Sunteți pe pagina 1din 60

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

CLUJ-NAPOCA
Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la
Distanţă
Specializarea : Asistenţă Socială

Conf. dr. Adina Rebeleanu

INTRODUCERE ÎN
ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI
DEONTOLOGIA PROFESIEI

ANUL I
C.F.C.I.D

Cluj-Napoca
2018

3
Maria Roth, Adina Rebeleanu

Introducere în asistenţa socială şi deontologie profesională

4
Programa analitică
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Adina Rebeleanu Introducere în asistenţa socială şi
deontologie profesională
Birou: Bdul 21 Decembrie 1989, nr. 128- Codul cursului : ALR 2104
130

Telefon: 40.264-42.46.74 Anul I, sem. I


Fax: 40.264-42.46.74 Tipul cursului: obligatoriu
E-mail: adinarebeleanu@yahoo.com Tutore: Cristina Faludi
adina.rebeleanu@socasis.ubbcluj.ro E-mail: cfaludi@gmail.com
Consultaţii: luni, orele 14 – 16 Consultaţii: Joi, orele 12 - 14

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:


Nu sunt impuse condiţionări pentru participarea la acest curs. Este un curs fundamental
pentru specializarea în domeniul asistenţei, ce urmăreşte familiarizarea studenţilor cu
domeniul şi particularităţile asistenţei sociale ca profesie.

Descrierea cursului:
Formarea bazei teoretice şi practice în domeniul asistenţei sociale. La absolvirea cursului
studenţii vor putea demonstra următoarele:
- S-au familiarizat cu valorile şi specificul activităţilor de ajutor în favoarea
individului,
- Inţeleg şi respectă determinările culturale şi îşi proiectează analiza şi intervenţia
respectând valorile individului,
- Analizează sistemul de asistenţă socială din perspectiva nevoilor clienţilor.
- Studenţii înţeleg rolurile asistetului social şi rolul asistenţei sociale în societate
(https://youtu.be/naIDU9wrA_w)

Temele abordate în cadrul cursului:


Evoluţia formelor şi a concepţiilor privind ajutorul acordat indivizilor. Definiţia şi
obiectivele asistenţei sociale. Nevoile persoanelor asistate. Principiile şi valorile
intervenţiilor în favoarea indivizilor. Relaţia dintre valorile individuale şi cele
profesionale, identificarea propriilor valori. Deontologia profesională. Competenţe şi
roluri ale asistentului social.

Sarcinile cursantului:
1. rezolvarea tuturor exerciţiilor din manual
2. consultarea bibliografiei
3. redactarea unui referat ştiinţific individual pe una dintre cele cinci teme
posibile (prezentate mai jos):
 definiţia asistenţei sociale, obiectivele şi rolul ei în societate- cu folosirea bibliografiei
conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
 relaţia dintre nevoi şi drepturi în asistenţa socială - cu folosirea bibliografiei conform
criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale

5
 relaţia dintre sociologie, psihologie, antropologie şi asistenţă socială - cu folosirea
bibliografiei conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
 valorile şi principiile etice ale asistenţei sociale- cu folosirea bibliografiei conform
criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
 teorii în asistenţa socială

Prezentarea conţinuturilor tematice

1. Scurt istoric al asistenţei sociale. Introducere: scurt istoric al asistenţei sociale: De la


munca de caritate şi filantropie spre profesionalizarea muncii de asistenţă socială.
Asistenţa socială în prezent. Definiţii şi obiective ale asistenţei sociale. Rolul asistenţei
sociale în societate. Asistenţa socială în contextul protecţiei sociale. Asistenţa socială şi
rolul ei în asigurarea bunăstării sociale. Funcţii şi nivele de intervenţie ale asistenţei
sociale. Domenii de acţiune ale asistenţei sociale. Categorii de clienţi. Roluri ale
asistentului social. Definirea şi exemplificarea fiecărui concept nou introdus.

2. Clienţi, nevoi şi resurse. Forme ale asistenţei sociale: asistenţa socială preventivă,
asistenţa socială de remediere, ajutorul social mandatat versus ajutorul social
nemandatat.. Relaţia nevoi – resurse în asistenţa socială. Cauzalitatea problemelor
sociale. Unicitatea asistenţei sociale. Relaţia nevoi – resurse în asistenţa socială. Relaţia
de asistenţă socială.

3. Competenţa profesională a asistentului social. Particularităţi ale sprijinului în asistenţa


socială. Competenţă profesională: cunoştinţe teoretice, deprinderi, sistem valoric-
motivaţional. Competenţa profesională a asistentului social. Interdisciplinaritatea
asistenţei sociale- principii generale preluate din alte discipline. Fundamentarea ştiinţifică
a asistenţei sociale. Principii preluate din psihologie. Principii preluate din sociologie.
Principii preluate din psihologie socială. Principii preluate din antropologie. Modelul
sistemic în asistenţa socială.

4. Valori în asistenţa socială. Importanţa valorilor în formarea profesională. Relaţia


valori profesionale – resurse în munca cu clienţii. Principii etice ale muncii de asistenţă
socială. Deontologia profesională. Importanţa deontologiei profesionale- repere generale
asupra deontologiei profesiei de aistent social. Codului deontologic al asistenţilor sociali.

Bibliografie:
Obligatorie:
Egan, G., (1994), The Skilled Helper, Pacific Grove, California
Howe, D. (2001), Introducere în asistenţa socială, Bucureşti, UNICEF
Miley, Krogsrud M., OMelia, M., DuBois, B (2006), Practica asistenţei sociale, Ed.
Polirom, p.23-44, 77-104
Neamţu G. (2016). Enciclopedia asistenţei sociale, Iaşi: Polirom
Nistor, G. (2013) Etica şi valori în practica consilierii în asistenţa socială, Dumitraşcu, H.
(coord.) Consilierea în asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, p:17-40
Payne, M.(2011) Teoria modernă a aistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p:23-60, 163-181

6
Roth, M., Rebeleanu, A. (2007), Asistenţa socială. Cadrul conceptual şi aplicaţii
practice, Presa Universitară Clujeană, p.38-41, 50-52, 61-67, 105-121, p.129-164, 242-
248
Codul deontologic al profesiei de asistent social nr.1/2008, publicat în Monitorul Oficial
Partea I nr. 178/6 martie 2008
Roth-Szamoskozi, M. (2003), Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, p: 7-150
Şoitu, D.(2013) Formarea viitorilor asistenţi sociali, în Dumitraşcu, H. (coord.)
Consilierea în asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, p: 43-64

Opţională
Alexiu, M (2011), „Valori şi faze ale acţiunii sociale”, în Neamţu, G.(coord.) Tratat de
asistenţă socială, Ed. Polirom, p.533
Alexiu, T.M. (2011) „Teorii şi aplicaţii în asistenţa socială”, în Neamţu, G., Tratat de
asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:331-406
Bocancea, C. (2011), “Dimensiunea contextuală a asistenţei sociale”, în Neamţu, G.,
Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p: 75-131
Brill, N. (1990). Working with People, Longman, Forth Edition
Buzducea, D. (2005), Aspecte contemporane în asistenţa socială, Polirom, Iaşi, p: 17-70,
113-118, 131-144
Compton, B.R., Gallaway B. (1989). Social Work Processes, Wadsworth Inc.
Culley, S., (1991), Integrative counselling skills in action, Ed Sage Publications
Hurubean, A. (2011), „Investigare şi intervenţie în asistenţa socială individuală” în
Neamţu, G. (coord.), Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, p.503-
De Robertis, C., (1998), Methodologie de l’intervention en travail social, Editions
Bayard, Paris
De Robertis, C., (1998), Le contract en travail social, Editions Bayard, Paris
Hoffman, K.S.& Salle, A.S. (1994). Social Work Practice, Allyn & Bacon.
Miley, Krogsrud M., OMelia, M., DuBois, B (2006), Practica asistenţei sociale, Ed.
Polirom, p.191-222
Muchielli, R., (1991), L entretien face a face dans la relation d aide, ESF, Paris
Neamţu, G. (2011) „Introducere în teoria aistenţei sociale”, în Neamţu, G., Tratat de
asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:271-302
Payne, M.(2011) Teoria modernă a aistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi,
Roth, Rebeleanu A., (2011) „Modele teoretice în asistenţa socială”, Neamţu, G., Tratat
de asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:303-328
Stan, D. (2011), “Fundamentarea asistenţei sociale în spaţiul românesc”, în Neamţu, G.,
Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi, p:31-72

Materiale şi instrumente necesare cursului:


Pentru parcurgerea în bune condiţii a pregătirii necesare promovării cursului studentul ar
avea nevoie de următoarele resurse:
 calculator conectat la internet (pentru a accesa baze de date resurse electronice
suplimentare dar şi pentru a participa la secvenţele de formare interactivă on-line)
 acces la resursele bibliografice (prin legitimaţie la biblioteca Centrală a
Universităţii Babeş-Bolyai)

7
 acces la imprimantă, pentru realizarea temelor, acces la echipamente de
fotocopiere

Formele de evaluare:
- Referat ştiinţific (4 - 6 pagini, Times New Roman, caractere 12, Word, la 1,5 rânduri),
din care să reiasă prelucrarea bibliografiei recomandate 20% din notă
- Teme pe parcursul semestrului 30%
- Evaluare prin test grilă 50%

Pentru a promova, studentul trebuie să obţină, în total (activitate individuală + grilă),


minim 4,5 puncte iar la testul grilă minim 1.50 puncte din cele 5 puncte.
Studenţii sunt pregătiţi pentru a înţelege specificul muncii de asistenţă socială, a
particularităţilor pe care relaţia profesională cu clienţii le presupune, importanţa valorilor
şi deontologiei profesionale. Studenţii vor înţelege importanţa profesiei în societatea
contemporană. Se va urmări respectarea regulamentului antiplagiat.

Elemente de deontologie academică:


Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (poate
implica exmatricularea studentului). Plagiatul este prezentarea unor ideilor, argumente,
forme de exprimare, date, figuri, tabele etc. scrise sau elaborate de către o alta persoană
ca aparţinând propriei persoane, fără o corectă menţionare a sursei (prin citare, referire
sau notă bibliografică). Prin urmare, este vorba de plagiat în situaţia în care cuvintele unei
alte persoane sunt reproduse fără menţionarea sursei, cât şi atunci când ideile sau
argumentele altei persoane sunt parafrazate astfel încât cititorul ar putea crede că ele
aparţin autorului textului. Pentru standardele de redactare a bibliografiilor puteţi consulta:
Standardele APA pentru redactarea bibliografiilor (salvat în data de 29 august 2005, de
pe adresa http://psihologie.esential.ro/APA%20bibl.html.)

Solicitarea de ajutor prin e-mail: Este necesar să includeţi numele dumneavoastră


complet în subiectul fiecărui e-mail pe care mi-l trimiteţi, precum şi numele
cursului/disciplinei pentru care formulaţi intrebări/doriţi clarificări. Studenţii sunt rugaţi
să foloseacă platforma ID a universităţii.

Studenţi cu nevoi speciale:


Titularul cursului îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice şi de timp,
de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi a
modalităţilor de evaluare (ex.: examen oral pentru studenţii cu probleme de vedere) în
funcţie de tipul dizabilităţii cursantului.

Strategii de studiu recomandate:


Având în vedere caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o
planificare riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog
prin internet cu tutorele şi titularul disciplinei. Parcurgerea fiecarui modul, rezolvarea la
timp a temelor facilitează înţelegerea conţinutului tematic şi promovarea, în bune condiţii, a
disciplinei

8
Recomandări pentru o participare efectivă la formarea proprie
Formarea profesională presupune în mod obligatoriu studiu individual şi disponibilitate
spre autoformare, pe lângă cunoştinţele şi deprinderile dobândite în cadrul cursurilor şi
seminariilor de formare/perfecţionare profesională. Pentru o participare efectvă la
autoformarea dumneavoastră vă sugerăm câteva sfaturi:
 Când aveţi o întrebare, puneţi-o!
 Nu vă simţiţi stingheriţi să oferiţi exemple!
 Cereţi un exemplu dacă nu vă este clară o problemă!
 Căutaţi modalităţile prin care puteţi aplica în munca dvs. cunoştinţele teoretice şi
deprinderile practice discutate şi exersate în cadrul seminariilor/aplicaţiilor practice!
 Fiţi sceptici - nu acceptaţi toate lucrurile pe care le auziţi!
 Nu încercaţi să dezvoltaţi o problemă numai pentru a-i dovedi persoanei care conduce
seminarul că nu are toate răspunsurile! Nu le are!
 Nu vă imaginaţi că toate subiectele sau temele prezentate vor fi în egală măsură
relevante pentru formarea dvs. practică!
 Nu vă mulţumiţi cu informaţiile şi sugestiile primite la seminarii sau cursuri!
 Citiţi bibliografie suplimentară şi fiţi şi autodidacţi! Asistenţa socială este un domeniu
care cere creativitate şi perfecţionare continuă!

 Recomandare: La sfârşitul fiecărui ciclu de exerciţii vă rugăm să completaţi fişa de


evaluare a activităţii!

Scopul evaluării:
Sistematizarea informaţiilor obţinute
Relevarea importanţei acestor informaţii pentru formarea profesională
Exersarea abilităţii proprii privind expunerea punctului de vedere şi a deprinderii de a
emite sugestii în scopul perfecţionării profesionale

FIŞĂ PENTRU EVALUARE

1. Consider că subiectul activităţii de astăzi


este 
necesar pentru că ...............................................
nu este 

2. Activitatea de astăzi
mi-a fost 
utilă pentru că ...........................................................
nu mi-a fost 

3. După această activitate sunt:


a). mulţumit b). indiferent c). nemulţumit d). altele (indicaţi ..)

4. Sugestii şi observaţii personale..................................................................

9
Unitatea tematică 1.
Obiective:
- studentul se va familiariza cu conţinutul aistenţei sociale, ca activitate profesională
- sunt prezentate sintetic principalele momente în profesionalizarea asistenţei sociale
- studentul va înţelege rolul aistenţei socuale în societatea contemporană

1. ASISTENŢA SOCIALĂ – Repere istorice

Munca de asistare a semenilor cu situaţii dificile nu este un specific doar al epocii


moderne. Protecţia socială, aşa cum o înţelegem astăzi ca fiind un sistem de activităţi bazate
pe o legislaţie specifică, oferită printr-o reţea de servicii specializate, guvernamentale sau
neguvernamentale, a fost precedată de-a lungul întregii dezvoltări a societăţii omeneşti de
activităţi de tip caritativ, în care oamenii îşi exprimau compasiunea faţă de semenii lor aflaţi
în suferinţă fie spontan, fie într-un cadru organizat al unei comunităţi religiose sau
administrative, fie la îndemnul unor personalităţi respectate în comunitate. Începând cu
secolul trecut, marele pas făcut în direcţia profesionalizării protecţiei sociale şi a asistării
persoanelor a fost cel al apariţiei unor concepţii şi metode specifice de abordare a
fenomenelor de ajutor.

1.1 Apariţia asistenţei sociale. Cum a devenit asistenţa socială o profesie?

Deşi activităţile prin care se oferă altora ajutor au o lungă istorie, considerăm că
asistenţa socială profesională are ca precedesor acţiunile de caritate din secolul al XIX-
lea. Ne vom referi în continuare la câteva repere principale care au marcat desprinderea
asistenţei sociale de acţiunile clasice de caritate: mişcarea settlement a reformiştilor
sociali şi formarea Societăţii Organizaţiilor de Caritate (Charity Organization Society -
COS).
Primul aşezământ social a fost constituit în Londra, în anul 1884. Reverendul
Samuel Barnett a închiriat o clădire într-o zonă suburbană pentru a crea un centru
comunitar. Bogatele programe sociale organizate aveau menirea să contribuie la
dezvoltarea deprinderilor de viaţă şi de educaţie familială a celor din clasele sociale
sărace şi la formarea spiritului de comunitate în această zonă. Această clădire este
Toynbee Hall şi a constituit un model pentru extinderea mişcării aşezămintelor sociale.
Reverendul a invitat studenţii universităţilor să participe la activităţile organizate în
favoarea celor săraci, promiţând pe această cale o mai bună cunoaştere a realităţilor
sociale. Ulterior, universităţi şi biserici au fost adesea implicate în constituirea unor astfel
de aşezăminte sociale.
COS a fost fondată de Thomas Chalmers în Anglia, ca o instituţie de caritate pentru
ocrotirea săracilor. Organizaţiile de caritate se bazau pe activitatea voluntarilor, denumiţi
“vizitatori prietenoşi” (friendly visitors). Aceştia aveau sarcina să evalueze nevoile şi
capacităţile celor săraci care apelau la ajutor, să facă solicitări pentru asistarea nevoilor
lor şi, cu resursele obţinute, să asigure îngrijirea lor de lungă durată. Primul COS a fost
fondat în 1869, în Londra, după care s-a extins ca o reţea în Statele Unite.

10
Dacă aşezămintele sociale sunt considerate precursoarele muncii sociale
comunitare, atunci e evident că COS este la baza serviciilor profesionale de ajutorare a
indivizilor şi familiilor. Pe măsură ce reţeaua COS devenea o internaţională, în cadrul ei a
pornit un proces de instituţionalizare, care a contribuit la profesionalizarea activităţii. Au
apărut primii angajaţi plătiţi, care s-au ocupat de organizare şi administraţie, iar apoi a
apărut nevoia de instruire a voluntarilor. Astfel, angajatul plătit trebuia să cunoască mai
mult decât organizarea ca atare a activităţilor de caritate. El trebuia să fie informat în
domeniul ştiinţelor sociale, să fie capabil să îndrume activitatea voluntarilor şi să le ofere
acestora ajutor. In esenţă, el avea nevoie de o calificare specială.
Deci, pentru ca aceşti angajaţi ai societăţii de caritate să-şi poată desfăşura
activitatea într-un mod profesional, a fost necesară crearea sistemului educaţional în acest
domeniu, precum şi elaborarea metodologiei activităţilor de ajutor social.
În aceste două importante faze ale devenirii profesiei de asistenţă socială,
americanca Mary Richmond a avut o contribuţie importantă, prin faptul că ea a iniţiat în
1898 primul curs de formare în asistenţă socială. De asemenea, prin cartea “Diagnosticul
Social” (Richmond, 1917), ea a oferit prima descriere a metodologiei muncii de ajutor
social.
La începutul acestui secol au început să fie angajati asistenţi sociali în spitale. In
1905, Richard Cabot, directorul spitalului Massachusets din Boston, a fost primul care a
angajat asistenţi sociali; ulterior, tot mai multe spitale au angajat asistenţi sociali, mai ales
în departamentele de psihiatrie.
Pentru ca asistenţii sociali să se poată afirma în spitale ca profesionişti, apţi de
colaborare cu echipa medicală, a fost nevoie ca ei să poată comunica într-un limbaj
ştiinţific comun cu cel al medicilor. Cadrul conceptual comun a fost creat de psihanaliză,
care s-a dezvoltat foarte rapid în prima perioadă a secolului.
Un alt factor important este că psihanaliza, ca teorie ce explică comportamentul
uman, i-a ajutat pe asistenţi sociali în înţelegerea clienţilor. Modul de gândire al
psihanalizei, aşa cum a apărut de prima dată în asistenţa socială psihiatrică, şi-a pus
amprenta ulterior pe întreaga teorie a asistenţei sociale, fiind la baza acesteia.

