Sunteți pe pagina 1din 11

Judecata cetelor de batrani

Este firesc ca intr-o comunitate, oricare ar fi ea, sa existe legaturi strânse între
membrii acesteia. Oamenii au convietuit întotdeauna în colectivitate. „Spontane
sau organizate, obiceiurile ne spun ceva, au, în esenta, rosturi care nu le dezmint
pe cele cu care au servit ele de veacuri pe om si societatea în pastrarea bunei
rânduieli, cu care s-au înscris în istoria noastra culturala”.

Viata sociala a satului românesc a avut un puternic caracter comunitar, colectiv,


datorat unei „rânduieli” fara de care acesta nu ar fi putut rezista atâtea veacuri,
caracterizat prin aparitia unor traditii care mai târziu se regasesc în formele de
organizare ale justitiei. Este vorba despre relatiile interumane legate între
oamenii satului românesc, indiferent de pozitia pe care o ocupau, dar si de
relatiile de familie stabilite între parinti si copii ca si relatiile stabilite între
celelalte rude : frati, surori, cumnati, cuscrii etc. c are sa le permita o buna
convietuire. Pentru aceasta a fost nevoie de comunicare. Comunicare între obste
si sfatul satesc, comunicare între toti gospodarii satului, comunicare între rude.

Românii, ca toate popoarele, au trebuit, deci, sa comunice între ei stabilind astfel


diferite relatii. Aceste relatii au fost la început norme de conduita fara caracter
juridic, norme care au fost respectate de buna voie de catre toti. Desi mai târziu
a intervenit legea scrisa, satele au continuat sa-si judece pricinile potrivit
dreptului stramosesc. Este adevarat, cu timpul, legea scrisa a câstigat tot mai
mult teren în detrimentul dreptului comunitar. Dar între biruinta unuia si
disparitia partiala a celuilalt se impunea o perioada îndelungata în care au
coexistat ambele tipuri de “instante”.

Problema înlaturarii bruste a dreptului comunitar nu s-a pus în ceea ce priveste


dreptul românesc scris. Aceasta, deoarece, în mod inevitabil s-ar fi provocat
grave perturbari sociale în rândul satelor românesti care se bazau pe o traditie
bine pusa la punct, pe norme nescrise, dar respectate cu strictete. Dealtfel,
încalcarea legii nescrise ducea la sanctionarea celor vinovati, ceea ce demonstra
importanta legii nescrise .
Cunoasterea formelor de organizare traditionala care au existat de-a lungul
timpului, datorita preluarii lor de catre generatiile ce au urmat, ca si comunicarea
permanenta între oamenii satului îsi are iomportanta sa. Fara existenta acestora
dreptul scris de azi, probabil ar fi fost mai sarac. Fara comunicarea între toti
gospodarii satului românesc traditional aceste forme de organizare, adevarate
mecanisme juridice, nu ar fi existat.

Dreptul românesc a fost si este înca indisolubil legat de societate. Românii, si-au
creat propriile reguli sociale cum dintre care amintim : regulile obisnuielnice,
regulile morale, regulile religioase etc., reguli clare care le asigurau convietuirea
în colectivitate reguli care si azi coexista cu regulile scrise. Astfel, o serie
întreaga de practici sociale, îndelung repetate în actele zilnice, cunoscute,
aplicate si respectate au devenit, în timp, norme de drept.

Conditiile vietii materiale si spirituale, tipurile de relatii sociale din societatea


româneasca au determinat aparitia unor comunitati si grupuri specifice de
solidaritate. Viata satului românesc a avut un puternic caracter comunitar
colectiv concretizat în aparitia unor valoroase traditii social-economice, cu
norme, forme de organizare si institutii proprii .

Cutumele

Baza dreptului la poporul român au format-o cutumele care creau o situatie


juridica mentinuta prin consimtamânt mutual. Cutuma sau obiceiul juridic este
cel mai vechi izvor de drept, si reprezenta o practica atât de înradacinata în
comunitatea satului românesc încât oamenii socoteau ca prin ea îsi puteau
exercita drepturile. Si chiar faceau acest lucru.

