Sunteți pe pagina 1din 153

DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE

SISTEME CONSTITUTIONALE CONTEMPORANE

Sectiunea 1
Criterii de identificare a sistemelor constitutionale

Este bine cunoscut faptul ca în cadrul sistemului institutiilor constitutionale


juridice si politice, seful de stat ocupa un rol si o pozitie dintre cele mai importante.
În conditiile separatiei puterilor, seful statului poate fi însusi titularul puterii
executive (cum este, de pilda, în S.U.A.), poate fi un arbitru între puterile statului,
detinând totodata si unele prerogative ce apartin puterii executive (cum ar fi, de
pilda, în Franta) sau poate sa reprezinte un simbol al statului, o emanatie a puterii
legiuitoare, fiind responsabil fata de aceasta (de pilda, în Germania si Italia). În
tarile care au pastrat forma de guvernamânt monarhica, seful statului – monarhul
ereditar – nu detine însa responsabilitati politice. În aceste state, Guvernul este de
fapt titularul puterii executive, monarhul pastrând numai anumite prerogative
legate de reprezentarea statului pe planul relatiilor externe, pastrarea echilibrului
între puterile statului si continuitatea autoritatilor statale.
Luându-se în considerare în special locul si pozitia sefului de stat, regimurile
constitutionale au fost de fapt clasificate în regimuri prezidentiale,
semiprezidentiale, parlamentare si directoriale.1

Sectiunea a 2-a
Regimuri prezidentiale

În regimurile prezidentiale, cum este de pilda cel american, seful de stat,


care dispune de considerabile atributii, este ales direct de popor, dar puterea sa este
contracarata de aceea a forumului legislativ – Congresul – pe care nu îl poate
dizolva. În sistemul american presedintele nu are dreptul de initiativa legislativa,
aceasta apartinând în exclusivitate membrilor puterii executive, el fiind totodata
obligat sa obtina asentimentul Congresului pentru încheierea unor acorduri
internationale si avizul comisiilor de specialitate ale forumului legislativ pentru
confirmarea unor înalti demnitari. Congresul dispune însa de posibilitatea de a-l
demite pe presedinte si a-l trage la raspundere penala în cadrul unei proceduri
destul de complicate care se numeste impeachment. Puterea judecatoreasca –
absolut independenta, desi membrii Curtii supreme sunt numiti de presedintele

1
Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constitutional comparat. Tratat, editia III-a,
vol.I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002, pag.91.
PARTEA I
2
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

S.U.A.- are dreptul sa ia în discutie legalitatea si constitutionalitatea chiar a actelor


Guvernului.

Potrivit prevederilor Constitutiei S.U.A., presedintele american dispune de


numeroase puteri, dar el este ales în baza unei proceduri democratice si cât se poate
de eficiente de consultare a poporului, iar odata ales nu este cu nimic în afara
sistemului de responsabilitati. Adoptarea si aplicarea regimului prezidential nu
este, prin urmare, atât de mult influentata de tipul de atributii pe care le detine
presedintele, de prerogativele mai mari sau mai mici ce apartin acestuia, ci de
modul în care se încadreaza aceasta putere – considerabila, desigur – în
mecanismul de control democratic. Sistemul prezidential permite, deci, o autentica
înfaptuire a aspiratiilor democratice, dar numai cu conditia ca el sa fie raportat la
un întreg sistem de norme si mecanisme, de institutii si forme de control care sunt
menite sa-i garanteze eficienta si stabilitatea.

Faptul ca un presedinte american a putut fi tras la raspundere în 1974, cum a


fost cazul Watergate, demonstreaza forta si vitalitatea democratiei americane,
bazata pe traditii, pe drepturile omului, dar si pe un sistem eficient de guvernare,
care permite sefului de stat sa exercite un numar extrem de mare de
responsabilitati, dar numai cu conditia de a le folosi corect si în serviciul întregii
natiuni. Mai mult, în regimul prezidential al Statelor Unite ale Americii de Nord,
sistemul de frâne si contragreutati opereaza uneori chiar în cadrul aceleiasi puteri.
Alcatuirea Congresului pe baza bicamerala nu urmareste numai ca prin crearea
Senatului sa se asigure o reprezentare paritara a statelor ce formeaza federatia
nord-americana ci, si ca, fractionându-se puterea legiuitoare, aceasta sa nu fie
concentrata în mâinile unei singure adunari care, neîmpartindu-si atributiile cu
nimeni, ar putea dobândi un rol politic excesiv. 2

Sectiunea a 3-a
Regimuri semiprezidentiale

Spre deosebire de regimurile prezidentiale, regimurile semiprezidentiale


pastreaza alegerea directa a presedintelui de catre popor, dar confera presedintelui
o serie de importante atributii politice. Desi în sistemul semiprezidential seful
statului nu este în acelasi timp si prim ministru – functia de prim ministru fiind
separata de aceea de presedinte -, el poate prezida lucrarile Cabinetului, poate
sesiza Curtea Constitutionala si dispune de o prerogativa importanta – dreptul de
veto legislativ pe care îl are, desigur, si presedintele american.
Regimul semiprezidential cauta sa suplineasca o serie de dezavantaje ale
sistemului prezidential, dar si de imperfectiuni ale regimului parlamentar – la care
ne vom referi în continuare. Între un sistem care acorda presedintelui prerogative

2
Tudor Draganu, op.cit., pag.8-9.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
3
foarte largi si un sistem care nu îi acorda deloc, regimul semiprezidential
imagineaza o cale de mijloc în care presedintele, ales de întregul popor, devine un
arbitru între puterile statului, însa puterea executiva apartine de fapt Guvernului, în
fruntea caruia se gaseste primul ministru. Aceasta reprezinta, de fapt, prima si cea
mai importanta deosebire între regimul semiprezidential si cel prezidential,
deoarece în regimurile prezidentiale presedintele este totodata si seful puterii
executive. Ca element comun între regimurile prezidentiale si cele
semiprezidentiale este posibilitatea de punere sub acuzare a presedintelui în
anumite situatii grave dar, în timp ce în regimurile semiprezidentiale presedintele
poate dizolva Parlamentul, acest lucru nu-l poate face niciodata presedintele într-un
sistem prezidential. Desigur, sunt si unele puncte de asemanare, care nu respecta pe
deplin aceasta demarcatie de puteri. Asa, de pilda, în regimurile semiprezidentiale
presedintele republicii prezideaza Consiliul de Ministri, fie de regula (cum este în
Franta), fie numai în anumite situatii. Implicarea sa directa în viata politica nu este
posibila în regimurile semiprezidentiale unde, desi presedintele este ales prin vot
direct, cu sprijinul unui partid sau anumitor partide, el nu poate desfasura totusi o
activitate politica relevanta, deoarece prin definitie el trebuie sa adopte o pozitie
echidistanta fata de diferitele forte politice care participa la competitie pentru
guvernare.
Atât în regimul prezidential cât si în regimul semiprezidential, presedintele
nu are initiativa legislativa, dar el poate opri adoptarea unor proiecte de legi,
exercitând dreptul de veto, si sa dispuna trimiterea lor pentru o noua discutare
Camerei (sau Camerelor), în scopul reexaminarii proiectului pe care nu îl considera
acceptabil.
Atributiile de politica externa sau cele privind functiile militare ale
Presedintelui în diverse sisteme sunt, în general, aceleasi. La fel si cunoscutele
prerogative ce privesc amnistia si gratierea, care în regimul anumitor constitutii,
solicita însa si un aviz din partea Ministerului Justitiei.
Exemplul clasic al regimului semiprezidential îl constituie regimul politic
francez consacrat de Constitutia Frantei din 4 octombrie 1958.
În legatura cu sistemul semiprezidential francez, mai trebuie subliniat ca,
potrivit art.16 din Constitutia citata, presedintele dispune de dreptul de a lua masuri
exceptionale când institutiile republicii, independenta natiunii, integritatea
teritoriului sau executarea angajamentelor sale internationale sunt amenintate într-
un mod grav si imediat. Spre deosebire de sistemul român, unde presedintele poate
sa prezideze sedintele Consiliului de Ministri, art.9 din Constitutia franceza din
1958 mentioneaza numai ca presedintele conduce sedintele Consiliului de Ministri,
de unde concluzia ca aceasta reglementare este obligatorie. În sistemul francez,
Presedintele Republicii poate sa pronunte dizolvarea Adunarii Nationale, dar nu si
a Senatului. Dizolvarea Adunarii Nationale este pronuntata însa numai dupa
consultarea primului ministru si a presedintilor celor doua Camere, desi parerea
acestora nu este obligatorie.
În afara acestor atributii, în Franta, presedintele – ales în prezent pe cinci
ani, ca urmare a celei mai recente reforme constitutionale – este comandantul
suprem al armatei, are dreptul de gratiere, adreseaza mesaje celor doua Camere ale
PARTEA I
4
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Parlamentului, desemneaza pe primul ministru, iar actele sale – cu exceptia unor


masuri printre care Decretul de aplicare a art.16 – necesita semnatura primului-
ministru sau a ministrilor responsabili.

Sectiunea a 4-a
Regimuri parlamentare

Un al treilea regim constitutional este cel parlamentar. Acest regim acorda o


însemnatate considerabila Parlamentului, care devine de fapt adevaratul forum de
guvernare. Guvernul – condus de un prim ministru eficient si cu largi puteri – este
obligat sa dea socoteala Parlamentului, care îi poate retrage oricând încrederea,
fara prea mari dificultati, în conditiile în care apreciaza ca nu-si îndeplineste
mandatul. Presedintele republicii este, în asemenea conditii, o figura mai mult
decorativa, având atributii de reprezentare si protocol, un rol politic minor, ce este
depasit – de departe – de pozitia proeminenta a primului ministru. Presedintele
republicii poate actiona însa cu succes în situatii de criza, în care el este de fapt cel
ce va conferi mandatul viitorului premier; o asemenea optiune nu poate fi facuta
însa nici ea discretionar, deoarece presedintele va recurge la o anumita
nominalizare numai dupa ce va avea girul fortelor politice si se va confrunta cu
acestea.
Asa cum s-a aratat, exemplele clasice de regimuri parlamentare în Europa
sunt Germania si Italia, iar dintre fostele tari socialiste Cehia, Slovacia, Ungaria,
Croatia, Slovenia si Albania. În Germania, potrivit Constitutiei din 1949,
presedintele reprezinta federatia si încheie tratate, acrediteaza si primeste trimisii
diplomatici. Printre atributiile presedintelui se pot mentiona: numirea si revocarea
judecatorilor, a functionarilor federali, precum si a ofiterilor si subofiterilor,
exercitarea dreptului de gratiere – presedintele putând delega unele din aceste
prerogative altor autoritati. Pentru abuzuri grave, Constitutia instituie procedura
punerii sub acuzare a Presedintelui. Bundestag-ul sau Bundesrat-ul poate pune sub
acuzare Presedintele Republicii în fata Tribunalului Constitutional Federal pentru
violare voluntara a legii fundamentale sau a unei alte legi federale. Cererea de
punere sub acuzare trebuie însa prezentata de cel putin o patrime din membrii
Bundestag-ului sau o patrime din membrii Bundesrat-ului. Decizia de punere sub
acuzare trebuie luata cu o majoritate de doua treimi din membrii Bundestag-ului
sau doua treimi din Bundesrat. Acuzatia va fi sustinuta în fata Tribunalului
Constitutional de un reprezentant al Adunarii care a votat punerea sub acuzare.
În Italia, potrivit Constitutiei din 1947, presedintele republicii este ales de
ambele Camere ale Parlamentului pe termen de 7 ani. Presedintele republicii este
seful statului si reprezinta unitatea nationala. El poate trimite mesaje celor doua
Camere. El fixeaza alegerile si stabileste prima întrunire a Parlamentului.
Presedintele autorizeaza prezentarea proiectelor de lege apartinând initiativei
Guvernului, promulga legile si emite decretele cu valoare de lege, ca si
regulamentele; fixeaza referendum-ul popular în cazurile prevazute de Constitutie;
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
5
el numeste, în cazurile prevazute de lege, functionarii de stat; acorda decoratii;
acrediteaza si primeste reprezentantii diplomatici; ratifica tratatele internationale,
dupa autorizarea prealabila a Camerelor, daca acest lucru este prevazut de lege;
este comandantul fortelor armate si prezideaza Consiliul Suprem al Apararii,
constituit conform legii. În atributiile sale intra si declararea starii de razboi, dupa
deliberarea Camerelor. Presedintele prezideaza Consiliul Superior al Magistraturii.
El are dreptul de gratiere si poate comuta pedepsele.
Presedintele republicii poate, dupa înstiintarea presedintilor celor doua
Camere, sa dizolve una sau ambele Camere. El nu poate exercita însa acest drept în
ultimele sase luni ale mandatului sau. Nici un act al Presedintelui republicii nu este
valabil daca nu este contrasemnat de ministrii care l-au propus si care îsi asuma
responsabilitatea.
Actele care au valoare legislativa si celelalte acte de competenta
Presedintelui sunt, de asemenea, contrasemnate de presedintele Consiliului de
Ministri. Presedintele republicii nu raspunde de actele savârsite în exercitiul
functiilor sale decât în cazurile de înalta tradare sau atentat contra Consiliului. În
aceste cazuri el este pus sub acuzatie de catre Parlament în sedinta comuna, cu
majoritatea absoluta a membrilor sai.
În conditiile profundelor transformari politice care au avut loc în anii ’90 în
Europa centrala si de rasarit, fostele tari comuniste – care au abolit sistemul mono-
partid si economia planificata – au transformat structural cadrul lor legislativ si
constitutional, preocupându-se de elaborarea unor noi legi fundamentale care sa
garanteze drepturile si libertatile cetatenilor, pluralismul politic, o functionare
armonioasa a institutiilor statului, controlul constitutionalitatii si aplicarea efectiva
si imediata a angajamentelor internationale în ordinea interna a statelor respective.
Din acest punct de vedere este de remarcat ca unele state foste socialiste s-au
orientat spre modelul american (Rusia), altele spre modelul francez (România) iar
altele spre modelul german (Slovenia, Croatia, cehia, Slovacia, ungaria).
Integrarea noilor democratii în ordinea de drept europeana s-a facut, fireste,
respectându-se traditiile si institutiile nationale, în unele cazuri folosindu-se chiar
fostul cadru constitutional, vechile constitutii fiind numai partial aprobate si
pastrate mult timp în vigoare cu anumite modificari (Ungaria, Polonia). Indiferent
de optiunile pe care aceste state le-au manifestat fata de unul sau altul dintre
sistemele constitutionale pe care le-am mentionat, institutia sefului de stat a ramas
una dintre institutiile cheie, de care depinde edificarea, în aceste tari, a unui nou
cadru democratic. 3

Sectiunea a 5-a
Regimul directorial

O varietate a regimurilor întemeiate pe principiul pluralismului politic o


constituie regimul directorial. Acest regim se caracterizeaza prin aceea ca puterea

3
Ibidem, pag.35.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 6
SI INSTITUTII POLITICE

executiva este detinuta de un colegiu ales de catre legislativ, pe un anumit termen,


pâna la expirarea caruia nu poate fi revocat. Un asemenea sistem se deosebeste în
mod evident de regimul parlamentar, întrucât guvernul (executivul) nu poate fi
revocat de Parlament pâna când nu îsi va fi terminat mandatul.
Dupa cum s-a remarcat în literatura noastra de specialitate, regimul
directorial nu cunoaste institutia responsabilitatii politice a ministrilor. Dar acest
fapt nu este menit sa duca la o consolidare a pozitiei executivului pentru ca, în
locul unui executiv numit de seful statului, ca în regimul parlamentar, regimul
directorial cunoaste un executiv ales de puterea legiuitoare pe un termen
determinat. Un important element de specificitate în cadrul regimului directorial
este însa acela ca „desi puterea legiuitoare nu poate revoca executivul înainte de
expirarea mandatului lui, îi poate anula sau modifica actele. Elementele mentionate
deosebesc regimul directorial si de regimul prezidential, caci pe când acesta creaza
un executiv puternic, care se bucura, în principiu, de aceeasi autoritate ca si puterea
legiuitoare, fiind ales întocmai ca ea de corpul electoral, executivul regimului
directorial este, prin chiar originea sa, dependent de legislativ.
Este de remarcat, în acelasi timp, ca executivul, nefiind concentrat în mâinile
unei singure persoane, ci fiind un executiv colegial, va fi necesara întotdeauna
realizarea unei unitati de vointa între cei care fac parte din executivul colegial.
Executivul, fiind colegial, presupune o dezbatere în cadrul sau a principalelor acte
pe care le emite, ceea ce face ca sa existe totusi o posibilitate de a diminua – sau de
a evita – excesele unei puteri care pe tot timpul mandatului sau devine
independenta fata de legislativ.
În Elvetia, unde functioneaza acest sistem, potrivit parerii autorilor de
specialitate, se constata totusi o puternica influenta a executivului asupra
legislativului. Dupa cum observa Maurice Duverger, stabilitatea membrilor
Consiliului Federal – unii ramânând în functie timp de peste 25 de ani – le confera
acestora o mare autoritate asupra adunarilor, dar si o cunoastere aprofundata a
problemelor, determinata de bogata practica pe care au acumulat-o în decursul
timpului fiecare dintre membri si Consiliul Federal în totalitatea sa. 4

Sectiunea 6-a
Sistemul constitutional român

În tara noastra, traditia regimului politic a fost aceea de regim parlamentar –


dar în cadrul formei de guvernamânt monarhic, care a fiintat în tara noastra pâna în
1947. În perioada anilor 1938-1940 a existat tendinta transformarii monarhiei
parlamentare într-o monarhie cu prerogative foarte largi, iar în perioada 1940-1944
România a cunoscut un regim autoritar condus de Maresalul Ion Antonescu, în care
monarhia detinea de fapt numai unele atributii protocolare si reprezentative.

4
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. I, editia II-a, Paris, pag.174, citat de
Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice, vol.I, Editura „Lumina Lex”, Bucuresti, 2000, pag.274.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
7
Dupa instaurarea republicii (în 1947) si pâna la Revolutia din Decembrie
1989, regimul republican existent în România a fost de fapt
subordonat unor circumstante de ordin politic legate de existenta
unui singur partid si de promovarea unei singure doctrine, ca
doctrina oficiala a statului.
Dupa Revolutia din Decembrie 1989 a fost mentinuta forma republicana de
guvernamânt, validata de prevederile Constitutiei din Decembrie 1991. Numerosi
autori de specialitate care au analizat regimul politic din România l-au caracterizat
ca fiind un regim semiprezidential inspirat în buna masura din regimul francez.
Desi au existat în literatura de specialitate si anumite punct de vedere care
considera regimul existent în România ca fiind parlamentar, estimam – cu tot
respectul pentru argumentele aduse – ca nu poate fi pus semnul identitatii între un
regim parlamentar de tipul celui german si italian, în care presedintele depinde
exclusiv de Parlament, si sistemul existent în România, în care presedintele este
totusi ales de popor, dispune de atributii importante, inclusiv aceea de a dizolva
Parlamentul, în anumite conditii, fara a se ridica însa la nivelul prerogativelor de
care dispune seful statului într-o republica prezidentiala.
Prin urmare, desi categoria de republica semiprezidentiala a fost calificata de
unii autori ca o notiune artificiala, ea este totusi preferabila, dupa parerea noastra,
aceleia de a ignora elementele de specificitate si de a “clasa” România – fara o
analiza suficienta – fie în categoria republicilor prezidentiale, fie în categoria
republicilor parlamentare.
În ceea ce priveste libertatea optiunilor, trebuie subliniat ca în epoca
contemporana formele autocratice de guvernamânt s-au dovedit pretutindeni nu
numai în contradictie cu interesele propriilor lor popoare, dar si cu imperativele
generale ale pacii si stabilitatii în lume, cu marile principii ale dreptului
constitutional, care – dupa cum aratam în alta parte a acestei lucrari – au devenit
astazi principii acceptate si recunoscute pe plan international. În Documentul final
al reuniunii de la Viena din 1986, reprezentantii statelor participante la Conferinta
pentru Securitate si Cooperare în Europa subliniau în aceasta ordine de idei ca “în
virtutea principiului egalitatii în drepturi si dreptului popoarelor de a dispune de ele
însele si în conformitate cu prevederile corespunzatoare ale Actului final, toate
popoarele au în mod permanent dreptul de a determina în deplina libertate, atunci
când doresc si cum doresc, statutul lor politic intern si extern, fara nici un amestec
din afara, si de a urmari, conform dorintei lor, dezvoltarea lor politica, economica,
sociala si culturala”.
Aprofundând ideea democratiei politice, Carta de la Paris pentru o noua
Europa din 1990 preciza si ea ca „Guvernul democratic se întemeiaza pe vointa
poporului, exprimata periodic prin alegeri libere si corecte. Democratia are ca
fundament respectarea persoanei umane si a statului de drept. Democratia
reprezinta cea mai buna garantie a libertatii de expresie, a libertatii de expresie, a
tolerantei fata de orice grupuri ale societatii si a egalitatii sanselor pentru fiecare
persoana”.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 8
SI INSTITUTII POLITICE

Principiile democratice de conducere a societatii constituie astazi un drept


câstigat, de la care nu se pot face drogari sau abateri, deoarece renuntarea la
democratie ar fi împotriva oricaror principii ale dreptului constitutional modern.
O importanta realizare a gândirii si practicii politice contemporane este, de
aceea, acceptarea pluralismului ca o conditie indispensabila pentru asigurarea
progresului societatii, pentru desfasurarea activitatii politice si elaborarea normelor
cu caracter juridic care trebuie sa guverneze conduita oamenilor în societate. Asa
cum subliniaza un Dictionar de analiza politica, „ca filosofie politica pluralismul
firma ca diversitatea este de dorit, fiind o premisa a democratiei” 5.
În România de astazi nici o forta politica, indiferent de orientarea sa, nu
contesta valoarea pluralismului care si-a dobândit, în prezent, un prestigiu bine
meritat, devenind nu numai o regula valabila pentru relatiile politice, dar si o
norma ce decurge din respectul diversitatii, la fel de prezent pe toate treptele vietii
sociale. Asa cum arata Jacques Lacroix, „Pluralismul implica dreptul inalienabil al
omului de a apartine oricaror comunitati de ordin moral, cultural, intelectual si
spiritual, singurele care permit dezvoltarea persoanei. Pericolul pentru libertatea
personala nu vine din constituirea grupurilor multiple si puternice, ci din
predominanta unuia dintre ele; de ceea ce trebuie sa ne temem nu este grupul
puternic, ci grupul mic” 6.
În opinia aceluiasi autor, „Diversitatea spirituala este un drept, ea nu putea
sa dauneze unitatii nationale”7. Asa cum este unanim, recunoscut, lupta politica
este un fenomen specific pentru societatea de azi, cum a fost si pentru societatile
anterioare, deoarece politica este un aspect inevitabil al convietuirii sociale8.
Lupta politica constând în confruntarea dintre doctrine, programe, ideologii se
desfasoara în conditii diferite de la o epoca la alta, ea implica o multitudine de
forme, unele pasnice altele nu, determinate de fizionomia si traditiile societatii, de
raporturile de forte, de circumstantele speciale care fac ca în anumite conditii sa
prevaleze anumite metode sau optiuni strategice. Nu trebuie uitat ca însasi functia
sistemului politic este aceea de a rezolva conflicte si de a promova solutii de
cooperare. Ar fi, de aceea, absurd sa ne imaginam societatea civila în termenii unei
uniformitati care ar anihila confruntarea politica. Dupa cum remarca, pe buna
dreptate, Georges Burdeau, „orice viata este o lupta si orice istorie a societatilor
atesta ca viata politica nu scapa acestei legi” 9. Nu trebuie uitat ca, înca la timpul
sau, Aristotel se ridica cu vigoare împotriva pretinsei “unitati absolute” a societatii
civile, relevând pericolul unei asemenea uniformizari în urmatorii termeni: „Este
evident ca natura societatii civile nu admite unitatea, cum pretind anumiti oameni
politici si, ceea ce ei numesc cel mai mare bine pentru stat este în mod precis ceea

5
Jack C.Plano, Robert E.Riggs, Helenan S.Robin, Dictionar de analiza politica, Editura “Ecce Homo”, Bucuresti,
1993, pag.114.
6
Citat de Georges Burdeau, Traité de Science politique, tome VII “La Démocratie gouvernante, soin, assise
sociale et sa philosophie politique”, Paris 1973, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, p.560.
7
Idem, p.561.
8
Jack C.Plano s.a., op.cit. p.115.
9
Georges Burdeau, Traité de science politique, tome III, La Dynamique politique, Paris 1968, L.G.D.J., pag.575.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
9
ce tinde spre pieirea sa” 10. Din toate cele aratate mai sus rezulta cu evidenta ca
lupta politica, fenomen inevitabil pentru orice societate, se desfasoara într-o
multitudine de forme si circumstante.
În competitia pentru putere între diversele forte politice o însemnatate cu
totul hotarâtoare o prezinta desfasurarea în conditii democratice a competitiei
electorale. Mecanismele electorale la diverse nivele trebuie concepute într-un mod
democratic, conferind organelor alese un element de autentica reprezentativitate
populara. Dupa cum observa autorii români Ioan Muraru si Simina Tanasescu,
„Relatiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputatilor, senatorilor, sefului de
stat si autoritatilor locale sunt reglementate de dreptul constitutional, deoarece prin
continutul lor sunt relatii constitutionale, adica apar în procesul instaurarii,
mentinerii si exercitarii puterii.
Normele juridice care reglementeaza aceste relatii sociale formeaza o
institutie distincta a dreptului constitutional, ele gasindu-se înscrise atât în
Constitutie cât si în legea electorala.
Aceste norme juridice, denumite si norme electorale, sunt amanuntit
cercetate în literatura juridica, consecinta fireasca a importantei lor în sistemul de
drept si faptul ca indica cel mai direct si eficient caracterul democratic sau
nedemocratic al unui sistem constitutional” 11.
În legatura cu diversele moduri de concepere a scrutinului, cu alegerea si
desemnarea parlamentarilor, precum si a sefului statului, au fost enuntate diverse
sisteme în literatura de drept constitutional. Astfel, amintim sistemul majoritar,
sistemul proportional si diferite sisteme intermediare, printre care sistemul Hondt,
care este consacrat, printre alte legislatii, si de legislatia electorala româna actuala.
În ce priveste scrutinul, acesta poate fi uninominal sau scrutin de lista. În
tara noastra, potrivit reglementarilor în vigoare, fiinteaza, pentru ambele Camere
ale Parlamentului, un sistem de alegeri pe baza de liste, desi numerosi oameni
politici si organizatii neguvernamentale au criticat acest mecanism, avansând
propuneri de perfectionare a lui. Mentionam, astfel, numai cu titlu de exemplu,
propunerea Organizatiei Pro Democratia privind alegerea Camerei Deputatilor
printr-un sistem mixt, aproximativ 70% dintre deputati urmând sa fie alesi prin
sistemul uninominal majoritar absolut în circumscriptiile uninominale, si 30% prin
scrutin de lista, la nivelul fiecarui judet si al Municipiului Bucuresti. Aceeasi
organizatie a mai propus ca alegerea senatorilor sa se faca, în toate cazurile, prin
vot uninominal.
Se cuvine a fi semnalata si initiativa legislativa a cetatenilor, privind Codul
electoral (potrivit Legii nr.189 din 1999) 12. În esenta, se are în vedere reducerea
numarului de parlamentari prin cresterea normei de reprezentare si un scrutin
asemanator celui din Republica Federala Germania. 13 Fiecare alegator ar avea
10
Aristotel, La politique,III, paragraf 7
11
Ioan Muraru, Simina Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, editia VIII, revazuta si adaugita,
Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001, pag.388.
12
„Monitorul Oficial” nr.336 din 21 mai 2002
13
Tudor Draganu, O problema veche, dar întotdeauna noua a dreptului electoral – scrutinul uninominal sau
cel de lista, în „Fiat Justitia”, Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir, Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, nr.1,
1997, pag.33 si urm.
PARTEA I
10
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

dreptul la doua voturi, unul pentru un candidat în colegiul uninominal si unul


pentru o lista la nivelul circumscriptiei electorale. Deputatii ar urma sa fie alesi
printr-un „sistem mixt cu compensatie”, iar senatorii la nivelul colegiilor
uninominale în care sunt alesi si doua treimi din deputati, prin scrutin uninominal
majoritar, cu doua tururi de scrutin.
Înfaptuirea optiunii democratice pe calea alegerii libere reprezinta, în
actualele conditii istorice, o conditie indispensabila a democratiei. Ea presupune pe
de o parte asigurarea posibilitatii tuturor fortelor politice de a-si desfasura
campania electorala, iar pe de alta parte, un sistem electoral democratic, care sa
permita o reprezentare corecta a fortelor politice, fara a duce însa la farâmitarea
spectrului electoral.
Mentionam ca, desi în cursul dezbaterilor privind revizuirea Constitutiei s-au
facut si unele propuneri de modificare a sistemului electoral, acestea nu au fost
retinute si inserate în Constitutie, reglementarea regimului electoral urmând a fi
facuta, în continuare, printr-o lege organica.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
11
CONSTITUTIA ROMÂNIEI DIN 1991

CAPITOLUL I
CONSIDERATII GENERALE

Sectiunea 1
Optiunile democratice dupa Revolutia din Decembrie 1989

Primul document al Revolutiei române Comunicatul catre tara al


Consiliului Frontului Salvarii Nationale, din 22 decembrie 1989, a consacrat
abolirea dictaturii dar nu a specificat în mod expres regimul constitutional al tarii si
nici forma de guvernamânt a statului. În document se arata ca „Din acest moment
se dizolva toate structurile de putere ale clanului Ceausescu, Guvernul se demite,
Consiliul de Stat si institutiile sale îsi înceteaza activitatea. Întreaga putere în stat
este preluata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale. Lui i se vor subordona
Consiliul Militar Superior, care coordoneaza întreaga activitate a armatei si a
unitatilor Ministerului de Interne. Toate ministerele si organele centrale, în actuala
lor structura, îsi vor continua activitatea normala subordonându-se Frontului
Salvarii Nationale, pentru a asigura desfasurarea normala a întregii vieti economice
si sociale.
În teritoriu se vor constitui consilii judetene, municipale, orasenesti si
comunale ale Frontului Salvarii Nationale ca organe ale puterii locale” 14.

Inexistenta unor prevederi clare cu privire la forma de guvernamânt a


statului si regimul constitutional aplicabil a generat în rândul specialistilor o
diversitate de interpretari cu privire la semnificatia acestui Comunicat. S-a sustinut,
de pilda, ca Revolutia din decembrie 1989 nu a abrogat decât partial prevederile
Constitutiei din 1965, ramânând în vigoare toate acele dispozitii ale sale care nu
priveau structurile de putere ale fostei dictaturi. Acest punct de vedere s-a reflectat
si în Tezele cu privire la elaborarea noii Constitutii a României, care au prevazut,
în forma initiala, ca de la data intrarii în vigoare a noii Constitutii, Constitutia din
21 august 1965 este abrogata. O asemenea interpretare a generat pe drept cuvânt
obiectii, pe de o parte datorita faptului ca nu numai prevederile vadit incompatibile
ale Constitutiei din 1965 cu ideile Revolutiei din Decembrie 1989 nu mai erau
aplicabile, dar si alte numeroase dispozitii ale vechii Constitutii, care puteau fi
considerate depasite în raport cu noile structuri. Pe de alta parte, acceptarea tezei
potrivit careia Constitutia din 21 august 1965 nu a fost expres abrogata putea
duce, practic, la interpretari dezavantajoase pentru ordinea ce fusese instaurata în

14
A se vedea, pentru dezvoltari: Dumitru Mazilu, Proclamatia Revolutiei române, Editura „Lumina Lex”, Bucuresti,
1999.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 12
SI INSTITUTII POLITICE

stat. S-ar putea sustine, astfel, ca toata activitatea ulterioara, inclusiv activitatea
Parlamentului ales la 20 mai 1990, ar fi fost neconstitutionala, deoarece
contravenea evident principiilor Constitutiei din 21 august 1965. În cadrul
amplelor dezbateri ce s-au purtat pe aceasta tema s-a mai sustinut ca ar putea fi
invocate si normele generale de drept cu privire la desuetudine, pentru a demonstra
încetarea fortei juridice a constitutiei din 1965. S-a argumentat ca scurgerea
timpului nu este necesarmente un element de esenta desuetudinii, atunci când un
act normativ, fara a fi abrogat formal, este totusi desconsiderat intentionat si pe fata
de toate cele trei puteri existente în stat: legislativa, executiva si judecatoreasca. În
doctrina a mai fost invocat si argumentul potrivit caruia revolutiile au un efect
abrogator asupra constitutiilor existente în momentul încheierii lor victorioase. În
orice caz, teza subzistentei Constitutiei din 1965 a fost larg contestata, deoarece
era de natura sa puna sub semnul întrebarii întreaga ordine juridica post-
revolutionara, inclusiv o serie de legi importante care au fost adoptate dupa
constituirea noului Parlament, ale carui principii erau vadit contrare Constitutiei
din 21 august 1965. Ar fi fost, deci, preferabil – consideram noi – ca primul
document al Revolutiei române „Comunicatul catre tara al Consiliului Frontului
Salvarii Nationale” sa precizeze expres situatia Constitutiei din 1965, cerinta
indispensabila pentru definirea cadrului în care urma sa fie edificat ulterior noul
stat de drept.
Mai trebuie mentionat si faptul ca în primele zile ale Revolutiei din
Decembrie au fost abrogate o serie de acte normative emise de fostul regim.
Aceasta împrejurare ar putea fi folosita, desigur, ca argument de cei care sustin ca
din moment ce nu s-a produs o abrogare expresa a Constitutiei din 1965, aceasta ar
fi ramas totusi, partial, în vigoare. Se poate concepe însa si explicatia ca noile
autoritati revolutionare nu au mai abordat problema Constitutiei tarii, fiind
convinse ca ea fusese deja solutionata prin primul act al Revolutiei române
„Comunicatul catre tara al Frontului Salvarii Nationale”.
La câteva zile dupa victoria Revolutiei, la 27 decembrie 1989, a fost emis
Decretul-lege nr.2 privind constituirea, organizarea si functionarea Consiliului
Frontului Salvarii Nationale. Nici acest act normativ nu cuprinde referiri la
mentinerea sau abrogarea Constitutiei din 21 august 1965. Este de observat ca în
acest act normativ se mentioneaza, pentru prima data, ca forma de guvernamânt a
tarii este republica, idee ce nu fusese enuntata initial în Comunicatul din 22
decembrie 1989. 15
Adunarea Constituanta, compusa din membrii celor doua forumuri
legislative, care a dezbatut si adoptat noua Constitutie, a functionat pe baza
Decretului-lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului si a Presedintelui
României. Potrivit acestui decret, Adunarea Deputatilor si Senatul, reunite în
sedinta comuna, urmau sa se constituie de drept în Adunare Constituanta, pentru
adoptarea Constitutiei.