1.2 Retrospectivă istorică asupra teoriilor aistenţei sociale

Procesul de apariţie a teoriilor proprii ale asistenţei sociale a parcurs, pe plan istoric,
mai multe stadii, pe care aici le vom trece în revistă pe scurt, urmând fazele descrise de D.
Howe (1997):
Primele reflecţii de asistenţă socială de la începutul secolului erau mai mult studii de
caz şi investigaţii ale unor probleme sociale comunitare, care aveau ca scop fundamentarea
unei intervenţii. Rolul concepţiei teoretice era redus, pentru asistenţii sociali era în primul
rând important să strângă date necesare intervenţiei, nu să elaboreze teorii.
A doua fază de dezvoltare a fost marcată de momentul în care exista deja o concepţie
teoretică privind apariţia problemelor sociale preţuită de către asistenţii sociali pentru
valoarea ei explicativă, anume psihanaliza. Ca discipoli ai unor şcoli de asistenţă socială de
sorginte psihanalitică, cauzele problemelor sociale erau considerate a fi de ordin psihologic,
care puteau fi depăşite printr-o autocunoaştere (analiză) aprofundată a propriilor determinări
psihologice. Deşi această concepţie a dus la dezvoltarea unei practici larg răspândite de
psihiatrie clinică, terapeutică, spaţiul teoretic al profesiei era încă incomplet acoperit, dat

11
fiind că multe din problemele individuale aveau ca origine situaţia socială - individuală,
familială sau a grupului de apartenenţă rămâneau insuficient interpretate.
A urmat faza şcolii diagnostice şi funcţionale (M. Richmond), care a însemnat
situarea relaţiei de asistenţă pe un plan nou, al respectării clientului, recunoscând necesitatea
lucrului împreună cu clientul şi nu doar pentru client. Pentru şcoala diagnostică, promotorul
schimbărilor era asistentul social, care evalua problema şi prescria planul de tratament
pentru asistat. In şcoala funcţională, punctul nodal al schimbărilor era clientul însuşi, iar
asistentul social era facilitatorul schimbărilor.
După anii 60 a urmat o explozie în dezvoltarea unor concepţii teoretice diverse în
asistenţa socială, care s-au concretizat într-un mare număr de tehnici specifice profesiei, dar
de inspiraţie teoretică diversă (analitică, behavioristă, tranzacţională, intervenţie în criză
etc.). Aceasta a fost faza de achiziţie în asistenţa socială, care a însemnat un mare avans în
metodologia de lucru cu clienţi de diferite vârste şi diferite problematici. Ca urmare s-au
strâns numeroase cunoştinţe şi date despre problemele sociale şi modalităţile lor de
rezolvare, care au dat naştere la reflecţii pentru sistematizarea datelor şi verificarea
metodologiilor proprii asistenţei sociale. Această fază de acumulare a condus în lumea
occidentală la apariţia unui larg evantai de servicii care, pe baza cunoştinţelor acumulate, să
răspundă marii varietăţi a problemelor sociale şi de nevoi ale unor categorii foarte diverse de
populaţie vulnerabilă.
A şasea fază, în anii 70, a fost cea de încercare de unificare a teoriilor din asistenţă
socială, pe baza fixării unor scopuri şi a unor obiective comune, care se referă la mai buna
adaptare a asistaţilor la cerinţele vieţii sociale. S-au conturat astfel o serie de concepte
centrale şi unificatoare pentru asistenţa socială, ca cel de ecosistem, care fixează cadrul de
analiză a problemelor asistatului la sistemul social din care face parte. Această teorie
integratoare a fost concepţia sistemică. La fel ca în alte ştiinţe, teoria sistemică nu a reuşit să
înlăture dezvoltarea teoriilor şi practicilor specifice, în special a celor centrate pe client, şi
care valorifică experienţa personală subiectivă.
Perioada a şaptea, o nouă treaptă în dezvoltare, este acea a clasificării teoriilor.
Cercetătorii caută criterii de clasificare şi paradigmele cuprinzătoare care definesc orientările
teoretice într-o anumită perioadă social-istorică. În perioada anilor 70', Leonard (1975), a
surprins dimensiunea obiectivitate-subiectivitate ca fiind cea care diferenţiază în mod
prioritar concepţiile teoretice. În funcţie de această dimensiune a descris două paradigme
fundamentale, foarte diverse, care tind spre polul subiectivităţii sau cel al obiectivităţii:
a) paradigma ştiinţelor fizice, care tinde spre o cât mai mare obiectivitate în orice
demers ştiinţific. Ea impune în ştiinţele sociale necesitatea derulării cercetărilor ştiinţifice
conform cu standardele măsurării exacte şi ale verificării rezultatelor, prin metode riguros
exacte, riguros demonstrabile. Datorită complexităţii sistemelor social-umane, dezideratul
obiectivităţii, pe cât de important, este tot atât de greu de atins, chiar cu mijloacele
cercetărilor cantitative şi ale prelucrării statistice. Numărul mare de factori care influenţează
un fenomen social face ca evoluţia sa să fie greu de prevăzut, chiar şi în condiţiile în care
cercetătorii tind la obiectivitate maximă.
b) paradigma ştiinţelor umane, care accentuează influenţa subiectivităţii
personalităţilor care elaborează concepţiile teoretice asupra conţinutului acestora.
Subiectivitatea se referă la valorile personale ale celor care construiesc sisteme teoretice,
valori care poartă amprenta situaţiei sociale şi a evoluţiei personale a autorilor.

12
Burrell şi Morgan (1979) au adăugat o altă dimensiune semnificativă pentru ştiinţele
socio-umane, anume cea a stabilităţii-schimbării. În funcţie de specificul lor, concepţiile
teoretice pot susţine în primul rând ideea stabilităţii sociale sau ideea schimbării sociale. In
funcţie de această diferenţiere, se constituie:
c) paradigma stabilităţii, care cuprind acele puncte de vedere teoretice care analizează
fenomenele sociale prin prisma valorii lor de menţinere a ordinii sociale existente.
d) paradigmei schimbării sociale, care cuprinde concepţiile ce se axează mai mult pe
dinamica schimbărilor socială şi pe nevoia de schimbare.
Pentru asistenţa socială aceste paradigme sunt uşor vizibile şi conturează modele
foarte diferite de abordare a analizei proceselor sociale şi mai ales a intervenţiei sociale.
Combinarea celor două dimensiuni amintite: stabilitate-schimbare şi obiectivitate-
subiectivitate duce la conturarea, după David Howe, a următoarelor concepţii teoretice de
bază în asistenţa socială:
Umanismul radical, atitudine ştiinţifică descrisă de autorul amintit ca fiind marcată de
dimensiunile de subiectivitate şi schimbare, care au ca rezultat producţii teoretice prin care
se tinde la trezirea conştiinţei societăţii în raport cu problemele sale sociale. In această
paradigmă se regăsesc concepţii diverse care îmbină politicul cu umanismul şi cu exigenţele
morale.
Interpretativismul, orientare marcată de dimensiunile de subiectivitate şi stabilitate,
care se distinge prin străduinţa de a descoperi şi de a evalua semnificaţia fenomenelor
sociale şi psihosociale, precum şi efectul lor asupra oamenilor.
La întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi stabilitate se găseşte funcţionalismul,
considerat de Howe pe bună dreptate ca a orientare ce grupează concepţiile teoretice
destinate deservirea ordinii existente în societate, prin îmbunătăţirea modului ei de
funcţionare, prin menţinerea sistemului şi a structurilor sale şi reducerea efectelor sale
destabilizatoare.
Structuralismul radical apare la întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi
schimbare, cuprinzând concepţiile care analizează structurile sociale din punctul de vedere
al schimbărilor sociale care le-au produs şi care se vor produce. Din această perspectivă
societatea, la fel ca şi natura, presupune structuri (sociale) a căror funcţionare nu este
întotdeauna mulţumitoare şi care poate fi schimbată de către oamenii înşişi. Astfel oamenii
pot deveni actorii propriei lor societăţi, iar acţiunile colective, comunitare, instrumente de
lucru în vederea schimbării societăţii, a democratizării ei. Preluate de un grup de oameni,
problemele personale devin probleme publice, iar acţiunea comună conduce la descoperirea
de noi resurse şi noi posibilităţi de schimbare.

Bibliografie:
Burrell G. şi Morgan G. (1979) Sociological Paradigms and Organizational Analysis,
London: Heineman.
Howe D. (1997) Introducere în asistenţa socială, Bucureşti, UNICEF.
Leonard P. (1975) Explanations and Educations in Social Work, British Journal of Social
Work, vol.V nr.3.

13
Lectură recomandată
Payne, M. 2011, Teoria modernă a asistenţei sociale, Iaşi: Polirom, p.23-45
(Capitolul 1. Construirea teoriei asistenţei sociale)

2. ASISTENŢA SOCIALĂ – CADRUL GENERAL

2.1 Repere definitorii

2.1.1 Definiţie şi obiective ale asistenţei sociale

Ansamblul măsurilor legislative şi administrative, al serviciilor prin care se


reglementează modalităţile de sprijin oferite cetăţenilor cu resurse insuficiente constituie
în mod tradiţional protecţia socială. Opţiunile politice decise de forurile decizionale,
aflate la baza ansamblului de măsuri de protecţie socială dintr-o ţară şi care
reglementează formele de ajutor la care au dreptul cetăţenii ei (pensii, ajutoare sociale în
caz de şomaj, pentru familii numeroase, în caz de deces al unui părinte, pentru persoanele
cu handicap, cele ocazionale, alocaţiile pentru copii etc.) constituie politicile sociale.

Procesul propriu-zis prin care cetăţenii beneficiază de măsurile de protecţie socială şi


de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei bune integrări în
societate, constituie asistenţa socială. Altfel spus, ansamblul activităţilor profesionale prin
care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării
situaţiei lor este procesul de asistenţă socială.

Asistenţa socială funcţională este una dintre condiţiile bunului mers al unei societăţi
democratice, dat fiind că ea desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri,
activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor,
comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor
motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, mu au, prin
mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea de a conduce un mod de viaţă decent.

Urmând definiţia Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din domeniul


muncii sociale, despre asistenţa socială putem spune că este o activitate profesională
orientată spre oferirea de ajutor oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie
sau de grup şi ca membri ai unor comunităţi – în vederea creşterii şi/sau refacerii
capacităţii lor de funcţionare socială şi a obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă
trăită cu demnitate în cadrul social dat.

14
Asistenţa socială:
 promovează sau reface o interacţiune reciproc benefică între indivizi şi societate,
în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi familial, cât şi la nivel
de grup şi comunitar
 reciprocitatea legăturilor interpersonale este una din caracteristicile asistenţei
sociale, dat fiind că ceea ce încearcă ea să facă este să includă pe cei aflaţi la marginea
societăţii prin practici care le asigură îngrijire, dobândirea unor bunuri ncesare şi
împărtăşirea sentimentelor (B. Jordan, 1997).
 indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor
persoane, mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi
resurse pentru realizarea potenţialităţilor şi aspiraţiilor lor. Tot mediul social, cu marea sa
diversitate culturală este cadrul de intervenţie pentru asistentul social care oferă sprijin
pentru satisfacerea nevoilor umane, pentru înlăturarea distresului şi reducerea situaţiilor
dificile.

Indivizii trebuie sa contribuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor bunăstare,
precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul lor apropiat şi – prin extindere – la
bunăstarea generală a societăţii. Toate tranzacţiile specifice asistenţei sociale (folosim
termenul de tranzacţii deoarece în acest domeniu munca profesionistului se bazează pe
contracte de parteneriat cu asistaţii) trebuie să conducă la creşterea demnităţii, a
individualităţii şi a capacităţii de autodeterminare a asistaţilor. Asistenţa socială este o
formă de redistribuire a bunurilor, de solidaritate şi echitate socială. Totodată, prin scopul
ei de a restabili legăturile reciproce benefice dintre persoanele defavorizate şi societate,
ea întăreşte sistemul social existent, menţinând de fapt inegalităţile. Ambele aceste laturi
sunt permanent prezente în asistenţa socială, dar – în diferitele tipuri de practici – latura
de remediere a inegalităţilor şi cea de menţinere a ordinii de drept dobândesc ponderi
diferite.

Persoane defavorizate = persoane care prin statutul lor social, datorat stării
sănătăţii sau a celei familiale, nu se pot bucura de drepturile şi beneficiile pe care
societatea le asigură majorităţii membrilor săi.

Persoane marginalizate = persoane care în urma discriminării sociale sau a lipsei


de solidaritate a majorităţii nu sunt integrate în fluxul social al producerii şi
repartizării veniturilor, bunurilor şi serviciilor.
 Cele două concepte au un conţinut similar, referindu-se la relaţia dintre
societate şi persoanele care din motive diverse, de natură subiectivă sau obiectivă,
nu pot să se bucure de drepturile şi beneficiile asigurate de societate membrilor ei,
sunt excluse din anumite puncte de vedere de la punerea în practică a drepturilor
cetăţeneşti.

15
Temă de reflexie

Care ar fi principala diferență între conceptele persoane


defavorizate și persoane marginalizate?

2.1.2 Misiunea şi obiectivele profesiei de asistenţă socială

Misiunea asistenţei sociale este de a interveni în favoarea persoanelor defavorizate,


marginalizate sau cu risc de excluziune socială, prin oferirea de sprijin pentru obţinerea
condiţiilor unei vieţi decente şi prin susţinerea dezvoltării propriilor lor capacităţi şi
competenţe, în vederea integrării lor sociale corespunzătoare. Pentru a explica rolul şi
locul asistenţei sociale în societate, B. Jordan (1997) reia o idee clasică, după care
asistenţa socială este un ansamblu de măsuri prin care societatea încearcă să se proteje pe
sine însăşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată, să-i compenseze pe aceştia din urmă
pentru consecinţele negative ale economiei de piaţă. Necesitatea misiunii specifice
asistenţei sociale apare acolo şi atunci, unde comunităţile încep să-şi conştientizeze
nevoile celor marginali şi consecinţele individuale şi sociale ale marginalităţii şi
marginalizării.

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale pot fi rezumate astfel:


a. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi
rezolva propriile probleme. Asistenţa socială poate acţiona la nivelul
indivizilor prin ajutorul oferit oamenilor pentru a-şi vedea problemele dintr-o
nouă perspectivă; pentru a lua în considerare diferite alternative, pentru a-şi
mobiliza resursele latente proprii, a-şi mări capacitatea de autocunoaştere.
b. Asistenţa socială are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele
materiale necesare asigurării unei calităţi a vieţii la un nivel decent,
facilitând accesul spre serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de
politicile sociale ale ţării. Asigurarea nevoilor primare ale oamenilor este şi
va fi şi în viitor unul din raţiunile de a exista ale asistenţei sociale. Pentru a-şi
putea îndeplini această menire, asistenţa socială trebuie să întreţină servicii
precum cantinele sociale, locuinţe sociale, ajutoare materiale, fonduri pentru
alimente şi îmbrăcăminte, adăposturi pentru cei fără adăpost sau pentru
victimele violenţei sau a dezastrelor naturale de orice fel.
c. Asistenţa socială stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea unor
servicii adecvate nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la
ajutor. Este menirea asistenţei sociale să sensibilizeze diferitele organizaţii
şi servicii la nevoile celor mai puţin integraţi în comunitate. Sensibilizarea
serviciilor şi a organizaţiilor la nevoile oamenilor va trebui să cuprindă şi
conştientizarea acestora faţă de nevoile culturale, lingvistice ale populaţiei
(minoritare) care recurge la ajutor.

16
d. Dacă asistentul social îşi fixează drept scop să acorde ajutor unui individ,
unei familii sau unui grup, conform cunoştinţelor din teoria ecologică, el va
trebui să urmărească îmbunătăţirea relaţiilor acestuia (acestora) cu
celelalte subsisteme şi sisteme de care depinde integrarea sa (lor) socială.
Facilitarea interacţiunilor dintre indivizi şi celelalte persoane care trăiesc în
mediul din care face parte individul va contribui la o mai bună adaptare a
indivizilor la cerinţele mediului social şi va spori şansele dezvoltării
autonomiei clienţilor.
e. Un alt obiectiv al asistenţei sociale este influenţarea relaţiilor dintre
diferitele instituţii şi organizaţii implicate în activităţi de asistare, în sensul
unei mai bune colaborări dintre ele în favoarea clienţilor. Ne referim aici la
un rol important al asistenţei sociale, anume la rolul de coordonare şi mediere
a activităţilor de ajutor care ajung la clienţi şi la familiile lor de la diferitele
paliere. In lipsa unei astfel de coordonări se pot risipi eforturi care ar putea fi
utilizate mai eficient sau clientul se poate găsi în imposibilitatea de a se folosi
simultan de diferitele resurse.
f. Influenţarea politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau
măsuri care să conducă la un mai mare grad de echitate socială a cetăţenilor şi
să asigure o calitate mai bună a vieţii categoriilor defavorizate de populaţie.
Asistenţii sociali sunt adesea implicaţi în activităţi de militare pentru o
legislaţie care să acopere lipsurile constatate în domeniul politicilor sociale.
De exemplu, în perioada celor 14 ani de tranziţie de la dictatura comunistă la
democraţie, profesioniştii din organizaţiile neguvernamentale şi serviciile
sociale publice au militat pentru măsuri legislative în vederea protejării
victimelor violenţei domesticeşi a copiilor supuşi unor rele tratamente.

2.1.3 Funcţiile asistenţei sociale

Pentru a răspunde misiunii ei de a contribui la integrarea persoanelor defavorizate


în circuitul societal normal, pentru a putea să ia parte la diviziunea muncii şi a veniturilor,
precum şi de a profita de pe urma drepturilor şi beneficiilor sociale, asistenţei sociale îi
revin numeroase funcţii (E. Zamfir, C. Zamfir, 1995):
a. Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutor, care poate
face obiectul activităţii de asistenţă socială; spre exemplu, este importantă
identificarea femeilor victime ale violenţei domestice, pentru a se organiza
servicii adecvate lor, ca adăposturi de urgenţă, consiliere, asistenţă juridică
etc.
b. Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistate şi cele care au nevoie de
activităţi şi servicii de asistenţă socială; de exemplu, persoanele victime ale
violenţei trebuie menţinute în evidenţă, pentru ca în procesul de asistare a lor
profesioniştii să poată continua munca începută la o dată anterioară, să poată
asigura continuitatea unei asemenea activităţi.
c. Diagnoza nevoilor şi a problemelor socio-umane cu care persoanele
vulnerabile sau grupurile cu risc se confruntă într-o anume perioadă de timp
şi în condiţiile socio-economice şi culturale date; de exemplu, în comunităţile

17
sărace, trebuie evaluate atât cele mai acute nevoi ale populaţiei, cât şi
resursele de ajutor existente în acea comunitate.
d. Identificarea unor surse de finanţare a serviciilor şi a programelor de sprijin
pentru categoriile de persoane dezavantajate social. Resursele financiare
provin, în general, fie de la stat, care – conform legislaţiilor internaţionale şi
naţionale din această epocă – are responsabilitatea asigurării nevoilor de bază
ale cetăţenilor ei, fiind un finanţator important al multor programe şi servicii
sociale, fie de la finanţatori privaţi. La rândul lor, serviciile sunt fie
guvernamentale, adică organizate de către autorităţile statului, fie
neguvernamentale, conduse de către organizaţii private, profesionale sau
caritabile, finanţate de obicei prin fonduri rezultate din diferite tipuri de
donaţii. Activitatea specifică de asistenţă socială poate fi îndeplinită fie de
profesionişti, fie de voluntari. Amploarea organizaţiilor private de asistenţă
socială şi a mişcărilor de voluntari exprimă importanţa pe care societatea
civilă o acordă problemelor sociale, felul în care este înţeleasă solidaritatea
societăţii faţă de persoanele aflate la periferia ei.
e. Evaluarea serviciilor şi a programelor sociale, pentru a aduna informaţii
privind eficienţa activităţilor de asistenţă socială. Aceste informaţii privind
succesul programelor pe care le desfăşoară sunt necesare profesioniştilor atât
pentru îmbunătăţirea metodelor şi a stilului lor de lucru, cât şi pentru
asigurarea continuităţii în finanţării acestei activităţi.
f. Atragerea atenţiei societăţii, a forurilor politice, dar şi a celor civice asupra
problemelor celor aflaţi în situaţii de risc. Prin acest rol, asistenţii sociali
contribuie la conştientizarea problemelor sociale. De exemplu, organizaţiile
active în România în ultimii 10-12 ani în domeniul protecţiei copiilor au atras
atenţia membrilor societăţii şi a guvernanţilor asupra abuzurilor comise
împotriva drepturilor copiilor şi necesitatea luării unor măsuri active pentru
apărarea acestora. Acelaşi lucru se poate spune şi despre organizaţiile active
în interesul persoanelor cu handicap, precum şi a celor în vârstă.
g. Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi
promovarea asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii
specializate de protecţie şi asistare (spre exemplu, însoţirea persoanelor adulte
sau a copiilor victime ale violenţei domestice în faţa tribunalului şi susţinerea
cauzei lor prin expertize profesionale).
h. Oferirea de sprijin, de consiliere, prin modalităţi de intervenţie individuală,
de familie sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare socio-
culturală şi economică a persoanelor aflate în situaţii dificile.
i. Dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi local
privind amploarea şi tipologia problemelor sociale şi a felului în care aceste
probleme sunt percepute în societate.

2.1.4. Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale

Asistenţa socială îşi abordează problemele la patru nivele:

18
a. Nivelul individual, al unor persoane de diferite vârste, cum ar fi şomerii,
tinerii sau adulţii delincvenţi şi cei dependenţi de droguri, copiii care au
abandonat şcoala, cei neglijaţi sau supuşi unor abuzuri, cei rămaşi orfani, daţi
în plasament familial sau adoptaţi, persoane cu handicap senzorial, motor sau
psihic, persoane în vârstă, persoane care suferă de boli cronice sau acute
grave, toţi cei care au dificultăţi de adaptare la cerinţele sociale sau au nevoie
de diferite forme de protecţie socială.
b. Nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor ca membrii ai unei
familii, nu individual. De exemplu, anumite forme de ajutor financiar pentru
familii sărace se acordă acelora care au un venit mediu pe cap de familie sub
o anumită limită (şi nu în funcţie de criterii individuale cum ar fi starea de
sănătate a părintelui sau a copilului). Alte forme de ajutor familial tind la
restructurarea comunicării dintre membrii familiei, la formarea unor
deprinderi de rezolvare nonviolentă a problemelor din familie etc.
c. Nivelul interpersonal, sau de grup se referă la munca cu grupuri de
persoane având caracteristici şi scopuri comune, fie persoane defavorizate, fie
aflate în situaţii de risc din punctul de vedere al marginalizării, al abuzului de
substanţe, al rămânerii în afara câmpului muncii, al menţinerii sănătăţii etc.
d. Nivelul comunitar abordează problemele sociale cum ar fi lipsa locurilor de
muncă, lipsa resurselor culturale, problemele igienico-sanitare, conflictele
etnice şi altele prin mobilizarea resurselor şi a energiilor persoanelor din
comunitate în jurul unui scop comun.

Munca socială cu indivizii, cea în cadrul sistemului familial, cea cu grupurile şi cea
cu comunităţile îşi are – fiecare – specificul ei teoretic şi propria sa metodologie.

