Sistemul respirator este ansamblul de organe a căror funcţie esențiala este să

asigure schimburile ȋntre mediul exterior şi interior.

Aparatul respirator cuprinde căile respiratorii şi plămȃnii.Căile respiratorii sunt
reprezentate de cavitatea nazalǎ, faringe, laringe, trahee şi bronhii.

Organogeneza
1) Ectodermul formează mucoasa cavităţii nazale.
2) Endodermul formează:
-Epiteliul şi glandele faringelui, laringelui, traheei şi bronhiilor;
-Epiteliul alveolelor pulmonare.
3) Mezodermul splanchnic (splanchnopleura) ȋnconjurător formează ţesutul
conjunctiv, cartilajele, muşchii netezi ai sistemului respirator şi pleura viscerala.
Pleura parietala derivă din mezodermul somatic (somatopleura), care delimitează la exterior
cavitatea pleuralǎ.
Diafragma provine din mezoderm şi derivă din mai multe primordii. Ea porneşte de la patru
structuri principale: septul transvers, membranele pleuroperitoneale, mezoesofagul dorsal şi
mezodermul parietal toracic.
Cavitatea nazală

3
 Este primul segment al căilor respiratorii. Septul nazal desparte cavitatea nazală in
doua cavitaţi simetrice (fose nazale), cu direcţie antero-posterioară, sub baza craniului şi
deasupra cavităţii bucale. Comunică cu exteriorul prin orificiile narinare şi cu rinofaringele
prin coane. Anterior, fosele nazale sunt protejate de piramida nazală. Piramida nazală este o
proeminentă situată pe linia mediană a feţei, cu rol de a proteja fosele nazale; totodata a
dobȃndit şi un rol estetic.
Vȃrful piramidei este situat sub osul frontal şi se numeşte rădăcina nasului. Baza
prezintă orificiile narinare. Cele doua feţe laterale sunt unite anterior, formȃnd dorsum nasi,
care se termină inferior prin lobul nazal. Ȋn structura piramidei nazale distingem un schelet
osteo-cartilaginos, format din oasele nazale şi porţiunea frontală a osului maxilar ȋn partea
superioară a piramidei nazale, cȃt şi ȋn cartilajele laterale şi cartilajele alare ȋn partea
inferioară a piramidei. Pe acest schelet se prind muşchii pieloși care, prin acţiunea lor, măresc
sau micşorează orificiile narinare. La exterior se află pielea.
Fosele nazale sunt două conducte situate ȋnapoia piramidei nazale, de la orificiile
narinare pană la coane. Distingem foselor nazale un segment anterior , numit vestibul, şi un
segment posterior, fosele nazale propriu-zise.Vestibulul nazal este oblic ȋn sus şi ȋnapoi şi este
tapetat de piele. Fosele nazale propriu-zise au patru pereţi.
La interior, fosele nazale sunt acoperite de mucoasa nazală, care are o structură
deosebită ȋn partea superioară faţă de rest. Regiunea respiratorie a mucoasei este mult mai
ȋntinsă , are o bogată vascularizaţie şi o culoare roșietică. Ea acoperă toţi pereţii cavităţii
nazale, cu excepţia celui superior, unde se află mucoasa olfactivă. Este alcatuită dintr-un
epiteliu cilindric ciliat. Mucoasa respiratorie are glande tubulo-acinoase.
Ȋn oasele vecine foselor nazale sunt sinusurile paranazale, cavităţi pneumatice, cu rol
de cutie de rezonanţă şi de a menţine o temperatură constantă. Mucoasa lor se continuă cu
mucoasa foselor nazale. Sinusurile paranazale sunt perechi (frontale, maxilare, sfenoidale).
Vascularizaţia foselor nazale este asigurată de ramuri din artera oftalmică şi din artera
maxilară. Venele ajung, ȋn final, ȋn vena jugulară internă.
Inervaţia mucoasei este asigurată de ramuri din nervul trigemen.
Limfaticele ajung ȋn ganglionii retrofaringieni şi parotidieni, iar de aici ȋn ganglionii
cervicali.