Regulile formate în timp nu sunt impuse de constrângere, însa ele sunt


respectate, chiar nescrise fiind.. Practica generatoare de cutume era uniforma,
repetabila si avea o durata de timp destul de îndelungata.

La începutul Evului Mediu, peste tot domnea legea nescrisa, dreptul comunitar,
acel obicei al pamântului dupa care se conduceau toate asezarile românesti.
Pricinile dintre români s-au judecat potrivit acelor ”Lex Olachorum”. În
România, pozitia dreptului obisnuielnic cutumiar s-a pastrat pâna la începutul
veacului al XIX-lea, alcatuind obiceiul pamântului sau legea româneasca, ” Jus
Valahium ” sau ” Ius Valachorum ” . Abia dupa aparitia Codului civil din 1864
rolul cutumei se restrânge, dar chiar si legea scrisa face, înca, trimitere, prin
câteva articole, la obiceiul juridic.

Cutuma a fost, deci, cea care a exprimat vreme îndelungata nevoile sociale ale
colectivitatii românesti si a influentat continutul ideii de justitie. Ca si justitta,
cutuma este expresia necesitatii unei ordini, a unui echilibru armonic, pana la
urma moral în substanta sa. Oamenii satului românesc aveau nevoie de ceva care
sa-i ajute la îndreptarea celor ce greseau. Conditiile vietii materiale si spirituale,
tipurile de relatii sociale din societatea romaneasca au determinat aparitia unor
comunitati si grupuri specifice de solidaritate.

Obiceiul este, practic, rodul experientei de viata a întregii comunitati. Obiceiul


este un model de conduita, el presupune o anumita constrângere în recunoasterea
valorilor de grup si de respectare alor. Obiceiul apare ca un comportament pe
care grupul social îl impune membrilor sai. El se concretizeaza, în general, pe
formule orale, iar autoritatea lui se bazeaza, pentru aplicare, tocmai pe faptul ca
este rezultatul unei practici vechi, incontestabile. Obiceiul formeaza un
mecanism creator si pastrator de ordine, si mai mult decât atât, obiceiul este un
mecanism pastrator de cultura

Prescrierile obiceiului pamântului sunt izvorâte din bunul simt si din


întelepciunea poporului român, de aceea când un membru al colectivitatii în care
traia gresea el era judecat numai dupa normele cutumiare ale locului în care
traia. Poporul român a tinut si tine, înca, la traditia întemeiata pe practicarea si
manifestarea cultului. Traditia a fost si înca mai este conducatoarea tuturor
actelor omului. Poate, tocmai de aceea legea tarii sau obiceiul pamântului apare
ca o emantie a întregului popor privit în structura lui de clasa si în evolutia lui
istorica. Exista, înca, obiceiuri stravechi care s-au pastrat aproape nealterate de-a
lungul timpului.

Viata psihosociala în satul românesc a avut un caracter comunitar evidentiat de


închegarea anumitor traditii cu caracter economic si psihosocial, de conservarea
unor mentalitati specifice. Satul românesc si-a dezvoltat forme specifice
conform trebuintelor comune si a vointei comune.

H.H.Stahl sublinia ca „satul românesc este o forma de convietuire sociala, pe un


trup de mosie, a unui grup biologic închis, deseori legat prin rudenie de ceata,
traind în gospodarii familiale, asociate într-o obste care, prin hotarâri luate în
adunarile ei generale are dreptul de a se amesteca în viata particulara a fiecarei
gospodarii, potrivit regulilor juridice ale devalmasiei si conform mecanismului
psihic al obstii pe baza de traditii difuze”.

„Întreaga viata sociala si economica a poporului român s-a intemeiat pe obste -


sustinea istoricul P.P.Panaitecu - aceasta însemnând o asezare permanenta si
stabila, o stapânire comuna pamântului, alcatuiri sociale satesti, cu legi perfect
adaptate nevoilor colective”.