Scopul asistenţei sociale este de a promova şi a reface o interacţiune reciproc


benefică între indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel
individual, cât şi la nivel de grup şi/sau comunitate

2.1.5 Domenii ale asistenţei sociale

În funcţie de nivelul la care apare necesitatea intervenţie asistenţei sociale şi de


tipul de probleme exista o serie de domenii dintre care amintim:
- Asistenţa socială acordată individului (suport acordat unei persoane aflată în
dificultate- elev cu rezultate şcolare slabe, adolescentă însărcinată, persoană aflată în
detenţie, etc.)
- Asistenta socială şi munca cu familiile (consiliere în caz de conflict marital, situaţii
de conflict părinţi-copii, etc.)
- Asistenţa socială şi protecţia copilului( asistenţa socială a copilului în dificultate -
prevenirea abandonului şi a instituţionalizării copiilor, asistenţa socială în situaţii de
abuz asupra copilului, etc.)
- Asistenţa socială şi vârsta a treia (organizarea activităţilor destinate vârstnicilor
instituţionalizaţi, prevenirea instituţionalizării vârstnicilor, etc.)

19
- Munca cu diferitele grupuri etnice (programe destinate creşterii ratei de alfabetizare
în comunităţile de romi, etc.)
- Asistenţa socială acordată şomerilor (facilitarea accesului la prestaţiile sociale
cuvenite legal, integrarea şomerilor în programe de conversie profesională, etc.)
- Asistenţa socială şi săracii (facilitarea accesului la prestaţiile sociale cuvenite legal-
venit minim garantat, ajutor pentru încălzire, etc., facilitarea accesului spre instituţii
care oferă suport persoanelor sărace- biserică, organizaţii neguvernamentale, etc.)
- Asistenţa sociala în şcoli (prevenirea absenteismului şi abandonului şcolar)
- Asistenţa socială în sistemul de sănătate (suport acordat bolnavilor care suferă de
afecţiuni terminale- asistenţa socială paleativă, consilierea persoanelor care necesită
asistenţă medicală şi nu cunosc organizarea actualului sistem de asigurări de sănătate,
etc.)

 Observaţie
 Enumerarea nu este exhaustivă

2.1.6 Forme ale asistenţei sociale

Sintetic, se pot descrie trei forme ale asistenţei sociale: asistenţa socială
preventivă, asistenţa socială de recuperare şi promovarea echităţii sociale.

Asistenţa socială preventivă este acea formă care vizează prevederea unor
fenomene sociale care s-ar putea produce în lipsa intervenţiei. Prin urmare, intervenţia în
această formă are loc înainte de a se constata apariţia unor disfuncţii sociale. Se
acţionează de regulă asupra grupurilor vulnerabile. Este cea mai eficientă şi ieftină formă
a asistenţei sociale.
Exemple:
prevenirea abandonului şcolar, prevenirea abandonării copiilor, planning-ul
familial, consilierea maritală, consilierea pre-pensionare, etc.

Asistenţa socială recuperatorie presupune acţiunea de remediere, ameliorare sau


eliminare a variatelor disfuncţii sociale dintre individ şi societate. Altfel spus, vizează
"vindecarea" problemei sociale cu care se confruntă clienţii la un moment dat.
Exemple:
reintegrarea copilului în familia naturală, plasamentul familial, asistenţa socială
paleativă, asistenţa socială a bolnavului psihic, asistenţa socială destinată familiilor
sărace, etc.

Promovarea echităţii sociale este forma asistenţei sociale care se referă la


capacitatea acesteia de a influenţa politicile sociale în sensul facilitării accesului şi
repartizării adecvate a resurselor materiale diferiţilor clienţi.
Exemplu:
restrângerea criteriilor de eligibilitate în acordarea unor prestaţii sociale celor aflaţi în
nevoie (şomeri, familii sărace, persoane cu handicap, etc.)

20
Lectură recomandată
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica
asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.23 – 44 (Capitolul 1. Practica
în asistenţa socială generală)

2.1.7 Rolurile profesioniştilor în domeniul asistenţei sociale


Activităţi în cadrul rolurilor
Rol
1. Consultant / consilier pentru Contact personal cu indivizii în scopul rezolvării problemelor şi al
persoane individuale obţinerii unor schimbări în capacitatea individului de a-şi rezolva
problemele.
2. Consiliere maritală şi familială Contact personal cu două sau mai multe familii în scopul rezolvării
problemelor din cuplu sau familie şi al îmbunătăţirii comunicării
dintre membrii.
3. Munca cu grupurile Munca directă cu clienţii în cadrul unui grup de clienţi în scopul
îmbunătăţirii competenţelor lor sociale, al unei mai bune
autocunoaşteri şi mobilizării energiilor în vederea adaptării la
cerinţele sociale.
4. Avocat al intereselor celor asistaţi Activităţi specifice pentru obţinerea beneficiilor ce revin clientului
(advocacy) sau activităţi de lobby în vederea îmbunătăţii condiţiei sociale ale
celor aflaţi în situaţii defavorizate.
5. Agent de legătură (broker) Face legătura între clienţi şi serviciile care le oferă acestora
resursele necesare.
6. Coordonator/director de caz (case Desfăşoară o diversitate de activităţi care ajută clienţii să-şi
manager) dezvolte competenţele, făcând legătura între sistemele şi
subsistemele în care e implicat clientul.
7. Cercetător Cercetare privind răspândirea problemelor sociale, cauzele acestora
şi modalităţile eficiente de intervenţie la nivel de
individ/microgrup/macrogrup.
8. Planificator/director de program Activităţi specificede scriere de proiecte şi de evaluare a lor în
vederea dezvoltării şi susţinerii resurselor, serviciilor şi
programelor sociale.
9. Expert, consultant Asigură asistenţă în cazul unor cercetări, precum şi altor specialişti
sau servicii, în efortul lor de înţelegere şi rezolvare a problemelor
sociale.
10. Manager/administrator Ajută la implementarea procedurilor şi politicilor de asistenţă
socială la nivelul unor servicii sau organizaţii, la monitorizarea sau
îndrumarea lor.
11. Membru al unei echipe de Desfăşoară activităţi în cadrul unei echipe de profesionişti,
profesionişti prestatori de servicii sociale dintr-o instituţie sau agenţie. Echipa
poate fi intra- sau interdisciplinară, deci asistentul social va
colabora cu ceilalţi specialişti ai serviciului: asistenţi sociali,

21
medici, psihologi, sociologi, asistente şi surori medicale, cadre
didactice etc.
12. Mediator Ajută două sau mai multe părţi implicate într-un conflict să ajungă
la înţelegere, compromis, rezolvare.
13. Supervizor de stagiu Supervizează personalul sau studenţii care i-au fost distribuiţi
pentru îndrumare
14. Formator/educator/ Instruieşte, formează sau asigură pregătirea altor prestatori de
instructor servicii, voluntarilor sau chiar a clienţilor
15. Negociator Stabileşte termenii în care un anume serviciu sau organizaţie poate
asigura un avantaj pentru clienţi.
16. Arbitru Examinează şi evaluează faptele şi ia decizii în unele situaţii
conflictuale.
17. Colectare de fonduri Popularizează serviciile sociale pentru a aduna fonduri în vederea
dezvoltării şi implementării de programe sau servicii.
18. Relaţii cu publicul Planifică şi desfăşoară activităţile de relaţii cu publicul în numele
agenţiei/ instituţiei/ profesiei

Rezumare
Definiția asistenței sociale se referă la o activitate profesională oriectată spre oferirea de
sprijin indivizilor, familiilor, grupurilor și comunităților, în scopul funcționării sociale
optime. Obiectivele și misuinea asistenței sociale vizează bunăstarea individului, familiei,
dar și a societății ca întreg. Rolurile asistentului social sunt multiple, domeniile și
categoriile de clienți diversificate.

2.2 Aplicaţii practice

Sarcini ale studenţilor:


 Citiţi cu atenţie fiecare dintre exerciţiile propuse şi răspundeţi
folosindu-vă cunoştinţele şi imaginaţia.

Scop:
 Studenţii vor putea conştientiza diversitatea domeniilor asistenţei sociale,
 Exerciţiile vor permite familiarizarea studenţilor cu domeniul asistenţei sociale ca
şi activitate profesională, la diferite nivele de intervenţie.

Exerciţiul 1
Menţionaţi cinci domenii ale asistenţei sociale şi precizaţi nivelul de abordare al
problemelor pentru fiecare nivel.

Exerciţiul 2
Exemplificaţi funcţionarea obiectivelor asistenţei sociale pentru un domeniu al asistenţei
sociale la alegere.

22
Exerciţiul 3
Exemplificaţi asistenţa socială preventivă şi promovarea echităţii sociale.

Exerciţiul 4
Menţionaţi diferenţele dintre cele trei forme de asistenţă socială prezentate.

Bibliografie.
Hepworth D.H. şi Larsen J.A. (1993) Direct Social Work Practice: Theory and Skills.
Pacific Grove, C.A: Brooks/Cole.
Jordan B (1997,98) Social Work and Society in M Davies (ed.) The Blackwell
Companion to Social Work, Oxford: Blackwell Publishing, pag. 8-23.
Zamfir E. Şi Zamfir C. (1995) Politici Sociale. România în context european. Bucureşti,
Ed. Alternative.

23
Unitatea tematică 2.

Obiective:
- Studenții vor conștientiza diversitatea situațiilor care reclamă intervenția de tip
asistență socială
- Studenții vor reitera importanța explorării mediului social, pentru identificarea
diversității cauzelor dar și a resurselor utilizate în rezolvarea problemelor sociale
- Studenții vor înțelege specificul relației de asistență socială

1. NEVOI SI RESURSE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

1.1. Nevoi - definiţie şi clasificare

Potrivit lui Maslow (1971), acţiunile oamenilor au toate drept scop satisfacerea
unor trebuinţe.
Nevoile umane reprezintă anumite trebuinţe care se cer satisfăcute pentru
adaptarea indivizilor la condiţii normale de viaţă.
Trebuinţele sau nevoile umane după Maslow (1971) se prezintă astfel:
 Nevoile de bază, de ordin fiziologic (ele asigurând funcţionarea biologică a
organismului)
 Nevoia de securitate individuală (care se referă la protejarea faţă de forţele exterioare
ostile şi faţă de diferiţi factori de risc.
 Nevoile sociale ( se referă la necesitatea acceptării şi apartenenţei la un grup)
 Nevoia de stimă (dorinţa individului de a-i fi recunoscut statutul pe care îl are sau la
care aspiră.
 Nevoia de autorealizare (constituirea unei imagini de sine favorabile şi capacitatea de
autocontrol).

In situaţia în care un individ nu mai poate să îşi satisfacă singur aceste nevoi se
impune intervenţia specialistului. Asistentul social este cel care îl sprijină pe individ în
acţiunile lui de acces la resurse şi de satisfacerea nevoilor

1.2 Relaţia nevoi-resurse

Domeniul asistenţei sociale este constituit din incongruenţe şi discrepanţe între


nevoi sociale şi resurse sociale. Sarcina asistenţei sociale este de a acţiona asupra
resurselor sociale astfel încât acestea să fie mai bine direcţionate, redistribuite şi
accesibile astfel încât să satisfacă nevoile unui individ, grup, sau unei comunităţi. Însă nu
este suficient ca asistenţa socială să acţioneze asupra resurselor, ci trebuie să acţioneze şi
asupra indivizilor pentru a creşte capacitatea acestora de a-şi influenţa propria viaţă.
Asistenţa socială. după cum am mai menţionat, se orientează asupra creşterii competenţei
indivizilor de a se integra în societate. Sunt prezentate în continuare, spre exemplificare,
câteva dintre nevoile umane şi localizarea resurselor aferente satisfacerii acestora.

24
Nevoi umane Localizarea resurselor sociale care
trebuie să satisfacă nevoile
1. Imaginea de sine pozitivă  satisfăcute dacă se asigură acceptarea
(clarificarea identităţii proprii, respectul din partea societăţii, dacă individul
de sine, încrederea în forţele proprii) primeşte dragoste, îngrijire, dacă există un
feed-back pozitiv din partea anturajului
2. Realizarea personală  se satisfac prin educaţie, organizarea
(nevoia de educaţie, odihnă, distracţie, de timpului liber, prin diverse instituţii
a se simţi realizat, satisfacţii estetice, etc.) sociale, loc de muncă, etc.
3. Nevoi fizice  prin instituţii de ocrotire, îngrijire,
(hrană, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătăţii, legislaţie, familie, sistemul de
siguranţă, protecţie) redistribuţie, etc.
4. Nevoi afective  prin părinţi, parteneri maritali, fraţi,
(trăiri emoţionale care se constituie în prieteni, grupuri de referinţă culturală,
relaţie cu alte persoane, prietenie, reţeaua de relaţii sociale, etc.
apartenenţă la grup, etc.)

 Observaţie:
Nu toate nevoile umane sunt de natură exclusiv socială!
Nevoile nu sunt identice între indivizi! Chiar şi nevoile fizice sunt diferite!

Sintetizând: Asistenţa socială va interveni astfel încât să permită fiecărui client accesul la
resursele adecvate şi necesare satisfacerii nevoilor sale.

Exemplu:
O familie se adresează serviciului de asistenţă socială solicitând sprijin. Tatăl şi-a
pierdut de curând locul de muncă, mama lucrează dar venitul ei salarial este mic, iar cei
doi copii- Marius (7ani) şi Ioana (10 ani) sunt elevi. Pentru Marius, care este în clasa I,
adaptarea la viaţa şcolară este dificilă, lui plăcându-i mai mult să se joace, să privească
la televizor, chiar să-şi ajute mama în gospodărie. Ioanei, elevă în clasa IV-a, îi place
foarte mult la şcoală şi îşi doreşte să înveţe bine pentru a deveni medic. Pierderea locului
de muncă de către tată, care fusese întreţinătorul principal al familiei, face dificilă
procurarea rechizitelor şcolare pentru cei doi copii. Tatăl este foarte supărat şi se simte
neputincios. Mama încearcă să-l consoleze, dar nu are soluţii pentru completarea
veniturilor familiei, Ioana încearcă să înţeleagă situaţia, Marius îşi doreşte ca părinţii
lui să-i cumpere role deoarece şi ceilalţi copii au.

Discuţii :
În cazul ipotetic, anterior prezentat, se poate observa că fiecare membru al
familiei are nevoi diferite, însă există şi nevoi comune. Astfel, tatăl pierzându-şi locul de
muncă şi-a pierdut încrederea în forţele proprii, se simte nesigur, are nevoie de sprijinul
familiei. Mama oferă sprijinul afectiv (fiind resursă pentru tată dar şi pentru copii), dar nu
este capabilă, din motive independente de ea să ofere un venit satisfăcător pentru nevoile
familiei. Ioana îşi doreşte să înveţe bine, considerând acest lucru necesar pentru viitorul
ei. Marius, momentan nu pare interesat de şcoală, este însă un copil harnic şi vesel, nu

25
conştientizează situaţia dificilă cu care familia sa se confruntă, dorindu-şi role. Nevoia
comună a familiei devine accesul la resurse materiale, familia descrisă putându-se
constitui prin ea însăţi o resursă afectivă pentru fiecare membru. Asistentul social trebuie
să aibă abilitatea de a oferi familiei sprijin, facilitându-i accesul la resursele necesare, dar
şi sprijin fiecărui membru (de exemplu tatălui- să-l sprijine în căutarea unui loc de
muncă, Ioanei şi lui Marius- să le faciliteze procurarea de rechizite şi chiar haine pentru a
putea merge la şcoală).

1.3. Aplicaţii practice

Scop:
 Conştientizarea diversităţii nevoilor cu care clienţii se pot
confrunta
 Exersarea abilităţii de facilitare a accesului la resurse

Exerciţii
- Citiţi cu atenţie următoarele cazuri
- Răspundeţi la întrebări ţinând cont de importanţa utilizării resurselor ca
principiu fundamental al profesiei de asistent social

Cazul 1
În cursul unei vizite la o familie de oameni săraci observi un copil deosebit de talentat la
desen. La remarca ta mama se plânge că copilul îşi pierde mult timp inutil, desenând.
Copilul este supărat la dojana mamei şi fericit la complimentele asistentului social.

1. Reperaţi nevoia ori nevoile pentru persoanele menţionate în caz.


2. Cum va proceda asistentul social în acest caz?

Cazul 2
Din discuţia cu Maria, aflată într-un centru de plasament, asistentul social află ca sora
mai mică a Mariei, în vârstă de 15 ani, i-a mărturisit acesteia că vrea să-şi părăsească
familia şi să se întreţină din prostituţie. A chiar găsit un bărbat mai în vârstă care i-a
promis ajutor în acest sens.

1. Care este rolul şi atitudinea asistentului social în acest caz?


2. Reperaţi nevoia de intervenţie.

Cazul 3
Sunteţi asistent social la o organizaţie neguvernamentală care se ocupă cu distribuirea
gratuită a unor materiale tehnice de tip proteze auditive, orteze, cadre metalice, ochelari,
etc. Vine şi vă solicită o pereche de ochelari o persoană cu afecţiuni psihice. La ancheta
socială pe care o realizaţi, aflaţi de la vecini că solicitantul şi-a spart ochelarii în timpul
unei beţii.

26
Care este atitudinea corectă şi rolul asistentului social în acest caz? Argumentaţi
răspunsul.

Cazul 4
Sunteţi asistent social într-un serviciu public care acordă asistenţă socială persoanelor
vârstnice. O familie de pensionari, aflată de mult în evidenţa dvs., vine şi vă solicită bani
pentru repararea acoperişului casei în care locuiesc. Au mai fost alocaţi bani acestei
familii pentru mici reparaţii ale casei, dar acoperişul nu a fost reparat. Este posibil ca
familia să obţină suma de bani necesară reparaţiei dacă obţin acordul unor factori de
decizie aflaţi la nivelul altor instituţii (primărie, etc.).

1. Identificaţi nevoia de intervenţie a asistentului social.


2. Cum procedaţi în acest caz?
3. Care este rolul asistentului social ?

Bibliografie:
Maslow A. (1971) The further reaches of human nature, NY: Viking Press.
Roth, M., Rebeleanu, A. (2007), Asistenţa socială. Cadrul conceptual şi aplicaţii
practice, Presa Universitară Clujeană, p.38-41, 50-52, 61-67, 105-121, p.129-164, 242-
248
Roth-Szamoskozi, M. (2003), Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, p: 7-150

Lectură recomandată
Roth, M., Rebeleanu, A. (2007), Asistenţa socială. Cadrul conceptual
şi aplicaţii practice, Presa Universitară Clujeană, p.38-41, 50-52, 61-
67
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica
asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.107-131 (Capitolul 4. Puncte tari
şi participare)

Temă de reflexie

Gândiți-vă la un domeniu al asistenței sociale. Reperați


tipul de nevoi la care asistența social și categoriile de
clienți cu care un asistent social ar putea să lucreze în
acel domeniu.

27
2. RELAŢIA DE ASISTENŢA SOCIALĂ
Obiective:
Înţelegerea conţinutului, atributelor, relaţionării profesionale,
a intenţionalităţii relaţiei profesionale şi a dinamicii acesteia în practica asistării
sociale la nivel micro-social.
Concepte cheie:
 interacţiune
 intenţie
 atribute profesionale
 sensul relaţionării

2.1. Aspecte generale


Element central în activitatea profesională de oferire de asistentă, relaţia dintre cel asistat
şi cel care oferă asistenţă este un proces interpersonal, parţial determinat prin
regulamente ale profesiei, dar parţial şi de caracteristici specifice de origine subiectivă şi
socio-culturală. Natura acestora este datorată pe de o parte personalităţilor implicate la
cei doi poli ai relaţiei şi, pe de alta parte, cerinţelor sociale specifice locului şi
momentului în care se produc.

personalitatea  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - personalitatea
asistatului: asistentului social:
experienţa sa,    scopul său
probleme, nevoi
cerinţe sociale,
instituţionale, familiale, de grup

Relaţia de asistenţa socială poate fi înţeleasă ca o tranzacţie între un profesionist care


oferă ajutor şi un beneficiar care are probleme de natură foarte diversă. Acesta din urmă,
lipsit de mijloace materiale, respectiv resurse spirituale, medicale, fiind în căutarea
acestora, este luat în evidenţă, sau el însuşi îl caută pe asistentul social. Ce doreşte el în
astfel de situaţii? Doreşte, desigur cum am arătat deja în partea introductivă - să obţină
serviciile şi mijloacele materiale care să răspundă nevoilor sale; dar mai întâi de toate,
doreşte să fie recunoscut ca persoană şi nu doar ca şi un conglomerat de probleme, sau,
mai rău, ca un balast al societăţii care aşteaptă sau recurge la mila publică. Asistatul
doreşte să i se dea atenţie, ca asistentul să fie receptiv la sentimentele lui legate de situaţia
problematică pe care o trăieşte, să fie tratat ca o persoană umană ale cărei trebuinţe se
înscriu într-un context emoţional-atitudinal dat. Cel aflat într-o situaţie problematică vrea
să aibă certitudinea că străinul care îi oferă ajutorul înţelege ce însemnătate are problema
pentru cel asistat şi va face tot posibilul ca să-i ofere sprijinul.
În consecinţă, pentru ca un asistent să-l poată influenţa pe cel care-i solicită ajutorul, va
trebui să fie receptiv şi sensibil la încărcătura emoţională a complexului situaţional şi
interpersonal în care se înscrie problema de rezolvat. Altfel exprimat, în munca de
asistenţă socială interacţiunea dintre asistent şi asistat este trăită ca o experienţă socială,
care demonstrează atât individual, concret, cât şi simbolic, legătura dintre un membru al

28
societăţii care are nevoie să i se întindă o mână de ajutor şi un alt membru al societăţii
care întruchipează ideea că această mână de ajutor va fi întinsă, îi va fi oferită. Acesta
este scopul tuturor serviciilor de asistenţă socială: să răspundă nevoilor umane într-un
mod în care să dovedească grijă şi responsabilitate socială în relaţiile cu cei asistaţi.
Dacă analizăm atât de des utilizatele cuvinte de "motivaţie" şi "emoţie" pornesc ambele
de la aceeaşi rădăcină latină "movere", atunci vom înţelege rolul legăturii emoţionale în
mobilizarea, dinamizarea şi menţinerea activităţii de asistare.