Faringele

4
 Este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului pȃnă ȋn dreptul
vertebrei C8, unde se continuă cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, care se
ȋngusteazǎ de sus ȋn jos, cu lungimea de 15 cm.
Fixat pe exobaza craniului, prezintă trei etaje:
- Partea nazală sau nazofaringele, care prelungește cavitatea nazală. Pe feţele laterale se
situează ostiul tubei auditive
- Partea orală sau orofaringele, care este locul de ȋncrucişare aerodigestivă. Se
prelungeşte caudal cu laringofaringele, ventral şi esofagul, dorsal
- Partea laringeală sau laringofaringele se continuă cu laringele.
Laringele
Este un organ cu dublă funcţie : conduct aero-vector şi organ al fonației.
Laringele are o formă de piramidă triunghiulară trunchiată cu baza ȋn sus. Baza
comunică cu laringo-faringele printr-un orificiu, numit aditus laringis, care, anterior este
delimitat de epiglotă, posterior de cartilajele aritenoide şi lateral de repliurile epiglotico-
aritenoidiene, ȋntinse ȋntre epiglotă şi cartilajele aritenoide. Ȋn grosimea acestor plici se află
cartilajele cuneiforme. Vȃrful laringelui se continuă ȋn jos cu traheea.
Feţele antero-laterale ale laringelui sunt formate din cele două lame ale cartilajului
tiroid şi de arcul cricoidului. Ȋntre cartilajul tiroid şi arcul cricoidului se află muşchiul şi
ligamentul tirocricoidian. Deasupra celor două lame ale cartilajului tiroid se află membrana
tirohioidiană care ajunge la osul hioid. Feţele antero-laterale ale laringelui vin ȋn raport cu
glanda tiroidă şi cu muşchii infrahioidieni.
Faţa posterioară a laringelui predominǎ ȋn faringe şi este formată din cele două
cartilaje aritenoidiene şi din pecetea cartilajului cricoid. De o parte şi de alta sunt două şanţuri,
şanţurile piriforme.
Structura laringelui. Laringele este format din cartilaje legate ȋntre ele prin ligamente
şi articulaţii. Asupra cartilajelor acționează muşchii laringelui. La interior este tapetat de o
mucoasă, sub care se găseşte o submucoasă.
Cartilajele laringelui. Se disting: cartilaje neperechi (cartilajul tiroid, epiglota şi
cartilajul cricoid) şi perechi (aritenoide, corniculate, cuneiforme şi cartilajele sesamoide).
Toate cartilajele, prezentate ȋn continuare, sunt formate din cartilaj de tip hialin, exceptȃnd
epiglota, care este formată din cartilaj de tip elastic.
Muşchii laringelui. Se impart ȋn intrinseci şi extrinseci. Cei extrinseci se inseră cu un
capăt de laringe, iar cu celălalt pe organele vecine.

5
 Muşchii intrinseci au ambele capete inserate pe cartilagii ale laringelui. Unii sunt
constrictori ai glotei, apropiind plicile vocale, alţii sunt dilatatori ai glotei, depărtȃnd plicile
vocale, iar alţii sunt tensori ai plicilor vocale .
Tunica mucoasă captuşeşte cavitatea laringelui şi se continuă ȋn sus cu mucoasa
faringelui, iar ȋn jos cu cea a traheei. Este formată din epiteliu şi corion. Epiteliul, exceptȃnd
plicile vocale, este cilindric ciliat. La nivelul plicilor vocale este pluristratificat pavimentos.
Tunica mucoasă conţine glande care secretă mucus.Ȋn corion se gaseşte ţesut limfoid care este
bogat la nivelul ventriculilor laringieni.
Submucoasa este formată din ţesut conjunctiv lax.
Aspectul interior al laringelui. Pe pereţii laterali ai laringelui se află două perechi de
plici cu direcţie antero-posterioară; cele două superioare sunt plici vestibulare, iar cele două
inferioare plicile vocale. Ȋntre cele două plici vestibulare se delimitează rima vestibulară, iar
ȋntre cele două plici vocale rima glotidică.
Traheea
Traheea este un organ sub formă de tub care continuă laringele şi se ȋntinde de la vertebra
cervicala C6 pană la vertebra toracală T4, unde se ȋmparte ȋn cele două bronhii.Are o lungime
de 10-12 cm şi un calibru de 1,6-2 cm .Prezintă un segment cervical şi unul toracal.

