3.

POSESIA

3.1. Noţiuni generale 75

3.2. Dobândirea, dovada şi pierderea posesiei 77

3.3. Calităţile şi viciile posesiei 78

3.4. Efecte posesiei 83

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 95

Teste de autoevaluare 95

Bibliografie minimală 96

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să caracterizezi noţiunile de proprietate, posesie şi elementele

constitutive ale posesiei;
 să evidenţiezi modalităţile de dobândire şi pierdere a posesiei;
 să argumentezi viciile posesiei.
 să identifici efectele posesiei, raportând la situaţii concrete.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Ioan Apostu Posesia

3.1. Noţiuni generale

Codul civil acordă un titlu separat posesiei, spre deosebire de vechea

reglementare1, oferind o structură unitară acestei instituţii în cadrul Titlului
VIII („Posesia”) din Cartea a III-a („Despre bunuri”).

Art. 916 alin. 1 din Codul civil român defineşte posesia 2 ca fiind
„exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui
bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un
proprietar.”
Alin. 2 al art. 912 prevede că „dispoziţiile prezentului titlu se aplică, în mod
corespunzător, şi în privinţa posesorului care se comportă ca un titular al
altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie”.

Definiţia actuală a atenuat din criticile doctrinare referitoare la caracterul

confuz şi incomplet din vechea legislaţie. Criticele cele mai vehemente au vizat
în primul rând împrejurarea că definiţia nu lămurea două aspecte şi anume
„deţinerea”, ce nu este echivalentă ca noţiune celei de „posesie” ca atribut al
dreptului de proprietate, şi nici “folosirea de un drept” care poate crea confuzii
întrucât în legislaţie între folosinţă şi posesiune nu este făcută o clară
„distincţie”. Astfel, nu există o similitudine între „posesie” şi „deţinere”,
deoarece deţinerea sau detenţia reprezintă o simplă posesie precară. Nu există
similitudine nici între „posesie” şi „folosirea unui drept”, deoarece nu este
exclus să fim în prezenţa posesiei fără ca să existe un drept (de exemplu,
posesia pe care o exercită titularul unui furt, posesia pe care o exercită titularul
unui dezmembrământ al dreptului de proprietate) (Gherasim, 1986, p. 20).
Vechea definiţie era considerată a fi şi incompletă, deoarece în formularea ei se
avea în vedere doar elementul material „corpus” al posesiei, fără să se facă
referiri şi la elementul psihologic, intenţional „animus”, constând în intenţia
posesorului de a se comporta ca proprietar sau titular al unui drept real.
Controverse au existat şi în ceea ce priveşte calificarea posesiei ca fiind un
drept sau doar o simplă stare de fapt. În final a fost admis punctul de vedere
potrivit căruia posesia era privită ca o stare de fapt, având în vedere că există
independent de dispoziţiile legale care se referă la dobândirea ori la pierderea
drepturilor şi că stările de fapt pot să se prezinte şi numai ca stări psihice şi nu
neapărat ca un raport exterior între o persoană şi un lucru. De altfel, posesia nu
poate face obiectul unei transmisiuni. Doctrina a conturat, de asemenea,
diferenţa dintre următoarele două situaţii în care:

1
Codul civil de la 1865 reglementa posesia în cadrul mai multor capitole şi articole, şi nu într-o manieră unitară:
în Cartea III-a (Despre diferitele moduri în care se dobândeşte proprietatea), în Titlul XX (Despre prescripţie),
art. 1846-1862 (Despre posesiunea cerută pentru a prescrie) etc.
2
Vechea definiţie (art. 1846 alin. 2) a posesiei a fost criticată de literatura de specialitate, deoarece crea confuzii
terminologice. Prin posesie se înţelegea „deţinerea unui lucru sau folosirea unui drept, exercitată, una sau alta
de noi înşine, sau de altul în numele nostru”. Chiar şi printr-o decizie a Curţii, s-a statuat că posesia este o stare
de fapt care constă în stăpânirea unui bun de care o persoană ce se pretinde a fi titularul unui drept real asupra
acelui bun, ea putând fi exercitată şi de o altă persoană în numele acesteia”.
Drept civil. Drepturi reale 75
Ioan Apostu Posesia

- posesia apare ca stare de fapt, aşa cum o defineşte art. 916 C. civ.;
- posesia apare ca prerogativă care intră în conţinutul juridic al fiecărui drept
real principal. (Florea, 2011, p. 95)
Fiind luate în considerare aceste critici, potrivit dispoziţiilor actuale, posesia
este aşadar o stare de fapt. Posesorul (altul decât proprietarul) poate să
exercite în fapt stăpânirea bunului, fără a avea puterea conferită de dreptul de
proprietate. În temeiul acestui drept, proprietarul se bucură, în schimb, de trei
prerogative, printre care şi posesia, alături de folosinţă şi dispoziţie. Fireşte, în
practică se ivesc situaţii când posesia poate avea un titular, iar proprietatea
poate fi invocată de către altul, astfel încât între aceştia se poate ivi un conflict.
Legea apără posesia, care de cele mai multe ori corespunde însuşi dreptului de
proprietate invocat de titular. Pentru acest din urmă motiv, simpla posesie, ca
stare de fapt, este îndreptăţită la o serioasă protecţie juridică, în măsura în care
sunt îndeplinite elementele sale constitutive şi anume:
a. Elementul material, numit şi „corpus” care constă în realizarea unui
contact direct cu lucrul, concretizat prin acte şi fapte materiale de genul
deţinerii, folosirii, culegerii fructelor sau chiar al înstrăinării.
b. Elementul psihologic sau intenţional, numit şi „animus”, care constă în
voinţa exteriorizată a celui ce stăpâneşte bunul pentru sine, şi de a se comporta
ca un adevărat proprietar ori ca titular al unui al drept real. Plastic, acest
element s-a numit în literatura clasică romană “animus domini”, „animus sibi
habendi” ori „animus possidendi”. Animus este elementul prin care deosebim
posesia de detenţia precară. Detentorul precar este cel care deţine bunul de la o
persoană nu pentru sine, asemenea posesorului, ci pentru altul (Bîrsan, 2007, p.
236).1
În acest sens, articolul 918 alin. 1 C. civ. enumeră cazurile care nu constituie
posesie atunci când bunul este stăpânit de către un detentor precar, precum:
“a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţă de nuda
proprietate;
c) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari;
d) orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie
sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia.”

Sarcina de lucru 1
Consultând bibliografia indicată la finalul capitolului, prezintă în
paragrafe distincte relaţia (asemănări, deosebiri) dintre următoarele
situaţii juridice privitoare la stăpânirea unui bun: proprietate, posesie,
detenţie precară.

