Filosofia antică europeană își are leagănul în Grecia antică, de unde derivă și

numele: "iubire" (philia) de "înțelepciune" (sophia) = φιλοσοφια. Leagănul

filosofiei antice se situează în regiunea ionică pe coasta orientală a mării
Egee în Asia Mică și în teritoriile numite Grecia Mare din Sicilia și
sudul peninsulei Italice. Aici își are originea, începând cu secolul al VII-lea î. Chr.,
filosofia ionică a naturii a gânditorilor presocratici. Ea are legături cu alte culturi
ale antichității (egipteană, mesopotamică, persană și ebraică).
Supremația politică a Atenei după războaiele victorioase împotriva perșilor prin
crearea ligii delio-atică a dus în secolul al V-lea î.Chr. și la dezvoltarea culturală a
Atenei, inclusiv a filosofiei, Atena devenind astfel centrul politic și cultural al
Greciei. La atenieni, filosofia era simbolizată prin bufnița zeiței Pallas-Athena. În
acest timp au început dezbateri cu privire la probleme esențiale ale existenței,
asupra ordinei cosmice, naturii omului și asupra modului ideal de comportare în
societate. Gânditorii au început să-și pună întrebări: De unde derivă totul? Când și
cum a fost începutul (arché) omenirii? Care este cauza primară a existenței? Ce
este adevărul (aletheia)? Ce este binele sau fericirea?
Atena a devenit centrul de întâlnire al sofiștilor și a fost orașul lui Socrate, a cărui
filosofie a dăinuit, prin intermediul operelor lui Platon, dealungul istoriei până în
zilele noastre. La rândul său, Platon a creat o școală filosofică în cadrul
"Academiei", în timp ce Aristotel și-a dezvoltat sistemul său filosofic, politic și
moral în cadrul peripateticilor. Scurt timp după aceea au apărut la Atena
școala epicureică și cea stoică. La Roma, împăratul și filosoful Marc
Aureliu precum și filosoful Seneca erau impregnați în special de stoicism.
Propagarea creștinismului în lumea romană a marcat sfârșitul elenismului și a făcut
trecerea către epoca medievală.

Presocraticii
Presocraticii sunt filosofii care au trăit începând de la mijlocul secolului al VII-lea
î. Chr. până în epoca lui Socrate, fiind considerați întemeietorii filosofiei europene.
Prin descoperirea gândirii filosofice, gândirea ca raționament începe ea însăși să se
autocunoască. Raționamentul este formulat în primă linie sub formă de dialog, care
decurge după regulile logicei, enunțate pentru prima dată de filosofii greci. Cu
ajutorul rațiunii - cuvântul grec corespunzător "logos" este greu de tradus - se
dezvoltă geometria, teoria muzicei și astronomia. Filosofia presocratică s-a
dezvoltat din filosofia naturii în regiunea ionică din Asia Mică în diferite școli:

 Școala ionică, având ca reprezentat principal pe Heraclit.

