Sunteți pe pagina 1din 6

6

Înțelesurile și folosirile contratransferului

Freud descrie transferul ca atât cel mai mare pericol cât și cea mai bună unealtă pentru munca
analitică. El se referă la munca de a face trecutul refulat conștient. Pe lângă aceste două semnificații
implicite ale transferului, Freud îi dă o a trei semnificație: în transfer analizatul își poate retrăi
trecutul în condiții mai bune și în felul acesta poate rectifica decizii și destine patologice. De
asemenea 3 înțelegeri ale contratransferului pot fi diferențiate. Și acesta poate fi cel mai mare
pericol și în același timp o unealtă importantă pentru înțelegere, o asistență analistului în funcția lui
de interpret. Mai mult, îi afectează comportamentul analistului, interferează cu acțiunea lui de
obiect al re-experienței pacientului în noul fragment de viață care este situația analitică, în care
pacientul ar trebui să se întâlnească cu o mai mare înțelegere și obiectivitate decât a găsit în
realitatea sau fantezia copilăriei sale.

Ce au de spus scriitorii contemporani despre problema contratransferului?

Lorand (1946) scrie în mare despre pericolele contratransferului în munca analitică. El de


asemenea punctează importanța luării în considerare a reacțiilor contratransferențiale, pentru că ele
pot indica un subiect important de lucrat cu pacientul. El scoate în evidență necesitatea ca analistul
să fie întotdeauna atent la contratransfer și discută probleme specifice cum ar fi dorința conștientă
de a vindeca, ușurarea pe care analizele o pot oferi analistului față de problemele sale, și narcisismul
și interferența motivelor personale în problemele clinice. El de asemenea scoate în evidență că
aceste probleme ale contratransferului îl privesc nu doar pe candidat ci și pe analistul experimentat.

Winnicott (1949) este în mod specific preocupat de „ura obiectivă și justificată” în


contratransfer, mai ales în tratamentul psihoticilor. El se întreabă cum ar trebui să organizeze
analistul această emoție: ar trebui, de exemplu, să îndure ura în liniște sau să i-o comunice
analizatului? De asemenea Winnicott este îngrijorat de o reacție contratransferențială particulară în
măsura în care îi afectează comportamentul analistului, care este obiectul analizatului de
reexperimentare a copilăriei.

Heimann (1950) tratează contratransferul ca o unealtă pentru înțelegerea analizatului.


„Presupunerea de bază este că inconștientul analistului îl înțelege pe cel al pacientului. Acest raport
la nivel adânc vine la suprafață în forma trăirilor pe care analistul le observă ca răspuns la pacient, în
contratransferul său.” Acest răspuns emoțional al analistului este în mare parte mai aproape de
starea psihologică a pacientului decât judecata conștientă a analistului.

Little (1951) vorbește de contratransfer ca un deranjament la înțelegere și interpretare și ca


influențând comportamentul analistului cu efect decisiv în reexperimentarea de către pacient a
copilăriei. Ea accentuează tendința analistului de a repeta comportamentul părinților pacientului și
de a își satisface nevoi proprii, mai degrabă decât pe cele ale analizatului. Little scoate în evidență că
trebuie să fie recunoscut contratransferul către analizat și interpretat, și trebuie făcut nu doar în
ceea ce privește reacțiile contratransferențiale „obiective” (Winnicott) ci și cele „subiective”.

Annie Reich (1951) este interesată de contratransfer ca o sursă de deranj pentru analist. Ea
clarifică conceptul de contratransfer și diferențiază două tipuri: „contratransfer în sens propriu” și
„folosirea de către analist a analizei pentru puneri în act”. Ea investighează cauzele acestor
fenomene și caută să înțeleagă condițiile care duc către rezultate bune și excelente sau sșabe în
activitatea analitică.

