări de referință
în abordări din literatura internațională care conceptualizează plagierea ca ”prezentare de
informații, idei sau cuvinte” ale altui autor ca și cum ar fi proprii . În formulare simplificată, dar
corectă, plagiatul este furt intelectual.
Juridic se poate discuta de variații ale consecințelor publice ale furtului, însăși Legea
206/2004 specificând faptul că plagiatul constituie o abatere de la buna conduită în cercetare,
dacă nu întrunește cumva chiar condițiile unei infracțiuni. Din punct de vedere moral, însă,
indiferent de formă și consecințe, furtul este furt, iar consecințele sale pentru piața produselor de
cercetare științifică nu pot fi decât negative . Definiția operațională cu care lucrăm nu este una de
tip normativ ci circumscrie caracteristicile esențiale ale bunelor practici în cercetarea științifică
de lungă durată din Romania.
Modul în care operaționalizăm definiția plagiatului, în acest material, are legitimitate
strict pentru lumea cercetării științifice28 . Diferitele tipologii ale plagiatului derivă din variațiile
posibile asociate termenilor cheie din definiție – produs intelectual (plagiat de idei, de text, de
27
În accepțiunea legii 206/2004 plagiatul este ”expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în
format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice
extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face
trimitere la sursele originale”.
28
Definiția din legea 206/2004 este consistentă nu numai cu descrierea bunelor practici de cercetare din România cu
multe decenii în urmă, ci și cu definiri de largă circulație din spațiul internațional, cel puțin pe științe sociale. Earl
Babbie, spre exemplu, unul dintre autorii de manuale de cercetare socială de succes din Statele Unite, se referă la
plagiat ca fiind “ the theft of another’s words and/or ideas—whether intentional or accidental—through the
presentation of those words and ideas as your own” (Babbie, E. R. 2013. The practice of social research, Wadsworth
Pub Co, p.514).
- 46 -
date, de metode noi neacreditate încă etc.), prezentate în spațiul public (articole, cărți, text în
format electronic pe internet sub semnătura celui care pretinde a fi autor, comunicări științifice la
conferințe sau congrese etc. ), cu grade diferite de certificare a caracterului de proprietate (ISBN,
ISSN, teză de master, teză de doctorat, spațiu-timp de prezentare publică etc.). Este de subliniat
că definiția operațională a plagiatului este esențială, în detaliu de formulare, pentru ghiduri de
tipul celui de față.
În funcție de domeniul de aplicabilitate a acestui document) în categoria celor afectate
sau nu de plagiat. Desigur sancțiunile care se asociază diferitelor grade și moduri de plagiat sunt
legate de o altă temă, neabordată în prezentul material. Este de subliniat, însă, ideea că frauda
intelectuală de tip plagiat trebuie, în primul rând, să fie corect identificată și, ulterior, sancționată
proporțional cu gravitatea care îi este asociată și consecințele ei. O diagnosticare inexactă duce,
ca și în medicină, la tratament inadecvat. Sancțiunile nu sunt numai juridice.
Pot fi și sunt, frecvent aplicate și în lumea editorială prin retragerea din reviste a
materialelor dovedite ca fiind rezultat al plagierii, retragerea încrederii publice în materiale
semnate de autorul în discuție, etc.
Specificări ale definirii respective pe domenii mari ale cercetării – științe exacte, științe
sociale, științe ale naturii, discipline umaniste etc. În științele exacte și în disciplinele normative
există o pondere mai mare de formulări fixe, asociate diferitelor forme de regularități descoperite
sau construite. Desigur, acest specific trebuie luat în considerație în evaluarea conduitelor pentru
textele care provin din familia disciplinelor menționate. Similar, sunt necesare, de asemenea,
precizări legate de acceptabilitatea folosirii unor formulări preluate fără citare strictă dar cu
referire la regularități intrate deja în spațiul cunoașterii comune sau de largă circulație într-un
domeniu.