În concluzie, relaţia de asistenţa socială o putem considera un proces care se desfăşoară în


timp (şi nu doar o situaţie de moment), o muncă de construire a unei punţi de legătură
între cei doi poli ai relaţiei, care se vor putea bizui amândoi pe aceasta construcţie
fundamentată emoţional.

Pentru a putea răspunde solicitărilor emoţionale ale relaţiilor cu clienţi atât de diferiţi,
majoritatea practicienilor şi a cercetătorilor au căzut de acord asupra atributelor
principale ale asistenţilor sociali, anume: căldura, acceptarea, empatia, preocuparea
şi autenticitatea. (Ele sunt relatate în detaliu de către Carl Rogers în "The Necessary and
Sufficient Conditions of Therapeutic Personality Change", adică "Condiţiile necesare şi
suficiente pentru obţinerea schimbărilor terapeutice ale personalităţii"). Prezenţa acestor
atribute nu asigura de la sine un succes cert în procesul de asistenţă, care presupune şi
multe alte calităţi şi abilităţi care vor fi discutate ulterior. În paginile următoare ele vor vi
dezvoltate după autorul american H.H. Perlman, în cartea "Relationship; The Heart of
Helping People", 1979:

1.Căldura asistentului social are conotaţia unui interes viu, pozitiv pentru o
persoana, a străduinţei spontane de a fi alături de cineva, cu plăcere şi compasiune.
Căldura este o dispoziţie personală pe care asistentul social o dezvoltă, probabil, ca
produs al unei experienţe trăite de el însuşi la care i s-a răspuns în mod similar, oferindu-
i-se încredere. Unora dintre asistenţii sociali le este dificil să dea dovadă de căldură în
relaţiile lor cu asistaţii, aceasta din cauza unor trăsături de personalitate precum
timiditatea sau neîncrederea în propria persoană. Ea este însă un atribut necesar al
asistentului în relaţiile sale cu asistaţii, atribut care poate fi supus unei formari conştiente
în cursul pregătirii profesionale.

2. Acceptarea asistatului înseamnă necesitatea ca persoana asistată să fie


luată de către asistent aşa cum este ea, fără a fi judecată. Aceasta presupune înţelegerea
faptului că modul de manifestare şi de comportare a individului sunt în mare măsură
rezultate ale experienţei sale anterioare şi doar în mică măsură sunt acte controlate în mod
conştient, intenţionat. Acceptarea celui asistat cu problemele sale, aşa cum le prezintă, va
fi urmată în fazele avansate ale relaţiei asistent-asistat de concentrarea atenţiei asupra
modalităţilor de despărţire a problemelor. Există aici o aparentă contradicţie între cerinţa
ferma de a nu judeca starea de fapt iniţiala şi cerinţa ulterioara de a emite judecăţi în
privinţa posibilei căi de urmat pentru rezolvarea situaţiei. Desigur nu putem şi nici nu
este cazul sa cerem asistentului să renunţe la orice fel de evaluare, de comparare a
comportamentelor, de raportare la valorile morale proprii. Un adevărat comportament de
acceptare înseamnă în esenţă a nu fi critic, a nu învinovăţi pe asistat, a nu-l cenzura în

29
destăinuirile sale. Carl Rogers vorbeşte chiar de "acceptare necondiţionata a clientului",
noţiune care însa ridică semne de întrebare.
În cazul în care faptele asistatului sunt condamnabile, asistentul va face distincţia dintre
cerinţa acceptării persoanei asistate şi a evaluării faptelor sale, oferind credit intenţiilor
sale, chiar daca ele au avut consecinţe negative, persoana nereuşind sa acţioneze conform
dorinţelor sale în situaţia data. O astfel de rezolvare a contradicţiei nu este un act de
ipocrizie din partea asistentului, ci de un important mesaj transmis asistatului, care ar
putea fi exprimat, pe scurt, în termenii următori: "Te accept pe tine ca persoană, nu şi
actele tale, pe care nu le pot considera adecvate."
Clarificarea acestei distincţii este foarte importanta în cazurile în care asistentul social
lucrează cu clienţi care comit acte de delincvenţa sau care abuzează de altii sub efectul
unui impuls necontrolat, sau în cazul celor care consumă droguri sau alcool. Într-o relaţie
de lunga durată, ulterior, după instalarea încrederii în asistent, acesta va avea posibilitatea
să-şi formuleze observaţiile menite să introducă schimbări în comportamentul asistatului.
Problema acceptării se pune în mod puţin diferit în acele cazuri în care actele clienţilor nu
încalcă legile, dar diferă net prin valorile promovate de cele ale asistentului social, ca de
exemplu în cazul persoanelor cu orientări sexuale diferite de cele ale asistentului. În
aceste situaţii asistentul va învăţa să accepte diferentele valorice, persoanele purtătoare
ale acestor diferenţe ca şi actele care deriva din aceste deosebiri, până în momentul în
care ele nu încalcă drepturile altuia.

3.Empatia în relaţia de asistenţa socială înseamnă capacitatea de a înţelege


sentimentele altuia, de a simţi ceea ce simte celalalt. ea nu este sinonimă cu simpatia, care
la rândul ei se referă şi ea la sfera legăturilor emoţionale din cadrul relaţiilor umane. În
limbaj direct simpatia s-ar putea exprima astfel: "Îţi înţeleg sentimentele fiindcă presupun
că ele sunt la fel cum ar fi şi ale mele dacă eu aş fi în situaţia ta". În schimb, empatia ar
însemna: "Vreau să rezonez la modul în care simţi tu, vreau să pătrund înţelesul modului
în care reacţionezi tu, ca sa înţeleg ce înseamnă pentru tine această situaţie din punct de
vedere emoţional."

După unii cercetători ai domeniului empatia este un dat natural al unora, adică un factor
de personalitate cu o bază emoţională moştenită împreună cu o bază energetică a
personalităţii. După alţii, empatia se întipăreşte de timpuriu în personalitatea copiilor, sun
influenţa condiţiilor de socializare, de creştere şi dezvoltare a relaţiilor emoţionale cu
mama, a solicitudinii părinţilor în relaţiile sale cu copilul. Câştiga însă din ce în ce mai
mult teren cercetările care dovedesc posibilitatea creşterii capacităţii empatice sub
influenţa unui antrenament special aplicat celor care lucrează în sfera relaţiilor de ajutor.
"Un grad ridicat de empatie este poate cel mai puternic factor de schimbare şi de inducere
a învăţării" afirmă Carl Rogers, care este poate cel mai renumit susţinător al valenţelor
empatiei. El demonstrează posibilităţile oferite de simţul empatiei în orice relaţie în care
un profesionist oferă un suport cuiva care are nevoie de ajutor (de exemplu în relaţia
profesor - elev, în relaţia de consiliere, în relaţia de asistenţa socială, în relaţia
psihoterapeutică, sau în relaţia medic - pacient). Acelaşi autor subliniază totodată
riscurile pierderii obiectivităţii, arătând că empatia este o modalitate foarte eficientă dar şi
deosebit de delicată în privinţa mânuirii propriei personalităţii în cadrul relaţiei de ajutor
oferite. Necesitatea păstrării simţului obiectivitătii nu înseamnă însă adoptarea unei

30
atitudini de neutralitate, care, la rândul ei, în limbaj direct ar putea fi înţeleasă de către cei
asistaţi cam aşa: "De fapt prea puţin îi pasă, pentru el e tot una dacă situaţia mea se
rezolvă sau nu." Dilema şi dificultatea celui care oferă ajutor este deci aceea de a
reacţiona empatic, răspunzând reacţiilor subiective ale celui asistat, şi de a judeca totuşi
obiectiv, ca un observator lucid, în folosul clientului. (In terminologia lui Rogers, clientul
este consumatorul serviciului de asistenţă). Empatia trebuie deci îmbinată cu
recunoaşterea importanţei şi stăpânirea obiectivităţii.

4.Caracterul protector al relaţiei de asistenţa socială se poate exprima prin


termenul de preocupare. Implicând grija pentru cel asistat, preocuparea ca trăsătură a
relaţiei asistent - asistat pune probleme analogiei cu preocuparea mamei pentru copil, sau
în general, cu relaţia de dragoste. Delimitând relaţia profesionala de relaţia de dragoste,
nu consideram că relaţia suportivă de asistentă socială devine mai săracă, dacă atragem
atenţia asupra deosebirilor dintre adevărata dragoste, care se poate adresa doar unui
număr restrâns de persoane, şi preocuparea care se poate adresa tuturor celor vizaţi de
activitatea noastră. Preocuparea, care în acest sens nu se confundă cu dragostea şi nu o
presupune în mod obligatoriu, adaugă căldurii, acceptării şi empatiei din sistemul
trăsăturilor definitorii ale relaţiei suportive şi dimensiunea responsabilităţii.

5.Pentru ca atributele de mai sus să aibă un impact real asupra asistatului,


asistentului i se cere autenticitate. Aceasta presupune integritatea personalităţii
asistentului, conştiinţa ideii de Eu închegat şi a propriei valori, şi îi va permite sa fie
sincer în relaţia sa emoţionala cu asistatul. Autenticitatea este rezultatul filtrării propriei
experienţe de viaţa, a înţelepciunii care deriva din reacţiile adecvate dovedite în situaţii
dificile. Rezultatele observarii propriilor puteri, respectiv slăbiciuni, ca şi ale
autoacceptării propriilor calităţi pozitive, integrând totodată şi pe cele negative, vor
permite asistentului social să răspundă autentic şi tolerant la cele mai diverse situaţii
umane.

Recapitulare:
Relaţia profesională, stabilirea şi dezvoltarea ei sunt esenţiale pentru o practică de
asistare socială eficientă.
Există în evoluţia asistenţei sociale şi o istorie a definirii conţinutului şi atributelor
relaţionării profesionale.
Relaţia profesională are întotdeauna o intenţionalitate a sa, care include o dimensiune
intenţională normativă şi una operaţională care trebuie să fie clarificate şi agreate de
protagoniştii relaţionării profesionale.

Aplicaţii practice
1. Menţionaţi câteva caracteristici ale relaţiei de asistenţă socială.
2. Identificaţi cel puţin cinci diferenţe ale relaţiei de asistenţă socială
şi o relaţie de prietenie.

31
Temă de reflexie
Citiți cu atenție tabelul de mai jos. Incercați să sintetizați drepturile menționate.

Drepturile persoanelor prin care acestea îşi pot afirma personalitatea


(adaptare după Brill, 1990, p. 33)
Declaraţia drepturilor de autoexprimare
1. Ai dreptul să refuzi solicitările altora, fără să te simţi vinovat pentru aceasta.
2. Ai dreptul să simţi şi să-ţi exprimi sentimentele, ca de exemplu cele de
supărare.
3. Ai dreptul să intri în competiţie cu alţii.
4. Ai dreptul să îţi foloseşti propria judecată când decizi asupra propriilor tale
nevoi.
5. Ai dreptul la propriile tale greşeli.
6. Ai dreptul ca opiniile şi ideile tale să fie respectate în aceeaşi măsură ca şi
opiniile şi ideile altora.
7. Ai dreptul să ceri ajutorul şi afecţiunea celorlalţi.
8. Ai dreptul să fii tratat ca un adult.
9. Ai dreptul să spui altora care sunt nevoile tale.
10. In anumite situaţii ai dreptul să le spui altora ce doreşti de la ei.
11. Ai dreptul să le ceri altora să îşi schimbe comportamentul faţă de tine.
12. Ai dreptul să fii tratat ca un adult capabil şi nu ca un copil.
13. Ai dreptul ca ceea ce faci să nu fie considerat din start ca fiind greşit.
14. Ai dreptul să recurgi la timp ca să îţi pui sentimentele în ordine, cu propriul
ritm şi să nu preiei ritmul altora.

BIBLIOGRAFIE
Barker, R.L., 1987, Social Work Dictionary, NASW, Silver Spring, Maryland
Brill, N.I., 1990, Working with People; The Helping Process, 4th, ed. Longman, New
York
Compton, B.R., Galaway, B., 1989, Social Work Processes, Wadsworth, California
Perlman, H.H., 1979, Relationship: The Heart of Helping People, Chicago, Univ. of
Chicago Press
Rubenstein, H., Bloch, M.H., 1982, Things that Matter, Macmillan, New York
Rogers, C.R., C.R., 1957, The Necessary and Sufficient Conditions of Therateutic
Personality Change, Journal of Consulting Psychology, 21, p. 95-103
Rogers, C.R., 1961, The Characteristics of the Helping relationship, in on Becoming a
Person, Boston, Houghton Mifflin, p. 39-58

Lectură recomandată
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica
asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.133-143, 159-189 (Capitolul 5. O
abordare participativă a practicii asistenţiale, Capitolul 6. Formarea
parteneriatelor)

32
Unitatea tematică 3.
Obiective:
- Studenții vor înțelege interdisciplinaritatea asistenței sociale,
particularitățile teoriei și practicii de asistență socială, utilitatea cunoașterii
teoriilor, dar și a modalității în care se alege una sau alta dintre teorii

1 INTERDISCIPLINARITATE SI MODELELE
TEORETICE APLICATE IN ASISTENTA SOCIALA

1.1. Interdisciplinaritate
Aşa cum a reieşit, problema competenţei practicienilor nu se poate limita la însuşirea
unor aptitudini şi deprinderi, o importantă componentă fiind bagajul teoretic al
asistentului social. Asistenţa socială este considerată îndeobşte o activitate practică care,
din punctul de vedere al evoluţiei sale are limite teoretice mai puţin clar definite, decât
alte discipline. Aşa cum am mai arătat, fundamentarea ei teoretică este interdisciplinară.
Psihologia şi sociologia sunt în mod deosebit relevante pentru acest cadru teoretic.
Dreptul, economia, ştiinţele medicale, politica, ştiinţele educaţiei oferă şi ele sisteme de
înţelegere şi de acţiune ale fenomenului social în context legal, economic, medical,
politic şi educaţional. Modelele adoptate provin, deci, din orientările de bază ale
psihologiei, sociologiei, psihologiei sociale, antropologiei, precum şi toate domeniile de
interferenţa ale acestora. Ele constituie sistemul de coordonate la care se raportează şi cu
ajutorul cărora se analizează problemele, situaţiile, persoanele; pornind de la ele se
planifică remedii şi se implementează tehnici adecvate de tratare a problemelor. In
analiza noastră vom porni de la o evaluare succintă a legăturilor asistentei sociale cu
celelalte domenii principale ale trunchiului de ştiinţe sociale. Vom prezenta dupa
Hoffman şi Sallee ( 1994, Social Work Practice) câteva principii de bază preluate de către
asistenţa socială din alte ştiinţe:

Principii preluate din psihologie


Lucrătorii din domeniul asistenţei sociale utilizează o serie de cunoştinţe din diferite
teorii psihologice. Viaţa psihica este înţeleasă ca fiind complexă, având o componentă
interioară, dar şi un comportament exteriorizat. Fiecare individ, independent de
condiţionările sale sociale, are memorie, gândire, sentimente, capacitate de planificare, şi
o mulţime de nevoi, iar legităţile tuturor acestor procese şi fenomene psihice au
caracteristici şi o procesualitate care se mişcă între anumite limite generale.
Ştim, de exemplu, că pentru ca un copil să se dezvolte normal el trebuie să se simtă iubit
de cel puţin o persoană din anturajul său şi să se simtă în siguranţa, mai ales în prima
perioadă a vieţii sale. Ştim de asemenea, că relaţiile şi calitatea vieţii din prima copilărie
pregătesc dezvoltarea ulterioară a personalităţii copilului, modul de interpretare şi de
valorizare a experienţelor ulterioare. Dar nici "dragostea nu e de ajuns" (Bruno
Bettelheim, 1950, Love is not enough, The free press, USA), fiecare are nevoie şi de un
mediu stimulator în care capacităţile sale mentale să se dezvolte.
Contribuţiile fundamentale ale psihologiei la dezvoltarea asistenţei sociale le putem
formula sub forma unor principii de baza:
1. Recunoaşterea complexităţii personalităţii umane, care este o fiinţa biologică,
cognitivă, emoţională, voliţională.

33
2. Recunoaşterea necesităţii pentru fiecare fiinţa umană a unui climat care să ofere
posibilitatea acumulării de experienţe necesare dezvoltării (Watson, Skinner, 1).
3. Personalitatea umană are posibilitatea şi capacitatea de a se dezvolta emoţional,
cognitiv şi pe plan acţional pe tot parcursul vieţii, în ciuda unor bariere şi dificultăţi
(Erikson, Piaget).
4. Experienţele sunt unice pentru fiecare personalitate, ele nu pot fi trăite sau
reproduse identic de către diferite persoane, indiferent de similarităţile mediului de viaţă.

Principii care derivă din psihologia socială


Psihologia socială vizează studiul omului în societate, analizează şi caută semnificaţii ale
componentelor sociale, ale interacţiunii indivizilor în funcţie de evenimentele şi
fenomenele sociale. Incercăm să rezumăm contribuţiile esenţiale ale psihologiei sociale
în urmatoarele idei:
1. Eul individual se constituie ca rezultat al procesului de socializare. Pe parcursul
acesteia din urmă individul îşi însuşeşte normele grupului la care aparţine individul.
2. Indivizii trăiesc în grupuri sociale, care sunt sisteme închegate, cu capacitate de
autoreglare prin interacţiunile şi percepţiile reciproce dintre membrii grupului, şi prin
relaţiile sale cu exteriorul.
3. Fiecare individ are o anumită poziţie şi un rol în cadrul social în care trăieşte
(Linton, 2, Merton, 1968,3 ). Repertoriul din cadrul unui rol depinde de aşteptările faţă de
poziţia socială care determină acel rol.
4. Organizaţiile şi comunităţile provin din nevoia de interacţiune sociala dintre
indivizi, dar depăşesc nivelul individual şi de grup prin reguli, regulamente, legi mai mult
sau mai puţin formalizate. Societăţile complexe sunt caracterizate de extinderea
organizaţiilor birocratice, care, prin intenţia lor, ar trebui sa contribuie la asigurarea
libertăţilor cetăteneşti ale indivizilor.

Principii care derivă din sociologie


Sociologia studiază legile fenomenelor şi structurilor sociale, interrelaţiile lor şi
influenţele lor asupra vieţii oamenilor. Sociologia, spre deosebire de orientările
terapeutice desprinse din psihologie, nu oferă modalităţi de tratament privind
îmbunătăţirea societăţii. Explicaţia sociologica, "imaginaţia sociologica" (termen folosit
de sociologul american C. Wright Mills, 1959, 4) oferă modalităti de stabilire de legături
şi de inferenţe între diferitele nivele ale societăţii, de la cele mai impersonale politici şi
organizaţii, la cele mai intime trăsături şi atitudini umane. Contribuţia sociologiei la
dezvoltarea asistenţei sociale se referă în primul rând la următoarele:
1. In mediul social indivizii trăiesc în structuri sociale organizate ierarhic, ei
diferenţiindu-se în funcţie de poziţia ocupată în ierarhia socială.
2. Stratificarea socială este rezultatul diferenţelor dintre grupurile sociale în funcţie de
bogăţie, de putere, de poziţia de clasa, rasă, etnie, sex. Tendinţa socială dominantă este că
poziţia de clasă este legată de venit iar grupurile minoritare sunt în general pe poziţii

1
Skinner, B.F., 1974, About behaviorism, New York: Knopf
2
Linton, Fundamental cultural al personalităţii
3
Merton, R..K., 1968, Social Theory and social structure, New York, Free Press
4
C. Wright Mills, 1959, The sociological imagination, New York: Oxford University Press

34
joase ale ierarhiei puterii. Femeile, aproximativ jumătate din populaţie, au şi ele în medie,
venituri mai scăzute decât bărbaţii, mai ales în cazul când trăiesc singure, sau cu copii.
3. Există o anumită mobilitate între elementele diferitelor straturi şi structuri sociale. Un
important factor al mobilităţii indivizilor îl constituie educaţia.

