Ce este Bullying-ul?

Bullying-ul este definit ca fiind un comportament ostil/de excludere şi de luare în derâdere a

cuiva, de umilire. Un copil este etichetat, tachinat, batjocorit în cercul său de cunoştinţe sau
de către colegi care îl strigă într-un anume fel. Uneori aceste tachinări se transformă în
îmbrânceli sau chiar, în unele cazuri, în atacuri fizice.

Bullying reprezintă o formă de abuz emoţional şi fizic, care are trei caracteristici:

 Intenţionat – agresorul are intenţia să rănească pe cineva;

 Repetat – aceeaşi persoană este rănită mereu;
 Dezechilibrul de forţe – agresorul îşi alege victima care este percepută ca fiind
vulnerabilă, slabă şi nu se poate apăra singură.

Nedepistat la timp, bullying-ul poate lăsa traume şi repercusiuni ireversibile asupra

adaptabilităţii copilului în societate.
Cazurile de bullying implică cel puţin un agresor şi o victimă, iar, în unele cazuri, există
şi martori. Putem discuta despre bully-ing fizic, verbal, sexual sau psihic.

De ce apare Bullying-ul în rândul copiilor?

„Ce ne-a surprins este numărul mare de elevi, aproximativ 70%, care au spus că au fost
măcar o dată martorii unei situaţii de hărţuire în clasa lor, dar şi în grupul lor de
prieteni, ceea ce ne arată că bullyingul nu vizează doar grupuri largi sau necunoscute de
copii, ci apar şi în acele grupuri în care ne aşteptăm ca relaţiile de prietenie şi cooperare să fie
strânse”, a declarat psihoterapeutul Diana Stănculean.

În urma studiului, s-a constat că bullying nu înseamnă numai un comportament agresiv în

viaţa reală a copiilor, ci şi în cea virtuală. Astfel, peste 60% dintre elevi au mărturisit că s-au
întâlnit în mediul virtual cu mesaje, care i-au umilit sau care i-au rănit.

Psihologii sunt de părere că primul factor care conduce la un astfel de comportament

este legat de mediul familiar şi de ceea ce copiii văd acasă, la părinţi. Ca urmare a acestui
lucru, şase din 10 copii cresc cu o formă de violenţă fizică sau emoţională.

„Ne creştem copiii cu palma la fund, cu etichete puse în frunte. Dacă ne uităm în istoricul
copiilor care fac bullying, cât şi în cel al victimelor de bullying, vom găsi aproape
întotdeauna un background familiar complicat, violenţă fizică explicită sau sunt martori ai
unor relaţii violente între părinţi. Al doilea factor major ţine de şcoală şi de faptul că în
şcolile din România, la nivel de programă şcolară, nu avem conţinuturi şi atitudini
pedagogice, care să îi ajute pe copii să dezvolte relaţii de cooperare, de empatie. Şcoala
românească are ca valoare principală competivitatea şi ierarhia şi în mică măsură încurajează
toleranţa între copii şi astfel, comportamentele de bullying apar cu foarte mare uşurinţă”, a
adăugat psihoterapeutul.
Pe de altă parte, Ministerul Educaţiei susţine că, potrivit ariei curriculare, problema
fenomenului de bullying este abordată de mai multe discipline din trunchiul comun.
„Din perspectiva strict curriculară, problematica violenţei, în particular a conflictelor în
relaţiile interumane, este o temă explicită în cadrul unor discipline socio-umane de trunchi
comun/obligatorii, precum Cultură civică, Logică, argumentare şi comunicare, Psihologie,
Sociologie, Filosofie sau a unor discipline opţionale, aflate în oferta naţională, între care
menţionăm: Cultură civică (educaţie moral-civică), Cultură civică-Educaţie pentru drepturile
copilului, Educaţie interculturală, Educaţie civică-liceu, Drepturile omului-liceu”, a explicat
secretarul de stat pe învăţământ preuniversitar din Ministerul Educaţiei, Ariana Bucur.

Federaţia Asociaţilor de Părinţi a cerut în nenumărate ori ministerului Educaţiei

suplimentarea numărului de consilier în şcoli. În momentul de faţă, în ţara noastră,
există un psiholog la 800 de elevi.