Obstea taraneasca româneasca a constituit o asociatie umana cu legi si obiceiuri


juridice proprii. Comunitatea sateasca româneasca traia în limitele unui
perimetru agricol numit hotar, dupa legi transmise de oamenii buni si batrâni.

Satul devalmas era o colectivitate legata adesea prin rudenie de ceata, care traia
în gospodarii familiale, reunite într-o obste care lua hotarâri prin consultarea
satenilor. Satul functiona ca un întreg, iar oamenii satului se „supuneau” unor
reguli (norme, valuri, stil de viata ) dar binecunoscute de sateni, de gospodarii
satului. Cu alte cuvinte existau norme juridice, nescrise, dar aplicate.
Comunicarea avea un rol esential în obste.

Pentru perioada feudala organul de conducere sateasca al obstilor taranesti din


cele trei tari romane era denumit “ sfatul satului ” sau “ sfatul batranilor ” ori “
sfatul oamenilor buni ”, “sfatul oamenilor zdraveni ” iar legislatia sateasca era
denumita “ legea tarii ” sau “ obiceiul pamantului ”.

Organul satesc de conducere ca si legislatia sateasca ocupau locul al treilea dupa


« domnie » si « dregatorie », respectiv dupa « pravilele imparatesti » si «
pravilele boieresti ».

Sfatul satului era un organ institutional complex care ingloba mai multe
suborgane cu atributii distincte si interdependente. Din sfatul satului faceau
parte trei unitati social-culturale a caror activitate era coordonata de nucleul de
batrani din sat.

Ceata sfatului satului se subdividea in trei cete de varsta deosebite intre ele :

- ceata batranilor ;

- ceata oamenilor zdraveni ;

- ceata feciorilor.
Ceata batranilor era alcatuita din sexagenarii si septagenarii satului, adica din
oameni intelepti, cu o minte agera si cu o reputatie nepatata, pentru a putea face
fata nevoilor conducerii locale.

Acestia erau capetenii de drept si de fapt, legiuitorii, executorii, judecatorii si


administratorii satului.

Din aceasta cauza cetasii trebuiau sa locuiasca in vatra satului pe care il


reprezentau.

Ceata oamenilor zdraveni era alcatuita din oameni maturi alesi in numele
categoriilor profesionale existente in sat.

Acestia puteau locui si in afara vetrei satului, pe mosia satului.

Ceata feciorilor era alcatuita din tineretul satului.

Ea alcatuia unitatea de paza a satului, echipa de stafete ce ducea vestile in sat,


grupul strigatorilor peste sat care organiza ceremoniile festive de peste an.

In ea erau numiti numai feciorii care la « sorocul primirii lor », adica de Anul
Nou, trecusera deja ritul de initiere numit « intratul in hora » din duminica
Pastilor.

Feciorii ieseau din ceata cand se insurau sau cand comiteau vreo infractiune
grava care incalca ordinea morala enuntata in statutul cetei.

Cea mai importanta in ordinea ierarhiei de varsta si experienta era deci ceata
batranilor care se si numea de fapt « capul sfatului satului ».

Ea coordona activitatea celorlalte doua cete din subordine.

FORME DE JUDECATA OBSTEASCA

In perioada feudala cetele de varsta mentionate desfasurau doua forme de


judecata obsteasca, cu variantele lor locale :

a) o judecata a varstnicilor care se petrecea la doua nivele sociale : - la nivelul


intereselor juridice ale intregii comunitati satesti (« judecata batranilor », «
judecata megiesilor » etc.)
- la nivelul intereselor juridice profesionale (« judecata plugarilor », «
judecata pastorilor » etc.)

b) o judecata obsteasca a tinerilor organizati in “ feciorii satesti ” si “ fruntasii


feciorelnice ”.

In functie deci de organizarea interna a satului pe cete se grefau si formele de


judecata. Aceste sentinte obstesti puteau merge in feudalismul timpuriu pana la
pedeapsa capitala.

