Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CLUJ-NAPOCA
Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la
Distanţă
Specializarea : Asistenţă Socială
INTRODUCERE ÎN
ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI
DEONTOLOGIA PROFESIEI
ANUL I
C.F.C.I.D
Cluj-Napoca
2018
3
Maria Roth, Adina Rebeleanu
4
Programa analitică
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Adina Rebeleanu Introducere în asistenţa socială şi
deontologie profesională
Birou: Bdul 21 Decembrie 1989, nr. 128- Codul cursului : ALR 2104
130
Descrierea cursului:
Formarea bazei teoretice şi practice în domeniul asistenţei sociale. La absolvirea cursului
studenţii vor putea demonstra următoarele:
- S-au familiarizat cu valorile şi specificul activităţilor de ajutor în favoarea
individului,
- Inţeleg şi respectă determinările culturale şi îşi proiectează analiza şi intervenţia
respectând valorile individului,
- Analizează sistemul de asistenţă socială din perspectiva nevoilor clienţilor.
- Studenţii înţeleg rolurile asistetului social şi rolul asistenţei sociale în societate
(https://youtu.be/naIDU9wrA_w)
Sarcinile cursantului:
1. rezolvarea tuturor exerciţiilor din manual
2. consultarea bibliografiei
3. redactarea unui referat ştiinţific individual pe una dintre cele cinci teme
posibile (prezentate mai jos):
definiţia asistenţei sociale, obiectivele şi rolul ei în societate- cu folosirea bibliografiei
conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
relaţia dintre nevoi şi drepturi în asistenţa socială - cu folosirea bibliografiei conform
criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
5
relaţia dintre sociologie, psihologie, antropologie şi asistenţă socială - cu folosirea
bibliografiei conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
valorile şi principiile etice ale asistenţei sociale- cu folosirea bibliografiei conform
criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
teorii în asistenţa socială
2. Clienţi, nevoi şi resurse. Forme ale asistenţei sociale: asistenţa socială preventivă,
asistenţa socială de remediere, ajutorul social mandatat versus ajutorul social
nemandatat.. Relaţia nevoi – resurse în asistenţa socială. Cauzalitatea problemelor
sociale. Unicitatea asistenţei sociale. Relaţia nevoi – resurse în asistenţa socială. Relaţia
de asistenţă socială.
Bibliografie:
Obligatorie:
Egan, G., (1994), The Skilled Helper, Pacific Grove, California
Howe, D. (2001), Introducere în asistenţa socială, Bucureşti, UNICEF
Miley, Krogsrud M., OMelia, M., DuBois, B (2006), Practica asistenţei sociale, Ed.
Polirom, p.23-44, 77-104
Neamţu G. (2016). Enciclopedia asistenţei sociale, Iaşi: Polirom
Nistor, G. (2013) Etica şi valori în practica consilierii în asistenţa socială, Dumitraşcu, H.
(coord.) Consilierea în asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, p:17-40
Payne, M.(2011) Teoria modernă a aistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p:23-60, 163-181
6
Roth, M., Rebeleanu, A. (2007), Asistenţa socială. Cadrul conceptual şi aplicaţii
practice, Presa Universitară Clujeană, p.38-41, 50-52, 61-67, 105-121, p.129-164, 242-
248
Codul deontologic al profesiei de asistent social nr.1/2008, publicat în Monitorul Oficial
Partea I nr. 178/6 martie 2008
Roth-Szamoskozi, M. (2003), Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, p: 7-150
Şoitu, D.(2013) Formarea viitorilor asistenţi sociali, în Dumitraşcu, H. (coord.)
Consilierea în asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, p: 43-64
Opţională
Alexiu, M (2011), „Valori şi faze ale acţiunii sociale”, în Neamţu, G.(coord.) Tratat de
asistenţă socială, Ed. Polirom, p.533
Alexiu, T.M. (2011) „Teorii şi aplicaţii în asistenţa socială”, în Neamţu, G., Tratat de
asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:331-406
Bocancea, C. (2011), “Dimensiunea contextuală a asistenţei sociale”, în Neamţu, G.,
Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p: 75-131
Brill, N. (1990). Working with People, Longman, Forth Edition
Buzducea, D. (2005), Aspecte contemporane în asistenţa socială, Polirom, Iaşi, p: 17-70,
113-118, 131-144
Compton, B.R., Gallaway B. (1989). Social Work Processes, Wadsworth Inc.
Culley, S., (1991), Integrative counselling skills in action, Ed Sage Publications
Hurubean, A. (2011), „Investigare şi intervenţie în asistenţa socială individuală” în
Neamţu, G. (coord.), Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, p.503-
De Robertis, C., (1998), Methodologie de l’intervention en travail social, Editions
Bayard, Paris
De Robertis, C., (1998), Le contract en travail social, Editions Bayard, Paris
Hoffman, K.S.& Salle, A.S. (1994). Social Work Practice, Allyn & Bacon.
Miley, Krogsrud M., OMelia, M., DuBois, B (2006), Practica asistenţei sociale, Ed.
Polirom, p.191-222
Muchielli, R., (1991), L entretien face a face dans la relation d aide, ESF, Paris
Neamţu, G. (2011) „Introducere în teoria aistenţei sociale”, în Neamţu, G., Tratat de
asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:271-302
Payne, M.(2011) Teoria modernă a aistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi,
Roth, Rebeleanu A., (2011) „Modele teoretice în asistenţa socială”, Neamţu, G., Tratat
de asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:303-328
Stan, D. (2011), “Fundamentarea asistenţei sociale în spaţiul românesc”, în Neamţu, G.,
Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:31-72
7
acces la imprimantă, pentru realizarea temelor, acces la echipamente de
fotocopiere
Formele de evaluare:
- Referat ştiinţific (4 - 6 pagini, Times New Roman, caractere 12, Word, la 1,5 rânduri),
din care să reiasă prelucrarea bibliografiei recomandate 20% din notă
- Teme pe parcursul semestrului 30%
- Evaluare prin test grilă 50%
8
Recomandări pentru o participare efectivă la formarea proprie
Formarea profesională presupune în mod obligatoriu studiu individual şi disponibilitate
spre autoformare, pe lângă cunoştinţele şi deprinderile dobândite în cadrul cursurilor şi
seminariilor de formare/perfecţionare profesională. Pentru o participare efectvă la
autoformarea dumneavoastră vă sugerăm câteva sfaturi:
Când aveţi o întrebare, puneţi-o!
Nu vă simţiţi stingheriţi să oferiţi exemple!
Cereţi un exemplu dacă nu vă este clară o problemă!
Căutaţi modalităţile prin care puteţi aplica în munca dvs. cunoştinţele teoretice şi
deprinderile practice discutate şi exersate în cadrul seminariilor/aplicaţiilor practice!
Fiţi sceptici - nu acceptaţi toate lucrurile pe care le auziţi!
Nu încercaţi să dezvoltaţi o problemă numai pentru a-i dovedi persoanei care conduce
seminarul că nu are toate răspunsurile! Nu le are!
Nu vă imaginaţi că toate subiectele sau temele prezentate vor fi în egală măsură
relevante pentru formarea dvs. practică!
Nu vă mulţumiţi cu informaţiile şi sugestiile primite la seminarii sau cursuri!
Citiţi bibliografie suplimentară şi fiţi şi autodidacţi! Asistenţa socială este un domeniu
care cere creativitate şi perfecţionare continuă!
Scopul evaluării:
Sistematizarea informaţiilor obţinute
Relevarea importanţei acestor informaţii pentru formarea profesională
Exersarea abilităţii proprii privind expunerea punctului de vedere şi a deprinderii de a
emite sugestii în scopul perfecţionării profesionale
2. Activitatea de astăzi
mi-a fost
utilă pentru că ...........................................................
nu mi-a fost
9
Unitatea tematică 1.
Obiective:
- studentul se va familiariza cu conţinutul aistenţei sociale, ca activitate profesională
- sunt prezentate sintetic principalele momente în profesionalizarea asistenţei sociale
- studentul va înţelege rolul aistenţei socuale în societatea contemporană
Deşi activităţile prin care se oferă altora ajutor au o lungă istorie, considerăm că
asistenţa socială profesională are ca precedesor acţiunile de caritate din secolul al XIX-
lea. Ne vom referi în continuare la câteva repere principale care au marcat desprinderea
asistenţei sociale de acţiunile clasice de caritate: mişcarea settlement a reformiştilor
sociali şi formarea Societăţii Organizaţiilor de Caritate (Charity Organization Society -
COS).
Primul aşezământ social a fost constituit în Londra, în anul 1884. Reverendul
Samuel Barnett a închiriat o clădire într-o zonă suburbană pentru a crea un centru
comunitar. Bogatele programe sociale organizate aveau menirea să contribuie la
dezvoltarea deprinderilor de viaţă şi de educaţie familială a celor din clasele sociale
sărace şi la formarea spiritului de comunitate în această zonă. Această clădire este
Toynbee Hall şi a constituit un model pentru extinderea mişcării aşezămintelor sociale.
Reverendul a invitat studenţii universităţilor să participe la activităţile organizate în
favoarea celor săraci, promiţând pe această cale o mai bună cunoaştere a realităţilor
sociale. Ulterior, universităţi şi biserici au fost adesea implicate în constituirea unor astfel
de aşezăminte sociale.
COS a fost fondată de Thomas Chalmers în Anglia, ca o instituţie de caritate pentru
ocrotirea săracilor. Organizaţiile de caritate se bazau pe activitatea voluntarilor, denumiţi
“vizitatori prietenoşi” (friendly visitors). Aceştia aveau sarcina să evalueze nevoile şi
capacităţile celor săraci care apelau la ajutor, să facă solicitări pentru asistarea nevoilor
lor şi, cu resursele obţinute, să asigure îngrijirea lor de lungă durată. Primul COS a fost
fondat în 1869, în Londra, după care s-a extins ca o reţea în Statele Unite.
10
Dacă aşezămintele sociale sunt considerate precursoarele muncii sociale
comunitare, atunci e evident că COS este la baza serviciilor profesionale de ajutorare a
indivizilor şi familiilor. Pe măsură ce reţeaua COS devenea o internaţională, în cadrul ei a
pornit un proces de instituţionalizare, care a contribuit la profesionalizarea activităţii. Au
apărut primii angajaţi plătiţi, care s-au ocupat de organizare şi administraţie, iar apoi a
apărut nevoia de instruire a voluntarilor. Astfel, angajatul plătit trebuia să cunoască mai
mult decât organizarea ca atare a activităţilor de caritate. El trebuia să fie informat în
domeniul ştiinţelor sociale, să fie capabil să îndrume activitatea voluntarilor şi să le ofere
acestora ajutor. In esenţă, el avea nevoie de o calificare specială.
Deci, pentru ca aceşti angajaţi ai societăţii de caritate să-şi poată desfăşura
activitatea într-un mod profesional, a fost necesară crearea sistemului educaţional în acest
domeniu, precum şi elaborarea metodologiei activităţilor de ajutor social.
În aceste două importante faze ale devenirii profesiei de asistenţă socială,
americanca Mary Richmond a avut o contribuţie importantă, prin faptul că ea a iniţiat în
1898 primul curs de formare în asistenţă socială. De asemenea, prin cartea “Diagnosticul
Social” (Richmond, 1917), ea a oferit prima descriere a metodologiei muncii de ajutor
social.
La începutul acestui secol au început să fie angajati asistenţi sociali în spitale. In
1905, Richard Cabot, directorul spitalului Massachusets din Boston, a fost primul care a
angajat asistenţi sociali; ulterior, tot mai multe spitale au angajat asistenţi sociali, mai ales
în departamentele de psihiatrie.
Pentru ca asistenţii sociali să se poată afirma în spitale ca profesionişti, apţi de
colaborare cu echipa medicală, a fost nevoie ca ei să poată comunica într-un limbaj
ştiinţific comun cu cel al medicilor. Cadrul conceptual comun a fost creat de psihanaliză,
care s-a dezvoltat foarte rapid în prima perioadă a secolului.
Un alt factor important este că psihanaliza, ca teorie ce explică comportamentul
uman, i-a ajutat pe asistenţi sociali în înţelegerea clienţilor. Modul de gândire al
psihanalizei, aşa cum a apărut de prima dată în asistenţa socială psihiatrică, şi-a pus
amprenta ulterior pe întreaga teorie a asistenţei sociale, fiind la baza acesteia.
Procesul de apariţie a teoriilor proprii ale asistenţei sociale a parcurs, pe plan istoric,
mai multe stadii, pe care aici le vom trece în revistă pe scurt, urmând fazele descrise de D.
Howe (1997):
Primele reflecţii de asistenţă socială de la începutul secolului erau mai mult studii de
caz şi investigaţii ale unor probleme sociale comunitare, care aveau ca scop fundamentarea
unei intervenţii. Rolul concepţiei teoretice era redus, pentru asistenţii sociali era în primul
rând important să strângă date necesare intervenţiei, nu să elaboreze teorii.