1
Acest lucru se realizează mereu pe baza unei înţelegeri, a unei situaţii juridice născute dintr-un act juridic, nu
dintr-o stare de fapt.
Drept civil. Drepturi reale 76
Ioan Apostu Posesia

3.2.Dobândirea şi exercitarea, dovada şi pierderea posesiei

1) Dobândirea şi exercitarea posesiei. Pentru ca posesia să fie dobândită, dar
şi exercitată, cu toate consecinţele juridice care decurg din acestea, se impune a
fi întrunite ambele elemente constitutive (animus şi corpus). Mai mult, art. 917
alin. 1 C. civ. dispune că posesorul poate exercita prerogativele dreptului de
proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin
intermediul unei alte persoane.
Problema care s-a pus în practică vizează dacă elementele constitutive ale
posesiei trebuie să fie ambele exercitate de aceeaşi persoană sau nu.
Răspunsurile au fost date după prealabila distincţie dintre elementul intenţional
şi cel material.
S-a stabilit că puterea materială asupra lucrului poate fi exercitată nu numai
de către posesor, dar şi de un reprezentant al său, deci „corpore alieno” (de
exemplu, posesorul care a închiriat lucrul sau l-a încredinţat altuia în depozit).
În ceea ce priveşte elementul intenţional, el trebuie să fie întrunit numai în
persoana celui ce pretinde că posedă, neputând fi exercitat prin altcineva
„animo alieno”.
Există totuşi două excepţii de la ultima regulă instituite de art. 917 alin. 2 care
prevede posibilitatea exercitării posesiei de către reprezentantul legal în cazul
persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi a persoanelor juridice 1.
2) Dovada posesiei. Fiind o stare de fapt, posesia poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă. A dovedi posesia, înseamnă deci a-i dovedi elementele
constitutive, respectiv „corpus” şi „animus”.
a) Elementul material al posesiei poate fi uşor dovedit, întrucât are un caracter
obiectiv, aparent şi deci perceptibil.
b) Elementul intenţional, prin natura sa psihică, prezintă serioase dificultăţi sub
aspectul probaţiunii. Proba elementului intenţional, este facilitată de lege, prin
instituirea a trei prezumţii legale (art. 919 C. civ.)2.
Prima prezumţie este cuprinsă în dispoziţiile art. 919 alin. 1 C. civ.: „până la
proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor.” Acest
articol prezumă a fi posesor cel care exercită puterea materială asupra bunului,
ceea ce implică şi voinţa de a stăpâni acel bun.
Cel de-al doilea alineat al art. 919 cuprinde cea de-a doua prezumţie potrivit
căreia: „Detenţia precară, odată dovedită, este prezumată că se menţine până
la proba intervertirii sale,” ceea ce înseamnă că dacă o persoană are calitatea

1
Art. 917 alin 2 C. civ: “Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercită posesia prin
reprezentantul lor legal”.
2
Vechiul Cod civil analiza în art. 1854 şi art. 1855 aceste prezumţii. Astfel, potrivit art. 1854 se dispunea că
„posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a
poseda pentru altul”. Altfel spus, exista prezumţia că cel ce deţine un lucru, până la proba contrarie, este
posesorul acelui lucru. A doua prezumţie legală era instituită de articolul 1855 din Cod civil şi constituia reversul
celei dintâi. Textul preciza că atunci „când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a
conservat aceeaşi calitate, dacă nu este proba contrarie”.
Drept civil. Drepturi reale 77
Ioan Apostu Posesia
de detentor precar, se prezumă că ea continuă să păstreze această calitate până
când detenţia precară se interverteşte în posesie utilă (Florea, 2011, p. 100).
Ultima prezumţie este prezentată de alin. 3 al aceluiaşi articol, potrivit căruia
„până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia
imobilelor înscrise în cartea funciară”. S-a prevăzut aşadar o prezumţie de
proprietate, atâta timp cât au fost dovedite cele două elemente componente ale
posesiei, posesorul fiind considerat a fi proprietar, făcând excepţie dovada
înscrierii în cartea funciară.
Cele trei prezumţii sunt „juris tantum”, relative, şi pot fi răsturnate prin proba
contrarie.
3) Pierderea posesiei. Posesia nu poate exista decât atât timp cât se păstrează
unitatea dintre elementele sale constitutive. Dispariţia lor, sau chiar numai a
unuia, are ca efect pierderea posesiei.
Într-o primă ipoteză, este posibilă încetarea simultană a ambelor elemente, cum
se întâmplă în cazul înstrăinării ori abandonării. Articolul 921 C. civ. enumeră
cazurile de încetarea a posesiei prin pierderea ambelor elemente:
- înstrăinarea bunului (lit. b);
- abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de
renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil (lit. c);
- pieirea bunului (lit. d);
- trecerea bunului în proprietate public (lit. e);
- înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului,
după caz, conform art. 889 alin. (2). (lit. f);”
Într-o a doua ipoteză, este posibil să dispară numai unul dintre cele două
elemente, efectul fiind însă acelaşi. Dacă bunul este imobil sau mobil, dar nu
sunt îndeplinite cerinţele legale, posesorul păstrează posesia, deşi a pierdut
corpus, cu condiţia să nu treacă un an de la deposedare (art. 921 lit. g). De
asemenea, art. 921 lit.a C. civ. prevede pierderea posesiei odată cu
transformarea ei în detenţie precară.

Aşadar, pierderea lucrului sau trecerea lui în stăpânirea altui posesor are
drept consecinţă pierderea posesiei, odată cu încetarea elementului ei
material. Acelaşi efect îl va avea însă şi dispariţia elementului intenţional al
posesiei, chiar dacă stăpânirea materială continuă, cum este cazul
constitutului posesor1.

3.3. Calităţile şi viciile posesiei

3.3.1. Calităţile posesiei
Doctrina a jucat un rol important şi în conturarea instituţiei posesiei, criticând
modalitatea în care vechiul Cod civil reglementa viciile posesiei, fapt care l-a
determinat pe actualul legiuitor să dispună expres, în cadrul Capitolului al II-
lea („Viciile posesiei”) asupra acestora.

1
Este constituit posesor atunci când proprietarul unui lucru îl vinde, dar continuă să-l păstreze şi după vânzare ca
locatar ori depozitar.
Drept civil. Drepturi reale 78
Ioan Apostu Posesia
Posesia este aptă să producă efectele prevăzute de lege, numai dacă întruneşte
condiţiile de utilitate prevăzute de articolul 922 alin. 1 şi 2 C. civ., nefiind deci
suficiente numai cele două elemente constitutive ale sale.
Art. 922: „(1) În afara situaţiilor prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decât
posesia utilă. (2) Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină. Până la proba
contrară, posesia este prezumată a fi utilă.”
Se remarcă totuşi că actualul legiuitor a omis includerea echivocului printre
viciile în discuţie. Care sunt aşadar aceste calităţi care fac posesia utilă?
a) posesia să fie continuă;1
b) posesia să fie neîntreruptă. Spre deosebire de continuitate, care
presupune o atitudine a posesorului, întreruperea posesiei este rezultatul
faptului unui terţ, care duce la desfiinţarea posesiei.
c) Posesia să fie netulburată prin acte de violenţă împotriva sau din partea
adversarului.
d) Posesia să fie publică. Publicitatea posesiei constă în exercitarea ei,
asemenea proprietăţii în văzul tuturor. Legea nu defineşte publicitatea posesiei,
însă se referă în articolul 922 C. civ. la clandestinitatea ca viciu al posesiei.
Intenţia legiuitorului, constă în aceea că posesia trebuie să fie exercitată în aşa
fel încât să poată fi normal cunoscută şi de cel în detrimentul căruia curge.
e) Posesia să fie sub nume de proprietar. Exercitarea posesiei sub nume de
proprietar, presupune ca stăpânirea în fapt a lucrului să fie exercitată cu intenţia
de a stăpâni pentru sine şi nu pentru altul, aşa cum procedează un detentor
precar.
f) Posesia să fie neechivocă. Codul civil român nu include printre calităţile
posesiei neechivocitatea, omisiune a cărei justificare şi-ar găsi raţiunea în
faptul că echivocitatea s-ar confunda cu precaritatea. Reţinem că
neechivocitatea este o calitate distinctă a posesiei. Deci, posesia este
neechivocă, atunci când nu sunt îndoieli cu privire la existenţa celor două
elemente constitutive ale sale.