Autoplagiatul nu este plagiat, în sensul strict, adoptat prin definiția dată. Preluarea în
acest caz se face nu după opera unui alt autor, ci din lucrări proprii autorului în discuție, dar fără
specificarea faptului că opera actuală reproduce total sau parțial o operă mai veche a aceluiași
autor. Autoplagiatul este de inclus mai mult în seria practicilor de conduită științifică
inadecvată. Trebuie descurajat, însă, pentru că poate duce la recunoașteri profesionale
nefundamentate prin multiplicarea aceleiași lucrări ca fiind probă de nouă producție intelectuală.
Gravitatea autoplagiatului, dar și a plagiatului din operele altor autori, trebuie estimată în
corelație cu mai mulți factori asupra cărora vom reveni în secțiunea de procedee. Preluarea unei
părți dintr-un text semnat în calitate de coautor fără specificarea clară a lucrării colective-sursă
este însă plagiat, care apare ca uzurpare a unui bun colectiv în interes personal.
6.3.1 Severitatea
- 47 -
d) se înscriu în mai mare măsură într-o serie repetitivă pentru autorul respectiv.
Extrinsec, dar cumulativ, contează și avantajele pe care autorul în cauză le obține din
plagiere.
29
Niciunul dintre conducătorii de doctorat ai celor care au constituit subiect de dezbatere publică în România, pe
tema plagiatului, începând din 2012, nu a apărut în spațiul media în susținere ideii că la momentul elaborării tezei
doctorandului în discuție nu era cunoscută regula că orice preluare din lucrările altui autor trebuie făcută prin
marcare cu ghilimele și/sau trimitere explicită la lucrarea sursă. Se poate face, dacă mai există dubii în acest sens, un
sondaj la nivelul profesorilor sau cercetătorilor care au condus lucrări de doctorat după anul 1990. Similar, pot fi
analizate teze de master sau doctorat coordonate de personalități ale vieții științifice românești pentru a identifica
tipul de practică dominantă în raportarea cercetării științifice la momentul de referință.
- 48 -
dezbaterea publică pe tema plagiatului din perioada de după 2011 a redus toleranța publică și
instituțională la plagiat, a sporit gradul de conștientizare a riscurilor de furt intelectual. Începutul
acestui proces, însă, nu poate fi interpretat ca moment în care plagiatul a fost descoperit ca
practică nocivă în România.
Explozia plagiatului în România postdecembristă este, sociologic vorbind, parte a
procesului de accentuare a fenomenelor anomice, de încălcare sistematică a normelor formale
sau informale, juridice sau cutumiare, în condiții de tranziție de la un tip de societate la altul. În
mod particular este un mod de îmbogățire rapidă, fără muncă, prin furt de idei, pentru titluri de
prestigiu sau aducătoare de prestigiu și de bani.
6.4 Procedee
Plagierea, la nivelul unei opere date, poate avea grade diferite de severitate.
Patru criterii sunt definitorii pentru diagnosticarea severității plagierii:
extensia preluărilor ilegitime;
localizarea lor în arhitectura lucrării;
caracterul realmente voluntar sau involuntar al actelor de plagiat;
repetabilitatea actelor de fraudă ale autorului în diferite lucrări.
Un al cincilea criteriu de gravitate a plagiatului este de natură extrinsecă și se referă la
avantajele obținute, nemeritat, de către autor ca urmare a plagierii.
Marcatorii anterior menționați, detaliați în paragraful următor, reprezintă propuneri de
instrumente sau de reguli operaționale de evaluare a lucrărilor suspecte de plagiat în
diagnosticarea severității fraudei.
- 49 -
Criterii de evaluare a severității:
2. Numărul de cuvinte.
Cu cât numărul de cuvinte identificate în paragrafele copiate ca atare , în bloc, este mai mare,
cu atât probabilitatea de intenționalitate în plagiere este mai mare.