15
Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constitutional român, Editura Hyperion, Bucuresti, 1993, pag.54.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
13
Prin Hotarârea Constituantei nr.1 din 11 iulie 1990 s-a stabilit ca sedintele sa
fie prezidate, prin rotatie, de presedintele Senatului si de presedintele Adunarii
Deputatilor, Adunarea functionând pe baza unui Regulament. A fost constituit,
totodata, Comitetul Adunarii Constituante, compus din presedintii, vicepresedintii
si secretarii celor doua Camere.
S-a stabilit, prin aceeasi hotarâre, alegerea unei Comisii pentru redactarea
proiectului Constitutiei României, formata din deputati, senatori si specialisti în
domeniul dreptului constitutional si al altor stiinte socio-umane, acestia din urma
dispunând, în cadrul comisiei, numai de un vot consultativ. S-a mai convenit,
totodata, ca propunerile de deputati si senatori – membri ai Comisiei – sa fie astfel
facute pentru a se respecta, pe cât posibil, configuratia politica a celor doua
Camere.
Metodologia 16 urmata pentru adoptarea noii Constitutii a fost urmatoarea:
Comisia pentru redactarea proiectului de Constitutie, creata în baza Hotarârii nr.1
din 11 iulie 1990, a trecut mai întâi la elaborarea unor Teze, care cuprindeau de
fapt, într-o forma concisa, ideile esentiale ale textelor constitutionale, unele teze
fiind astfel redactate încât au putut fi transformate cu usurinta în articole ale noii
Constitutii. Au fost situatii în care, neconvenindu-se anumite teze, ele au fost
retrimise Comisiei pentru elaborarea proiectului de Constitutie. În unele situatii s-a
recurs la întâlniri ale sefilor grupurilor parlamentare, în special pentru a se pune de
acord asupra unor probleme politice, care erau destul de spinoase si care implicau
realizarea unui consens.
Partea a doua a lucrarilor Adunarii Constituante s-a desfasurat sub sabia lui
Damocles a dizolvarii Adunarii Constituante, potrivit Decretului – lege nr.92/1990,
în ipoteza în care ea nu putea sa elaboreze textul Constitutiei în termenul fixat.
Data fiind încetineala cu care se realizau progresele în prima faza a lucrarilor
Adunarii Constituante, unele organe de presa erau de parere ca o asemenea
perspectiva a dizolvarii Adunarii Constituante, în cazul neîndeplinirii mandatului
sau, nu ar fi fost deloc exclusa. A urmat, în consecinta, accelerarea ritmului
lucrarilor, Regulamentul de desfasurare a lucrarilor fiind modificat la 10
septembrie 199117 în sensul limitarii duratei interventiilor la maximum 5 minute si
al renuntarii de a se mai pune în discutie acele probleme asupra carora Constituanta
se pronuntase cu prilejul discutarii Tezelor.
În ce priveste modalitatea de adoptare a Constitutiei, au fost acceptate, în
final, propunerile care vizau votul nominal al parlamentarilor cu prilejul adoptarii
Constitutiei. Totodata, au fost validate si doua prevederi noi, care nu figurau în
regulamentele anterioare. Astfel, a fost acceptata ideea ca acei deputati sau senatori
care nu-si puteau exercita votul fiind retinuti în alte probleme importante, o puteau
face prin corespondenta. O a doua inovatie a constituit-o masura decaderii din
calitatea de deputat sau senator a parlamentarului care, cu prilejul sedintei pentru
adoptarea Constitutiei, nu ar fi votat nici direct, nici prin corespondenta. Singurul

16
Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, vol.II, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1992, pag.63.
17
Hotarârea Adunarii Constituante nr.2 din 10 septembrie 1991, publicata în Monitorul Oficial al României,
nr.184 din 13 septembrie 1991.
PARTEA I
14
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

caz înregistrat a fost acela al senatorului Karoly Kiraly (U.D.M.R), care nu a


participat la sedinta de adoptare a Constitutiei si nici nu si-a exercitat votul prin
corespondenta, fiind decazut, ca urmare, din calitatea de senator, prin Hotarârea
adoptata de Adunarea Constituanta.
Momentul urmator legat de adoptarea Constitutiei, supunerea ei spre
aprobare în cadrul unui referendum, a constituit, de asemenea, obiectul unor vii
dezbateri si confruntari de pareri. Mai multi deputati si senatori din partidele de
opozitie au apreciat ca fiind inutil referendumul, din momentul în care Adunarea
Constituanta adopta legea fundamentala.
Intrarea în vigoare a noii Constitutii ca urmare a referendum-ului din 8
decembrie 1991 nu a constituit însa punctul terminus al schimbarilor
constitutionale din tara noastra. Dupa cum arata însusi textul Constitutiei, urmau sa
fie înfiintate o serie de institutii noi, printre care Curtea Constitutionala, Curtea de
Conturi, Avocatul Poporului, si sa fie numiti din nou membrii Curtii Supreme de
Justitie 18.
În ceea ce priveste situarea Constitutiei române din 1991 în contextul
reglementarilor constitutionale moderne, trebuie precizat ca noua Constitutie a fost
elaborata pe baza unui studiu atent al constitutiilor tarilor democratice, ca si a
valorificarii celor mai bune traditii din trecutul gândirii constitutionale românesti.
Consideram necesar sa precizam totodata ca, cu prilejul pregatirii Tezelor
pentru Constitutia României, au fost întreprinse studii si vizite în numeroase tari,
au fost adunate documente privind experienta si viata politica a altor state, s-a facut
apel la specialisti din alte tari, care au prezentat expuneri, conferinte etc. În cadrul
lucrarilor Adunarii Constituante în care s-au discutat diferite texte constitutionale,
nu odata membrii Comisiei pentru redactarea proiectului de Constitutie sau
parlamentari au facut referinte la institutii din dreptul constitutional comparat.
Rezulta, deci, ca elaborarea noii Constitutii a României avut în vedere ca un
obiectiv primordial racordarea Constitutiei ce urma sa fie elaborata la standardele
internationale, cautându-se a se adopta în toate cazurile numai acele solutii sau
redactari de texte care s-au dovedit eficiente si sigure în practica altor state.
Constitutia româna, consacrând un sistem semi-prezidential, a avut în
vedere, desigur, în cel mai înalt grad, Constitutia franceza din 1958. Aceasta nu a
constituit însa singura sursa de inspiratie. Curtea Constitutionala de pilda, institutie
nou creata în România prin Constitutia din 1991, a avut în vedere institutia
Consiliului Constitutional francez, fara a prelua însa absolut toate aspectele de
competenta ale acestei institutii. De altfel, într-o prima varianta, Comisia pentru
elaborarea proiectului de constitutie preconizase si pentru România aceeasi
denumire de Consiliu Constitutional, însa pâna la urma a fost preferat termenul de
Curte Constitutionala, folosit si în alte tari, tocmai spre a da si mai bine expresie
ideii înfaptuirii unei justitii constitutionale.
Dintre institutiile nou create, institutia Avocatului Poporului are o filiatie
mult mai complexa, ea folosind atât practica daneza, suedeza, germana, cât si

18
Ion Deleanu, Op.cit., vol.II, pag.66
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
15
institutia spaniola corespunzatoare. Cu toate ca România a adoptat sistemul semi-
prezidential francez, nu toate atributiile Presedintelui francez se regasesc în
Constitutia României din 1991. Asa, de pilda, daca în Franta presedintele republicii
prezideaza sedintele de guvern, în România, potrivit art.87 din Constitutie,
presedintele poate lua parte la sedintele de guvern în care se dezbat probleme de
interes national, situatie în care prezideaza sedintele la care participa.
O importanta inovatie a Constitutiei din 1991, care de fapt preia o dispozitie
ce s-a afirmat cu putere în ultimele decenii în dreptul constitutional comparat, este
aceea a superioritatii ordinii juridice internationale fata de ordinea juridica interna
si a aplicarii tratatelor în ordinea interna din România. Aceste importante prevederi
marcheaza o schimbare fundamentala de conceptie fata de vechea optica existenta
înainte de 1989, care refuza acceptarea instrumentelor internationale în masura în
care nu fusesera acceptate expres de tara noastra în virtutea propriei suveranitati.
O inovatie deosebit de interesanta este reintroducerea sistemului bicameral,
care a constituit o traditie a vietii parlamentare românesti. Constitutia din 1991 nu
numai ca a reintrodus institutia Senatului, urmând practica unor tari democratice,
dar a stabilit totodata cu precizie si claritate mecanismul procedurii legislative,
statutul deputatilor si senatorilor, renuntând la ideea mandatului imperativ si
consacrând teoria mandatului de reprezentare, specifica tuturor constitutiilor
moderne democratice.
Desigur, sirul exemplelor poate fi continuat, deoarece în Constitutia româna
din 1991 se întâlnesc foarte multe elemente de originalitate si noutate, unele
preluate din dreptul constitutional comparat – evident, nu toate din aceeasi sursa –,
altele prelucrate si adaptate, însa, în functie tocmai de specificul national al tarii
noastre.
Este cert ca functionarea în bune conditii a tuturor mecanismelor prevazute
de noua Constitutie implica un grad sporit de întelegere a separatiei puterilor în
stat, evitarea amestecului unei puteri în treburile celeilalte, un respect sporit fata de
norma de drept, fata de reglementarile internationale la care tara noastra a devenit
parte. Integrarea României în noua ordine juridica europeana revendica un rol
sporit pentru drepturile si libertatile omului care se cer a fi respectate cu strictete,
cultivarea respectului fata de lege trebuind sa devina o ratiune a însasi existentei si
a functionarii organelor statului. Este neîndoielnic ca asemenea transformari de
substanta vizeaza însusirea nu numai a literei noilor reglementari constitutionale,
dar si a spiritului lor, a cerintei respectarii principiilor si normelor juridice pe care
trebuie sa se întemeieze statul de drept. Edificarea întregii vieti politice românesti
pe ideile de drept si legalitate a devenit si devine tot mai mult o conditie a
acceptarii României ca membru cu drepturi depline al comunitatii statelor
europene, al unor organisme internationale. În acest amplu efort, juristilor le revine
un rol esential, ei trebuind sa fie primii care sa contribuie la promovarea
respectului pentru statul de drept, sa aplice cu consecventa si cu dreptate legile, dar
sa contribuie, totodata, în mod direct la constientizarea întregii opinii publice
românesti în legatura cu valoarea normelor juridice, cu cerinta respectarii neabatute
a dreptului în relatiile dintre indivizi, în întregul mecanism de functionare a
organelor si organismelor statului nostru.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 16
SI INSTITUTII POLITICE

Sectiunea a 2-a
Cai si directii de actiune

Constitutia României din 1991 stabileste un regim de guvernare semi-


prezidential si fundamenteaza organizarea bicamerala a Parlamentului, compus din
Camera Deputatilor si Senat 19. Puterile statului (desi nu se consacra expres
principiul separatiei puterilor) sunt exercitate de Guvern (puterea executiva), de
Parlament (puterea legislativa) si de instantele judecatoresti (puterea
judecatoreasca), Presedintele tarii având rol de arbitru între puterile statului.
Constitutia instituie un mecanism democratic de functionare a organelor statului,
garanteaza pe larg drepturile si libertatile si consacra mecanisme eficiente de
garantare a drepturilor si libertatilor cetatenilor. Aceste prevederi ale Constitutiei
reprezinta tot atâtea directii de actiune pentru promovarea valorilor statului de
drept, pentru eliminarea oricaror vestigii ale arbitrariului din viata societatii
noastre, pentru faurirea unei democratii durabile.
Pe parcursul timpului, prevederile Constitutiei României s-au dovedit fie în
general adaptate conditiilor dezvoltarii tarii în anii de tranzitie, prevederile
constitutionale fiind apreciate de numerosi specialisi straini, ca si de Comisia de le
Venetia, organism al Consiliului Europei constituit pentru a da asistenta noilor
democratii, spre a se încadra în marea familie a popoarelor europene. Cu toate
acestea, revizuirea Constitutiei a devenit o cerinta imperioasa în ultimii ani, ca o
consecinta a necesitatii de a se valorifica experienta acumulata în perioada care a
trecut de la adoptarea actualei Constitutii din 1991 ca si a imperativului de a fi
înscrise în Constitutie probleme si aspecte noi, decurgând din practica.
De altfel, ideea unei reforme constitutionale a fost avansata mai de mult de
majoritatea partidelor politice, de organizatiile societatii civile, ca si de lucrarile de
specialitate publicate în ultimii ani.
Programul de guvernare, adoptat de Parlamentul României la 28 decembrie
2000, preciza ca "se impune cu necesitate efectuarea unui proces de atenta
revizuire si adaptare a unor prevederi constitutionale în raport cu actualele realitati
social-politice ale tarii, precum si cu exigentele procesului aderarii României la
Uniunea Europeana" 20.
În anul 2002 a fost adoptata Hotarârea Parlamentului României nr.23 din 25
iunie 2000 privind constituirea Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative
privind revizuirea Constitutiei. În acelasi an, sub egida Camerei Deputatilor si a
Asociatiei Pro Democratia, s-au desfasurat lucrarile "Forumului constitutional",
importanta forma de participare a societatii civile, a opiniei publice, organizatiilor
stiintifice, culturale si profesionale, la adaptarea si perfectionarea prevederilor
Constitutionale.

19
Ion Deleanu, Op.cit., pag.138.
20
“Monitorul Oficial al României”, Anul XII, nr.700, Partea I-a, Legi, decrete, hotarâri si alte acte, Joi 28 decembrie
2000.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
17
Din initiativa Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative privind
revizuirea Constitutiei, în care au fost reprezentate toate partidele parlamentare, un
grup de 233 deputati si 94 senatori au semnat Propunerea legislativa de revizuire
a Constitutiei, care a obtinut avizul Consiliului Legislativ si pe marginea caruia
Curtea Constitutionala a emis Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003 privind
constitutionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constitutiei României.
În esenta, propunerea legislativa a avut în vedere o mai buna definire a
pozitiei si rolului organelor de stat, o eficienta sporita a prevederilor prin care sunt
aparate, respectate si garantate drepturile cetatenesti, întarirea principiului
autonomiei locale, a independentei justitiei, a rolului Consiliului Superior al
Magistraturii, ca si al Curtii Constitutionale.
Propunerea legislativa a fost votata de Camera Deputatilor la 30 iunie 2003
si de Senat la 1 septembrie 2003, si validata în urma referendumului popular la
18 - 19 octombrie 2003, dupa efectuarea procedurii de mediere si aprobarea
Raportului de mediere de catre cele doua Camere.

CAPITOLUL III
DREPTURILE, LIBERTATILE SI
ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETATENILOR ROMÂNIEI

Sectiunea 1
Notiunea si natura juridica a drepturilor si libertatilor fundamentale

Respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti constituie unul dintre


domeniile esentiale în care dreptul constitutional a actionat în decursul timpului si
de care este legata însasi configuratia moderna a acestei discipline.
Dupa cum este bine cunoscut, drepturile cetatenesti au aparut pentru prima
data sub forma unor declaratii de drepturi, care au dat expresie traducerii în viata a
unor mari conceptii si idei umaniste, ce s-au constituit în adevarate pledoarii pentru
recunoasterea drepturilor omului în societate si apararii demnitatii sale împotriva
oricarui arbitrar21.
Privind retrospectiv se poate aprecia ca declaratiile de drepturi au
reprezentat – atât la timpul respectiv, cât si mai ales dupa trecerea unor secole –
documente fundamentale, de o incomparabila relevanta pentru definirea
continutului politic si juridic al institutiei drepturilor omului. Ele au fundamentat
ideea egalitatii oamenilor atât în domeniul drepturilor civile, cât si în domeniul
politic, definind o viziune elaborata cu privire la raporturile dintre individ si stat,
dintre om si autoritate. Trebuie amintit ca înca din 1215 Magna Charta definea,

21
Tudor Draganu, Declaratiile de drepturi ale omului si repercusiunile lor în Dreptul international public, Editura
„Lumina Lex”, Bucuresti, 1998, pag.65 si urm.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 18
SI INSTITUTII POLITICE

pentru prima oara, o regula de maxima importanta: aceea ca ori de câte ori
guvernul unei tari vrea sa aduca o anumita limitare bunului plac al indivizilor,
aceasta limitare nu poate fi justa si legala decât daca se întemeiaza pe o regula de
drept, preexistenta si impartial interpretata. Toate documentele elaborate, la timpul
lor, în Anglia, Franta si S.U.A. au reprezentat, privite prin perspectiva istoriei,
manifestari curajoase ale tendintei de a proteja drepturile legitime ale cetateanului
împotriva tentativelor puterii de a-si extinde prerogativele în pofida drepturilor
oamenilor si în detrimentul acestora. Doctrina liberala a demonstrat, de altfel, cu
argumente temeinice, obligatia statului de a nu întreprinde nimic în masura sa
împiedice libera dezvoltare a activitatilor pe care omul le desfasoara, exercitarea
drepturilor ce-i sunt recunoscute si garantate individului de legi si de Constitutie.
O examinare – chiar si sumara – a conceptiilor elaborate în decursul
timpului cu privire la drepturile omului arata ca încarcatura filosofica a acestui
concept s-a reflectat nemijlocit în definirea trasaturilor politice si juridice ale
conceptului însusi. Consideram demn de subliniat faptul ca elaborarea
conceptului de drepturi ale omului a constituit, în fond, o operatiune de sinteza,
constând din generalizarea unor idei consacrate în diferite tari în documente
juridice cu un bogat continut moral si politic, redactate de juristi de mare
prestigiu, care au rezistat timpului.
Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat, asa dar, o
generalizare si o abstractizare a tot ceea ce gândirea umana a avut mai bun,
ridicând pe trepte noi principiile filosofice umaniste, reluând elemente din gândirea
religioasa si din nazuintele generale de libertate care se facusera cunoscute cu atâta
vigoare în secolele XVII si XVIII.
Pe planul dreptului constitutional, conceptul de drepturi ale omului s-a
regasit si se regaseste în special sub forma notiunii de drepturi si libertati
cetatenesti 22. Sfera drepturilor omului este, evident, mult mai larga decât aceea de
drepturi ale cetateanului, deoarece drepturile omului includ în egala masura, în
mod necesar, si protectia strainilor si a apatrizilor. Cu toate acestea, toate
constitutiile efectueaza diferentieri în ceea ce priveste drepturile, libertatile si
îndatoririle fundamentale ale cetatenilor proprii, care sunt direct corelate cu
obligatiile de fidelitate si loialitate, si obligatia generala de protectie a drepturilor
omului, care actioneaza si atunci când este vorba de straini si apatrizi.
În ceea ce priveste conceptul propriu zis de drepturi, libertati si îndatoriri
fundamentale ale cetateanului român, acestea, dupa cum apreciaza prof.Ioan
Muraru sunt „acele drepturi subiective apartinând cetatenilor, esentiale pentru
viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a

22
Drepturile cetatenesti sunt denumite si „libertati publice”, fiind studiate, sub aceasta denumire, în numeroase
Facultati de drept din tarile occidentale. Profesorul Paul Negulescu clasifica libertatile publice în „primordiale” sau
„primare” (ex.libertatea individuala, inviolabilitatea domiciliului) si „secundare” sau „complementare” (ex.libertatea
presei, a asociatiunii, a întrunirilor). A se vedea Paul Negulescu, Curs de Drept constitutional român, editat de
Alex.Th.Doicescu, Bucuresti, 1927, pag.518).
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
19
personalitatii umane, drepturi stabilite prin Constitutie si garantate prin Constitutie
si legi23.
Notiunea de drepturi fundamentale se refera, prin urmare, la drepturi
subiective si la drepturi esentiale ce apartin cetateanului, prezentând o
importanta primordiala atât pentru cetatean, cât si pentru stat si societate, si care
sunt în fond determinante pentru definirea statutului juridic al cetateanului.
Pe de alta parte, rolul si însemnatatea deosebita a drepturilor fundamentale au facut
ca acestea sa fie înscrise în acte deosebite, cum ar fi constitutii, legi fundamentale
sau declaratii de drepturi.

Sectiunea 2
Principiile reglementarii drepturilor si libertatilor fundamentale

Titlul II din Constitutia României, intitulat Drepturile, libertatile si


îndatoririle fundamentale, constituie unul dintre domeniile cele mai importante
ale reglementarilor constitutionale. El cuprinde nu numai o enumerare clara si
corespunzatoare a drepturilor, libertatilor si îndatoririlor fundamentale dar, în
acelasi timp, enunta garantii de natura sa asigure respectul ferm al acestora.
Elaborarea textelor a avut în vedere în primul rând conventiile internationale
privind drepturile omului, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cele doua
Pacte internationale ale drepturilor omului (Pactul privind drepturile civile si
politice si Pactul privind drepturile economice si sociale). Totodata, au fost avute
în vedere modul în care aceste drepturi sunt enuntate în constitutiile principalelor
state democratice.
Titlul II cuprinde de fapt patru capitole, respectiv Capitolul 1 Dispozitii
comune (articolele 15-21), Capitolul 2 Drepturile si libertatile fundamentale
(articolele 22-53), Capitolul 3 Îndatoririle fundamentale (articolele 55-57) si
Capitolul 4 Avocatul Poporului (articolele 58-60).
În ceea ce priveste Dispozitiile comune ale Titlului II, cu alte cuvinte
prevederile constitutionale care sunt în egala masura aplicate tuturor drepturilor,
libertatilor si îndatoririlor sunt de remarcat o serie de dispozitii esentiale,
definitorii pentru modul în care noua Constitutie concepe interpretarea si
traducerea în viata a reglementarilor cu caracter umanitar.
În rândul acestor dispozitii sunt enuntate: a) universalitatea drepturilor si
libertatilor (art.15 alin.1); b) principiul neretroactivitatii legilor (art.15 alin.2); c)
egalitatea în drepturi a cetatenilor în fata legii si autoritatilor publice (art.16); d)
protectia, de catre statul român, a cetatenilor români aflati în strainatate (art.17); e)
cetatenia româna, regimul strainilor si apatrizilor, cu toate consecintele lor, inclusiv
problemele pe care le ridica extradarea si expulzarea (art. 18 si 19); f) relatia dintre
dispozitiile constitutionale si tratatele internationale privitoare la drepturile omului
(art.20); g) accesul liber la justitie pentru apararea drepturilor si libertatilor.

23
Ioan Muraru, Simina Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, Editia VIII-a, revazuta si cmpletata,
Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pag.162.
PARTEA I
20
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Sub titulatura dispozitiilor comune sunt enuntate, deci, o serie de principii


cu caracter general, considerate indispensabile pentru întelegerea întregii
problematici a drepturilor, libertatilor si îndatoririlor. Astfel, este de retinut de la
început ideea universalitatii, în sensul ca toti cetatenii tarii beneficiaza de
drepturile si libertatile consacrate prin Constitutie si prin legi, asumându-si totodata
si obligatiile pe care acestea le prevad. Corelata acestui aspect se înfatiseaza ideea
accesului la justitie, specifica pentru statul de drept, care întregeste, în mod fericit
ideea de universalitate. Ideea de universalitate se coroboreaza si cu principiul
egalitatii în drepturi, care statorniceste egalitatea tuturor cetatenilor în fata legii,
fara privilegii si discriminari.
Reforma constitutionala din 2003 a adus precizarea importanta ca statul
român garanteaza egalitatea de sanse între femei si barbati pentru ocuparea unor
functii sau demnitati publice.
Este de remarcat si prevederea expresa cuprinsa în articolul 16 alineatul 2,
care dispune ca nimeni nu este mai presus de lege, întelegând prin aceasta sa puna
capat pentru totdeauna unor practici care au facut ca în trecut anumite persoane
ocupând functii importante în stat sa încalce în mod voit prevederile Constitutiei si
ale altor legi.
Constitutia diferentiaza regimul cetatenilor români de acela al cetatenilor
straini. Functiile si demnitatile publice, civile si militare, pot fi ocupate numai de
persoanele care au cetatenia româna si domiciliaza în tara. Apare, în felul acesta, o
deosebire între doua categorii de cetateni români: cetatenii români care au
domiciliul în tara, si cetatenii români care au domiciliul în strainatate. Cetatenii
români aflati în strainatate se bucura de protectia statului român, trebuind sa
îndeplineasca obligatiile ce le revin, cu exceptia acelora care nu sunt compatibile
cu absenta lor din tara. Astfel, de pilda, cetatenii români aflati în strainatate nu sunt
obligati sa efectueze serviciul militar. Este de remarcat ca actele normative aparute
dupa Revolutia din Decembrie 1989 au permis cetatenilor români care si-au pierdut
cetatenia din diferite motive, sa o redobândeasca, pastrându-si totodata cetatenia
straina pe care au dobândit-o între timp. Pe de alta parte, modificarile aduse Legii
cetateniei române, în forma sa republicata în anul 2000, permit cetatenilor români
sa beneficieze de o dubla cetatenie. Aceste prevederi normative întregesc cadrul
diviziunii pe care am enuntat-o, ceea ce face ca în momentul de fata sa avem
practic trei categorii de cetateni români: a) cetateni români care traiesc pe
teritoriul tarii; b) cetateni români aflati în strainatate cu domiciliul; si c) cetateni
români care beneficiaza si de cetatenia unui alt stat.
Drepturile si îndatoririle cetatenilor români sunt, evident, aceleasi, cu
mentiunea însa ca în ceea ce priveste cetatenii români aflati în strainatate, acestia
nu beneficiaza de anumite categorii de drepturi.
Cu referire la regimul strainilor si apatrizilor, Constitutia prevede ca acestora
li se poate acorda sau retrage dreptul de azil “în conditiile legii”, respectându-se
tratatele si conventiile internationale la care România este parte. Aceasta prevedere
este vadit insuficienta, deoarece dupa Revolutia din Decembrie 1989 s-a produs o
schimbare a opticii fata de continutul si natura dreptului de azil. În regimul trecut,
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
21
în fostele tari comuniste s-a acordat de multe ori azil politic unor persoane care
desfasurasera activitati teroriste sau care contribuisera la destabilizarea vietii
politice într-o serie de tari din Occident, participând la activitatea unor organizatii
clandestine, interzise, sprijinite din afara. Este cert ca noua orientare a politicii
românesti, de prietenie cu toate statele si de respectare a principiilor statului de
drept, nu mai face posibila în viitor acordarea de azil pentru asemenea motive.
În legatura cu regimul cetatenilor români, strainilor si al apatrizilor mai
trebuie precizat si faptul ca pâna la modificarea din 2003 a Constitutiei, cetateanul
român nu putea fi nici extradat si nici expulzat, în timp ce strainii si apatrizii
puteau fi extradati, în baza unei conventii internationale sau în conditii de
reciprocitate. Neexistând o mentiune expresa în Constitutie cu privire la expulzarea
strainilor, este clar ca aceasta poate fi efectuata în conditiile în care ei ar fi
indezirabili pe teritoriul statului român. Prin urmare, se contura o mare deosebire
de principiu între cetatenii români (de toate categoriile) si straini, primii neputând
fi nici extradati si nici expulzati, iar cei de al doilea fiind pasibili de ambele masuri.
Amintim ca expulzarea constituie o masura administrativa, luata de organele
Ministerului de Interne, masura ce se confirma de justitie, prin care un cetatean
strain este îndepartat de pe teritoriul României. Extradarea reprezinta remiterea
strainului catre o alta tara (tara sa de origine, statul împotriva caruia a comis o
infractiune sau statul pe teritoriul caruia a savârsit o fapta deosebit de grava) pentru
a executa o pedeapsa privativa de libertate. Mentionam ca întrucât România a
desfiintat pedeapsa cu moartea, un strain sau apartid nu poate fi extradat în
conditiile în care statul catre care ar urma sa fie extradat ar trebui sa-i aplice
pedeapsa cu moartea. Consideratii umanitare împiedica asemenea proceduri.
Prin faptul ca atât expulzarea cât si extradarea se hotarasc de justitie, sunt
eliminate masurile arbitrare sau discriminatorii, luate la nivelul unor autoritati
administrative, care ar putea viza un strain sau apartid. Justitia este cea care va
hotarî si în caz de extradare si în caz de expulzare, tinând seama de toate
elementele concrete si de argumentele care pledeaza în favoarea sau împotriva
aplicarii acestor masuri.
O prevedere deosebit de importanta se refera la tratatele internationale
privind drepturile omului. Sediul materiei se gaseste în articolul 20 din Constitutie,
care initial avea urmatorul cuprins:
(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor
vor fi interpretate si aplicate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor
Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Daca exista neconcordanta între pactele si tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte si legile interne, au
prioritate reglementarile internationale 24.

Din analiza acestui text rezulta ca el ridicau doua categorii de probleme: a)


problema interpretarii dispozitiilor constitutionale privind drepturile si libertatile

24
Reforma constitutionala din 2003 a adaugat la acest text sintagma „cu exceptia cazului în care Constitutia sau
legile interne contin dispozitii mai favorabile”.
PARTEA I
22
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

cetatenilor; si b) situatia unei eventuale neconcordante între pactele si tratatele


internationale referitoare la drepturile omului si dispozitiile legislative interne.
În ceea ce priveste prima dintre cele doua probleme, este de semnalat ca prin
articolul 20 din Constitutie se consacra în mod expres teza prioritatii dreptului
international fata de dreptul intern. Dispozitiile constitutionale urmeaza sa fie
interpretate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu
pactele si cu celelalte tratate la care România este parte. Desi textul este, fara
îndoiala, generos si da expresie principiilor noi care trebuie sa calauzeasca statul de
drept, referirea din text potrivit careia dispozitiile constitutionale vor fi interpretate
si aplicate suscita unele probleme. Daca este de înteles ca textele constitutionale
pot fi interpretate în spiritul documentelor internationale, este mai greu de vazut
cum vor fi aplicate în concordanta cu acestea.
În ceea ce priveste cea de a doua problema, solutia optima pare a fi o
Decizie a Curtii Constitutionale, ale carei atributiuni au fost considerabil extinse,
mai bine precizate în urma reformei constitutionale din 2003, prin care s-ar
constata incompatibilitatea sau neconcordanta, ceea ce ar face legea în cauza
inaplicabila. Ar fi, desigur, de imaginat si solutia adaptarii prealabile a legislatiei
interne, anterior aderarii sau ratificarii unui tratat international.
Mentionam ca asemenea modificari legislative s-au operat în momentul în
care România a devenit parte la Conventia internationala împotriva torturii si altor
pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptata la New York
la 10 decembrie 1984. Ratificând conventia în cauza, Parlamentul României a
adoptat si o lege prin care au fost aduse unele completari Codului penal,
introducându-se în legislatia penala, ca fapte sanctionate prin lege, situatiile la care
se referea conventia mentionat 25.
O ultima mentiune cu privire la dispozitiile comune ale Titlului II priveste
principiul neretroactivitatii legilor. Acest principiu a fost consacrat sub forma unei
reguli cu caracter general în articolul 15 alineatul 2. Trebuie amintit ca în cadrul
dezbaterilor Adunarii Constituante au fost ridicate obiectii în legatura cu
consacrarea principiului în cauza ca principiu constitutional. S-a aratat, de pilda, ca
acest principiu functioneaza numai în materie civila, articolul 1 din Codul civil
începând cu enuntul „Legea dispune numai pentru viitor. Ea nu are putere
retroactiva”. În materie penala s-a aplicat în toate cazurile si se aplica înca
principiul legii mai blânde (mitior lex). Cu alte cuvinte, în situatia în care o
persoana a comis o infractiune si, mai târziu, în timpul urmaririi sau judecarii, ar
apare o lege noua, care este mai favorabila infractorului, se va aplica aceasta lege.
Situatia este valabila si în cazul în care, dimpotriva, pentru o fapta care era initial
sanctionata cu o pedeapsa grava, apare o lege care prevede o pedeapsa mai usoara
sau chiar dezincrimineaza fapta respectiva. În toate aceste situatii, dreptul penal a
recunoscut ca infractorul trebuie sa beneficieze de legea cea mai blânda, în situatia
în care fapta sa este afectata de doua sau mai multe legi care reglementeaza

25
Legea nr.20 din 9 octombrie 1990 pentru modificarea si completarea unor dispozitii din Codul penal si
Codul de procedura penala (Monitorul Oficial al României nr.112 din 10 octombrie 1990).
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
23
succesiv materia în cauza. În cadrul dezbaterilor constitutionale s-a ridicat
problema daca consacrarea principiului neretroactivitatii legii, ca un principiu
general, nu ar vrea sa însemneze o abrogare a principiului mitior lex. Desi textul
nu face exceptii, este greu de imaginat ca el ar putea sa se refere si la faptele penale
unde exista reglementari statornice, aplicate de o îndelungata practica, în directia
recunoasterii principiului aplicarii legii mai blânde.
În legatura cu neretroactivitatea legilor se pune si problema legilor
exceptionale, care au fost edictate numai pentru anumite perioade speciale, sau
care se aplica pe un anumit termen. Asemenea legi consacrau, fireste, exceptii de la
principiul mitior lex. Uneori era încalcat însusi principiul neretroactivitatii, fiind
încriminate fapte savârsite cu multi ani în urma etc. Este evident ca aceasta
categorie de legi este afectata de principiile Constitutiei, ceea ce însemneaza ca nu
ar fi posibile legi cu caracter exceptional, care sa încrimineze fapte din domeniul
trecutului. În aceasta privinta prevederile Constitutiei sunt categorice si trebuie
interpretate ca atare.

Sectiunea 3
Clasificarea drepturilor si libertatilor fundamentale

3.1. În ceea ce priveste enumerarea, clasificarea si interpretarea


prevederilor legate de drepturile fundamentale, în literatura de specialitate au fost
emise puncte de vedere autorizate de catre specialistii români care au analizat
aceasta institutie. Pornind de la triada structurii române, de la faptul ca omul este o
fiinta bio-psiho-sociala, prof.Ion Deleanu clasifica drepturile si libertatile în: a)
drepturi si libertati care ocrotesc fiinta umana ca valoare în sine, ca entitate bio-
psihica si b) drepturi care proteguiesc fiinta umana ca persoana, ca relatie sociala
sau ca molecula sociala 26. În opinia profesorului Ioan Muraru, drepturile si
libertatile s-ar clasifica în: a) inviolabilitati, adica acele drepturi si libertati care,
prin continutul lor, asigura viata, posibilitatea de miscare libera, siguranta fizica si
psihica, precum si siguranta domiciliului persoanei fizice; b) drepturi si libertati
social-economice si culturale, adica acele drepturi si libertati care, prin continutul
lor, asigura conditiile sociale si materiale de viata, educatia si posibilitatea
protectiei; c) drepturi exclusiv politice care, prin continutul lor, pot fi exercitate de
cetateni numai pentru participarea la guvernare; d) drepturi si libertati social-
politice care, prin continutul lor, pot fi exercitate de cetateni la alegere, fie pentru
rezolvarea unor probleme sociale si spirituale, fie pentru participarea la guvernare;
si e) drepturi garantii, drepturi care, prin continutul lor, joaca în principal rolul de
garantii constitutionale 27.

26
Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice. Tratat, vol.II, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1996,
pag.131.
27
Ioan Muraru, Simina Tanasescu, op.cit., pag.181.
PARTEA I
24
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Capitolul 2 din Titlul II al Constitutiei se ocupa de enuntarea propriu zisa a


drepturilor si libertatilor fundamentale, pe parcursul a 28 de articole. Fiecare
dintre aceste articole, cu exceptia articolului 49, care se refera la posibilitatea
restrângerii exercitiului unor drepturi sau libertati, trateaza un drept distinct.
Încercând sa sistematizam multitudinea de drepturi si libertati pe care le
consacra Constitutia României, apreciem ca acestea ar putea fi subsumate celor
doua mari diviziuni ale drepturilor omului consacrate de altfel de cele doua pacte
adoptate de Organizatia Natiunilor Unite, în 1966, si anume: drepturile civile si
politice si drepturile economice si sociale.
a) În ce priveste drepturile civile si politice sunt enuntate: dreptul la viata si
la integritatea fizica si psihica (art. 22), libertatea individuala (art.23), dreptul la
aparare (art.24), libera circulatie (art.25), dreptul la viata intima, familiala si
privata (art.26), inviolabilitatea domiciliului (art.27), secretul corespondentei
(art.28), libertatea constiintei (art.29), libertatea de exprimare (art.30), dreptul la
informatie (art.31), dreptul la învatatura (art.32), accesul la cultura (art.33), dreptul
de vot (art.36), dreptul de a fi ales (art.37), libertatea întrunirilor (art.39), dreptul de
asociere (art.40), interzicerea muncii fortate (art.42), dreptul de petitionare (art.51),
dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica (art.52).
b) În categoria drepturilor economice si sociale pot fi încadrate dreptul
la munca si protectie sociala (art.41), dreptul la ocrotirea sanatatii (art.34), dreptul
la greva (art.43), protectia proprietatii private (art.44), dreptul la mostenire (art.46),
dreptul de protectie sociala (art.41), protectia copiilor si a tinerilor (art.49),
protectia persoanelor cu handicap (art.50), dreptul la mediul sanatos (art.35).