3.3.2. Viciile posesiei

Contrare fiecăreia dintre calităţile sale sunt viciile posesiei. Aşa cum rezultă şi
din articolul 922 alin. 2 Cod civil, viciile posesiei sunt următoarele:
a) discontinuitatea;
b) violenţa;
c) clandestinitatea.
După cum a fost deja semnalat, nici actualul Cod civil nu a prevăzut echivocul
alături de aceste vicii, reţinând astfel echivocul drept cel de-al patrulea viciu al
posesiei.
a) Discontinuitatea

1
În acelaşi sens, articolul 1847 din vechea reglementare prevedea că pentru a se putea prescrie, „se cere o
posesiune continuă”, în vreme ce articolul 1848 preciza că posesiunea „este discontinuă când posesorul o
exercită neregulat, adică cu intermitenţe anormale”.
Drept civil. Drepturi reale 79
Ioan Apostu Posesia
Potrivit articolului 923 Cod civil ”posesia este discontinuă atât timp cât
posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului”.
Astfel, este considerată ca fiind atinsă de acest viciu posesia exercitată cu
intermitenţe anormale. Exercitarea discontinuă a posesiei constă în succesiunea
neregulată a actelor de stăpânire asupra bunului, la intervale lungi, în măsură să
dea impresia că pentru o anumită perioadă acel bun a fost abandonat (Florea,
2011, p. 104).
Caracterele juridice ale viciului discontinuităţii sunt:
- spre deosebire de întreruperea ei care are drept efect încetarea posesiei,
discontinuitatea este doar un viciu temporar al posesiei;
- discontinuitatea este totodată un viciu absolut întrucât poate fi invocat de
către orice persoană interesată (articolul 926 alin. 1 C.civ.);
- ca viciu al posesiei, discontinuitatea se referă de regulă la posesia bunurilor
imobile, întrucât în ceea ce priveşte bunurile mobile sunt aplicabile
dispoziţiunile art. 935 Cod civil, potrivit cărora ”oricine se află la un
moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de
dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului”.
Sarcina probei revine persoanei care invocă viciul discontinuităţii.

b) Violenţa
Conform articolul 924 C. civ. ”posesia este tulburată atât timp cât este
dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu au
fost provocate de o altă persoană” 1. Din conţinutul textului rezultă că nu este
suficient ca posesia să fi început în mod paşnic, ea trebuie să fie conservată şi
pe parcurs tot în mod paşnic. Posesia trebuie să nu fie afectată de violenţă nici
la dobândirea ei, nici în cursul menţinerii acesteia., în caz contrar posesia fiind
tulburată de viciul violenţei.
Caracterele juridice ale violenţei sunt următoarele:
1) - este un viciu relativ, în sensul că poate fi invocat numai de către cel
Reţine împotriva căruia a fost exercitată violenţa;
caracterele 2) – este un viciu temporar, în sensul că odată încetată violenţa, posesia
juridice ale
violenţei ca redevine utilă (art. 927 C. civ.);
viciu al 3) – se aplică atât în privinţa bunurilor imobile, cât şi a bunurilor mobile.
posesiei!

c) Clandestinitatea
„Posesiunea este clandestină, dacă se exercită astfel încât nu poate fi
cunoscută” (art. 925 C. civ.). Rezultă că posesia trebuie să fie publică,
exercitată la vedere, asemenea unui proprietar adevărat. De regulă, viciul

1
În vechea reglementare, art. 1851 Cod civil preciza că „posesia este tulburată când este fondată sau conservată
prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului”.
Drept civil. Drepturi reale 80
Ioan Apostu Posesia
clandestinităţii este aplicabil în materia bunurilor mobile, fiind greu de
conceput şi în cea a bunurilor imobile1.
Viciului clandestinităţii îi corespund următoarele caractere juridice:

1) este un viciu relativ, putând fi invocat deci numai de către cei faţă de
care posesia a fost exercitată pe ascuns (art. 926 alin. 2 C. civ.);
2) este un viciu temporar, întrucât odată încetată clandestinitatea,
redevenind publică, posesia redevine şi utilă (art. 927 C. civ.).

d) Echivocitatea
Deşi nici actualul Cod civil nu include printre viciile posesiei echivocitatea, ea
a fost recunoscută ca atare atât în literatura juridică, dar şi în practica judiciară.
O posesie este echivocă atunci când sunt îndoieli cu privire la existenţa
elementelor sale constitutive, „animus” şi „corpus”.
În acest sens, practica instanţei supreme a decis că posesia exercitată de un
coproprietar asupra întregului bun indiviz, este echivocă, deoarece sunt dubii
dacă actele de posesiune s-au efectuat de coproprietar în calitate de posesor
exclusiv al bunului, ori ca proprietar privind cota sa parte de proprietate.
Caracterele juridice ale echivocului sunt:
1. este un viciu temporar, deoarece încetează în momentul în care prin
conduita sa posesorul determină convingerea că întruneşte şi elementul
psihologic;
2. este un viciu relativ căci poate fi invocat numai de către ceilalţi
coproprietari sau ceilalţi coposesori, alţi posesori neavând acest drept;
3. se aplică atât lucrurilor imobile cât şi celor mobile. (Florea, 2011, p. 108)

Posesia şi detenţia precară

După cum s-a precizat anterior, detentorul deţine bunul pentru altul, nu pentru
sine, astfel că el are numai stăpânirea materială a bunului, nu şi animus.
Conform legislaţiei trecute, cu privire la precaritate, opiniile autorilor au fost
diferite: unii (Safta – Romano, 1993, p. 174) susţin că acesta constituie un viciu
al posesiei. Într-o a doua opinie, care a fost împărtăşită de majoritatea autorilor,
precaritatea era mai mult decât un viciu, ea constituind însăşi lipsa posesiei.
Dezvoltând fostele dispoziţii (art. 1853 Cod civil din 1864), articolul 918 C.
civ. enumeră situaţiile în care stăpânirea unui bun constituie detenţie precară,
iar nu posesie. Caracteristic pentru precaritate este faptul că stăpânirea lucrului
este lipsită de “animus sibi habendi”, deci de elementul intenţional al posesiei.
Precaritatea echivalează cu lipsa posesiei şi nu cu un simplu viciu al acesteia.
În concepţia Codului civil, precaritatea posesiei apare ca un viciu absolut şi
perpetuu. În cazurile special prevăzute de lege, precaritatea se poate transforma
în posesie, prin intervertire.

1
Doctrina a reţinut ca exemplu de manifestare a viciului discontinuităţii în materia bunurilor imobile situaţia în
care un proprietar al unui imobil sapă o pivniţă sub imobilul vecin fără vreun semn vizibil care să dea în vileag
lucrarea.
Drept civil. Drepturi reale 81
Ioan Apostu Posesia

Sarcina de lucru 2
Elaboraţi un text în care să identificaţi şi să descrieţi condiţiile în care
posesia este aptă să producă efecte juridice (15-20 de rânduri).