Gitelson (1952) distinge între „reacțiile analistului la pacient ca un tot” („transferurile”


analistului) și „reacțiile analistului la aspecte parțiale ale pacientului” („contratransferul” analistului).
Este îngrijorat și de problema intruziunii contratransferului în situația analitică și consideră că, în
general, când astfel de intruziunii se întâmplă, contratransferul ar trebui rezolvat de către analist și
pacient lucrând împreună, fiind de acord cu Little.

Weigert (1952) favorizează analiza contratransferului în măsura în care intră în situația


analitică și sfătuiește ca în stadii avansate de tratament să existe mai puține rezerve în
comportamentul analistului și mai multe aparențe spontane ale contratransferului.

În ultimul capitol, am vorbit despre contratransfer ca un pericol pentru munca analitică.


După analizarea rezistențelor care încă par a împiedica investigarea contratransferului, am încercat
să arăt cum conflictele oedipale și preoedipale și de asemenea procesele paranoid, depresiv,
maniacal și altele persistă în „nevroza de contratransfer” și cum interferează cu comportamentul,
interpretarea și înțelegerea analistului. Remarcile mele se aplică la contratransferul „direct” și
„indirect”.

În altă lucrare (1952), am descris modul de folosire a contratransferului, experiențele pentru


înțelegerea problemelor psihologice, mai ales problemelor transferențiale, ale analizatului. În
punctele mele principale am fost de acord cu Heimann (1950) și am scos în evidență următoarele
sugestii. (1) Reacțiile contratransferențiale de mare intensitate, chiar și cele patologice, ar trebui să
servească ca și unelte. (2) Contratransferul este o expresie a identificării analistului cu obiectele
interne ale analizatului și de asemenea cu id-ul și eul lui și poate fi folosit în asemenea măsură. (3)
Reacțiile contratransferențiale au caracteristici specifice (conținuturi, anxietăți și mecanisme
specifice) din care noi putem trage concluzii despre caracterul specific al întâmplărilor psihologice
din pacient.

Lucrarea prezentă este intenționată a amplifica remarcile asupra contratransferului ca o


unealtă pentru înțelegerea proceselor mentale ale pacientului (incluzând în special reacțiile
transferențiale) – conținutul, mecanismele și intensitățile lor. Atenția asupra contratransferului ajută
să se înțeleagă ce trebuie interpretat și când. Această lucrare va avea în vedere de asemenea și
influența contratransferului asupra comportamentului analistului către analizat – comportament
care afectează decisiv poziția analistului ca un obiect de reexperimentare a copilăriei, afectând
procesul vindecării.

Să vedem pe scurt contratransferul în istoria psihanalizei. Întâlnim un lucru ciudat și un


contrast izbitor. Descoperirea de către Freud (1910) a contratransferului și a importanței sale mari în
munca terapeutică a dat naștere instituției analizei de formare care a devenit baza și centrul
educației psihanalitice. Cu toate acestea, contratransferul a primit o atenție științifică mică în
următorii 40 de ani. Doar în ultimii câțiva ani situația s-a schimbat, dintr-o dată, și contratransferul a
devenit un subiect examinat frecvent și cu rigurozitate. Cum poate explica cineva recunoașterea
inițială, neglijarea și schimbarea recentă? Nu este motiv să punem la îndoială succesul analizei de
formare în a-și îndeplini funcția dacă chiar această problemă, descoperirea care a dus la crearea
analizei de formare, a avut o atât de mică elaborare științifică?

Aceste întrebări sunt cu adevărat importante și aceia care au fost martorii unei mari părți ale
dezvoltării psihanalizei în ultimii 40 de ani au cel mai mare drept de a răspunde la ele. Voi sugera o
singură explicație.