3.2. În ce priveste drepturile din prima categorie – drepturi civile si


politice – ele vizeaza, asa cum o arata însasi denumirea acestei categorii, doua mari
idei: drepturile legate organic de persoana omului (drepturile civile) si drepturile ce
vizeaza participarea sa la viata politica (drepturile politice).
În ce priveste drepturile civile propriu zise, acestea sunt: dreptul la viata si
integritatea fizica si psihica si libertatea individuala (art.22). O serie de drepturi
apar ca o consecinta fireasca a dreptului la viata si a libertatii persoanei ca, de
pilda, libera circulatie (art.25), inviolabilitatea domiciliului (art.27), secretul
corespondentei (art.28). Unele drepturi privesc protectia acestui drept pe plan
judiciar (cum este cazul dreptului la aparare – articolul 24: altele se refera la viata
particulara a persoanei - articolul 26; la raportarea libertatii individului fata de
mediul în care omul traieste prin recunoasterea dreptului de a cunoaste informatii
de interes public – articolul 31. Alte drepturi vizeaza împlinirea unor deziderate
firesti de autoperfectionare, cum este cazul dreptului la învatatura (art.32).
Drepturi politice propriu zise sunt dreptul de vot (art.36), dreptul de a fi ales
(art.37), libertatea întrunirilor (art.39), dreptul de asociere (art.40) etc.
În legatura cu drepturile din aceasta categorie dorim sa atragem atentia
numai asupra unor elemente de noutate pe care le ofera actuala Constitutie. Astfel,
în ceea ce priveste libertatea individuala remarcam prevederile deosebit de
importante ale articolului 23, care are urmatorul cuprins:
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
25
„(1) Libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile.
(2) Perchezitionarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile si cu procedurile prevazute de lege.
(3) Retinerea nu poate depasi 24 de ore.
(4) Arestarea preventiva se dispune de judecator si numai în cursul
procesului penal.
(5) În cursul urmaririi penale arestarea preventiva se poate dispune pentru
cel mult 30 de zile si se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fara ca durata
totala sa depaseasca un termen rezonabil, si nu mai mult de 180 de zile.
(6) În faza de judecata instanta este obligata, în conditiile legii, sa verifice
periodic, si nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea si temeinicia arestarii preventive
si sa dispuna, de îndata, punerea în libertate a inculpatului, daca temeiurile care au
determinat arestarea preventiva au încetat sau daca instanta constata ca nu exista
temeiuri noi care sa justifice mentinerea privarii de libertate.
(7) Încheierile instantei privind masura arestarii preventive sunt supuse
cailor de atac prevazute de lege.
(8) Celui retinut sau arestat i se aduce de îndata la cunostinta, în limba pe
care o întelege, motivele retinerii sau ale arestarii, iar învinuirea, în cel mai scurt
termen; învinuirea se aduce la cunostinta numai în prezenta unui avocat, ales sau
numit din oficiu.
(9) Punerea în libertate a celui retinut sau arestat este obligatorie, daca
motivele acestor masuri au disparut, precum si în alte situatii prevazute de lege.
(10) Persoana arestata preventiv are dreptul sa ceara punerea sa în libertate
provizorie sub control judiciar sau pe cautiune.
(11) Pâna la ramânerea definitiva a hotarârii judecatoresti de condamnare,
persoana este considerata nevinovata.
(12) Nici o pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decât în conditiile si
în temeiul legii.
(13) Sanctiunea privativa de libertate nu poate fi decât de natura penala”.
Textul prevede o serie de termeni si modalitati în care se pot aduce limitari
ale libertatii individuale. Sunt de retinut astfel prevederile care dispun ca arestarea
se poate face numai în temeiul unui mandat emis de judecator, pe o durata de cel
mult 30 de zile, împotriva caruia arestatul se poate plânge judecatorului.
Remarcam si prevederile potrivit carora celui retinut trebuie sa i se aduca de îndata
la cunostinta, în limba pe care o întelege, motivele retinerii sau arestarii, dreptul
persoanei arestate preventiv de a solicita punerea sa în libertate provizorie, sub
control judiciar sau pe cautiune. În sfârsit, remarcam valoarea prezumtiei de
nevinovatie, potrivit careia pâna la ramânerea definitiva a unei hotarâri
judecatoresti de condamnare, o persoana este considerata nevinovata. Aceste
masuri sunt de natura a garanta drepturile individuale ale cetatenilor împotriva
oricarui abuz sau arbitrar. Ele sunt de natura a conferi ideii statului de drept o
dimensiune cât se poate de reala si concreta, facând sa dispara definitiv arbitrarul si
abuzurile, frecvente în trecut, din partea unor autoritati chemate tocmai sa respecte
ordinea.
PARTEA I
26
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

În legatura cu drepturile civile remarcam valoarea prevederilor privind


libera circulatie în tara si strainatate – o noutate pentru sistemul nostru
constitutional. Aceasta masura reprezinta si ea o cucerire a Revolutiei din
Decembrie 1989, stiut fiind ca în trecut dreptul de circulatie peste hotare fusese
supus unor numeroase restrictii. Elemente noi aduce si articolul 26, referitor la
viata intima, familiala si privata. Se înfaptuieste astfel un deziderat al constitutiilor
moderne actuale, care fac din protectia vietii intime un element esential decurgând
din respectul personalitatii. Situatiile în care se poate deroga de la inviolabilitatea
domiciliului sunt precis enumerate în articolul 27 alineatul 2, nefiind posibile
patrunderea sau ramânerea în domiciliul unei persoane în alte situatii decât cele
prevazute de lege (executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarâri
judecatoresti, înlaturarea unei primejdii, apararea sigurantei nationale, prevenirea
raspândirii unei epidemii).
Elemente demne de analiza sunt aduse de articolul 31, care se refera la
dreptul la informatie, exprimat în primul rând în dreptul unei persoane de a avea
acces la orice informatie de interes public. Pe de alta parte, autoritatile sunt
obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice si
asupra problemelor de interes personal, ceea ce constituie o importanta inovatie a
legii.
În legatura cu dreptul la învatatura subliniem valoarea prevederilor de la
articolul 32 alineatul 5, unde se statueaza ca Institutiile de învatamânt, inclusiv cele
particulare, se înfiinteaza si îsi desfasoara activitatea în conditiile legii, ca si a
prevederii de la punctul 6 al aceluiasi articol, prin care se garanteaza autonomia
universitara.
Învatamântul de stat este gratuit potrivit legii. Reforma constitutionala din
2003 a adus o completare, în sensul ca „statul acorda burse sociale, de studii,
copiilor si tinerilor proveniti din familii defavorizate si celor institutionalizati, în
conditiile legii”.
Cât priveste dreptul de petitionare, sunt relevante posibilitatile inedite pe
care le ofera textul constitutional al articolului 51. În conditiile acestuia, persoanele
vatamate într-un drept al lor de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau
prin nesolutionarea în termen legal a unei cereri, au dreptul sa se adreseze
instantelor judecatoresti pentru a obtine recunoasterea dreptului pretins, anularea
actului si repararea pagubei. Desi o asemenea prerogativa a existat, într-o anumita
forma, în Constitutia din 1965, fiind legiferata prin Legea nr.1/1967, ea nu si-a
gasit o aplicatie practica în conditiile regimului de dictatura, care prefera sa
îndrume cetatenii sa ia calea sesizarilor catre organele de stat, care aveau nevoie de
un numar cât mai mare de solicitari, spre a-si manifesta democratismul. În
conditiile vechiului regim, prevederile Legii nr.1/1967, care dadeau posibilitatea
cetatenilor sa atace în justitie actele administrative ilegale, nu au fost aplicabile.
Conditiile si limitele exercitarii dreptului persoanei vatamate de a se adresa justitiei
sunt stabilite, în prezent, prin Legea contenciosului administrativ.
În legatura cu aspectele politice ale exercitarii drepturilor cetatenesti
subliniem importanta prevederilor legate de libertatea întrunirilor si dreptul de
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
27
asociere. Cu privire la dreptul de asociere trebuie observat ca, potrivit Constitutiei,
„Partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaza
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a
integritatii sau a independentei României sunt neconstitutionale”.
O asemenea prevedere se coreleaza cu dispozitiile legii sigurantei nationale,
care interzic activitatile de natura a pune în pericol cuceririle statului de drept,
principiile pluralismului politic, precum si orice actiuni de sorginte totalitarista,
fascista sau comunista. Cu privire la partidele politice, este de observat ca nu pot
face parte din partidele politice judecatorii Curtii Constitutionale, avocatii
poporului, magistratii, membrii activi ai armatei, politistii si alte categorii de
functionari publici, stabilite prin lege organica.
În categoria persoanelor care nu pot face parte din partidele politice se afla si
Presedintele României care, odata ales, trebuie sa pastreze o atitudine de
echidistanta fata de toate fortele politice, devenind garantul independentei
nationale, al unitatii si integritatii teritoriale a tarii. Restrângerea dreptului de a face
parte din partidele politice – mai exact interdictia pentru unele persoane de a fi
membri ai unor partide sau altora – nu reprezinta o masura de natura a aduce
restrictii dreptului de asociere. Ea este determinata de ratiuni bine justificate. Este
lesne de înteles ca judecatorii Curtii Constitutionale, magistratii, politistii etc., prin
functiile pe care le îndeplinesc si pe care ei le exercita în interesul întregii
populatii, al tuturor categoriilor sociale, nu pot sa adopte o atitudine partizana, ci
numai o atitudine de deplina obiectivitate, aceasta fiind o conditie a exercitiului
functiei lor.
3.3. Cu referire la drepturile economice si sociale trebuie amintit ca în
noile conditii social-economice rolul statului în economie s-a restrâns si se va
restrânge în continuare, ca urmare a diversificarii agentilor economici si a trecerii
la masurile de privatizare. În aceste conditii si rolul statului trebuie regândit, în
concordanta cu noile realitati. Statul român nu mai poate sa garanteze dreptul la
munca în conditiile desprinderii de regimul centralizat. În schimb, el va trebui sa ia
masuri de protectie, sa instituie un salariu minim în economie, sa vegheze la
respectarea stricta a legilor de catre toti factorii economici.
O importanta prevedere o constituie recunoasterea dreptului la greva.
Articolul 43, care constituie sediul acestei materii, dispune în primul sau alineat ca
„Salariatii au dreptul la greva pentru apararea intereselor profesionale, economice
si sociale”. O asemenea prevedere exclude greva cu caracter politic, care nu se
încadreaza în textul constitutional. Este de mentionat ca legea conflictelor colective
de munca detaliaza situatiile în care dreptul la greva poate fi exercitat, stabilind o
procedura prealabila declansarii grevei, care trebuie respectata de partile în
conflict. Este reafirmat principiul ca dreptul la greva nu poate fi exercitat pentru
motive politice si nici în sprijinul unor cazuri individuale, cum ar fi, de pilda,
desfacerea contractului de munca al unui anumit salariat.
Importante prevederi sunt legate de protectia proprietatii private, care este
ocrotita de lege si nu poate fi supusa exproprierii decât în cazuri de utilitate
publica, pe baza unei drepte si prealabile despagubiri.
PARTEA I
28
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Este de remarcat, ca o prevedere comuna tuturor categoriilor de drepturi la


care ne-am referit, dispozitia din articolul 53 al Constitutiei, referitoare la
restrângerea exercitiului unor drepturi sau libertati. Aceasta nu poate fi efectuata
decât prin lege, în situatii deosebite, cum ar fi apararea sigurantei nationale, a
ordinii, prevenirea unei calamitati, a unui sinistru etc. Trebuie semnalata si
dispozitia potrivit careia restrângerea trebuie sa fie proportionala cu situatia care a
determinat-o, neputându-se aduce atingere existentei însasi a dreptului sau a
libertatii în cauza.
O privire de ansamblu asupra modului în care sunt reglementate drepturile si
libertatile în noua Constitutie a României atesta preocuparea de a se da acestora un
continut real si concret. Sistemul drepturilor si libertatilor cetatenesti se înfatiseaza,
prin urmare, ca un tot armonios, unitar, în care, pornindu-se de la declaratii de
drepturi, de la tratate internationale, statul român a configurat un adevarat catalog
corespunzator de drepturi si libertati asigurând totodata posibilitatile juridice ale
garantarii acestora, precum si mijloacele ce pot fi utilizate pentru restabilirea
situatiilor încalcate si repararea prejudiciilor.

Sectiunea 4
Îndatoririle fundamentale ale cetatenilor

În capitolul 3 din Titlul II al Constitutiei României sunt înscrise îndatoririle


fundamentale (art.54-57).
Îndatoririle fundamentale constau în fidelitatea fata de tara respectarea
Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor, dreptul si obligatia de a apara tara,
contributia prin impozite si taxe la cheltuielile publice.
În ce priveste îndatoririle fundamentale, acestea constituie, evident un
corolar al drepturilor, în rândul lor fiind înscrise prevederi normale, firesti în orice
stat democratic.
În legatura cu îndatoririle fundamentale trebuie observat ca unele dintre
acestea privesc exclusiv pe cetatenii români, ca de pilda fidelitatea fata de tara,
apararea tarii ori prestarea unor contributii financiare. Respectarea legilor este însa
obligatorie atât pentru cetatenii români, cât si pentru straini si apatrizi, care trebuie,
în conformitate cu prevederile articolului 57 din Constitutie, sa-si exercite
drepturile si libertatile constitutionale cu buna credinta, fara a aduce atingere
drepturilor si libertatilor celorlalti.
Capitolul despre îndatoririle fundamentale întregeste prevederile legate de
drepturi si libertati, deoarece într-un stat de drept, într-o societate democratica, este
firesc ca sa fie recunoscute, în primul rând, drepturile si libertatile omului,
enuntându-se însa, totodata, si un anumit sistem de îndatoriri. Întrucât în conditiile
moderne cetateanul nu mai poate fi abordat în mod izolat, desprins de societate, ci
devine el însusi o componenta a marelui mecanism al societatii, aceasta este
datoare sa-i asigure un numar de drepturi si libertati, de care sa se bucure, fara nici
un fel de discriminari sau oprelisti, având, în schimb, si el o serie de îndatoriri fata
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
29
de societate, îndatoriri care reprezinta, într-un fel, o alta fateta, un alt aspect al
drepturilor si libertatilor cetatenesti.
Este de mentionat ca în legatura cu îndatorirea cetatenilor români de a
efectua serviciul militar exista si posibilitatea efectuarii unor servicii alternative
pentru persoanele care nu presteaza serviciul militar obligatoriu din motive
religioase sau de constiinta.

Sectiunea 5-a.
Noi dimensiuni ale drepturilor cetatenesti ca urmare a reformei constitutionale.

Reforma constitutionala din anul 2003 a avut în vedere o actiune de


precizare si de concretizare a unora dintre drepturile si libertatile fundamentale pe
care le-am precizat în cuprinsul prezentului capitol. Astfel, ca urmare a pregatirii
conditiilor necesare aderarii României la Uniunea Europeana au fost efectuate mai
multe modificari ce vizeaza conceptia privind sistemul electoral, extradarea
nationalilor si dobândirea de catre cetatenii Uniunii Europene a dreptului de
proprietate asupra terenurilor.
În ceea ce priveste posibilitatea unor cetateni ai Uniunii Europene de a alege
si de a fi alesi pentru constituirea autoritatilor administratiei publice locale, a fost
introdus un text special la art.16, care are urmatorul continut:
"În conditiile aderarii României la Uniunea Europeana, cetatenii
Uniunii care îndeplinesc cerintele legii organice au dreptul de a alege si de a fi
alesi în autoritatile administratiei publice locale".
Cu privire la extradare s-a specificat într-un nou aliniat al art.19, ca printr-o
derogare de la cunoscutele prevederi ale art.19 alin.1, în concordanta cu care
cetateanul român nu poate fi extradat sau expulzat din România, "cetatenii români
pot fi extradati în baza conventiilor internationale la care România este parte, în
conditiile legii si pe baza de reciprocitate”.
Cu privire la proprietatea cetatenilor straini au fost intoduse modificari
corespunzatoare în art.44 din Constitutie, a carui formulare a devenit urmatoarea:
"(2) Proprietatea privata este garantata si ocrotita în mod egal de lege,
indiferent de titular. Cetatenii straini si apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate
privata asupra terenurilor numai în conditiile rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeana si din alte tratate internationale la care România este parte, pe
baza de reciprocitate, în conditiile prevazute prin lege organica, precum si prin
mostenire legala."
Reforma constitutionala a avut în vedere, totodata, si alte aspecte ce vizeaza
întarirea drepturilor si libertatilor cetatenesti în concordanta cu prevederile
internationale.
Textul art.20, care a fost considerat de unii comentatori ca nesuficient de
clar, a fost modificat, alin.2 al art.20 având astfel urmatorul cuprins:
"Daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile
PARTEA I
30
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care


Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile".
În felul acesta se stabileste în mod clar ca exista o superioritate a
reglementarilor internationale, dar în situatiile în care Constitutia si legile
României contin dispozitii mai favorabile, acestea vor fi aplicate .
Importante prevederi au fost introduse pentru a da o garantie mai buna respectarii
standardelor europene în materie procesuala. La art.21 din Constitutie, care se
refera la accesul liber la justitie, au fost introduse doua alineate noi, respectiv alin.3
si 4, care dispun ca:
"(3) Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor
într-un termen rezonabil.
"(4) Jurisdictiile speciale administrative sunt facultative si gratuite".
O importanta prevedere, în concordanta cu standardele europene este si
aceea prin care art.23 pct.4 a fost modificat, specificându-se ca "arestarea
preventiva se dispune numai de judecator si numai în cursul procesului
penal". Vechiul text facea numai precizarea ca arestarea se face "în temeiul unui
mandat emis de magistrat", ceea ce a suscitat controverse, daca acest drept apartine
numai judecatorilor sau si procurorilor.
Sunt de retinut si o serie de alte prevederi legate de arestarea sau lipsirea de
libertate a unei persoane.
O serie de texte noi introduse la art.23 aduc precizari importante. Astfel, în
cursul urmaririi penale, arestarea preventiva se poate dispune pentru cel mult 30 de
zile si se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fara ca durata ei totala sa
depaseasca un termen rezonabil si nu mai mult de 180 de zile. Pe de alta paarte,
este de remarcat ca activitatea de cercetare a politiei judiciare trece sub conducerea
si supravegherea parchetelor de pe lânga instantele de judecata.
În faza de judecata, instanta este obligata, în conditiile legii, sa verifice
periodic, si nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea si temeinicia arestarii
preventive. Ea va dispune, de îndata, punerea în libertate a inculpatului, daca
temeiurile care au determinat arestarea preventiva au încetat sau daca instanta
constata ca exista temeiuri noi care sa justifice mentinerea privarii de libertate.
Încheierile instantei privind masura arestarii preventive sunt supuse cailor de
atac prevazute de lege.
O prevedere extrem de importanta este si aceea care dispune ca sanctiunea
privativa de libertate nu poate fi decât de natura penala (art.23 alin.13).
În legatura cu inviolabilitatea domiciliului se aduce precizarea ca de la
principiul inviolabilitatii domiciliului nu se pot admite exceptii decât în baza unui
mandat de arestare si a unei hotarâri judecatoresti, pentru înlaturarea unei primejdii
privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane, pentru apararea
securitatii nationale sau ordinii publice, sau pentru prevenirea raspândirii unor
epidemii. Si aci întâlnim o importanta precizare, în sensul ca perchezitia se dispune
numai de judecator, în formele prevazute de lege.
Sunt demne de relevat si alte prevederi, cum ar fi introducerea unui text
aparte cu privire la libertatea economica (art.45), înscrierea unui articol nou
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
31
(art.35 alin.1) privind "dreptul la un mediu de viata sanatos", introducerea - de
asemenea - a unui alt text nou, potrivit caruia în conditiile aderarii României la
Uniunea Europeana, cetatenii români au dreptul de a alege si de a fi alesi în
Parlamentul European.
Importante prevederi vizeaza accesul la cultura (art.33). Constitutia
garanteaza accesul la cultura si libertatea persoanei , dreptul persoanei de a-si
dezvolta spiritualitatea si de a accede la valorile culturii nationale si universale. Se
prevede, în mod expres, ca statul trebuie sa asigure pastrarea identitatii spirituale,
sprijinirea culturii nationale, stimularea artelor, protejarea si conservarea mostenirii
culturale, dezvoltarea creativitatii contemporane, promovarea valorilor culturale si
artistice ale României în lume.
Dintre celelalte modificari mai semnalam anumite precizari legate de
protectia speciala a persoanelor cu handicap, în legatura cu care statul asigura o
politica de egalitate a sanselor, precizarea ca raspunderea statului pentru
prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu înlatura, în conditiile legii, raspunderea
magistratilor care si-au exercitat functia cu rea credinta (art.52 alin.3), înserarea
unei prevederi de principiu în art.53, care se ocupa de restrângerea exercitiului
unor drepturi sau libertati, în sensul ca restrângerea poate fi dispusa numai daca
este necesara într-o societate democratica, mentinându-se în continuare prevederile
ca masura trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o, sa fie aplicata
în mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere existentei dreptului sau libertatii.

Sectiunea 6-a
Avocatul Poporului

Institutia Avocatul Poporului a fost introdusa în Constitutia României dupa


modelul tarilor scandinave si al altor state în care exista un organ independent,
având prerogativa sa exercite un control asupra actelor de guvernamânt. Asa, de
pilda, în Danemarca, Ombudsman-ul este ales de Folketing pentru a controla
administratia civila, militara si municipala, având dreptul sa procedeze la anumite
anchete, ce pot avea loc ca urmare a initiativei serviciilor sale sau a unei plângeri
individuale. În Finlanda, Ombudsman-ul este numit de Eduskunta, are atributii
asemanatoare cu cel danez, având în plus dreptul de a controla respectul legalitatii
de catre tribunale. În Suedia, Ombudsman-ul, care este ales de Rikstag, asigura
supravegherea tuturor functionarilor publici si a magistratilor, pentru a se asigura
ca ei respecta legile si se achita de functiile lor. În Germania exista un comisar
parlamentar pentru fortele armate, ales de Bundestag, în competenta caruia revine
apararea drepturilor membrilor fortelor armate, având si dreptul de a asista
Bundestag-ul în controlul fortelor armate. Comisarul parlamentar poate efectua
anchete la sesizarea comisiei pentru aparare a Bundestag-ului, a membrilor fortelor
armate, dar si din proprie initiativa. În Franta, un mediator numit de Consiliul de
Ministri are dreptul de a face anchete în legatura cu plângerile ce privesc
functionarea administratiei si relatiile acesteia cu particularii, dar el nu poate fi
sesizat de catre parlamentari. În Marea Britanie exista un comisar parlamentar
PARTEA I
32
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

pentru administratie, numit de regina la propunerea primului ministru, care


examineaza plângerile cu care este sesizat de catre Camera Comunelor, actionând
pentru interesele particularilor. În Zambia exista o comisie de investigatii, iar în
Israel un controlor de stat etc.
În tara noastra, introducerea institutiei Avocatul Poporului a suscitat vii
discutii în rândul specialistilor, care au ridicat problema oportunitatii înscrierii în
Constitutie a unei asemenea institutii, ce nu avea precedent în traditia
constitutionala româna, unde prevederile legale cu privire la contenciosul
administrativ fusesera considerate suficiente pentru a permite cetatenilor sa
declanseze o procedura având ca scop anularea actelor administrative ilegale.
În final, institutia Avocatul Poporului - care avea sa-si demonstreze din plin
utilitatea - si-a gasit consacrarea în doua texte constitutionale si ulterior în Legea
nr.37/1997, care cuprinde reglementarile de baza ce privesc activitatea ei.
Art.58 al Constitutiei, modificat ca urmare a reformei constitutionale din
2003, prevede ca Avocatul Poporului este numit pe o durata de cinci ani pentru
apararea drepturilor si libertatilor persoanelor fizice. Adjunctii Avocatului
Poporului sunt specializati pe domenii de activitate. Avocatul Poporului si
adjunctii sai nu pot îndeplini nici o alta functie publica sau privata, cu exceptia
functiilor didactice din învatamântul superior.
Exercitarea atributiilor Avocatului Poporului este reglementata de art.59 din
Constitutie. Textul acestui articol prevede ca Avocatul Poporului îsi va exercita
atributiile atât din oficiu, cât si la cererea persoanelor lezate.
Cel de al doilea alineat al art.59 înscrie obligatia generala a autoritatilor
publice sa asigure Avocatului Poporului tot sprijinul necesar în exercitarea
atributiilor sale. Dispozitia nu poate fi însa considerata cu totul satisfacatoare,
deoarece nu sunt prevazute sanctiuni pentru refuzul de a se acorda sprijinul
solicitat de Avocatul Poporului.
Raporturile dintre Avocatul Poporului si Parlament sunt definite de art.60
din Constitutia României. Textul articolului respectiv prevede obligatia prezentarii
de catre Avocatul Poporului a unor rapoarte catre Parlament, anual sau la cererea
acestuia. Rapoartele pot cuprinde recomandari privind legislatia sau masuri de alta
natura, pentru ocrotirea drepturilor si libertatilor cetatenilor, ceea ce ridica valoarea
constatarilor Avocatului Poporului la un nivel mai general. Este de remarcat, însa,
ca Avocatul Poporului nu dispune de initiativa legislativa, potrivit art.74 din
Constitutie. În ipoteza în care el ar estima necesar fie sa se modifice o lege
existenta, fie sa se initieze un proiect de lege, va trebui sa recurga în toate cazurile
la factorii îndrituiti, potrivit Constitutiei, sa declanseze procedura legislativa. În
schimb, potrivit modificarii constitutionale din 2003 Avocatul Poporului a capatat
dreptul de a adresa sesizari de neconstitutionalitate Curtii Constitutionale în
legatura cu legile, înainte de promulgarea acestora, precum si de a ridica în mod
direct exceptii de neconstitutionalitate.
O reforma partiala fusese efectuata prin Legea nr.181/2002 care prevazuse
posibilitatea consultarii Avocatului Poporului de catre initiatorii unor proiecte de
legi sau ordonante care s-ar fi referit la drepturile cetatenilor si obligatia Curtii
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
33
Constitutionale de a solicita un punct de vedere al Avocatului Poporului în cazul
unor exceptii de neconstitutionalitate pe probleme de profilul sau.
Detaliind prevederile constitutionale, Legea nr.37/1997 prevede ca institutia
Avocatul Poporului are drept scop apararea drepturilor si libertatilor
cetatenilor în raporturile acestora cu autoritatile publice, în activitatea sa
Avocatul Poporului fiind independent fata de orice autoritate publica.
Legea mai precizeaza ca în exercitarea atributiilor sale Avocatul Poporului
nu se substituie autoritatilor publice. El nu poate fi supus nici unui mandat
imperativ sau reprezentativ, nimeni neputând obliga Avocatul Poporului sa se
supuna instructiunilor sau dispozitiilor sale.
În continuare, Legea nr.37/1997 precizeaza ca poate fi numit Avocat al
Poporului orice cetatean român care îndeplineste conditiile de numire prevazute
pentru functia de judecator la Curtea Constitutionala.
În ceea ce priveste incompatibilitatile, legea prevede ca Avocatul Poporului
si adjunctii acestuia nu pot fi membri ai unui partid politic si nici nu pot îndeplini o
functie publica sau privata. Incompatibilitatile prevazute sunt în egala masura
aplicabile personalului care îndeplineste functii de executie de specialitate, fiind
exceptate numai functiile didactice din învatamântul superior.
Legea mai prevede - dezvoltând dispozitiile constitutionale - posibilitatea
revocarii din functie a Avocatului Poporului. Alte situatii în care mandatul sau
înceteaza înainte de termen pot fi demisia, decesul, incompatibilitatea cu alte
functii publice sau private, precum si imposibilitatea de a-si îndeplini atributiile
mai mult de 90 de zile, constatata prin examen medical de specialitate.
Avocatul Poporului si adjunctii sai nu raspund juridic pentru opiniile
exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atributiilor
prevazute de lege.
Potrivit prevederilor legale, Avocatul Poporului primeste si repartizeaza
cereri privind încalcarea drepturilor si libertatilor cetatenesti de catre autoritatile
administratiei publice, urmareste rezolvarea lor, solicitând autoritatilor sau
functionarilor administratiei publice în cauza încetarea încalcarii drepturilor si
libertatilor, repunerea în drepturi a petitionarilor si repararea pagubelor.
Nu fac obiectul activitatii Avocatului Poporului cererile care se refera la acte
emise de Camera Deputatilor, de Senat sau de Parlament, actele si faptele
deputatilor si senatorilor, ale Presedintelui României si Guvernului, precum si ale
Curtii Constitutionale, ale Presedintelui Consiliului Legislativ si ale autoritatii
judecatoresti.
În exercitarea atributiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandari, care
nu pot fi supuse controlului parlamentar si nici controlului judecatoresc. Prin
recomandarile emise, el sesizeaza autoritatile administratiei publice asupra unor
ilegalitati, ale unor acte sau fapte administrative, totodata fiind semnalate acestora
refuzul organelor administrative de a rezolva anumite situatii ori emiterea tardiva a
actelor.
Avocatul Poporului are si dreptul de a face anchete proprii, solicitând
informatii si documente. Daca constata ca plângerea persoanei lezate este
întemeiata, el va cere revocarea actului ilegal si repararea pagubelor. Autoritatile în
PARTEA I
34
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

cauza vor lua de îndata masurile necesare pentru înlaturarea ilegalitatilor


constatate.
În conformitate cu prevederile legii, persoanei care a adresat cererea îi
vor fi comunicate rezultatele, care vor putea fi facute publice prin mijloacele de
informare în masa. Daca Avocatul Poporului constata, cu prilejul cercetarilor
întreprinse, lacune în legislatie si cazuri grave de coruptie, ori de nerespectare a
legilor tarii, va prezenta un raport cuprinzând cele constatate, presedintilor celor
doua Camere ale Parlamentului sau, dupa caz, primului-ministru.
Legea mai precizeaza ca rapoartele întocmite de Avocatul Poporului sunt
prezentate în sedinta comuna a celor doua Camere ale Parlamentului, anual sau la
cererea acestora. Ele pot contine informatii, dar si recomandari privind
modificarea legislatiei sau alte masuri de natura sa asigure ocrotirea drepturilor si
libertatilor cetatenilor.

CAPITOLUL IV
PARLAMENTUL

Sectiunea 1
Rolul Parlamentului în sistemul politic
si cel institutional al puterii de stat

Institutia Parlamentului are origini îndepartate. Islanda înainte de anul 1000,


Sicilia în 1130 si Anglia în jurul anului 1300, cunosteau existenta unor adunari
care aveau sa constituie, în secolul urmator, modelul unor Adunari deliberative. În
secolul al XVIII-lea, Parlamentul britanic – profitând de slabiciunea unor monarhi
– a impus ca model de guvernare regimul parlamentar, care introducea pentru
prima data responsabilitatea Guvernului fata de Adunarea deliberativa. Acest
model a fost adoptat ulterior în Franta si Belgia. Constitutia S.U.A. a creat un
Parlament bicameral (Congresul), care echilibreaza si astazi puterea prezidentiala.
Create la origine cu misiunea unica de a consimti asupra stabilirii unor
impozite, parlamentele au ajuns – cu timpul - nu numai sa controleze modul în care
erau utilizate fondurile statului, dar si întreaga activitate guvernamentala. În
anumite situatii, parlamentele au ajuns chiar sa dispuna de întreaga politica a tarii,
asa cum a facut, de pilda, Conventia revolutionara franceza prin comitetele sale
(Le Régime des Assemblées).
Pe masura însa ce principiul separatiei puterilor s-a afirmat ca o creatie a
gândirii liberale, parlamentele au început sa-si asume atributii tot mai importante
legate de alegerea unor demnitari, a judecatorilor, iar în unele tari chiar a sefului
statului. Regimurile parlamentare sunt cele care astazi controleaza cel mai eficient
activitatea guvernelor, îsi permite sa le înlocuiasca atunci când comit greseli si
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
35
chiar sa traga la raspundere pe seful statului, în cadrul unei procedurii care,
evident, comporta o serie de trepte si garantii.
Forta sistemului parlamentar consta însa în principiul suveranitatii
nationale, în ideea ca Parlamentul reprezinta poporul însusi, iar parlamentarii sunt
delegatii sai, care nu pot delega, în nici un caz, prerogativele lor unor functionari ai
statului. Cunoscutul principiu din drept roman delegata potestas non delegatur se
opune transmiterii oricaror prerogative parlamentare catre alte institutii alese sau
numite. Principiul autonomiei parlamentului garanteaza forumului legislativ
plenitudinea de actiune si decizie în orice domeniu, Parlamentul fiind, totodata, în
unele state, singurul organism în masura sa traga la raspundere pe membrii sai.
Puterea exceptionala ce revine parlamentelor si calitatea cu totul aparte a celor care
le alcatuiesc au determinat elaborarea unor statute, a unui regim de imunitati si
inviolabilitati, chemate tocmai sa garanteze exercitarea mandatului parlamentar.
Acesta a devenit tot mai mult un mandat reprezentativ, parlamentul reprezentând
nu o particica din suveranitatea natiunii, ci însasi aceasta suveranitate, de unde
fundamentul drepturilor si prerogativelor parlamentarilor, independenta de care ei
se bucura pentru a-si putea înfaptui mandatul în conditii optime.
Asa cum sublinia la timpul sau, în mod inspirat, filosoful si omul politic
irlandez Edmund Burke (1729-1797): „Parlamentul nu este un congres de
ambasadori care exprima interese diferite si ostile, pe care fiecare urmareste sa le
pastreze…Parlamentul este adunarea deliberativa a unei singure natiuni, având un
singur interes, ca un întreg….”28.
Conditiile istorice au facut ca în anumite state configuratia parlamentelor sa
fie înca de la început bicamerala. Lucrul acesta s-a petrecut în special în statele
federale si în numeroase tari din America Latina. În alte state, bicameralismul are o
ratiune istorica (Franta, Anglia). Drepturile si relatiile reciproce între cele doua
Camere, acolo unde exista un sistem bicameral, nu au fost si nici nu sunt
pretutindeni aceleasi. În unele state s-a acceptat ideea egalitatii Camerelor, cu
unele nuante – desigur –, în timp ce în altele, cea de a doua Camera înclina sa
devina tot mai mult o Camera consultativa, având un rol ponderator.
Împotriva parlamentarismului au fost formulate fel si fel de critici.
Exacerbarea dezbaterilor, confruntarea de idei, uneori imposibilitatea gasirii unor
solutii, au fost invocate ca argumente de catre adeptii regimurilor antiparlamentare
de toate nuantele, care au teoretizat suprematia executivului si au redus pâna la
anihilare rolul factorului reprezentativ.
Revigorarea ideii democratice si esecul tuturor formelor de guvernare
totalitara au demonstrat însa, fara putinta de tagada, forta si viabilitatea institutiei
Parlamentului ca exponent al suveranitatii nationale. A devenit general recunoscuta
ideea ca parlamentele nu reprezinta astazi în lume numai cele mai largi forumuri
democratice nationale, dar si laboratoare eficiente de elaborare a legilor, factori de
raspundere ai vietii publice, elemente de contrapondere fata de orice tentative de a
diminua drepturile democratice si valoarea institutiilor statului de drept.