Principii preluate de la antropologie


Asistenţa socială a preluat din antropologie un vast bagaj valoric şi de cunoştinţe privind
diferenţele culturale şi etnice (tendinţa mult accentuată în ultima decadă). Ca urmare,
practica respectării tradiţiilor culturale, acceptarea diferenţelor de obiceiuri, concepţii şi
modalităţi de exprimare a devenit un specific al asistenţei sociale.
1. Indivizii şi familiile din grupurile minoritare se deosebesc adesea prin
comportamentul lor de cel al persoanelor din cultura dominantă. Aceasta nu înseamnă,
însă, că diferenţele culturale pot explica, prin ele însele, diferenţele de nivel economic şi
educaţional între etniile minoritare şi majoritare.
2. Cultura în sine nu creează acele mari diferente în privinţa statutului socio-
economic şi a nivelului educaţional, pe care o găsim adesea între o etnie majoritară şi una
minoritară (spre exemplu, la etnia romilor în majoritatea ţărilor est europene sau la
populaţia de culoare din America). Datorita diferitelor determinări istorice, membrii unor
grupuri minoritare se regăsesc în mod prioritar în clase sociale inferioare. Intelegera
relaţiilor dintre etnicitate, rasa şi apartenenţa la o anumită clasă socială este, de asemenea,
un principiu esenţial al formării în domeniul asistentei sociale.

1.2. Modelele teoretice şi rolurile lor

Teoria muncii sociale cuprinde un domeniu vast şi complex, cu rapide expansiuni în


ultimii ani, care a adoptat modele şi tehnici din ştiinţele sociale, dar le-a dezvoltat în mod
propriu, pornind de la cazuistica sa specifica. Caracterul particular al modelelor teoretice
din asistenţa socială provine din însăşi necesitatea de reconsiderare teoretică a modelelor
de bază privind comportamentul uman, societatea şi legăturile dintre ele, reconsiderare
necesară pentru a le adapta cazurilor particulare, cu nevoi sau particularităţi speciale.
Nici un model teoretic singur nu este suficient de larg (de comprehensiv) încât să ofere
explicaţii şi soluţii pentru toate variantele, necesităţile şi posibilităţile pe care le conţine
individualul, adică nu poate oferi un cadru de înţelegere pentru toate cazurile practice.
Practicienii afiliaţi unui anumit model pot aplica concepţii sau chiar tehnici asociate unei
alte teorii. Puţini sunt cei purişti, care se considera adepţi în exclusivitate ai unui singur
model teoretic. Acei practicieni care ar şti sa acţioneze conform unui singur model, ar
face un deserviciu clienţilor lor, dar şi lor înşişi, fiindcă ar limita eficienţa activităţii lor
profesionale la rezolvarea acelor probleme care corespund exact (lucru foarte rar întâlnit
în realitate) modelului teoretic ales.
Diferenţele dintre teorii privesc : felul de a privi lumea, modul de a explica adaptarea la
viaţa sociala, factorii dezvoltării, punctul de vedere asupra resurselor umane, asupra
bolilor, handicapului, insucceselor, scopurile intervenţiei, durata intervenţiei, metodele de
apreciere şi alte dimensiuni importante.
Proliferarea în etapa actuală de dezvoltare a ştiinţei a teoriilor care abordează varietatea
de aspecte ale problemelor umane oferă posibilitatea practicianului să selecteze
modalităţi specifice de interpretare şi de intervenţie care şi-au dovedit eficienţa pentru

35
anumite situaţii problema. Această varietate de cunoştinţe oferă căi multiple de înţelegere
şi abordare a fenomenelor sociale, dar creează de asemenea o şansă sporită pentru
pericolul fragmentării bagajului de informaţii profesionale. Pentru a putea să ne apărăm
de acest real pericol, cauzat de limitele capacităţii noastre de cuprindere, de retenţie şi de
înţelegere, precum şi de limitele accesului la informaţii, va trebuie sa cunoaştem teorii
integratoare, care să ofere un cadru unificator pentru varietatea de probleme social umane
cărora li se adresează asistenta socială.
In sumara prezentare a teoriilor care fundamentează asistenta socială, un prim punct de
vedere urmărit va fi cel al gradului de generalitate al unei teorii.

MODELUL SISTEMELOR ECOLOGICE

Este teoria pe care o considerăm ca având cel mai înalt grad de generalitate. Ea are ca
punct de plecare "Teoria generală a sistemelor", concepută încă în prima jumătate a
secolului de către filosoful Ludwig van Bertalanffy şi a fost adaptată pentru sistemele
ecologice, respectiv pentru sistemele umane de către Weber, 1969, Germain C.B. 1979,
Germain C.B., Gitterman, 1980, 1981, Meyer, 1983.5 După Germain, ecologia este o
formă a teoriei sistemelor, care ne ajută să întelegem relaţiile indivizilor unii cu alţii şi cu
mediul în care traiesc. Modelul ecologic, analizând impactul reciproc al indivizilor cu
mediul lor, luând în considerare toate subsistemele care se interpun, reflectă o atitudine
holistică propice asistentei sociale, care cu ajutorul acestui model depăşeşte dihotomia
persoană - mediu şi favorizează abordarea probabilistică, interacţionistă, mult mai realistă
pentru întelegerea problemelor sociale.

Concepte caracteristice pentru teoria sistemelor:

In asistenţa socială această teorie porneşte de la premisa general acceptată că problemele


umane trebuie privite în propriul context de împrejurări. Indivizii, grupele, instituţiile
sunt într-o continuă interacţiune unele cu altele, precum şi cu mediul înconjurător.
Problemele umane formează un sistem unitar cu mediul înconjurător (vom vorbi mai
târziu despre sistemul problemei), fiecare sistem fiind unic. Dat fiind că fiecare sistem e
format din componente, care la rândul lor pot fi considerate ca fiind ele însele sisteme,
putem spune că fiecare sistem e format din subsisteme. Subsistemele variază în privinţa
caracteristicilor lor (de exemplu nu există două familii, două grupuri la fel).Satisfacerea
nevoilor umane şi dezvoltarea personalităţii are loc în condiţiile unor tranzacţii normale
între personalitate şi mediu (pentru ca un elev să înveţe trebuie o şcoală adecvată,
profesori competenţi, suportul părinţilor, abilităţi perceptuale şi intelectuale adecvate,
motivaţie pentru învăţare şi relaţie pozitiva cu profesorii).
Disfuncţiile ivite în orice domeniu al tranzacţiilor dintre indivizi, sau dintre indivizi şi
resurse afectează nevoile umane şi conduc la stres sau la o funcţionare
necorespunzătoare. Reducerea sau eliminarea stresului reclamă eforturi de cooperare al
căror scop este ameliorarea adaptării unei persoane la mediul său. Se întâmplă ca, singuri,

5
Weber, 1969, Germain C.B., 1969, Teaching an Ecological Approach to Social Work Practice, 1976,in Teaching for
Competence in the Delivery of Direct Services, pp 31-39. New York: Council on Social Work Education, 1976, Germain
C.B., Gitterman, 1980, The life model of social practice, 1981, Meyer, 1983.

36
unii oameni cu probleme să nu deţină suficiente resurse de cooperare cu mediul lor.
Munca socială implică asistenta acordată acestora, prin:
 găsirea mijloacelor de realizare a nevoilor,
 încercarea de a-i învăţa să-şi rezolve propriile probleme, de a le dezvolta
resurse esenţiale, de a le mări capacităţile de a coopera cu mediul din jur.

Abordarea sistemică reclamă cunoştinţele privind diversele subsisteme implicate în


interacţiunea om - mediu.

1. Subsistemul individual. Acesta se referă la ansamblul de componente care


asigură functionalitatea unui individ în mediul său social. El cuprinde la rândul
său subsistemul biologic (cu multiplele sale componente ca, de exemplu, sistemul
osos, nervos, muscular, circulator, digestiv etc., ce fac domeniul biologiei umane),
cel cognitiv, emoţional, comportamental, motivaţional etc. (domeniul psihologiei
şi al ramurilor sale).
2. Subsistemul interpersonal. Acesta se referă la relatiile părinţi-copii, relaţiile
din cuplul marital, legaturile familiale mai largi, cu bunicii, socrii şi rudele,
prieteniile, relaţiile cu vecinii, cu grupul de munca sau cel cultural de referinţa şi
cu alte persoane semnificative din ansamblul de interrelaţii ale individului). Felul
relaţiilor din ansamblul de relaţii interpersonale depinde de caracteristicile
individuale ale partenerilor implicaţi in relaţie, dar şi de poziţia lor reciproca în
cadrul sistemului proxim. De exemplu, natura relaţiilor dintre părinţi şi copii este
dependentă de poziţia de copil (caracterizată prin dependentă, subordonare,
inferioritate, dar şi de dreptul de a fi iubit şi îngrijit), respectiv de poziţia de a fi
părinte (responsabilitate, autoritate, independentă, superioritate fată de copil).
Relaţiile cu anumite persoane influenţează relaţiile cu alte persoane (spre
exemplu, o anumita relaţie cu un partener de sex opus poate influenţa relaţia
adolescentului cu părinţii săi; relaţia cu soacra poate influenţa relaţia soţ - soţie).
Explorarea subsistemului de relaţii interpersonale este deosebit de importanta
pentru munca practicianului asistent social, reţeaua de relaţii sociale ale fiecăruia
fiind o posibilă sursă de ajutor şi energie pentru individ. Pentru explorarea
subsistemului interpersonal recomandăm metoda atomului social şi a hărţii sociale
(vezi exerciţiile).
3. Subsistemul organizaţiilor, instituţiilor, al comunitaţilor. Activitatea şi
relaţiile individului se desfaşoară în cadrul unor cadre formale: şcoală, biserică,
instituţii culturale, spital, locul de munca, organizaţie politica, serviciu
administrativ etc. Specificul lor este determinat de ansamblul regulilor lor de
funcţionare, reguli care îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre membrii sau
participanţii la acea organizaţie, respectiv instituţie sau asociaţie. Intre
caracteristicile diferitelor organizaţii şi instituţii exista deosebiri în ceea ce
priveşte gradul de deschidere şi de formalizare. O instituţie de
protecţie a copiilor, ca de exemplu un leagan de copii, era o instituţie funcţionând
sub egida Direcţiei Sanitare. Ea are anumite legi şi reguli bine circumscrise, care
au ca punct de plecare legităţile şi regulamentele din instituţiile sanitare. Acestea
îşi vor pune amprenta asupra activităţilor dominante desfăşurate cu copiii din
instituţie, care vor fi primordial de natură medicală, chiar dacă în leagănul de

37
copii sunt internaţi, în majoritate, copii sănătoşi. In astfel de instituţii concepţia
medicala se manifestă adesea şi prin restricţii în programul de vizitare a copiilor
de către părinţii lor, sau de către voluntarii doritori să-i suplinească parţial pe
părinţi, considerându-se că "străinii" ar putea fi focare de infecţie pentru copii.
Natura regulilor instituţiei poate duce astfel la o tendinţa de izolare, de închidere a
instituţiei, tendinţa a cărei consecinţă poate fi accentuarea fenomenului de
hospitalism, cu toate consecinţele sale negative asupra copiilor (ca întârziere în
dezvoltare, tulburări afectiv-motivaţionale).
4. Subsistemul mediului înconjurător fizic. El se referă atât la mediul natural în
care indivizii îţi desfăşoară viaţa (mediul geografic, condiţiile de clima, de
vegetaţie), care ne influenţează în mod evident modul nostru de trai, ca şi la
creaţiile omului, adică la mediul fizic artificial (casă, cartier, sistem de clădiri,
arhitectură rurală respectiv urbană, vilă, bloc lamă sau zgârie nori şi alte creaţii
artificiale).
Pentru microclimatul oricărei familii locuinţa e un element de viaţa
esenţial al condiţiilor de trai. O locuinţa într-o vilă luxoasă, în care fiecare are
camera proprie este mult mai relaxantă decât o singură cameră, în care stă
întreaga familie, adăpostită eventual într-o căsuţă dărăpănată.
In concepţia sistemelor ecologice, Bronfenbrenner arată că individul
asistat trebuie privit din perspectiva unor sisteme ecologice de nivele diferite:
a) microsistemul, cuprinde relaţiile interpersonale, rolurile
persoanelor,, aşteptările lor de rol şi activităţile lor intenţionale;
b) mezosistemul, cuprinde legăturile reciproce dintre două sau mai
multe microsisteme în care este inclus asistatul; de exemplu: şcoală
- familie, familie - loc de muncă, cercul de prieteni - familie;
c) exosistemul, cuprinde acele subsisteme (organizări) din care asistatul nu
face parte în mod direct, dar care pot să-l influenţeze în mare măsură prin
întâmplările cărora le dau curs şi prin însăşi situaţia de fapt; de exemplu:
efectul condiţiilor de muncă asupra climatului familial al copilului;
d) macrosistemul, care se referă la influenţa unor factori care privesc
societatea, cu legislaţia ei, instituţiile ei, elemente ei culturale,
mentalităţile, obiceiurile, valorile, normele, prejudecăţile ei;
Prin analiza sistemelor descrise va trebui să descoperim aşa numita matrice de criză, pe
care ne vom baza, mai apoi, intervenţia.
Avantajul major al modelului sistemic este că întreaga gamă a problematicii muncii
sociale poate fi abordată din această perspectivă. Stabilirea surselor problemei şi a
focarelor de intervenţie în cadrul sistemului sunt primii paşi în aplicarea acestui model
sistemic. Pentru ca asistenţii sociali sa fie eficienţi în cât mai mare măsură , intervenţiile
trebuie să acţioneze asupra tuturor subsistemelor critice ale unui sistem problemă dat.
Pentru rezolvarea subsistemelor critice se pune problema cunoaşterii altor modele
teoretice, mai specifice. Pentru a face alegeri corecte din multitudinea de cunoştinţe
teoretice care ne stau la un moment dat la dispoziţie , dar şi pentru a implementa o anume
intervenţie, propunem ca, alaturi de numeroşi autori de tratate de asistenţa socială, să
urmăm calea eclecticismului.

38
1.3 Instrumente de lucru specifice abordării sistemice

HARTA ECO

Ce este o hartă eco?


Este o diagramă scrisă a sistemului ecologic al unui client/familii, a sistemelor majore,
împreună cu toate relaţiile şi legăturile existente care afectează şi influenţează şi/sau sunt
influenţate de către client/familie.

La ce este folosită?
1. Pentru a identifica membrii unei familii (nucleare sau extinse), natura relaţiilor dintre
ei, resursele pe care le schimbă cu clientul
2. Pentru a identifica alte persoane şi sisteme din mediul socialal clientului/familiei şi
resursele pe care le schimbă cu ele
3. Pentru a identifica relaţiile clientului/familiei cu sistemele comunităţii
4. Pentru a identifica contribuţiile prezente şi trecute ale clientului în facoarea altor
persoane
5. Pentru a identifica sistemele prin care resursele adiţionale ar putea fi folosite.

De ce este un instrument util?


Organizează o mulţime de informaţii ale trecutului clientului (cazierul)
1. Prin harta-eco clientul/familia sunt angajaţi într-un proces de evaluare a relaţiilor pe
care le au cu mediul social
2. Ajută la identificarea contribuţiilor pozitive ale clientului aduse mediului şi lipsa
suportului din partea mediului, identifică şi evaluează posibile resurse de ajutor
3. Harta-eco poate fi modificată pe parcurs, astfel ca şi familia si asistentul pot urmări şi
observa schimbările petrecute
4. Poate fi adaptată la orice tip de situaţie socială.

Cum se construieşte o hartă-eco?


1. Spuneţi clientului (sau şi altei persoane importante care aţi dori să vă ajute) că puneţi
pe hârtie, împreună, o imagine a celor mai importante relaţii ale clientului dvs. Cu
familia, comunitatea, grupul de prieteni, mediul său de viaţă, a tot ceea ce este
important pentru clientul dvs.
2. Începeţi cu căminul clentului; membrii casei trebuie notaţi pe hartă ca şi într-un
arbore genealogic, folosind pătrate pentru a indica bărbaţii şi cercuri pentru a indica
femeile din familie, membrii decedaţi se notează cu un X şi pot fi înscrişi pe hartă la
marginea cercului familiei
3. În continuare sunt identificate acele sisteme ale mediului care afectează, influenţează
viaţa clientului /familiei. După ce natura tranzacţiei client/sistem a fost determinată,
se trasează o linie pentru a exprima atât legătura cât şi calitatea ei (indicată in partea
de jos a foi )

În timp ce construiţi harta-eco poate fi mai uşor şi totodatã mai corespunzãtor sã


exploraţi:

39
1. cum percepe clientul/familia schimbãrile cu alte sisteme; ce face sau a fãcut fiecare şi
pentru cine
2. ce simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile cu alte sisteme, în particular ce
sinte clientul ãn legãturã cu ajotorul primit, cum se simt membrii familiei în legãturã cu
ajutorul dat
3. cât de adecvat se simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile care vor urma
datoritã nevoilor identificate
4. percepe clientul/familia, sau chiar şi alte sisteme noi, sau alte sisteme care ar merita sã
fie cercetate, ca ffind surse de ajutor pentru a-şi satisface/rezolva nevoile identificate

Harta-eco permite identificarea punctelor forte ale clientului, precum şi a nevoilor


lui. Aceastã hartã poate fi construitã şi fãrã ajutorul clientului, cu ajutorul lui sau al
familiei, împreunã sau separat.
Legenda hãrţii: se folosesc fie cuvinte descriptive sau se deseneazã diferite linii:
__________ pentru legãturi puternice
- - - - - - - - pentru legãturi tensionate
pentru legãturi stresante
pentru legãturi întrerupte sau moarte.
Se traseazã sãgeţi de-a lungul liniilor pentru a sublinia izvorul energiilor, al
resurselor, etc.

Aplicaţie practicã:

Studiu de caz:

Moraru Ioan este un baiat de 16 ani. El suferã de Sindromul Down. frecventeazã o


clasã specialã de la liceul din localitate. El merge la şcoalã 5 zile /sãptãmânã. Dirigintele
lui se numeşte Popescu , iar Ioan îl simpatizeazã foarte mult. Familia lui Ioan are de
asemenea un respect deosebit pentru d-l Popescu.
De 2 ori pe sãptãmânã, dupã cursuri, Ioan participã la un program în cadrul unei
organizaţii neguvernamentale, nonprofit, din localitate. În cadrul acestui program, Ioan
face parte dintr-un grup de adolescenţi care îşi concentreazã atenţia asupra deprinderilor
necesare traiului zilnic şi a celor legate de un loc de muncã.
Ioan este de asemenea implicat în activitãţi extraşcolare, sponsorizate de biserica
protestantã localã. Acolo el participã la activitãţile unui grup de artã şi dintr-o echipã de
fotbal.
Ioan locuieşte cu tatãl sãu şi cu trei surori în varstã de 8, 10 şi 17 ani. Mama lui a
murit cu 5 ani în urmã. D-l Moraru, tatãl lui, lucreazã la Cãile Ferate. El lucreazã în
fiecare zi, inclusiv în tinpul week-end-urilor. Familia primeşte îngrijire medicalã prin

40
Spitalul Cãilor Ferate. Sora de 17 ani îngrijeşte seara copii la domiciliu. Bunicii lui Ioan
din partea tatãlui sãu trãiesc în alt oraş, la 5 ore distanţã. Bunicii din partea mamei
locuiesc în acelaşi oraş şi îi viziteazã o datã pe lunã, duminica.
Ioan nu se joacã cu copiii din vecini, dar are aprieteni la şcoalã şi în grupul de
adolescenţi din cadrul organizaţiei neguvernementale (ONG).
Cu puţin timp în urmã, Ioan a devenit provocator din punct de vedere sexual în
cadrul grupului din ONG. Acelaşi comportament îl avea şi faţã de personalul organizaţiei.
el a încercat sã-şi sãrute sora mai mica de cîteva ori.
Tatãl lui Ioan refuzã sã discute despre sex cu el ţi se opune cu încãpãţânare sã
discute despre comportamentul fiului sãu. Aceast este prima datã când personalul ONG
trebuie sã facã faţã problemelor sexuale ale adolescenţilor. Personalul ar vrea sã ajute, dar
nu ştie cum sã o facã. În cadrul obiectivelor organizaţiei nu gãseşte nimic scris cu privire
la ceste probleme.
Ioan trebuie sã facã teste pentru determinarea virusului HIV. El a suferit mai
multe transfuzii de la naştere, şi recent a manifestat câteva comportamente inexplicabile.
D-l Moraru nu este deschis spre discutarea acestor probleme şi ameninţã cã îl va
retrage pe Ioan de la ONG. Mulţi dintre cei care lucreazã în organizaţie vor sã discute
despre problemele ivite şi sã-l ajute pe Ioan. Lui îi place programul şi este unul dintre
membrii cei mai activi şi conştiincioşi.

Cerințe
1. Desenaţi o eco-hartã pentru cazul Ioan Moraru.
2. Care sunt preocupãrile majore ale asistenţilor sociali cu privire la rezolvarea
situaţiei lui Ioan Moraru? Mai sunt şi alte probleme pe care asistentul social ar
putea sã le rezolve?
3. Indicaţi tipul de roluri pe care asistentul social le poate îndeplini pentru acest caz.