Intervertirea precarităţii
Transformarea detenţiei precare în posesie, operează în următoarele 3 cazuri
prevăzute de articolul 920 Cod civil1:
1) dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de
proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât cu proprietarul bunului;
(articolul 920 alin. 1, lit.a Cod civil)2.
De exemplu, chiriaşul cumpărând bunul închiriat de la un terţ, pe care-l
consideră moştenitor al proprietarului de la care a închiriat bunul, deşi acesta
nu este în realitate succesor. Stăpânind din acel moment bunul “animo sibi
habendi”, precaristul devine posesor.
Aşadar acest caz face posibilă transformarea precarităţii în posesie utilă ca
urmare a faptei unui terţ care procură detentorului un titlu, în privinţa bunului
pe care îl stăpâneşte. Se reţine îndeplinirea condiţiei bunei-credinţe
detentorului, care se prezumă, sarcina probei revenind persoanei care invocă
reaua-credinţă.
2) dacă detentorul săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţă
neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un
proprietar; în acest caz, intervertirea nu se va produce însă mai înainte de
împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului; (articolul 920 alin. 1,
lit.b Cod civil).
Conform acestor dispoziţii, precaritatea devine posesie după expirarea
termenului pentru care bunul a fost dat în stăpânire, în situaţia în care
detentorul precar neagă calitatea de proprietar al persoanei de la care deţine
lucrul.
Simpla negare a dreptului posesorului de către detentorul precar nu duce la
intervertirea detenţiei în posesie utilă, ci este necesară exercitarea unor acte de
rezistenţă care să aibă ca finalitate şi intervertirea elementului psihologic al
deţinerii, adică intenţia detentorului de a deţine pentru sine. Simplul refuz al
chiriaşului de a mai plăti chiria nu se circumscrie acestei situaţii. În schimb,

1
Articolul 920 pune în discuţie fostele dispoziţii ale art. 1858 pct. 1, 2 şi 3 Cod civil din 1864.
2
Fosta reglementare prevedea: Când deţinătorul lucrului primeşte cu bună-credinţă de la o a treia persoană, alta
decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului ce deţine (articolul 1858 punctul
1 Cod civil).
Drept civil. Drepturi reale 82
Ioan Apostu Posesia
dacă refuzul de a plăti chiria se sprijină pe negarea recunoaşterii calităţii de
proprietar locatorului şi declară că el este acum proprietar, atunci putem
considera că această situaţie permite ca intervertirea precarităţii în posesie să se
producă.

3) dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de

proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de bună-
credinţă. (articolul 920 alin. 1, lit.c Cod civil)1
Urmare unei asemenea convenţii, dobânditorul de bună-credinţă, devine
titularul unei posesiuni utile, deşi dispunătorul era un detentor precar. Acest
caz are menirea de a-l apăra pe terţul dobânditor de bună-credinţă care a
dobândit un bun de la un detentor precar printr-un act translativ de proprietate
cu titlu particular. Buna-credinţă a acestuia subzistă în cazul în care acesta nu
cunoştea şi nici nu trebuia să cunoască reala calitate a celui care înstrăina
bunul. În cazul acesta, intervertirea precarităţii nu operează în persoana
detentorului precar, ci în persoana terţului dobânditor, căci el are intenţia reală
de a dobândi pentru sine.

3.4. Efectele posesiei

Ca o manifestare exterioară a dreptului de proprietate sau a altui drept real, deşi
este doar o stare de fapt, posesia produce însemnate efecte juridice. Importanţa
acestor efecte juridice este fie în funcţie de caracterul posesiei, de bună ori de
rea-credinţă, fie după natura bunului asupra căruia este exercitată, bun mobil
sau imobil.

De exemplu, prin intermediul uzucapiunii, posesorul dobândeşte

proprietatea sau alte drepturi reale, ca efect al unei posesii prelungite, în
condiţii determinate de lege. În privinţa bunurilor mobile, legiuitorul nu a
considerat necesar să condiţioneze dobândirea proprietăţii prin trecerea unei
perioade de timp, considerându-se că posesia valorează titlu de proprietate.

Unele efecte juridice pot privi toate bunurile, mobile sau imobile deopotrivă
(cum este cazul prezumţiei de proprietate), în vreme ce alte efecte privesc doar
bunurile imobile, aşa cum este cazul acţiunilor posesorii şi a perceperii
fructelor. Posesia produce unele efecte indiferent dacă posesorul posedă cu
drept sau fără drept, chiar dacă posesorul este de rea-credinţă, sau numai dacă
posesorul este de bună-credinţă
Codul civil reglementează efectele posesiei într-un capitol distinct, Capitolul
III, în cadrul art. 928-952. Referiri directe la acest subiect oferă şi art. 919 alin.
3 C. civ.
Efectele posesiei pot fi:
1) prezumţia de proprietate (art. 919 alin. 3 C. civ.);
2) uzucapiunea imobiliară (art. 930-934 C. civ.);

1
Aces caz corespune art. 1858 pct. 3 Cod civil din 1864 care prevedea Când deţinătorul strămută posesia
lucrului printr-un act de titlu particular, translativ de proprietar, la altul care este de bună-credinţă.
Drept civil. Drepturi reale 83
Ioan Apostu Posesia

3) dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă (art. 935-940

C. civ.);
4) ocupaţiunea (art. 941-947 C. civ.);
5) dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă (art. 948C. civ.).

Faţă de vechea reglementare, legiuitorul nu a mai inclus printre efectele

posesiei acţiunile posesorii, deoarece acţiunile prin care se apără posesia nu
reprezintă un efect al posesiei.

A. Prezumţia de proprietate
Potrivit articolului 919 alin. 3 Cod civil,
„Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor
înscrise în cartea funciară”.
Această prezumţie se întemeiază pe idea că, de cele mai multe ori, posesia nu
este decât însuşi exerciţiul aparent al dreptului de proprietate, aşa încât orice
posesor al unui bun, este în aparenţă proprietarul său. Această prezumţie nu
constituie o noutate, ea fiind prezentă şi în legislaţia trecută 1. În schimb,
această prezumţie nu mai poate fi aplicată în cazul bunurilor imobile înscrise în
registrele de carte funciară, caz în care adevăratul proprietar este uşor
identificabil.
Prin urmare, într-o eventuală acţiune în revendicare, posesorul care ar avea
calitatea de pârât, beneficia până la proba contrarie de două prezumţii care-l
scutesc de sarcina probei: prezumţia de bună-credinţă şi prezumţia de
proprietate.

Avantajul prezumţiei de proprietate constă în aceea că posesorul care are

calitatea de pârât, fiind presupus proprietar este scutit să aducă probe în
sprijinul dreptului său de proprietate până la proba contrarie.

În privinţa bunurilor mobile, această prezumţie este una cu mult mai puternică,
având chiar caracter absolut, în sensul că posesia de bună-credinţă echivalează
cu însuşi titlul de proprietate, conform art. 935 C. civ.2

B. Uzucapiunea imobiliară
Prezentarea detaliată a prevederilor actuale privind uzucapiunea imobiliară va
constitui obiectul cercetării următorului capitol din prezentul curs, în secţiunea
dedicată analizării modurilor de dobândire a dreptului de proprietate.

C. Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă

După cum deja s-a afirmat, orice persoană care se află în posesia unui bun
mobil este prezumată a fi şi proprietarul acelui bun (935 C. civ.) astfel se

1
Art. 1854 C. civ. din 1864.
2
Art. 935 C. civ. reia dispoziţiile art. 1909 Cod civil, o prezumţie absolută „juris et de jure”, de proprietate, căci
posesiunea valorează însuşi titlu de proprietate.
Drept civil. Drepturi reale 84
Ioan Apostu Posesia
prezumă să starea de fapt (stăpânirea bunului) coincide cu starea de drept
(dreptul de proprietate).
În acest sens, s-a pronunţat de altfel şi jurisprudenţa stabilind că „În sistemul
nostru de drept, pentru bunurile corporale, posesia creează în favoarea
posesorului actual, o prezumţie absolută de proprietate, împotriva căreia nu
este admisă proba contrarie”. Aceeaşi va fi soluţia chiar atunci când posesorul
s-ar afla procesual în faţa titularului dreptului de proprietate: el va rămâne în
posesie cât timp proprietarul nu va face dovada dreptului său de proprietate.
Posesia de bună-credinţă a unui mobil asigură şi opozabilitatea faţă de terţi a
actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale, după cum rezultă
din dispoziţiile art. 936 C. civ.
În literatura juridică s-a mai pus problema dacă prezumţia de proprietate îi
profită în egală măsură atât posesorului de bună-credinţă cât şi celui de rea-
credinţă. Răspunsul a fost negativ, cu motivarea că dovedirea relei credinţe a
posesorului face ca însăşi prezumţia de proprietate ce opera în favoarea sa să
fie lipsită de valoare.
Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de
proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul
acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă. În cazul în care bunul
este pierdut sau furat, acesta poate fi revendicat de la posesorul de bună-
credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3
ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului (art.
937 alin. 2). În cazul în care bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un
loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori
dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost
introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine
bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului1.
Dispoziţiile prezentate anterior nu sunt aplicabile bunurilor mobile care sunt
accesorii unui imobil, dar se aplică în mod corespunzător în legătură cu
dobândirea dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra unui bun mobil.
(art. 937 alin. 5)
În privinţa bunurilor imobile, forţa prezumţiei este cu mult mai atenuată, ea
fiind relativă sau “juris tantum”, deoarece poate fi răsturnată prin proba
contrarie. Această prezumţie de proprietate este operantă şi deci considerată
conform cu realitatea numai în măsura în care nu s-a făcut dovada contrară,
căci cel mai însemnat avantaj al acestei prezumţii se înregistrează pe tărâm
probator. De aici rezultă că, atunci când un terţ porneşte o acţiune împotriva
posesorului pentru a-i contesta dreptul de a poseda şi de a-l scoate din posesie,
posesorul nu este obligat să dovedească existenţa dreptului său. Dovada lipsei
de drept al posesorului este în sarcina terţului care, pentru a-l scoate din posesie
pe posesor trebuie să dovedească existenţa propriului drept de a poseda. În
asemenea litigii în favoarea pârâtului posesor, operează principiul potrivit
căruia „in pari cauza melior est possidentis”.

1
Asemenea prevederilor art. 1909 din vechea reglementare.
Drept civil. Drepturi reale 85
Ioan Apostu Posesia

Sarcina de lucru 3
Apreciaţi valoarea de adevăr a afirmaţiei: prezumţia de proprietate îi
profită în egală măsură atât posesorului de bună-credinţă cât şi celui
de rea-credinţă. Argumentaţi răspunsul în 3-4 fraze.

D. Ocupaţiunea
Dobândirea bunului prin ocupaţiune este reglementat de art. 941-950 C. civ.
Primul din cele enunţate precizează că posesorul unui lucru mobil care nu
aparţine nimănui devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data
intrării în posesie.
Prin ocupaţiune se înţelege un mod originar de dobândire a proprietăţii care
constă în luarea în stăpânire de către o persoană a unui lucru fără stăpân, cu
intenţie de a deveni proprietar.
Fiind o modalitate de dobândire a proprietăţii, asemenea uzucapiunii, acest
subiect va fi supus cercetării detaliate în viitorul capitol. Totuşi trebuie să se
precizeze că actualul cod precizează în cadrul art. 941 alin. 2 lucrurile fără
stăpân care pot fi supuse ocupaţiunii (lucrurile abandonate şi cele care nu au
stăpân). Abandonul, conf. art. 562 alin. 2 C. civ. constituie un mod de stingere
a dreptului de proprietate.

E. Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă

Noţiunea de fructe
Art. 547 C. civ. enumeră ca fiind produse ale unor bunuri fructele şi
productele. Următorul articol defineşte şi clasifică noţiunea de fructe: „Fructele
reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua
substanţa acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale şi civile. Fructele civile
se numesc şi venituri”.
Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute
fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine,
producţia şi sporul animalelor. (art. 548 alin. 2 C. civ.)
Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute
ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel. (art. 548 alin.
3 C. civ.)
Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile,
venitul rentelor şi dividendele. (art. 548 alin. 4 C. civ.)

Drept civil. Drepturi reale 86

Ioan Apostu Posesia
Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau
diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o
carieră şi altele asemenea. (art. 549 C. civ.)
Ca principiu general, conform art. 550 C. civ., fructele unui lucru se cuvin
proprietarului dacă prin lege nu se dispune altfel, aceasta fiind posibilă în
temeiul lui jus fruendi, ca atribut al dreptului de proprietate.
Momentul dobândirii lor diferă în funcţie de natura fructelor şi productelor.
Astfel dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se
dobândeşte la data separării de bunul care le-a produs, în timp ce dreptul de
proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi. (art. 550 alin. 2 şi 3
C. civ.)

Posesia de bună-credinţă, condiţie a perceperii fructelor1

Posesia de bună-credinţă este o stăpânire de calitate superioară, pentru că ea se
exercită în temeiul unui titlu, care ar fi avut virtutea de a fi fost translativ de
proprietate dacă nu ar fi fost afectat de o nulitate.
Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor
bunului posedat, astfel că adevăratul proprietar nu mai poate solicita restituirea
fructelor de la noul posesor. Buna-credinţă trebuie să existe la data perceperii
fructelor, deci nu trebuie să existe exclusiv la momentul intrării în stăpânire a
bunului. Fructele civile percepute anticipat (chirii, dobânzi) revin posesorului
în măsura în care buna sa credinţă se menţine la data scadenţei acestora (art.
948 alin. 2 C. civ.). În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea
funciară, buna-credinţă se apreciază în raport cu condiţiile cerute terţilor
dobânditori pentru a respinge acţiunea în rectificare. (art. 948 alin. 3 C. civ.)
Noţiunea de posesor de bună-credinţă este definită de art. 948 alin. 4 C.
civ.care prevede că este considerat a fi „posesor de bună-credinţă atunci când
are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de
proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui,
după împrejurări, să le cunoască. Buna-credinţă încetează din momentul în
care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute”.
Literatura de specialitate a nuanţat explicaţia fundamentului posesorului de
bună-credinţă de a percepe fructele pornind de la conceptul de echitate.
Posesorul este convins că percepe fructele în calitate de proprietar, aşa încât
existenţa titlului nu constituie decât un element de natură a defini buna credinţă
a posesorului. Şi proprietrul a suferit o oarecare pagubă, dar se apreciază că,
faţă de atitudinea acestuia de indiferenţă, de ignoranţă cu privire la soarta
bunului său şi ignoranţa posesorului cu privire la viciile titlului său, relevanţa
mai mare are situaţia celui din urmă, bazată pe buna-credinţă.
În toate cazurile, posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele
percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă2.
1
Condiţiile dobândirii cu bună-credinţă a fructelor de către posesor erau reglementate în art. 485 vechiul cod
civil.
2
Vechea reglementare reglementa în acest sens următoarele: posesorului de rea-credinţă. Acesta este obligat să
restituie proprietarului, odată cu bunul, toate fructele percepute sau nepercepute, consumate ori neconsumate, ori
valoarea lucrului, în eventualitatea că acesta a pierit. Dar în virtutea principiului îmbogăţirii fără „justă cauză,
Drept civil. Drepturi reale 87
Ioan Apostu Posesia
În temeiul bunei-credinţe, posesorul dobândeşte doar fructele nu şi productele
ce se cuvin întotdeauna proprietarului, chiar dacă deţinătorul a fost de bună-
credinţă. Productele se cuvin întotdeauna proprietarului indiferent de buna sau
de reaua-credinţă a posesorului, deoarece ele afectează substanţa bunului din
care derivă. (art. 550 C. civ.)