A doua forma de judecata obsteasca, cea a cetelor de feciori dadea rar si cu


aprobarea cetelor de batrani ai satului sentinte materiale ; sentintele lor aveau
mai mult un caracter etic, erau mai mult morale decat materiale.

JUDECATA CETEI DE BATRANI

Sfatul satului, organiza intern obstea sateasca libera si aservita.

Sfatul satesc liber avea capacitate juridica deplina de conducere, coordonare,


judecata si executie in sat.

Sfatul satesc aservit avea o capacitate juridica restransa ; el era numai un organ
de executare locala a dispozitiilor si judecatii domeniale.

Sfatul satesc al unei asezari libere conducea conform cu traditia locala, impartea
dreptatea celor care i-o solicitau, recompensa moral pe fruntasi si gospodari,
reprezenta satul in relatiile intersatesti si fata de organele dregatoriei si ale
domniei.

In structura lui traditionala era alcatuit, asa cum am aratat, din trei subunitati de
baza din care cea mai importanta era ceata de batrani a satului. In aceasta ceata
intra initial un numar impar de batrani astfel ca hotararea sa se poata lua, cum
am spune noi astazi, cu majoritate de voturi. Numarul cetasilor se putea ridica
pana la o unsprezecime din cifra totala a batranilor din sat.

Conform zicalei : « Batranii sunt sfintii satului » erau cooptati printre cetasi
numai cei in varsta cu o « viata nepatata » ajunsi la cel mai inalt grad de
intelepciune. Cand in sat nu existau batrani suficienti pentru a acoperi nevoile
functionale ale cetei se cooptau batrani nepatati din satele vecine ; de unde si
zicala : « Cine n-are batrani sa-i cumpere ».

Ceata de batrani o data aleasa si inscaunata, devenea inamovibila ; ea era


acceptata ca atare de dregatorie si era tolerata de domnie. Atata timp cat faceau
parte din ceata de sfat, batranii satului nu puteau fi insultati, maltratati sau
detinuti de vreun organ domenial fara ca satul sa se rascoale.

Dregatoria nu avea putere legala asupra cetei de batrani iar domnul tarii evita sa-
i incalce drepturile.

a) Obiectul activitatii juridice a cetelor de batrani

Cetele de batrani din sfatul satului exercitau dreptul de judecata locala in


conformitate cu obiectivele justitiei autonome a obstilor satesti.

Acest drept de judecata locala se referea la tot ceea ce privea organizarea si


administrarea satului feudal, la institutiile satesti, la gospodaria sateasca, la
convietuirea pasnica intre satele vecine ce alcatuiau o unitate zonala numita in
trecut « tara ».

Ceata de batrani aplica traditia juridica locala fixata in obiceiul pamantului sau
crea « legi » proprii, adica obiceiuri juridice noi, in cazul in care traditia nu
stabilea sau nu sugera solutii.

b) Cand actiona ceata de batrani

Ca institutie juridica ceata de batrani actiona periodic dar si accidental.

Periodic, in perioada marilor sarbatori de peste an (Craciun, Lasatul Secului,


Pasti, Rusalii etc.) cand judeca direct (constituita in complet de judecata) sau
indirect ( prin cetele de judecatori din subordine : ceata pastorilor, ceata
strigatorilor etc.).

In aceste conditii alcatuia la hotare, in tinda bisericii sau in vreo gospodarie din
sat « scaunul de judecata ». Aceasta a fost prima si cea mai veche functie a cetei
de batrani, judecata dupa traditie a conflictelor intersatesti.

Accidental, ceata de batrani se constituia ori de cate ori era solicitata de o nevoie
presanta vicinala.
c) Tehnica de judecata

Judecata cetelor de batrani prezinta la romani doua forme relativ distincte ale
scaunului de judecata prin locul, timpul si tehnica desfasurarii lor.

Prima forma este judecata la hotare si a doua, scaunul de judecata propriu zisa.