3. Plagierea parafrazărilor
Preluarea nelegitimă, fără citările de rigoare, de către autorul III (C) a parafrazărilor pe care
autorul II (B) le-a realizat după texte ale autorului I (A) este semn sigur de intenționalitate a
plagiatului practicat de autorul de evaluat (C).
- 50 -
6.4.2 Recunoașterea plagiatului prin norme cantitative
1. Dacă textul preluat fără citările de rigoare depășește limita unei posibile memorări de
cuvinte succesive - variabilă, desigur, pentru domenii diferite, dar și pentru persoane -
atunci se poate vorbi de probabilitate sporită de plagiat cuvânt cu cuvânt.
2. Pentru științele exacte și pentru discipline cu înalt grad de formalizare, această limită
poate fi mai mare. În astfel de cazuri de formalizare puternică a abordării este normal ca
formulările standardizare extinse să aibă o largă circulație în spațiile profesionale.
Revine specialiștilor din domeniu să estimeze dacă textele standard preluate fără citare
pot fi considerate drept cunoaștere comună.
3. Situația de mai sus nu trebuie să fie confundată, însă, cu un pretins drept de a prelua, fără
citare corectă, interpretarea unor acte normative, realizată de către alți autori. Forma
extremă a plagiatului derivat din ipoteza că orice text normativ fără autor unic poate
deveni ”al meu” este ilustrată de cazuri precum cel referitor la plagierea unor propuneri
de acte normative elaborate la nivelul unor organisme internaționale.
4. Contează foarte mult și cât anume se preia, fără citare corectă, explicită, din surse
relevante pentru cunoașterea comună (a se vedea punctele de mai sus). În condițiile în
care preluarea este de mare întindere, modalitatea de citare specifică domeniului este
obligatorie pentru că frazarea în sine are încărcătură de originalitate.
7. Dacă totuși se apelează la estimări cantitative ale plagiatului este indicat ca acestea să
fie atât de tip procentual, relativ, cât și în cifre absolute, eventual de număr de cuvinte.
Ceea ce se incriminează prin deciziile asupra plagiatului în sferă academică și de
cercetare este intenția realizată de a plagia. Într-o societate precum cea românească
actuală, în tranziție spre adoptarea în masă a bunelor practici de deontologie a cercetării
științifice, este fundamental ca practicarea plagiatului să fie descurajată foarte clar prin
normative precise, exigente. Stipularea unui prag procentual de text care poate fi plagiat
fără probleme este cu consecințe negative grave, ușor de estimat. Stabilirea la nivel
central a unui prag oficial sau acceptabil de x% până la care se poate plagia va avea
consecințe negative ușor de estimat pentru practica academică din învățământ și din
publicistica de specialitate.
- 51 -
6.4.3 Falsa problemă a cunoașterii comune
Ieșirea din capcana toleranței la plagierea textelor normative sau de cunoaștere comună.
Faptul că anumite texte preluate incorect se referă la evenimente istorice cunoscute sau la
interpretarea unor acte normative nu face justificabil în niciun fel actul de plagiere.
Detaliile de interpretare și modul de frazare sunt marcă de originalitate și trecerea lor în
pachetul „plagiatului care poate fi justificat prin caracterul neimportant al textului” nu poate fi
acceptată. Dimpotrivă, astfel de practici fac parte din arsenalul de apărare mascată a plagiatelor.
Una este un text de lege sau un eveniment istoric și cu totul altceva interpretarea sau evaluarea
acestora.
1. Suspiciunea de implicare a unor autori fantomă (ghost writers) este greu de verificat
dar poate fi întărită prin:
1.1. listarea unui număr mare de referințe la bibliografie care nu apar explicit folosite în
lucrare, în pofida faptului că în aceeași lucrare apar frecvent citări corecte;
1.2. erori repetate în text, indicative pentru implicarea unui autor fantomă (care este
departe de a înțelege particularități elementare ale redactării unui text științific14).