Ȋn segmentul cervical vine ȋn raport posterior cu esofagul , anterior cu

istmul glandei tiroide, cu muşchii infrahioidieni şi pielea.Laterul vine ȋn raport cu artera
carotida comună, vena jugulară internă, nervul vag şi lobii laterali ai glandei tiroide.
Bronhiile
La nivelul vertebrei T4, traheea se ȋmparte ȋn cele două bronhii principale. Aceste
bronhii pătrund ȋn plămȃn prin hil, unde se ramifică intrapulmonar, formȃnd arborele bronşic.
Ȋntre cele două bronhii există o serie de deosebiri. Bronhia dreaptă este aproape verticală, cea
stȃngă aproape orizontală.
Structura bronhiilor principale este asemanătoare traheei, bronhiile principale fiind
formate din inele cartilaginoase incomplete posterior. Vascularizatţa arterială este asigurată de

6
arterele bronşice. Sȃngele venos este colectat de venele bronşice care-l duc ȋn sistemul
azygos. Limfa ajunge ȋn ganglionii traheobronşici și glanglionii mediastinali.

Plămȃnii

Plămȃnii sunt principalele organe ale respiraţiei. Sunt doi plămȃni (stȃng şi drept),
situaţi ȋn cavitatea toracică, fiecare fiind acoperit de pleura viscerală. Plămȃnii au forma unei
jumătăţi de con. Capacitatea totală a plămȃnilor este de 5000 cm3 aer.
Plămȃnii sunt doua organe buretoase elastice, de culoare roz, aşezate ȋn cutia toracică,
deasupra diafragmei. Plămȃnul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămȃnul stȃng are doar doi
lobi, ȋntre cei doi plămȃni aflȃndu-se inima. În fiecare lob pătrunde cate o bronhie secundară,
care se ramifică ȋn tuburi din ce ȋn ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, cȃnd ajung să aibă
1mm ȋn diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci
pulmonari, alcătuiți din mici umflături cu pereții foarte subţiri, numite alveole pulmonare.
Alveola pulmonară este unitatea structurală şi funcţională a plămȃnului. Între sacii pulmonari
se află un ţesut conjunctiv elastic. Plămȃnii nu au muşchi. Suprafaţa lor este acoperită de două
foiţe, numite pleure. Una este lipită de plămȃn, cealaltă de peretele intern al cavităţii toracice.
Între ele se află o cavitate foarte subţire, ȋn care se gǎseşte o pelicula de lichid. Plămȃnii sunt
foarte bine vascularizaţi de arterele şi venele pulmonare.
Arterele pulmonare pătrund ȋn plămȃni printr-un loc numit hil, se ramifică şi ȋnsoțesc
bronhiile pȃnǎ la sacii pulmonari, unde se ramifică ȋn arteriole care se continuă cu capilarele.
Acestea se deschid ȋn venule care ȋnconjoară sacii, ȋnsoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se
unesc ȋn venele pulmonare (cȃte două de fiecare plămȃn) şi ies din plămȃn tot prin hil. Ele se
deschid ȋn final, ȋn atriul stȃng. Un plămȃn este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci
pulmonari. Suprafaţa acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafaţǎ totală