28
Robert Andrews, The Concise Columbia Dictionary of quotations, Columbia University Press, New York, 1989,
pag.189.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 36
SI INSTITUTII POLITICE

În literatura de specialitate a fost subliniat faptul ca desi Parlamentul a fost


desemnat, în mod traditional, prin expresia de putere legiuitoare, în fond,
atributiile si competentele sale sunt mult mai largi, propunându-se – pentru
definirea mai corecta si mai exacta a rolului si functiei Parlamentului în stat –
termenul de putere deliberativa. “Aceasta denumire exprima clar importanta
competentei parlamentului de a decide în toate problemele fundamentale ale
statului, dar si realitatea ca parlamentul are si alte functii decât cea legislativa, cum
ar fi, de exemplu, functia de control. Ca atare, “puterea” legislativa este doar o
componenta a competentei parlamentului” 29.
Ca putere deliberativa, parlamentul are mai multe functii, a caror enumerare
implica o ordine fireasca si anume: a) functia legislativa (legiferarea); b) functia
de stabilire a directiilor principale ale activitatii social-economice, culturale,
statale si juridice; c) functia de alegere, formare, avizarea formarii, numirea sau
revocarea unor autoritati statale; d) functia de control; e) functia de conducere
în politica externa; f) functia de organizare interna a sa.30

Reforma constitutionala din 2003 si precizarea unor atributii vizând


competentele celor doua Camere si desfasurarea procesului legislativ.
Cu prilejul dezbaterilor ce au privit revizuirea Constitutiei României au fost
avansate numeroase propuneri de catre partidele politice, de catre reprezentanti ai
societatii civile, privind îmbunatatirea activitatii Parlamentului si o mai buna
precizare a pozitiei acestuia în sistemul organelor statului.
O idee esentiala la care ne-am mai referit, a reformei constitutionale din
2003, a constituit-o stabilirea expresa a principiului separatiei si echilibrului
puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - în cadrul democratiei
constitutionale.
Totodata, au fost operate o serie de modificari privind departajarea
atributiilor celor doua Camere si perfectionarea procesului legislativ.
Propunerea legislativa de revizuire a Constitutiei a avut în vedere
introducerea unui nou articol (75), potrivit caruia se supun spre dezbatere si
adoptare Camerei Deputatilor, în prima lectura, proiectele de legi si propunerile
legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internationale si a
masurilor legislative ce rezulta din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum si
proiectele legilor organice ce privesc serviciul de radio si televiziune, persoanele
care nu pot face parte din partidele politice, exceptarea de la serviciul militar a
cetatenilor români, legile organice ce privesc regimul starii de asediu si a celei de
urgenta, statutul functionarilor publici, regimul juridic al proprietatii si mostenirii,
raporturile de munca, sindicatele, înfiintarea si organizarea Consiliului Legislativ,
organizarea Guvernului, incompatibilitatile cu functia de membru al Guvernului,
înfiintarea autoritatilor administrative autonome, structura sistemului national de
aparare, a serviciilor de informatii si celorlalte componente ale fortelor armate,

29
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept Parlamentar românesc, Editura ACTAMI, Bucuresti, 1999, pag.119.
30
Idem, pag.120.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
37
competenta instantelor judecatoresti, conditiile în care se efectueaza reînnoirea
periodica a membrilor Curtii Constitutionale.
Propunerea legislativa prezentata Camerei Deputatilor nu a retinut alte
elemente de diferentiere între cele doua Camere, cu exceptia obligatiei sesizarii
primei Camere cu anumite proiecte de lege sau propuneri legislative ce privesc
domenii specifice. Mentionam ca, cu prilejul dezbaterilor care s-au purtat în ultimii
ani cu privire la revizuirea Constitutiei României, au existat si alte variante ce
aveau în vedere stabilirea unor competente specifice si pentru Senat, spre a-l
diferentia mai mult sub aspectul competentei de Camera Deputatilor.
Reformele constitutionale au avut în vedere suprimarea institutiei medierii si
a concilierii dintre cele doua Camere în cazul în care procedura de mediere nu ar fi
putut duce la un rezultat. Asa cum s-a aratat mai sus, în anumite domenii pe care
le-am mentionat, proiectele de legi si propunerile legislative se supun spre
dezbatere si adoptare Camerei Deputatilor în prima lectura. Celelalte proiecte de
legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii si adoptarii Senatului în prima
lectura. Camera sesizata în prima lectura urmeaza a se pronunta într-un termen de
30 de zile, termen care pentru coduri si alte legi de complexitate deosebita este de
45 de zile. În cazul depasirii acestor termene, se considera ca proiectul de lege sau
propunerea legislativa au fost adoptate tacit.
Dupa adoptarea sau respingerea legii de catre prima Camera sesizata,
proiectul sau propunerea legislativa se trimite pentru a doua lectura la cealalta
Camera, care urmeaza a decide definitiv.
Aceste modificari au avut în vedere sporirea operativitatii procesului
legislativ, evitându-se situatiile în care anumite legi au fost adoptate numai dupa o
perioada destul de îndelungata de timp datorita cerintei de a fi respectate toate
etapele obligatorii ale procedurii de mediere si de conciliere, în cazul unor
divergente între textele legislative adoptate de fiecare din cele doua Camere.

Sectiunea 2
Structura, componenta, modul de alegere a parlamentarilor.
Organele de lucru ale Parlamentului

În legatura cu structura Parlamentului dorim sa remarcam ca Parlamentul


României este un parlament bicameral, alcatuit din Camera Deputatilor si Senat.
În perioada premergatoare elaborarii noii Constitutii a tarii – si chiar în perioada
anterioara, când se puneau de abia bazele viitoarelor institutii ale statului – dupa
Revolutia din Decembrie 1989 a fost luata în discutie problema daca Parlamentul
României trebuie sa fie alcatuit dintr-o singura Camera sau din doua. În sprijinul
ideii bicameralismului au fost invocate argumente istorice, necesitatea unei
dezbateri temeinice în cadrul a doua forumuri distincte a proiectelor de legi, pentru
a fi convenit cele mai bune solutii, precum si experienta altor state democratice
europene. S-a mai relevat ca sistemul unicameral a fost folosit de statul totalitar,
ducând la o simplificare nedorita a procesului legislativ si la adoptarea unor masuri
ce n-au corespuns în toate cazurile asigurarii suprematiei legii. În final, dupa ce au
PARTEA I
38
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

fost confruntate toate argumentele pro si contra, pentru fiecare optiune, a fost
aleasa solutia bicamerala – dar si aici s-a ivit o a doua problema: daca între cele
doua Camere urma sa existe o specializare sau daca ele vor avea aceeasi
competenta.
Tezele pentru elaborarea proiectului noii Constitutii prevazusera initial o
anumita specializare între cele doua Camere, Camera Deputatilor fiind
competenta, de pilda, sa adopte bugetul, motiunile de cenzura, sa aprobe
compunerea si programul Guvernului etc., iar Senatul sa ratifice tratatele, sa
numeasca Avocatul Poporului, pe directorul Serviciului Român de Informatii s.a.
Pe parcursul dezbaterilor parlamentare s-a renuntat însa la aceasta specializare,
consacrându-se ideea plenitudinii de competenta a celor doua Camere, în absolut
toate problemele. Singura atributiune care a revenit exclusiv Senatului, pâna la
reforma constitutionala din 2003, a fost alegerea Avocatului Poporului. În ceea ce
ne priveste, respectând optiunea bicameralista, nu putem sa nu observam ca
experienta functionarii pâna în prezent a celor doua Camere cu atributiuni identice
a relevat ca dezbaterea în doua rânduri a aceluiasi proiect de lege s-a dovedit, în
anumite cazuri, contra-productiva, consumând foarte mult timp, fara a mai vorbi de
procedura de mediere – uneori deosebit de dificila – în cazul adoptarii unor texte
diferite de catre cele doua Camere ale Parlamentului. În consecinta, o anumita
specializare a Camerelor si o oarecare departajare a atributiunilor ce le revin ar fi
fost preferabila.
Cu referire la modalitatea de alegere a parlamentarilor, indiferent daca este
vorba de deputati sau de senatori, subliniem ca aceasta modalitate este aceeasi –
vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Reforma constitutionala din
2003 a redus vârsta pentru alegerea senatorilor de la 35 la 33 ani, mentinând vârsta
de 23 ani pentru persoanele care candideaza pentru a fi alesi în Camera
Deputatilor.
O propunere care viza alegerea Senatului prin vot indirect, de catre consiliile
colectivitatilor locale, si care recunoaste existenta unor senatori de drept, nu a fost
retinuta de catre Constituanta. Nu a fost retinuta nici acea propunere, avansata cu
prilejul dezbaterii legii electorale, care preconiza ca, spre deosebire de deputati,
senatorii sa fie alesi nu pe liste, ci prin scrutin uninominal. În consecinta, practic
între cele doua Camere ale Parlamentului nu exista nici un fel de diferenta din
punct de vedere al prerogativelor, ele actionând absolut în aceleasi materii si
fiind alese pe aceeasi baza.
Trebuie retinut ca reforma constitutionala din 2003 – la care ne-am
referit – nu a diferentiat competentele ci a stabilit numai o procedura mai
eficienta de sesizare si de desfasurare a fluxului legislativ.
Este de remarcat ca în Camera Deputatilor, pentru a se asigura o
reprezentare a minoritatilor care nu întrunesc în alegeri numarul de voturi pentru a
fi reprezentate în Parlament, s-a acceptat principiul unor locuri suplimentare pentru
reprezentantii acestor minoritati, prin derogare de la principiile de reprezentare
stabilite. Aceasta inovatie, pe care a consacrat-o pentru prima data Decretul-lege
nr.92/1990, a fost apreciata pozitiv de o serie de comentatori internationali si
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
39
oameni de stiinta care ne-au vizitat tara, ea constituind o posibilitate de exprimare
a punctelor de vedere ale minoritatilor care nu ar fi avut altfel dreptul sa fie
reprezentate în Parlamentul României.
În ceea ce priveste numarul deputatilor si al senatorilor, acesta este stabilit
prin legea electorala, existând un numar superior de deputati fata de cel de senatori.
În actualul Parlament, Camera Deputatilor cuprinde 327 deputati, la care s-au
adaugat un numar de 18 reprezentanti ai minoritatilor nationale, iar Senatul are 140
de senatori.
În ceea ce priveste durata mandatului celor doua Camere, aceasta este, în
principiu, de 4 ani. Mandatul Camerei Deputatilor si al Senatului poate fi însa
prelungit, prin lege organica, în caz de razboi sau de catastrofa. O prevedere
interesanta, care este consacrata de articolul 63 alineatul 4 din Constitutie, este
aceea care dispune ca „Mandatul Camerelor se prelungeste pâna la întrunirea
legala a noului Parlament. În aceasta perioada nu poate fi revizuita Constitutia si
nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice”. Ratiunea acestui text
constitutional a fost aceea de a se evita un vacuum juridic în perioada dintre cele
doua parlamente (vechiul parlament si parlamentul nou ales). De altfel, Constitutia
prevede ca alegerile pentru Camera Deputatilor si pentru Senat urmeaza sa se
desfasoare în cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea
Parlamentului, Parlamentul nou ales întrunindu-se la convocarea Presedintelui
României în cel mult 20 de zile de la alegere. Proiectele de legi sau propunerile
legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îsi continua
procedura în Parlamentul nou. Dupa cum se vede, a existat preocuparea de a se
asigura continuitatea lucrarilor Parlamentului si de a nu lasa tara fara organul
reprezentativ decât pentru o perioada foarte scurta. De altfel, asa cum s-a aratat, în
aceasta perioada mandatul Camerelor este înca valabil, putând fi adoptate orice
legi care se considera necesare, dar neputându-se revizui Constitutia ori adopta,
abroga sau modifica legi organice. Trebuie sa mentionam ca într-o varianta a
textului Constitutiei, ce a fost supusa Constituantei în toamna anului 1991, figurase
o institutie intermediara, denumita, Delegatia temporara, care ar fi trebuit sa
functioneze din momentul dizolvarii Camerelor pâna la întrunirea noului
Parlament. Ea urma sa fie alcatuita potrivit configuratiei politice a Parlamentului,
având competenta de a exercita prerogativele acestuia, cu exceptia revizuirii
Constitutiei, adoptarii, modificarii si abrogarii unor legi organice. În final s-a
renuntat însa la aceasta institutie care ar fi constituit, de fapt, un hibrid, deoarece pe
de o parte, din punct de vedere conceptual ea nu ar mai fi avut aceleasi
caracteristici de reprezentativitate pe care le avea vechiul Parlament, iar pe de alta
parte, întrucât raportul de forte între diferitele partide este supus schimbarilor,
componenta Delegatiei temporare, axata pe vechiul raport de forte dintre partide nu
ar fi reprezentat imaginea reala a fortelor politice românesti aflate în competitie.
Organizarea si functionarea fiecarei Camere se stabileste prin
Regulamentul sau de lucru. Fiecare Camera îsi alege un birou permanent la
începutul fiecarei sesiuni. Presedintele Camerei Deputatilor si Presedintele
Senatului sunt alesi însa pe durata întregului mandat al Parlamentului. Exista si
PARTEA I
40
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

posibilitatea ca membrii birourilor permanente sa fie revocati înainte de expirarea


mandatului.
Deputatii si senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, daca exista
cel putin 10 deputati sau 5 senatori apartinând aceluiasi partid. Se pot constitui însa
si grupuri mixte ale deputatilor din partide mai mici, care au vederi apropiate.
Pentru desfasurarea lucrarilor, fiecare Camera îsi constituie comisii
permanente. Se pot constitui însa si comisii de ancheta sau comisii speciale, pe
anumite probleme. Exista si posibilitatea constituirii unor comisii comune ale celor
doua Camere.
Camera Deputatilor si Senatul îsi desfasoara lucrarile în sedinte separate sau
în sedinte comune. Ele se întrunesc în doua sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune
începe în luna februarie si nu poate depasi sfârsitul lunii iunie, iar cea de a doua
începe în luna septembrie si nu poate depasi sfârsitul lunii decembrie. Atât Camera
Deputatilor cât si Senatul pot sa se întruneasca însa si în sesiuni extraordinare, la
cererea Presedintelui României, a birourilor permanente ale fiecarei Camere sau a
cel putin unei treimi din numarul deputatilor sau senatorilor. Convocarea
Camerelor se face de catre presedintii acestora.

Sectiunea 3
Competenta Parlamentului

Sunt de competenta Parlamentului o serie de activitati ca: adoptarea actelor


normative, exercitarea controlului asupra modului cum îsi desfasoara activitatea
Guvernul si chiar Presedintele tarii, în anumite situatii, desemnarea unor înalti
demnitari etc.
În ceea ce priveste legiferarea, asa cum am aratat, nu exista nici o diferenta
de competenta între cele doua Camere. Initiativa legislativa apartine Guvernului,
deputatilor, senatorilor, precum si unui numar de cel putin 100.000 de cetateni cu
drept de vot – în urma recentei modificari constitutionale. Cetatenii care îsi
manifesta dreptul la initiativa legislativa trebuie sa provina din cel putin un sfert
din judetele tarii, iar în fiecare dintre aceste judete sau în Municipiul Bucuresti sa
fie înregistrate cel putin 5.000 de semnaturi în sprijinul acestei initiative.
Prevederea initiala (250.000 semnaturi) era, evident, destul de severa, nefiind de
natura sa stimuleze initiativa legislativa a cetatenilor. Pe de alta parte, trebuie sa
mentionam ca nu pot face obiectul initiativei legislative a cetatenilor problemele
fiscale, cele cu caracter international, amnistia si gratierea.
Parlamentul are importante atributii legate de controlul membrilor
Guvernului sau al Guvernului în întregul sau, asupra felului în care îsi îndeplineste
îndatoririle. Parlamentarii pot sa adreseze întrebari orale, dar si interpelari, care se
depun în scris cu cel putin 10 zile înainte. Parlamentul are însa dreptul sa adopte si
motiunea de cenzura, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor care, daca este
adoptata, duce la angajarea raspunderii Guvernului.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
41
Motiunea de cenzura poate fi initiata de cel putin o patrime din numarul
total al deputatilor si senatorilor. Ea se comunica Guvernului la data depunerii si se
dezbate dupa trei zile de la data când a fost prezentata în sedinta comuna a celor
doua Camere. Asa cum s-a aratat, daca motiunea de cenzura este adoptata, este
angajata raspunderea Guvernului, dar daca ea a fost respinsa, deputatii si senatorii
care au semnat-o nu mai pot initia o noua motiune de cenzura în aceeasi sesiune.
Daca motiunea de cenzura este acceptata, Guvernul este considerat demis.
Guvernul poate sa-si angajeze singur raspunderea în fata Camerei Deputatilor si a
Senatului, în sedinta comuna, asupra unui program, a unei declaratii de politica
generala sau a unui proiect de lege. Daca împotriva acestei angajari se emite o
motiune de cenzura, exista doua posibilitati: motiunea de cenzura sa fie respinsa, si
atunci programul prezentat de Guvern se considera adoptat sau motiunea de
cenzura sa fie acceptata, situatie în care Guvernul va fi obligat sa-si prezinte
demisia.
Rezulta, asa dar, ca exista doua posibilitati: aceea ca o patrime din numarul
deputatilor sau senatorilor sa initieze ei o motiune de cenzura la adresa politicii
Guvernului, si o a doua posibilitate, ca motiunea de cenzura sa fie depusa pentru a
contracara un program, o declaratie de politica generala sau un proiect de lege. În
toate aceste situatii, Parlamentul dispune de prerogative deosebit de importante,
deoarece retragerea încrederii acordata Guvernului îl obliga pe acesta sa
demisioneze.
În competenta Parlamentului revine si acordarea votului de încredere asupra
programului si întregii liste a Guvernului, care se dezbate de ambele Camere în
sedinta comuna, alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii de catre
ambele Camere în sedinta comuna, desemnarea a trei judecatori ai Curtii
Constitutionale de catre Camera Deputatilor si a trei judecatori de catre Senat,
ceilalti trei fiind desemnati de Presedintele României.
Desi nu este ales de Parlament, ci în mod direct de catre popor, Presedintele
României poate fi suspendat din functie în cazul savârsirii unor fapte grave prin
care încalca prevederile Constitutiei, de catre Camera Deputatilor si Senat, reunite
în sedinta comuna, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, dupa consultarea
Curtii Constitutionale.

Sectiunea 4
Modalitati de lucru

Dupa cum s-a vazut, exista doua modalitati de lucru: a) sedinte comune ale
celor doua Camere si b) sedinte separate.
Sedintele comune ale Camerei Deputatilor si Senatului au loc pentru a audia
si dezbate mesajele Presedintelui tarii, pentru a aproba bugetul de stat si bugetul
asigurarilor sociale de stat, pentru a declara mobilizarea generala sau partiala,
starea de razboi, suspendarea sau încetarea ostilitatilor militare, pentru a examina
rapoartele Consiliului Suprem de Aparare a Tarii si ale Curtii de Conturi, pentru a
numi – la propunerea Presedintelui României – pe directorul Serviciului Român de
PARTEA I
42
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Informatii si a exercita controlul asupra activitatii acestui serviciu, precum si


pentru îndeplinirea altor atributii care, potrivit Constitutiei sau regulamentelor, se
exercita în sedinte comune.
În afara sedintelor comune, Camerele lucreaza în sedinte separate. Ele îsi
desfasoara lucrarile în prezenta majoritatii membrilor lor. În ceea ce priveste
adoptarea legilor si hotarârilor, se disting doua situatii: a) legile organice, pentru
care este necesar votul majoritatii membrilor fiecarei Camere; si b) legile ordinare,
care se adopta numai cu votul majoritatii membrilor prezenti din fiecare Camera.
Printre legile organice mentionam pe cele care reglementeaza sistemul electoral,
organizarea si functionarea partidelor politice, organizarea si desfasurarea
referendumului, regimul starii de asediu si al starii de urgenta, statutul
functionarilor publici, organizarea generala a învatamântului, organizarea
administratiei locale, precum si regimul general privind autonomia locala etc.
Parlamentul poate adopta si legi constitutionale, însa aceasta prerogativa a
sa trebuie raportata la prevederile Titlului VII, referitoare la revizuirea Constitutiei
(articolele 150-152). În cadrul activitatii sale, Parlamentul adopta nu numai legi,
dar si hotarâri si motiuni, în prezenta majoritatii membrilor fiecarei Camere.
O modalitate importanta de lucru a Parlamentului o reprezinta dezbaterea
proiectelor de legi sau a propunerilor legislative în cadrul comisiilor. Comisiile pot
invita la lucrarile lor specialisti sau chiar demnitari din componenta Guvernului.
Comisiile permanente sesizate în fond cu anumite proiecte de lege elaboreaza
rapoarte, solicitând totodata avizul unor alte comisii de specialitate si directiilor
legislative din cele doua Camere. Lucrarile comisiilor se desfasoara în prezenta
majoritatii membrilor acestora. Comisiile pot adopta hotarâri. În timp ce sedintele
celor doua Camere au caracter public, sedintele comisiilor nu au caracter public
decât daca se hotaraste în mod expres acest lucru. Camerele pot hotarî si ele ca
anumite sedinte sa nu fie publice, pentru ratiuni bine întemeiate.
Ca modalitati importante de lucru, pâna la reforma constitutionala din 2003,
mai trebuie amintite si comisiile de mediere. Asa cum am aratat, proiectele de lege
sau propunerile legislative puteau fi discutate si adoptate mai întâi în oricare din
cele doua Camere ale Parlamentului. În cazul în care existau diferente între textele
adoptate, se constituie o comisie de mediere, formata din sapte deputati si sapte
senatori, care se va convoca din initiativa celui mai vârstnic dintre ei, la sediul
Camerei din care el face parte (Camera Deputatilor sau Senatul). Comisiile de
mediere adoptau hotarâri cu votul majoritatii membrilor lor. Raportul comisiei de
mediere era supus în mod separat în discutia fiecareia dintre cele doua Camere.
Daca nu se ajungea la un acord, se initia procedura de conciliere. În acest scop
erau convocate cele doua Camere în sedinta reunita, adoptându-se legile cu votul
majoritatii membrilor fiecarei Camere, daca era vorba de legi organice, sau cu
votul majoritatii membrilor prezenti din fiecare Camera daca era vorba de o lege
ordinara.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
43
Sectiunea 5
Statutul deputatilor si al senatorilor

5.1. Începutul mandatului de deputat si senator.

Deputatii si senatorii îsi încep mandatul la data întrunirii legale a Camerei


din care fac parte, sub conditia validarii alegerii si a depunerii juramântului.
Calitatea lor înceteaza la data întrunirii legale a Camerelor nou alese, sau în caz de
demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.
Nimeni nu poate fi în acelasi timp deputat si senator. Calitatea de deputat sau de
senator este incompatibila cu exercitarea oricaror functii publice de autoritate, cu
exceptia celei de membru al Guvernului.
În urma reformei constitutionale din 2003, deputatii si senatorii pot fi
urmariti si trimisi în judecata penala pentru fapte care nu au legatura cu voturile
sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi perchezitionati,
retinuti sau arestati fara încuviintarea Camerei din care fac parte, dupa ascultarea
lor. Urmarirea si trimiterea în judecata penala se pot face numai de catre Parchetul
de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Competenta de judecata apartine, în toate cazurile, Înaltei Curti de Casatie si
Justitie.
În cazul savârsirii unor infractiuni flagrante, deputatul sau senatorul poate fi
retinut si supus perchezitiei, dar ministrul justitiei va informa neîntârziat pe
Presedintele Camerei asupra retinerii si perchezitiei, Camera având dreptul, daca
apreciaza ca nu exista temei de retinere, sa dispuna imediat revocarea acestei
masuri.
Deputatii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere pentru modul în care au
votat sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului. O asemenea
explicatie se gaseste în principiul potrivit caruia în exercitarea mandatului deputatii
si senatorii se afla în serviciul poporului. Este de remarcat si ideea, consacrata
într-un text constitutional, potrivit careia orice mandat imperativ este nul. O
asemenea prevedere este fireasca, deoarece deputatii si senatorii, odata alesi,
dobândesc o anumita autonomie fata de cei care i-au ales si chiar fata de
formatiunile politice din care fac parte. În numele unei discipline de partid, un
deputat sau senator nu poate fi obligat sa actioneze împotriva propriilor sale
convingeri. În cadrul fostei si chiar a actualei legislaturi au existat numeroase
cazuri de deputati si senatori care au parasit formatiunile politice carora le
apartineau, preferând mai curând sa renunte la calitatea lor de membri ai unor
anumite partide, decât la modalitatea independenta de exercitare a mandatului lor.
Ideea de mandat imperativ este, fireste, inacceptabila, neputându-se concepe într-
un stat de drept ca un deputat sau senator sa fie obligat, în mod expres, nici de
alegatorii sai, la sustinerea unei anumite pozitii sau revendicari. Evident, în cazul
în care deputatii sau senatorii se îndeparteaza cu totul de la pozitiile de principiu
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 44
SI INSTITUTII POLITICE

dictate de apartenenta lor la un anumit partid, acesta este, desigur, în drept de a nu-
i mai considera printre aderentii sai.

5.2. Regimul imunitatii parlamentare.

Membrii Parlamentului, în exercitarea mandatului lor, sunt în serviciul


poporului (art.66 alin.1 al Constitutiei).
Acest text constitutional consacra mandatul reprezentativ, în opozitie cu
mandatul imperativ, pe care îl declara nul (art.66 alin.1 al Constitutiei).
Deoarece mandatul constituie expresia vointei populare, liber exprimate,
legiuitorul constituant a înteles, în esenta, sa protejeze originea si scopul acestuia,
garantând prin regulile privitoare la imunitati, independenta parlamentarului în
exercitarea mandatului sau si apararea lui de acte sau fapte abuzive ori sicanatorii
ale autoritatilor administrative, judiciare, sau ale persoanelor fizice 31.
Modalitatile prin care se realizeaza imunitatea parlamentara constau în: a) lipsa
raspunderii juridice; b) inviolabilitatea parlamentarului.
Aceste protectii functionale (lipsa raspunderii juridice) si personale
(inviolabilitate) au caracter obiectiv si de ordine publica, ele fiind instituite în
favoarea stabilitatii adunarii reprezentative si nu create în interesul
parlamentarului32.
Regimul imunitatii parlamentare nu trebuie interpretat ca un privilegiu al
deputatilor si senatorilor, întrucât aceasta ar contraveni principiului constitutional
al egalitatii cetatenilor în fata legii 33.
Lipsa raspunderii juridice si inviolabilitatea sunt prevazute de Constitutia
noastra în articolul 72, care reglementeaza imunitatea parlamentara.
Lipsa raspunderii juridice sau neresponsabilitatea 34 reprezinta o trasatura a
mandatului parlamentar, în virtutea careia deputatul sau senatorul îsi poate exercita
prerogativele specifice, în limitele statutului sau legal si constitutional, fara a putea
suferi consecinte nefavorabile pentru votul sau pentru opiniile sale politice. Astfel,
potrivit art.72 din Constitutie, „Deputatii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere
juridica pentru voturile sau opiniile lor politice exprimate în exercitarea
mandatului”.
Sintetic, imunitatea parlamentara, în ipostaza neresponsabilitatii, asigura
libertatea de expresie si de decizie a Parlamentarului.
Justificarea constituirii acestui tip de protectie, ca o imunitate de fond, consta în
specificul activitatii parlamentare, care impune participarea la dezbateri,

31
A se vedea I. Deleanu, Drept constitutional si institutiile publice. Tratat, vol.II, Editura Europa Nova, Bucuresti,
1996, pag.236-237.
32
În practica noastra parlamentara au fost cazuri când unii deputati au declarat în Camera ca renunta la beneficiul
imunitatii parlamentare. Demersurile sau declaratiile parlamentarilor de renuntare la imunitate sunt nule în raport cu
regimul de ordine publica al imunitatilor.
33
A se vedea P.Avril, J.Gicquel, Droit parlementaire, 2-e édition, Montchrestien, Paris, 1995, pag.45.
34
Neresponsabilitatea, ca modalitate (forma) a imunitatii parlamentare este o protectie traditionala, stabilita de
Constitutia franceza de la 1791.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
45
exprimarea de opinii, luari de atitudine, uneori critice, implicarea în adoptarea unor
decizii prin vot, etc.
Pentru ca aceasta participare sa fie reala, parlamentarul trebuie sa aiba
siguranta ca pozitia sa deschisa, pro sau contra, nu-l va expune unor urmari
judiciare 35.
Neresponsabilitatea prezinta un dublu caracter: este absoluta si permanenta
sau perpetua.
Caracterul absolut se refera la imposibilitatea înlaturarii ei, cât si la faptul ca
aceasta protectie vizeaza toate actele de exercitare a mandatului parlamentar si
toate formele de raspundere juridica.
Caracterul permanent sau perpetuu se refera la apararea parlamentarului de
orice consecinte ale vreunei forme de raspundere juridica si dupa încetarea
mandatului, iar nu numai în timpul efectiv al exercitarii acestuia.
Protectia parlamentarului, prin intermediul neresponsabilitatii, se realizeaza
în considerarea actelor savârsite în exercitiul mandatului sau, cum sunt votul,
amendamentele, luarile de cuvânt, întrebarile si interpelarile, rapoartele si avizele
prezentate din partea comisiilor etc.
Actele si faptele parlamentarului care exced, sunt extrinseci mandatului, nu
intra sub incidenta acestei imunitati36.
Pe cale de consecinta, actele si dispozitiile parlamentarului care nu sunt
savârsite sau exprimate în limitele mandatului sau pot atrage raspunderea lui
juridica, în formele stabilite de dreptul comun.
În ce cadru poate fi considerat legal mandatul parlamentar ?
Literatura de specialitate 37 este unanima în a considera ca exercitarea
mandatului se realizeaza în cadrul institutionalizat al Parlamentului, în organele
sale de lucru, la tribuna acestuia, în îndeplinirea unei misiuni stabilite de Camere
etc.
Depasirea acestui cadru de manifestare, cum ar fi opiniile exprimate în
presa, televiziune, radio, discursuri la reuniunile publice, incitarea la violenta, la
greva, manifestari în scopul violarii ordinii publice, proferarea de insulte s.a.m.d.,
îl situeaza pe parlamentar în afara protectiei constitutionale prevazute de art.70 din
legea fundamentala.
Se considera, de asemenea, ca neresponsabilitatea protejeaza deputatii si
senatorii si în privinta informarii asupra celor petrecute în Parlament, dar numai în
masura în care o fac cu buna-credinta si nu cu scop de agitatie, prin reluarea
tendentioasa a unor dezbateri si deformarea lor.
Imunitatea sub forma neresponsabilitatii, prin ratiunea ei constitutionala, nu
poate forma o garantie a independentei opiniilor politice a membrilor
Parlamentului daca acestia îsi exercita mandatul lor chiar în incinta Parlamentului
într-un mod abuziv.

35
A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, pag.350.
36
Ibidem, pag.364.
37
A se vedea P.Avril, J.Gicquel, op.cit., pag.46-47; Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit., pag.97.
PARTEA I
46
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Astfel, de exemplu, daca un parlamentar, de la tribuna Parlamentului,


profereaza insulte sau calomnii ori încalca regulamentele, demonstrând o conduita
antiparlamentara, de natura sa aduca prejudicii unor valori publice sau personale,
atari acte nu ar putea fi încadrate în exercitiul firesc al mandatului, iar autorii unor
astfel de manifestari risca a-si atrage sanctiuni diciplinare.
Nu putem fi însa întru totul de acord cu teza circumscrierii activitatii si
exercitiului mandatului deputatilor si senatorilor în mod restrictiv – numai în
incinta Parlamentului, asa cum au sustinut unii specialisti – si acordarii, în
consecinta, a protectiei neresponsabilitatii doar în acest cadru.
În realitate, activitatea parlamentarilor este mai complexa, ea
nerezumându-se la un exercitiu functionaresc si birocratic realizat stricto sensu în
cadrul institutiei Parlamentului.
Deputatii si senatorii, de regula membri ai unor partide care sustin anumite
curente politice existente în societate, au rolul de a promova si fixa în constiinta
politica a electoratului programe, idei politice si solutii exprimate în Parlament prin
intermediul unei competitii si confruntari loiale.
De aceea, credem ca activitatea, inclusiv unele atribute ale mandatului
parlamentar, nu se pot rezuma în mod strict numai în cadrul institutiei
Parlamentului sau la posibilitatea unei informari pure si simple a celor întâmplate
în Parlament.
Activitatea parlamentarului, exprimarea opiniilor si pozitiilor sale politice în
afara Parlamentului, constituie o prelungire (o reverberare) naturala a exercitarii
mandatului sau care, în opinia noastra, daca sunt îndeplinite exigentele bunei-
credinte si ale unei conduite neabuzive, de natura sa nu lezeze valorile sociale
proteguite legal, ar putea sa se bucure de protectia neresponsabilitatii.
Reforma constitutionala din anul 2003 a departajat în mod clar imunitatea
politica a parlamentarilor de situatia comiterii unor fapte care nu au legatura cu
voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Explicatia faptului ca pentru asemenea situatii se cere totusi încuviintarea
Camerei din care face parte parlamentarul în cauza (pentru perchezitie, retinere sau
arestare) iar urmarirea si judecata se fac de organe la un anumit nivel (respectiv
Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie si Înalta Curte de Casatie si
Justitie) se datoreste cerintei de a se lua în considerare, cu maturitate si chibzuinta,
toate elementele cauzei, pentru a se evita masuri pripite, vexatorii sau determinate
de rivalitati politice.
În orice caz, ceea ce trebuie retinut este ca prin aceasta reforma s-au
clarificat definitiv o serie de confuzii în legatura cu institutia imunitatii
parlamentare, exprimate în articole de presa si chiar în lucrari de profil, ramânând
fara obiect chiar si distinctia pe care unii autori o faceau între „imunitate” si
„inviolabilitate”, pentru a putea justifica situatiile în care parlamentarii nu puteau
fi trimisi în judecata pentru fapte ce nu aveau legatura cu calitatea lor decât dupa
încetarea mandatului.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
47
Cât priveste situatia speciala a infractiunilor flagrante38 aceasta se justifica
mai ales prin faptul ca în astfel de împrejurari concrete si evidente, dubiile privind
manoperele politice oculte sunt mai putine, aceasta neînsemnând însa ca indiciile
sau chiar elementele probatorii ale unei infractiuni flagrante nu trebuie examinate
si apreciate de Parlament cu circumspectia si scrupulozitatea corespunzatoare.