„Noi am cerut la minister mărirea numărului de psihologi din clasă şi cu formarea cadrelor
didactice în acest sens pentru că nu este suficient doar cursul de psihopedagogie pe care
profesorii îl au în timpul facultăţii. Ministrul Pop ne-a promis că va remedia această
situaţie cu atât mai mult cu cât dispune şi de fondurile necesare pentru aşa ceva.(...)
Părinţii vin să se plângă, dar noi nu putem face demersuri decât dacă aceste sesizări
sunt scrise, ori în condiţiile în care adultului îi este teamă de repercusiunile asupra
copilului, se tem să mai facă plângeri scrise. Iar în situaţia asta totul este verbal şi noi tot
verbal încercăm să rezolvăm situaţiile, dar este destul de complicat”, a declarant
vicepreşedintele Federaţiei Naţionale a Asociaţiilor de Părinţi, Eugen Ilea.

Specialiştii spun că nici în regulamentele de funcţionare ale şcolilor şi nici în strategia

naţională de combatere a violenţei dintre copii, nu apare cuvântul „bulllying” şi asta
din cauza faptului că pentru adulţi este mai important ca elevul agresor să fie pedepsit
decât educat.

„Chiar dacă apare acest comportament, multor copii le este frică să povestească acasă
despre astfel de abuzuri, fie dacă au fost ei victime sau doar dacă au fost martori. De
aceea nevoia de consilieri şcolari este enorm de mare, astfel copiii ar trebui să fie mai
deschişi şi cu părinţii şi cu colegii lor din clasă”, a adăugat Eugen Ilea.

Dar reprezentanţii Ministerul Educaţiei precizează că regulamentele de funcţionare

prevăd metode de intervenţie în astfel de cazuri, nu şi de prevenire a abuzurilor de orice
fel din mijlocul şcolilor.

„Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a învăţământului preuniversitar prevede

proceduri de intervenţie la nivelul unităţilor de învăţământ în situaţii de violenţă şi stipulează
rolul Comisiei pentru prevenirea şi eliminarea violenţei, a faptelor de corupţie şi discriminării
în mediul şcolar şi promovarea interculturalităţii. În funcţie de nevoile elevilor, părinţilor,
cadrelor didactice şi ale şcolilor, centrele judeţene/centrul municipiului Bucureşti de resurse
şi asistenţă educaţională derulează, pe lângă activităţile de consiliere, programe menite să
contribuie la formarea şi dezvoltarea unor atitudini şi comportamente eficiente în relaţiile
dintre părinte-copil în vederea îmbunătăţirii calităţii climatului psiho-emoţional şi
intrafamilial, la consolidarea parteneriatului şcoală – familie”, a adăugat secretarul de stat.

Consecinţele bullying-ului
Prin definiţie, bullying-ul este ceva ce se repetă sistematic în viaţa unui copil, iar consecinţele
sunt severe, explica psihologii.

„Cele mai severe efecte pentru copilul-victimă ţin de apariţia tulburărilor din sfera
anxios-depresivă, cel mai adesea aceşti copii ajung să intre într-un episod depresiv, în
cazul celor mai vulnerabili, apare şi ideea de suicid, bullying-ul fiind unul dintre cei mai
puternici factori de risc pentru apariţia suicidului la vârsta adolescentului.

O altă consecinţă este refuzul de a merge la şcoală şi atunci, cei din jur îşi dau seama că
este ceva în neregulă. Nu trebuie neglijat nici copilul care agresează. Studiile arată că 25%
dintre copiii care fac bullying evoluează către diagnostic cu tulburări de conduită la
vârsta adolescenţei. Pe româneşte, ajung nişte mici delicvenţi, care funcţionează marginal la
limita legii, care îşi transformă agresivitatea fizică şi verbală în strategie de comportament”,
precizează psihologul.

În continuare, 37% dintre copiii participanţi la chestionar au mărturisit că s-au răspândit

zvonuri umilitoare şi denigratoare în spaţiul şcolii despre ei, 84% dintre copii afirmă că au
fost martorii unei situaţii în care un copil ameninţă un altul, 80% a uneia în care un
copil este umilit de alt copil, iar 78% au asistat la situaţii repetate în care un copil era
îmbrâncit şi lovit uşor de către alţi copii.

Potrivit ultimelor date centralizate de către ministerul Educaţiei, până în 2015, se raportau
anual aproximativ 19.000 de cazuri de violenţă de orice fel la nivelul unităţilor şcolare, dar
specialiştii în educaţiei spun că numărul este mult mai mare din cauza faptului că celor mai
mulţi dintre elevi le este teamă să raporteze abuzurile suferite sau cele la care au fost martori.