UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ISTORIE ŞI FILOSOFIE

REFERAT

„DREPTUL OTOMAN AL PĂCII”

Masterand:
Marcel Cristea

Coordonator științific:
dr. hab., prof. univ. Eremia Ion

CHIŞINĂU 2018

1
 La origini, statul otoman a fost un mic principat de frontieră (beilik), destinat
pentru războiul sfânt împotriva Bizanțului creștin, având o evoluție care i-a permis
ulterior să subjuge o mare parte a puterilor creștine. Printre cele mai îndrăznețe
acțiuni ale otomanilor se numără cucerirea unui cap de pod în Balcani, acest fapt
permițându-le expansiunea nelimitată spre vest, într-o Europă în care nu exista
putere centrală, doar tendințe centrifuge.
Factorii care au stat la baza unității otomane au fost sistemul otoman al robilor
„Pace, război șș(kul), în special, al yenicerilor, care erau recrutați din populațiile
supuse și care confereau puterii otomane o reală superioritate asupra rivalilor săi;
armata de spahii a întărit considerabil puterea centrală, iar prestigiul sultanului
otoman a ajutat la rândul său la coeziunea statului.
Au existat însă și probleme interne, care au stopat evoluția acestei puteri, de
pildă mișcarea turcomană, izbucnită către 1500 în Anatolia de est. Intervenția
otomană a produs schimbări decisive în Europa, fiind un factor important în
ascensiunea monarhiilor naționale (de exemplu: Franța) și în răspândirea
protestantismului în Europa, pe care îl sprijineau vorbindu-se la un moment dat chiar
de calvin-turcism. Sultanul a sprijinit principi creștini pentru a-și păstra tronul, iar în
același fel și-a făcut vasali, care plăteau tribut, jurau credință și își trimiteau un fiu
ca ostatec la musulmani. Inițial, otomanii nu au prevăzut succesul pe care urmau să
îl aibă în de-a lungul campaniilor pe care urmau să le realizeze.
Una dintre problemele centrale ale istoriei otomane este felul în care Osman
Gâzî a ajuns de la un mic șef de triburi al turcomanilor seminomazi, luptând la
frontieră, fondatorul dinastiei otomane. Tradiția a creat o origine legitimă a
autorității lui Osman, conform căreia celebra victorie din 1302 (Baphaeon) i-a adus
titlul de bey și însemnele tradiționale ale autorității (mantie, steag, cal și tobă). În
realitate, fiul său Orhan este adevăratul întemeietor al dinastiei, căci a purtat titlul de
sultan și a bătut primele monede otomane.
Următorii sultani au consolidat dinastia otomană, luând titluri precum „cel
mai mare sultan” (Murad), „sultan al teritoriilor bizantine” (Bayezid I), prin

2
anexarea de noi teritorii precum Siria, Egipt, Arabia, astfel încât lumea musulmană
i-a privit pe musulmani ca pe singura putere în stare să îi apere de atacurile creștine.
Ascensiunea la tron era dificilă, înregistrându-se de-a lungul istoriei otomane
numeroase lupte fratricide, amenințarea continuă a războiului civil și inventarea
sistemului prin care frații sultanului erau închiși în cuști (kafes), însă condițiile
generale care îi permiteau unei persoane să devină sultan erau acelea de a fi de sex
masculin, major și sănătos psihic. Sultanul trebuia să fie drept, conducând poporul
pe calea seriatului, fiind just cu supușii, prevenind abuzurile asupra celor slabi și
apărând statul de dușmani.
Cu toate acestea, otomanii vor domina timp îndelungat lumea. Se știe ca
“istoria imperiului otoman se întinde pe o perioadă de 600 de ani și pe trei
continente. În toate țările aflate la un moment dat, pentru perioade diferite, sub
stăpânirea statului otoman, moștenirea acestea dăinuie și astăzi, dar sub diferite
forme în funcție de zonă și de contextul istoric specific. În principiu, putem vorbi de
patru zone ale moștenirii otomane: lumea arabă, Balcanii, țările românești și,
bineînțeles, Turcia.”
O imagine succintă și corectă despre etapele extinderii Imperiului Otoman o
oferă următorul citat: “În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea,
Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părți din Africa de Nord,
Balcanii și Caucazul, adică o suprafață de circa 19.9 milioane de km². El a
întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de
succesorii Profetului. Instituția califatului a devenit din primele secole de existență
o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul
lumii islamice. Otomanii se extind incredibil de mult între 1453 și 1566. Aceasta a
fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman.”
În secolul XV centrul comercial de greutate din lumea musulmană s-a deplasat
către vestul Anatoliei, ca urmare a căderii Imperiului Ilhanid și a ridicării otomanilor.
Bursa, centrul comercial și politic al Imperiului Otoman în secolul XIV a devenit cel
mai important oraș comercial al Anatoliei, iar la baza prosperității sale a stat
comerțul cu mătasea persană. Alepul a fost la rândul său un important centru
comercial, rivalizând cu Bursa, iar când otomanii au cucerit acest oraș au intrat în