Lipsa investigării științifice a contratransferului poate fi pusă în seama refuzului de către


analiști a propriului contratransfer – un refuz care reprezintă conflicte nerezolvate cu propriile
anxietăți primitive și vinovății. Acest conflicte sunt strâns legate de acele idealuri infantile care
supraviețuiesc din cauza deficiențelor analizei personale și sunt acele probleme în transfer care mai
târziu afectează contratransferul analistului. Aceste deficiențe în analiza de formare sunt pe de-o
parte datorită problemelor contratransferențiale insuficient rezolvate în analiza de formare, așa cum
voi arăta mai târziu. Deci suntem într-un cerc vicios; dar putem vedea unde trebuie să fie făcută o
breșă. Trebuie să începem printr-o revizuire a propriilor trăiri despre propriul contratransfer și să
încercăm să depășim propriile idealuri infantile mai riguros, acceptând mai mult faptul că suntem
încă copii și chiar nevrotici când suntem adulți și analiști. Doar așa – printr-o mai bună depășire a
refuzului contratransferului nostru – putem atinge același rezultat și la candidați.

Insuficienta dizolvare a acestor idealizări și anxietăți și sentimente de vinovăție de bază duce


la dificultăți speciale când copil devine adult și analizatul analist pentru că analistul inconștient își
cere să fie identificat în totalitate cu aceste idealuri. Cred că acesta este cel puțin parțial motivul
pentru care complexul lui Oedip al copilului către părinții săi și cel al pacientului către analist a fost
mult mai mult luat în considerare decât cel al părinților către copiii lor și al analistului către analizat.
Pentru același motiv de bază transferul a fost tratat mai mult decât contratransferul.

Faptul că conflictele contratransferențiale determină deficiențe în analiza transferului devine


clar dacă ne amintim faptul că transferul este expresia relațiilor de obiect interne; înțelegerea
transferului va depinde de capacitatea analistului de a se identifica atât cu impulsurile și apărările
analizatului cât și cu obiectele sale interne și să fie conștient de aceste identificări. Această abilitate a
analistului va depinde de măsura în care își va accepta contratransferul, pentru că contratransferul
este probabil bazat pe identificări cu id-ul și eul pacientului și cu obiectele sale interne. Unii pot
spune că transferul este expresia relațiilor pacientului cu contratransferul real și fantasmat al
analistului. Dacă contratransferul este răspunsul psihologic la transferurile reale și fantasmate ale
analizatului și transferul este răspunsul contratransferurilor reale și fantasmate ale analistului.
Analiza fanteziilor pacientului despre contratransfer, care într-un sens mai larg constituie cauzele și
consecințele transferurilor, este o parte esențială a analizei transferurilor. Percepția fanteziilor
pacientului cu privire la contratransfer va depinde de măsura în care analistul însuși își percepe
procesele contratransferului – în continuitatea și adâncimea contactului conștient cu el însuși.

Pentru a face un rezumat, refularea contratransferului (și alte soarte patologice pe care le
poate avea) va conduce în mod necesar către deficiențe în analiza transferului, care la rândul lor vor
duce la refularea și alte folosiri defectuoase ale contratransferului de îndată ce candidatul devine
analist. Este o moștenire din generație în generație, similară moștenirii idealizărilor și negărilor în
ceea ce privește imaginea părinților, care continuă să lucreze chiar și când copilul devine tată sau
mamă. Mitologia copilului este prelungită în mitologia situației analitice, analistul însuși fiind parțial
un subiect la aceasta și colaborând inconștient în întreținerea ei în candidat.