A doua fază de dezvoltare a fost marcată de momentul în care exista deja o concepţie
teoretică privind apariţia problemelor sociale preţuită de către asistenţii sociali pentru
valoarea ei explicativă, anume psihanaliza. Ca discipoli ai unor şcoli de asistenţă socială de
sorginte psihanalitică, cauzele problemelor sociale erau considerate a fi de ordin psihologic,
care puteau fi depăşite printr-o autocunoaştere (analiză) aprofundată a propriilor determinări
psihologice. Deşi această concepţie a dus la dezvoltarea unei practici larg răspândite de
psihiatrie clinică, terapeutică, spaţiul teoretic al profesiei era încă incomplet acoperit, dat
11
fiind că multe din problemele individuale aveau ca origine situaţia socială - individuală,
familială sau a grupului de apartenenţă rămâneau insuficient interpretate.
A urmat faza şcolii diagnostice şi funcţionale (M. Richmond), care a însemnat
situarea relaţiei de asistenţă pe un plan nou, al respectării clientului, recunoscând necesitatea
lucrului împreună cu clientul şi nu doar pentru client. Pentru şcoala diagnostică, promotorul
schimbărilor era asistentul social, care evalua problema şi prescria planul de tratament
pentru asistat. In şcoala funcţională, punctul nodal al schimbărilor era clientul însuşi, iar
asistentul social era facilitatorul schimbărilor.
După anii 60 a urmat o explozie în dezvoltarea unor concepţii teoretice diverse în
asistenţa socială, care s-au concretizat într-un mare număr de tehnici specifice profesiei, dar
de inspiraţie teoretică diversă (analitică, behavioristă, tranzacţională, intervenţie în criză
etc.). Aceasta a fost faza de achiziţie în asistenţa socială, care a însemnat un mare avans în
metodologia de lucru cu clienţi de diferite vârste şi diferite problematici. Ca urmare s-au
strâns numeroase cunoştinţe şi date despre problemele sociale şi modalităţile lor de
rezolvare, care au dat naştere la reflecţii pentru sistematizarea datelor şi verificarea
metodologiilor proprii asistenţei sociale. Această fază de acumulare a condus în lumea
occidentală la apariţia unui larg evantai de servicii care, pe baza cunoştinţelor acumulate, să
răspundă marii varietăţi a problemelor sociale şi de nevoi ale unor categorii foarte diverse de
populaţie vulnerabilă.
A şasea fază, în anii 70, a fost cea de încercare de unificare a teoriilor din asistenţă
socială, pe baza fixării unor scopuri şi a unor obiective comune, care se referă la mai buna
adaptare a asistaţilor la cerinţele vieţii sociale. S-au conturat astfel o serie de concepte
centrale şi unificatoare pentru asistenţa socială, ca cel de ecosistem, care fixează cadrul de
analiză a problemelor asistatului la sistemul social din care face parte. Această teorie
integratoare a fost concepţia sistemică. La fel ca în alte ştiinţe, teoria sistemică nu a reuşit să
înlăture dezvoltarea teoriilor şi practicilor specifice, în special a celor centrate pe client, şi
care valorifică experienţa personală subiectivă.
Perioada a şaptea, o nouă treaptă în dezvoltare, este acea a clasificării teoriilor.
Cercetătorii caută criterii de clasificare şi paradigmele cuprinzătoare care definesc orientările
teoretice într-o anumită perioadă social-istorică. În perioada anilor 70', Leonard (1975), a
surprins dimensiunea obiectivitate-subiectivitate ca fiind cea care diferenţiază în mod
prioritar concepţiile teoretice. În funcţie de această dimensiune a descris două paradigme
fundamentale, foarte diverse, care tind spre polul subiectivităţii sau cel al obiectivităţii:
a) paradigma ştiinţelor fizice, care tinde spre o cât mai mare obiectivitate în orice
demers ştiinţific. Ea impune în ştiinţele sociale necesitatea derulării cercetărilor ştiinţifice
conform cu standardele măsurării exacte şi ale verificării rezultatelor, prin metode riguros
exacte, riguros demonstrabile. Datorită complexităţii sistemelor social-umane, dezideratul
obiectivităţii, pe cât de important, este tot atât de greu de atins, chiar cu mijloacele
cercetărilor cantitative şi ale prelucrării statistice. Numărul mare de factori care influenţează
un fenomen social face ca evoluţia sa să fie greu de prevăzut, chiar şi în condiţiile în care
cercetătorii tind la obiectivitate maximă.
b) paradigma ştiinţelor umane, care accentuează influenţa subiectivităţii
personalităţilor care elaborează concepţiile teoretice asupra conţinutului acestora.
Subiectivitatea se referă la valorile personale ale celor care construiesc sisteme teoretice,
valori care poartă amprenta situaţiei sociale şi a evoluţiei personale a autorilor.
12
Burrell şi Morgan (1979) au adăugat o altă dimensiune semnificativă pentru ştiinţele
socio-umane, anume cea a stabilităţii-schimbării. În funcţie de specificul lor, concepţiile
teoretice pot susţine în primul rând ideea stabilităţii sociale sau ideea schimbării sociale. In
funcţie de această diferenţiere, se constituie:
c) paradigma stabilităţii, care cuprind acele puncte de vedere teoretice care analizează
fenomenele sociale prin prisma valorii lor de menţinere a ordinii sociale existente.
d) paradigmei schimbării sociale, care cuprinde concepţiile ce se axează mai mult pe
dinamica schimbărilor socială şi pe nevoia de schimbare.
Pentru asistenţa socială aceste paradigme sunt uşor vizibile şi conturează modele
foarte diferite de abordare a analizei proceselor sociale şi mai ales a intervenţiei sociale.
Combinarea celor două dimensiuni amintite: stabilitate-schimbare şi obiectivitate-
subiectivitate duce la conturarea, după David Howe, a următoarelor concepţii teoretice de
bază în asistenţa socială:
Umanismul radical, atitudine ştiinţifică descrisă de autorul amintit ca fiind marcată de
dimensiunile de subiectivitate şi schimbare, care au ca rezultat producţii teoretice prin care
se tinde la trezirea conştiinţei societăţii în raport cu problemele sale sociale. In această
paradigmă se regăsesc concepţii diverse care îmbină politicul cu umanismul şi cu exigenţele
morale.
Interpretativismul, orientare marcată de dimensiunile de subiectivitate şi stabilitate,
care se distinge prin străduinţa de a descoperi şi de a evalua semnificaţia fenomenelor
sociale şi psihosociale, precum şi efectul lor asupra oamenilor.
La întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi stabilitate se găseşte funcţionalismul,
considerat de Howe pe bună dreptate ca a orientare ce grupează concepţiile teoretice
destinate deservirea ordinii existente în societate, prin îmbunătăţirea modului ei de
funcţionare, prin menţinerea sistemului şi a structurilor sale şi reducerea efectelor sale
destabilizatoare.
Structuralismul radical apare la întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi
schimbare, cuprinzând concepţiile care analizează structurile sociale din punctul de vedere
al schimbărilor sociale care le-au produs şi care se vor produce. Din această perspectivă
societatea, la fel ca şi natura, presupune structuri (sociale) a căror funcţionare nu este
întotdeauna mulţumitoare şi care poate fi schimbată de către oamenii înşişi. Astfel oamenii
pot deveni actorii propriei lor societăţi, iar acţiunile colective, comunitare, instrumente de
lucru în vederea schimbării societăţii, a democratizării ei. Preluate de un grup de oameni,
problemele personale devin probleme publice, iar acţiunea comună conduce la descoperirea
de noi resurse şi noi posibilităţi de schimbare.
Bibliografie:
Burrell G. şi Morgan G. (1979) Sociological Paradigms and Organizational Analysis,
London: Heineman.
Howe D. (1997) Introducere în asistenţa socială, Bucureşti, UNICEF.
Leonard P. (1975) Explanations and Educations in Social Work, British Journal of Social
Work, vol.V nr.3.
13
Lectură recomandată
Payne, M. 2011, Teoria modernă a asistenţei sociale, Iaşi: Polirom, p.23-45
(Capitolul 1. Construirea teoriei asistenţei sociale)
Asistenţa socială funcţională este una dintre condiţiile bunului mers al unei societăţi
democratice, dat fiind că ea desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri,
activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor,
comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor
motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, mu au, prin
mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea de a conduce un mod de viaţă decent.
14
Asistenţa socială:
promovează sau reface o interacţiune reciproc benefică între indivizi şi societate,
în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi familial, cât şi la nivel
de grup şi comunitar
reciprocitatea legăturilor interpersonale este una din caracteristicile asistenţei
sociale, dat fiind că ceea ce încearcă ea să facă este să includă pe cei aflaţi la marginea
societăţii prin practici care le asigură îngrijire, dobândirea unor bunuri ncesare şi
împărtăşirea sentimentelor (B. Jordan, 1997).
indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor
persoane, mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi
resurse pentru realizarea potenţialităţilor şi aspiraţiilor lor. Tot mediul social, cu marea sa
diversitate culturală este cadrul de intervenţie pentru asistentul social care oferă sprijin
pentru satisfacerea nevoilor umane, pentru înlăturarea distresului şi reducerea situaţiilor
dificile.
Indivizii trebuie sa contribuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor bunăstare,
precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul lor apropiat şi – prin extindere – la
bunăstarea generală a societăţii. Toate tranzacţiile specifice asistenţei sociale (folosim
termenul de tranzacţii deoarece în acest domeniu munca profesionistului se bazează pe
contracte de parteneriat cu asistaţii) trebuie să conducă la creşterea demnităţii, a
individualităţii şi a capacităţii de autodeterminare a asistaţilor. Asistenţa socială este o
formă de redistribuire a bunurilor, de solidaritate şi echitate socială. Totodată, prin scopul
ei de a restabili legăturile reciproce benefice dintre persoanele defavorizate şi societate,
ea întăreşte sistemul social existent, menţinând de fapt inegalităţile. Ambele aceste laturi
sunt permanent prezente în asistenţa socială, dar – în diferitele tipuri de practici – latura
de remediere a inegalităţilor şi cea de menţinere a ordinii de drept dobândesc ponderi
diferite.
Persoane defavorizate = persoane care prin statutul lor social, datorat stării
sănătăţii sau a celei familiale, nu se pot bucura de drepturile şi beneficiile pe care
societatea le asigură majorităţii membrilor săi.
15
Temă de reflexie
16
d. Dacă asistentul social îşi fixează drept scop să acorde ajutor unui individ,
unei familii sau unui grup, conform cunoştinţelor din teoria ecologică, el va
trebui să urmărească îmbunătăţirea relaţiilor acestuia (acestora) cu
celelalte subsisteme şi sisteme de care depinde integrarea sa (lor) socială.
Facilitarea interacţiunilor dintre indivizi şi celelalte persoane care trăiesc în
mediul din care face parte individul va contribui la o mai bună adaptare a
indivizilor la cerinţele mediului social şi va spori şansele dezvoltării
autonomiei clienţilor.
e. Un alt obiectiv al asistenţei sociale este influenţarea relaţiilor dintre
diferitele instituţii şi organizaţii implicate în activităţi de asistare, în sensul
unei mai bune colaborări dintre ele în favoarea clienţilor. Ne referim aici la
un rol important al asistenţei sociale, anume la rolul de coordonare şi mediere
a activităţilor de ajutor care ajung la clienţi şi la familiile lor de la diferitele
paliere. In lipsa unei astfel de coordonări se pot risipi eforturi care ar putea fi
utilizate mai eficient sau clientul se poate găsi în imposibilitatea de a se folosi
simultan de diferitele resurse.
f. Influenţarea politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau
măsuri care să conducă la un mai mare grad de echitate socială a cetăţenilor şi
să asigure o calitate mai bună a vieţii categoriilor defavorizate de populaţie.
Asistenţii sociali sunt adesea implicaţi în activităţi de militare pentru o
legislaţie care să acopere lipsurile constatate în domeniul politicilor sociale.
De exemplu, în perioada celor 14 ani de tranziţie de la dictatura comunistă la
democraţie, profesioniştii din organizaţiile neguvernamentale şi serviciile
sociale publice au militat pentru măsuri legislative în vederea protejării
victimelor violenţei domesticeşi a copiilor supuşi unor rele tratamente.