Sectiunea 6
Relatiile Parlamentului cu societatea civila, cu diverse organisme politice si
profesionale

Parlamentul reprezinta, asa cum este bine cunoscut, numai una dintre
institutiile fundamentale ale statului, dar si o institutie politica prin excelenta,
deoarece exprima vointa cetatenilor care au ales forumul reprezentativ,
identificând un anumit spectru de optiuni politice.
În mod firesc, Parlamentul nu este o institutie izolata de manifestarile
societatii civile, de toate formele prin care aceasta polarizeaza anumite revendicari
ale cetatenilor, supunându-le factorilor de decizie, în vederea elaborarii unor
reglementari.
Daca Parlamentul este independent în exercitarea mandatului sau, daca
nimeni nu poate impune un mandat imperativ, aceasta nu însemneaza ca este izolat
de întreaga viata economica si sociala, ca actioneaza în exercitarea mandatului sau
fara a cunoaste framântarile sociale, nevoile populatiei, probleme care într-un fel
sau altul solicita un anumit interes din partea cetatenilor. De aceea, exercitarea
mandatului parlamentar este indisolubil legata de cunoasterea realitatilor din
teren, de contacte cu diverse categorii sociale, cu profesii, îndeletniciri, astfel
încât un parlamentar sa poata realiza pe deplin importanta adoptarii unei anumite
politici sau alteia, în special cu privire la anumite probleme care sunt de interes
general.
În consecinta, atât la nivelul întregului Parlament, cât si la nivelul fiecarui
parlamentar exista o preocupare spre a cunoaste problemele ce framânta anumite
categorii de cetateni, exista interesul de a cunoaste aceste preocupari si nu mai
putin de a adopta masuri eficiente pentru solutionarea lor.
De aceea, atât la nivelul birourilor permanente pentru Senat si Camera
Deputatilor, cât si la nivelul celor doua Camere, al comisiilor permanente,
parlamentarii recepteaza permanent semnalele ce se emit la nivelul societatii civile
pentru a se putea adopta decizii într-adevar corespunzatoare, care sa dea satisfactie
cerintelor pe care alegatorii le exprima la un moment dat.
Toate Parlamentele din lume dispun de un sistem de informare, de
contacte - directe si indirecte - cu masele de cetateni, sunt studiate materialele ce
apar în presa legate de activitatea parlamentara, este evaluata experienta altor
Parlamente si, în final, se elaboreaza chiar studii legate de modalitatile optime de
înfaptuire a mandatului parlamentar.

38
Infractiune flagranta este aceea descoperita în momentul savârsirii ei sau înainte ca efectele ei sa se fi consumat.
PARTEA I
48
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Parlamentul României cunoaste, de pilda, un sistem de consultari si


informare organizat sub forma Consiliului Economic si Social, constituit prin
Legea nr.109 din 2 iulie 1997, care - printre altele - semnaleaza Guvernului aparitia
unor fenomene economice si sociale care impun elaborarea unor noi acte
normative, formuleaza avize la proiecte de hotarâri, ca si la proiectele de legi ce
urmeaza a fi prezentate spre adoptare Parlamentului.
Comisiile parlamentare întretin relatii organizate cu diferite organizatii
neguvernamentale, sindicate, asociatii ale patronatului, asociatii care promoveaza
drepturile omului si alti reprezentanti ai societatii civile.
O expresie a relatiilor dintre Parlament si societatea civila a constituit-o
Forumul constitutional, care si-a desfasurat activitatea în perioada iulie-
octombrie 2002, organizat de Camera Deputatilor împreuna cu Asociatia Pro
Democratia, în cadrul caruia au fost formulate peste 4.000 de opinii de catre
vizitatorii site-ului pe Internet si în cadrul caruia au fost organizate mai multe
dezbateri atât în Bucuresti cât si în alte orase ale tarii (Timisoara, Cluj, Craiova,
Iasi).
În S.U.A. exista un sistem original de legatura cu societatea civila, cu
diverse asociatii profesionale, sub forma activitatii de "lobby". Dictionarul
Webster defineste "lobbying"-ul ca fiind o actiune "de influentare si obtinere a
votului legislativului în favoarea sau împotriva unei masuri legislative".
O definitie asemanatoare este adoptata si de Enciclopedia Encarta, care
precizeaza ca lobbystii actioneaza fie pentru, fie împotriva adoptarii unei masuri
legislative, acest termen derivând din mijloacele pe care lobbystii le folosesc
discutând cu parlamentarii pe culoare sau în afara salilor în care acestia îsi
desfasoara sedintele.
Istoric, termenul "lobby" înseamna coridor sau culoare, loc în care
parlamentarii discuta cu ziaristii, cu diverse alte persoane, si iau în considerare
opiniile care li se prezinta.
Potrivit autorilor de specialitate, acest termen a fost folosit pentru prima data
în 183039.
În S.U.A., activitatea de lobby a fost reglementata initial în 1946, când a fost
adoptata Legea cu privire la reglementarea activitatii de lobby, prin care s-a dispus
înregistrarea celor care desfasoara o asemenea activitate, precum si a veniturilor
lor. Ulterior, în 1995, Congresul a adoptat o noua lege, prin care a extins definitia
lobistilor si a instituit obligatia prezentarii de catre acestia a unor semi-rapoarte
anuale cu privire la activitatile desfasurate în domeniile specifice, inclusiv
implicarea lor în sprijinul unor activitati ale unor cercuri din afara S.U.A.
La serviciile lobistilor recurg un numar foarte larg de persoane cre au
"interese speciale". Grupurile de interese ale diverselor categorii solicita serviciile
lobistilor pentru promovarea intereselor lor fie în favoarea, fie în defavoarea
adoptarii unor reglementari. Astfel, recurg la serviciile lobiurilor organizatiile de
veterani, cele care actioneaza pentru drepturile copiilor, ale femeilor, organizatiile

39
Liliana Mihut, Despre pluralismul american, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1997, pag.132.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
49
religioase, organizatiile pentru protectia mediului, pentru drepturile
consumatorilor, ca si persoane apartinând celor mai diverse profesii, artisti, oameni
de stiinta, prezentatori de emisiuni TV, fermieri etc.
Activitatea lobistilor consta nu numai în sustinerea propriu-zisa a intereselor
acestor categorii pe lânga senatori sau reprezentanti, dar si în culegerea de
informatii, analiza propunerilor legislative, consultarea unei mari cantitati de
materiale scrise, dezvoltarea unor strategii politice, dezvoltarea si atragerea
suportului public, contactele cu presa, contactele directe cu senatorii, reprezentantii
si staff-ul acestora, constituind punctul final al unei activitati deosebit de ample.
Dupa cum se arata într-un studiu al unui specialist american, Wright
J.Andrews Jr., "Activitatile de lobby si relatii guvernamentale: ce, cine, cum si
de ce", "Grupurile de interese folosesc de regula lobisti profesionisti care sa
monitorizeze demersurile legislative si sa îi ajute în sustinerea punctului de vedere
în fata oficialitatilor, deoarece aceasta este metoda cea mai eficace si eficienta de
a-si atinge scopurile. Din punct de vedere practic, multe organizatii care au interese
guvgrnamentale foarte mari duc lipsa de timp, expertiza, resurse legislative sau de
reglementare, contacte personale care sa duca la influentarea deciziilor
guvernamentale"40.
De regula, lobistii sunt persoane specializate care poseda cunostinte juridice,
economice, au de multe ori experienta în activitatea guvernamentala sau în alte
domenii importante, astfel încât ei pot exercita un rol însemnat în asistarea
membrilor Parlamentului, pentru ca acestia sa înteleaga cât se poate de clar
interesele diverselor categorii ce pot fi afectate printr-un act normativ, adoptând în
consecinta decizia cea mai corecta si mai eficienta.
În ce masura în tara noastra ar putea fi avuta, în viitor, în vedere elaborarea
unui act normativ care sa reglementeze în mod practic activitatea de lobby, aceasta
este o problema care poate fi luata în considerare numai pe masura accentuarii
complexitatii fenomenelor sociale si economice, a desavârsirii procesului de
privatizare, a afirmarii tot mai puternice a libertatii economice, elemente care ar
favoriza, desigur, în perspectiva, o asemenea reglementare.

Sectiunea 7-a
Consiliul Legislativ

Consiliul Legislativ functioneaza pe lânga Parlamentul României, având


profilul unui organ de specialitate, compus din cadre de înalta calificare în
domeniul juridic.
Printre atributiile cele mai importante ale Consiliului Legislativ, înscrise în
articolul 2 din Legea nr.73 din 3 noiembrie 1993 pentru înfiintarea, organizarea si
functionarea Consiliului Legislativ, sunt: 1) analizarea si avizarea proiectelor de
legi, propunerilor legislative si proiectelor de ordonante si hotarâri cu caracter

40
În “Simpozion cu privire la Importanta lobby-ului si a lobistilor în relatiile cu Parlamentul, Guvernul si cu
societatea”, 9-10 iunie 1998, Senatul României, Bucuresti, pag.5.
PARTEA I
50
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

normativ emise de Guvern, în vederea propunerii lor spre legiferare sau adoptate;
si 2 ) analizarea si avizarea, la cererea presedintelui comisiei parlamentare sesizate
în fond, a amendamentelor supuse dezbaterii comisiei, precum si a proiectelor de
legi sau propunerilor legislative primite de comisie, dupa adoptarea lor de catre una
din Camerele Parlamentului. Din analiza prevederilor legii rezulta în principal
urmatoarele:
a) avizarea de catre Consiliul Legislativ se face atât cu privire la proiectele
de legi si propunerile legislative care se supun dezbaterii celor doua Camere ale
Parlamentului, cât si cu privire la proiectele de ordonante si de hotarâri cu
caracter normativ, emise de Guvern;
b) solicitarea avizului este, de regula, obligatorie, dar si facultativa în
anumite situatii (de pilda, în cazul amendamentelor supuse dezbaterii comisiilor,
când sesizarea Consiliului Legislativ ramâne la latitudinea presedintelui comisiei
parlamentare sesizata în fond);
c) avizul are numai valoare consultativa, nefiind obligatoriu pentru cei
carora le este adresat, chiar în acele situatii în care solicitarea lui este obligatorie –
art.3 alin.(3).
Avizul emis de Consiliul Legislativ vizeaza în principal concordanta cu
Constitutia a reglementarilor propuse, precum si natura legii; înlaturarea
contradictiilor sau necorelarilor si respectarea normelor de tehnica legislativa. De
asemenea, avizele au în vedere prezentarea implicatiilor noii reglementari asupra
legislatiei în vigoare prin identificarea dispozitiilor legale care, având acelasi
obiect de reglementare, urmeaza sa fie abrogate, modificate sau unificate, precum
si evitarea reglementarii unor aspecte identice în acte normative diferite.
În afara acestor atributii principale, de fond, legate de înfaptuirea procesului
curent de legiferare, Consiliului Legislativ îi mai revine sarcina de mare
raspundere a elaborarii unor proiecte de Coduri sau de legi de complexitate
deosebita, a unor studii de sistematizare a legislatiei, organizarea evidentei actelor
normative, editarea de repertorii legislative s.a.
Mai trebuie remarcat si faptul ca, în conformitate cu prevederile art.2 lit.(e)
din lege, Consiliul Legislativ mai îndeplineste doua atributii foarte importante si
anume:
a) examineaza conformitatea legislatiei cu prevederile si principiile
Constitutiei, atributiune în legatura cu care sesizeaza birourile permanente ale
Camerelor Parlamentului si, dupa caz, Guvernul, asupra cazurilor de
neconstitutionalitate constatate;
b) prezinta, în cel mult 12 luni de la înfiintare, propuneri pentru punerea
de acord a legislatiei anterioare Constitutiei cu prevederile si principiile acesteia.
Dupa Revolutia din Decembrie 1989, viata parlamentara si-a regasit
întreaga sa bogatie si personalitate din epoca interbelica. Desi dezbaterile în
cadrul Parlamentului României, respectiv al celor doua Camere, nu s-au soldat
întotdeauna cu rezultatele scontate, desi a fost consumat mult timp cu dezbateri
sterile, iar lipsa de la lucrari a unor deputati sau senatori a pus uneori
Parlamentul în situatii delicate, pe ansamblu se poate spune ca viata
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
51
parlamentara revine în drepturile sale, înregistrându-se dezbateri vii, schimburi
de pareri, argumente în favoarea unor teze sau altora si – nu rareori – critici la
adresa unor organe centrale sau locale.
O apreciere de ansamblu asupra vietii parlamentare, care în general a
însemnat foarte mult din punctul de vedere al reasezarii institutiilor democratice si
al edificarii statului de drept, permite câteva constatari. Urmând practica
parlamentelor democratice, activitatea parlamentara ar spori în eficienta si
operativitate daca ar fi acordata o mai mare pondere activitatii comisiilor
permanente. Pe de alta parte, pentru optimizarea lucrarilor forumului legislativ, s-
ar putea lua în considerare ideea exprimarii votului prin corespondenta, procedura
unor sedinte speciale de votare la care toti parlamentarii sa fie prezenti, renuntarea
la conditiile de cvorum pentru simplele sedinte de dezbateri, un mai mare rol
acordat grupurilor parlamentare în definirea prioritatilor si a ordinii de zi s.a.
De asemenea, urmând practica unor numeroase tari democratice, s-ar putea
perfectiona procedura întrebarilor si interpelarilor, în anumite state interpelarile
fiind urmate în mod necesar de dezbateri asupra problemelor ridicate.
Consideram, totodata, un fapt pozitiv, ca în ultimii ani au fost aduse
îmbunatatiri si regimului imunitatii parlamentare, care a fost corelata în mod
esential cu cerintele exercitarii mandatului, iar procedura ridicarii imunitatii
parlamentare sa fie corelata si ea cu modalitatile de vot prin care se adopta de
regula toate celelalte hotarâri ale Camerelor Parlamentului, adica majoritatea
numarului deputatilor sau al senatorilor, renuntându-se la vechea conditie de doua
treimi pe care o preconizasera regulamentele în anterioare ale celor doua Camere
ale Parlamentului.

CAPITOLUL V
PRESEDINTELE ROMÂNIEI

Sectiunea 1
Rolul si locul Presedintelui Republicii în sistemul organelor statului

Constitutia României din 1991 reglementeaza în mod detaliat institutia


prezidentiala, careia îi sunt consacrate 21 de articole, respectiv capitolul 2 din
Titlul III al Constitutiei, care se ocupa de Autoritatile publice.
Modul în care sunt reglementate prerogativele si atributiile Presedintelui României
evidentiaza acceptarea conceptiei cu privire la România ca republica semi-
prezidentiala.
Mentionam ca republicile pot fi: a) prezidentiale, cum este de pilda S.U.A.
sistem în care presedintele este si seful executivului, dispune de largi prerogative si
este ales direct de popor; b) parlamentare, în care presedintele este ales de
parlament, poate fi destituit tot de parlament, si exercita un numar limitat de
PARTEA I
52
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

atributii, principalele competente politice fiind concentrate în mâinile primului


ministru (cum este, de pilda, în Germania sau în Italia); si c) semiprezidentiale,
reprezentând o forma intermediara între aceste doua variante, inspirata din modelul
francez. În acest sistem, presedintele este ales direct de popor, nefiind sef al
executivului, ci exercitând o functie de mediere între puterile statului. În sistemul
semiprezidential presedintele poate fi demis în urma unei proceduri relativ
complicate, implicând ca o prima etapa suspendarea sa din functie de catre
parlament, si ca o etapa ulterioara organizarea unui referendum, dupa care
hotarârea de demitere ramâne definitiva. În sistemul semiprezidential presedintele
are totusi posibilitatea de a dizolva parlamentul, daca acesta nu a putut, într-un
anumit termen, sa acorde votul de încredere pentru constituirea Guvernului; d)
exista si o singura republica care a adoptat sistemul directorial de guvernare
(Elvetia). Acolo exista un executiv colegial, care nu poate fi revocat de Parlament
si nici nu poate sa dizolve Parlamentul, a carui presedintie este asigurata prin
rotatie.
În cadrul dezbaterilor parlamentare, problema formei de guvernamânt a
României a fost una dintre cele mai controversate. O serie de partide si formatiuni
politice au facut propunerea ca sa se lase deschisa problema formei de
guvernamânt, aceasta urmând sa fie stabilita ulterior adoptarii Constitutiei. Alti
parlamentari au sustinut ca este necesar sa se organizeze un referendum prealabil
pentru a se stabili cu exactitate optiunea electoratului, respectiv pentru monarhie
sau republica.
Întrucât amendamentele de mai sus nu au fost acceptate, în cadrul
Parlamentului s-au purtat ample discutii în legatura cu forma de guvernamânt a
tarii, respectiv daca România trebuie sa fie republica semiprezidentiala sau
republica parlamentara.
S-a mai aratat ca în functie de optiunea ce se va face pentru o republica
prezidentiala sau parlamentara, urmeaza a se stabili si mecanismul de revocare a
presedintelui, în cazul comiterii unor fapte deosebit de grave. Daca se accepta
ideea republicii semiprezidentiale si presedintele demis de parlament va fi totusi
confirmat printr-un referendum, care va infirma hotarârea Parlamentului, acesta va
fi pus într-o situatie neta de inferioritate fata de presedinte, chiar într-un fel de
nelegitimitate. În schimb, în cazul în care presedintele este ales de Parlament,
mecanismul situatiei de exceptie al revocarii presedintelui este mult mai simplu,
deoarece parlamentul care îl alege pe presedinte este si forumul care îi poate
retrage înalta functie care i-a conferit-o.
În final, Adunarea Constituanta a adoptat formula republicii
semiprezidentiale, inspirata dupa modelul Constitutiei franceze din 1958, care
confera presedintelui un numar important de atributii dar consacra, în acelasi timp,
si posibilitatea înlaturarii presedintelui din functie, în cazul în care acesta ar încalca
Constitutia.
În ceea ce priveste profilul institutiei presedintelui, aceasta este definita de
articolul 80 al Constitutiei, care precizeaza ca:
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
53
“(1) Presedintele României reprezinta statul român si este garantul
independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii.
(2) Presedintele României vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna
functionare a autoritatilor publice. În acest scop, Presedintele exercita functia de
mediere între puterile statului, precum si între stat si societate”.
Din analiza textului constitutional se desprinde constatarea ca presedintele
are o pozitie specifica în sistemul organelor statului, el neconfundându-se cu nici
una din puterile statului. Pe de o parte, Presedintele tarii reprezinta statul pe plan
extern, fiind garantul independentei, unitatii si integritatii statului, iar pe de alta
parte, vegheaza la buna functionare a autoritatilor publice si exercita functia de
mediere între puterile statului, precum si între stat si societate. Aceasta pozitie
deosebita a Presedintelui tarii face ca el sa nu poata fi membru al nici unui partid
politic, deoarece el trebuie sa pastreze o pozitie de echidistanta fata de toate fortele
politice. Rolul presedintelui nu este însa numai acela de a veghea la buna
desfasurare a activitatii autoritatilor publice; el are posibilitatea sa intervina în
mod direct în anumite situatii, exercitând un rol deloc neglijabil în solutionarea
unor probleme controversate sau în dezamorsarea unor crize politice.
Cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc în tara noastra în legatura cu
revizuirea Constitutiei, cu privire la institutia presedintelui României au fost
exprimate diverse puncte de vedere si opinii legate de îmbunatatirea activitatii
acestei institutii.
Au existat puncte de vedere care au considerat necesar ca România sa
renunte la sistemul "semiprezidential" de organizare constitutionala de tip francez
si sa treaca la un sistem parlamentar în care presedintele sa fie ales si sa fie demis
de Parlament, dispunând de un numar redus de prerogative, existând în schimb în
structurile statului un guvern puternic, dotat cu puteri largi, condus de un prim
ministru puternic, care sa-si asume majoritatea problemelor guvernarii.
Au existat, pe de alta parte, opinii care au preconizat sporirea prerogativelor
prezidentiale, întarirea pozitiei presedintelui, dotarea sa cu mai multe atributii -
dupa sistemul prezidential american.
În final, dezbaterile asupra revizuirii Constitutiei nu au afectat institutia
prezidentiala care, în esenta, a ramas neschimbata în conceptia si structurile ei.
Au fost aduse totusi anumite precizari legate de punerea sub acuzare a
presedintelui, privind dreptul sau de a încheia tratate internationale, specificându-
se totodata într-un alineat distinct la art.107, ca "presedintele României nu îl poate
revoca pe primul ministru".
Cât priveste mandatul prezidential, acesta a fost marit la cinci ani,
considerându-se ca este preferabil ca alegerile parlamentare sa nu coincida cu
alegerile prezidentiale, astfel încât componenta forumului legislativ sa nu fie
influentata în nici un fel de opiniile alegatorilor pentru unul sau altul dintre
candidatii în cursa prezidentiala.
Potrivit recentei modificari constitutionale, presedintele României a primit
dreptul de a sesiza Curtea Constitutionala pentru solutionarea conflictelor juridice
dintre autoritatile publice.
PARTEA I
54
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Sectiunea 2
Alegerea Presedintelui României

În ce priveste modalitatea de alegere a presedintelui, potrivit prevederilor


Constitutia presedintele va fi ales pe termen de cinci ani, prin vot universal, egal,
direct, secret si liber exprimat. Este considerat ales candidatul care a întrunit la
primul tur de scrutin majoritatea de voturi ale alegatorilor înscrisi în listele
electorale. În cazurile în care nici unul dintre candidati nu a întrunit aceasta
majoritate, va fi organizat un al doilea tur de scrutin între primii doi candidati, în
ordinea numarului de voturi obtinute la primul tur de scrutin. În urma celui de al
doilea tur de scrutin, va fi declarat ales candidatul care a obtinut cel mai mare
numar de voturi.
Constitutia prevede ca nimeni nu poate îndeplini functia de presedinte decât
pentru cel mult doua mandate.
Rezultatul alegerilor va fi validat de Curtea Constitutionala, dupa care
candidatul va depune în fata Parlamentului juramântul, care are urmatoarea
formula:
“Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si
materiala a poporului român, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar
democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, suveranitatea,
independenta, unitatea si integritatea teritoriala a României. Asa sa-mi ajute
Dumnezeu!” (art.82 pct.2).

Sectiunea 3
Durata mandatului Presedintelui României

Durata mandatului prezindential este de cinci ani, potrivit modificarii ce a


fost adusa Constitutiei în anul 2003, si se exercita de la data depunerii juramântului
pâna la depunerea juramântului de catre presedintele nou ales. Mandatul
presedintelui poate fi însa prelungit prin lege organica în caz de razboi sau de
catastrofa.
În redactarea sa initiala, Constitutia României din 1991 a prevazut un
mandat de patru ani, prevalând ideea ca durata mandatului prezidential trebuie sa
coincida cu cea a mandatului Parlamentului.
În literatura de specialitate si în dezbaterile parlamentare au fost aduse
argumente atât „pentru”, cât si „împotriva” simultaneitatii celor doua tipuri de
alegeri.
Astfel, în primul rând, s-a aratat ca daca alegerea Presedintelui Republicii
ar avea loc concomitent cu alegerea Parlamentului, cheltuielile substantiale legate
de organizarea unei a doua alegeri ar putea fi evitate.
În al doilea rând, s-a relevat ca, în cazul în care Presedintele Republicii este
ales cu sprijinul unui partid politic, alegerile concomitente, fiind expresia
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
55
spectrului politic existent în momentul tinerii lor, vor face cu putinta ca acelasi
partid care a câstigat alegerile parlamentare sa detina si functia de Presedinte al
Republicii. Ori de câte ori aceasta situatie se va produce, Guvernul, ca emanatie a
majoritatii parlamentare, va putea, sigur de sprijinul Presedintelui Republicii, sa-si
puna în aplicare programul prezentat în alegeri fara sa întâmpine vreo opozitie
semnificativa. În acest caz, coordonarea actiunii guvernamentale cu cea
parlamentara va fi cu usurinta realizata.
În al treilea rând, s-a relevat ca alegerile concomitente pot contribui
substantial la polarizarea optiunilor alegatorilor în directia a doua curente de opinie
principale, dat fiind ca dezbaterile publice desfasurate în vederea alegerii
Presedintelui republicii se vor concentra pâna în cele din urma în jurul celor doua
personalitati politice care vor ramâne în competitie la cel de al doilea scrutin.
Stabilirea de catre Constitutie a aceleiasi durate atât pentru mandatul
Presedintelui Republicii cât si pentru cel al Parlamentului, nu a fost însa de natura
sa asigure întotdeauna functionarea armonioasa în timp a acestor organe.
Pe de o parte, este posibil ca, desi concomitente, alegerile prezindentiale si
cele parlamentare sa nu dea rezultate favorabile pentru acelasi partid politic si, ca
urmare, Presedintele Republicii sa nu fie exponentul partidului care are majoritatea
în Parlament. În aceasta ipoteza, unitatea de actiune a executivului risca sa fie pusa
în cumpana.
Pe de alta parte, mandatul Presedintelui Republicii poate înceta înainte de
expirarea celor cinci ani pentru care a fost ales, prin demisie, demitere din functie,
deces sau ca urmare a condamnarii pentru înalta tradare. O încetare a mandatului
Presedintelui Republicii din oricare din aceste motive nu are însa nici o consecinta
asupra functionarii Parlamentului si, prin urmare, nici asupra duratei de cinci ani a
mandatului acestuia, ceea ce va duce la o decalare în timp a acestor mandate.
În sfârsit, s-a mai aratat ca în conditiile prevazute de art.89 al Constitutiei,
Parlamentul poate fi dizolvat anticipat. Este suficienta o asemenea dizolvare pentru
ca acea coincidenta în timp a mandatului Presedintelui Republicii cu cel al
Parlamentului, prezumata de Constitutie, sa fie rasturnata si, odata cu aceasta,
avantajele ei sa dispara.
În legatura cu durata mandatului Presedintelui Republicii trebuie sa se mai
observe ca functia lui devine vacanta numai în caz de demisie, de demitere, de
imposibilitatea definitiva a exercitarii atributiilor sau de deces. Abia atunci când
una din aceste situatii se produce si este constatata în conditiile prevazute de
Constitutie, va deveni operanta dispozitia art.96 al Constitutiei, potrivit careia
Guvernul este obligat sa organizeze alegeri pentru un nou Presedinte al Republicii.
Ca atare, organizarea de noi alegeri pentru functia de Presedinte al Republicii nu
va putea avea loc în cazul în care el este suspendat din functie printr-un vot al
Parlamentului (art.95 al Constitutiei) decât din momentul în care suspendarea este
aprobata prin referendum.

Sectiunea 4
Incompatibilitatile functiei de Presedinte al României
PARTEA I
56
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

În legatura cu incompatibilitatile, Constitutia precizeaza ca pe durata


mandatului sau, presedintele tarii nu poate fi membru al nici unui partid politic si
nici nu poate îndeplini o alta functie publica sau privata.
O prima incompatibilitate consta în faptul ca, în conformitate cu art.84 alin.1
al Constitutiei, Presedintele Republicii nu poate fi membru al unui partid politic.
Consacrarea prin Constitutie a acestei incompatibilitati tinde sa sublinieze
ca, întrucât România este un stat pluralist, functia de Presedinte al Republicii
trebuie sa fie echidistanta fata de partidele politice. Bineînteles ca ori de câte ori
viitorul Presedinte al Republicii se prezinta în alegeri ca exponentul unui partid
politic sau al unei coalitii de partide, regula constitutionala va ramâne mai curând
un deziderat. Având în vedere ca întreaga campanie electorala pentru functia de
Presedinte al Republicii, al carei personaj principal a fost, s-a axat pe programul
unui partid politic, candidatul, o data ales, va fi fara doar si poate pus în situatia de
a trebui sa-si respecte angajamentele si, prin urmare, sa actioneze în acord cu linia
politica a formatiunii pe listele careia a fost ales.
O alta incompatibilitate consta în interdictia adresata Presedintelui
Republicii de a îndeplini orice alta functie publica sau privata.
Aceasta incompatibilitate este formulata în termeni mai categorici decât cea
care priveste, conform art.71 lit.b) al Constitutiei, pe senatori si deputati. În timp ce
deputatilor si senatorilor li se interzice numai ocuparea functiilor de autoritate, cu
exceptia celei de membru al Guvernului, Presedintele Republicii nu poate ocupa
nici o alta functie, fie ea publica sau privata.

Sectiunea 5
Atributiile Presedintelui României

5.1. În ceea ce priveste puterea legislativa, Presedintele are dreptul sa


adreseze acesteia mesaje cu privire la principalele probleme politice, iar în cadrul
procedurii de legiferare poate sa retrimita textul unei legi spre a fi dezbatut de catre
Parlament înainte de a promulga legea în cauza. În cazul în care Parlamentul
mentine legea în forma în care a fost, promulgarea este obligatorie. Tot în legatura
cu Parlamentul, Presedintele tarii mai are si posibilitatea exceptionala de a-l
dizolva, în ipoteza în care acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea
Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare si dupa respingerea a cel
putin doua solicitari de învestitura. Constitutia precizeaza ca în cursul unui an,
Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o singura data si, în nici un caz, în ultimele 6
luni ale mandatului Presedintelui României, în timpul starii de asediu sau al starii
de urgenta.
5.2. În ceea ce priveste relatiile dintre Presedinte si Guvern, acestea sunt
stabilite cu exactitate de Constitutie, care prevede ca Presedintele va desemna un
candidat pentru functia de prim ministru si va numi Guvernul pe baza votului de
încredere acordat de Parlament. În cazul remanierii guvernamentale sau de vacanta
a postului, Presedintele revoca si numeste, la propunerea primului ministru, pe unii
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
57
membri ai Guvernului. Este de remarcat însa ca, potrivit modificarii constitutionale
din 2003, daca prin propunerea de remaniere se schimba structura sau compozitia
politica a Guvernului, Presedintele României îsi va putea exercita aceasta atributie
numai pe baza aprobarii Parlamentului, acordata la propunerea primului ministru.
Presedintele României poate consulta Guvernul cu privire la problemele
urgente si de importanta deosebita. El poate lua parte la sedintele Guvernului în
care se dezbat probleme de interes national privind politica externa, apararea tarii,
asigurarea ordinii publice, precum si în alte situatii, la cererea primului ministru. În
cazurile în care Presedintele participa la sedintele Guvernului, el are dreptul sa
prezideze aceste sedinte.
Potrivit modificarii constitutionale din 2003, Presedintele nu poate demite pe
primul ministru, deoarece prin aceasta întregul Cabinet ar trebui sa-si dea demisia,
ceea ce ar dauna stabilitatii politice, provocând o criza de guvern.
5.3. În ceea ce priveste puterea judecatoreasca, Presedintele are si unele
atributii care sunt legate de activitatile judecatoresti. Astfel, el are dreptul sa acorde
gratierea individuala unor condamnati. El dispune de prerogativele numirii în
functie a magistratilor, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Presedintele mai dispune de prerogativa de a numi trei judecatori ai Curtii
constitutionale din cei noua care compun acest organism.
5.4. Presedintele are, asadar, o gama larga de atributii dintre care am
examinat pâna acum o serie de prerogative care privesc colaborarea sa cu diferite
puteri ale statului. Printre atributiile prezidentiale, un rol important îl ocupa însa si
atributiile în domeniul politicii externe. Astfel, Presedintele are dreptul sa încheie
tratate internationale în numele României, care vor fi supuse spre ratificare
Parlamentului în termen de 60 de zile, la propunerea Guvernului41; el acrediteaza si
recheama reprezentantii diplomatici ai României si aproba înfiintarea, desfiintarea
sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Reprezentantii diplomatici ai
statelor straine sunt acreditati pe lânga Presedintele tarii.
5.5. Presedintele exercita importante atributii si în domeniul apararii. El
este comandantul fortelor armate si îndeplineste functia de presedinte al
Consiliului Suprem de Aparare a Tarii. El poate declara, cu aprobarea prealabila a
Parlamentului, mobilizarea generala sau partiala a fortelor armate. În asemenea
cazuri exceptionale, hotarârea Presedintelui va fi supusa ulterior aprobarii
Parlamentului, în termen de 5 zile de la adoptare. În caz de agresiune armata
îndreptata împotriva României, Presedintele are dreptul sa ia masuri pentru
respingerea agresiunii, aducând neîntârziat la cunostinta Parlamentului masurile
luate printr-un mesaj. În cazul în care Parlamentul nu se afla în sesiune, el va fi
convocat de drept în termen de 24 de ore de la declansarea agresiunii. Este de
mentinat ca, potrivit modificarii constitutionale din 2003, în caz de mobilizare sau
razboi, Parlamentul îsi continua activitatea pe toata durata acestor stari.
5.6. Tot în cadrul atributiilor prezidentiale se înscrie si instituirea starii de
asediu sau starii de urgenta în întreaga tara sau în anumite localitati. În asemenea

41
Modificarea constitutionala din 2003 a adus urmatoarea precizare : „celelalte tratate si acorduri internationale se
încheie, se aproba sau se ratifica potrivit procedurii stabilite prin lege”.
PARTEA I
58
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

cazuri, Presedintele va solicita Parlamentului încuviintarea masurii adoptate, în


termen de 5 zile de la luarea acesteia. În cazul în care Parlamentul nu se afla în
sesiune, el va fi convocat de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea starii de
asediu sau a starii de urgenta si va functiona pe toata durata acesteia. Aceasta
prevedere este deosebit de importanta deoarece în trecut, în practica unor state, au
existat situatii în care starea de asediu sau starea de urgenta a dus practic la
paralizarea activitatii forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se în
mâinile executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legatura cu masurile
adoptate si uneori dizolvat chiar, în mod arbitrar. În legatura cu dispozitiile acestui
articol sunt de semnalat si prevederile articolului 49, potrivit carora restrângerea
unor drepturi sau libertati nu va putea fi efectuata decât în cazuri anume
specificate, restrângerea trebuind sa fie proportionala cu situatia care a
determinat-o si neputând atinge existenta dreptului sau a libertatilor. Urmeaza, asa
dar, a opina ca în situatiile deosebit de grave, cum sunt cele care privesc starea de
asediu sau starea de urgenta, garantarea libertatilor este asigurata în primul rând
prin aceea ca Parlamentul nu va putea fi dizolvat, el functionând mai departe în
asemenea situatii, iar pe de alta parte, prin aceea ca drepturile si libertatile
democratice nu vor putea fi limitate sau restrânse decât în cazuri speciale, si numai
prin lege, daca o asemenea restrictie se impune.
5.7. O importanta atributie a Presedintelui, care marcheaza implicarea sa
directa în problemele fundamentale ale tarii, este si dreptul de a se adresa
poporului si de a-i solicita sa-si exprime, prin referendum, vointa cu privire la
probleme de interes national. Aceasta prerogativa se coreleaza cu cea din articolul
88, potrivit careia Presedintele are dreptul sa adreseze Parlamentului mesaje cu
privire la problemele politice ale natiunii. Potrivit articolului 90, consultarea
poporului prin referendum se poate efectua numai dupa consultarea Parlamentului,
neexistând însa obligativitatea aprobarii declansarii procedurii referendumului de
catre Parlament. Din lectura textului se desprinde concluzia ca Presedintele se
poate adresa natiunii solicitându-i sa îsi exprime vointa numai dupa îndeplinirea
acestei formalitati, pe care o reprezinta consultarea Parlamentului, formalitate care
nu are însa semnificatia unei aprobari date de cele doua Camere. Remarcam ca
întregul sistem al relatiilor dintre Presedinte si Parlament este axat pe ideea ca
Presedintele, care este un factor de echilibru, în viziunea Constitutiei, între toate
puterile statului, trebuie sa tina seama de punctul de vedere al Parlamentului, fie
sub forma consultarii sale, cum este situatia prevazuta de articolul 90, fie sub
forma ratificarii ulterioare a unora dintre masurile sale, cum este, de pilda, cazul
mobilizarii partiale sau generale, instituirii starii de asediu sau a starii de urgenta.
5.8. Dupa cum am mai aratat, ca urmare a reformei constitutionale din
2003, presedintele României se poate adresa Curtii Constitutionale pentru
solutionarea conflictelor juridice dintre autoritatile publice.