2. Preluarea prin traducerea unor texte, de orice fel, dintr-o limbă străină și prezentarea
lor – în bloc compact sau în stil mozaicat - ca text propriu nu este decât altă formă de plagiat
intenționat.
3. Aplicațiile informatice care duc la estimarea ponderii pe care o au textele din lucrarea de
referință similare cu alte texte semnate de alți autori, prezente pe internet, nu pot suplini
evaluările experților prin analize calitative. Contează nu numai, și nu în primul rând , cât s-a
plagiat ci și ce s-a preluat ilegitim. Plagiatul în secțiuni de sinteză ale lucrării nu poate fi evaluat
corect doar în termeni cantitativi de număr sau procente de text preluat incorect. Similar,
preluarea copy-paste a citatelor și a interpretărilor lor, fără indicarea sursei, este probă de
necontestat a intenționalității plagiatului. Practica de a evita răspunderea în luarea deciziei de
(ne)plagiat prin referire exclusivă la rezultatele obținute cu ajutorul softurilor de recunoaștere a
similitudinilor trebuie descurajată.
- 52 -
4. În faza de verificare a suspiciunilor de plagiat, evaluatorii specializați trebuie să asigure pe
deplin confidențialitatea dezbaterii pe cazul în discuție, să argumenteze temeinic deciziile pe
care le iau. O dată luată decizia instituțională de respingere sau acceptare a suspiciunii de plagiat
pe cazul dat, este util ca argumentarea să devină pe deplin transparentă în spațiul public.
- 53 -
BIBLIOGRAFIE
1. Basno, C., Dardac, N., Consultații privind lucrarea de diplomă în învățămȃntul superior
economic, Ed. Didactică și Pedagocică, București, 1996.
2. Chelcea, S., Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific
în domeniul științelor socio-umane, Ed. Comunicare.ro, 2007.
3. Florea, B., Reflecții privind plagiatul (II), în R.R.D.P.I. nr. 2/2017.
4. Gheorghiu, Gh., Criteriul originalității operelor protejate prin dreptul de autor, în
R.R.D.P.I. nr. 2/2014.
5. Negrilă, D., Protecția ideilor prin drept de autor. Aplicare în domeniul Codului studiilor
universitare de doctorat, în R.R.D.P.I. nr. 1/2017.
6. Rad, I., Cum se scrie un text științific. Disciplinele umaniste, 2017, Ed. Polirom,
București, 2017.
7. Roș, V., Livădariu, A., Controversata problemă a protecției ideilor în dreptul romȃn, în
R.R.D.P.I. nr. 2/2014.
8. Ştefan, E., Etică și Integritate Academică, Ed. Pro Universitaria, București, 2018.
9. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în M.Of. nr. 18 din 10.01.2011, cu ultima
modificare prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, nr. 48/2018 privind drepturile
elevilor şcolarizaţi în unităţi de învăţământ înfiinţate în procesul de organizare a reţelei
şcolare, precum şi cu modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, publicată în M. Of. nr. 499 din 18.06.2018.
10. Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea
tehnologică şi inovare, publicată în M.Of. nr. 505 din 04.06.2004, cu ultima modificare
prin O.G. nr. 2/2016. publicată în M.Of. nr. 51 din 21.01.2016, aprobată prin Legea nr.
178/2016.
11. Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare, publicată în
M.Of. nr. 530 din 23.07.2003, cu ultima modificare prin Legea nr. 69/2018, publicată în
M.Of. nr. 245 din 20.03.2018.
12. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe
13. https://dexonline.ro/definitie/original
14. http://www.larousse.fr/dictionnaires
15. https://www.spiruharet.ro/codul_etic.html
16. https://www.uvt.ro/files/c508b1ca9c5b73dc42afd458775b8484226f0d49/
17. https://www.unitbv.ro/documente/despre-unitbv/regulamente-hotarari/regulamentele-
universitatii/cercetare/Codul_de_etica_in_cercetare_stiintifica_social-umana.pdf
18. http://cne.ancs.ro/wp-
content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf
- 54 -