17
sărace, trebuie evaluate atât cele mai acute nevoi ale populaţiei, cât şi
resursele de ajutor existente în acea comunitate.
d. Identificarea unor surse de finanţare a serviciilor şi a programelor de sprijin
pentru categoriile de persoane dezavantajate social. Resursele financiare
provin, în general, fie de la stat, care – conform legislaţiilor internaţionale şi
naţionale din această epocă – are responsabilitatea asigurării nevoilor de bază
ale cetăţenilor ei, fiind un finanţator important al multor programe şi servicii
sociale, fie de la finanţatori privaţi. La rândul lor, serviciile sunt fie
guvernamentale, adică organizate de către autorităţile statului, fie
neguvernamentale, conduse de către organizaţii private, profesionale sau
caritabile, finanţate de obicei prin fonduri rezultate din diferite tipuri de
donaţii. Activitatea specifică de asistenţă socială poate fi îndeplinită fie de
profesionişti, fie de voluntari. Amploarea organizaţiilor private de asistenţă
socială şi a mişcărilor de voluntari exprimă importanţa pe care societatea
civilă o acordă problemelor sociale, felul în care este înţeleasă solidaritatea
societăţii faţă de persoanele aflate la periferia ei.
e. Evaluarea serviciilor şi a programelor sociale, pentru a aduna informaţii
privind eficienţa activităţilor de asistenţă socială. Aceste informaţii privind
succesul programelor pe care le desfăşoară sunt necesare profesioniştilor atât
pentru îmbunătăţirea metodelor şi a stilului lor de lucru, cât şi pentru
asigurarea continuităţii în finanţării acestei activităţi.
f. Atragerea atenţiei societăţii, a forurilor politice, dar şi a celor civice asupra
problemelor celor aflaţi în situaţii de risc. Prin acest rol, asistenţii sociali
contribuie la conştientizarea problemelor sociale. De exemplu, organizaţiile
active în România în ultimii 10-12 ani în domeniul protecţiei copiilor au atras
atenţia membrilor societăţii şi a guvernanţilor asupra abuzurilor comise
împotriva drepturilor copiilor şi necesitatea luării unor măsuri active pentru
apărarea acestora. Acelaşi lucru se poate spune şi despre organizaţiile active
în interesul persoanelor cu handicap, precum şi a celor în vârstă.
g. Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi
promovarea asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii
specializate de protecţie şi asistare (spre exemplu, însoţirea persoanelor adulte
sau a copiilor victime ale violenţei domestice în faţa tribunalului şi susţinerea
cauzei lor prin expertize profesionale).
h. Oferirea de sprijin, de consiliere, prin modalităţi de intervenţie individuală,
de familie sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare socio-
culturală şi economică a persoanelor aflate în situaţii dificile.
i. Dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi local
privind amploarea şi tipologia problemelor sociale şi a felului în care aceste
probleme sunt percepute în societate.
18
a. Nivelul individual, al unor persoane de diferite vârste, cum ar fi şomerii,
tinerii sau adulţii delincvenţi şi cei dependenţi de droguri, copiii care au
abandonat şcoala, cei neglijaţi sau supuşi unor abuzuri, cei rămaşi orfani, daţi
în plasament familial sau adoptaţi, persoane cu handicap senzorial, motor sau
psihic, persoane în vârstă, persoane care suferă de boli cronice sau acute
grave, toţi cei care au dificultăţi de adaptare la cerinţele sociale sau au nevoie
de diferite forme de protecţie socială.
b. Nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor ca membrii ai unei
familii, nu individual. De exemplu, anumite forme de ajutor financiar pentru
familii sărace se acordă acelora care au un venit mediu pe cap de familie sub
o anumită limită (şi nu în funcţie de criterii individuale cum ar fi starea de
sănătate a părintelui sau a copilului). Alte forme de ajutor familial tind la
restructurarea comunicării dintre membrii familiei, la formarea unor
deprinderi de rezolvare nonviolentă a problemelor din familie etc.
c. Nivelul interpersonal, sau de grup se referă la munca cu grupuri de
persoane având caracteristici şi scopuri comune, fie persoane defavorizate, fie
aflate în situaţii de risc din punctul de vedere al marginalizării, al abuzului de
substanţe, al rămânerii în afara câmpului muncii, al menţinerii sănătăţii etc.
d. Nivelul comunitar abordează problemele sociale cum ar fi lipsa locurilor de
muncă, lipsa resurselor culturale, problemele igienico-sanitare, conflictele
etnice şi altele prin mobilizarea resurselor şi a energiilor persoanelor din
comunitate în jurul unui scop comun.
Munca socială cu indivizii, cea în cadrul sistemului familial, cea cu grupurile şi cea
cu comunităţile îşi are – fiecare – specificul ei teoretic şi propria sa metodologie.
19
- Munca cu diferitele grupuri etnice (programe destinate creşterii ratei de alfabetizare
în comunităţile de romi, etc.)
- Asistenţa socială acordată şomerilor (facilitarea accesului la prestaţiile sociale
cuvenite legal, integrarea şomerilor în programe de conversie profesională, etc.)
- Asistenţa socială şi săracii (facilitarea accesului la prestaţiile sociale cuvenite legal-
venit minim garantat, ajutor pentru încălzire, etc., facilitarea accesului spre instituţii
care oferă suport persoanelor sărace- biserică, organizaţii neguvernamentale, etc.)
- Asistenţa sociala în şcoli (prevenirea absenteismului şi abandonului şcolar)
- Asistenţa socială în sistemul de sănătate (suport acordat bolnavilor care suferă de
afecţiuni terminale- asistenţa socială paleativă, consilierea persoanelor care necesită
asistenţă medicală şi nu cunosc organizarea actualului sistem de asigurări de sănătate,
etc.)
Observaţie
Enumerarea nu este exhaustivă
Sintetic, se pot descrie trei forme ale asistenţei sociale: asistenţa socială
preventivă, asistenţa socială de recuperare şi promovarea echităţii sociale.
Asistenţa socială preventivă este acea formă care vizează prevederea unor
fenomene sociale care s-ar putea produce în lipsa intervenţiei. Prin urmare, intervenţia în
această formă are loc înainte de a se constata apariţia unor disfuncţii sociale. Se
acţionează de regulă asupra grupurilor vulnerabile. Este cea mai eficientă şi ieftină formă
a asistenţei sociale.
Exemple:
prevenirea abandonului şcolar, prevenirea abandonării copiilor, planning-ul
familial, consilierea maritală, consilierea pre-pensionare, etc.
20
Lectură recomandată
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica
asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.23 – 44 (Capitolul 1. Practica
în asistenţa socială generală)
21
medici, psihologi, sociologi, asistente şi surori medicale, cadre
didactice etc.
12. Mediator Ajută două sau mai multe părţi implicate într-un conflict să ajungă
la înţelegere, compromis, rezolvare.
13. Supervizor de stagiu Supervizează personalul sau studenţii care i-au fost distribuiţi
pentru îndrumare
14. Formator/educator/ Instruieşte, formează sau asigură pregătirea altor prestatori de
instructor servicii, voluntarilor sau chiar a clienţilor
15. Negociator Stabileşte termenii în care un anume serviciu sau organizaţie poate
asigura un avantaj pentru clienţi.
16. Arbitru Examinează şi evaluează faptele şi ia decizii în unele situaţii
conflictuale.
17. Colectare de fonduri Popularizează serviciile sociale pentru a aduna fonduri în vederea
dezvoltării şi implementării de programe sau servicii.
18. Relaţii cu publicul Planifică şi desfăşoară activităţile de relaţii cu publicul în numele
agenţiei/ instituţiei/ profesiei
Rezumare
Definiția asistenței sociale se referă la o activitate profesională oriectată spre oferirea de
sprijin indivizilor, familiilor, grupurilor și comunităților, în scopul funcționării sociale
optime. Obiectivele și misuinea asistenței sociale vizează bunăstarea individului, familiei,
dar și a societății ca întreg. Rolurile asistentului social sunt multiple, domeniile și
categoriile de clienți diversificate.
Scop:
Studenţii vor putea conştientiza diversitatea domeniilor asistenţei sociale,
Exerciţiile vor permite familiarizarea studenţilor cu domeniul asistenţei sociale ca
şi activitate profesională, la diferite nivele de intervenţie.
Exerciţiul 1
Menţionaţi cinci domenii ale asistenţei sociale şi precizaţi nivelul de abordare al
problemelor pentru fiecare nivel.
Exerciţiul 2
Exemplificaţi funcţionarea obiectivelor asistenţei sociale pentru un domeniu al asistenţei
sociale la alegere.
22
Exerciţiul 3
Exemplificaţi asistenţa socială preventivă şi promovarea echităţii sociale.
Exerciţiul 4
Menţionaţi diferenţele dintre cele trei forme de asistenţă socială prezentate.
Bibliografie.
Hepworth D.H. şi Larsen J.A. (1993) Direct Social Work Practice: Theory and Skills.
Pacific Grove, C.A: Brooks/Cole.
Jordan B (1997,98) Social Work and Society in M Davies (ed.) The Blackwell
Companion to Social Work, Oxford: Blackwell Publishing, pag. 8-23.
Zamfir E. Şi Zamfir C. (1995) Politici Sociale. România în context european. Bucureşti,
Ed. Alternative.
23
Unitatea tematică 2.
Obiective:
- Studenții vor conștientiza diversitatea situațiilor care reclamă intervenția de tip
asistență socială
- Studenții vor reitera importanța explorării mediului social, pentru identificarea
diversității cauzelor dar și a resurselor utilizate în rezolvarea problemelor sociale
- Studenții vor înțelege specificul relației de asistență socială
Potrivit lui Maslow (1971), acţiunile oamenilor au toate drept scop satisfacerea
unor trebuinţe.
Nevoile umane reprezintă anumite trebuinţe care se cer satisfăcute pentru
adaptarea indivizilor la condiţii normale de viaţă.
Trebuinţele sau nevoile umane după Maslow (1971) se prezintă astfel:
Nevoile de bază, de ordin fiziologic (ele asigurând funcţionarea biologică a
organismului)
Nevoia de securitate individuală (care se referă la protejarea faţă de forţele exterioare
ostile şi faţă de diferiţi factori de risc.
Nevoile sociale ( se referă la necesitatea acceptării şi apartenenţei la un grup)
Nevoia de stimă (dorinţa individului de a-i fi recunoscut statutul pe care îl are sau la
care aspiră.
Nevoia de autorealizare (constituirea unei imagini de sine favorabile şi capacitatea de
autocontrol).
In situaţia în care un individ nu mai poate să îşi satisfacă singur aceste nevoi se
impune intervenţia specialistului. Asistentul social este cel care îl sprijină pe individ în
acţiunile lui de acces la resurse şi de satisfacerea nevoilor
24
Nevoi umane Localizarea resurselor sociale care
trebuie să satisfacă nevoile
1. Imaginea de sine pozitivă satisfăcute dacă se asigură acceptarea
(clarificarea identităţii proprii, respectul din partea societăţii, dacă individul
de sine, încrederea în forţele proprii) primeşte dragoste, îngrijire, dacă există un
feed-back pozitiv din partea anturajului
2. Realizarea personală se satisfac prin educaţie, organizarea
(nevoia de educaţie, odihnă, distracţie, de timpului liber, prin diverse instituţii
a se simţi realizat, satisfacţii estetice, etc.) sociale, loc de muncă, etc.
3. Nevoi fizice prin instituţii de ocrotire, îngrijire,
(hrană, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătăţii, legislaţie, familie, sistemul de
siguranţă, protecţie) redistribuţie, etc.
4. Nevoi afective prin părinţi, parteneri maritali, fraţi,
(trăiri emoţionale care se constituie în prieteni, grupuri de referinţă culturală,
relaţie cu alte persoane, prietenie, reţeaua de relaţii sociale, etc.
apartenenţă la grup, etc.)
Observaţie:
Nu toate nevoile umane sunt de natură exclusiv socială!
Nevoile nu sunt identice între indivizi! Chiar şi nevoile fizice sunt diferite!
Sintetizând: Asistenţa socială va interveni astfel încât să permită fiecărui client accesul la
resursele adecvate şi necesare satisfacerii nevoilor sale.
Exemplu:
O familie se adresează serviciului de asistenţă socială solicitând sprijin. Tatăl şi-a
pierdut de curând locul de muncă, mama lucrează dar venitul ei salarial este mic, iar cei
doi copii- Marius (7ani) şi Ioana (10 ani) sunt elevi. Pentru Marius, care este în clasa I,
adaptarea la viaţa şcolară este dificilă, lui plăcându-i mai mult să se joace, să privească
la televizor, chiar să-şi ajute mama în gospodărie. Ioanei, elevă în clasa IV-a, îi place
foarte mult la şcoală şi îşi doreşte să înveţe bine pentru a deveni medic. Pierderea locului
de muncă de către tată, care fusese întreţinătorul principal al familiei, face dificilă
procurarea rechizitelor şcolare pentru cei doi copii. Tatăl este foarte supărat şi se simte
neputincios. Mama încearcă să-l consoleze, dar nu are soluţii pentru completarea
veniturilor familiei, Ioana încearcă să înţeleagă situaţia, Marius îşi doreşte ca părinţii
lui să-i cumpere role deoarece şi ceilalţi copii au.