Înainte de ilustrarea acestor lucruri, să luăm pe scurt una dintre aceste idealuri în expresia
psihanalitică specifică: idealul obiectivității analitice. Nimeni, desigur, nu neagă existența factorilor
subiectivi în analist și în contratransfer; dar pare că există o importantă diferență între ce este în
mod general înțeles în practică și starea reală a lucrurilor. Prima distorsiune a adevărului în „mitul
situației analitice” este că analiza este o interacțiune între o persoană bolnavă și una sănătoasă.
Adevărul este că este o interacțiune între două personalități, în ambele eul fiind sub presiunea id-
ului, supereului și a lumii exterioare; fiecare personalitate are propriile dependențe, anxietăți și
apărări patologice; fiecare este de asemenea un copil cu părinții interni; și fiecare dintre aceste
personalități în totalitate - a analizatului și a analistului – răspund la evenimentele din situația
analitică. Pe lângă similitudinile dintre personalitatea analistului și cea a analizatului, există de
asemenea și diferențe, și una dintre acestea este „obiectivitatea”. Obiectivitatea analistului constă în
mare parte într-o anumită atitudine față de propria subiectivitate și contratransfer. Idealul nevrotic
(obsesional) al obiectivității conduc către refularea și blocarea subiectivității și către aparenta
atingere a mitului „analistului fără anxietate sau supărare”. Cealaltă extremă nevrotică este aceea de
„scufundare” în contratransfer. Adevărata obiectivitate se bazează pe o formă de diviziune internă
care face ca analistul să se facă pe el însuși (propria subiectivitate și contratransfer) obiectul unei
continue observări și analize. Această poziție de asemenea îi permite să rămână relativ „obiectiv” cu
privire la pacient.

II

Termenul de contratransfer a primit diferite înțelesuri. Ele pot fi rezumate prin faptul că
pentru unii autori contratransferul include tot ceea ce apare în analist ca un răspuns psihologic la
analizat, în timp ce pentru alții nu toate aceste trăiri ar trebui să fie numite contratransfer. Unii, de
exemplu, preferă să rezerve termenul pentru ceea ce este infantil în relația dintre analist și analizat,
în timp ce alții fac diferite limitări (A. Reich (1951) și Gitelson (1952)). Prin urmare eforturile de a
diferenția una de alta cu certitudine fenomenul complex al contratransferului a dus la confuzie sau la
discuții neproductive ale terminologiei. Freud a inventat termenul de contratransfer într-o evidentă
analogie cu cel de transfer, care a fost definit ca o reinterpretare sau reeditare a experiențelor din
copilărie, incluzând modificări mai mari sau mai mici ale experienței originale. Prin urmare, se
folosește în mod frecvent termenul de transfer pentru toată atitudinea psihologică a pacientului față
de analist. Știm, să fim siguri, că acele calități externe reale ale situației analitice în general și ale
analistului în particular au o influență importantă în relația analizatului cu analistul, dar de asemenea
știm că toți acești factori prezenți sunt experimentați în acord cu trecutul și cu fantezia – în acord,
adică, cu o predispoziție la transfer. Ca determinanți ai nevrozei de transfer și, în general, ai situației
psihologice de la analizat spre analist, avem amândoi experiențe de predispoziție la transfer și de
relație analitică prezentă reală, transferul în diversele expresii ale sale fiind un rezultat al acestor doi
factori.

În mod analog, în analist sunt experiențe de predispoziții la contratransfer și de prezent real


analitic și contratransferul este rezultatul. Este cu precizie această fuziune a prezentului cu trecutul,
continua și intima conexiune a realității cu fantezie, a externului cu internului, conștientului cu
inconștientul, care cer un concept care să înglobeze totalitatea răspunsului psihologic al analistului și
face în același timp să păstreze pentru această totalitate termenul cu care ne-am obișnuit de
„contratransfer”. Unde este necesar pentru o mai mare claritate, se poate vorbi despre
„contratransfer total” și apoi se poate diferenția și separa un aspect sau altul. Unul dintre aspecte
constă precis în ceea ce este transferat în contratransfer; aceasta este partea care își are originea
într-un timp mai îndepărtat și este partea infantilă și primitivă din contratransferul total. Un alt
aspect – în strânsă legătură cu cel din urmă – este despre ce este nevrotic în contratransfer;
principalele sale caracteristici sunt anxietatea ireală și apărările patologice. Sub unele circumstanțe
se poate vorbi despre nevroză de contratransfer, pe care am discutat-o în capitolul trecut.