PSIHANALIZA

Teorie cu un puternic impact asupra tuturor tipurilor de relaţii de ajutor şi de


asistenţa, psihanaliza este, totodată, cea care are cea mai lungă istorie şi amploare
asupra asistenţei sociale dintre teoriile privind personalitatea umană. Ea a fost
introdusă de Sigmund Freud, medic psihiatru vienez (1856-1939) şi dezvoltată
ulterior de către discipolii şi continuatorii săi (Carl Jung, Alfred Adler, Otto Rank,
Anna Freud, Erich Fromm, Karen Horney, Wilhelm Stekl, Melanie Klein, Ernest
Jones, Margaret Mahler). In circumscrierea modelului său de întelegere a
bolilor psihice a pacienţilor trataţi, Freud a pornit de la faptul ca îndărătul
comportamentului uman observabil se ascund motivatii ascunse observatorului
din afară, dar adesea necunoscute individului însuşi. Psihanaliza clasică freudiană
încearcă să descopere mecanismele invizibile ale psihicului pacienţilor bolnavi
psihici, determinismul psihologic care se ascunde îndărătul simptomelor
neurotice. Acst punct de vedere pornea de la principiul determinismului
psihologic al comportamentului uman, care este în strânsă dependentă cu
evenimentele din trecutul persoanei. In concepţia sa timpurie, prin renumita sa
metodă psihanalitică Freud căuta să descopere semnificaţia simptomelor lor din
analiza materialului oferit de amintirile şi visurile bolnavilor. Freud a acordat o

41
semnificaţie deosebit de mare evenimentelor traumatice din mica copilărie, a
căror conştientizare va înlătura efectul de declanşare a unei simptomatologii
neurotice. El a căutat să înţeleagă efectul fanteziilor din mica copilărie şi a
descoperit că uitarea acestora este în legătură cu caracterul lor adesea inacceptabil
moral. Studiind modul în care se şterg din memorie elementele traumatizante,
Freud a descoperit mecanismele refulării, rolul dinamizator al inconştientului,
mecanismele de apărare ale psihicului împotriva conştientizării evenimentelor
neplăcute ale trecutului.
In a doua etapă de elaborare a teoriei sale, în locul concepţiei care pornea de la
evenimente traumatice singulare, Freud a realizat importanţa relaţiilor afective ale
copiilor cu părinţii lor. Construind ipoteze şi căutând explicaţii în procesul de
psihoterapie al unor pacienţi neurotici adulţi, în mod deductiv, Freud a elaborat o
complicata teorie asupra dezvoltării umane. Cunoscută sub numele de teoria
dezvoltării psihosexuale, ea a fost de multe ori răstălmăcită în mod vulgar,
exagerată sau ultrasimplificată.
La naştere, individul este o fiinţă dominată de instincte, de principiul plăcerii, iar
mai apoi, în cadrul relaţiei mama-copil, în urma interiorizării interdicţiilor venite
din partea părinţilor, copilul va reuşi să-şi amâne nevoile, respectiv să le
transforme astfel ca ele să fie acceptabile social. In dezvoltarea sa, copilul
parcurge 5 stadii psihosexuale:
1. stadiul oral (primul an de viaţa când plăcerea copilului este suptul,
în general activitatea orală şi se formează încrederea copilului în
adulţii care-i satisfac trebuinţele)
2. stadiul anal (2-3 ani, perioadă când copilul găseşte plăcere în
stimularea zonei anale şi îşi formează controlul asupra funcţiei de
excreţie)
3. stadiul falic (4-5 ani, în care copilul îşi explorează propriul corp,
inclusiv organele sale genitale; apar sentimente intense de dragoste şi
de ură faţă de adulţi, pe care Freud le cuprinde sub denumirile de
complexul Oedip şi complexul Electra)
4. stadiul latent (6-12 ani, în care copilul pare să fi pierdut interesul în
fanteziile sexuale şi stimularea genitală)
5. stadiul genital (apare la pubertate, în care adolescentul se
interesează sexual pentru prima dată mai mult de alte persoane decât
de sine, şi stabileşte primele sale relaţii heterosexuale).

Conform concepţiei freudiene, nevrozele în primul rând, dar şi celelalte boli


psihice se datoresc tulburarilor survenite într-una din aceste perioade în relaţiile
copilului cu parinţii sai şi, în mod special, datorită interdicţiilor şi opreliştilor
părinteşti.
Modelul freudian, bazat pe psihologia conflictului intern, intrapsihic, al luptei
dintre drive-uri şi instincte presupune existenţa următoarelor structuri de
personalitate:

- Idul, structură inconştientă, reprezentă aspectul primitiv


instinctual al omului, care cuprinde instincte, dorinţe şi motivaţii

42
inconştiente. El tinde la satisfacţii imediate şi la reducerea stărilor de
tensiune datorate amânării satisfacerii trebuinţelor.
- Egoul, structura raţionala, având ca sarcină principală adaptarea
la realitate, se orientează conştient, cu ajutorul unor procese psihice ca
percepţia, gândirea, decizia etc.
- Superegoul, este o structură care reprezintă perceptele morale
după care se conduce individul şi idealurile la a căror realizare tinde;
acestea sunt interiorizate prin intermediul părinţilor, al educaţiei, al
culturii.
Comportamentul este un produs al conflictelor dintre structurile
amintite, conflicte care, la rândul lor pot fi conştiente sau inconştiente.
Conceptul freudian de inconştient cuprinde un ansamblu de experienţe,
fantezii şi amintiri, fiind sursa tuturor suferinţelor psihice.

PSIHOLOGIA COMPORTAMENTALĂ (BEHAVIORISMUL)

Orientare psihologică care pune un mare accent asupra studiului reacţiilor indivizilor, a
comportamentului observabil, comparabil ştiinţific. Ea a fost fundamentata de renumiţi
oameni de ştiinţa ca I Pavlov, J. B. Watson, B.F. Skinner, care au insistat asupra
rigurozităţii demersului ştiinţific în analiza răspunsurilor. Printre principiile acestui curent
de gândire se află sublinierea rolului factorilor de mediu şi al învăţării în determinarea
comportamentelor umane. Se insistă asupra posibilităţilor de schimbare a
comportamentului clienţilor, cu ajutorul unor mecanisme adecvate de recompense şi
pedepse. Bazat pe teoria învătării sociale, behaviorismul arată că tiparele neadecvate de
comportament sunt şi ele învăţate, prin condiţionare clasica sau operantă, prin sistemul de
întăriri folosit în educatie, prin imitaţie etc. Ca tehnica terapeutică de modificare a
comportamentului se fixează un comportament tintă, formulat în termeni concreti, precişi
şi se stabileşte sistemul de pedepse şi recompense prin care va fi motivat individul
respectiv spre schimbarea repertoriului său de răspunsuri comportamentale şi atingerea
comportamentului ţinta. Intervenţiile care au ca punct de plecare behaviorismul se
desfaşoară pe parcursul unor perioade de timp scurte, mai ales comparativ cu tehnicile
terapeutice de origine psihanalitică. Faţă de ancorarea psihanalizei în trecut, tratamentul
de inspiraţie comportamentalistă vizează în primul rând timpul prezent.

Sinteză : Cum alegem o teorie sau alta în parctica asistenței sociale ?

Ecleticismul sistematic nu aderă în mod exclusiv la nici o teorie particulară, dar alege
teorii şi modele care s-au dovedit din punct de vedere empiric a fi cel mai potrivite ca
eficienţă pentru cazuri asemănătoare. Ecleticismul sistematic reclamă să fi la curent cu
teoriile care apar şi cu cercetările recente. Această abordare a practicii conţine la cel mai
înalt nivel promisiunea de a fi competent şi eficace faţa de larga gamă de probleme ale
clientului.
Punctul nostru de vedere este deci acela al ecleticismului sistematic, practicat în cadrul
ştiinţific oferit de modelul sistemelor ecologice şi care are următoarele criterii de alegere
a teoriilor specifice:

43
- Sunt de preferat teoriile care au fost experimentate, şi pentru care avem date
privind eficienţa lor.
- Sunt de preferat, în situaţii de eficienţa asemănătoare, teoriile de durată mai
scurtă, şi cu un cost mai mic.
- Se va ţine cont de indicaţiile privind aplicabilitatea practica. Teoriile bazate în
măsură foarte mare pe abstractiuni şi deducţii uita să informeze pe practician
asupra modului de implementare în practică şi de aceea au o valoare limitată.
- Ar fi bine să ne gândim şi la siguranţa noastră în cunoaşterea unei anume teorii
şi a tehnicii corespunzătoare, precum şi la implicaţiile etice ale acesteia.

BIBLIOGRAFIE
Germain, C.B., Gitterman, A., 1980. The life model of Social Work Practice, New York:
Columbia University Press
Hartman, A., Laird, J.,, 1983, Family-Centered Social Work Practice, New-York: Free
Press
Hoffman, K.S., Sallee, L.A., 1994, Social Work Practice: bridges to change, MA: Allyn
and Bacon, USA
Holland, J., 1950, Contrasting types of group relationships, in: Leo Haak (ed.) Source
Book for effective living, East Lansing, MI: Michigan State University Press
Minuchin, S., 1974, Families and Family Therapy, Cambridge, MA: Harvard University
Press
Pincus, A., Minahan, A., 1973, Social Work Practice: Model and Method, Itasca, IL: F.
E. Peacock
Skinner, B. F., 1974, About Behaviorism, New York: Knopf

Lecturi recomandate
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica
asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.45-75 (Perspectiva
ecosistemica)
Payne M., 2011, Teoria modernă a asistenţei sociale, Polirom, Iaşi,
p.93 - 231

44
Unitatea tematică 4.
Obiective:
- studenții vor conștientiza valorile profesionale, rolul acestora în
construcția deontologiei profesionale, contextele în care dilemele etice pot
apărea în exercitarea profesiei și modalitatea de raportate din perspectiva
eticii profesionale

VALORI ŞI DEONTOLOGIE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

4.1. Rolul valorilor în asistenţa socială


Toate profesiile au o anumită orientare valorică care le circumscrie misiunea
socială, le determină semnificaţia particulară şi direcţionează valorile profesionale ale
persoanelor care le practică. Pentru asistenta socială există un astfel de sistem de valori
ale profesiei, care o apropie, dar totodată o şi deosebeşte de celelalte profesii din
domeniul ştiinţelor sociale.
De fapt, profesiile însăşi sunt recunoscute de către societate ca valori şi sunt
ierarhizate ca atare. Prin calitatea ei de a oferi ajutor celor care din motive foarte diferite
se situează într-o zonă vulnerabilă sau periferică a societăţii, în această ierarhie munca de
asistenţă socială este considerată ca fiind "conştiinţa societăţii".
Valorile profesiei de asistenţă socială se exprimă prin ideile referitoare la atitudinile
faţă de oameni, la convingerile legate de locul şi rolul omului în societate, la nevoile şi
scopurile sale şi la modalităţile de a obţine bunurile necesare vieţii. De fapt, valorile
fundamentale ale asistenţei sociale combină valori fundamentale ale tradiţiei iudeo-
creştine, cu cele ale umanismului şi ale liberalismului. Desigur, nu toţi practicienii au în
egală măsură aceleaşi idei în toate aspectele. Asistenţa socială aduce, în atenţia societăţii
ideile etici sociale, anume acea a solidarităţii, a ajutorului, a îngrijirii altora, a includerii şi
a acceptării (B. Jordan, 1997).
Una din valorile importante este tocmai libertatea alegerii individuale dintre
valorile sociale. Astfel se constituie valorile personale, configurate în mod individual,
dar nu independent de valorile grupurilor şi comunităţilor (etnice, religioase, culturale
etc.) de care aparţinem.
Alegerea unei cariere profesionale ca asistenţa socială cere o profundă explorare a
valorilor individuale şi compararea lor cu valorile profesiei (Hoffman, Salle, 1994).
Asistenţii sociali vor trebui ei înşişi sa verifice, de exemplu, măsura în care se ghidează
după valoarea individualismului, in raport cu cea a responsabilităţii civice sau a implicării
în viata comunităţii. De asemenea, valorile individuale diferă adesea faţă de problemele
concrete ale vieţii sociale ca, de exemplu sinuciderea, avortul, pedeapsa cu moartea,
homosexualitatea, necesitatea oferirii ajutorului de şomaj şi altele. Totuşi, majoritatea
practicienilor din domeniul asistenţei sociale subscriu la următoarele valori
fundamentale, cu importanţa cardinală pentru profesie (Codul deontologic NASW,
1996):
1. Afirmarea individualităţii proprii. Oamenii au dreptul la libertate, la alegerea
propriilor lor valori şi modalităţi de viaţă, atâta timp cât acestea nu afectează
libertatea altora.

45
2. Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi. Lupta împotriva
prejudecăţilor.

3. Dreptul persoanelor de a avea acces la resursele necesare. Oamenii au dreptul


la resursele necesare susţinerii vieţii şi dezvoltării lor şi de posibilităţi de a-şi
realiza şi de a-şi exprima potenţialităţile.

4. Respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane Fiecare persoana


este o valoare în sine şi este unică. Procesul de asistenţă socială va trebui să
conducă la valorizarea personalităţii umane, la creşterea demnităţii ei şi respectarea
individualităţii fiecărui asistat

5. Încrederea în capacitatea de autodeterminare şi în capacitatea de rezolvare a


problemelor persoanelor asistate. Încrederea în capacitatea de învăţare şi
dezvoltare a persoanelor.

6. Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor primite de la asistaţi şi în legătură cu


aceştia.

Responsabilitatea pentru realizarea valorilor de mai sus revine în comun cetăţenilor


şi comunităţii. Societatea va trebui să creeze condiţiile unei participări democratice a
cetăţenilor la viaţa socială, iar aceştia au şi ei responsabilitatea de a deveni actori activi pe
scena vieţii sociale.

Principiile etice care se constituie într-un sistem specific profesiei sunt prezentate
mai pe larg de către Hepworth şi Larsen (1993):
- Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să
înveţe să-şi dirijeze propriile vieţi. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi sa-şi asume
responsabilitatea propriilor decizii şi să-şi exercite propria libertate.
- Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele ca să obţină
maximum de independentă. În relaţia de consiliere şi de sprijin profesionistul
va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea individului, încurajând
manifestările sale de independenţă.
- Asistenţa socială are responsibilitatea de a interveni pentru modificarea acelor
factori sociali care au o acţiune nefavorabila asupra indivizilor, familiilor şi
grupurilor (ca de exemplu pentru reducerea violenţei, eliminarea
discriminărilor).
- Problemele de viaţa ale indivizilor se datoresc, în general, lipsei deprinderilor
şi a mecanismelor de adaptare ale indivizilor. Formarea unor noi competenţe
duce adesea la rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii
individului.
- Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au
responsabilitatea sa ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile
de schimbare şi de dezvoltare.

46
- Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în
experienţele şi evenimentele trăite anterior şi se cunoaşte că analiza
experienţelor trecute poate fi benefică, totuşi se apreciază că cele mai multe
din dificultăţile în calea îmbunătăţirii integrării sociale pot fi rezolvate prin
centrarea atenţiei pe alegerile şi posibilităţile prezente, prin mobilizarea
puterilor latente de adaptare ale indivizilor.
- Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datoresc
indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea problemelor indivizilor nu se poate
limita la creşterea competenţelor individuale, ci necesită implementarea unor
măsuri de politică socială. Oamenii pot influenţa schimbările în sistemele de
politici sociale, care să atenueze şi chiar să rezolve anumite probleme ale
indivizilor.
- Greutăţile vieţii sunt o parte inerentă a condiţiei umane, iar oamenii pot să se
dezvolte în urma confruntării lor cu adversităţile vieţii. Crizele vieţii trebuie
considerate prilejuri de dezvoltare şi de îmbunătăţire a capacităţii de control
asupra propriei vieţi.
- Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine. Ca să
dobândească stima de sine, ei au nevoie de confirmarea valorii lor din partea
persoanelor semnificative (părinţi, soţi, fraţi, prieteni, profesori şi alţii). Multe
din conflictele interpersonale se datoresc faptului ca oamenii nu se simt iubiţi,
respectiv stimaţi. Asistenţa socială poate contribui la creşterea stimei de sine a
clienţilor în cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare şi acceptare.
- Relaţiile de asistenţă pot deveni pentru asistaţi modele de relaţii deschise,
sincere, autentice, atente la nevoile persoanei. Asistatul poate să preia modelul
acestei relaţii şi să îl transpună la celelalte relaţii ale sale.
- Orice metode de rezolvare a cazurilor de asistenţa socială trebuie să aibe în
vedere că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca
scopul însuşi. Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte
demnitatea de sine, autodeterminarea şi confidenţialitatea asistatului.
- Autocunoaşterea este prima etapă realizată în procesul de dezvoltare şi
schimbare a persoanei. Înţelegerea şi acceptarea din partea asistentului
favorizează autocunoaşterea asistaţilor.
- Dreptul asistaţilor la propriile lor valori şi convingeri este inviolabil. Asistenţii
sociali au responsabilitatea să ofere ajutor indivizilor, indiferent de valorile şi
convingerile acestora, chiar dacă ele conduc la disfuncţii ale integrării lor
sociale.

Valoarea autodeterminării este o valoare de bază a profesiei, care a fost statuată de


la începuturile ei. Sublinierea ei este cu atât mai importantă cu cât categoria de clienţi cu
care lucrează asistenta socială sunt de obicei cele mai vulnerabile persoane din societate
şi, ca atare, ele pot avea o capacitate scăzută de control asupra propriei vieţi. Afirmarea
dreptului la autodeterminare a persoanelor cu situaţii materiale dificile, a celor
dezavantajaţi cultural, a celor cu diferite handicapuri, a celor dependenţi de substanţe şi a
altora înseamnă asistarea lor în obţinerea serviciilor şi a drepturilor lor, asigurarea
libertăţii persoanei de a alege calea de schimbare pe care ea însăşi o doreşte. Cazurile de
asistenţă socială sunt de multe ori de aţa natură încât asistentul social îşi dă seama de

47
posibilităţile limitate ale clienţilor lor de a-şi exercita libertatea de alegere. Pentru
ilustrare am putea alege cazul minorilor de centre de reeducare, al copiilor din casele de
copii, sau ale deţinuţilor. Deşi conştienţi de posibilităţile lor limitate, asistenţii sociali pot
crea situaţii în care clienţii sa accepte responsabilităţi şi să-şi dezvolte capacităţile de a-şi
controla propriul comportament, inducând astfel schimbări în comportamentul celorlalţi
faţa de ei.

4.2 Deontologia muncii de asistenţă socială

Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale. Uneori ei
au posibilitatea sa discute deciziile pe care le iau cu colegii lor, cu supervizorii lor. In
majoritatea cazurilor, adeseori încă din studenţie, ei au de luat singuri decizii, fiindcă
situaţiile pe care le au de rezolvat sunt urgente.
Problemele etice au luat o amploare mai mare pe măsura creşterii publicităţii care
se acordă cazurilor sociale, ca şi datorită măririi interesului statului în problemele sociale
şi, în general, ca urmare a creşterii interesului public pentru bunăstarea şi calitatea vieţii
individului. Se spune că morala nu poate fi predată în sălile de curs, nici lămurită în
manuale, ea trebuie exersată în activitatea efectivă. Rămâne însă de reţinut avertizarea
lui Thomas d'Aquino, care spunea că în chestiuni de etică "nu putem discuta ceea ce ar
trebui să facem fără să ştim ce anume putem face" (comentariu în De Anima 1.1.2).
Pentru ca asistenţii sociali să se pregătească pentru sarcina dificilă a rezolvării
dilemelor morale prin luarea unor decizii responsabile, ei trebuie să ştie să recunoască
acele aspecte ale practicii asistenţei sociale care pun în balanţă diferite valori morale, să
îşi clarifice propriile lor valori personale, pe care să le raporteze la valorile profesiei.

Exemple de dileme morale:


 un tânăr din centrul de minori delincvenţi vă spune că are încredere în dvs., crede că
numai dvs. îl înţelegeţi şi vă dezvăluie planul lui de a evada.
 organizaţia unde lucraţi a obţinut o suma de bani de la o fundaţie pentru a sprijini
copiii handicapaţi; directorul va cere să prezentaţi un raport despre munca dvs. în care
să figureze un număr mai mare de cazuri asistate decât în realitate, nu numai pentru a
justifica activitatea prezentă, dar şi pentru a putea cere ulterior o suma de bani mai
importantă.
 o femeie vă spune că a rămas însărcinată dar că doreşte să avorteze şi vă solicită
sprijinul.
 despre unul din adolescenţii din casa de copii aflaţi ca practică homosexualitatea şi îi
agresează pe băieţii mai mici.

Unii pot considera aceste cazuri ca fiind clare, lipsite de vreo dilemă morală. Alţii,
dimpotrivă, identifică principii şi valori morale diferite şi consideră că rezolvarea unor
astfel de situaţii implică o deliberare morală, dificilă, de multe ori chiar dureroasă. Pentru
a ne clarifica în legăturile cu soluţiile unor astfel cazuri şi ale altora conform cerinţelor

48
profesiei de asistenţă socială, avem nevoie de cunoaşterea modului în care profesia
stabileşte priorităţile ei valorice.