Discuţii :
În cazul ipotetic, anterior prezentat, se poate observa că fiecare membru al
familiei are nevoi diferite, însă există şi nevoi comune. Astfel, tatăl pierzându-şi locul de
muncă şi-a pierdut încrederea în forţele proprii, se simte nesigur, are nevoie de sprijinul
familiei. Mama oferă sprijinul afectiv (fiind resursă pentru tată dar şi pentru copii), dar nu
este capabilă, din motive independente de ea să ofere un venit satisfăcător pentru nevoile
familiei. Ioana îşi doreşte să înveţe bine, considerând acest lucru necesar pentru viitorul
ei. Marius, momentan nu pare interesat de şcoală, este însă un copil harnic şi vesel, nu
25
conştientizează situaţia dificilă cu care familia sa se confruntă, dorindu-şi role. Nevoia
comună a familiei devine accesul la resurse materiale, familia descrisă putându-se
constitui prin ea însăţi o resursă afectivă pentru fiecare membru. Asistentul social trebuie
să aibă abilitatea de a oferi familiei sprijin, facilitându-i accesul la resursele necesare, dar
şi sprijin fiecărui membru (de exemplu tatălui- să-l sprijine în căutarea unui loc de
muncă, Ioanei şi lui Marius- să le faciliteze procurarea de rechizite şi chiar haine pentru a
putea merge la şcoală).
Scop:
Conştientizarea diversităţii nevoilor cu care clienţii se pot
confrunta
Exersarea abilităţii de facilitare a accesului la resurse
Exerciţii
- Citiţi cu atenţie următoarele cazuri
- Răspundeţi la întrebări ţinând cont de importanţa utilizării resurselor ca
principiu fundamental al profesiei de asistent social
Cazul 1
În cursul unei vizite la o familie de oameni săraci observi un copil deosebit de talentat la
desen. La remarca ta mama se plânge că copilul îşi pierde mult timp inutil, desenând.
Copilul este supărat la dojana mamei şi fericit la complimentele asistentului social.
Cazul 2
Din discuţia cu Maria, aflată într-un centru de plasament, asistentul social află ca sora
mai mică a Mariei, în vârstă de 15 ani, i-a mărturisit acesteia că vrea să-şi părăsească
familia şi să se întreţină din prostituţie. A chiar găsit un bărbat mai în vârstă care i-a
promis ajutor în acest sens.
Cazul 3
Sunteţi asistent social la o organizaţie neguvernamentală care se ocupă cu distribuirea
gratuită a unor materiale tehnice de tip proteze auditive, orteze, cadre metalice, ochelari,
etc. Vine şi vă solicită o pereche de ochelari o persoană cu afecţiuni psihice. La ancheta
socială pe care o realizaţi, aflaţi de la vecini că solicitantul şi-a spart ochelarii în timpul
unei beţii.
26
Care este atitudinea corectă şi rolul asistentului social în acest caz? Argumentaţi
răspunsul.
Cazul 4
Sunteţi asistent social într-un serviciu public care acordă asistenţă socială persoanelor
vârstnice. O familie de pensionari, aflată de mult în evidenţa dvs., vine şi vă solicită bani
pentru repararea acoperişului casei în care locuiesc. Au mai fost alocaţi bani acestei
familii pentru mici reparaţii ale casei, dar acoperişul nu a fost reparat. Este posibil ca
familia să obţină suma de bani necesară reparaţiei dacă obţin acordul unor factori de
decizie aflaţi la nivelul altor instituţii (primărie, etc.).
Bibliografie:
Maslow A. (1971) The further reaches of human nature, NY: Viking Press.
Roth, M., Rebeleanu, A. (2007), Asistenţa socială. Cadrul conceptual şi aplicaţii
practice, Presa Universitară Clujeană, p.38-41, 50-52, 61-67, 105-121, p.129-164, 242-
248
Roth-Szamoskozi, M. (2003), Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, p: 7-150
Lectură recomandată
Roth, M., Rebeleanu, A. (2007), Asistenţa socială. Cadrul conceptual
şi aplicaţii practice, Presa Universitară Clujeană, p.38-41, 50-52, 61-
67
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica
asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.107-131 (Capitolul 4. Puncte tari
şi participare)
Temă de reflexie
27
2. RELAŢIA DE ASISTENŢA SOCIALĂ
Obiective:
Înţelegerea conţinutului, atributelor, relaţionării profesionale,
a intenţionalităţii relaţiei profesionale şi a dinamicii acesteia în practica asistării
sociale la nivel micro-social.
Concepte cheie:
interacţiune
intenţie
atribute profesionale
sensul relaţionării
personalitatea - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - personalitatea
asistatului: asistentului social:
experienţa sa, scopul său
probleme, nevoi
cerinţe sociale,
instituţionale, familiale, de grup
28
societăţii care are nevoie să i se întindă o mână de ajutor şi un alt membru al societăţii
care întruchipează ideea că această mână de ajutor va fi întinsă, îi va fi oferită. Acesta
este scopul tuturor serviciilor de asistenţă socială: să răspundă nevoilor umane într-un
mod în care să dovedească grijă şi responsabilitate socială în relaţiile cu cei asistaţi.
Dacă analizăm atât de des utilizatele cuvinte de "motivaţie" şi "emoţie" pornesc ambele
de la aceeaşi rădăcină latină "movere", atunci vom înţelege rolul legăturii emoţionale în
mobilizarea, dinamizarea şi menţinerea activităţii de asistare.
Pentru a putea răspunde solicitărilor emoţionale ale relaţiilor cu clienţi atât de diferiţi,
majoritatea practicienilor şi a cercetătorilor au căzut de acord asupra atributelor
principale ale asistenţilor sociali, anume: căldura, acceptarea, empatia, preocuparea
şi autenticitatea. (Ele sunt relatate în detaliu de către Carl Rogers în "The Necessary and
Sufficient Conditions of Therapeutic Personality Change", adică "Condiţiile necesare şi
suficiente pentru obţinerea schimbărilor terapeutice ale personalităţii"). Prezenţa acestor
atribute nu asigura de la sine un succes cert în procesul de asistenţă, care presupune şi
multe alte calităţi şi abilităţi care vor fi discutate ulterior. În paginile următoare ele vor vi
dezvoltate după autorul american H.H. Perlman, în cartea "Relationship; The Heart of
Helping People", 1979:
1.Căldura asistentului social are conotaţia unui interes viu, pozitiv pentru o
persoana, a străduinţei spontane de a fi alături de cineva, cu plăcere şi compasiune.
Căldura este o dispoziţie personală pe care asistentul social o dezvoltă, probabil, ca
produs al unei experienţe trăite de el însuşi la care i s-a răspuns în mod similar, oferindu-
i-se încredere. Unora dintre asistenţii sociali le este dificil să dea dovadă de căldură în
relaţiile lor cu asistaţii, aceasta din cauza unor trăsături de personalitate precum
timiditatea sau neîncrederea în propria persoană. Ea este însă un atribut necesar al
asistentului în relaţiile sale cu asistaţii, atribut care poate fi supus unei formari conştiente
în cursul pregătirii profesionale.
29
destăinuirile sale. Carl Rogers vorbeşte chiar de "acceptare necondiţionata a clientului",
noţiune care însa ridică semne de întrebare.
În cazul în care faptele asistatului sunt condamnabile, asistentul va face distincţia dintre
cerinţa acceptării persoanei asistate şi a evaluării faptelor sale, oferind credit intenţiilor
sale, chiar daca ele au avut consecinţe negative, persoana nereuşind sa acţioneze conform
dorinţelor sale în situaţia data. O astfel de rezolvare a contradicţiei nu este un act de
ipocrizie din partea asistentului, ci de un important mesaj transmis asistatului, care ar
putea fi exprimat, pe scurt, în termenii următori: "Te accept pe tine ca persoană, nu şi
actele tale, pe care nu le pot considera adecvate."
Clarificarea acestei distincţii este foarte importanta în cazurile în care asistentul social
lucrează cu clienţi care comit acte de delincvenţa sau care abuzează de altii sub efectul
unui impuls necontrolat, sau în cazul celor care consumă droguri sau alcool. Într-o relaţie
de lunga durată, ulterior, după instalarea încrederii în asistent, acesta va avea posibilitatea
să-şi formuleze observaţiile menite să introducă schimbări în comportamentul asistatului.
Problema acceptării se pune în mod puţin diferit în acele cazuri în care actele clienţilor nu
încalcă legile, dar diferă net prin valorile promovate de cele ale asistentului social, ca de
exemplu în cazul persoanelor cu orientări sexuale diferite de cele ale asistentului. În
aceste situaţii asistentul va învăţa să accepte diferentele valorice, persoanele purtătoare
ale acestor diferenţe ca şi actele care deriva din aceste deosebiri, până în momentul în
care ele nu încalcă drepturile altuia.
După unii cercetători ai domeniului empatia este un dat natural al unora, adică un factor
de personalitate cu o bază emoţională moştenită împreună cu o bază energetică a
personalităţii. După alţii, empatia se întipăreşte de timpuriu în personalitatea copiilor, sun
influenţa condiţiilor de socializare, de creştere şi dezvoltare a relaţiilor emoţionale cu
mama, a solicitudinii părinţilor în relaţiile sale cu copilul. Câştiga însă din ce în ce mai
mult teren cercetările care dovedesc posibilitatea creşterii capacităţii empatice sub
influenţa unui antrenament special aplicat celor care lucrează în sfera relaţiilor de ajutor.
"Un grad ridicat de empatie este poate cel mai puternic factor de schimbare şi de inducere
a învăţării" afirmă Carl Rogers, care este poate cel mai renumit susţinător al valenţelor
empatiei. El demonstrează posibilităţile oferite de simţul empatiei în orice relaţie în care
un profesionist oferă un suport cuiva care are nevoie de ajutor (de exemplu în relaţia
profesor - elev, în relaţia de consiliere, în relaţia de asistenţa socială, în relaţia
psihoterapeutică, sau în relaţia medic - pacient). Acelaşi autor subliniază totodată
riscurile pierderii obiectivităţii, arătând că empatia este o modalitate foarte eficientă dar şi
deosebit de delicată în privinţa mânuirii propriei personalităţii în cadrul relaţiei de ajutor
oferite. Necesitatea păstrării simţului obiectivitătii nu înseamnă însă adoptarea unei
30
atitudini de neutralitate, care, la rândul ei, în limbaj direct ar putea fi înţeleasă de către cei
asistaţi cam aşa: "De fapt prea puţin îi pasă, pentru el e tot una dacă situaţia mea se
rezolvă sau nu." Dilema şi dificultatea celui care oferă ajutor este deci aceea de a
reacţiona empatic, răspunzând reacţiilor subiective ale celui asistat, şi de a judeca totuşi
obiectiv, ca un observator lucid, în folosul clientului. (In terminologia lui Rogers, clientul
este consumatorul serviciului de asistenţă). Empatia trebuie deci îmbinată cu
recunoaşterea importanţei şi stăpânirea obiectivităţii.
Recapitulare:
Relaţia profesională, stabilirea şi dezvoltarea ei sunt esenţiale pentru o practică de
asistare socială eficientă.
Există în evoluţia asistenţei sociale şi o istorie a definirii conţinutului şi atributelor
relaţionării profesionale.
Relaţia profesională are întotdeauna o intenţionalitate a sa, care include o dimensiune
intenţională normativă şi una operaţională care trebuie să fie clarificate şi agreate de
protagoniştii relaţionării profesionale.
Aplicaţii practice
1. Menţionaţi câteva caracteristici ale relaţiei de asistenţă socială.
2. Identificaţi cel puţin cinci diferenţe ale relaţiei de asistenţă socială
şi o relaţie de prietenie.
31
Temă de reflexie
Citiți cu atenție tabelul de mai jos. Incercați să sintetizați drepturile menționate.
BIBLIOGRAFIE
Barker, R.L., 1987, Social Work Dictionary, NASW, Silver Spring, Maryland
Brill, N.I., 1990, Working with People; The Helping Process, 4th, ed. Longman, New
York
Compton, B.R., Galaway, B., 1989, Social Work Processes, Wadsworth, California
Perlman, H.H., 1979, Relationship: The Heart of Helping People, Chicago, Univ. of
Chicago Press
Rubenstein, H., Bloch, M.H., 1982, Things that Matter, Macmillan, New York
Rogers, C.R., C.R., 1957, The Necessary and Sufficient Conditions of Therateutic
Personality Change, Journal of Consulting Psychology, 21, p. 95-103
Rogers, C.R., 1961, The Characteristics of the Helping relationship, in on Becoming a
Person, Boston, Houghton Mifflin, p. 39-58
Lectură recomandată
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica
asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.133-143, 159-189 (Capitolul 5. O
abordare participativă a practicii asistenţiale, Capitolul 6. Formarea
parteneriatelor)
32
Unitatea tematică 3.