Sarcina de lucru 4
Elaboraţi un eseu în care să prezentaţi în paralel situaţia posesorului de
bună-credinţă şi a celui de rea-credinţă din punctul de vedere al
perceperii fructelor (7-10 rânduri).

Protecţia posesiei prin intermediul acţiunilor posesorii

Consideraţii generale privind ocrotirea posesiei
Istoric, acţiunile posesorii sunt cunoscute încă din perioada dreptului roman, în
legătură cu interdictele. În vechiul drept românesc, Înalta Curte de Casaţie a
dedus existenţa lor din Codul Caragea, reglementări mai clare găsindu-se în
Codul Calimach şi în Regulamentele Organice, pentru ca apoi să le consacre în
mod expres Codul de procedură civilă din 1865, în articolul 5. În anul 1879,
aceste dispoziţiuni sunt preluate şi ele în Legea asupra Judecătoriilor comunale
şi de ocoale, unde rămân reglementate până în anul 1948, când Codul de
procedură civilă le stabileşte sediul în articolul 674-676. Indiferent dacă
posesia este exerciţiul unui drept sau doar o aparenţă a acestuia, legiuitorul a
dorit să o proteguiască.
În mod curent, posesorul este şi proprietarul bunului, aşa încât ocrotind
posesia, legea protejează inclusiv proprietatea.

Posesia fiind o prezumţie a existenţei dreptului, „legea ocroteşte

posesiunea, uşurând astfel situaţia adevăratului proprietar, dându-i mijlocul
să se apere fără a mai avea nevoie să dovedească direct existenţa dreptului
său”.

În acelaşi timp, interesele ordinii sociale au impus asigurarea protecţiei

posesiei, deoarece „dacă contestaţiile, adesea nefondate, asupra existenţei
dreptului posesorului ar avea drept rezultat deposedarea sa imediată, înainte
de rezolvarea conflictului, am asista la dezordini neîncetate, la acte de violenţă
şi la abuzuri continue, de care ar suferi în primul rând adevăraţii proprietari
sau titulari de drepturi reale”. Cum însă nimănui nu-i este permis să-şi facă

proprietarul este obligat, la rândul său, potrivit art. 484 Cod civil, să restituie posesorului de rea-credinţă toate
cheltuielile necesare pe care le-a făcut, eventual, cu bunul respectiv şi producerea sau obţinerea fructelor.
Fructele produse de vreun lucru nu se cuvin proprietarului, decât cu îndatorire în parte-i de a plăti
semănăturile, arăturile şi munca pusă de alţii”. Ba mai mult, până la plata acestor cheltuieli, posesorul de rea-
credinţă are drept de retenţie asupra fructelor, în limita valorii credinţei sale.
Drept civil. Drepturi reale 88
Ioan Apostu Posesia
singur dreptate pentru cel ce pretinde un drept asupra bunului posedat de altul,
singura soluţie, în caz de conflict este să se adreseze instanţei.
Specificul acţiunilor posesorii este dat de faptul că ele apără starea de fapt a
posesiei fără a se pune în discuţie dreptul asupra bunului, în timp ce
proprietatea poate fi apărată prin acţiunile petitorii.
Faţă de vechea reglementare, se observă o schimbare a temeiului de drept care
reglementează acţiunile posesorii. Acestea făceau obiectul de reglementare al
procedurii civile, care păstrează procedura de soluţionare a acestor acţiuni.
Art. 949 C. civ. prevede:

„Cel care a posedat un bun cel puţin un an poate solicita instanţei de judecată prevenirea ori
înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea,
posesorul este îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate”.

Această dispoziţie, asemenea art. 674 C. proc. civ., delimitează categoria

subiectelor de drept care se pot bucura de calitatea procesuală activă într-o
acţiune posesorie: cel care a posedat un bun cel puţin un an şi detentorul precar
care a deţinut bunul pentru aceeaşi perioadă de timp. De asemenea, este
prezentată şi natura pretenţiilor care pot forma capetele de cerere ale unei
acţiuni posesorii:

- înlăturarea oricărei tulburări a posesie;

- restituirea bunului de care a fost deposedată persoana care a avut acel bun
în stăpânire timp de un an de zile;
- daune-interese compensatorii pentru prejudiciile suferite ca effect al
tulburării posesiei sau deposedării

Articolul 950 stabileşte sfera persoanelor împotriva cărora se poate introduce o

acţiune posesorie: poate fi pornită acţiune chiar şi împotriva proprietarului, însă
numai în măsura în care acesta nu a permis posesorului să stăpânească bunul
pentru o anumită perioadă de timp cu obligaţia de a restitui acel bun.

Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii

Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni în justiţie prin care posesorul urmăreşte
să-şi apere posesia împotriva oricăror tulburări sau să redobândească posesia
atunci când a pierdut-o. altfel spus, ele au ca scop restabilirea situaţiei de fapt
existenţa anterior tulburării sau deposedării. Acţiunile posesorii prezintă
următoarele caractere juridice:

Drept civil. Drepturi reale 89

Ioan Apostu Posesia

1. Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale deoarece pot fi introduse împotriva

oricărei persoane care prin faptele sale, tulbură exercitarea paşnică a posesiei
sau l-a deposedat pe posesor de bunul său.
2. Acţiunile posesorii sunt de asemenea acţiuni imobiliare, căci ele pot fi
exercitate numai pentru apărarea posesiei bunurilor imobile. În materia
bunurilor mobile, în condiţiile art. 935 Cod civil, devine aplicabilă
prezumţia de titlu de proprietate.
3. Prin acţiunile posesorii se apără posesia ca stare de fapt. Nu şi dreptul real
asupra lucrului, ca în cazul acţiunilor petitiorii.
4. Procedura de soluţionare a acţiunilor posesorii este prevăzută de Codul de
procedură civilă.

Exerciţiul acţiunilor posesorii este condiţionat de scurgerea unui anumit

termen. Una dintre cele trei condiţii pentru admisibilitatea cererilor privitoare
la posesiune prevăzute atât de Codul civil (art. 949 alin. 1 şi art. 951), cât şi de
textul articolului 674 alin. 1 din Codul de procedură civilă este aceea de a nu fi
“trecut un an de la tulburare sau deposedare” (articolul 674 punctul 1 din
Codul de procedură civilă).

Sarcina de lucru 5
Enumeraţi în 10 rânduri asemănările şi deosebirile existente între
acţiunile posesorii şi acţiunile petitorii.

Acţiunilor posesorii pot fi: acţiuni posesorii în complângere şi acţiunea în

reintegrare.

Acţiunea posesorie generală în complângere

Denumită de unii autori şi acţiune generală sau acţiune de drept comun,

acţiunea posesorie în complângere urmăreşte încetarea oricărei tulburări a
posesiei care împiedică exerciţiul liber şi efectele posesiei care împiedică
exerciţiul liber şi efectele juridice ale acesteia.