4.3. Codul deontologic al asistenţei sociale


Locul unde acestea sunt formulate este codul deontologic – concept care semnifică
etica profesiei. El clarifică ceea ce este bine şi rău în munca profesională. Codul
deontologic poate fi considerat o codificare a obligaţiilor speciale care rezultă din
aderarea deliberată la o anumită profesie, cum este asistenţa socială. Codul
deontologic are deci menirea de a clarifica aspectele morale ale practicii profesionale. Pe
temeiul lui, practicienii asistenţi sociali pot identifica modul corect de acţiune din punct
de vedere moral in labirintul situaţiilor cotidiene.
In încercarea de a regla relaţiile dintre asistenţi şi clienţi, în interesul acestora din
urmă, toate profesiunile moderne au elaborat coduri deontologice (medicii, avocaţii,
farmaciştii, psihologii, sociologii), unele încă din secolul trecut. Deja în urmă cu 2400 de
ani, Hippocrates cerea medicilor greci să se situeze la un nivel înalt de comportament
profesional, iar jurământul lui Hippocrate a devenit un ghid de conduită etică
profesională a nenumărate generaţii de doctori de-a lungul timpurilor.
Pentru lumea modernă, elaborarea unui cod de etică profesională a însemnat
totodată transformarea ocupaţiilor în profesii. Primul cod deontologic modern este legat
tot de domeniul medical, fiind elaborat de Dr. Thomas Percival, în Anglia (1803). In
aceeaşi perioadă farmaciştii şi-au întocmit şi ei un cod propriu, spre a se putea delimita ca
profesie de medici, a căror conduită morală nu se bucura în secolul XIX de un prestigiu
prea ridicat.

Repere istorice
Primul cod deontologic al asistenţilor sociali a fost elaborat de Mary Richmond şi
tipărit în 1920 sub numele "Cod etic experimental pentru cei care lucrează cu cazuri
sociale" (Experimental draft code of ethics for social case workers). În anii următori, pe
măsură ce asociaţiile profesionale ale asistenţilor sociali se defineau mai bine, necesitatea
unor coduri deontologice era mai clar exprimată. În 1924 în jurnalul oficial al asistenţilor
sociali americani, "The Compass", se susţinea ideea ca publicul are şi el dreptul să
cunoască principiile pe baza cărora ia decizii asistentul social. În anii următori, asociaţii
locale şi naţionale au delegat comitete care să se ocupe de analiza problemelor etice şi de
identificarea elementelor comune prezente în practica socială dar abia în 1951 a adoptat
Adunarea Generală a Asociaţiei Americane a asistenţilor sociali primul cod deontologic
valabil pentru toţi membrii acelei asociaţii cuprinzătoare. În 1979 Asociaţia Naţionala
Americană a Asistenţilor Sociali a adoptat un nou cod deontologic care să fie în mai mare
măsură în acord cu realităţile sociale, care a fost revizuit în 1996, fiind prezentat scurt în
aceste pagini.

Codul deontologic al Asociaţiei Naţionale Americane a Asistenţilor Sociali


(National Association of Social Workers, sau NASW)
Codul deontologic are ca scop declarat să servească drept ghid pentru
comportamentul profesioniştilor asistenţi sociali şi ca bază de referinţă în confruntarea
etică în cazurile comportamentelor ce se abat de la standardele exprimate explicit sau
implicit în acest cod. Pentru profesioniştii domeniului de asistentă socială codul

49
deontologic stabileşte standarde ale comportamentului cu clienţii, cu colegii şi cu
superiorii, cu reprezentanţii altor profesii şi cu societatea, ghidând pe practicieni în
îndeplinirea variatelor lor relaţii şi roluri profesionale. El este elaborat pe baza valorilor
muncii de asistenţă socială şi stipulează valoarea umană, demnitatea şi unicitatea tuturor
persoanelor, ca şi drepturile şi responsabilităţile lor, afirmând voinţa profesioniştilor de a
acţiona conform principiilor morale în toate acţiunile lor.
Cei care subscriu la ideile cuprinse într-un astfel de cod nu numai că îl vor respecta,
dar vor coopera la implementarea lui prin descurajarea, prevenirea şi corectarea
comportamentul ne-profesional al colegilor lor, respectiv îi vor sprijini pe colegii lor în
străduinţa lor de a valorifica codul deontologic. Codul deontologic al NASW cuprinde
mai multe capitole, al căror conţinut îl vom prezenta prescurtat.

Primul capitol priveşte responsabilitatea etică a asistentului social faţă de asistaţi,


definiţi ca şi clienţi, în care cerinţa deontologică majoră e formulată ca fiind primatul
intereselor asistaţilor în raport cu interesele profesioniştilor, respectiv al agenţiilor.
Asistentul social are rolul de a-i servi pe cei asistaţi cu devotament, cu loialitate, cu
perseverenţă, punându-şi în valoare competenţele profesionale în cât mai mare măsură. I
se cere să nu practice, să nu participe la, respectiv să nu încurajeze nici o formă de
discriminare pe bază de rasă, culoare, etnie, religie, sex, orientare sexuală, statut marital,
crez politic, handicap fizic sau mintal, vârstă, sau pe baza oricăror alte criterii sau condiţii
personale; să evite să se angajeze în acţiuni sau relaţii care vin în conflict cu interesele
clienţilor; o cerinţă importantă faţă de el este de a informa cât se poate de clar şi de
complet clienţii în privinţa naturii şi limitelor serviciilor pe care urmează să i le pună la
dispoziţie, respectiv asupra riscurilor, a drepturilor, a posibilităţilor şi a obligaţiilor legate
de utilizarea unui serviciu social. Pentru a asigura cele mai bune servicii clienţilor,
asistentul social va căuta sfaturile şi îndrumările colegilor, respectiv a supervizorilor ori
de câte ori astfel de consultări sunt necesare în interesul celor asistaţi. Dintre drepturile
clienţilor care trebuie respectate în procesul de asistenţă socială unul din cele mai
importante este de a permite şi de a încuraja chiar maxima autodeterminare a clienţilor.
Acest capitol formulează de asemenea obligaţia asistentului social la confidenţialitate şi
la păstrarea secretului profesional. Fără consimţământul acestora, acesta poate fi
dezvăluit doar din motive justificate profesional. În anumite cazuri asistentul social are
obligaţia legală sau morală de a dezvălui informaţiile primite de la clienţi (ca de exemplu
în cazul în care viaţa sau sănătatea clientului sau a unei alte persoane este pusă în
pericol). În aceste situaţii el trebuie să-i informeze cât mai complet pe cei asistaţi în
privinţa posibilelor limite ale confidenţialităţii în situaţia dată, ca şi în privinţa scopului
şi a modului în care informaţia va fi utilizată. Asistentul social va permite pe cît posibil
accesul celor asistaţi la toate documentele care îi privesc. Asistentul social va trebui să
solicite acceptul clientului său în vederea înregistrării, dactilografierii, fotografierii sau
filmării oricăror activităţi. In privinţa tranzacţiilor financiare cu clienţii săi, el nu are voie
să promită acordarea altor beneficii decât cele oferite prin serviciul de asistenţă socială,
sau să perceapă taxe suplimentare pentru servicii care nu sunt incluse în programul social
în care lucrează.

Capitolul al doilea formulează cerinţele unui comportament respectuos, corect,


politicos cooperant şi de încredere faţă de colegi, în vederea promovării scopurilor şi

50
intereselor profesiunii. Profesioniştii din cadrul unui serviciu vor tinde la crearea unui
climat care să faciliteze realizările profesionale ale colegilor. Asistentul social care
lucrează într-o echipă cu alţi profesionişti să încerce să medieze sau să arbitreze în cazul
conflictelor între colegi şi să-şi extindă relaţiile de colaborare şi de respect şi faţă de
colegii aparţinând altor profesii. Asistentul social care are responsabilitatea de a face
angajări şi de a evalua performanţele angajaţilor trebuie să-şi îndeplinească funcţia în
mod cinstit, chibzuit şi echitabil, în baza unor criterii clar formulate şi enunţate.

Capitolul al treilea priveşte responsabilitatea etică a asistentului social fată de


agenţie şi conducătorul acesteia. Aici este formulat nu numai că asistentul social trebuie
să-şi respecte angajamentele faţă de organizaţia unde este angajat, dar şi faptul că
profesionistul are responsabilitatea de să contribuie la îmbunătăţirea practicilor şi
procedurilor din agenţie şi la creşterea eficienţei şi eficacităţii serviciilor oferite, precum
şi ideea ca asistentul social să nu accepte angajarea sau colaborarea într-o organizaţie
unde sunt violate drepturile asistaţilor, sau unde se practică anumite forme de
discriminare în detrimentul clienţilor. El va utiliza cu multă atenţie resursele agenţiei
unde este încadrat, folosindu-le numai pentru scopul pentru care sunt destinate.

In capitolul al patrulea se regăsesc standardele privind conduita şi


comportamentul asistentului social în calitatea sa de profesionist. Ele se referă la
necesitatea respectării unor standarde ridicate ale profesiei. Comportamentul privat al
asistentului social este considerat o chestiune personală, în aceeaşi măsură ca a oricărui
alt angajat, cu excepţia acelui comportament care compromite îndeplinirea
responsabilităţilor profesionale. El trebuie să ştie să distingă clar între afirmaţii şi
acţiuni făcute ca persoană particulară şi cele făcute în calitate de reprezentant al
profesiei, respectiv ca reprezentant al unei organizaţii sau agenţii profesionale.
Asistentului social i se cere să nu participe la, sau să fie asociat în nici un fel cu frauda,
dezonoarea, înşelăciunea. In cadrul acestui capitol se afirmă , de asemenea, că asistentul
social trebuie să se străduiască să devină şi să rămână competent în practica sa şi în
realizarea funcţiilor sale profesionale. Aceasta presupune ca el să nu accepte roluri şi
funcţii pentru care îi lipsesc competenţele profesionale. În privinţa serviciului propriu zis,
asistentul social trebuie să-şi asume în cel mai înalt grad responsabilitatea serviciului
prestat şi să acţioneze astfel în cadrul serviciului încât să prevină practicile discriminatorii
împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane. În privinţa integrităţii sale morale,
asistentului social i se cere să se opună influenţelor şi presiunilor care interferează în
exercitarea discreţiei profesionale şi în judecarea imparţială a situaţiilor de asistenţa
socială.
Codul deontologic se referă şi la participarea asistentului social la cercetări
ştiinţifice, arătându-se că cei angajaţi în studii ştiinţifice vor lua în considerare, cu atenţie,
consecinţele posibile ale cercetărilor asupra persoanelor implicate. Cel angajat într-o
cercetare va trebui să se asigure de consimţământul voluntar şi de informarea
participanţilor la studiul ştiinţific şi să se asigure că participanţii nu vor suferi nici un fel
de consecinţe neplăcute sau pericole ca urma participării lor la cercetare, sau în urma
refuzului lor. Toate informaţiile obţinute pe parcursul cercetării trebuie tratate
confidenţial. Asistentului social va acorda şi i se va acorda credit ştiinţific numai pe baza
unor lucrări efectuate în acord cu metodele ştiinţifice.

51
Capitolul al cincilea vizează responsabilitatea etică a asistentului social fată de
profesia sa. Aici se stipulează importanţa menţinerii integrităţiişi a standardelor etice
ridicate ale profesiei, contribuind astfel la menţinerea şi avansarea valorilor, eticii,
cunoştinţelor şi a misiunii profesiei. Pentru aceasta asistentul social trebuie să îşi exprime
părerea în disputele care privesc profesia de asistenţă socială şi să ia atitudine fermă în
discuţiile la adresa profesiei, răspunzând criticilor exprimate. El va trebui să reacţioneze
împotriva oricăror conduite imorale dovedite de un membru al profesiei, supunând astfel
de aspecte atenţiei colegilor şi a organizaţiilor profesionale ale asistenţilor sociali. Pentru
a contribui la bunul renume al profesiei, asistentul social va face ca serviciul social să fie
accesibil unui public cât mai larg şi se va promova respectul pentru utilitatea,
integritatea şi competenţa profesiei de asistenţa socială. Mai mult, profesia are nevoie de
formularea, dezvoltarea, reglementarea şi implementarea unor politici publice favorabile
profesiei. Asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru dezvoltarea şi
utilizarea cunoştinţelor teoretice în practica profesională. Pentru aceasta, el va trebui să
continue să achiziţioneze cunoştinţe de asistenţă socială chiar şi după obţinerea calificării
şi să fie la curent cu noile cunoştinţe care privesc profesia, alegându-le pe acelea care
sunt bine argumentate ştiinţific privind eficienţa şi valabilitatea lor. Un bun profesionist
se va strădui să contribuie la baza de cunoştinţe a asistenţei sociale şi să-şi împărtăşească
cunoştinţele şi experienţa sa practică cu colegii săi.

Al şaselea capitol al codului deontologic priveşte responsibilitatea etică a


asistentului social fată de societate. Ca deziderat principal se formulează ca profesioniştii
domeniului să contribuie la bunăstarea generală a societăţii. Aceasta se referă atât la
perioadele speciale din istoria unor societăţi, cum sunt cele de crize sociale, de războaie
sau de dezastre naturale, cât şi la perioadele de relativ echilibru. De aici decurge cerinţa
ca asistenţii sociali să acţioneze astfel ca să prevină şi să elimine discriminarea împotriva
oricărei persoane sau grup pe bază de rasă, culoare, sex, orientare sexuală, vârstă, religie,
origine naţională, statut marital, crez politic, handicap fizic sau mintal, sau orice altă
preferinţă sau caracteristică personală, condiţie sau statut social, respectiv să impună
atitudinea de non-discriminare în cât mai mare măsură în societate. Asistenţii sociali
trebuie să acţioneze astfel ca să facă resursele societăţii accesibile în cât mai mare măsură
oamenilor şi să extindă posibilităţile şi şansele tuturor persoanelor, cu atenţie speciala la
grupurile şi persoanele dezavantajate, promovând condiţiile care să încurajeze respectul
pentru diversitatea culturală caracteristică societăţii. Pentru ca menirea socială a asistenţei
sociale să poată fi îndeplinită, ei trebuie să susţină acele schimbări legislative, în speţă de
politici sociale, care să care promovează dreptatea socială şi să conducă la îmbunătăţirea
protecţiei sociale, în special pentru categoriile dezavantajate ale populaţiei. Pentru
realizarea acestor cerinţe asistenţii sociali se vor preocupa de buna informare a publicului
şi vor încuraja cetăţenii, cu atenţie specială asupra grupurilor defavorizate, ca prin
formele de organizare ale societăţii civile să participe la elaborarea politicilor sociale şi la
modelarea instituţiilor de asistenţă socială.

4.4. Temele majore de confruntare etică

Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali pentru a-şi rezolva
dilemele se pot datora următoarelor trei grupe de factori:

52
1. Factori care provin de la asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor,
judecăţile lor de valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţa
socială sau concepţiile lor teoretice privind activitatea profesională.
2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional,
relaţiile sale cu alţi membrii ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa
profesională etc.
3. Factori legaţi de problemă: însăşi natura problemei, definirea ei, scopurile şi
priorităţile care derivă din specificul problemei, strategiile şi opţiunile la care se pretează.
Aspectele etice ale muncii de asistenta socială apar ori de câte ori există un conflict
sau o lipsă de simetrie în interiorul oricărui dintre cele trei grupe amintite de factori sau
când se ciocnesc valori din interiorul diferitelor componente amintite. Factori din grupul
2 sau 3 pot accentua dilemele etice care derivă din primul grup de factori şi vor
intensifica dificultăţile deciziei etice.
In sinteza oferită de F. Loewenberg şi R. Dolgoff (1992) subiectele principale care
constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi sociali sunt următoarele:
- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile clienţilor
de a alege serviciile pe care şi le doresc
- obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să
răspundă
- hotărârile privind clienţii trebuie luate împreună cu clienţii, cu
consimţământul acestora, dar în multe cazuri aceştia nu înţeleg toate
implicaţiile alegerilor lor.
- asistentul social trebuie să ia decizii chiar şi în situaţii neclare, ambigue sau
contradictorii.
- asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii
în care cunoaşterea adevărului este greu de suportat sau pare să îi face rău
asistatului.
- respectarea confidenţialităţii este adesea dificila pentru profesioniştii
domeniului de asistenţă socială deoarece sunt situaţii în care i se cere
comunicarea informaţiilor în interesul clientului însuşi, sau al altora implicaţi
în situaţie.
- caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali pune
problema echitaţii, respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora.
- în general interesele clienţilor sunt primordiale faţa de cele ale
profesioniştilor, dar sunt situaţii în care ele periclitează serviciul, sau chiar
viaţa asistentului social.
- în deciziile profesionale asistentul social va trebui sa renunţe la propriile
judecaţi de valoare, chiar şi în situaţii în care propriile valori îl fac sa încline
înspre o anumită direcţie.
- asistentul social îşi va menţine relaţiile cu clienţii săi la nivelul limitat al
relaţiilor profesionale, chiar daca aceştia au nevoie de o relaţie mai complexă.
- alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pune
problema alegerii intre o tehnica mai potrivită pentru client şi problemă,
respectiv pentru asistentul social.

53
- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu
caracter profesional, adesea provenind din înţelegerea diferita a obligaţiilor
faţa de clienţi.
- respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o
cerinţa care trebuie respectată de orice angajat; totuşi acestea vin uneori în
conflict cu alte cerinţe etice, în special cu interesele clienţilor.

Dilemele etice ale profesionistului pot avea ca sursă punctele diferite de vedere
asupra cazului, care impun priorităţi diferite. Pentru exemplificare, propun spre analiză
modalităţile posibile de acţiune ale asistentului social în următoarele exemple:

- Fiul adult vrea să-şi plaseze tatăl vârstnic într-un cămin de bătrâni, dar
acesta nu doreşte; preferă să rămână acasă, deşi are dificultăţi din ce în ce
mai mari de a se întreţine singur.
In acest caz dilema rezultă din faptul că clientul (fiul) solicită un serviciu social
care poate afecta nefavorabil un alt membru al familiei sale.

- Intr-un orăşel se pune problema construirii unei tabere de refugiaţi pentru


numărul mare de refugiaţi sosiţi în zonă; comunitatea se opune acestui
proiect, de frica posibilei creşteri a infracţionalităţii şi cere îmbunătăţirea
protecţiei oferite de poliţie împotriva refugiaţilor.

Aici dilema provine din priorităţile diferite: pe de o parte ale comunităţii (să fie
ferită de problemele cauzate de sosirea unor străini), pe de altă parte ale profesiei
(preocuparea primordială faţă de grupurile dezavantajate).

- O femeie îl întreabă pe asistentul social al logodnicului ei dacă e adevărat că


acesta este infectat cu virusul HIV.
Această dilemă se datorează posibilităţilor de înţelegere diferită a loialităţii faţă de
clienţii implicaţi în caz., respectiv din cerinţa de a proteja sănătatea persoanelor.

- O doamnă, foarte respectată în comunitate şi admirată de asistentul social,


datorită activităţii sale voluntare devotate de tip caritativ, se plânge
lucrătorului social de fiica ei, care nu stă destul cu ea, care vrea să fie mai
independentă şi nu o mai ascultă acum la adolescenţă, aşa cum o asculta încă
nu de mult.

In astfel de situaţii, profesionistul trebuie sa-şi definească cine este asistatul ale
cărui interese trebuie să le apere: mama supra-protectivă, care caută mijloace de a-şi
menţine controlul asupra fiicei ei, sau fata adolescentă, al cărei comportament pare să se
încadreze în limitele normalului şi care are nevoie de încurajare în tendinţele ei de
autonomie.
Varietatea dilemelor morale este desigur mult mai mare decât s-ar putea să fie
prevăzută în cadrul unei tipologii. Chiar daca o astfel de prezentare este în mod evident
limitată, ea ne atrage atenţia asupra nevoii de a ne forma o capacitate de evaluare
deontologică, prin filtrul căreia să discernem subiectele controversate. Din acest punct de

54
vedere, în vederea formării discernământului etic profesional, codul deontologic nu este
un ansamblu de reguli din care, pentru o situaţie data, se poate afla în mod nemijlocit
comportamentul ideal. Codul deontologic în sine nu este o reţetă de moravuri. El oferă
însă principiile care să ghideze raportarea la situaţia cu implicaţii etice. Formarea unei
gândiri deontologice înseamnă cântărirea deciziilor care vor trebui luate în spiritul
valorilor profesionale şi nu doar al unui paragraf izolat din cod. De asemenea, în cazul
profesionistului implicat într-o situaţie problematică, rolul codului deontologic este şi
acela de a-l face conştient că decizia luată va trebui să fie satisfăcătoare nu numai pentru
el însuşi, care este implicat în situaţia socială dată, ci şi pentru standardele profesionale.
Pentru a uşura efortul asistenţilor sociali de a lua decizii în cazuri dificile,
propunem câteva repere cu valoare limitată, desigur, de orientare preliminară în cadrul
ansamblului de principii deja prezentate. Ele pot constitui un filtru de principii organizate
ierarhic, care să faciliteze luarea deciziilor în cazul în care asistentul social trebuie să facă
faţă unor dileme morale (pornind de la cele descrise de Loewenberg şi Dolgoff, 1992):
1. Protecţia nevoilor de bază ale indivizilor şi grupurilor. In toate circumstanţele
protecţia vieţii şi a sănătăţii clienţilor va sta pe primul loc, faţă de toate
celelalte valori.
2. Asigurarea oportunităţilor egale, asigurarea accesului la resurse primordial
pentru persoanele şi a grupele cele mai dezavantajate.
3. Asigurarea autonomiei, a dreptului de autodeterminare, a libertăţii de alegere a
persoanelor implicate, cu limitele prevăzute prin lege.
4. Alegerea soluţiilor care sunt în cea mai mică măsură nefavorabile pentru
client. În asistenţa socială se întâmplă adesea ca nici una din posibilităţile
existente să nu fie soluţia ideală; în acest caz va fi aleasă soluţia cu cel mai
mic risc de a cauza o vătămare clientului.
5. Promovarea, pe cât posibil, a unei mai bune calităţi a vieţii pentru clienţi; vor
trebui alese, deci, acele soluţii care asigură în mai mare măsură nevoile
clienţilor, nu doar pe cele de bază ci şi cele de confort fizic şi psihic, necesare
realizării şi împlinirii capacităţilor clienţilor.
6. Asigurarea confidenţialităţii şi a intimităţii în relaţia de ajutor. Limitele
confidenţialităţii trebuie menţionate cât se poate de clar printre regulile
organizaţiilor de asistenţă socială, pentru a clarifica acele situaţii care necesită
raportare în vederea unor măsuri care depăşesc relaţia client-asistent social.
7. Comunicarea adevărului şi a tuturor informaţiilor relevante care sunt în
legătură cu problema şi persoana asistatului.