Obiective:
- Studenții vor înțelege interdisciplinaritatea asistenței sociale,
particularitățile teoriei și practicii de asistență socială, utilitatea cunoașterii
teoriilor, dar și a modalității în care se alege una sau alta dintre teorii
1 INTERDISCIPLINARITATE SI MODELELE
TEORETICE APLICATE IN ASISTENTA SOCIALA
1.1. Interdisciplinaritate
Aşa cum a reieşit, problema competenţei practicienilor nu se poate limita la însuşirea
unor aptitudini şi deprinderi, o importantă componentă fiind bagajul teoretic al
asistentului social. Asistenţa socială este considerată îndeobşte o activitate practică care,
din punctul de vedere al evoluţiei sale are limite teoretice mai puţin clar definite, decât
alte discipline. Aşa cum am mai arătat, fundamentarea ei teoretică este interdisciplinară.
Psihologia şi sociologia sunt în mod deosebit relevante pentru acest cadru teoretic.
Dreptul, economia, ştiinţele medicale, politica, ştiinţele educaţiei oferă şi ele sisteme de
înţelegere şi de acţiune ale fenomenului social în context legal, economic, medical,
politic şi educaţional. Modelele adoptate provin, deci, din orientările de bază ale
psihologiei, sociologiei, psihologiei sociale, antropologiei, precum şi toate domeniile de
interferenţa ale acestora. Ele constituie sistemul de coordonate la care se raportează şi cu
ajutorul cărora se analizează problemele, situaţiile, persoanele; pornind de la ele se
planifică remedii şi se implementează tehnici adecvate de tratare a problemelor. In
analiza noastră vom porni de la o evaluare succintă a legăturilor asistentei sociale cu
celelalte domenii principale ale trunchiului de ştiinţe sociale. Vom prezenta dupa
Hoffman şi Sallee ( 1994, Social Work Practice) câteva principii de bază preluate de către
asistenţa socială din alte ştiinţe:
33
2. Recunoaşterea necesităţii pentru fiecare fiinţa umană a unui climat care să ofere
posibilitatea acumulării de experienţe necesare dezvoltării (Watson, Skinner, 1).
3. Personalitatea umană are posibilitatea şi capacitatea de a se dezvolta emoţional,
cognitiv şi pe plan acţional pe tot parcursul vieţii, în ciuda unor bariere şi dificultăţi
(Erikson, Piaget).
4. Experienţele sunt unice pentru fiecare personalitate, ele nu pot fi trăite sau
reproduse identic de către diferite persoane, indiferent de similarităţile mediului de viaţă.
1
Skinner, B.F., 1974, About behaviorism, New York: Knopf
2
Linton, Fundamental cultural al personalităţii
3
Merton, R..K., 1968, Social Theory and social structure, New York, Free Press
4
C. Wright Mills, 1959, The sociological imagination, New York: Oxford University Press
34
joase ale ierarhiei puterii. Femeile, aproximativ jumătate din populaţie, au şi ele în medie,
venituri mai scăzute decât bărbaţii, mai ales în cazul când trăiesc singure, sau cu copii.
3. Există o anumită mobilitate între elementele diferitelor straturi şi structuri sociale. Un
important factor al mobilităţii indivizilor îl constituie educaţia.
35
anumite situaţii problema. Această varietate de cunoştinţe oferă căi multiple de înţelegere
şi abordare a fenomenelor sociale, dar creează de asemenea o şansă sporită pentru
pericolul fragmentării bagajului de informaţii profesionale. Pentru a putea să ne apărăm
de acest real pericol, cauzat de limitele capacităţii noastre de cuprindere, de retenţie şi de
înţelegere, precum şi de limitele accesului la informaţii, va trebuie sa cunoaştem teorii
integratoare, care să ofere un cadru unificator pentru varietatea de probleme social umane
cărora li se adresează asistenta socială.
In sumara prezentare a teoriilor care fundamentează asistenta socială, un prim punct de
vedere urmărit va fi cel al gradului de generalitate al unei teorii.
Este teoria pe care o considerăm ca având cel mai înalt grad de generalitate. Ea are ca
punct de plecare "Teoria generală a sistemelor", concepută încă în prima jumătate a
secolului de către filosoful Ludwig van Bertalanffy şi a fost adaptată pentru sistemele
ecologice, respectiv pentru sistemele umane de către Weber, 1969, Germain C.B. 1979,
Germain C.B., Gitterman, 1980, 1981, Meyer, 1983.5 După Germain, ecologia este o
formă a teoriei sistemelor, care ne ajută să întelegem relaţiile indivizilor unii cu alţii şi cu
mediul în care traiesc. Modelul ecologic, analizând impactul reciproc al indivizilor cu
mediul lor, luând în considerare toate subsistemele care se interpun, reflectă o atitudine
holistică propice asistentei sociale, care cu ajutorul acestui model depăşeşte dihotomia
persoană - mediu şi favorizează abordarea probabilistică, interacţionistă, mult mai realistă
pentru întelegerea problemelor sociale.
5
Weber, 1969, Germain C.B., 1969, Teaching an Ecological Approach to Social Work Practice, 1976,in Teaching for
Competence in the Delivery of Direct Services, pp 31-39. New York: Council on Social Work Education, 1976, Germain
C.B., Gitterman, 1980, The life model of social practice, 1981, Meyer, 1983.
36
unii oameni cu probleme să nu deţină suficiente resurse de cooperare cu mediul lor.
Munca socială implică asistenta acordată acestora, prin:
găsirea mijloacelor de realizare a nevoilor,
încercarea de a-i învăţa să-şi rezolve propriile probleme, de a le dezvolta
resurse esenţiale, de a le mări capacităţile de a coopera cu mediul din jur.
37
copii sunt internaţi, în majoritate, copii sănătoşi. In astfel de instituţii concepţia
medicala se manifestă adesea şi prin restricţii în programul de vizitare a copiilor
de către părinţii lor, sau de către voluntarii doritori să-i suplinească parţial pe
părinţi, considerându-se că "străinii" ar putea fi focare de infecţie pentru copii.
Natura regulilor instituţiei poate duce astfel la o tendinţa de izolare, de închidere a
instituţiei, tendinţa a cărei consecinţă poate fi accentuarea fenomenului de
hospitalism, cu toate consecinţele sale negative asupra copiilor (ca întârziere în
dezvoltare, tulburări afectiv-motivaţionale).
4. Subsistemul mediului înconjurător fizic. El se referă atât la mediul natural în
care indivizii îţi desfăşoară viaţa (mediul geografic, condiţiile de clima, de
vegetaţie), care ne influenţează în mod evident modul nostru de trai, ca şi la
creaţiile omului, adică la mediul fizic artificial (casă, cartier, sistem de clădiri,
arhitectură rurală respectiv urbană, vilă, bloc lamă sau zgârie nori şi alte creaţii
artificiale).
Pentru microclimatul oricărei familii locuinţa e un element de viaţa
esenţial al condiţiilor de trai. O locuinţa într-o vilă luxoasă, în care fiecare are
camera proprie este mult mai relaxantă decât o singură cameră, în care stă
întreaga familie, adăpostită eventual într-o căsuţă dărăpănată.
In concepţia sistemelor ecologice, Bronfenbrenner arată că individul
asistat trebuie privit din perspectiva unor sisteme ecologice de nivele diferite:
a) microsistemul, cuprinde relaţiile interpersonale, rolurile
persoanelor,, aşteptările lor de rol şi activităţile lor intenţionale;
b) mezosistemul, cuprinde legăturile reciproce dintre două sau mai
multe microsisteme în care este inclus asistatul; de exemplu: şcoală
- familie, familie - loc de muncă, cercul de prieteni - familie;
c) exosistemul, cuprinde acele subsisteme (organizări) din care asistatul nu
face parte în mod direct, dar care pot să-l influenţeze în mare măsură prin
întâmplările cărora le dau curs şi prin însăşi situaţia de fapt; de exemplu:
efectul condiţiilor de muncă asupra climatului familial al copilului;
d) macrosistemul, care se referă la influenţa unor factori care privesc
societatea, cu legislaţia ei, instituţiile ei, elemente ei culturale,
mentalităţile, obiceiurile, valorile, normele, prejudecăţile ei;
Prin analiza sistemelor descrise va trebui să descoperim aşa numita matrice de criză, pe
care ne vom baza, mai apoi, intervenţia.
Avantajul major al modelului sistemic este că întreaga gamă a problematicii muncii
sociale poate fi abordată din această perspectivă. Stabilirea surselor problemei şi a
focarelor de intervenţie în cadrul sistemului sunt primii paşi în aplicarea acestui model
sistemic. Pentru ca asistenţii sociali sa fie eficienţi în cât mai mare măsură , intervenţiile
trebuie să acţioneze asupra tuturor subsistemelor critice ale unui sistem problemă dat.
Pentru rezolvarea subsistemelor critice se pune problema cunoaşterii altor modele
teoretice, mai specifice. Pentru a face alegeri corecte din multitudinea de cunoştinţe
teoretice care ne stau la un moment dat la dispoziţie , dar şi pentru a implementa o anume
intervenţie, propunem ca, alaturi de numeroşi autori de tratate de asistenţa socială, să
urmăm calea eclecticismului.
38
1.3 Instrumente de lucru specifice abordării sistemice
HARTA ECO
La ce este folosită?
1. Pentru a identifica membrii unei familii (nucleare sau extinse), natura relaţiilor dintre
ei, resursele pe care le schimbă cu clientul
2. Pentru a identifica alte persoane şi sisteme din mediul socialal clientului/familiei şi
resursele pe care le schimbă cu ele
3. Pentru a identifica relaţiile clientului/familiei cu sistemele comunităţii
4. Pentru a identifica contribuţiile prezente şi trecute ale clientului în facoarea altor
persoane
5. Pentru a identifica sistemele prin care resursele adiţionale ar putea fi folosite.
39
1. cum percepe clientul/familia schimbãrile cu alte sisteme; ce face sau a fãcut fiecare şi
pentru cine
2. ce simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile cu alte sisteme, în particular ce
sinte clientul ãn legãturã cu ajotorul primit, cum se simt membrii familiei în legãturã cu
ajutorul dat
3. cât de adecvat se simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile care vor urma
datoritã nevoilor identificate
4. percepe clientul/familia, sau chiar şi alte sisteme noi, sau alte sisteme care ar merita sã
fie cercetate, ca ffind surse de ajutor pentru a-şi satisface/rezolva nevoile identificate
Aplicaţie practicã:
Studiu de caz:
40
Spitalul Cãilor Ferate. Sora de 17 ani îngrijeşte seara copii la domiciliu. Bunicii lui Ioan
din partea tatãlui sãu trãiesc în alt oraş, la 5 ore distanţã. Bunicii din partea mamei
locuiesc în acelaşi oraş şi îi viziteazã o datã pe lunã, duminica.
Ioan nu se joacã cu copiii din vecini, dar are aprieteni la şcoalã şi în grupul de
adolescenţi din cadrul organizaţiei neguvernementale (ONG).
Cu puţin timp în urmã, Ioan a devenit provocator din punct de vedere sexual în
cadrul grupului din ONG. Acelaşi comportament îl avea şi faţã de personalul organizaţiei.
el a încercat sã-şi sãrute sora mai mica de cîteva ori.
Tatãl lui Ioan refuzã sã discute despre sex cu el ţi se opune cu încãpãţânare sã
discute despre comportamentul fiului sãu. Aceast este prima datã când personalul ONG
trebuie sã facã faţã problemelor sexuale ale adolescenţilor. Personalul ar vrea sã ajute, dar
nu ştie cum sã o facã. În cadrul obiectivelor organizaţiei nu gãseşte nimic scris cu privire
la ceste probleme.
Ioan trebuie sã facã teste pentru determinarea virusului HIV. El a suferit mai
multe transfuzii de la naştere, şi recent a manifestat câteva comportamente inexplicabile.
D-l Moraru nu este deschis spre discutarea acestor probleme şi ameninţã cã îl va
retrage pe Ioan de la ONG. Mulţi dintre cei care lucreazã în organizaţie vor sã discute
despre problemele ivite şi sã-l ajute pe Ioan. Lui îi place programul şi este unul dintre
membrii cei mai activi şi conştiincioşi.
Cerințe
1. Desenaţi o eco-hartã pentru cazul Ioan Moraru.
2. Care sunt preocupãrile majore ale asistenţilor sociali cu privire la rezolvarea
situaţiei lui Ioan Moraru? Mai sunt şi alte probleme pe care asistentul social ar
putea sã le rezolve?
3. Indicaţi tipul de roluri pe care asistentul social le poate îndeplini pentru acest caz.
PSIHANALIZA
41
semnificaţie deosebit de mare evenimentelor traumatice din mica copilărie, a
căror conştientizare va înlătura efectul de declanşare a unei simptomatologii
neurotice. El a căutat să înţeleagă efectul fanteziilor din mica copilărie şi a
descoperit că uitarea acestora este în legătură cu caracterul lor adesea inacceptabil
moral. Studiind modul în care se şterg din memorie elementele traumatizante,
Freud a descoperit mecanismele refulării, rolul dinamizator al inconştientului,
mecanismele de apărare ale psihicului împotriva conştientizării evenimentelor
neplăcute ale trecutului.