Pentru a clarifica mai bine conceptul de contratransfer, se poate începe de la întrebarea a ce


se întâmplă, în termeni generali, în relația analistului cu pacientul. Primul răspuns poate fi: se
întâmplă tot ce se poate întâmpla când o personalitate stă în fața alteia. Dar acest lucru spune atât
de multe că aproape nu spune nimic. Facem un pas înainte păstrând în minte că în analist e o
tendință care în mod normal predomină în relația cu pacientul: este acea tendință referitoare la
funcția lui de analist, aceea de înțelegere a ceea ce se întâmplă cu pacientul. Împreună cu această
tendință există către pacient în mod virtual toate celelalte tendințe posibile, frici sau alte sentimente
pe care o persoană le poate avea față de alta. Intenția de a înțelege creează o anumită predispoziție,
o predispoziție de a te identifica cu analizatul, care este baza înțelegerii. Analistul poate atinge acest
lucru identificând eul lui cu eul pacientului sau, pentru a o spune mai clar dar cu inexactitate
terminologică, identificând fiecare parte a personalității cu partea psihologică corespunzătoare din
pacient – id-ul lui cu id-ul pacientului, eul lui cu eul pacientului, supraeul lui cu supraeul pacientului,
acceptând aceste identificări în conștient. Dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, așa cum
niciun lucru nu se întâmplă întotdeauna. Pe lângă aceste identificări, care se pot numit identificări
concordante (sau omoloage), există de asemenea identificări foarte importante ale eului analistului
cu obiectele interne ale pacientului, de exemplu, cu supraeul. Adaptând o expresie de-a Helenei
Deutsch, acestea se pot numi identificări complementare. Vom considera aceste două tipuri de
identificări și destinele lor mai târziu. Aici mai putem adăuga următoarele note.

(I) Identificarea concordantă se bazează pe introiecție sau proiecție, sau, în alți termeni,
pe rezonanța exteriorului cu interiorul, pe recunoașterea a ceea ce aparține altuia ca
aparținând nouă („această parte din tine sunt eu”) și în ecuația a ceea ce ne aparține
cu ceea ce aparține altuia („această parte din mine ești tu”). Procesul inerent în
identificările complementare este același, dar se referă la obiectele pacientului. Cu
cât este mai mare conflictul dintre părțile personalității analistului, cu atât sunt mai
mari dificultățile în a avea o identificare complementară în întregime.
(II) Identificările complementare sunt produse de faptul că pacientul tratează analistul
ca pe un obiect intern (proiectat) și în consecință analistul se simte tratat în așa fel;
adică se identifică cu obiectul acesta. Identificările complementarea sunt strâns
legate de destinul identificărilor concordante: pare că în măsura în care analistul
eșuează în identificările concordante și le respinge, anumite identificări
complementare devin intensificate. Este cer că respingerea unei părți sau a unei
tendințe din analistul însuși – agresivitatea de exemplu – poate duce la o respingere
a agresivității pacientului (unde identificarea concordantă eșuează) și o astfel de
situație duce la o identificare complementară mai puternică cu obiectul rejectant al
pacientului, față de care impulsul agresiv este direcționat.
(III) Limbajul curent aplică termenul de „contratransfer” doar identificărilor
complementare; astfel spus, acelor procese psihologice din analist cu ajutorul
cărora, pentru că se simte tratat în asemenea fel și se identifică parțial cu el, un
obiect intern al pacientului, pacientul devine un obiect intern al analistului
(proiectat). De obicei excluse din conceptul de contratransfer sunt identificările
concordante – acele conținuturi psihologice care apar în analist datorită empatiei
atinse cu pacient și care cu adevărat reflectă și reproduc conținuturile psihologice ale
celui din urmă. Poate că ar fi mai bine să folosim acest limbaj, dar sunt unele
circumstanțe în care ar fi neinspirat să o facem. În primul rând, unii autori includ
identificările concordante în conceptul contratransferului. Suntem puși în fața
alegerii de a intra într-o discuție terminologică sau de a accepta termenul într-un
sens mai amplu. Cred că pentru numeroase motive sensul mai larg este de preferat.
Dacă cineva consideră că identificările concordante ale analistului („înțelegerile” lui)
sunt un fel de reproducere a proceselor proprii, în special a celor din perioada
infantilă, și că această reproducere sau reexperimentare este adusă ca un răspuns la
stimulii pacientului, el va fi mult mai pregătit să includă identificările concordante în
conceptul contratransferului. În plus, identificările concordante sunt strâns legate de
cele complementare (și deci de „contratransfer” în sensul popular) și acest fapt ne
sfătuiește la o diferențiere, dar nu la o totală separare a termenilor. În final, trebuie
avut în minte că înclinația spre empatie – adică identificarea concordantă – izvorăște
în mare parte din contratransferul pozitiv sublimat și astfel se înrudește empatia de
contratransfer într-un sens mai larg. Toate acestea sugerează acceptarea
contratransferului ca toate răspunsurile psihologice ale analistului către pacient.
Dacă acceptăm definirea mai vastă a contratransferului, diferența dintre cele două
aspecte menționate mai sus ar trebui încă diferențiată. Pe de-o parte îl avem pe
analist ca subiect și pe pacient ca obiect al cunoașterii, care într-un anume sens
anulează „relația de obiect” , spus drept; și acolo apare uniunea sau identitatea
aproximativă între diferite părți (experiențe, impulsuri, apărări), ale subiectului și
obiectului. Agregatul procesului referitor la uniune poate fi numit, unde este
necesar, „contratransfer concordant”. Pe de altă parte avem o relație de obiect ca
multe altele, un adevărat „transfer” unde analistul „repetă” experiențe trecute,
pacientul reprezentând obiecte interne ale analistului. Agregatul acestor experiențe,
care de asemenea există permanent și continuu, poate fi numit „contratransfer
complementar”.