3
posesia unor rute comerciale foarte importante. Ruta comercială indiană a fost
productivă pentru otomani, căci a existat un schimb activ de bunuri indiene cu
negustori europeni pe piețele orașelor Istanbul, Bursa, Cairo, Alep. Marea Neagră a
fost o zonă importantă pentru economia otomană, căci a reprezentat o parte integrată
a dezvoltării Imperiului, comercializându-se în această mare grâu, pește, păcură și
sare. Datorită intereselor economice, otomanii au avut legături cu genovezii,
venețienii și cu alte puteri comerciale ale vremii, iar comerțul a avut ca rezultat
dezvoltarea orașelor din imperiu.
Viața socială a imperiului a fost concentrată mai ales în orașe, unde breslele
și negustorii aveau un rol foarte important iar rețelele de drumuri și căile de
comunicații au animat permanent viața locuitorilor. Activitățile publice au fost
preluate de stat, iar autoritățile au întreprins acțiuni care au modificat structura
populației urbane, transferând populații de alte etnii în marile orașe otomane, astfel
încât economia a prosperat datorită evreilor și a negustorilor străini aduși din alte
regiuni cucerite.
Dezvoltarea capitalei otomane a fost realizată inclusiv de construirea
centrelor urbane (imaret) care au înzestrat orașele cu piețe și servicii publice. Acest
centru urban era un complex de instituții (moscheii, spitale, hanuri, instituții de
învățământ) care erau întemeiate de vaik-uri (fundații autonome administrativ și
financiar). Breslele, conform unor reguli și reglementări precise, recunoșteau
autoritatea supremă a sultanului, fiind organizații economice, consolidate prin
puternice legături sociale.
În Imperiul Otoman cultura se baza pe științele caligrafice, orale, intelectuale
și spirituale, la care se adăuga religia islamică, iar desăvârșirea unui învățăcel era
absolută doar după ce studiase toate științele, căci acestea se completează reciproc,
ceea ce făcea ca persoana care se dedica unei singure științe să fie departe de
adevărul divin. Instituțiile educaționale otomane se numeau „medrese” și erau
ierarhizate, variind de la cele de rang inferior, la cele „interioare” în care studiau cele
mai importante persoane din imperiu.
Puternica influență religioasă a îngrădit primatul rațiunii, promovând idei
conform cărora tot ceea ce se întâmplă își are izvorul în voința lui Allah, iar rațiunea