7
atinge 200 m pătraţi. Astfel, sȃngele şi aerul se găsesc ȋn contact pe o mare suprafaţă. Ele sunt
separate doar de pereții foarte subţiri ai alveolelor şi ai capilarelor.
Segmentul pulmonar, subdiviziune a lobului pulmonar, este o unitate anatomică, de aeraţie şi
chirurgicală, care are o bronhie segmentară proprie, o arteră segmentară proprie iar venele
sunt dispuse perisegmentar (intersegmentar).
Structura plămȃnilor
Plămȃnii sunt constituiţi din: arborele bronşic, lobuli, ramificaţiile vaselor pulmonare
şi bronșice, nervi şi limfatice, toate cuprinse ȋn ţesut conjunctiv.
Arborele bronşic. Bronhia principală, pătrunzȃnd ȋn plămȃn prin hil, se ȋmparte
intrapulmonar la dreapta ȋn trei bronhii lobare, iar la stȃnga ȋn două bronhii lobare.
Pleura
Fiecare plămȃn este ȋnvelit de o seroasa numită pleură. Pleura prezintă o foiţă
parietală, care căptuşeşte pereţii toracelui, şi o foiţă viscerală, care acoperă plămȃnul
pătrunzȃnd şi ȋn scizuri. Cele două foiţe se continuă una cu cealaltă la nivelul pediculului
pulmonar şi al ligamentului pulmonar, care este o formaţiune conjunctiva de formă
triunghiularǎ, avȃnd vȃrful la pediculul pulmonar şi baza la nivelul diafragmei.
Fiziologia sistemului respirator
Funcţionarea sistemului respirator, prin care se asigură respiraţia, cuprinde, ȋn
principal, respiraţia pulmonară şi respiraţia celulară.
Respiraţia pulmonară. Această etapă a respiraţiei cuprinde două faze: pătrunderea
aerului ȋn plămȃni (inspiraţia); eliminarea aerului din plămȃni (expiraţia), care durează mai
mult decȃt inspiraţia. Un om adult aflat ȋn repaus executa 16 mişcări respiratorii pe minut
(ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el creşte ȋn timpul activităţii
musculare, al exerciţiilor fizice etc. Respiraţiile normale sunt acte reflexe involuntare.
Plămȃnii, neavȃnd muşchi, urmează pasiv mişcările cutiei toracice. În timpul inspiraţiei,
volumul cutiei toracice creşte datorită contracţiei muşchilor respiratori: diafragma se contractă
şi coboară, muşchii intercostali trag coastele şi le ridică. Mişcarea coastelor ȋmpinge sternul
ȋnainte, iar plămȃnii se umplu cu aer. În momentul expiraţiei, muşchii se relaxează, iar
plămȃnii ȋşi micşorează volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminȃnd aerul. Inspiraţia
este, deci, faza activǎ a respiraţiei, iar expiraţia este faza pasivă. Intrările şi ieşirile de aer din
sistemul respirator prezintă ventilaţia pulmonară, care depinde de frecvenţa şi profunzimea
mişcărilor respiratorii.
Rolul sistemului respirator este ȋntreţinerea vieţii. Prin inspiraţie ajunge ȋn organism
aer bogat ȋn oxigen. Oxigenul ajunge la toate celulele corpului prin sistemul circulator.

8
Fiecare celulă are nevoie de o sursă continuă de energie. Aceasta rezultǎ din arderea
substanţelor nutritive: proteine, grăsimi, hidrocarburi.

BIBLIOGRAFIE

1. Cȃrmaciu R. , Ciornei C. , Niculescu C. Th. , Niţă C. , Sălăvăstru C. , Voiculescu B.,

(2009), Anatomia şi fiziologia omului, Editura Corint, Bucureşti.
2. Grigorescu-Sido F. , (2009), Anatomia omului, Editura Casa Cărtii de Știinţa, Cluj-
Napoca.
3. http://www.medipedia.ro/Articole/tabid/70/articleType/ArticleView/articleId/161/Apar
atul-respirator-descriere.aspx