Cele mai vechi mentiuni se refera la ceea ce numim judecata la hotare ; prin
hotare intelegem limitele materiale ale mosiei satesti, granitele dintre sate.

La hotarele mosiei satesti, sub un pom considerat sfant ( brad, stejar, fag, plop ),
conform traditiei, periodic sau ocazional se adunau roata batranii satului in ziua
sorocita judecatii.

Veneau dis-de-dimineata, in stare de puritate fizica si morala, jurau sa judece


drept, luau loc pe cioate de lemn sau pe bolovani, ascultau intati partile in
conflict, apoi martorii si apoi chibzuiau intre ei pentru a da hotararea.

Acest act justitiar stabilit « la hotare » se numea « hotararea batranilor ».

In acceptiunea ei primara, « hotararea » desemna pentru majoritatea cazurilor


rezultatul proceselor relative la fixarea hotarelor si hotarniciilor.

In ceea ce priveste a doua tehnica de judecata, se disting doua feluri de scaune


de judecata : cel din vatra satului si cel din pragul bisericii.

Scaunul de judecata din vatra satului se desfasura in batatura satului in asistenta


consatenilor. Cel din tinda sau pridvorul bisericii se desfasura numai intre cetasii
batrani.

Ambele forme de judecata erau anuntate la iesirea din biserica de catre preot ;
anuntarea se facea simplu, ca o porunca.

De aici porunca era vestita satului prin stafetele alcatuite din membrii cetei de
feciori. Cetasii se adunau si se randuiau in scaun dupa dupa varsta, in ordine
descrescatoare.

Apoi se presta juramantul ca « va judecare cu dreptate » dupa care pornea la


judecata in prezenta partilor in cauza ; uneori judeca si in contumacie.

CATEGORII DE PEDEPSE :
In mod firesc, pedepsele erau gradate de la cele morale la cele materiale si de la
cele usoare la pedepsele capitale.

Pedepsele « Judetului al mic » ( cand ceata de batrani judeca abateri usoare )


erau : mustrarea, ostracizarea, despagubirea crescanda si bataia.

« Judetul al mare » ( care judeca abateri care periclitau existenta fizica a


comunitatii satesti ) aplica pedepsele in functie de periculozitatea infractiunii
pentru comunitatea sateasca.

Acestea erau : crancenarea, infierarea, mutilarea mainii, lapidarea.

Crancenarea se folosea in sec. al XIX-lea in sens ritual de insangerarea a pielii si


muschilor.

Erau incrancenati dupa o judecata intre membrii familiei cei neimpartasiti pentru
a nu se transforma in strigoi ; se incrancenau cu o cruce pe piept, deasupra
inimii, se incrancena incheietura mainii, se incrancena talpa piciorului stang.

In sudul Dunarii incrancenarea se facea in ceafa.

Infierarea ca sanctiune fizica a fost conceputa ca insemn pentru vinovati.

Cei infierati erau stampilati cu fierul rosu pana la mutilarea organului respectiv.
Ranile infierarii lasau cicatrici adanci asemenea semnelor de proprietate
executate pe animale.

In documente se mentioneaza atat infierarea robilor prinsi dupa evadare, cat si a


talharilor criminali ; primii cu semnul de proprietate al domeniului feudal de
care apartineau, ceilalti cu semnul degradarii civile care era o cruce suplicatorie
( in x sau v ) marcata pe frunte.

Mutilarea mainii :

In dreptul cutumiar romanesc intalnim notiunea de « mana » intrebuintata in


doua sensuri juridice :

a) de forta legala

b) de sanctiune penala
Ca forta legala in obiceiul pamantului mana a fost evocata ca semn al autoritatii
familiei, al stapanului casei, al lui pater familias, de aceea uneori romanul se
jura, printre altele si pe mana : « sa-mi putrezeasca mana daca am luat ceva ».