 Școala milesiană, reprezentată de Thales din
Milet, Anaximandru și Anaximene.
 Școala pitagoreică, creată de Pitagora în secolul al VI-lea î. Chr.
 Școala eleată, apărută în secolul al V-lea î. Chr. prin Xenophan din
Colofonia și Zenon din Elea. Parmenide se asociază și el acestei școli.
 Școala atomistă, având ca adepți pe Leucip și Democrit.
Filosofii naturii încercau să înțeleagă fenomenele naturale și modul lor de
desfășurare. Primul filosof cu această tendință, în același timp și important
matematician, Thales din Milet, considera că elementul primordial din natură ar
fi apa, în timp ce Anaximene propune ca element
princeps aerul. Anaximandru introduce aici noțiune abstractă denumită de
el απειρоν (apeiron, cuvânt greu de tradus; filosoful german Friedrich Nietzsche îi
dă sensul de Grenzlos-Unbestimmbar, în limba română nemărginit-
indeterminabil). Empedocle din Acragas, colonie grecească din Sicilia,
azi Agrigento, admite patru substanțe primordiale, focul, pământul, aerul și apa,
care se pun în mișcare prin forța iubirii (atracției) sau urei(respingerii).
Pitagora pune la baza intregii realități monada (unitatea), generatoare de numere,
importantă fiind determinarea armonică a
numerelor. Pitagoreii Philolaos, Hippasos din Metapont și Archytas erau
matematicieni renumiți și au influențat filosofia lui Platon, precum și "Cartea
elementelor" a lui Euclid. Prin dovedirea imposibilității de a măsura rapoartele de
lungime ale laturilor unui poligon regulat, au demonstrat că numerele raționle sunt
insuficiente pentru determinarea acestor lungimi. Geometria, teoria muzicii,
teoriile calendarului și ale rapoartelor astronomice, elaborate de școala pitagoreică
au rămas valabile până după sfârșitul evului mediu.
Într-o formă elementară, Heraclit pune bazele dialecticii cu două milenii înaintea
lui Hegel. Celebra maximă "Totul curge" (πανα ρει, panta rhei) aparține lui
Heraclit, precum și aserțiunea "Nu poți intra de două ori în același râu". Noțiunea
filosofică centrală la Heraclit este Logos-ul, un principiu unificator al contrariilor,
care guvernează totul și stă la baza tuturor lucrurilor.
Xenophan critică viziunea homerică dominantă a vremii privind
reprezentarea antropomorfică a zeilor și insistă asupra procesului de dezvoltare a
omului în procesul cunoașterii și perfecționării sale continue. La rândul
său, Parmenide, printr-o strânsă argumentație logică, consideră mișcarea drept
rezultat eronat al observației de fiecare zi, în concordanță cu afirmația paradoxală a
lui Zenon din Elea, conform căruia "săgeata pornită din arc stă pe loc".
Democrit a preluat teoria atomistă a dascălului său Leucip, dezvoltând-o într-un
adevărat sistem filosofic, conform căruia la baza existenței se află atomii, particule
solide, imperceptibile, necreate și eterne, în continuă mișcare, care exprimă lumea
reală: "plinul" (to on) și "vidul" sau "neantul"" (to menon), din a căror combinare
iau naștere toate lucrurile care alcătuiesc universul, atât corpurile materiale cât și
sufletul omenesc.
Cele cinci decenii între războaiele cu Perșii și Războiul
peloponesiac (cca. 478 - 431 î. Chr.) constituie perioada clasică înfloritoare a
Atenei, în care s-a desăvârșit democrația atică, s-a realizat un program bogat de
construcții pe Acropole, s-a dezvoltat arta și alte manifestări ale culturii, în special
în perioada istorică cunoscută sub numele "Secolul lui Pericle". În acest timp s-a
construit Parthenonul, templul dedicat zeiței Atena Parthenos, cu statuia zeiței
realizată de sculptorul Phidias, cel care a executat și statuia lui Zeus din
Olympia (una din cele șapte minuni ale lumii antice"). În
teatru, Eschil, Sofocle și Euripide au creat tragedii nemuritoare. În această perioadă
de mari transformări politice și sociale, apare necesitatea unei orientări spirituale,
pentru care sofiștii caută să găsească soluții din cele mai diferite.
Sofiștii
Apariția sofiștilor în secolul al V-lea î. Chr. a constituit o revoluție în gândirea
elenică, ei introducând spiritul critic, ideea de eficiență a acțiunii, antidogmatismul.
Expunându-și învățăturile în prelegeri publice, sofiștii puneau omul în centrul
reflecției filosofice (Protagoras: "Omul este măsura tuturor lucrurilor"), în locul
zeilor și al "principiilor primordiale". Sunt de menționat:

 Protagoras din Abdera (490-420 î. Chr.)

 Gorgias din Leontini (480-390 î. Chr.)
 Antiphonos (480-411 î. Chr.)
 Prodicos din Keos (465-399 î. Chr.)
 Hippias din Elis (465-390 î. Chr.)
 Thrasymachus (495-400 î. Chr.)
Filosofia devine astfel o preocupare publică, problemele fiind dezbătute în piața
orașului (agora) sau în cercuri cu audiență largă. Aici gândirea filosoficâ se
dezvoltă în libertate, temele - adesea contrarii - fiind discutate pașnic (agon) într-un
schimb de opinii și argumente. O impresie deosebită cu rezonanță până în zilele
noastre este exercitată de Socrate, datorită modalității lecțiilor ținute de el și a
atitudinii sale în fața vieții.
Socrate și discipolii lui
Socrate (Σωκρατης: Sokvátes) este considerat părintele filosofiei europene
occidentale, pentru că a pus în centrul filosofiei sale ființa umană, detașându-se
astfel de predecesorii săi cu preocupări asupra studiului și interpretării naturii. El a
fost în același timp inițiatorul metodei căutării adevărului prin dialog, dezvoltând
astfel investigația dialectică.
În cursul dialogului, Socrate reușea prin întrebări țintite și repetate să descopere
contradicții logice în argumentele interlocutorului și prin aceasta să-l conducă la
formularea unor concluzii care îi demonstrau falsitatea punctelor de vedere inițiale,
fără artificii retorice. El denumea această metodă "maieutică"
(μαιευτικη: maieutikè), afirmând că era capabil, prin felul său de a formula
întrebările, să "extragă" din spiritul interlocutorului cunoștințe existente în ei fără
să o știe, asemenea unei moașe (meseria mamei sale) care ajută la nașterea
copilului. Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine, care se
realizează pe două căi: a) mediat, pe cale oracolară, prin metode mantice de
prezicător; b) în mod direct, acțiune datorită unui "demon" (δαιμων: daimon), adică
unei voci interioare (și nu demon în sensul malefic al cuvântului), o putere
superioară, imagine a propriei conștiințe. Deviza sa era "Știu că nu știu nimic" ("Εν
οιδα οτι ουδεν οιδα") și recomandă elevilor săi inscripția de pe frontispiciul
templului lui Apollo din Delphi: "Cunoaște-te pe tine însuți" (Гνωθι
σεαυτον: gnothi seautón), care nu trebuie interpretată în
sensul introspecției moderne, ci al necesității omului de a-și cunoaște locul său în
cetate și în natură, cu certitudinea faptului de a fi muritor.
Deoarece Socrate nu a lăsat nimic scris, învățătura lui este cunoscută în istoria
filosofiei în cea mai mare parte datorită elevului său Platon, care - în dialogurile
sale - a transmis posterității metoda și conținutul gândirii socratice.