Ea presupune aşadar o tulburare care implică o pretenţie contrarie altuia, şi

nu un act izolat şi trecător (de exemplu: s-a cules un pom, s-a spart un geam),
căci în această situaţie este vorba de acţiunea în daune care poate fi introdusă
şi de către detentor, nu numai de posesor.
Tulburarea posesiei se poate concretiza în două moduri: tulburări de fapt şi
tulburări de drept.

Drept civil. Drepturi reale 90

Ioan Apostu Posesia
Tulburarea de fapt constă în orice acte materiale care contrazic posesia (de
exemplu: trecerea constantă pe terenul vecinului fără să fie instituită o servitute
de trecere). Aceasta se poate materializa şi prin deposedarea totală sau parţială,
dar ceea ce este important de reţinut este că actele de deposedare nu au loc prin
violenţă. Tulburarea se realizează chiar printr-o simplă atingere adresată
posesiei.
Tulburarea de drept a posesiei se consumă prin acte juridice (de exemplu:
pretenţiile unui terţ adresate chiriaşului, printr-o notificare de a i se achita lui
chiria, deoarece ar fi adevăratul proprietar al imobilului; notificarea adresată
de o persoană posesorului de a nu constitui sau planta pe acel teren; aducerea la
cunoştinţa titularului unei servituţi să înceteze de a mai exercita acea servitute).
Pentru a utiliza acţiunea posesorie în complângere, conform prevederilor
articolului 674 Cod procedură civilă, trebuie să fie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
a) Să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare (articolul 674 alin. 1,
pct. 1 din Codul de procedură civilă). În doctrina juridică s-a pus problema
dacă termenul de un an este de decădere sau de prescripţie şi s-a ajuns la
părerea că este un termen de prescripţie. Prin urmare, nesesizarea instanţei în
termen de un an, face să se prescrie dreptul la acţiune în sens material. Desigur,
şi după împlinirea termenului de un an, posesorul se mai poate adresa instanţei
care va verifica dacă acţiunea a fost introdusă sau nu în termen. Dacă aceasta
constată însă că s-a depăşit termenul, acţiunea posesorie va fi respinsă ca
tardivă. În calculul termenului de un an nu se ia în considerare ziua în care a
avut loc tulburarea sau deposedarea.
Instanţele judecătoreşti sunt frecvent confruntate cu probleme privind stabilirea
momentului de când curge termenul de un an în cazul în care actele de
tulburare sunt succesive şi distincte. Astfel, se consideră că termenul dat va
curge de la ultimul act de tulburare, chiar dacă actele anterioare de tulburare
sunt mai vechi de un an. În doctrina juridică s-a considerat însă că, atunci când
tulburările succesive sunt legate între ele de aşa manieră încât tulburarea
posterioară n-ar fi decât continuarea primei tulburări, atunci acestea constituie
punct de plecare a termenului de introducere a acţiunii. Tot judecătorului îi va
rămâne obligaţia să stabilească dacă există sau nu o asemenea legătură de
cauzalitate.
b) Este necesar ca reclamantul să facă dovada că a posedat cel puţin un an
înainte de tulburare sau deposedare (art. 949 alin. 1 Cod civil şi art. 674 alin.
1 pct. 1 din Codul de procedură civilă).
Dovada că ea nu trebuie făcută pentru întreg intervalul, ci este suficient ca
reclamantul să stabilească originea posesiei şi existenţa unor fapte
caracteristice, din care să rezulte menţinerea ei, în cursul termenului cerut de
lege. Desigur, împotriva acestei prezumţii de continuitate, pârâtul va putea să
facă dovada contrară
c) Posesia reclamantului trebuie să întrunească condiţiile cerute unei posesii
utile. Aceste cerinţe reies din viciile posesiei (art. 922 alin. 2 şi art. 674 alin. 1
pct. 3 Codul de procedură civilă)

Drept civil. Drepturi reale 91

Ioan Apostu Posesia
În condiţiile articolului 676 Cod procedură civilă, acţiunea în complângere
poate fi formulată şi de către un detentor precar, cu condiţia ca tulburătorul să
nu fie el însuşi cel pentru care deţine reclamantul. Sarcina probei aparţine în
cazul acţiunii posesorii în complângere reclamantului.
Acţiunea în reintegrare

Acţiunea posesorie specială (reintegranda) poate fi utilizată pentru apărarea

posesiei numai atunci când tulburarea sau deposedarea s-a produs prin
violenţă. Prin violenţă se înţelege orice faptă contrară ordinii de drept ce
implică rezistenţă din partea adversarului şi care tinde la deposedarea
posesorului.

Atât în doctrina franceză cât şi în cea română s-a analizat problema dacă
acţiunea posesorie în reintegrare are un caracter real sau personal. Deşi această
acţiune posesorie are un evident caracter personal, deoarece nu poate fi
îndreptată decât împotriva autorului violenţelor, s-a ajuns la părerea că, în
principal acţiunea are un caracter real imobiliar. În fond, fostul posesor nu
urmăreşte, prin intermediul acestei acţiuni decât să reintre în stăpânirea
imobilului de care a fost deposedat prin violenţă.
Atunci când actele de violenţă au produs un prejudiciu posesorului, acesta va
putea pretinde plata despăgubirilor, cererea de daune soluţionându-se
concomitent cu acţiunea posesorie, care are un caracter principal.

De esenţa acţiunii posesorii în reintegrare este restituirea bunului imobil de

care posesorul a fost deposedat prin violenţă. Chiar dacă şi la acţiunea în
revendicare are loc o restituire a bunului, în cadrul unei asemenea acţiuni
judecătorul are de rezolvat problema proprietăţii. În cadrul acţiunii
posesorii în reintegrare se redă posesorului folosinţa materială asupra
bunului imobil fără a se recunoaşte dreptul la proprietate asupra lui.

Articolul 674 Cod procedură civilă dispune că, în cazul acestei acţiuni,
posesorul trebuie să facă dovada unei singure condiţii: „că nu a trecut un an de
la deposedare sau tulburare”. În acest sens, articolul 674 alin. 2 Cod procedură
civilă, prevede că „în cazul în care posedarea sau tulburarea s-a făcut prin
violenţă, reclamantul este scutit de a face dovada cerută la punctele 2 şi 3 din
acest articol”.
Deşi articolul 674 Cod procedură civilă nu cere condiţia unei posesii utile
pentru realizarea acţiunii posesorii în reintegrare, în doctrina juridica s-a
susţinut că, totuşi, în cazul existenţei viciilor violenţei şi a clandestinităţii
posesiei, acţiunea posesorie va fi respinsă. S-a considerat că ar fi inadmisibil ca
posesorul să se plângă că a fost victima violenţei când el însuşi a folosit
violenţa pentru a intra în posesia bunului, de asemenea, nu s-ar putea cere
reintegrarea atât timp cât posesia a fost clandestină.
Într-o acţiune posesorie de reintegrare, interesează exclusiv raporturile dintre
posesorul reclamant şi autorul tulburării sau deposedării, şi nu condiţiile în care
reclamantul şi-a exercitat posesia.

Drept civil. Drepturi reale 92

Ioan Apostu Posesia

Un detentor precar poate promova o acţiune posesorie de reintegrare,

deoarece trebuie să existe o apărare contra actelor de violenţă şi forţă. Prima
măsură luată este restabilirea situaţiei care a existat înainte de exercitarea
violenţei: spoliatus ante omnia restituendus.