Sectiunea 6
Raspunderea politica si penala a Presedintelui României
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
59
Constitutia din 1991 stabileste si unele prevederi deosebit de importante în
legatura cu raspunderea pe care Presedintele o are si modalitatile prin care el poate
fi îndepartat din functia pe care o exercita.
Sunt necesare de examinat, însa, din acest punct de vedere, doua situatii: a)
ipoteza punerii sub acuzare a Presedintelui pentru înalta tradare; si b)
suspendarea din functie, în cazul savârsirii unor fapte grave, prin care a încalcat
prevederile Constitutiei.
a) În primul caz, al punerii sub acuzare pentru înalta tradare, este necesar sa
existe o hotarâre în acest sens – de punere sub acuzare – a Camerei Deputatilor si
Senatului, reunite în sedinta comuna, cu votul a cel putin doua treimi din numarul
deputatilor si senatorilor. Într-o asemenea situatie, competenta de judecata apartine
Înaltei Curti de Casatie si Justitie. La data ramânerii definitive a hotarârii de
condamnare, Presedintele este considerat demis de drept din functia sa. Reforma
constitutionala din 2003 a adus precizarea ca, de la data punerii sub acuzare si pâna
la data demiterii, Presedintele este suspendat de drept.
b) În cazul savârsirii unor fapte grave, prin care se încalca prevederile
Constitutiei (deci altele decât înalta tradare), Presedintele poate fi suspendat de
cele doua Camere reunite în sedinta comuna, cu votul majoritatii deputatilor si
senatorilor, dar numai dupa consultarea Curtii Constitutionale. Presedintele poate
da Parlamentului, cu prilejul dezbaterilor, explicatii în legatura cu faptele ce i s-au
imputat. În ce priveste declansarea propunerii de suspendare din functie, aceasta
poate fi initiata de cel putin o treime din numarul deputatilor si senatorilor, urmând
a fi adusa neîntârziat la cunostinta Presedintelui. În cazul în care propunerea de
suspendare din functie este aprobata de Parlament în conditiile aratate, va fi
organizat un referendum, în termen de cel mult 30 de zile, pentru demiterea
Presedintelui. Daca acest referendum se pronunta în sens afirmativ, Presedintele va
fi considerat demis.
Dupa cum se vede, deci, din analiza celor doua situatii, procedura este mult
mai simpla în cazul punerii sub acuzare pentru înalta tradare decât în cazul
savârsirii unor fapte grave prin care se încalca prevederile Constitutiei. În primul
caz, fiind vorba de o situatie exceptionala, procedura este mult mai rapida,
Parlamentul functionând si ca organ de acuzare, ceea ce se îndeparteaza de la
principiul separatiei puterilor în stat, dar este o masura ce poate fi înteleasa tinând
seama de gravitatea faptelor. Astfel, cum este redactat textul constitutional, el este
totusi incomplet, deoarece prevede competenta de judecata si dreptul
Parlamentului de a hotarî punerea sub acuzare, dar nu precizeaza cine va face
cercetarile, uneori complexe si cât se poate de delicate, pentru a stabili daca
Presedintele s-a facut vinovat de înalta tradare.
În ceea ce priveste procedura suspendarii din functie a Presedintelui tarii,
aceasta marcheaza – asa cum am mai aratat – o procedura în doua etape. Ipotetic
vorbind, în situatia în care Presedintele ar fi fost suspendat din functie de catre
Parlament dar poporul, prin referendum, nu ar fi aprobat hotarârea Parlamentului,
Presedintele ar ramâne în functie, fiind obligat sa guverneze cu un Parlament ostil.
O asemenea situatie nu ar putea fi solutionata decât prin dizolvarea Parlamentului
si convocarea unor noi alegeri.
PARTEA I
60
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Constitutia prevede ca în cazul în care functia de Presedinte devine vacanta


prin demisie, demitere din functie, imposibilitatea definitiva a exercitarii
atributiilor sau prin deces, se vor organiza, în termen de trei luni de la data
constatarii vacantei, noi alegeri pentru ocuparea functiei de Presedinte al
României. În cazul în care functia de presedinte este vacanta, pâna la noile alegeri,
interimatul functiei de presedinte se asigura în ordine de presedintele Senatului sau
presedintele Camerei Deputatilor. Acestia exercita prerogativele prezidentiale,
neavând însa dreptul sa adreseze mesaje sau sa consulte poporul prin referendum.
Raspunderea Presedintelui interimar în cazul savârsirii unor fapte grave este
reglementata de aceleasi prevederi ce sunt aplicabile Presedintelui.
Sectiunea a 7-a
Actele emise de Presedintele României
În exercitarea atributiilor sale, Presedintele emite decrete, care se publica în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea decretelor în Monitorul Oficial atrage
inexistenta lor. Aceasta masura a fost luata pentru a se evita situatii de genul celor
întâlnite în fostul regim, când anumite decrete prezindentiale - care au adus
atingere drepturilor si libertatilor cetatenilor – nu au fost publicate. În ce priveste o
serie de decrete ale Presedintelui ca, de pilda, supunerea unor tratate Parlamentului
spre ratificare, numirea reprezentantilor diplomatici, decretarea mobilizarii partiale
sau generale, masurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate, decretarea
starii de asediu sau a starii de urgenta, conferirea decoratiilor si titlurilor de onoare,
acordarea gradelor de maresal, de general si de amiral, precum si acordarea
gratierii individuale, este obligatorie contrasemnarea decretelor respective de catre
primul ministru.

CAPITOLUL VI
ADMINISTRATIA PUBLICA CENTRALA

Sectiunea 1
Rolul si locul Guvernului în sistemul separatiei puterilor

1.1. Institutia Guvernului ocupa un loc dintre cele mai importante în toate
Constitutiile lumii, stiut fiind faptul ca el este, de regula, titularul puterii executive.
În unele sisteme constitutionale se specifica chiar dualitatea puterii executive,
aceasta apartinând sefului statului si Guvernului (exemplu, Grecia). În altele, seful
statului este în acelasi timp si reprezentantul puterii executive (ex.S.U.A.,
Luxemburg) dar, în imensa majoritate a cazurilor reglementarile constitutionale
confera Guvernului o pozitie distincta în sistemul separatiei puterilor. Dupa cum
s-a relevat în literatura de specialitate, „Izvoarele istorice ale <<Guvernului>>, ca
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
61
institutie publica, de putere a statului, se regasesc în perioada absolutismului, în
asa-numitele curia regis, întâlnite în multe dintre tarile europene, iar în Tarile
Române <<Sfatul Domnesc>>. Aceste institutii au capatat însa rolul si semnificatii
mai apropiate de ceea ce înseamna Guvernul din epoca moderna, pe masura ce la
nivelul administratiei centrale au început sa se contureze departamentele, ca forme
organizatorice statale, responsabile pentru administrarea unor domenii de activitate
pe întreg teritoriul tarii. Am putea spune chiar ca mai întâi au fost create ministere
conduse de ministri care, o buna perioada de timp au functionat ca atare, fara ca ei
sa alcatuiasca Guvernul, ca institutie politica si juridica a statului, cu rolul si
semnificatia de astazi” 42. Se releva faptul ca daca în Tarile Române ministerele au
fost create prin Regulamentele Organice (respectiv în 1831 în Moldova si în 1832
în Muntenia), conceptul de Guvern ca atare apare abia dupa Unirea Principatelor.
Constitutiile din 1866, 1923 si 1938 consacrau rolul Guvernului ca titular al puterii
executive, alaturi de prerogativele suveranului. Astfel, Constitutia din 1923
specifica în mod expres ca „Guvernul exercita puterea executiva în numele
regelui”. Constitutia din 1948 foloseste pentru prima data termenul de Consiliu de
Ministri, ca fiind similar cu acela de Guvern. Autorii de specialitate au relevat însa
ca cele doua notiuni nu sunt absolut identice. În timpul regimului totalitar, functia
de presedinte al Consiliului de Ministri a fost înlocuita cu aceea de prim-ministru
al Guvernului, pentru a nu se diminua nici macar terminologic autoritatea fostului
sef al statului. Dupa Revolutia din Decembrie 1989, structurile totalitare ale
regimului comunist au fost dizolvate. La 31 decembrie 1989 a fost adoptat
Decretul-lege nr.10 privind constituirea, organizarea si functionarea Guvernului
României. În articolul 2 al acestui act normativ se precizeaza ca „Guvernul
României exercita conducerea generala a activitatii administrative pe întreg
teritoriul tarii, având obligatia de a îndeplini obiectivele cuprinse în programul
Consiliului Frontului Salvarii Nationale, asigurând executarea masurilor stabilite
prin decretele adoptate de acesta”.
Printr-un Decret-lege ulterior, Decretul-lege nr.104 din 30 martie 1990, au
fost specificate activitatile pentru care Guvernul adopta hotarâri. Retine atentia în
mod deosebit formularea cuprinsa în preambulul acestui act normativ care se refera
la principiul separatiei puterilor în stat si la necesitatea asigurarii conditiilor pentru
ca guvernul, organ suprem al administratiei de stat, sa realizeze puterea executiva
ce-i revine în temeiul legii. Printre domeniile în care Guvernul urma sa emita
hotarâri se mentiona aprobarea programelor de dezvoltare economico-sociala pe
ramuri de activitate, a balantei comerciale si de p1ati externe, organizarea
rea1izairii sarcinilor economico-financiare si de comert exterior, aprobarea initierii
si încheierii de tratate, realizarea reglementarilor referitoare la salarizare, aprobarea
de norme în domeniul învatamântu1ui, culturii, stabilirea structurii organizatorice
si a numarului de posturi la ministere si celelalte organe centrale etc.
1.2. Organizarea si functionarea Guvernului României a fost stabilita initial
prin Legea nr.37 din 7 decembrie 1990, înlocuita ulterior prin Legea nr.90 din
2001.

42
Mircea Preda, Tratat elementar de drept administrativ român, Editura “Lumina Lex”, Bucuresti, 1996, pag.329.
PARTEA I
62
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Potrivit prevederilor Constitutiei (art.101), Guvernul asigura realizarea


politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei
publice. El este alcatuit din primul ministru si alti membri, stabiliti prin legea
organica. Constitutia prevede ca în îndeplinirea atributiilor sale, Guvernul
coopereaza cu organismele sociale interesate, ceea ce confera o mai larga
deschidere functiilor sale, obligându-l sa intre într-un anumit sistem de re1atii
implicând contacte de lucru cu exponentii principalelor categorii sociale, sa caute
împreuna cu acestea formule pentru depasirea unor situatii de criza. Prin
colaborarea cu organismele sociale, masurile luate de Guvern capata un surplus de
eficienta, deoarece fiind luate cu consultarea unor factori dintre cei mai diversi
evita riscul unor solutii unilaterale, care ar fi inacceptabile pentru anumite categorii
sau organisme sociale.
Prevederile Constitutiei legate de organizarea Guvernului si pozitia sa în
sistemul organelor statului au fost dezvoltate prin prevederile Legii nr.90/2001
privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor.
De retinut sunt câteva idei esentiale, pe care le cuprinde noua lege, în special
sub aspectul precizarii pozitiei pe care Guvernul o ocupa în sistemul organelor
statului. Astfel, se precizeaza ca Guvernul este autoritatea publica a puterii
executive care functioneaza în baza votului de încredere acordat de Parlament si
care asigura realizarea politicii interne si externe a tarii, exercitând totodata
conducerea generala a administratiei publice.
Se mai precizeaza ca Guvernul are menirea sa asigure functionarea
echilibrata si dezvoltarea sistemului national economic si social, precum si
racordarea acestuia la sistemul economic mondial, în conditiile promovarii
intereselor nationale.
Legea nr.90/2001 precizeaza pentru prima oara functiile pe care le
îndeplineste Guvernul pentru realizarea programului sau: functia de strategie,
functia de reglementare, functia de administrare a proprietatii statului,
functia de reprezentare si functia de autoritate de stat.
În lege este subliniata pozitia deosebita a primului ministru, care conduce
Guvernul si coordoneaza activitatea membrilor acestuia, prezentând rapoarte si
declaratii în fata celor doua Camere ale Parlamentului si raspunzând întrebarilor ori
interpelarilor care îi sunt adresate de catre deputati sau senatori.

Sectiunea a 2-a
Învestitura Guvernului

2.1. Fazele învestiturii Guvernului

În ceea ce priveste învestitura Guvernului, trebuie precizat ca ea comporta


mai multe faze:
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
63
a) În primul rând, Presedintele României va desemna un candidat pentru
functia de prim-ministru, în urma consultarii partidului care are majoritatea în
Parlament, sau daca nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în
Parlament. Astfel cum este redactat textul constitutional al articolului 103, nu
rezulta ca primul ministru trebuie sa fie neaparat un membru al Parlamentului.
Presedintele României dispune de o larga arie de posibilitati pentru desemnarea
primului ministru, acesta putând fi, în anumite situatii, o persoana independenta,
care sa nu apartina nici unui partid, dar care sa fie acceptabila tuturor formatiunilor
politice.
b) Dupa ce primul ministru va fi fost desemnat, el urmeaza sa solicite, în
termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra
programului si a întregii liste a Guvernului. Referirea pe care o face textul la
întreaga lista a Guvernului trebuie interpretata în sensul ca toti membrii
Guvernului, fara exceptie, trebuie sa fie aprobati de Parlament. Asa cum se
cunoaste, dupa Revolutia din Decembrie 1989 a fost reintrodusa în România
institutia secretarilor de stat. Unii dintre acesti secretari de stat sunt membri ai
Guvernului, altii nu au aceasta calitate. Acei secretari de stat care sunt membri ai
Guvernului, fiind inclusi în componenta acestuia, trebuie sa fie cuprinsi în lista
membrilor Guvernului care este supusa Parlamentului spre aprobare.
c) Un al treilea moment îl reprezinta dezbaterea programului si a listei
Guvernului de catre Camera Deputatilor si Senat, reunite în sedinta comuna.
Potrivit prevederilor Constitutiei, Parlamentul acorda încrederea Guvernului cu
votul majoritatii deputatilor si senatorilor.
d) Un al patrulea – si ultim – moment este acela în care primul ministru,
ministrii si ceilalti membri ai Guvernului depun în mod individual juramântul în
fata Presedintelui României. Momentul acesta este deosebit de important, deoarece
Guvernul, în întregul sau, si fiecare membru al acestuia, în parte, încep sa-si
exercite mandatul numai din acest moment.

2.2. Incompatibili tati

Constitutia prevede ca functia de membru al Guvernului este incompatibila


cu exercitarea altei functii publice de autoritate, cu exceptia celei de deputat sau
senator. Se prevede, totodata, ca functia de ministru este incompatibila cu
exercitarea unei functii de reprezentare profesionala salarizata în cadrul
organizatiilor cu scop comercial. Prin legi organice pot fi însa stabilite si alte
incompatibilitati.
În ceea ce priveste încetarea calitatii de membru al Guvernului, aceasta are
loc în urma demisiei, a revocarii, a pierderii drepturilor electorale, a starii de
incompatibilitate, a decesului, precum si în alte cazuri prevazute de lege.
PARTEA I
64
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

2.3. Seful executivului

O pozitie speciala în cadrul Guvernului o ocupa primul ministru, care


conduce Guvernul si coordoneaza activitatea membrilor acestuia. El prezinta celor
doua Camere ale Parlamentului rapoarte si declaratii cu privire la politica
Guvernului, care urmeaza sa fie dezbatute cu prioritate. În ipoteza în care primul
ministru se afla în imposibilitate sa-si exercite functiile ori a demisionat, a decedat
sau se gaseste într-o stare de incompatibilitate, Presedintele României va desemna
un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini
atributiile sale. Acest interimat va înceta daca primul ministru îsi reia activitatea
într-un termen de cel mult 45 de zile. Termenul de 45 de zile este valabil si pentru
cazul altor ministri care nu-si pot exercita temporar functiile.

2.4. Actele Guvernului

În îndeplinirea atributiilor care îi revin, Guvernul adopta hotarâri si


ordonante. Hotarârile se emit pentru organizarea executarii legilor în timp ce
ordonantele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele si în
conditiile prevazute de aceasta. Atât hotarârile cât si ordonantele vor fi semnate de
primul ministru si contrasemnate de ministrii care au obligatia punerii lor în
executare. Ele urmeaza sa fie publicate în Monitorul Oficial al României,
nepublicarea atragând inexistenta hotarârii sau ordonantei.

Sectiunea a 3-a
Raspunderea membrilor Guvernului

3.1. Constitutia mai prevede si raspunderea membrilor Guvernului. Astfel,


se admite în mod unanim ca exista în primul rând o raspundere politica, pe care
Guvernul o are în totalitatea sa în fata Parlamentului, pentru întreaga activitatea
desfasurata de Guvern. Exista însa si posibilitatea unei raspunderi penale, numai
Camera Deputatilor, Senatul si Presedintele României având dreptul sa ceara
urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru faptele savârsite în exercitiul
functiei lor. În cazul în care s-a cerut urmarirea penala, Presedintele României
poate dispune suspendarea din functie a respectivului membru al Guvernului.
Trimiterea în judecata a unui membru al Guvernului atrage însa, de drept,
suspendarea lui din functie, iar competenta judecarii sale apartine Înaltei Curti de
Casatie si Justitie.
Constitutia a prevazut ca raspunderea membrilor Guvernului si sanctiunile
ce le pot fi aplicate, eventual, acestora urmeaza a fi reglementate printr-o lege
privind responsabilitatea ministeriala, lege care a fost adoptata în 1999 (Legea
nr.115 din 1999).
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
65
Trebuie mentionat ca, din punct de vedere istoric, România are o traditie
democratica pe care consideram util sa o subliniem atunci când ne referim la
raspunderea ministeriala. Doctrina româneasca de drept constitutional, sub
imperiul Constitutiilor din 1866, 1923 si 1938 a facut întotdeauna diferentierea – în
conditiile inviolabilitatii suveranului monarhic – între responsabilitatea politica,
responsabilitatea penala si responsabilitatea civila a ministrilor. Daca în ceea ce
priveste responsabilitatea politica, aceasta se exercita în regimul parlamentar fata
de Parlament iar sanctiunea era tot politica, responsabilitatea penala era
conditionata de punerea sub urmarire a ministrilor pentru fapte savârsite în
exercitiul functiunii lor, înaintea Sectiunilor Unite ale Înaltei Curti de Casatie si
Justitie. Spre deosebire de alte tari în care organul jurisdictional în asemenea
situatie era un organ politic, cum ar fi de pilda în Marea Britanie – Camera
Lorzilor, iar în Franta – Senatul, Constitutia belgiana din 1831 si Constitutia
româna din 1866 au conferit competenta pentru examinarea unor asemenea fapte
Curtii de Justitie, compusa din Sectiunile Unite ale Înaltei Curti de Casatie.
Un important act normativ – Legea asupra responsabilitatii ministeriale din
2 mai 1879 – dezvolta prevederea art.101 din Constitutia din 1866, referitoare la
punerea sub acuzare a ministrilor si trimiterea lor în judecata înaintea Înaltei Curti
de Casatie si Justitie.
Legea mentionata stabilea ca un principiu general ca toate dispozitiile legilor
penale ordinare relative la infractiunile comise de functionarii publici în exercitiul
functiilor lor sau de particulari, se aplicau si ministrilor. Un articol special al legii
(art.2) prevedea nu numai detentia penala pentru anumite fapte, dar si interdictia –
de la 3 ani pâna la interdictia pe viata – de a ocupa functii publice pentru ministrul
care ar fi semnat sau contrasemnat decrete ori ar fi luat dispozitii care încalcau un
text expres al Constitutiei. Aceeasi raspundere ar fi revenit si celui care prin
violenta sau frauda ar fi împiedicat, sau ar fi încercat sa împiedice, liberul exercitiu
al dreptului electoral al cetatenilor, chiar si în cazul în care asemenea fapte ar fi
obtinut aprobarea ulterioara a corpurilor legiuitoare. Un text distinct al Legii (art.3)
stabilea pedeapsa interdictiei de la 3 ani pâna la maximum pe viata de a ocupa
functii publice pentru ministrul care ar fi semnat sau contrasemnat dispozitii care
încalcau texte exprese ale unor legi existente, sau care cu rea credinta si în
prejudiciul intereselor tarii amagesc reprezentatiunea nationala asupra situatiei
afacerilor statului.
Articolul 4 stabilea raspunderea civila a ministrului, în cazul ca acesta cu rea
credinta ar fi cauzat daune statului sau particularilor. În asemenea caz, litigiul urma
sa se judece conform dreptului comun, dar autorizarea corpurilor legiuitoare era
necesara.
Legea mai stabilea ca raspunderea ministrilor acopera o perioada ce începe
cu depunerea juramântului pâna la încetarea lor de fapt din functie (art.5). Membrii
Cabinetului erau solidar raspunzatori din punct de vedere penal, atât pentru faptele
savârsite în comun, cât si pentru acelea care le-ar fi dat o sustinere intentionata.
Totodata, legea mai stabilea si raspunderea functionarilor care ar fi executat
dispozitii sau ordine al caror obiect nu era de resortul ministrului sau a caror
ilegalitate era evidenta. Asemenea functionari erau considerati complici ai
PARTEA I
66
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

ministrului, dar judecatorul putea sa le aplice beneficiul circumstantelor atenuante,


potrivit dreptului comun.
Dupa 1990, în rândul juristilor parerile au fost împartite, daca legea
responsabilitatii ministeriale din 2 mai 1879 este înca în vigoare (ea nu a fost
expres abrogata) sau daca „a cazut în desuetudine”.
În prezent, responsabilitatea ministeriala este reglementata prin Legea
nr.115/1999 privind responsabilitatea ministeriala, modificata prin Legea
nr.253/2002. În esenta, aceasta lege dezvolta principiul responsabilitatii
ministeriale, facând distinctie între raspunderea politica a Guvernului în totalitatea
sa si a fiecarui membru în parte si celelalte forme de raspundere. Legea
încrimineaza o serie de fapte care daca sunt savârsite de membrii Guvernului în
exercitiul functiei lor constituie infractiuni (de pilda, prezentarea cu rea credinta de
date inexacte Parlamentului sau Presedintelui României, refuzul nejustificat de a
prezenta Camerei Deputatilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora
informatiile solicitate, emiterea de ordine normative sau instructiuni cu caracter
discriminatoriu).
Numai Camera Deputatilor, Senatul si Presedintele României au dreptul sa
ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru faptele savârsite în
exercitiul functiei lor.
Urmarirea penala se efectueaza de catre o comisie speciala, cu aprobarea
Presedintelui României.
Membrul Guvernului condamnat printr-o hotarâre judecatoreasca va fi demis din
functie de Presedintele României, la propunerea primului ministru.

Sectiunea a 4-a
Durata mandatului

În ceea ce priveste durata mandatului, Constitutia prevede ca Guvernul îsi


exercita mandatul pâna la data validarii alegerilor parlamentare generale. Guvernul
este considerat demis la data retragerii de catre Parlament a încrederii acordate sau
daca primul ministru se afla în imposibilitate de a-si exercita atributiile mai mult de
45 de zile, ori daca acesta a demisionat, a decedat, si-a pierdut drepturile electorale
etc. În asemenea situatii, potrivit articolului 107 din Constitutie, Presedintele
României va trebui sa desemneze un candidat pentru functia de prim ministru,
urmând sa se treaca la înfaptuirea tuturor etapelor procedurii de desemnare a
Guvernului.
O prevedere de natura sa asigure continuitatea activitatii Guvernului este
aceea care dispune ca Guvernul al carui mandat a încetat îsi îndeplineste în
continuare actele curente necesare pentru administrarea treburilor publice pâna la
depunerea juramântului de catre membrii noului Guvern.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
67
Sectiunea a 5-a
Raporturile legislativ-executiv

5.1. Constitutia mai prevede un sistem de legaturi între Guvern si Parlament


care actioneaza în ambele sensuri. Guvernul, ca si celelalte organe ale
administratiei publice, în cadrul controlului parlamentar, este obligat sa prezinte
informatiile si documentele pe care le solicita Camera Deputatilor si Senatul, ori
comisiile parlamentare. În afara de aceasta, deputatii sau senatorii pot cere, prin
intermediul presedintilor Camerei din care fac parte, ca Guvernul sa solicite de la
organele centrale ale administratiei de stat orice acte sau dosare, precum si alte
informatii utile pentru activitatea lor. În cazul în care o initiativa legislativa
presupune modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurarilor
sociale, solicitarea informarii este absolut necesara. Constitutia prevede ca membrii
Guvernului au acces la lucrarile Parlamentului, participarea lor fiind obligatorie
numai daca li se solicita prezenta.
Un mijloc pe care îl au parlamentarii pentru a se informa în mod public
asupra stadiului solutionarii unor anumite probleme îl constituie procedura
întrebarilor si interpelarilor.

5.2. Întrebarea consta într-o simpla cerere de a raspunde daca un fapt este
adevarat, daca o informatie este exacta, daca Guvernul întelege sa comunice acte si
informatii care i-au fost solicitate sau daca are intentia de a lua o hotarâre într-o
problema determinata. Întrebarile sunt adresate verbal fie Guvernului în totalitatea
sa, fie unui anumit membru al Guvernului. În aceeasi sedinta, sau daca nu este
posibil, la o sedinta urmatoare a Camerei Deputatilor sau Senatului, urmeaza sa se
dea raspuns întrebarilor formulate.

5.3. Procedura interpelarilor este ceva mai complicata si implica un text


scris. Ea consta într-o cerere scrisa adresata Guvernului, prin care se solicita
explicatii asupra politicii sale, în probleme interne sau externe. Interpelarile se
înscriu în ordinea prezentarii lor într-un registru special si se afiseaza în sala de
sedinte. La Camera Deputatilor interpelarile se fac numai în numele grupurilor
parlamentare, în timp ce la Senat ele se fac individual, în numele senatorilor. În
sedinta consacrata sustinerii si dezbaterii interpelarilor, se da cuvântul mai întâi
interpelatorului si apoi reprezentantului Guvernului sau ministerului. Exista însa –
solutie consacrata si în dreptul parlamentar comparat – si posibilitatea adoptarii
unei motiuni, prin care una sau alta dintre cele doua Camere, pe baza dezbaterilor
purtate, îsi exprima pozitia în legatura cu problema care a facut obiectul
interpelarii.
Printre modalitatile cele mai importante de care dispune Parlamentul de a
actiona în raporturile sale cu Guvernul se numara motiunea de cenzura. Aceasta
poate fi initiata de cel putin o patrime din numarul total al deputatilor si senatorilor,
trebuind sa fie comunicata Guvernului la data depunerii. Motiunea de cenzura se
dezbate dupa trei zile de la data când a fost prezentata, în sedinta comuna a celor
PARTEA I
68
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

doua Camere. În cazul în care a fost adoptata cu votul majoritatii deputatilor si


senatorilor, se considera ca încrederea Guvernului a fost retrasa. Daca motiunea de
cenzura a fost însa respinsa, deputatii si senatorii care au semnat-o nu mai pot initia
o noua motiune de cenzura în cadrul aceleiasi sesiuni.

5.4. În conformitate cu prevederile Constitutiei României din 1991, exista si


posibilitatea angajarii raspunderii Guvernului, în cazul în care acesta apreciaza ca
este necesar sa-si angajeze direct raspunderea în fata Camerei Deputatilor si a
Senatului reunite în sedinta comuna, în legatura cu un program, o declaratie de
politica generala sau un proiect de lege. În legatura cu programul prezentat de
Guvern sau proiectul de lege, poate fi introdusa o motiune de cenzura, în termen de
3 zile de la prezentarea lor. Daca motiunea de cenzura este adoptata cu votul
majoritatii deputatilor si senatorilor, Guvernul este considerat demis. În cazul în
care nu s-a întrunit majoritatea ceruta, proiectul de lege se considera adoptat, iar
programul sau declaratia de politica generala devin obligatorii pentru Guvern.

Sectiunea a 6-a
Delegarea legislativa

6.1. O modalitate speciala a desfasurarii raporturilor dintre Parlament si


Guvern o constituie “delegarea legislativa”. Prin delegare legislativa se întelege
transferarea unor prerogative ale Parlamentului catre Guvern. Aceasta implica o
lege speciala de abilitare, de natura sa împuterniceasca Guvernul pentru a emite
ordonante. Ea trebuie sa specifice domeniul, dar si termenul pâna la care asemenea
ordonante pot fi emise, cu precizarea ca nu pot fi emise ordonante în probleme care
formeaza obiectul unor legi organice (de pilda, în legatura cu functionarea
partidelor politice, statutul functionarilor publici, regimul proprietatii, organizarea
învatamântului etc.).

6.2. O alta modalitate a delegarii legis1ative o constituie ordonantele de


urgenta. Acestea vor intra în vigoare numai dupa depunerea lor spre aprobare la
Parlament. În cazul în care Parlamentul nu se afla în sesiune, el urmeaza sa fie
convocat în mod obligatoriu. Parlamentul urmeaza sa aprobe sau sa respinga
ordonantele respective printr-o lege care va specifica în mod expres acest lucru.
Aceasta so1utie este explicabila deoarece, potrivit Constitutiei României,
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român si unica
autoritate legiuitoare a tarii. Potrivit punctului de vedere exprimat de autorii de
specialitate, Parlamentul are o competenta nelimitata deoarece a primit direct de la
popor împuterniciri ce tin de exercitiul suveran al puterii. Acest principiu, care s-a
încetatenit în practica constitutionala, nu este limitat decât de conditia de a nu se
contraveni însesi prevederilor Constitutiei, sau de a substitui Parlamentul unor alte
organe, fapt ce ar contraveni principiului separatiei puterilor. Este evident ca
Parlamentul nu se poate substitui, de pilda Guvernului în exercitarea functiei sale
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
69
executive si sa emita acte cu caracter executiv, deoarece aceasta ar reprezenta o
încalcare a Constitutiei, dar el poate - fara a încalca cu nimic principiile
Constitutiei si regulile generale de drept - sa intervina pe calea unor legi chiar în
problemele ce privesc administratia publica. Parlamentul poate reglementa
asemenea domenii fara a-si atribui functii executive, care ar fi contrare pozitiei si
atributiilor pe care le are sistemul general al organelor statului de drept. În masura
în care Parlamentul îsi exercita functia normativa, care nu cunoaste limitari, el
actioneaza în concordanta cu interesele generale si, prin urmare, nu i se poate
reprosa o abatere de la spiritul Constitutiei sau o depasire a atributiilor sale.
În ceea ce priveste Guvernul, este normal deci ca orice abilitare a acestuia de
a emite acte normative sa fie limitata în timp si supusa unor anumite
circumstantieri privitoare la domeniile la care ea trebuie sa se refere. Este firesc, de
aceea, ca legile de abilitare sa defineasca toate modalitatile în care competenta
legislativa a Guvernului - competenta de exceptie - sa poata fi exercitata.
Pe plan teoretic, conceptual, se cuvine a preciza si faptul ca, prin simplul ei
continut, o lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonante nu poate fi
considerata ea însasi ca fiind neconstitutionala, ci doar ordonantele ce s-ar emite în
baza legii, în cazurile în care, fireste, acestea s-ar îndeparta de la principiile
constitutionale. De altfel, jurisprudenta Curtii Constitutiona1e în aceasta materie a
stabilit cu deosebita claritate care sunt sensurile si limitele actiunii de abilitare a
Guvernului. În Decizia Curtii Constitutiona1e nr.75 din 13 iulie 1994 s-a precizat
ca “Tinând seama de prevederile art. 114 alin.(1) din Constitutie, potrivit carora
legea speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante nu poate privi
domeniile ce fac obiectul legii organice, rezulta ca sensul abilitarii este acela al
investirii Guvernului cu competenta stabilirii unor masuri legislative care însa sa
nu afecteze, în nici un fel, aceste domenii. De aceea, sub aspect material, abilitarea
are un caracter limitat nu numai de scopul prevazut în legea de abilitare, dar si de
interdictia constitutionala de a depasi sfera legii ordinare printr-o ingerinta în
domeniul legii organice".
Spre deosebire de sistemul român, sistemul constitutional francez cunoaste
posibilitatea exercitarii unei competente ,,reglementare" , care apartine exclusiv
Guvernului, abilitat a emite acte normative cu caracter primar în unele domenii
specifice de activitate. În legatura cu acest aspect, Constitutia franceza din 1958
stabileste chiar o diferenta neta între materiile care sunt de “domeniul legii"
specificate de art.34, printre care drepturile civile, nationalitatea, stabilirea
infractiunilor si a pedepselor, regimul impozitelor, al monedei, regimul electoral
etc., si domeniile care au “un caracter reglementar" si care sunt de fapt toate cele
care nu sunt enumerate ca fiind de domeniul legii. Aceasta situatie se deosebeste
de regimul “ordonantelor" pe care le prevede Constitutia României, deoarece
acestea se iau - în Franta ca si în România - pe baza unei abilitari din partea
Parlamentului de a emite acte normative, deci si în domeniul care “apartine legii”,
evident, pe un timp limitat. În sistemul francez exista, prin urmare, în afara de
dreptul de a emite “regulamente în aplicarea legilor",si posibilitatea emiterii unor
acte normative primare, de exercitare a unei competente “delegate", pentru anumite
domenii specifice. Delimitarea de competenta este atât de puternica încât daca
PARTEA I
70
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Parlamentul ar intentiona sa elaboreze un proiect într-un domeniu care tine de


competenta reglementara, Guvernul are dreptul sa se adreseze Consiliului
Constitutional.
Reforma constitutionala din 2003 si-a propus, printre altele, sa precizeze mai
bine raporturile dintre Parlament si Guvern, precum si situatiile în care Guvernul
poate emite ordonante de urgenta.
În aceasta privinta, pentru a evita orice neîntelegeri în legatura cu situatiile
în care executivul adopta Ordonante de Urgenta, au fost preconizate modificari si
completari ale unor texte de lege. Astfel, potrivit noului text al alin.4 al art.115
"Guvernul poate adopta ordonante de urgenta numai în situatii extraordinare, a
caror reglementare nu poate fi amânata, având obligatia motivarii urgentei în
cuprinsul acestora”. Alineatul 5, nou introdus, precizeaza ca “Ordonanta de urgenta
intra în vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere în procedura de urgenta la
Camera competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei în Monitorul Oficial al
României. Camerele, daca nu se afla în sesiune, se convoaca în mod obligatoriu în
5 zile de la depunere sau, dupa caz, de la trimitere.
Daca în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizata nu se
pronunta asupra ordonantei, aceasta este considerata adoptata ?si se trimite celeilalte
Camere, care decide, de asemenea, în procedura de urgenta. Ordonanta de urgenta
cuprinzând norme de natura legii organice se aproba cu majoritatea prevazuta de
articolul 76 alineatul (1)".
Totodata, a fost introdus si un alt alineat (6), în conformitate cu care
"Ordonantele de urgenta nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constitutionale, nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertatile si îndatoririle prevazute de Constitutie, drepturile
electorale si nu pot viza masuri de trecere silita a unor bunuri în proprietatea
publica".
De mentionat mai sunt si alte prevederi înscrise respectiv în alin.7 si alin.8
nou introdus la art.114. În conformitate cu alin.7, "Ordonantele cu care
Parlamentul a fost sesizat se aproba sau se resping printr-o lege în care vor fi
cuprinse si ordonantele ale caror efecte au încetat potrivit alineatului (3)".
În ce priveste alin.8, acesta dispune ca "Prin legea de aprobare sau
respingere se vor reglementa, daca este cazul, masurile necesare cu privire la
efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonantei".
Modificarile care se înscriu pe linia unor propuneri formulate în mod
constant în ultimii ani în lucrarile de specialitate vor fi de natura sa asigure o mai
corecta delimitare între atributiile Parlamentului si ale Guvernului, evitându-se
situatiile în care ordonantele de urgenta ar fi adoptate fara luarea în considerare a
unor situatii care determina într-adevar recurgerea la aceasta procedura.
Mentionam ca problema ordonantelor de urgenta a fost relevata nu numai în
lucrarile de specialitate, dar si în rapoartele anuale de monitorizare ale Comisiei
Europene, care au solicitat ca prioritatea reglementarilor legislative sa revina
Parlamentului, conform rolului si pozitiei sale constitutionale, procedura
"legislatiei delegate" urmând sa fie folosita numai în situatii de exceptie care
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
71
justifica într-adevar o derogare de la procedura normala de adoptare a actelor
normative cu valoare generala de catre Parlament.