La acestea aş adăuga principiul respectării obligaţiilor contractuale faţă de agenţie,


a cărui respectare este mai importantă pentru profesionist, pentru cariera lui profesională
decât pentru clientul său, dar nu este de neglijat în luarea deciziilor.
Preocupările privind morala profesională caracterizează nu doar un moment al
relaţiei de ajutor ci întreaga ei procesualitate, de la acceptarea cazului, până la finalizarea
sa. Pe acest parcurs anumite dileme pot să îşi piardă actualitatea, unele se pot accentua,
iar altele se pot atenua.
Comportamentul deontologic al unui lucrător social rezultă din adeziunea sa
cunoscătoare la valorile cuprinse în cod şi la comunitatea asistenţilor sociali, nu din vreo
obligativitate formal legiferată – codul deontologic nefiind o lege a cărei nerespectare să

55
conducă la consecinţe legale. Totuşi, în ţările lumii cu tradiţie în domeniul muncii
sociale, codul deontologic serveşte ca bază de soluţionare a litigiilor dintre profesionişti,
între clienţi şi asistenţi sociali sau aceştia din urmă şi agenţiile lor. Forul propice unor
astfel de discuţii pe teme deontologice este comisia de etică a asociaţiilor de asistenţi
sociali.
In cele mai multe situaţii practice soluţiile dilemelor morale nu sunt absolut
satisfăcătoare, sarcina cea mai grea a asistenţilor sociali fiind acea de a raporta în
continuu valorile profesiunii la valorile lor personale şi de a accepta din punct de vedere
moral limitele formelor de ajutor care le stau la dispoziţie. Succesul profesional înseamnă
– pe lângă rezolvarea cazurilor într-un mod adecvat aşteptărilor clienţilor precum şi celor
ale agenţiei – respectarea unor standarde deontologice ridicate şi găsirea unui echilibru
între valorile personale, cele profesionale şi cele implicate în rezolvarea concretă a
cazurilor.
Afirmaţiile din chestionarul de mai jos privind comportamentul uman sunt mai mult sau
mai puţin favorabile exercitării profesiei de asistenţă socială. Gândiţi-vă la măsura în
care ele sunt adevărate sau false pentru Dvs. şi la influenţa lor asupra felului în care vă
implicaţi în munca de asistenţă socială. Bifaţi cu un X problemele care vi se par prea
intime pentru a fi discutate, cu H problemele care consideraţi ca afectează în mare
măsură calitatea de asistent social şi argumentaţi-vă opţiunile.

1. Sunt mai cu seamă ruşinos fiindu-mi teamă să mă destăinuiesc străinilor.


2. Nu sunt destul de hotărât, de aceea alţii au câştig de cauză.
3. Mă supăr repede şi izbucnesc de cele mai multe ori în mod iresponsabil.
4. Mă oboseşte să mă implic în foarte multe relaţii. Nu am suficientă energie.
5. Mi-e dificil să intru în relaţii cu persoane de sex opus, mai ales dacă simt că ar
dori să-mi facă curte.
6. Cred că mă intimidez, nu sunt în stare să vorbesc cursiv.
7. Nu mă consider o persoană sensibilă. Mi-e greu să identific ce simt oamenii.
8. Ştiu să mă controlez şi nu permit ca emoţiile mele să transpară.
9. Vreau să controlez situaţiile sociale şi sunt în stare să-i dirijez pe alţii.
10. Pentru mine e important să fiu iubit de ceilalţi.
11. Îmi place să se ştie că sunt un om bun.
12. Nu am deloc o părere bună despre mine şi mă simt inferior altora.
13. Mă simt obligat să ajut pe toată lumea.
14. Sunt puţin dezorientat. Nu ştiu ce mă determină să ajut oamenii, nici care sunt
valorile mai importante pentru mine.
15. Sunt foarte sensibil, pot fi rănit uşor.
16. În multe privinţe sunt o persoana dependentă.
17. Sunt o fire independentă şi trebuie să demonstrez totdeauna că sunt o persoană
liberă. Suport greu dependenta de alţii.
18. Sunt o persoană anxioasă, mai ales în relaţiile interpersonale
19. Sunt o persoană plictisitoare, neinteresantă. M-am plictisit de mine însumi şi
nu mă mir că s-au plictisit şi ceilalţi.
20. Risc prea mult în relaţii interpersonale. Sunt dur şi impulsiv, adeseori fără
control.
21. Sunt încăpăţânat. Am opinii ferme.

56
22. Îmi place să manipulez oamenii în anumite situaţii.
23. Nu mă implic prea mult în examinarea propriilor mele relaţii interpersonale.
Sunt mulţumit cu starea de fapt.
24. Sunt foarte materialist şi realmente interesat de confortul meu personal.
25. Uneori mă simt incapabil pe plan social, de multe ori nu recunosc valorile
altora, reacţionez inadecvat şi ceilalţi mă consideră insensibil.
26. Cred că sunt zgârcit cu banii şi cu timpul.
27. Mă simt mai naiv decât alţii. De multe ori nu înţeleg ce spun ceilalţi. Am fost
prea mult protejat.
28. Mă îngrozesc când trebuie să fac faţă unui conflict. Ocolesc pe cât se poate
conflictele.
29. Nu-mi place să lupt pentru convingerile mele.
30. Când sunt confruntat, chiar dacă nu am eu dreptate, am tendinţa să fiu bătăios.

Asistentul social achiziţionează în decursul formării sale o bază de cunoştinţe


teoretice şi practice pentru a-şi desfăşura activitatea profesională. Însă, în fiecare
intervenţie de asistenţă socială el îşi aduce propria experienţă de viaţă şi calităţile sale
umane. Modul de a gândi al asistentului social, atributele personale, modul său de viaţă,
influenţează inevitabil felul în care el va funcţiona ca şi profesionist.

Aproape fiecare caz în parte prezintă aspecte inedite, iar asistentul social se
confruntă permanent cu necesitatea de a lua decizii corecte atât din punct de vedere moral
cât şi legal. În luarea de decizii se au în vedere sistemul de valori personal şi cel
profesional.

Este extrem de importantă transpunerea în practică a valorilor profesionale.


Întrebarea care se pune, este care sunt metodele cele mai eficiente pentru ca valorile să fie
transpuse în practică. Referindu-se la această necesitate, Biestek ( 1957 ) menţionează
următoarele aspecte:
-clientul trebuie privit ca şi persoană în sine şi nu judecat din punct de vedere al
problemelor pentru care solicită sprijin
-dacă asistentul social are această capacitate nu se va confrunta cu idei preconcepute
negative, deoarece nu generalizează
-clientul se poate manifesta în mod deschis (îşi poate manifesta sentimentele, părerile,
indiferent de caracterul acestora fără nici o reţinere), nu trebuie să se ferească de faptul că
va fi etichetat sau relaţia de ajutor va lua o tentă negativă
-asistentul social acceptă clientul indiferent de problema pe care o prezintă
-clientul poate alege liber dintre alternativele de rezolvare a problemelor proprii
-clientul poate fi sigur - cunoaşte garanţiile pentru acest fapt - că secretul profesional îi
apără informaţiile furnizate de el.

4.5 Relaţia valori-etică profesională

Strâns legată de valori este morala care cuprinde un ansamblu de norme de

57
reglementare a comportamentului fundamentate pe valorile de bine/rău, moral/imoral,
cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate caracterizate printr-un grad ridicat de
interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă cât şi de presiunea atitudinilor celorlaţi.
Problemele practice şi teoretice ale moralei sunt studiate de etică. În uzul actual termenul
răspunde la întrebarea: care acţiuni sunt morale şi care nu? Etica generală clarifică
obligaţiile pe care le au oamenii unii faţă de alţii. Particularizând, etica profesională este
o codificare a obligaţiilor speciale pentru persoanele care au aderat la o anumită profesie,
inclusiv asistenţa socială. Scopul eticii este de a-l ajuta pe profesionist să recunoască
modul de lucru corect din punct de vedere moral. Responsabilităţile pe care asistentul
social le are ar putea fi grupate pe: clienţi, instituţia angajatoare, profesie în sine,
supervizori, colegi de muncă, şi nu în ultimul rând faţă de societate.
Trecerea de la valori la comportamentul manifest este o problemă centrală pentru
etică, pentru că etica derivă din valori şi trebuie să fie în rezonanţă cu ele.
Asistentul social răspunde pentru hotărârile luate în munca sa cu diferite cazuri,
iar ajutorul oferit se bazează pe codul deontologic, scotând în evidenţă valorile
profesionale. Deţinând şi cele trei aptitudini fundamentale menţionate anterior, asistentul
social poate să influenţeze şi chiar să schimbe condiţiile sociale.
Nu este exclusă însă posibilitatea apariţiei aşa numitelor dileme etice
(Loewenberg F., Dolgoff R., 1992). Dilemele etice apar în situaţii în care asistentul social
trebuie să aleagă între mai multe direcţii etice relevante dar contradictorii sau unde orice
alternativă duce la un rezultat nedorit pentru una sau mai multe persoane. Problemele
etice apar atunci când există un conflict între definirea problemei, stabilirea scopului,
stabilirea priorităţilor, elaborarea strategiilor, modalităţi de decizie. Ele pot să fie
determinate de client, de practician, de agenţie, comunitate, profesie ori societate,
deoarece fiecare se referă la diferite presupuneri despre natura umană, valori, atitudini,
identitate profesională.
Problemele etice ridică întrebări de genul: Cum este corect să acţionăm într-o situaţie
practică dată? Cum poate asistentul social să evite comportamentul neetic în această
situaţie?
Uneori dilemele se datorează loialităţilor competitive: când sunt în competiţie sau
în conflict grupurile care revendică loialitatea asistentului social. Un exemplu clasic,
frecvent menţionat în literatura de specialitate dar şi întâlnit practic, este cel al
asistentului social care reprezintă clientul dar şi instituţia în care lucrează, care fiecare în
parte solicită uneori cerinţe contradictorii. Loialităţile multiple sunt de asemenea o sursă
pentru dilemele etice în care asistentul social serveşte un sistem de clienţi multipli. În
acest context, problema cheie este identificarea persoanei sau a grupului căreia trebuie să
îi acorde prioritate. Rezolvarea cazurilor "contradictorii" presupune depistarea şi
soluţionarea problemelor etice care apar.
Profesioniştii au răspuns dilemelor apărute în cadrul serviciilor sociale prin
dezvoltarea unor coduri etice sau standarde etice pentru membrii unei profesii. Van
Hoose a sugerat că aceste coduri etice reflectă interesele profesionale şi definesc
principiiile de orientare în activităţile profesionale.
Ca un sprijin pentru luarea de decizii în situaţiile-dilemă apărute în oferirea de
servicii, asemenea coduri ajută la clarificarea responsabilităţilor faţă de clienţi, agenţii,
societate. În mod obişnuit, un cod etic include probleme şi exprimă scopurile profesiei,
protejează clientul, asigură orientarea pentru comportamentul profesional şi contribuie la

58
stabilirea identităţii profesionale a asistentului social. Codurile se referă şi la
responsabilităţile faţă de manageri, colegi din acelaşi domeniu sau domenii diferite, faţă
de societate în general. Chiar dacă nu acoperă orice situaţie, codurile etice reprezintă un
cadru de referinţă pentru garantarea unei conduite etice, deşi interpretarea lor depinde de
situaţia în care vor fi aplicate. Ca rezultat al caracterului lor uneori vag, codurile etice
sunt limitate, iar unele coduri se vor afla în conflict cu altele privind anumite standarde de
conduită. Asemene conflicte ridică probleme profesioniştilor care sunt membrii la mai
mult de o organizaţie profesională, deoarece un cod etic este obligatoriu pentru membrii
unui grup sau al unei organizaţii care îl adoptă.

4.6. Recapitulare

Schimbările din practica profesională merg în sensul întăririi capacităţilor


clientului de a lua propriile sale decizii. În sprijinul acestei afirmaţii detailem una dintre
valorile esenţiale ale muncii de asistenţă socială, şi anume « empowerment » . Aceasta
este adesea definită ca:
 extinderea abilităţii personale de a lua decizii
 indivizii, grupurile şi/sau comunităţile să aibă controlul circumstanţelor şi
realizarea propriilor scopuri, să fie capabili să-şi maximizeze calitatea
propriei lor vieţi
 să permită persoanelor care se confruntă cu probleme şă-şi controleze
propria viaţă, să aibă un cuvânt important în legătură cu instituţiile,
serviciile, situaţiile care-i afectează, să înveţe să-şi găsească şi utilizeze
eficient propriile resurse
Această explicaţie a termenului de empowerment este centrată pe capacitatea
persoanei de a-şi controla propria viaţă şi de a avea puterea să-şi făurească viitorul. În
esenţă, într-un sens mai restrictiv, această noţiune poate fi asimilată celei de auto-
determinare.

Sintetizând, setul de valori promovate de asistenţa socială cuprinde:


 respectul faţă de om, recunoaşterea unicităţii şi demnităţii sale, precum şi a dreptului
său la propria cultură
 dreptul la autodeterminare şi afirmarea propriei personalităţi
 dreptul la confidenţialitate şi comunicare privilegiată
 dreptul la asigurarea egalităţii şanselor şi la nediscriminare
 încrederea în capacitatea oricărei persoane

59
4.7 Aplicaţii practice:

4.7.1 Identificarea valorilor în cazurile asistate


Scop
 înţelegerea funcţionării valorilor profesionale

Sarcini ale studentului


 Citiţi cu atenţie cazurile relatate mai jos
 Menţionaţi ce valori se cer respectate pentru cazurile date
 Găsiţi şi alte exemple /cazuri pentru a ilustra funcţionarea valorilor în asistenţa
socială.

Exerciţiul 1
O femeie de 55 ani, văduvă de curând, vă vorbeşte despre dorinţa ei de a se înscrie la un
colegiu. Are bani puşi de o parte şi vrea să se pensioneze.

Exerciţiul 2
Un cuplu vrea să adopte un copil negru şi vă solicită sprijinul.
.
4.7.2. Identificarea propriilor valori

Scop:
Următorul exerciţiu :
 Vă ajută să identificaţi propriul set de valori
 Vă ajută să înţelegeti cum şi de ce anumite valori personale pot prevala uneori
valorilor profesionale

Exerciţiu
Sunteţi asistent social într-o sectie de spital în care sunt internaţi bolnavi infestaţi cu
virusul HIV. Instituţia în care lucraţi a primit 1,5miloane de dolari de la o fundaţie.
Aceasta sumă de bani trebuie folosită la procurarea a 7 doze de vaccin care stopează
evoluţia bolii (SIDA). Dvs. aveţi în observaţie 14 persoane bolnave cărora această doză
de vaccin le-ar fi recomandată. Trebuie să decideţi care sunt cei 7 care vor beneficia de
acest vaccin şi care sunt cei care nu beneficiază acum de el.

Candidaţii:
1. O adolescentă de 15 ani, infestată de către prietenul ei, mulatră. Provine dintr-o
familie din clasa de mijloc şi este a cincea din cei 9 copii.
2. Un bărbat de 52 de ani, om de afaceri care a fost închis pentru delapidare, infestat în
penitenciar în urma unor manevre medicale minore. El prestează 1000 ore, muncă în
serviciul comunităţii.

60
3. O femeie de 35 de ani mama a unui copil de 5ani care a contactat virusul în urma unei
transfuzii de sânge. Ea are o căsnicie fericită cu actualul soţ fiind căsătorită de 3 ani.
Primul soţ, tatăl fetei, este plecat din oraş şi nu a mai contactat-o.
4. Un bărbat rrom, de 40 de ani care lucrează pentru reintegrarea copiilor de ţigani în
familii permanente. Este poligam şi a fost expus virusului de una dintre partenere.
Are mai mulţi copii, de la mai multe femei.
5. O fată de 23 de ani, care se pregăteşte pentru a participa la Jocurile Olimpice în proba
de atletism . Familia ei a făcut multe sacrificii pentru a o ajuta să îşi atingă obiectivul
propus. Ea se gândeşte că dacă nu va primi vaccinul nu va putea să îşi recompeseze
părinţii pentru sacrificiul făcut.
6. Un bărbat de 38 de ani asiatic, artist care a fost persecutat în ţara sa şi a cărui artă se
va pierde o data cu moartea sa.
7. O femeie de 72 de ani mamă, bunică şi soţie care îl îngrijeşte pe soţul ei bolnav de
artrită severă.
8. O femeie de 49 de ani care are 4 copii ( unul fiind cu un handicap psihic), provine din
clasa de mijloc şi a contactat virusul probabil în urma unei legături extraconjugale.
9. Bărbat de 56 de ani care a contactat boala în urma unei relaţii extraconjugale. Este
mecanic şi este singurul susţinător al familiei.
10. Un student de 20 de ani care studiază ştiintele educaţiei, nu ştie cum a contactat
virusul şi nu a comunicat familiei că este bolnav.
11. Un bebeluş de 18 luni care a fost infestat de către mama sa. El este într-o stare gravă.
Tatăl copilului a murit de puţin timp din cauza bolii SIDA.
12. Un bărbat de 49 de ani, preot într-o regiune îndepărtată unde este singurul care
asigură toate activităţile religioase ( nunţi, botezuri, înmormântări)
13. Un bărbat de 29 de ani, tată a 3 copii a cărei soţie face cursuri medicale şi lucrează cu
o jumătate de normă într-un laborator.
14. Un bărbat de 56 de ani, cercetător care este pe cale de a descoperi un medicament
senzaţional.

Sarcini ale cursantului


 Alegeti cele 7 persoane care vor primi aceste doze de vaccin.
 Reluaţi persoanele alese şi analizaţi motivele care v-au determinat să optaţi
pentru aceste persoane.
 Încercaţi şi răspundeţi cu sinceritate la următoarea întrebare : Cât de mult v-aţi
lăsat influenţat de propriul sistem de valori când aţi ales cei şapte beneficiari ?

4.7.3 Contradicţia dintre propriile valori, valorile organizaţiei şi codul deontologic

Scop:
 Deprinderea de a conştientiza apariţia problemelor morale
 Abordarea corectă a cazurilor-dilemă

Sarcini ale cursantului:


 Citiţi cu atenţie următoarele cazuri.
 Identificaţi dilema etică (dacă există) şi
 Rezolvaţi cazul din prisma deontologiei profesionale.

61
Exerciţiul 1
Sunteţi asistent social într-un liceu. Una dintre elevele liceului vine la dvs. şi vă spune
consternată că este însărcinată. O ajuţi să îşi informeze familia de calvarul prin care trece.
Familia hotărăşte că cea mai bună soluţie este avortul, rugându-te să îi ajuţi să se adreseze
unui serviciu specializat.

Ce decizie luaţi?

Exerciţiul 2
Eşti asistent social la un centru de plasament şi adopţie. Recent şeful tău ţi-a cerut să
evaluezi o familie de homosexuali care doresc să adopte un copil. Cuplul are o relaţie
stabilă, din punct de vedere material nu sunt probleme, legal homosexualitatea este
recunoscută de către stat, regulile instituţiei nu prevăd restricţii legate de posibilitatea
cuplurilor de homosexuali de a adopta.

Cum veţi proceda?

Bibliografie.
Jordan B (1997,98) Social Work and Society in M Davies (ed.) The Blackwell
Companion to Social Work, Oxford: Blackwell Publishing, pag. 8-23.
Hepworth D.H. şi Larsen J.A. (1993) Direct Social Work Practice: Theory and Skills.
Pacific Grove, C.A: Brooks/Cole.
Hoffman, K.S Sallee, L.A. (1994) Social Work Practice: Bridges to change, USA MA:
Allyn and Bacon.
Loewenberg MF şi Dolgoff R (1992) Ethical decisions for Social Work Practice, I.L.: FE
Peacock Publishers.
Lecturi recomandate
Krosgsrud Miley, K., O’Melia, M., DuBois, B., 2006, Practica asistenţei
sociale, Ed. Polirom, Iaşi, p.77-105 (Capitolul 3. Valori şi competenţă
multiculturală)
Codul deontologic al profesiei de asistent social nr.1/2008, publicat în
Monitorul Oficial Partea I nr. 178/6 martie 2008
Şoitu, D.(2013) Formarea viitorilor asistenţi sociali, în Dumitraşcu, H.
(coord.) Consilierea în asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, p: 43-64

DE INTERES!

Ce presupune competenţa profesională şi atestarea ei de către Colegiul Asistenţilor


Sociali din România aflaţi la adresa:

http://www.cnasr.ro/obtinerea-unei-trepte-de-competenta-profesionala-superioara

62