In a doua etapă de elaborare a teoriei sale, în locul concepţiei care pornea de la
evenimente traumatice singulare, Freud a realizat importanţa relaţiilor afective ale
copiilor cu părinţii lor. Construind ipoteze şi căutând explicaţii în procesul de
psihoterapie al unor pacienţi neurotici adulţi, în mod deductiv, Freud a elaborat o
complicata teorie asupra dezvoltării umane. Cunoscută sub numele de teoria
dezvoltării psihosexuale, ea a fost de multe ori răstălmăcită în mod vulgar,
exagerată sau ultrasimplificată.
La naştere, individul este o fiinţă dominată de instincte, de principiul plăcerii, iar
mai apoi, în cadrul relaţiei mama-copil, în urma interiorizării interdicţiilor venite
din partea părinţilor, copilul va reuşi să-şi amâne nevoile, respectiv să le
transforme astfel ca ele să fie acceptabile social. In dezvoltarea sa, copilul
parcurge 5 stadii psihosexuale:
1. stadiul oral (primul an de viaţa când plăcerea copilului este suptul,
în general activitatea orală şi se formează încrederea copilului în
adulţii care-i satisfac trebuinţele)
2. stadiul anal (2-3 ani, perioadă când copilul găseşte plăcere în
stimularea zonei anale şi îşi formează controlul asupra funcţiei de
excreţie)
3. stadiul falic (4-5 ani, în care copilul îşi explorează propriul corp,
inclusiv organele sale genitale; apar sentimente intense de dragoste şi
de ură faţă de adulţi, pe care Freud le cuprinde sub denumirile de
complexul Oedip şi complexul Electra)
4. stadiul latent (6-12 ani, în care copilul pare să fi pierdut interesul în
fanteziile sexuale şi stimularea genitală)
5. stadiul genital (apare la pubertate, în care adolescentul se
interesează sexual pentru prima dată mai mult de alte persoane decât
de sine, şi stabileşte primele sale relaţii heterosexuale).
42
inconştiente. El tinde la satisfacţii imediate şi la reducerea stărilor de
tensiune datorate amânării satisfacerii trebuinţelor.
- Egoul, structura raţionala, având ca sarcină principală adaptarea
la realitate, se orientează conştient, cu ajutorul unor procese psihice ca
percepţia, gândirea, decizia etc.
- Superegoul, este o structură care reprezintă perceptele morale
după care se conduce individul şi idealurile la a căror realizare tinde;
acestea sunt interiorizate prin intermediul părinţilor, al educaţiei, al
culturii.
Comportamentul este un produs al conflictelor dintre structurile
amintite, conflicte care, la rândul lor pot fi conştiente sau inconştiente.
Conceptul freudian de inconştient cuprinde un ansamblu de experienţe,
fantezii şi amintiri, fiind sursa tuturor suferinţelor psihice.
Orientare psihologică care pune un mare accent asupra studiului reacţiilor indivizilor, a
comportamentului observabil, comparabil ştiinţific. Ea a fost fundamentata de renumiţi
oameni de ştiinţa ca I Pavlov, J. B. Watson, B.F. Skinner, care au insistat asupra
rigurozităţii demersului ştiinţific în analiza răspunsurilor. Printre principiile acestui curent
de gândire se află sublinierea rolului factorilor de mediu şi al învăţării în determinarea
comportamentelor umane. Se insistă asupra posibilităţilor de schimbare a
comportamentului clienţilor, cu ajutorul unor mecanisme adecvate de recompense şi
pedepse. Bazat pe teoria învătării sociale, behaviorismul arată că tiparele neadecvate de
comportament sunt şi ele învăţate, prin condiţionare clasica sau operantă, prin sistemul de
întăriri folosit în educatie, prin imitaţie etc. Ca tehnica terapeutică de modificare a
comportamentului se fixează un comportament tintă, formulat în termeni concreti, precişi
şi se stabileşte sistemul de pedepse şi recompense prin care va fi motivat individul
respectiv spre schimbarea repertoriului său de răspunsuri comportamentale şi atingerea
comportamentului ţinta. Intervenţiile care au ca punct de plecare behaviorismul se
desfaşoară pe parcursul unor perioade de timp scurte, mai ales comparativ cu tehnicile
terapeutice de origine psihanalitică. Faţă de ancorarea psihanalizei în trecut, tratamentul
de inspiraţie comportamentalistă vizează în primul rând timpul prezent.
Ecleticismul sistematic nu aderă în mod exclusiv la nici o teorie particulară, dar alege
teorii şi modele care s-au dovedit din punct de vedere empiric a fi cel mai potrivite ca
eficienţă pentru cazuri asemănătoare. Ecleticismul sistematic reclamă să fi la curent cu
teoriile care apar şi cu cercetările recente. Această abordare a practicii conţine la cel mai
înalt nivel promisiunea de a fi competent şi eficace faţa de larga gamă de probleme ale
clientului.
Punctul nostru de vedere este deci acela al ecleticismului sistematic, practicat în cadrul
ştiinţific oferit de modelul sistemelor ecologice şi care are următoarele criterii de alegere
a teoriilor specifice:
43
- Sunt de preferat teoriile care au fost experimentate, şi pentru care avem date
privind eficienţa lor.
- Sunt de preferat, în situaţii de eficienţa asemănătoare, teoriile de durată mai
scurtă, şi cu un cost mai mic.
- Se va ţine cont de indicaţiile privind aplicabilitatea practica. Teoriile bazate în
măsură foarte mare pe abstractiuni şi deducţii uita să informeze pe practician
asupra modului de implementare în practică şi de aceea au o valoare limitată.
- Ar fi bine să ne gândim şi la siguranţa noastră în cunoaşterea unei anume teorii
şi a tehnicii corespunzătoare, precum şi la implicaţiile etice ale acesteia.
BIBLIOGRAFIE
Germain, C.B., Gitterman, A., 1980. The life model of Social Work Practice, New York:
Columbia University Press
Hartman, A., Laird, J.,, 1983, Family-Centered Social Work Practice, New-York: Free
Press
Hoffman, K.S., Sallee, L.A., 1994, Social Work Practice: bridges to change, MA: Allyn
and Bacon, USA
Holland, J., 1950, Contrasting types of group relationships, in: Leo Haak (ed.) Source
Book for effective living, East Lansing, MI: Michigan State University Press
Minuchin, S., 1974, Families and Family Therapy, Cambridge, MA: Harvard University
Press
Pincus, A., Minahan, A., 1973, Social Work Practice: Model and Method, Itasca, IL: F.
E. Peacock
Skinner, B. F., 1974, About Behaviorism, New York: Knopf
Lecturi recomandate
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica
asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.45-75 (Perspectiva
ecosistemica)
Payne M., 2011, Teoria modernă a asistenţei sociale, Polirom, Iaşi,
p.93 - 231
44
Unitatea tematică 4.
Obiective:
- studenții vor conștientiza valorile profesionale, rolul acestora în
construcția deontologiei profesionale, contextele în care dilemele etice pot
apărea în exercitarea profesiei și modalitatea de raportate din perspectiva
eticii profesionale
45
2. Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi. Lupta împotriva
prejudecăţilor.
Principiile etice care se constituie într-un sistem specific profesiei sunt prezentate
mai pe larg de către Hepworth şi Larsen (1993):
- Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să
înveţe să-şi dirijeze propriile vieţi. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi sa-şi asume
responsabilitatea propriilor decizii şi să-şi exercite propria libertate.
- Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele ca să obţină
maximum de independentă. În relaţia de consiliere şi de sprijin profesionistul
va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea individului, încurajând
manifestările sale de independenţă.
- Asistenţa socială are responsibilitatea de a interveni pentru modificarea acelor
factori sociali care au o acţiune nefavorabila asupra indivizilor, familiilor şi
grupurilor (ca de exemplu pentru reducerea violenţei, eliminarea
discriminărilor).
- Problemele de viaţa ale indivizilor se datoresc, în general, lipsei deprinderilor
şi a mecanismelor de adaptare ale indivizilor. Formarea unor noi competenţe
duce adesea la rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii
individului.
- Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au
responsabilitatea sa ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile
de schimbare şi de dezvoltare.
46
- Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în
experienţele şi evenimentele trăite anterior şi se cunoaşte că analiza
experienţelor trecute poate fi benefică, totuşi se apreciază că cele mai multe
din dificultăţile în calea îmbunătăţirii integrării sociale pot fi rezolvate prin
centrarea atenţiei pe alegerile şi posibilităţile prezente, prin mobilizarea
puterilor latente de adaptare ale indivizilor.
- Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datoresc
indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea problemelor indivizilor nu se poate
limita la creşterea competenţelor individuale, ci necesită implementarea unor
măsuri de politică socială. Oamenii pot influenţa schimbările în sistemele de
politici sociale, care să atenueze şi chiar să rezolve anumite probleme ale
indivizilor.
- Greutăţile vieţii sunt o parte inerentă a condiţiei umane, iar oamenii pot să se
dezvolte în urma confruntării lor cu adversităţile vieţii. Crizele vieţii trebuie
considerate prilejuri de dezvoltare şi de îmbunătăţire a capacităţii de control
asupra propriei vieţi.
- Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine. Ca să
dobândească stima de sine, ei au nevoie de confirmarea valorii lor din partea
persoanelor semnificative (părinţi, soţi, fraţi, prieteni, profesori şi alţii). Multe
din conflictele interpersonale se datoresc faptului ca oamenii nu se simt iubiţi,
respectiv stimaţi. Asistenţa socială poate contribui la creşterea stimei de sine a
clienţilor în cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare şi acceptare.
- Relaţiile de asistenţă pot deveni pentru asistaţi modele de relaţii deschise,
sincere, autentice, atente la nevoile persoanei. Asistatul poate să preia modelul
acestei relaţii şi să îl transpună la celelalte relaţii ale sale.
- Orice metode de rezolvare a cazurilor de asistenţa socială trebuie să aibe în
vedere că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca
scopul însuşi. Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte
demnitatea de sine, autodeterminarea şi confidenţialitatea asistatului.
- Autocunoaşterea este prima etapă realizată în procesul de dezvoltare şi
schimbare a persoanei. Înţelegerea şi acceptarea din partea asistentului
favorizează autocunoaşterea asistaţilor.
- Dreptul asistaţilor la propriile lor valori şi convingeri este inviolabil. Asistenţii
sociali au responsabilitatea să ofere ajutor indivizilor, indiferent de valorile şi
convingerile acestora, chiar dacă ele conduc la disfuncţii ale integrării lor
sociale.
47
posibilităţile limitate ale clienţilor lor de a-şi exercita libertatea de alegere. Pentru
ilustrare am putea alege cazul minorilor de centre de reeducare, al copiilor din casele de
copii, sau ale deţinuţilor. Deşi conştienţi de posibilităţile lor limitate, asistenţii sociali pot
crea situaţii în care clienţii sa accepte responsabilităţi şi să-şi dezvolte capacităţile de a-şi
controla propriul comportament, inducând astfel schimbări în comportamentul celorlalţi
faţa de ei.
Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale. Uneori ei
au posibilitatea sa discute deciziile pe care le iau cu colegii lor, cu supervizorii lor. In
majoritatea cazurilor, adeseori încă din studenţie, ei au de luat singuri decizii, fiindcă
situaţiile pe care le au de rezolvat sunt urgente.
Problemele etice au luat o amploare mai mare pe măsura creşterii publicităţii care
se acordă cazurilor sociale, ca şi datorită măririi interesului statului în problemele sociale
şi, în general, ca urmare a creşterii interesului public pentru bunăstarea şi calitatea vieţii
individului. Se spune că morala nu poate fi predată în sălile de curs, nici lămurită în
manuale, ea trebuie exersată în activitatea efectivă. Rămâne însă de reţinut avertizarea
lui Thomas d'Aquino, care spunea că în chestiuni de etică "nu putem discuta ceea ce ar
trebui să facem fără să ştim ce anume putem face" (comentariu în De Anima 1.1.2).
Pentru ca asistenţii sociali să se pregătească pentru sarcina dificilă a rezolvării
dilemelor morale prin luarea unor decizii responsabile, ei trebuie să ştie să recunoască
acele aspecte ale practicii asistenţei sociale care pun în balanţă diferite valori morale, să
îşi clarifice propriile lor valori personale, pe care să le raporteze la valorile profesiei.