4
e doar un auxiliar în serviciul religiei. Totuși asta nu a împiedicat apariția
numeroaselor biblioteci, a tipăririlor (doar cărțile religioase nu au fost inițial tipărite
pentru că acest lucru era considerat păcat), iar unii erudiți musulmani au fost
enciclopediști vestiți.
Paralel cu științele raționale, s-a dezvoltat un misticism religios, care a devenit
periculos în condițiile în care autoritățile imperiului aflate sub influența sa au luat
măsuri împotriva tuturor persoanelor și lucrurilor care afectau credința (dansul,
muzica) . Lumea otomană a cunoscut şi o formă de cultură care acoperea domeniul
religios prin persoane care promovau forme eretice ale Islamului derivate din
credințe șamaniste și adaptate la structura socială tribală.
Dreptul otoman al popoarelor era un ansamblu de norme care ghidau relațiile
internaționale ale imperiului, reglementând pacea, războiul, drepturile şi obligațiile
străinilor şi statutul nemusulmanilor din interiorul şi din exteriorul Imperiului
Otoman. Au fost utilizate în principal un drept religios (aşa-zisul drept canonic, fiind
comun tuturor popoarelor musulmane, realizat prin interpretarea Coranului şi
Sunnei) şi un drept laic (numit dreptul cutumiar şi civil, care se baza pe cutumă,
jurisprudență, reglementările sultanele reportându-se la ansamblul lumii islamice).
Izvoarele care stau la baza dreptului otoman al popoarelor sunt şeriat-ul (legea
sfântă), Kanun-ul (dreptul civil), Adet-ul (obiceiul) şi Ahdnâme (tratatul). Prin legea
sfântă otomanii legitimau acțiuni militare, politice sau diplomatice în legătură cu
nemusulmanii, iar prin dreptul civil erau concretizate în scris legile emise de sultan,
confirmarea pe plan intern a unui tratat încheiat cu nemusulmanii, abrogarea sau
întărirea unui obicei, etc. Normele juridice de drept intern sau internațional cu
caracter oral, seria de practici cutumiare moștenite din lumea turcică și-au găsit
legitimitatea în Adet (obiceiul), în timp ce izvorul juridic prin care se puteau institui
raporturi bilaterale între sultan și un principe creștin se baza pe Ahdnâme. Deși cel
puțin o parte a dreptului otoman nu a fost creat de o realitate istorică, ci a fost
creatorul acestei realități (de exemplu, cum au fost create cutumele care s-au născut
din obicei), uneori a apărut o discrepanță îngrijorătoare între practică şi ceea ce era
indicat de ideologia islamică.

5
 Conform tradiției musulmane, lumea se împarte în „Casa războiului” și
în „Casa Islamului”, realizându-se în acest fel o linie clară de separare între
musulmani (considerați credincioși) și nemusulmani (considerați necredincioși), iar
aducerea celor din urmă în „Casa Islamului” reprezintă scopul războiului sfânt pe
care musulmanii trebuia să îl poarte neobosiți. „În limbile europene cuvântul Jihad
se traduce prin "război sfânt". În fapt, termenul semnifică în araba "efort spre un
scop determinat". Expresia completa este djihad fi sabil Allah, ceea ce înseamnă
"efort pe calea lui Dumnezeu". Aceasta semnificație generală are in vedere orice
întreprindere lăudabila care vizează propagarea islamului in lume, acoperind
inclusiv noțiunea de război sfânt”.
Jihadul purtat cu infidelii din „Casa războiului”, cu supușii tributari rebeli și
cu apostații era considerat legitim, semnificând efortul pe care musulmanii îl
depuneau pentru afirmarea Islamului, efortul depus pe calea lui Allah, nu numai
acceptat, dar și recomandat de unele versete din Coran. Ideologia complexă creată
în jurul conceptului de Jihad a clasificat războiul sfânt în patru categorii, și anume
Djihadul cu propria persoană, cu necredincioșii, cu păcătoșii și cu diavolii, această
clasificare arătând omniprezența conflictului dintre musulmani și tot ce ar putea
atinge religia islamică, ei având mereu la îndemână în acest fel pretextul de a se lupta
și supune noi popoare nemusulmane.
Adoptat încă din vremea califatului arab, se pare ca Jihadul nu a fost niciodată
un fenomen pur religios, în schimb a fost un instrument folosit din plin de clasa
politică din statele musulmane pentru a legitima cuceririle, politica de forță și uneori
politica defensivă. Încă de la început, sultanii au asumat odată cu ideologia de Djihad
și sarcina de conducere a acestuia, în timp ce supușii care mergeau la război aveau
perspective variate: puteau învinge și fi părtași la pradă, ori puteau muri (devenind
în acest fel locuitori ai Raiului), de aceea în situații de restriște. Djihadul devenea o
„obligație individuală” de la care un musulman nu se putea retrage foarte ușor. În
aceste condiții prada era un bun stimulent pentru soldați, iar dacă poporul sau
comunitățile nemusulmane vizate nu răspundeau prin supunere somațiilor religioase
și politice, războiul era considerat legitim.
Există în Islam un drept al păcii care presupunea anularea totală a Djihadului
ca stare de război între „Casa Islamului” și „Casa războiului”, doar atunci când toți