Sectiunea a 7-a
Structura administratiei publice centrale

7.1. Administratia publica centrala de specialitate cuprinde ministerele si


alte organe de specialitate, care pot fi în subordinea Guvernului. Ministerele se
înfiinteaza, se organizeaza si functioneaza potrivit legii adoptate de Parlament.
Guvernul si ministerele, cu avizul Curtii de Conturi, pot înfiinta însa organe de
specialitate în subordinea lor, cu conditia ca legea sa le fi recunoscut în mod expres
aceasta competenta.

Sectiunea a 8-a
Autoritati autonome ale administratiei publice centrale de specialitate

Constitutia prevede ca este posibila si înfiintarea unor autoritati


administrative autonome – deci nesubordonate Guvernului– dar numai printr-o
lege organica.

Consiliul Suprem de Aparare a Tarii


În cadrul administratiei publice centrale de specialitate, un loc important
revine Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, care organizeaza si coordoneaza în
mod unitar activitatile care privesc apararea tarii si siguranta nationala, participarea
la mentinerea securitatii internationale si la apararea colectiva în sistemele de
alianta militara, precum si la actiuni de mentinere sau de restabilire a pacii.
În legatura cu Consiliul Suprem de Aparare a Tarii trebuie relevate
prevederile Legii nr.39 din 13 decembrie 1990 privind înfiintarea, organizarea si
functionarea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii. Aceasta lege defineste
atributiile Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, precizând ca acesta propune spre
aprobare Parlamentului conceptia fundamentala de aparare a tarii, structura
sistemului national de aparare, declararea starii de razboi, suspendarea - în caz de
razboi - a ostilitatilor, încheierea armistitiului sau încetarea starii conflictuale.
Consiliul analizeaza situatiile de natura sa impuna declararea starii de urgenta,
precum si declararea mobi1izarii generale. El analizeaza si aproba, printre altele,
organizarea generala a fortelor armate si a celorlalte componente ale sistemului
national de aparare, masurile necesare pentru respingerea unui atac armat,
dislocarea si redislocarea în timp de pace, pe teritoriul national, a Marilor Unitati,
de la brigada în sus, programele de perspectiva privind înzestrarea cu tehnica
militara a fortelor armate, planul de cooperare între Ministerul de Interne si
Ministerul Apararii Nationale, planul de interventie al unitatilor Ministerului
Apararii Nationale si ale Ministerului de Interne, orientarile de baza în domeniul
relatiilor internationale militare etc.
PARTEA I
72
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

CAPITOLUL VII
ADMINISTRATIA PUBLICA LOCALA

Sectiunea 1
Principiile descentralizarii, autonomiei locale si deconcentrarii serviciilor
publice în organizarea si functionarea administratiei publice locale

Procesul constituirii unor organe ale administratiei locale este la fel de vechi
ca si procesul de constituire a statelor, uneori fiind chiar mai vechi decât acesta,
deoarece primele colectivitati au fost acelea care au grupat oameni constituiti în
comune, sate, mici asezari care se bucurau de o deplina autonomie. Pe masura ce s-
au constituit statele centralizate, atributiile organelor locale au suferit limitari.
Instaurarea unor regimuri centralizate puternice a însemnat, în acelasi timp,
slabirea puterii locale si “guvernarea de catre centru". Atunci când în majoritatea
tarilor lumii regimurile totalitare au facut loc unor regimuri democratice, problema
relatiilor dintre administratia centrala si cea locala s-a pus în mod cu totul nou.
Sunt de remarcat, în aceasta privinta, prevederile Cartei Europene a Autonomiei
Locale, adoptata de Consiliul Europei la Strasbourg, la 15 octombrie 1985, care
defineste si precizeaza o serie de importante principii indispensabile organizarile
oricaror state democratice. Carta Europeana a Autonomiei Locale mentioneaza ca
“existenta colectivitatilor locale investite cu responsabilitati efective permite o
administratie în acelasi timp eficace si apropiata de cetateni". Preambulul
documentului mentionat subliniaza si ideea ca “apararea si întarirea autonomiei
locale în diferite tari ale Europei reprezinta o contributie importanta la edificarea
unei Europe întemeiate pe principiile democratiei si ale descentralizarii puterii". În
opinia Consiliului Europei, exprimata în preambulul Cartei, întarirea autonomiei
locale presupune existenta unor colectivitati locale puternice, dotate cu organe de
decizie, constituite în mod democratic si beneficiind de o larga independenta atât în
ceea ce priveste competentele, dar si în ceea ce priveste modalitatile de exercitare a
acestora si mijloacele de care dispun pentru îndeplinirea lor.
În teoria dreptului administrativ exista mai multe sisteme de modelare a
relatiilor dintre comunitatile locale si administratia centrala a unei tari. Exista, în
primul rând, un sistem “centralizat” si altul “descentralizat”, dupa cum elementul
preponderent în luarea deciziilor este factorul central sau cel local. Între acestea
exisa însa si o serie de sisteme intermediare: “deconcentrarea” (sistem în care
autoritatile locale dispun de importante puteri, dar titularii lor nu sunt alesi, ci
numiti de centru) si “tutela administrativa” (ce implica un anumit drept de control
de catre autoritatile centrale asupra autoritatilor administratiei publice locale
descentralizate).
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
73
Prevederile constitutionale sunt menite, în orice sistem, sa asigure un
echilibru corespunzator între organele centrale si cele locale, între capacitatea de
decizie a unora si a celorlalte. Sub acest aspect, Constitutia României din 1991 si
Legea nr.69/1991 (cu modificarile ulterioare) au consacrat principiul autonomiei
locale, cu dreptul inerent al organelor centrale de a asigura un anumit control, în
limitele cerintei de a se garanta la nivelul întregii tari înfaptuirea obiectivelor
generale. Realizarea unor asemenea obiective implica, totodata, recunoasterea
posibilitatii pentru factorii locali de a dispune de o deplina competenta, asigurând
realizarea obiectivelor si masurilor ce se cer înfaptuite la nivel local în contextul
prevederilor generale de aplicabilitate nationala, menite sa asigure independenta
tarii, dezvoltarea sa economica, garantarea drepturilor si libertatilor cetatenilor.
Dupa cum observa, la timpul sau, marele jurist român Paul Negulescu, “În
orice tara sunt doua categorii de interese: unele care au un caracter cu totul general
privind totalitatea cetatenilor, întreaga colectivitate, cum bunaoara: facerea legilor,
raporturilor Tarii cu strainatatea, supravegherea si distribuirea justitiei, organizarea
armatei, ordinea publica si siguranta statului; altele însa sunt speciale unei anumite
localitati, spre exemplu: îndestularea comunei cu articole alimentare de prima
necesitate, înfrumusetarea comunei, facerea unui pod peste un râu, facerea de
parcuri si gradini, aducerea apei, a luminii, ridicarea gunoaielor si curatitul
strazi1or, canalizarea, buna stare sanitara a comunei, îngrijirea de saracii din
comuna, dezvoltarea simtului artistic prin crearea de muzee locale, orchestre
comunale, dezvoltarea culturala prin crearea de scoli de adulti, de biblioteci,
crearea de scoli de meserii etc.
Este incontestabil ca interesele comune întregii colectivitati nu pot fi
încredintate decât puterii centrale. Numai astfel putem avea unitatea Statului,
numai astfel un stat poate fi puternic si în masura de a se impune inamicului din
afara sau dinauntru 43.
Pe de alta parte, trebuie mentionata si parerea unui alt mare specialist român
în dreptul administrativ, profesorul E.D.Tarangul, care opina ca “O independenta
completa a autoritatilor descentralizate ar aduce anarhia în stat. Autoritatile
centrale au dreptul si chiar datoria sa aiba un control asupra activitatii si
autoritatilor descentralizate” 44.
Autorii de specialitate care au examinat sistemul existent în România au
ajuns, de aceea, la concluzia ca sistemul administrativ actual cuprinde o îmbinare a
sistemelor clasice de fundamentare a relatiilor dintre autoritatile centrale si cele
locale. S-a subliniat ca în administratia publica din România întâlnim atât elemente
(de centralizare, în masura în care acest lucru este necesar, dar si elemente foarte
puternice de autonomie locala si unele elemente de tutela administrativa, cadrul
general fiind însa acela al realizarii unui sistem democratic, de natura a permite o
larga manifestare a creativitatii si posibilitatilor de actiune ale unei administratii
locale eficace. Dupa cum a subliniat autorul român, conf.dr. Mircea Preda,
“legislatia româna în materie poate fi apreciata ca profund democratica, instituind

43
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Bucuresti, 1934, vol.1, pag.621.
44
E.D.Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernauti, 1944, pag.82.
PARTEA I
74
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

pentru autoritatile locale, autonome, un regim de larga autonomie, care raspunde


pe deplin exigentelor si principiilor statului de drept si se racordeaza în totul la
legislatia statelor europene cu administratie publica eficienta. Ramâne numai ca si
în activitatea practica aceasta sa fie aplicata în mod corect, în consens cu scopul si
finalitatile dorite de legiuitor, deoarece realizarea în concret a acesteia este, poate,
elementul definitoriu în a statua sau nu existenta în România a unui regim
accentuat de autonomie administrativa 45.
În ceea ce priveste administratia publica locala, Constitutia României din
1991, în formularea sa initiala, a precizat ca „administratia publica din unitatile
administrativ-teritoriale se întemeiaza pe principiul autonomiei locale si al
descentralizarii serviciilor publice”.
Reforma constitutionala din 2003 se refera la „principiile descentralizarii, al
autonomiei locale si al deconcentrarii serviciilor publice”, adaugând ideea de
„deconcentrare” la principiile descentralizarii (considerate a fi mai multe) si la
autonomia locala.
Prevederile constitutionale privind autonomia locala au fost dezvoltate prin
Legea nr.215 din 23 aprilie 2001 privind administratia publica locala. Acest
importnt act normativ aduce precizari privind însasi notiunea de autonomie locala,
aratând ca prin aceasta se întelege dreptul si capacitatea efectiva a autoritatilor
administratiei publice locale de a solutiona si de a gestiona treburile publice, în
numele si în interesul colectivitatilor locale pe care le reprezinta, în conditiile legii.
Legea aduce precizari în sensul ca acest drept se exercita de consiliile locale si
primari, precum si de consiliile judetene - autoritati ale administratiei publice
locale alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Prin aceasta nu
se aduce atingere posibilitatii de a se recurge la consultarea locuitorilor prin
referendum sau prin orice alte forme de participare directa a cetatenilor la treburile
publice, în conditiile legii.
Legea aduce dezvoltari si precizari principiului autonomiei locale stabilind
cu strictete atributiile primarilor, ale consiliilor, definind cu exactitate mecanismul
relatiilor dintre primar si prefect, care este reprezentantul autoritatii centrale,
stabileste garantii împotriva demiterii abuzive a primarilor. Totodata, sunt înscrise
anumite prevederi speciale pentru unitatile administrativ-teritoriale în care cetatenii
apartinând unei minoritati nationale au o pondere de peste 20% din numarul
locuitorilor. În asemenea unitati, hotarârile cu caracter normativ se aduc la
cunostinta publica si în limba materna a cetatenilor apartinând minoritatii
respective (art.51), iar inscriptionarea denumirii localitatilor si a institutiilor
publice se face si în limba respectiva (art.90 alin.4).
În localitatile mentionate, cetatenii la care face referire legea se pot adresa
autoritatilor, oral sau în scris, si în limba materna, primind raspuns atât în limba
româna cât si în limba materna (art.90 alin.2). Prevederea în cauza a fost ridicata la
rangul de norma constitutionala, fiind reprodusa în art.120 alin.(2) din Constitutie,
dupa modificarea din 2003, care face referire la prevederile legii organice.

45
Mircea Preda, op.cit., Editura “Lumina Lex”, Bucuresti, 1996, pag.286.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
75
În localitatile mentionate, cetatenii la care face referire legea se pot adresa
autoritatilor oral sau în scris si în limba materna, primind raspuns atât în limba
româna cât si în limba materna (art.90 alin.2 din lege).

Sectiunea a 2-a
Autoritati prin care se realizeaza autonomia locala

În conformitate cu prevederile Constitutiei, autoritatile administratiei publice


prin care se realizeaza si autonomia locala la nivelul comunelor si oraselor sunt
consiliile locale alese si primarii alesi în conditiile legii. Atât consiliile locale, cât
si primarii, functioneaza în conditiile legii ca autoritati administrative autonome,
având competenta de a rezolva treburile publice din comune si din orase. Exista
posibilitatea ca autoritati de genul celor mentionate (consiliile locale alese si
primarii alesi) sa fie constituite si în cadrul subdiviziunilor administrativ-teritoriale
ale municipiilor, cum este cazul Municipiului Bucuresti. Consiliile sunt compuse
din consilieri alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, numarul
acestora fiind stabilit în raport de numarul locuitorilor comunei sau orasului.
Consiliul are o multitudine de atributii, printre care alegerea viceprimarilor,
aprobarea statutului comunei sau orasului, aprobarea bugetului local, stabilirea de
impozite si taxe locale, înfiintarea unor institutii si agenti economici de interes
local etc.

2.1. Primarul nu este ales de consiliul local, ci direct de cetateni. El este


seful administratiei publice locale si raspunde în fata consiliului de buna
functionare a acesteia. Primarul poate delega exercitarea unora dintre atributiile
sale viceprimarilor, secretarilor sau altor functionari din serviciile consiliului. În
exercitarea atributiilor sale, el emite dispozitii, care devin executorii dupa ce-au
fost aduse la cunostinta persoanelor interesate. Primarii – în exercitarea functiei lor
– sunt ocrotiti de lege. Prefectul poale dispune suspendarea din functie a
primarului, dar numai pe timpul unei anchete judiciare. Împotriva acestei masuri,
primarul se poate adresa instantei în conditiile Legii contenciosului administrativ.
Este de observat ca primarul nu poate fi demis sau destituit de catre consiliile
locale, deoarece el este ales direct de catre cetateni. Singurul organ abilitat sa
dispuna suspendarea din functie a primarului este prefectul, dar asa cum s-a aratat,
numai pe durata unei anchete judiciare.

2.2. În ceea ce priveste consiliile judetene, acestea reprezinta, potrivit


Constitutiei, autoritatile administratiei publice carora le revine competenta de a
coordona activitatea consiliilor comunale si orasenesti, spre a se putea realiza
serviciile publice de interes judetean. Ele se aleg si functioneaza în conditiile legii.
Legea nr.69/1991 pentru administratia pub1ica locala precizeaza componenta si
constituirea consiliului judetean, atributiile sale si modul în care acesta
functioneaza. Consiliul judetean se compune din consilieri alesi, în raport cu
populatia judetului. Numarul consilierilor este de 37 în cazul în care populatia
PARTEA I
76
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

judetului este inferioara cifrei de 350.000 de locuitori, de 39 când populatia se


înscrie între 350.001 si 500.000 locuitori si de 45 când populatia judetului
depaseste 500.000 locuitori.
Printre atributiile consiliului judetean figureaza coordonarea activitati
consiliilor locale, organizarea si conducerea serviciilor publice judetene, adoptarea
bugetului judetean, stabilirea orientarilor generale privind organizarea si
dezvoltarea urbanistica a localitatilor, precum si amenajarea teritoriului,
administrarea domeniului public si privat al judetului, stabilirea de impozite si taxe
judetene, înfiintarea de institutii si agenti economici de interes judetean etc.

2.3. Mandatul consiliilor judetene este de patru ani, consilierii exercitându-


si mandatul de la data depunerii juramântului pâna la întrunirea consiliului nou
ales. Consiliul judetean se întruneste în sedinte ordinare trimestrial, dar se poate
întruni si în sedinte extraordinare, ori de câte ori este necesar. În exercitarea
atributiilor ce-i revin, consiliul judetean adopta hotarâri. Pe durata mandatului el
alege din rândul membrilor sai o delegatie permanenta, compusa din 5-7 consilieri,
presedintele si vicepresedintii consiliului.
Este de remarcat ca presedintele consiliului judetean este, totodata, si seful
administratiei publice judetene. El nu se suprapune cu prefectul; el poate asista la
sedintele delegatiei permanente sau sa-si trimita un reprezentant.

2.4. Presedintele consiliului judetean conduce sedintele consiliului, asigura


executarea hotarârilor consiliului, exercita functia de ordonator principal de
credite, întocmeste proiectul de buget judetean, numeste si elibereaza din functii
personalul administratiei publice judetene, cu exceptia secretarului, care este numit
de catre Departamentul pentru administratia publica locala.

2.5. Prefectul are dreptul sa exercite un control cu privire la legalitatea


actelor adoptate de autoritatile administratiei publice judetene, atacând actele pe
care le considera ilegale, în fata instantei de contencios administrativ. Atacarea
actelor administrative judetene are ca efect suspendarea lor de drept.
În ceea ce priveste prefectul, trebuie precizat ca el ocupa o pozitie distincta
în sistemul administratiei publice locale. Prefectii sunt reprezentantii Guvernului în
judete sau în municipiul Bucuresti si conduc serviciile publice descentralizate ale
ministerelor si celorlalte organe centrale din unitatile administrativ-teritoriale. Asa
cum s-a vazut mai sus, prefectul poate sa atace în fata instantei de contencios
administrativ un act al consiliului local sau al primarului, în situatia în care
considera actul în cauza ca fiind ilegal. Într-o asemenea ipoteza, actul atacat va fi
considerat suspendat de drept. Aceasta situatie specifica a prefectului trebuie bine
înteleasa, deoarece prefectul nu mai dispune de prerogativele fostilor presedinti ai
consiliilor populare judetene din perioada anterioara anului 1989. Între prefecti, pe
de o parte, si consiliile locale si judetene si primari, pe de alta parte, nu exista
raporturi de subordonare. Prefectul este seful serviciilor publice ale ministerelor si
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
77
ale celorlalte autoritati ale administratiei centrale organizate în unitatile
administrativ-teritoriale.
Ca reprezentant al Guvernului, prefectul asigura realizarea intereselor
nationale, respectarea legilor si a ordinii publice, controlul cu privire la legalitatea
actelor administrative ale autoritatilor publice locale si judetene, dispune luarea
masurilor corespunzatoare pentru prevenirea infractiunilor si apararea drepturilor
cetatenilor etc.
O importanta precizare a fost adusa prin reforma constitutionala din 2003,
care a specificat, în mod expres, ca „Între prefect, pe de o parte, consiliile locale si
primari, precum si consiliile judetene si presedintii acestora, pe de alta parte, nu
exista raporturi de subordonare” (art.123 alin.4).
În legatura cu prefectul mai trebuie subliniat ca raporturile sale cu primarii si
consiliile locale au fost minutios examinate în perioada premergatoare elaborarii
Legii privind administratia publica locala. Dificultatea cea mai mare a constat în
sincronizarea activitatii unui organ numit de catre Guvern si activitatea primarului,
care este ales direct de populatie. Daca s-ar fi recunoscut prefectului dreptul de a-l
demite sau destitui pe primar, s-ar fi adus atingere principiului autonomiei locale,
primarul fiind un organ ales direct de electoratul local. S-a acceptat, de aceea, în
final, ideea ca prefectul are numai posibilitatea de a ataca în fata instantei de
contencios administrativ un act al consiliului judetean, al celui local sau al
primarului, daca considera actul în cauza ca fiind ilegal. Într-o asemenea situatie,
actul atacat este suspendat de drept. Prefectul dispune, dupa cum am mai aratat, si
de posibilitatea de a-l suspenda pe primar, dar numai în cazul în care acesta este
anchetat pe plan judiciar. În toate celelalte situatii, activitatea primarului si cea a
prefectului se desfasoara paralel, dar cu anumite interferente, fiecare dintre aceste
organe având competenta sa bine determinata. Legea cu privire la administratia
publica locala prevede ca prefectul, pentru îndeplinirea atributiilor ce-i revin, emite
ordine, în conditiile legii. Ordinele care stabilesc masuri cu caracter tehnic si de
specialitate sunt emise dupa consultarea organelor sau serviciilor de specialitate si
sunt contrasemnate de conducatorii acestora. Ordinul prefectului devine executoriu
numai dupa ce a fost adus la cunostinta publica, prin afisare si publicare când
contine dispozitii normative, sau de la data comunicarii, în toate celelalte cazuri.
Legea nr.69/1991 cu privire la administratia pub1ica locala a dezvoltat, dupa
cum am vazut, prevederile constitutionale, aducând totodata importante precizari
indispensabile întelegerii autonomiei locale în tara noastra. Legea a fost modificata
la 12 aprilie 1996, cu care prilej a fost specificat continutul autonomiei locale, a
fost definit cu mai multa precizie, profilul prefectului si prerogativele sale, au fost
operate reduceri ale numarului membrilor consiliilor locale, au fost aduse elemente
suplimentare în legatura cu incompatibilitatile ce exista între functia de consilier si
alte functii. Totodata, au fost aduse completari si în ce priveste constituirea
consiliilor locale, încetarea mandatului de consilier s.a.
Cele mai importante prevederi ramân însa cele legate de ocrotirea
consilierilor locali si garantiile privind demiterea din functie a primarului pentru
motive nejustificate. Astfel, s-a precizat ca demiterea primarului bazata pe hotarâri
definitive ale instantei de judecata se face prin hotarâre a Guvernului, la
PARTEA I
78
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

propunerea motivata a prefectului. Cât priveste hotarârile si motivele care au stat la


baza emiterii, acestea se aduc la cunostinta primarului de catre prefect, în termen
de 5 zile de la publicarea hotarârii în Monitorul Oficial al României, hotarârea de
demitere putând fi atacata însa de catre primarul demis, la instanta de contencios
administrativ, în termen de 10 zile de la data aducerii la cunostinta
O importanta prevedere este si aceea ca într-un asemenea caz, introducerea
actiunii suspenda executarea masurii de demitere.
Prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.22 din 26 mai 1997 pentru
modificarea si completarea Legii administratiei publice locale nr.69/1991 au fost
introduse noi prevederi de natura a conferi o si mai mare pondere autonomiei
locale. Astfel, s-a precizat ca “Autoritatile administratiei publice centrale nu
intervin în domeniile care nu tin de competenta lor exclusiva, decât daca, si în
masura în care, obiectivele actiunii nu pot fi realizate de autoritatile administratiei
publice locale datorita dimensiunilor sau efectelor pe care ar urma sa le produca”46.
Au fost operate numeroase alte modificari care precizeaza aplicarea practica a
autonomiei locale, precum si unele dispozitii care stabilesc ca mandatul primarului
sau al consilierului se suspenda în cazul numirii ca membru al Guvernului,
perioada de suspendare neputând fi însa mai mare în asemenea situatii decât durata
mandatului.
De asemenea, s-a mai precizat ca în situatia în care înceteaza calitatea de
primar sau de consilier a celui în cauza, mandatul de primar – respectiv cel de
consilier va fi reluat.

CAPITOLUL VIII
AUTORITATEA JUDECATOREASCA

Sectiunea 1
Justitia si statul de drept

Ideea statului de drept este indisolubil legata de rolul justitiei, de


promovarea legalitatii în activitatea organelor de stat, de apararea ferma a
drepturilor si libertatilor cetatenilor. Referindu-se la adevarata semnificatie si la
implicatiile profunde ale conceptului de stat de drept, profesorul Ion Deleanu
sublinia, într-o apreciere cât se poate de reusita, ca „printr-un original circuit feed-
back, dreptul odata creat se impune statului – el însusi subiect de drept – asemenea
altor subiecte. Pentru a avea forta de a se impune, câteva minime conditii sunt
indeniabile: postularea prin normele dreptului a unor valori morale si politice
autentice si persuasive pentru societatea civila globala si pentru individ; instaurarea

46
Monitorul Oficial al României, anul II, nr.18, Partea II, 16 mai 1991
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
79
unei ambiante democratice; consolidarea principiului responsabilitatii statului;
institutionalizarea unor mijloace de control eficiente asupra activitatii lui;
instituirea unei ordini juridice coerente si stabile; promovarea stricta a principiului
legalitatii si a principiului constitutionalitatii; transformarea omului în reper
axiologic cardinal47.
În sistemul separatiei puterilor în stat, puterii judecatoresti îi revin o serie de
atributii esentiale în garantarea bunei functionari a tuturor mecanismelor statului, a
garantarii drepturilor si libertatilor cetatenilor. Actionând ca un factor de echilibru
între puterea legislativa si puterea executiva, puterea judecatoreasca este chemata
sa repare orice eventuale disfunctionalitati în sistemul separatiei puterilor, sa
permita, prin mijloacele sale specifice, repararea unor nedreptati, eliminarea
oricaror abuzuri nedorite de putere, garantând totodata suprematia legii si
contribuind la faurirea unei imagini cu adevarat convingatoare cu privire la valorile
democratiei.
Este bine cunoscut faptul ca, înca din antichitate conceptul de justitie a fost
asociat cu ideea de dreptate, cu lichidarea oricaror abuzuri, cu posibilitatile de a i
se asigura cetateanului simplu accesul la împartirea corecta a dreptatii. Jus est ars
aequi et boni – postula un vechi adagiu latin care s-a pastrat. Regimurile totalitare
– de toate nuantele – au cautat sa umbreasca rolul puterii judecatoresti si sa o
transforme într-o simpla anexa a puterii executive, sa constrânga judecatorii, sub
pretexte ideologice sau ale unei ratiuni de stat, sa se abata de la îndatoririle lor
firesti si sa pronunte dreptatea în spiritul anumitor interese politice. În tarile
democratice, rolul justitiei este însa covârsitor în garantarea institutiilor statului de
drept, în promovarea libertatilor, în eliminarea oricaror vestigii ale politicii de
coruptie si arbitrar. O inscriptie aflata pe frontispiciul cladirii Departamentului
Justitiei din Washington, atribuita lui Platon, glasuieste astfel: „Justitia în viata si
conduita statului este posibila numai daca salasluieste mai întâi în inimile si
sufletele cetatenilor”48. Independenta judecatorilor – corect înteleasa si înfaptuita –
este menita sa aiba un rol exceptional în garantarea tuturor institutiilor statului de
drept. Împartirea corecta a dreptatii reprezinta în fond o dovada esentiala a
atasamentului unei tari sau alteia fata de marile principii ale democratiei
internationale. Pe de alta parte, este de constatat ca rolul cu adevarat eficace al
puterii judecatoresti este conditionat de garantarea inamovibilitatii judecatorilor, de
mecanisme clare si eficace de garantare a drepturilor procesuale, de accesul fara
discriminari al tuturor la instantele judecatoresti, de posibilitatile recunoscute
oricarui cetatean care se simte nedreptatit sa apeleze la serviciile justitiei.
Imixtiunea arbitrara a executivului în treburile justitiei a constituit întotdeauna o
piedica în calea exercitarii functiilor instantelor judecatoresti. Amestecurile de
orice fel si sugestiile date judecatorilor de a judeca într-un fel sau altul au umbrit
ideea de dreptate, diminuând valoarea uneia dintre cele mai importante ale statului

47
Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, Tratat, vol. I, Europa Nova, Bucuresti, 1996, pag.113; a se
vedea pentru o temeinica fundamentare a rolului justitiei în statul român: Gavril Iosif Chiuzbaian, Sistemul puterii
judecatoresti, Editura Continent XXI, Bucuresti, 2002, 429 pag.
48
Respectfully Quoted, A Dictionary of Quotations requested from the Congressional Research Service,
Washington, 1989, pag.184.
PARTEA I
80
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

si reducând pe slujitorii sai la pozitia modesta a unor simpli functionari.


Revitalizarea ideilor statului de drept si garantarea unei autentice democratii sunt,
prin urmare, de nedespartit de restabilirea prestigiului puterii judecatoresti, de
garantarea eficientei mecanismelor sale, de înlaturarea oricaror conditii care ar
stirbi, ar impieta sau ar diminua prestigiul judecatorilor, de a-i face dependenti de
anumite forte politice. Sub acest aspect este de mentionat ca toate constitutiile
democratice acorda un rol esential puterii judecatoresti, se refera la suprematia
legilor, garanteaza inamovilibilitatea judecatorilor, stabilesc mecanisme clare si
eficiente pe care cetatenii le pot folosi spre a se adresa justitiei si a obtine din
partea acesteia garantarea respectarii drepturilor lor.
A devenit un adevar cu valoare de axioma, care deci nici nu ar trebui sa mai
fie repetat, acela ca unul dintre mijloacele cele mai importante si mai eficiente
pentru asigurarea protectiei si respectului drepturilor omului îl constituie justitia.
Aceasta, prin definitie, trebuie sa garanteze drepturile cetatenilor împotriva
oricaror abuzuri, sanctionând pe cei vinovati de încalcarea legii si restabilind în
toate cazurile drepturile ce au fost încalcate. Cu toate ca aceste lucruri par astazi
firesti, nu întotdeauna justitia a avut atât de clar stabilit profilul activitatilor sale, al
sarcinilor pe care trebuia sa le îndeplineasca. Ideea implicarii justitiei în apararea
drepturilor omului este, evident, o creatie moderna legata de însusi conceptul
existentei acestor drepturi. În antichitate a avut, la un moment dat, o larga
circulatie principiul fiat justitia pereat mundus (sa se faca dreptate chiar de ar fi sa
piara lumea). Originea acestui principiu este îndepartata. Filosoful Seneca
povesteste ca la Roma exista un pretor, Piso, celebru prin constiinciozitatea, dar si
prin rigiditatea sa. Piso condamnase pe un cetatean pentru crima de omor, dar în
momentul în care cel condamnat a fost adus în piata publica spre a fi executat, i-a
facut aparitia însusi omul care se credea ca ar fi fost victima asasinatului.
Centurionul a suspendat atunci executia si a trimis lui Piso un curier, asteptând noi
ordine din partea acestuia, dar fiind caracterul iesit din comun al cazului Piso, însa,
i-a condamnat pe toti trei la moarte: persoana deja condamnata, pentru ca
împotriva sa exista o sentinta definitiva, care trebuia executata; pe centurion,
fiindca n-a executat ordinul, ier pe presupusa victima, deoarece a constituit cauza
mortii a doi oameni nevinovati.
Evident, o asemenea conceptie absurda despre justitie nu are nimic comun
cu apararea drepturilor omului. Mare diplomat român Nicolae Titulescu, care era în
acelasi timp si un mare jurist, a aratat cu multa claritate ca „Sub abstractiunea
legilor se misca oameni si, a-i sacrifica unui exces de logica, înseamna a zice Omul
este facut pentru lege, iar nu legea pentru om, ceea ce e o absurditate” 49.
La rândul sau, marele profesor Mircea Djuvara, care releva ideea ca în
practica se poate produce o îndepartare a institutiilor juridice de rolul lor firesc,
preciza ca prima sarcina a dreptului constitutional si în special a legiuitorului în
asemenea materie, este sa caute ca o asemenea deosebire între institutiuni si

49
Nicolae Titulescu, Reflectii, Editura Albatros, Bucuresti, 1985, pag.5.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
81
realitati sa fie cât se poate de mica, fara nadejde însa ca vreodata sa poata ajunge a
acoperi acest abis, care prin natura lucrurilor exista în orice institutiune de drept 50.

Sectiunea a 2-a
Instantele judecatoresti

2.1. Potrivit prevederilor Constitutiei, justitia se realizeaza prin Înalta Curte


de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti, care sunt abilitate de
lege. Este interzisa înfiintarea de instante extraordinare. În legatura cu acest aspect,
în cadrul Constituantei s-a ridicat problema instantelor militare, existând si
propuneri privind desfiintarea lor. Dupa o analiza temeinica s-a considerat însa ca
tribunalele militare nu sunt tribunale extraordinare, ci tribunale speciale.

2.2. Dezbaterile sedintelor de judecata sunt publice, cu exceptia unor cazuri


speciale, în care legea permite ca ele sa nu aiba un asemenea caracter (moralitate,
securitate publica etc.). Procedura judiciara se desfasoara în limba româna.
Cetatenii români apartinând minoritatilor nationale au dreptul sa se exprime în
limba materna în fata instantelor de judecata. Modalitatile de exercitare a acestui
drept urmeaza sa fie stabilite astfel încât sa nu împiedice buna administrare a
justitiei si sa nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesati. Cât priveste
cetatenii straini si apatrizii, care nu înteleg sau nu vorbesc limba româna, acestia au
dreptul de a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi în
instanta si de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale, acest drept este
asigurat în mod gratuit.
Potrivit reglementarilor procesuale democratice, împotriva hotarârilor
judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot sa exercite caile de atac în
conditiile legii.
Pentru a pastra ordinea si disciplina în timpul desfasurarii dezbaterilor
judiciare si a evita incidente nedorite, Constitutia prevede ca instantele
judecatoresti dispun de o politie care este pusa în serviciul lor. Utilitatea acestei
prevederi este evidenta, deoarece au existat – dupa cum se stie – o serie de procese
importante în care s-au exprimat puncte de vedere diferite si chiar aprecieri de
ordin politic care au suscitat reactii ale participantilor, fiind nevoie, de aceea, ca
instanta sa ia masuri corespunzatoare pentru asigurarea ordinii.
În afara de unele prevederi cu caracter principial, pe care le-am semnalat,
privind independenta judecatorilor, înfaptuirea egala a justitiei, folosirea limbii
române în procedura judiciara – cu corectivul unor exceptii care, dupa cum vom
vedea, au fost aduse prin recenta modificare constitutionala – actuala Lege de
organizare judecatoreasca stabileste categoriile de instante judecatoresti si anume:
a) judecatoriile; b) tribunalele; c) curtile de apel; d) Înalta Curte de Casatie si
Justitie.

50
Mircea Djuvara, Puterea legiuitoare în noua Constitutie a României si Noile constitutii europene, Institutul
Social Român, Editura Cultura Nationala, pag.90.
PARTEA I
82
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

2.3. a) Judecatoriile constituie instantele ordinare care functioneaza în


fiecare judet si în municipiul Bucuresti, numele si localitatile de resedinta ale
judecatoriilor fiind prevazute în Anexa nr.1 a legii organice;
b) Tribunalele functioneaza numai în localitatile resedinta de judet si în
municipiul Bucuresti, în circumscriptiile acestora fiind cuprinse toate judecatoriile
din judet sau din municipiul Bucuresti. Ele judeca în prima instanta o serie de
procese care le sunt date expres în competenta, iar ca instante de apel, toate
apelurile declarate împotriva hotarârilor pronuntate de judecatorii în prima
instanta. Ca instante de recurs, tribunalele judeca recursurile împotriva hotarârilor
pronuntate de judecatorii si care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
c) Curtile de apel îsi exercita fiecare competenta într-o circumscriptie ce
cuprinde mai multe tribunale. Prin noua lege de organizare judecatoreasca au fost
înfiintate 15 Curti de apel, respectiv la Alba Iulia, Pitesti, Bacau, oradea, Suceava,
Brasov, Bucuresti, Cluj, Constanta, Craiova, Galati, Iasi, Târgu Mures, Ploiesti si
Timisoara. Curtile de apel judeca în prima instanta cauzele ce sunt date în
competenta lor prin lege. Ca instante de apel, ele judeca apelurile declarate
împotriva hotarârilor pronuntate în prima instanta de tribunale, iar ca instante de
recurs, recursurile declarate împotriva hotarârilor pronuntate în apel, precum si alte
cauze prevazute de lege.