Unii pot considera aceste cazuri ca fiind clare, lipsite de vreo dilemă morală. Alţii,
dimpotrivă, identifică principii şi valori morale diferite şi consideră că rezolvarea unor
astfel de situaţii implică o deliberare morală, dificilă, de multe ori chiar dureroasă. Pentru
a ne clarifica în legăturile cu soluţiile unor astfel cazuri şi ale altora conform cerinţelor
48
profesiei de asistenţă socială, avem nevoie de cunoaşterea modului în care profesia
stabileşte priorităţile ei valorice.
Repere istorice
Primul cod deontologic al asistenţilor sociali a fost elaborat de Mary Richmond şi
tipărit în 1920 sub numele "Cod etic experimental pentru cei care lucrează cu cazuri
sociale" (Experimental draft code of ethics for social case workers). În anii următori, pe
măsură ce asociaţiile profesionale ale asistenţilor sociali se defineau mai bine, necesitatea
unor coduri deontologice era mai clar exprimată. În 1924 în jurnalul oficial al asistenţilor
sociali americani, "The Compass", se susţinea ideea ca publicul are şi el dreptul să
cunoască principiile pe baza cărora ia decizii asistentul social. În anii următori, asociaţii
locale şi naţionale au delegat comitete care să se ocupe de analiza problemelor etice şi de
identificarea elementelor comune prezente în practica socială dar abia în 1951 a adoptat
Adunarea Generală a Asociaţiei Americane a asistenţilor sociali primul cod deontologic
valabil pentru toţi membrii acelei asociaţii cuprinzătoare. În 1979 Asociaţia Naţionala
Americană a Asistenţilor Sociali a adoptat un nou cod deontologic care să fie în mai mare
măsură în acord cu realităţile sociale, care a fost revizuit în 1996, fiind prezentat scurt în
aceste pagini.
49
deontologic stabileşte standarde ale comportamentului cu clienţii, cu colegii şi cu
superiorii, cu reprezentanţii altor profesii şi cu societatea, ghidând pe practicieni în
îndeplinirea variatelor lor relaţii şi roluri profesionale. El este elaborat pe baza valorilor
muncii de asistenţă socială şi stipulează valoarea umană, demnitatea şi unicitatea tuturor
persoanelor, ca şi drepturile şi responsabilităţile lor, afirmând voinţa profesioniştilor de a
acţiona conform principiilor morale în toate acţiunile lor.
Cei care subscriu la ideile cuprinse într-un astfel de cod nu numai că îl vor respecta,
dar vor coopera la implementarea lui prin descurajarea, prevenirea şi corectarea
comportamentul ne-profesional al colegilor lor, respectiv îi vor sprijini pe colegii lor în
străduinţa lor de a valorifica codul deontologic. Codul deontologic al NASW cuprinde
mai multe capitole, al căror conţinut îl vom prezenta prescurtat.
50
intereselor profesiunii. Profesioniştii din cadrul unui serviciu vor tinde la crearea unui
climat care să faciliteze realizările profesionale ale colegilor. Asistentul social care
lucrează într-o echipă cu alţi profesionişti să încerce să medieze sau să arbitreze în cazul
conflictelor între colegi şi să-şi extindă relaţiile de colaborare şi de respect şi faţă de
colegii aparţinând altor profesii. Asistentul social care are responsabilitatea de a face
angajări şi de a evalua performanţele angajaţilor trebuie să-şi îndeplinească funcţia în
mod cinstit, chibzuit şi echitabil, în baza unor criterii clar formulate şi enunţate.
51
Capitolul al cincilea vizează responsabilitatea etică a asistentului social fată de
profesia sa. Aici se stipulează importanţa menţinerii integrităţiişi a standardelor etice
ridicate ale profesiei, contribuind astfel la menţinerea şi avansarea valorilor, eticii,
cunoştinţelor şi a misiunii profesiei. Pentru aceasta asistentul social trebuie să îşi exprime
părerea în disputele care privesc profesia de asistenţă socială şi să ia atitudine fermă în
discuţiile la adresa profesiei, răspunzând criticilor exprimate. El va trebui să reacţioneze
împotriva oricăror conduite imorale dovedite de un membru al profesiei, supunând astfel
de aspecte atenţiei colegilor şi a organizaţiilor profesionale ale asistenţilor sociali. Pentru
a contribui la bunul renume al profesiei, asistentul social va face ca serviciul social să fie
accesibil unui public cât mai larg şi se va promova respectul pentru utilitatea,
integritatea şi competenţa profesiei de asistenţa socială. Mai mult, profesia are nevoie de
formularea, dezvoltarea, reglementarea şi implementarea unor politici publice favorabile
profesiei. Asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru dezvoltarea şi
utilizarea cunoştinţelor teoretice în practica profesională. Pentru aceasta, el va trebui să
continue să achiziţioneze cunoştinţe de asistenţă socială chiar şi după obţinerea calificării
şi să fie la curent cu noile cunoştinţe care privesc profesia, alegându-le pe acelea care
sunt bine argumentate ştiinţific privind eficienţa şi valabilitatea lor. Un bun profesionist
se va strădui să contribuie la baza de cunoştinţe a asistenţei sociale şi să-şi împărtăşească
cunoştinţele şi experienţa sa practică cu colegii săi.
Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali pentru a-şi rezolva
dilemele se pot datora următoarelor trei grupe de factori:
52
1. Factori care provin de la asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor,
judecăţile lor de valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţa
socială sau concepţiile lor teoretice privind activitatea profesională.
2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional,
relaţiile sale cu alţi membrii ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa
profesională etc.
3. Factori legaţi de problemă: însăşi natura problemei, definirea ei, scopurile şi
priorităţile care derivă din specificul problemei, strategiile şi opţiunile la care se pretează.
Aspectele etice ale muncii de asistenta socială apar ori de câte ori există un conflict
sau o lipsă de simetrie în interiorul oricărui dintre cele trei grupe amintite de factori sau
când se ciocnesc valori din interiorul diferitelor componente amintite. Factori din grupul
2 sau 3 pot accentua dilemele etice care derivă din primul grup de factori şi vor
intensifica dificultăţile deciziei etice.
In sinteza oferită de F. Loewenberg şi R. Dolgoff (1992) subiectele principale care
constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi sociali sunt următoarele:
- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile clienţilor
de a alege serviciile pe care şi le doresc
- obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să
răspundă
- hotărârile privind clienţii trebuie luate împreună cu clienţii, cu
consimţământul acestora, dar în multe cazuri aceştia nu înţeleg toate
implicaţiile alegerilor lor.
- asistentul social trebuie să ia decizii chiar şi în situaţii neclare, ambigue sau
contradictorii.
- asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii
în care cunoaşterea adevărului este greu de suportat sau pare să îi face rău
asistatului.
- respectarea confidenţialităţii este adesea dificila pentru profesioniştii
domeniului de asistenţă socială deoarece sunt situaţii în care i se cere
comunicarea informaţiilor în interesul clientului însuşi, sau al altora implicaţi
în situaţie.
- caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali pune
problema echitaţii, respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora.
- în general interesele clienţilor sunt primordiale faţa de cele ale
profesioniştilor, dar sunt situaţii în care ele periclitează serviciul, sau chiar
viaţa asistentului social.
- în deciziile profesionale asistentul social va trebui sa renunţe la propriile
judecaţi de valoare, chiar şi în situaţii în care propriile valori îl fac sa încline
înspre o anumită direcţie.
- asistentul social îşi va menţine relaţiile cu clienţii săi la nivelul limitat al
relaţiilor profesionale, chiar daca aceştia au nevoie de o relaţie mai complexă.
- alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pune
problema alegerii intre o tehnica mai potrivită pentru client şi problemă,
respectiv pentru asistentul social.
53
- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu
caracter profesional, adesea provenind din înţelegerea diferita a obligaţiilor
faţa de clienţi.
- respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o
cerinţa care trebuie respectată de orice angajat; totuşi acestea vin uneori în
conflict cu alte cerinţe etice, în special cu interesele clienţilor.
Dilemele etice ale profesionistului pot avea ca sursă punctele diferite de vedere
asupra cazului, care impun priorităţi diferite. Pentru exemplificare, propun spre analiză
modalităţile posibile de acţiune ale asistentului social în următoarele exemple:
- Fiul adult vrea să-şi plaseze tatăl vârstnic într-un cămin de bătrâni, dar
acesta nu doreşte; preferă să rămână acasă, deşi are dificultăţi din ce în ce
mai mari de a se întreţine singur.
In acest caz dilema rezultă din faptul că clientul (fiul) solicită un serviciu social
care poate afecta nefavorabil un alt membru al familiei sale.
Aici dilema provine din priorităţile diferite: pe de o parte ale comunităţii (să fie
ferită de problemele cauzate de sosirea unor străini), pe de altă parte ale profesiei
(preocuparea primordială faţă de grupurile dezavantajate).
In astfel de situaţii, profesionistul trebuie sa-şi definească cine este asistatul ale
cărui interese trebuie să le apere: mama supra-protectivă, care caută mijloace de a-şi
menţine controlul asupra fiicei ei, sau fata adolescentă, al cărei comportament pare să se
încadreze în limitele normalului şi care are nevoie de încurajare în tendinţele ei de
autonomie.
Varietatea dilemelor morale este desigur mult mai mare decât s-ar putea să fie
prevăzută în cadrul unei tipologii. Chiar daca o astfel de prezentare este în mod evident
limitată, ea ne atrage atenţia asupra nevoii de a ne forma o capacitate de evaluare
deontologică, prin filtrul căreia să discernem subiectele controversate. Din acest punct de
54
vedere, în vederea formării discernământului etic profesional, codul deontologic nu este
un ansamblu de reguli din care, pentru o situaţie data, se poate afla în mod nemijlocit
comportamentul ideal. Codul deontologic în sine nu este o reţetă de moravuri. El oferă
însă principiile care să ghideze raportarea la situaţia cu implicaţii etice. Formarea unei
gândiri deontologice înseamnă cântărirea deciziilor care vor trebui luate în spiritul
valorilor profesionale şi nu doar al unui paragraf izolat din cod. De asemenea, în cazul
profesionistului implicat într-o situaţie problematică, rolul codului deontologic este şi
acela de a-l face conştient că decizia luată va trebui să fie satisfăcătoare nu numai pentru
el însuşi, care este implicat în situaţia socială dată, ci şi pentru standardele profesionale.
Pentru a uşura efortul asistenţilor sociali de a lua decizii în cazuri dificile,
propunem câteva repere cu valoare limitată, desigur, de orientare preliminară în cadrul
ansamblului de principii deja prezentate. Ele pot constitui un filtru de principii organizate
ierarhic, care să faciliteze luarea deciziilor în cazul în care asistentul social trebuie să facă
faţă unor dileme morale (pornind de la cele descrise de Loewenberg şi Dolgoff, 1992):
1. Protecţia nevoilor de bază ale indivizilor şi grupurilor. In toate circumstanţele
protecţia vieţii şi a sănătăţii clienţilor va sta pe primul loc, faţă de toate
celelalte valori.
2. Asigurarea oportunităţilor egale, asigurarea accesului la resurse primordial
pentru persoanele şi a grupele cele mai dezavantajate.
3. Asigurarea autonomiei, a dreptului de autodeterminare, a libertăţii de alegere a
persoanelor implicate, cu limitele prevăzute prin lege.
4. Alegerea soluţiilor care sunt în cea mai mică măsură nefavorabile pentru
client. În asistenţa socială se întâmplă adesea ca nici una din posibilităţile
existente să nu fie soluţia ideală; în acest caz va fi aleasă soluţia cu cel mai
mic risc de a cauza o vătămare clientului.
5. Promovarea, pe cât posibil, a unei mai bune calităţi a vieţii pentru clienţi; vor
trebui alese, deci, acele soluţii care asigură în mai mare măsură nevoile
clienţilor, nu doar pe cele de bază ci şi cele de confort fizic şi psihic, necesare
realizării şi împlinirii capacităţilor clienţilor.
6. Asigurarea confidenţialităţii şi a intimităţii în relaţia de ajutor. Limitele
confidenţialităţii trebuie menţionate cât se poate de clar printre regulile
organizaţiilor de asistenţă socială, pentru a clarifica acele situaţii care necesită
raportare în vederea unor măsuri care depăşesc relaţia client-asistent social.
7. Comunicarea adevărului şi a tuturor informaţiilor relevante care sunt în
legătură cu problema şi persoana asistatului.
55
conducă la consecinţe legale. Totuşi, în ţările lumii cu tradiţie în domeniul muncii
sociale, codul deontologic serveşte ca bază de soluţionare a litigiilor dintre profesionişti,
între clienţi şi asistenţi sociali sau aceştia din urmă şi agenţiile lor. Forul propice unor
astfel de discuţii pe teme deontologice este comisia de etică a asociaţiilor de asistenţi
sociali.