6
necredincioșii aveau să fie convertiți la Islam, iar supremația Islamului era
recunoscută de către nemusulmani, proces pe parcursul căruia „Casa războiului”
urma să se diminueze până la dispariție. De aici rezultă că între cele două Case exista
o stare permanentă de război care nu putea fi anulată decât în cazul convertirii la
Islam sau acceptării unui tribut permanent, caz în care nemusulmanii deveneau
supuși protejați. Aceștia erau considerați inițial cetățeni de clasa a doua sau supuși
de rangul doi ai Imperiului Otoman, dar cu timpul ia naștere conceptul de egalitate,
frăție și unire între toți supușii sultanului. Dreptul otoman al popoarelor permitea
încheierea unei păci cu un principe nemusulman, dar era necesar ca aceasta să nu
contravină nici Coranului și nici intereselor imperiului, motiv pentru care au și
existat situații în care tratatul a fost anulat.
Musulmanii au acceptat să încheie tratate de pace temporară în special atunci
când se aflau în stare de inferioritate militară și doreau să evite distrugerea totală a
armatei sau să câștige timp pentru reîmprospătarea forțelor. Fie ele „legăminte de
protecție tributară”, ”armistiții“, ”angajament reciproc“ sau capitulații, acestea au
fost actele prin care se dovedește că în Islam a existat un drept al păcii, care a stat,
desigur, în slujba musulmanilor.
Regimul negustorilor străini în Imperiul Otoman a luat naştere în urma
necesităţii schimburilor de mărfuri, a folosirii vechilor drumuri şi pieţe comerciale
de către negustorii creştini. Astfel, au fost momente în care interesele comerciale au
putut determina sau cel puţin au grăbit negocierile pentru încheierea păcii, ceea ce a
făcut ca între starea de pace şi comerţ să existe o interdependenţă, iar însuşi războiul
nu a eliminate total negoţul.
Tratatele de pace şi comerţ încheiate de otomani cu statele europene, legile
consulare şi normele cutumiare au dat naştere cu timpul acestui regim al negustorilor
străini, iar la baza acestui regim a stat principiul medieval al personalităţii legilor
prin care străinii aveau dreptul de a trăi în conformitate cu propriile legi în funcţie
de originea sau de etnia lor. Privilegiile comerciale acordate de sultanii otomani
purtau numele de capitulaţii şi acordau negustorilor nemusulmani libertatea de
mişcare, navigaţia, protecţia vieţii şi a mărfurilor, moştenirea, rezidenţa, dreptul la
comerţ . În situaţiile speciale în care musulmanii intrau în război cu ţări europene,
capitulaţiile prevedeau ca negustorii străini sa poată părăsi imperiul în siguranţă.

7
 Dreptul otoman al popoarelor include şi reglementări cu privire la Ţările
Române, în condiţiile în care, slăbite de luptele interne şi de ineficacitatea alianţelor
militare din care au făcut parte, acestea vor accepta supunerea în faţa otomanilor şi
plata tributului. Iniţial, Dunărea a fost privită ca o graniţă între „Casa Islamului” şi
„Casa războiului”, însă după expediţiile sfinte purtate contra spaţiului românesc,
tradiţia românească a numit „închinare”, acceptarea tributului şi supunere faţă de
Poartă a voievozilor munteni, moldoveni şi transilvăneni . Astfel, procesul
închinării a început încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, după care alţi voievozi
precum Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare, Ioan Zapolya, pentru a menţiona decât
trei dintre conducătorii românilor care s-au supus. Dacă legămintele cu musulmanii
sunt încălcate, iar tributul încetează a mai fi plătit, domnii români sunt consideraţi
“duşmani”, ”rebeli”, iar razboiul sfânt este reluat.
Geneza Imperiului otoman, ideologia sa religioasă, reglementarile juridice şi
conceptul de jihad, legăturile sale comerciale cu ţările nemusulmane şi elementele
culturale pe care s-a fondat sunt câteva puncte cheie care, dacă sunt înţelese corect
vor oferi o vitiune diferită, mult mai obiectivă, celui care doreşte să înţeleagă
raporturile româno-otomane. Este cert că istoria este un vast domeniu de cercetare,
care presupune teze, dar şi mai multe ipoteze. Totuşi, rămâne unul dintre cele mai
interesante domenii ale vieţii şi de aceea merită timpul şi tuşul care i-au fost dăruite
de-a lungul timpului.