Un scurt exemplu poate fi oportun aici. Considerați un pacient care își amenință analistul că
se sinucide. În astfel de situații uneori se întâmplă o rejectare a identificărilor concordante de către
analist și o intensificare a identificării cu obiectul amenințat. Anxietatea că o astfel de amenințare o
poate cauza analistul poate duce la diferite reacții sau mecanisme de apărare din el – de exemplu,
enervatul cu pacientul. Acestea – anxietatea și deranjul lui – ar fi conținuturi ale „contratransferului
complementar”. Percepția enervării poate, pe de altă parte, genera sentimente de vinovăție în
analist și acestea duc la dorințe de reparație și la intensificarea identificării „concordante” și a
contratransferului „concordant”.

În plus, aceste două aspecte ale „contratransferului total” își au analogia în transfer.
Transferul pozitiv sublimat este principala și indispensabila forță motrică pentru munca pacientului;
nu constituie în sine o problemă tehnică. Transferul devine un „subiect”, conform lui Freud (1912,
1913), în mare când „devine o rezistență”, devine o rezistență când este sexual sau negativ. Analog,
contratransferul pozitiv sublimat este principala și indispensabila forță motrică în munca analistului
(dispunând în continuare de o identificare concordantă) și contratransferul de asemenea devine o
problemă tehnică sau „subiect” când devine sexual sau negativ. Și acest lucru apare (la un grad
intens) în principal ca o rezistență – în acest caz a analistului -, contrarezistență.

Acest lucru ne duce la problema dinamicii contratransferului. Am deosebit deja trei factori
desemnați de Freud ca fiind determinanți în dinamicile transferului (impulsul de a repeta clișee
experimentale infantile, nevoia libidinală și rezistența) că sunt de asemenea decisivi pentru
dinamicile contratransferului. Mă voi întoarce mai târziu la acest lucru.