In cele mai multe situaţii practice soluţiile dilemelor morale nu sunt absolut
satisfăcătoare, sarcina cea mai grea a asistenţilor sociali fiind acea de a raporta în
continuu valorile profesiunii la valorile lor personale şi de a accepta din punct de vedere
moral limitele formelor de ajutor care le stau la dispoziţie. Succesul profesional înseamnă
– pe lângă rezolvarea cazurilor într-un mod adecvat aşteptărilor clienţilor precum şi celor
ale agenţiei – respectarea unor standarde deontologice ridicate şi găsirea unui echilibru
între valorile personale, cele profesionale şi cele implicate în rezolvarea concretă a
cazurilor.
Afirmaţiile din chestionarul de mai jos privind comportamentul uman sunt mai mult sau
mai puţin favorabile exercitării profesiei de asistenţă socială. Gândiţi-vă la măsura în
care ele sunt adevărate sau false pentru Dvs. şi la influenţa lor asupra felului în care vă
implicaţi în munca de asistenţă socială. Bifaţi cu un X problemele care vi se par prea
intime pentru a fi discutate, cu H problemele care consideraţi ca afectează în mare
măsură calitatea de asistent social şi argumentaţi-vă opţiunile.
56
22. Îmi place să manipulez oamenii în anumite situaţii.
23. Nu mă implic prea mult în examinarea propriilor mele relaţii interpersonale.
Sunt mulţumit cu starea de fapt.
24. Sunt foarte materialist şi realmente interesat de confortul meu personal.
25. Uneori mă simt incapabil pe plan social, de multe ori nu recunosc valorile
altora, reacţionez inadecvat şi ceilalţi mă consideră insensibil.
26. Cred că sunt zgârcit cu banii şi cu timpul.
27. Mă simt mai naiv decât alţii. De multe ori nu înţeleg ce spun ceilalţi. Am fost
prea mult protejat.
28. Mă îngrozesc când trebuie să fac faţă unui conflict. Ocolesc pe cât se poate
conflictele.
29. Nu-mi place să lupt pentru convingerile mele.
30. Când sunt confruntat, chiar dacă nu am eu dreptate, am tendinţa să fiu bătăios.
Aproape fiecare caz în parte prezintă aspecte inedite, iar asistentul social se
confruntă permanent cu necesitatea de a lua decizii corecte atât din punct de vedere moral
cât şi legal. În luarea de decizii se au în vedere sistemul de valori personal şi cel
profesional.
57
reglementare a comportamentului fundamentate pe valorile de bine/rău, moral/imoral,
cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate caracterizate printr-un grad ridicat de
interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă cât şi de presiunea atitudinilor celorlaţi.
Problemele practice şi teoretice ale moralei sunt studiate de etică. În uzul actual termenul
răspunde la întrebarea: care acţiuni sunt morale şi care nu? Etica generală clarifică
obligaţiile pe care le au oamenii unii faţă de alţii. Particularizând, etica profesională este
o codificare a obligaţiilor speciale pentru persoanele care au aderat la o anumită profesie,
inclusiv asistenţa socială. Scopul eticii este de a-l ajuta pe profesionist să recunoască
modul de lucru corect din punct de vedere moral. Responsabilităţile pe care asistentul
social le are ar putea fi grupate pe: clienţi, instituţia angajatoare, profesie în sine,
supervizori, colegi de muncă, şi nu în ultimul rând faţă de societate.
Trecerea de la valori la comportamentul manifest este o problemă centrală pentru
etică, pentru că etica derivă din valori şi trebuie să fie în rezonanţă cu ele.
Asistentul social răspunde pentru hotărârile luate în munca sa cu diferite cazuri,
iar ajutorul oferit se bazează pe codul deontologic, scotând în evidenţă valorile
profesionale. Deţinând şi cele trei aptitudini fundamentale menţionate anterior, asistentul
social poate să influenţeze şi chiar să schimbe condiţiile sociale.
Nu este exclusă însă posibilitatea apariţiei aşa numitelor dileme etice
(Loewenberg F., Dolgoff R., 1992). Dilemele etice apar în situaţii în care asistentul social
trebuie să aleagă între mai multe direcţii etice relevante dar contradictorii sau unde orice
alternativă duce la un rezultat nedorit pentru una sau mai multe persoane. Problemele
etice apar atunci când există un conflict între definirea problemei, stabilirea scopului,
stabilirea priorităţilor, elaborarea strategiilor, modalităţi de decizie. Ele pot să fie
determinate de client, de practician, de agenţie, comunitate, profesie ori societate,
deoarece fiecare se referă la diferite presupuneri despre natura umană, valori, atitudini,
identitate profesională.
Problemele etice ridică întrebări de genul: Cum este corect să acţionăm într-o situaţie
practică dată? Cum poate asistentul social să evite comportamentul neetic în această
situaţie?
Uneori dilemele se datorează loialităţilor competitive: când sunt în competiţie sau
în conflict grupurile care revendică loialitatea asistentului social. Un exemplu clasic,
frecvent menţionat în literatura de specialitate dar şi întâlnit practic, este cel al
asistentului social care reprezintă clientul dar şi instituţia în care lucrează, care fiecare în
parte solicită uneori cerinţe contradictorii. Loialităţile multiple sunt de asemenea o sursă
pentru dilemele etice în care asistentul social serveşte un sistem de clienţi multipli. În
acest context, problema cheie este identificarea persoanei sau a grupului căreia trebuie să
îi acorde prioritate. Rezolvarea cazurilor "contradictorii" presupune depistarea şi
soluţionarea problemelor etice care apar.
Profesioniştii au răspuns dilemelor apărute în cadrul serviciilor sociale prin
dezvoltarea unor coduri etice sau standarde etice pentru membrii unei profesii. Van
Hoose a sugerat că aceste coduri etice reflectă interesele profesionale şi definesc
principiiile de orientare în activităţile profesionale.
Ca un sprijin pentru luarea de decizii în situaţiile-dilemă apărute în oferirea de
servicii, asemenea coduri ajută la clarificarea responsabilităţilor faţă de clienţi, agenţii,
societate. În mod obişnuit, un cod etic include probleme şi exprimă scopurile profesiei,
protejează clientul, asigură orientarea pentru comportamentul profesional şi contribuie la
58
stabilirea identităţii profesionale a asistentului social. Codurile se referă şi la
responsabilităţile faţă de manageri, colegi din acelaşi domeniu sau domenii diferite, faţă
de societate în general. Chiar dacă nu acoperă orice situaţie, codurile etice reprezintă un
cadru de referinţă pentru garantarea unei conduite etice, deşi interpretarea lor depinde de
situaţia în care vor fi aplicate. Ca rezultat al caracterului lor uneori vag, codurile etice
sunt limitate, iar unele coduri se vor afla în conflict cu altele privind anumite standarde de
conduită. Asemene conflicte ridică probleme profesioniştilor care sunt membrii la mai
mult de o organizaţie profesională, deoarece un cod etic este obligatoriu pentru membrii
unui grup sau al unei organizaţii care îl adoptă.
4.6. Recapitulare
59
4.7 Aplicaţii practice:
Exerciţiul 1
O femeie de 55 ani, văduvă de curând, vă vorbeşte despre dorinţa ei de a se înscrie la un
colegiu. Are bani puşi de o parte şi vrea să se pensioneze.
Exerciţiul 2
Un cuplu vrea să adopte un copil negru şi vă solicită sprijinul.
.
4.7.2. Identificarea propriilor valori
Scop:
Următorul exerciţiu :
Vă ajută să identificaţi propriul set de valori
Vă ajută să înţelegeti cum şi de ce anumite valori personale pot prevala uneori
valorilor profesionale
Exerciţiu
Sunteţi asistent social într-o sectie de spital în care sunt internaţi bolnavi infestaţi cu
virusul HIV. Instituţia în care lucraţi a primit 1,5miloane de dolari de la o fundaţie.
Aceasta sumă de bani trebuie folosită la procurarea a 7 doze de vaccin care stopează
evoluţia bolii (SIDA). Dvs. aveţi în observaţie 14 persoane bolnave cărora această doză
de vaccin le-ar fi recomandată. Trebuie să decideţi care sunt cei 7 care vor beneficia de
acest vaccin şi care sunt cei care nu beneficiază acum de el.
Candidaţii:
1. O adolescentă de 15 ani, infestată de către prietenul ei, mulatră. Provine dintr-o
familie din clasa de mijloc şi este a cincea din cei 9 copii.
2. Un bărbat de 52 de ani, om de afaceri care a fost închis pentru delapidare, infestat în
penitenciar în urma unor manevre medicale minore. El prestează 1000 ore, muncă în
serviciul comunităţii.
60
3. O femeie de 35 de ani mama a unui copil de 5ani care a contactat virusul în urma unei
transfuzii de sânge. Ea are o căsnicie fericită cu actualul soţ fiind căsătorită de 3 ani.
Primul soţ, tatăl fetei, este plecat din oraş şi nu a mai contactat-o.
4. Un bărbat rrom, de 40 de ani care lucrează pentru reintegrarea copiilor de ţigani în
familii permanente. Este poligam şi a fost expus virusului de una dintre partenere.
Are mai mulţi copii, de la mai multe femei.
5. O fată de 23 de ani, care se pregăteşte pentru a participa la Jocurile Olimpice în proba
de atletism . Familia ei a făcut multe sacrificii pentru a o ajuta să îşi atingă obiectivul
propus. Ea se gândeşte că dacă nu va primi vaccinul nu va putea să îşi recompeseze
părinţii pentru sacrificiul făcut.
6. Un bărbat de 38 de ani asiatic, artist care a fost persecutat în ţara sa şi a cărui artă se
va pierde o data cu moartea sa.
7. O femeie de 72 de ani mamă, bunică şi soţie care îl îngrijeşte pe soţul ei bolnav de
artrită severă.
8. O femeie de 49 de ani care are 4 copii ( unul fiind cu un handicap psihic), provine din
clasa de mijloc şi a contactat virusul probabil în urma unei legături extraconjugale.
9. Bărbat de 56 de ani care a contactat boala în urma unei relaţii extraconjugale. Este
mecanic şi este singurul susţinător al familiei.
10. Un student de 20 de ani care studiază ştiintele educaţiei, nu ştie cum a contactat
virusul şi nu a comunicat familiei că este bolnav.
11. Un bebeluş de 18 luni care a fost infestat de către mama sa. El este într-o stare gravă.
Tatăl copilului a murit de puţin timp din cauza bolii SIDA.
12. Un bărbat de 49 de ani, preot într-o regiune îndepărtată unde este singurul care
asigură toate activităţile religioase ( nunţi, botezuri, înmormântări)
13. Un bărbat de 29 de ani, tată a 3 copii a cărei soţie face cursuri medicale şi lucrează cu
o jumătate de normă într-un laborator.
14. Un bărbat de 56 de ani, cercetător care este pe cale de a descoperi un medicament
senzaţional.
Scop:
Deprinderea de a conştientiza apariţia problemelor morale
Abordarea corectă a cazurilor-dilemă
61
Exerciţiul 1
Sunteţi asistent social într-un liceu. Una dintre elevele liceului vine la dvs. şi vă spune
consternată că este însărcinată. O ajuţi să îşi informeze familia de calvarul prin care trece.
Familia hotărăşte că cea mai bună soluţie este avortul, rugându-te să îi ajuţi să se adreseze
unui serviciu specializat.
Ce decizie luaţi?
Exerciţiul 2
Eşti asistent social la un centru de plasament şi adopţie. Recent şeful tău ţi-a cerut să
evaluezi o familie de homosexuali care doresc să adopte un copil. Cuplul are o relaţie
stabilă, din punct de vedere material nu sunt probleme, legal homosexualitatea este
recunoscută de către stat, regulile instituţiei nu prevăd restricţii legate de posibilitatea
cuplurilor de homosexuali de a adopta.
Bibliografie.
Jordan B (1997,98) Social Work and Society in M Davies (ed.) The Blackwell
Companion to Social Work, Oxford: Blackwell Publishing, pag. 8-23.
Hepworth D.H. şi Larsen J.A. (1993) Direct Social Work Practice: Theory and Skills.
Pacific Grove, C.A: Brooks/Cole.
Hoffman, K.S Sallee, L.A. (1994) Social Work Practice: Bridges to change, USA MA:
Allyn and Bacon.
Loewenberg MF şi Dolgoff R (1992) Ethical decisions for Social Work Practice, I.L.: FE
Peacock Publishers.
Lecturi recomandate
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica asistenţei
sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.77-105 (Capitolul 3. Valori şi competenţă
multiculturală)
Codul deontologic al profesiei de asistent social nr.1/2008, publicat în
Monitorul Oficial Partea I nr. 178/6 martie 2008
Şoitu, D.(2013) Formarea viitorilor asistenţi sociali, în Dumitraşcu, H.
(coord.) Consilierea în asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, p: 43-64
DE INTERES!
http://www.cnasr.ro/obtinerea-unei-trepte-de-competenta-profesionala-superioara
62