Platon
În opera sa, Platon dezvoltă și propriile sale învățături, astfel încât uneori este greu
de deosebit între ceea ce îi datorează maestrului său și ceea ce îi aparține lui însuși.
Teoria ideilor lui Platon, cu alegoria cavernei în care se găsesc oamenii, într-o
umbră considerată viața reală, înainte de cunoașterea adevărului, este concepția sa
filosofică cea mai cunoscută. Ideile sunt prezente de totdeauna în spatele aparenței,
ele existență independente într-o sferă superioară, sunt eterne și singure reprezintă
adevărul, în timp ce lucrurile nu sunt decât imaginea ideilor din care derivă.
Filosoful, singur capabil să contemple ideile, este destinat să guverneze cetatea.
Platon credea în metempsihoză (inspirat de concepțiile pitagoreice). Corpul
omenesc nu ar fi decât un receptacol temporar al sufletului, care este nemuritor și -
prin moartea trupului - devine liber în lumea Ideilor. El se poate reîncarna într-o
lume sensibilă.
Academia
Platon a creat "Academia" (Ακαδημεια) în anul 387 î.Chr., numită așa după
numele erolui legendar Akademos. Platon își va ține lecțiile sale la Academie timp
de aproape douăzeci de ani, fiind apoi înlocuit de nepotul său, Speusipp. Tot aici
au predat Xenocrate și Alkinoos, ultimul fiind autorul lucrării "Introducere în
doctrina lui Platon".
Aristotel
Aristotel frecventează Academia lui Platon, dar se distanțează curând de maestrul
său și devine principalul lui critic. În timp ce în sistemul filosofic al lui
Platon, "Ideile" erau o realitate absolută, transcendentă și imuabilă, inaccesibilă
cunoașterii raționale, Aristotel își propune ca scop cercetarea realității în natură și
în societatea umană, din care rezultă apoi sistematizrea cunoștințelor dobândite.
Acumulând ca filosof cunoștințe enciclopedice, Aristotel abordează studiul unor
domenii speciale, cum sunt dinamica, kinetica, forma și substanța. El pune și
bazele logicei clasice, dezvoltând silogistica, teoria și sistematica științei.
Filosofia aristoteliană poate fi divizată în trei părți:

 Filosofia teoretică (care are ca obiect cercetarea în scopul cunoașterii

adevărului): fizica, matematica și teologia.
 Filosofia practică: studiul economiei, etica, politica și retorica.
 Filosofia poetică: cuprinde toate activitățile umane care produc opere de artă.
Liceul și școala peripatetică
Lyceul (Λυκειον: Lukeion) era un gimnaziu în Atena, unde Aristotel își ținea
lecțiile, aflat în apropierea templului dedicat lui Apollo Lyceano, de unde și
numele. Unul din obiceiurule lui Aristotel era de a-și ține prelegerile în timp ce se
plimba cu discipolii lui, de aceea numele
de peripateticieni (περιπаτητικος: peripatetikos = cei care discută mergând) dat
aristotelienilor.
Printre cei mai importanți discipoli ai lui Aristotel se numără:

 Teofrast (ca. 372 - 327 î.Chr), succesor al lui Aristotel la conducerea Lyceului.
A scris un tratat asupra "Caracterelor" (Ηθικοι Χαρακτηρες), operă care l-a
inspirat în timpurile moderne pe La Bruyère, și mai multe studii asupra
plantelor.
 Straton (ca. 340 - 268 î.Chr.), preocupat de științele naturale.
 Alexandru din Afrodisia, a scris numeroase și importante comentarii asupra
filosofiei lui Aristotel.