Printre pedepsele grave era si mutilarea integrala a mainilor iobagilor si partiala


a mainilor oamenilor liberi ( in special mutilarea degetelor care se puneau pe
inscris ) .

Cetele de batrani aplicau sanctiunea mutilarii mainii celor vinovati de crime.

Taierea mainii in semn de pedeapsa pentru un iobag era echivalenta cu caderea


pe treapta robiei iar pentru omul liber considerat criminal era echivalenta cu
moartea civila ( pierderea personalitatii juridice ) .

Lapidarea

La origine lapidarea a fost o sanctiune rituala la fel de grava ca arderea pe rug,


spanzuratul sau trasul in teapa.

Macedo-romanii lapidau fecioarele care pacatuiau inaintea casatoriei. Vinovata


era dusa in munte, la marginea unei prapastii unde era lapidata de membrii
familiei : tatal, mama, fratii, surorile si rudele apropiate.

Lapidarea nu se facea anarhic : surorile si fratii mai mici ai vinovatei zvarleau


pietricele, rudele apropiate pietre mai mari si parintii cele mai mari. Inainte de a
se prabusi sub lovituri victima prefera sa se arunce in prapastie.

In unele sate romanesti din Serbia exista o forma de ucidere comunitara de tipul
lapidarii : uciderea batranilor neputinciosi numita lapot, socotiti ca au devenit o
povara insuportabila pentru copii, familie sau comunitate sateasca. Hotararea se
dadea de catre judetul al mare al adunarii satului.

Cum se proceda :

Batranii neputinciosi erau declarati de ceata de neam sau de spita de neam


indezirabili, apti de a fi exterminati atat cat mai puteau sta pe picioare.

Ceata de batrani invoca « legea lapotului » fixa data si executa pedeapsa. Data
sortita uciderii trebuia sa fie intr-o zi lucratoare.

Dis-de-dimineata batranul in cauza, fara sa stie sau constient chiar dar fara
protesteze, era imbracat in straie de sarbatoare, apoi era scos in batatura satului
unde era salutat cu respect de sateni. Fiul lui, o ruda apropiata sau un cetas din
neam ii punea un drob de malai copt pe cap si ii spunea : « Nu te omoram noi, ci
malaiul asta » si brusc zdrobea capul batranului cu un fier de plug.

Alte forme de lapidare se refera la superstitiile relative la posesiile demonice.

Cei posedati de demoni trebuiau sa se lase lapidati pentru a scapa de aceasta


boala spirituala ( cum sustinea medicina magica).

Traditia istorica mentioneaza si lapidarea celor atinsi de molimele catastrofale :


bolnavii de miselie ( lepra nevindecabila ), de gubavie ( lepra vindecabila ), de
ciuma si holera.

Traditia legislativa

Fiecare act de comunicare al obstei este important ca si fiecare obicei este


transmis din generatie în generatie. Ori de câte ori sfatul batrânilor sau al
oamenilor buni si batrâni îsi va spune cuvântul intervine si comunitatea sateasca
aprobând sau dezaprobând hotarârile sfatului, dar si pe cele ale cetelor. Normele
si regulile care organizeaza relatiile interumane au rolul lor în viata obstei.

Colectivitatile traditionale au avut o puternica tendinta de a pastra obiceiurile. În


conceptia acestora, obiceiul trebuia îndeplinit corect, potrivit rânduielilor
transmise din generatie în generatie. Abaterile de la aceste reguli contraveneau
bunei cuviinte îndatinate a colectivitatii.

Ideea de dreptate si aplicatia ei, în ceea ce priveste poporul român, se reflecta


atât în cutume si traditii, practici si uzante cât si în obiceiuri. Obiceiurile sunt,
azi, pentru cei ce le privesc din afara adevarate spectacole, dar ele au încifrat
întelesuri profunde asupra relatiilor interumane, asupra comunitatilor românesti,
asupra mersului normal al vietii sociale. Poporul român a descoperit si format
elemente, trasaturi, tipuri vii si modele logice pe care le-au urmat de-a lungul
timpului.