Deşi se prevede expres că reclamantul trebuie să facă dovadă unei singure

condiţii, totuşi el va trebui să probeze că a fost tulburat prin acte de violenţă.
Nu trebuie făcută distincţia între violenţa propriu-zisă şi actele materiale de
violenţă pentru admiterea acţiunii posesorii de reintegrare. Chiar dacă
violenţele se exercită asupra posesorului sau se rezumă la acte materiale
săvârşite prin forţă, esenţial este că în ambele cazuri se ajunge la deposedarea
posesorului.
Actele de natură a duce la promovarea acţiunii pot fi împărţite în trei categorii
şi anume:
a) acte de ocupare a unui imobil fără permisiunea posesorului;
b) acte de obstrucţie prin care o persoană împiedică pe posesor să stăpânească
imobilul (aşezarea unei bariere, obstacol sau ridicarea unui zid ori a unui
gard în calea posesorului;
c) acte de distrugere cum ar fi: dărâmarea unui zid despărţitor, distrugerea
recoltei aflată pe terenul posesorului etc.

Sarcina de lucru 6
Identificaţi acele condiţii în care acţiunea în reintegrare poate fi utilizată
pentru apărarea posesiei (5-7 rânduri).

Aspecte procesuale ale exerciţiului acţiunilor posesorii

Aspectele procedurale referitoare la exerciţiul acţiunilor posesorii, au în vedere
legala sesizare a instanţei, legitimarea procesuală, procedura de judecată şi
pronunţarea hotărârii.

Competenţa materială aparţine în primă instanţă judecătoriei, iar sub

raportul competenţei teritoriale instanţei în a cărei rază teritorială se află
bunul imobil, având în vedere caracterul real şi imobiliar al acţiunii
posesorii.

Drept civil. Drepturi reale 93

Ioan Apostu Posesia

Legitimarea procesuală activă o are persoana care posedă un bun imobil şi

îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Această persoană poate fi un
posesor fără titlu, sau chiar proprietarul şi titularul altui drept real imobiliar.
O singură rezervă trebuie făcută în cazul servituţilor, deoarece art. 675 Cod
procedură civilă recunoaşte posibilitatea exercitării acţiunilor posesorii doar
pentru ocrotirea servituţilor continue şi aparente. Este explicabil, deoarece
servituţile necontinue ori cele ori cele neaparente nu se pot dobândi prin
posesie ci numai prin titlu.

În cazul proprietăţii pe cote părţi sau al indiviziunii, acţiunea posesorie poate fi

intentată între copărtaşi doar de acela care stăpâneşte bunul imobil separat şi
exclusiv, public şi paşnic.
În situaţia proprietăţii codevălmaşe a soţilor, acţiunea posesorie nu este
admisibilă între ei, deoarece nu este posibilă exercitarea posesiei în mod
exclusiv de către unul din ei, dar împotriva terţilor un singur soţ poate
introduce acţiune posesorie în temeiul prezumţiei de mandat tacit reciproc,
deoarece are caracter de act de administrare.
Legitimare procesuală activă mai poate avea potrivit articolului 676 Cod
procedură civilă şi cel ce deţine lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui
contract încheiat cu posesorul, cu excepţia situaţiei în care tulburătorul este cel
pentru care deţine, deoarece împotriva acestuia are acţiunile ce rezultă din
contract.

Legitimare procesuală pasivă are autorul tulburării sau deposedării ori

succesorii acestuia, indiferent dacă sunt universali, cu titlu universal sau cu
titlu particular.

Acţiunea posesorie poate fi exercitată chiar şi împotriva proprietarului, dacă

sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de articolul 674 din Codul de procedură
civilă.
Judecata se desfăşoară în general după regulile de drept comun, existând însă
şi câteva derogări după cum urmează:
1) cererile posesorii se judecă de urgenţă şi cu precădere, ceea ce presupune
termene mai scurte şi prioritate în lista de procese (articolul 674 alineatul 3
Cod procedură civilă);
2) hotărârea pronunţată în posesoriu are putere de lucru judecat faţă de o
acţiune posesorie ce s-ar introduce ulterior, dacă situaţia a rămas
neschimbată;
3) hotărârea pronunţată în posesoriu nu are putere de lucru judecat în problema
proprietăţii, astfel încât reclamantul căruia i s-a respins o acţiune posesorie
poate introduce o acţiune în revendicare cu privire la acelaşi bun imobil.
Dacă însă iniţial s-a introdus o acţiune în revendicare ce a fost respinsă, cel
care a pierdut nu poate obţine protecţia posesiei aceluiaşi bun imobil printr-
o acţiune posesorie.

Drept civil. Drepturi reale 94

Ioan Apostu Posesia

Sarcina de lucru 7
Rezumaţi în 7-10 rânduri aspecte esenţiale din punct de vedere procesual
ale exerciţiului acţiunilor posesorii.

Rezumat
Posesia este o stare de fapt, în timp de proprietatea este o stare de drept. Posesia
reprezintă stăpânirea de fapt a unui lucru, care din punctul de vedere al
comportării posesorului, apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept
real. Două elemente trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca stăpânirea unui
lucru să poată fi calificată drept posesie: un element material, corpus, şi unul
psihologic, intenţional, animus. Lipsa celui din urmă face ca cel care deţine
lucrul să nu aibă calitatea de posesor, ci pe aceea de detentor precar. Calităţile
posesiei sunt: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică, neechivocă şi
sub nume de proprietar. Posesia căreia îi lipseşte una sau mai multe din aceste
calităţi este o posesie viciată, iar viciile posesiei reprezintă reversul acestor
calităţi. Vom vorbi astfel de: discontinuitate, violenţă, clandestinitate şi
echivoc. În măsura în care posesia este afectată de unul sau mai multe vicii, ea
se transformă într-o posesie viciată – inaptă a produce efectele juridice
prevăzute de lege. Intr-un cuvânt, ea nu mai reprezintă o posesie utilă.

Teste de autoevaluare
1. Posesia (jus utendi) constă în dreptul titularului:
a. de a urmări un bun;
b. de a stăpâni în fapt un bun;
c. de a utiliza un bun în folosul altuia.

2. Violenţa posesiei este un viciu:

a. temporar şi absolut;
b. perpetuu şi relativ;
c. temporar şi relativ.

3. Posesia se dobândeşte:
a. prin întrunirea lui elementului material şi al celui psihologic;
b. prin întrunirea numai a elementului material;
c. prin uzucapiune.

4. Pentru dobândirea fructelor, buna-credinţă trebuie să existe:

a. în momentul dobândirii bunului;
b. în momentul perceperii fructelor;
c. în permanenţă.

Drept civil. Drepturi reale 95

Ioan Apostu Posesia

5. Discontinuitatea se referă de regulă la posesia:

a. tuturor bunurilor;
b. mobilelor;
c. imobilelor.

Bibliografie minimală
Florea, Bujorel (2011). Drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti:
Universul Juridic, pp. 95-120.
Bîrsan, Corneliu (2008). Drept civil. Drepturile reale principale. Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită. Bucureşti: Hamangiu, pp. 238-266.
Urs, Robi Iosif (2006). Drepturile reale. Prezentare teoretică, prezentare
practico-aplicativă; doctrină, speţe, întrebări şi exerciţii, vocabular, teste
grilă. Bucureşti: Editura Universitară, pp. 257-279.
Ungureanu, Ovidiu; Munteanu, Cornelia (2008). Tratat de drept civil.
Bunurile. Drepturile reale principale. Bucureşti: Hamangiu, pp. 371-422.

Drept civil. Drepturi reale 96