2.4. O noutate o constituie consacrarea unui întreg Titlu distinct Ministerului


Public, care este inclus în sistemul organelor judecatoresti. Principalele atributii ale
Ministerului Public constau în efectuarea urmaririi penale sau supravegherea
acesteia, sesizarea instantelor judecatoresti, exercitarea actiunii civile în cazurile
prevazute de lege, participarea la judecarea cauzelor, exercitarea cailor de atac,
supravegherea respectarii legii în activitatea de punere în executare a hotarârilor
judecatoresti. Desi parchetele sunt independente fata de instantele judecatoresti,
dispozitiile ministrului justitiei date în mod direct sau prin Procurorul general de pe
lânga Curtea Suprema de Justitie, în vederea respectarii si aplicarii legii, sunt
obligatorii. Parchetele functioneaza pe lânga judecatorii, tribunale si curti de apel,
fiind conduse de catre un prim procuror. Parchetul General de pe lânga Curtea
Suprema de Justitie este condus de un procuror general, ajutat de mai multi
adjuncti. Procurorul general de pe lânga Curtea Suprema de Justitie participa la
sedintele Curtii supreme de Justitie în Sectiuni Unite si desemneaza procurorii ce
vor participa, în conditiile prevazute de lege, la sedintele Curtii Constitutionale.

Sectiunea a 3-a
Statutul judecatorilor

3.1. În sistemul separatiei puterilor, propriu unui stat de drept, judecatorii,


pentru a-si putea îndeplini sarcinile de mare raspundere ce le revin, trebuie sa fie
independenti si sa se supuna numai legii.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
83
Constitutia României din 1991 precizeaza, de aceea, statutul judecatorului,
aratând ca judecatorii sunt numiti de Presedintele României; ei sunt inamovibili,
potrivit legii. În ceea ce priveste judecatorii Curtii Supreme de Justitie, Constitutia
consacra inamovibilitatea lor numai pe termenul pe care sunt numiti, respectiv pe o
perioada de sase ani. Ei pot fi însa reinvestiti dupa terminarea mandatului lor.
În legatura cu statutul judecatorilor trebuie precizat ca, potrivit prevederilor
constitutionale, functia de judecator este incompatibila cu orice alta functie publica
sau privata, exceptându-se functiile didactice din învatamântul superior. Ratiunea
acestei prevederi consta în dorinta de a asigura conditii pentru înfaptuirea
independentei persoanelor care functioneaza în magistratura. Daca s-ar fi acceptat
sistemul ca judecatorul poate sa îndeplineasca alte functii, ar fi persistat dubii
asupra obiectivitatii sale depline în judecarea cauzelor, întrucât asupra lui s-ar fi
putut exercita presiuni sau influente. Prin consacrarea incompatibilitatii functiei de
judecator cu orice fel de alte functii publice sau private sunt create conditiile pentru
asigurarea unei obiectivitati si reale independente a judecatorilor în exercitarea
responsabilitatilor ce le revin.
Ocupându-se în mod detaliat de statutul judecatorilor, legea pentru
organizarea judecatoreasca reglementeaza pe larg conditiile pentru admiterea,
numirea si avansarea în corpul magistratilor, precizând totodata în ce consta
drepturile si îndatoririle acestora.

3.2. Ideea înscrisa în Constitutie potrivit careia judecatorii sunt inamovibili,


este detaliata de prevederile Legii. Astfel, se prevede ca magistratii nu pot fi
cercetati, retinuti sau arestati fara avizul ministrului justitiei. Ministerul de Interne
are obligatia sa acorde, la cerere, protectie magistratilor si familiilor lor, în acele
cazuri în care viata, integritatea lor corporala sau avutul lor ar fi supuse unor
amenintari. Magistratii nu pot fi eliberati din functie decât în caz de demisie,
pensionare, daca instanta sau parchetul se desfiinteaza ori se schimba localitatea de
resedinta a acestora iar magistratul refuza postul oferit, daca împotriva
magistratului s-a luat masura îndepartarii din magistratura fie ca sanctiune
disciplinara, fie pentru vadita incapacitate profesionala ori pentru boala psihica, ori
daca magistratul a fost condamnat definitiv pentru o fapta prevazuta de legea
penala. O importanta prevedere a legii este aceea care dispune ca daca împotriva
unui magistrat se pune în miscare actiunea penala, el va fi suspendat din functie
pâna la ramânerea definitiva a hotarârii, dar daca se va constata nevinovatia sa, el
va fi repus în toate drepturile, platindu-i-se drepturile banesti de care a fost lipsit. O
alta idee demna de retinut este si aceea potrivit careia avansarea sau transferarea
magistratilor se poate face numai cu consimtamântul acestora. Magistratii care
îndeplinesc conditiile pentru a fi avansati dar care nu doresc sa schimbe functia si
instanta ori parchetul, pot fi avansati pe loc.

3.3. În spiritul prevederilor constitutionale care impun judecatorilor un


anumit statut, legea interzice magistratilor sa faca parte din partide politice sau
sa desfasoare activitati cu caracter politic. Functia de magistrat este incompatibila
cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din
PARTEA I
84
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

învatamântul superior. Magistratilor le este interzisa exercitarea – direct sau prin


persoane interpuse – a activitatilor de comert, participarea la administrarea sau
conducerea unor societati comerciale sau civile. Numirea magistratilor în diverse
comisii sau comitete prevazute de lege se face numai de ministrul justitiei, în afara
de cazurile în care legea prevede un alt mod de numire.
Prin Legea nr.142/1997 au fost aduse importante modificari si completari
Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecatoreasca. Aceste modificari si
completari se înscriu tocmai pe linia unei cât mai corecte implicari a activitatii
judecatoresti în garantarea respectarii legilor, stabilind totodata si o serie de masuri
organizatorice de natura sa ridice nivelul administrarii justitiei.
Se cuvine a fi mentionate, în primul rând, o serie de dispozitii principale
înscrise în lege, ca de pilda aceea ca orice persoana se poate adresa justitiei pentru
apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime, nici o lege neputând
îngradi exercitarea acestui drept.

3.4. Pe planul organizarii justitiei atributii sporite revin ministrului justitiei


pe linia organizarii si functionarii justitiei ca serviciu public. Ministrul justitiei
are dreptul sa exercite controlul asupra tuturor procurorilor, sa ceara informari si
chiar sa dea dispozitii scrise, în mod direct sau prin procurorul general,
procurorului competent sa înceapa, în conditiile legii, procedura de urmarire
penala.
Denumirile de parchet general si procuror general au fost înlocuite în lege
cu Parchetul de pe lânga Curtea Suprema de Justitie si Procurorul general al
Parchetului de pe lânga Curtea Suprema de Justitie. În afara de procurorul
general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie s-a stabilit ca si
parchetele de pe lânga curtile de apel vor fi conduse de procurori generali.
Procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie
exercita, direct sau prin procurorii inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor
dar, asa cum s-a aratat, importante atributii de control revin si ministrului justitiei,
care va putea efectua asemenea controale din proprie initiativa sau la cererea
Consiliului Superior al Magistraturii, prin inspectori generali sau prin procurori
detasati în Directia de relatii cu Ministerul Public si coordonarea strategiei
antiinfractionale din cadrul Ministerului Justitiei.
3.5. În ce priveste magistratii, legea mai stabileste ca în cauzele date, potrivit
legii, în competenta de prima instanta a judecatoriilor, tribunalelor si curtilor de
apel, judecata se va face de un singur judecator, urmându-se exemplul unor alte
state democratice si lichidându-se sindromul neîncrederii fata de posibilitatea
administrarii eficiente a justitiei de catre un singur judecator.
Sunt precizate mai bine conditiile de stagiu, sunt diminuate termenele
minime de vechime pentru obtinerea unor functii de conducere în magistratura, se
fac precizari în legatura cu drepturile absolventilor Institutului National al
Magistraturii precum si în legatura cu organizarea acestui institut. Totodata, sunt
introduse dispozitii stimulative legate de drepturile magistratilor, de acordarea
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
85
asistentei medicale, a concediilor de odihna, a unor gratuitati în ce priveste
transportul, pensiile ce se acorda magistratilor, sprijinirea în construirea sau
cumpararea unor locuinte proprietate personala, instituirea ordinului si medaliei
„Meritul judiciar”, având implicatii în ce priveste reducerea impozitelor, precum si
majorarea pensiilor.
De asemenea o mai mare grija este acordata problemei abaterilor
sanctiunilor, introducându-se posibilitatea magistratilor de a se adresa Curtii
Supreme de Justitie cu plângeri în cazul refuzului numirii lor în functie, precum si
împotriva hotarârilor de îndepartare din magistratura.
Toate aceste masuri si prevederi se înscriu în cadrul unei viziuni noi, de
reconsiderare a rolului judecatorilor, asigurându-se acestora conditiile optime
pentru a se putea dedica în exclusivitate profesiei lor.
Referindu-ne la rolul sporit al justitiei în statul de drept, nu putem sa nu
remarcam si preocuparile vizând implicarea tot mai puternica a justitiei în
combaterea fenomenelor antisociale. Asa, de pilda, dupa cum este bine cunoscut,
alaturi de masurile privind o mai buna administrare a justitiei, în ultimii ani au
sporit preocuparile pentru perfectionarea legislatiei penale si procesual penale, a
legislatiei civile si a altor numeroase domenii în care justitia poate aduce o
contributie importanta la respectarea drepturilor cetatenilor si la eliminarea oricarei
disfunctionalitati în ce priveste modul în care actioneaza mecanismele sociale.
Vom aminti, astfel, numai cu titlu de exemplu, noile prevederi legislative
adoptate dupa Revolutia din Decembrie 1989 privind urmarirea penala, asigurarea
apararii în aceasta faza a procesului penal, dispozitiile noi privind eliberarea pe
cautiune, garantiile procesuale pe care le prevede legislatia procesual penala,
protectia martorilor, redefinirea recursului în anulare, cale extraordinara de atac
care a suscitat foarte multe discutii etc. Nu în ultimul rând se cuvin a fi mentionate
preocuparile meritorii pentru elaborarea unui nou Cod penal, la nivelul
standardelor Uniunii Europene. Rezulta, deci, ca alaturi de masurile privind
întarirea rolului justitiei si asigurarea unei mai bune administrari a actului de
dreptate, în tara noastra este înca în curs un proces de perfectionare continua a
legislatiei, în masura sa garanteze respectarea nestirbita a principiilor statului de
drept, garantarea eficienta si asigurarea respectarii tuturor drepturilor cetatenilor.

Sectiunea a 4-a
Reforma constitutionala din 2003 si întarirea rolului justitiei.

Reforma constitutionala din 2003 a introdus o serie de prevederi noi de


natura a puncta si mai clar rolul justitiei în statul de drept, în consonanta cu
principiile si standardele acceptate pe plan international. Astfel, în art.124 a fost
introdus un alineat deosebit de important care precizeaza ca "justitia este unica,
impartiala si egala pentru toti".
Au fost aduse importante precizari si completari legate de numirea
judecatorilor si pozitia Înaltei Curti de Casatie si Justitie în sistemul instantelor
judiciare din România.
PARTEA I
86
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

În ceea ce priveste numirea judecatorilor s-a precizat ca acestia sunt numiti


de presedintele României si sunt inamovibili în conditiile legii. Propunerile de
numire, precum si promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor sunt de
competenta Consiliului Superior al Magistraturii în conditiile legii sale organice.
Titulatura celei mai înalte instante judiciare a fost schimbata din "Curtea
Suprema de Justitie" în "Înalta Curte de Casatie si Justitie", potrivit traditiei
sistemului judiciar românesc.
Legea privind reforma constitutionala mai precizeaza ca numai prin lege
poate fi stabilita competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata.
În ceea ce priveste Înalta Curte de Casatie si Justitie se precizeaza ca
aceasta asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte
instante judecatoresti, potrivit competentei sale, compunerea Înaltei Curti de
Casatie si Justitie si regulile de functionare a acesteia fiind stabilite prin lege
organica.
Se mentine prevederea constitutionala în vigoare cu privire la interdictia
înfiintarii de instante extraordinare. Este adaugata însa precizarea ca prin lege
organica pot fi înfiintate instante specializate în anumite materii, cu posibilitate
participarii - dupa caz - a unor persoane din afara magistraturii.
În Constitutie a fost introdusa o prevedere importanta privind controlul
judecatoresc al actelor autoritatii publice. Se precizeaza ca un asemenea control
pe calea contenciosului administrativ este garantat, cu exceptia actelor ce privesc
raporturile cu Parlamentul si actele de comandament cu caracter militar. Instantele
de contencios administrativ sunt competente, potrivit Constitutiei, sa solutioneze
cererile persoanelor vatamate prin ordonante sau, dupa caz, prin dispozitii din
ordonante declarate neconstitutionale.
A fost instituita raspunderea patrimoniala a statului pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare de orice fel, prevazându-se totodata si raspunderea
magistratilor care si-au exercitat functia cu rea credinta sau grava neglijenta
(art.52 alin.3).
Articolul privind "dreptul la interpret" (art.128) – la care ne-am mai referit
– este modificat total, acesta fiind reformulat în "folosirea limbii materne si a
interpretului în justitie".
Noua reglementare distinge între situatia cetatenilor români apartinând
minoritatilor nationale care au dreptul sa se exprime în limba materna în fata
instantelor de judecata, în conditiile legii organice, si cetatenii straini si apatrizii
care nu înteleg sau nu vorbesc limba româna. Acestia au dreptul de a lua cunostinta
de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi în instanta si de a pune concluzii
prin interpret în procesele penale, acest drept fiind asigurat în mod gratuit.
În legatura cu Ministerul Public se introduce o importanta precizare,
potrivit careia parchetele conduc si controleaza activitatea politiei judiciare.
Un important organ care primeste atributii noi si deosebit de importante în
sistemul judiciar este Consiliul Superior al Magistraturii. În vechea
reglementare, anterioara modificarii constitutionale, Consiliul Superior al
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
87
Magistraturii era alcatuit din magistrati alesi pe o durata de patru ani, de Camera
Deputatilor si Senat, în sedinta comuna.
Atributiile Consiliului Superior al Magistraturii erau diferentiate. Astfel, el
putea propune presedintelui României numirea în functie a judecatorilor si a
procurorilor, cu exceptia celor stagiari, situatie în care lucrarile sale erau prezidate
fara drept de vot de ministrul justitiei.
Într-o a doua ipostaza, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinea rolul de
consiliu de disciplina al judecatorilor, situatie în care lucrarile sale erau prezidate
de presedintele Curtii Supreme de Justitie.
Potrivit noii reglementari constitutionale, se precizeaza în primul rând baza
principiala a acestuia. Astfel, un text special al Constitutiei aduce urmatoarea
precizare: "Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independentei justitiei"
(art.133 alin.1).
Se precizeaza, în chiar textul Constitutiei, componenta acestuia (19 membri),
dintre care 14 sunt alesi în adunarile generale ale magistratilor si validati de Senat
în cadrul a doua sectiuni - una pentru judecatori si alta pentru procurori -, precum
si doi reprezentanti ai societatii civile, specialisti în domeniul dreptului, care se
bucura de înalta reputatie profesionala si morala. Acestia din urma sunt alesi de
Senat, având dreptul de a participa numai la lucrarile în plen. Dupa cum am vazut,
Consiliul Superior al Magistraturii este împartit în doua sectiuni, una pentru
judecatori si alta pentru procurori, tocmai pentru a pastra specificul acestor doua
categorii de magistrati.
Din Consiliul Superior al Magistraturii mai fac parte ministrul justitiei,
presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie, precum si procurorul general al
Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.
O inovatie a reformei constitutionale ete ca presedintele Consiliului Superior
al Magistraturii nu mai este nici seful statului si nici ministrul justitiei, ci unul
dintre magistratii alesi în cadrul adunarilor generale.
De notat este si prelungirea mandatului membrilor Consiliului de la patru ani
la sase ani.
Constitutia precizeaza ca hotarârile Consiliului Superior al Magistraturii se
adopta prin vot secret. Acestea sunt definitive si irevocabile, cu exceptia situatiilor
când acesta exercita prerogative de jurisdictie disciplinara.
În situatiile în care presedintele României participa la unele lucrari ale Consiliului,
el prezideaza sedintele acestuia.
În ceea ce priveste competentele Consiliului Superior al Magistraturii, ele
sunt precizate si diferentiate.
Prerogativa de propunere, numire în functie a judecatorilor si procurorilor,
cu exceptia celor stagiari, a ramas neschimbata. În schimb, au fost aduse
importante precizari si dezvoltari prerogativelor sale în domeniul jurisdictiei
disciplinare. În vechea reglementare se specifica numai ca el poate îndeplini "rolul
de Consiliu de disciplina al magistratilor". În noua reglementare, adoptata în 2003,
se specifica faptul ca rolul de instanta de judecata se îndeplineste de Consiliul
Superior al Magistraturii în sectiuni. În asemenea situatie, nu vor participa la vot
PARTEA I
88
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

ministrul justitiei, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie, si nici procurorul


general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Spre deosebire de reglementarea anterioara, care nu vorbea de posibilitatea
unui dublu grad de justitie, modificarea constitutionala dispune ca hotarârile
Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinara pot fi atacate la Înalta
Curte de Casatie si Justitie.
Modificarea constitutionala mai prevede ca este posibil ca acest organism,
caruia i s-au conferit - dupa cum se vede - prerogative noi, deosebit de importante,
sa îndeplineasca si alte atributii stabilite printr-o lege organica, în realizarea rolului
sau de garant al independentei justitiei.

CAPITOLUL II
PRINCIPIILE GENERALE ALE CONSTITUTIEI DIN 1991

Noua Constitutie a României consacra în Titlul I o serie de principii


generale, indispensabile pentru întelegerea institutiilor ce sunt reglementate ulterior
prin textele constitutionale. Este de mentionat ca în forma definitiva a Constitutiei
a fost retinut termenul de “principii generale”, spre deosebire de formularea initiala
pe care au folosit-o Tezele pentru elaborarea proiectului de Constitutie, care faceau
referire la principii fundamentale. Înlocuirea termenului de „principii
fundamentale” cu „principii generale” se explica tinând seama de caracterul de
maxima generalitate al principiilor enuntate. Constitutia fiind, prin definitie, o lege
fundamentala a statului, ar fi aparut ca o tautologie sa se enunte “principii
fundamentale” pentru o lege care este ea însasi fundamentala.
Prevederile Titlului I, care cuprind reglementari cu caracter general, ar putea
fi grupate în jurul a patru idei principale: 1) trasaturile fundamentale ale statului; 2)
sistemul politic al României; 3) cetatenii români si românii aflati în strainatate; 4)
statul român si relatiile internationale.
1) În ceea ce priveste prima categorie de prevederi cu caracter general, care
privesc în mod direct statul român, sunt de semnalat dispozitiile articolelor 1, 2, 3,
12, 13 si 14. Aceste texte se refera, respectiv, la trasaturile statului român,
suveranitatea sa asupra teritoriului acestuia, simbolul national, limba oficiala si
capitala tarii.
Retine atentia, în primul rând, prevederea potrivit careia România este stat
national, suveran si independent, unitar si indivizibil. La fel de importanta este si
precizarea potrivit careia forma de guvernamânt a statului este republica. O
deosebita importanta o are caracterizarea României ca fiind stat de drept,
democratic si social, în care demnitatea omului, drepturile si libertatile
cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul
politic reprezinta valori supreme, în spiritul traditiilor democratice ale poporului
român si idealurilor Revolutiei din Decembrie 1989 si sunt garantate (art.1
alin.3).
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
89
Caracteristicile statului român enuntate în articolul 1 sunt deosebit de
importante deoarece pun în lumina mai multe idei: a) suveranitatea si
independenta tarii; b) unitatea si indivizibilitatea statului român; c) caracterul de
stat national; d) forma republicana de guvernamânt; e) ideea ca România este un
stat de drept, ce promoveaza drepturile omului; f) trasaturile statului român ca
fiind un stat democratic si social.
Dintre caracteristicile mentionate mai sus consideram necesar sa insistam
asupra a doua dintre acestea, deoarece ni se pare ca ele solicita explicatii
suplimentare: a) ideea de stat national, întrucât aceasta idee a fost viu discutata în
cadrul lucrarilor Adunarii Constituante; si b) ideea de stat de drept.
a) În ceea ce priveste caracterul national al statului, în cadrul dezbaterilor
purtate în Adunarea Constituanta, mai multi parlamentari membri ai U.D.M.R. au
propus ca sa se renunte la termenul de stat national, sustinere care a fost reiterata
de altfel cu prilejul recentelor dezbateri ce au avut loc în anul 2003 în Camera
Deputatilor si Senat. Ei au argumentat ca aceasta mentiune se întâlneste numai în
constitutiile mai vechi, din secolul trecut si ca înscriind în Constitutia României ca
România este un stat national, aceasta ar avea drept consecinta fie excluderea celor
care nu sunt de nationalitate româna, fie asimilarea minoritatilor nationale. S-a mai
relevat ca un parlament în care figureaza reprezentanti a sapte minoritati nationale
este cea mai buna dovada ca România nu poate fi considerata un “stat national”, în
acceptia cea mai exacta a termenului. Acestor sustineri li s-a raspuns ca ideea de
stat national reflecta traditiile tarii, continuitatea poporului român pe teritoriul
înauntrul caruia îsi exercita suveranitatea, iar referirea la statul national nu este
îndreptata împotriva nici unei minoritati, deoarece într-o acceptie larga, natiunea
româna cuprinde si minoritatile nationale. În final, termenul “national” a fost
înscris în Constitutie, împotriva sa votând numai 25 de parlamentari.
b) Ideea statului de drept a fost consacrata de noua Constitutie tocmai ca o
reactie împotriva omniprezentei statului totalitar în perioada ce a premers
Revolutiei din 22 Decembrie 1989 – precizare expres introdusa în textul art.1
alin.(3) din Constitutie , prin reforma din 2003. S-a dorit sa se sublinieze în mod
special faptul ca în viitor, în România, întreaga activitate de stat va fi subordonata
dreptului, legilor, nefiind permise nici un fel de îndepartari de la principiile
acestora. În conditiile statului de drept valorile democratice apar pentru prima data
ca nefiind niste simple enunturi declarative, ci autentice valori, garantate prin
mecanismul apararii legii. Respectul drepturilor cetatenilor si pluralismul politic
devin consecinte firesti ale reasezarii întregii vieti politice pe baza principiilor
dreptului.
Calificativul de stat social solicita, însa, si el o precizare. Aceasta idee, care
figureaza într-o serie de constitutii moderne, printre care si cea italiana, doreste sa
puna în lumina împrejurarea ca statul se preocupa de apararea drepturilor tuturor
categoriilor de cetateni, luând masuri, atunci când este cazul, pentru a opri
degradarea vietii economice sau pauperizarea unor categorii ale populatiei. În
conditiile amintite, ideea de stat social devine o garantie a înfaptuirii drepturilor
cetatenilor întrucât, asa cum se cunoaste, Constitutia prevede printre drepturile
PARTEA I
90
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

fundamentale: dreptul la munca, dreptul la protectie sociala, interzicerea muncii


fortate si dreptul la greva.
Tot în legatura cu acele prevederi fundamentale care se refera la stat, mai
mentionam enuntarea cuprinsa în art.2, în cele doua alineate ale sale, potrivit
carora Suveranitatea nationala apartine poporului român, care o exercita prin
organele sale reprezentative si prin referendum. Nici un grup si nici o persoana
nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.
Din lectura textului rezulta ca suveranitatea nationala apartine poporului,
principiu recunoscut de toate constitutiile democratice dupa Marea Revolutie
Franceza. În legatura cu modul de exercitare a suveranitatii, Constitutia precizeaza
ca exercitiul suveranitatii se poate înfaptui prin organele reprezentative constituite
prin alegerilibere periodice si corecte , precum si prin referendum. Este vorba,
deci, de asa numita democratie reprezentativa, când cetatenii încredinteaza unor
reprezentanti alesi prerogativa lor de a actiona în cadrul Parlamentului, si
democratia directa, când cetatenii, în mod nemijlocit, îsi spun cuvântul asupra unor
legi, a unor probleme importante privind viata de stat sau asupra modificarii
Constitutiei.
Deosebit de importanta ni se pare si prevederea potrivit careia nici un grup
sau nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu, fiind vizate
aici tendintele dictatoriale totalitare, încercarile unor partide unice de a prelua
puterea sub pretextul exprimarii intereselor nationale.
În legatura cu problemele statului, prezinta o însemnatate dintre cele mai
mari si dispozitiile art.3, potrivit caruia:
(1) Teritoriul României este inalienabil.
(2) Frontierele tarii sunt consfintite prin lege organica, cu respectarea
principiilor si a celorlalte norme general admise ale dreptului international.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orase si
judete. În conditiile legii, unele orase sunt declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi stramutate sau colonizate populatii
straine.
Din text retinem ideea inalienabilitatii teritoriului statului, ceea ce înseamna
ca nu pot fi înstrainate portiuni ale teritoriului national, idee ce se împleteste cu cea
a inviolabilitatii frontierelor. Teritoriul este organizat sub aspect administrativ în
comune, orase si judete, unele orase fiind declarate municipii. În legatura cu
teritoriul, este de semnalat si prevederea potrivit careia pe teritoriul statului român
nu pot fi stramutate sau colonizate populatii straine. Aceasta prevedere are în
vedere pastrarea caracterului national al statului si a unitatii etnice a poporului
român. Stramutarea unor populatii straine ar fi nu numai în contradictie cu traditiile
nationale, dar ar crea un factor nedorit de presiune asupra evolutiei institutiilor
statului. Este evident ca aceste prevederi au în vedere colonizari masive cu
populatii din alte state. El nu se opune însa posibilitatii pe care o au strainii de a
deveni cetateni români, în conditiile în care îndeplinesc formalitatile cerute de lege.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
91
În cadrul prevederilor cu caracter general ce privesc statul român mai mentionam
si dispozitiile înscrise la art.13, potrivit caruia în România limba oficiala a tarii este
limba româna, si art.14, potrivit caruia Capitala tarii este municipiul Bucuresti.
2) Cu referire la sistemul politic, Titlul I cuprinde o prevedere fundamentala
în art.8, care recunoaste sistemul politic pluralist. În forma initiala a Tezelor
pentru elaborarea proiectului de Constitutie a României fusesera prezentate doua
variante: o varianta potrivit careia partidele se puteau constitui numai pe criterii
politice si, o a doua varianta, care nu considera necesara întrunirea unei asemenea
conditii. Este clar ca daca ar fi fost acceptata prima varianta, puternicul partid al
minoritatii maghiare (Uniunea Democrata a Maghiarilor din România) ar fi trebuit
dizolvat. Sustinatorii tezei constituirii partidelor numai pe criterii politice au
argumentat ca o asemenea prevedere este necesara si în Constitutia României,
deoarece ar fi nedrept a nu permite membrilor unei minoritati sa aiba propriile
optiuni (de pilda, liberali, social-democrati etc.). Sustinatorii ideii constituirii
partidelor pe criterii etnice au invocat în favoarea tezei lor existenta unor partide pe
criterii etnice ale minoritatilor în tari ca Belgia, Spania, Suedia etc. Constituanta nu
a solutionat aceasta problema, pe care a transferat-o legii organice, ce trebuia sa
fie adoptata în legatura cu partidele politice. Este de mentionat însa ca nici Legea
nr.27 din 1996, nici Legea nr.14 din 2003 nu au solutionat în mod explicit aceasta
problema.
Legat de aspectul vietii politice si sociale este de mentionat si prevederea
art. 9 cu privire la sindicate. Acest text prevede ca Sindicatele se constituie si îsi
desfasoara activitatea potrivit cu statutele lor, în conditiile legii. Ele contribuie la
apararea drepturilor si la promovarea intereselor profesionale, economice si sociale
ale salariatilor.
Este de retinut, din modul în care este elaborat textul, ca sindicatele nu au
atributii politice, activitatea lor limitându-se la apararea drepturilor si intereselor
profesionale, economice si sociale. Implicarea directa a sindicatelor în probleme
politice ar reprezenta o încalcare a statutului lor si, de aceea, nu este permisa nici
de Constitutie si nici de legea de organizare a sindicatelor. Evident, sindicatele au
dreptul sa dialogheze cu Guvernul, cu partidele politice, dar numai în limitele
atributiilor lor, militând pentru solutionarea problemelor care privesc pe membrii
acestor organizatii.
3) O a treia categorie de probleme se refera la cetatenia româna si la
minoritatile nationale.
În aceasta privinta mentionam prevederea constitutionala potrivit careia
cetatenia româna se dobândeste, se pastreaza sau se pierde în conditiile legii (art.5
alin.1). Desi textul constitutional nu cuprinde reglementari detaliate în legatura cu
cetatenia, el enunta, totusi, un principiu fundamental potrivit caruia Cetatenia
româna nu poate fi retrasa aceluia care a dobândit-o prin nastere (art.5 alin.2).
Acest text se întemeiaza pe Declaratia Universala a Drepturilor Omului si pe
tendintele cele mai recente care s-au manifestat în literatura de drept constitutional.
Cu toate acestea, este de semnalat ca Legea nr.21/1991 cu privire la cetatenia
româna – în forma sa initiala – recunoaste posibilitatea retragerii cetateniei
române, ca sanctiune cetateanului român care a savârsit în strainatate fapte
PARTEA I
92
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

deosebit de grave, incompatibile cu loialitatea fata de tara, sau care ar fi lezat


prestigiul României. Aceasta prevedere a fost abolita cu prilejul modificarii Legii
cetateniei române, în 1999, astfel ca, în prezent, cetatenia româna nu mai poate fi
retrasa cetatenilor români prin nastere, nici în asemenea situatii.
O prevedere pe care o consideram demna de a fi relevata, legata de românii
din strainatate, este aceea pe care o enunta articolul 7, care dispune ca „Statul
sprijina întarirea legaturilor cu românii din afara frontierelor tarii si actioneaza
pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale,
lingvistice si religioase cu respectarea legislatiei statului ai carui cetateni sunt”.
Prevederea respectiva are în vedere marele potential spiritual pe care îl reprezinta
românii de peste hotare si posibilitatile foarte mari pe care ei le pot avea
contribuind nu numai la propagarea culturii si gândirii românesti în alte tari, dar si
la dezvoltarea relatiilor economice ale României cu alte state.
În legatura cu minoritatile nationale este recunoscut acestora dreptul la
identitate, în articolul 6, text ce are urmatorul cuprins:
„(1) Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinând minoritatilor
nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice,
culturale, lingvistice si religioase.
(2) Masurile de protectie luate de stat pentru pastrarea, dezvoltarea si
exprimarea identitatii persoanelor apartinând minoritatilor nationale trebuie sa fie
conforme cu principiile de egalitate si de nediscriminare în raport cu ceilalti
cetateni români”.
Din analiza acestui text se desprinde ideea ca statul român nu numai
recunoaste, dar si garanteaza “persoanelor” apartinând minoritatilor nationale
pastrarea identitatii. Rezulta, asadar, ca de dreptul la identitate beneficiaza
persoanele, indivizii, iar nu colectivitatile compacte. Pe de alta parte, din
prevederile de la alineatul 2 se desprinde ideea ca „masurile de protectie trebuie sa
se întemeieze pe principii de egalitate si de nediscriminare” în raportul cu ceilalti
cetateni români, fiind inadmisibile privilegii, nici ale cetatenilor de origine etnica
româna în detrimentul minoritatilor, nici ale persoanelor apartinând minoritatilor
nationale în raport cu cetatenii români.
4) Problemele statului român în relatiile internationale sunt enuntate în
articolul 10 si 11. Articolul 10 se refera la relatiile internationale ale României si
prevede urmatoarele: „România întretine si dezvolta relatii pasnice cu toate statele
si, în acest cadru, relatii de buna vecinatate, întemeiate pe principiile si pe celelalte
norme general admise ale dreptului international”.
Din analiza textului rezulta ca se are în vedere fundamentarea întregii
politici externe românesti pe o baza juridica, oferita de normele si principiile
dreptului international. Din lectura textului se desprinde si însemnatatea relatiilor
de buna vecinatate pe care România le întretine cu statele vecine, ca o componenta
a relatiilor pasnice pe care statul român urmeaza sa le întretina cu toate tarile lumii.
O problema de mare interes este abordata de articolul 11, care se refera la
relatia dintre dreptul international si dreptul intern în sistemul noii Constitutii a
României. Textul are urmatorul cuprins:
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
93
„1) Statul recunoaste se obliga sa îndeplineasca îmtocmai si cu bunî credinta
obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern”.
Daca prima parte a textului nu suscita, desigur, probleme deosebite,
deoarece era vorba, cum este si firesc, ca tara noastra sa-si îndeplineasca cu buna-
credinta toate obligatiile internationale asumate, prevederea de la alineatul 2 ridica
mai multe probleme practice de aplicare. Potrivit textului constitutional, tratatele,
din momentul ratificarii, fac parte din dreptul intern. Cu privire la aceasta situatie
s-au ridicat însa unele probleme de aplicare. Dupa cum se stie, judecatorii si
organele statului nu aplica direct tratatele internationale, ci legile tarii. S-a pus
întrebarea ce se întâmpla în situatia în care exista o contradictie între un tratat si o
lege interna? Va fi legea respectiva considerata implicit abrogata, prin faptul ca
România a aderat la un anumit tratat? În sistemul american, unde tratatele au o
valoare egala cu legea, un raspuns la aceasta întrebare este usor de dat, deoarece
printr-o lege ulterioara, o prevedere a unui tratat care a fost încorporata în dreptul
intern va putea fi abolita de noile prevederi.
În sistemul constitutional român, numai în ceea ce priveste drepturile
omului se recunoaste în mod direct prioritatea reglementarilor internationale
dar numai în acest domeniu strict. Nici într-o asemenea situatie însa problema nu
este suficient de clara, deoarece obligatia de aplicare a tratatului în ordinea juridica
interna vizeaza mai curând o adaptare a legii la prevederile tratatului respectiv
decât o aplicabilitate directa a tratatului în ordinea juridica interna. Nu trebuie uitat
ca tratatele se refera la ordinea juridica internationala, în timp ce legile statului
privesc ordinea juridica interna.
Reforma constitutionala din 2003, luând în considerare tocmai acest aspect,
a introdus o noua prevedere, sub forma unui nou alineat, la articolul 11, în sensul
ca, daca un tratat la care România urmeaza sa devina parte cuprinde dispozitii
contrare Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea
Constitutiei.
Pe de alta parte, dupa art.147 din actuala Constitutie a fost introdus un nou
text, art.148, care, la alineatul (2) înscrie prevederea ca dispozitiile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum si „celelalte reglementari comunitare
cu caracter obligatoriu” au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile
interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Partea VIII-a
PUTEREA POLITICA. COMPETITIA PENTRU PUTERE. ROLUL
PARTIDELOR POLITICE
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 94
SI INSTITUTII POLITICE

CAPITOLUL I
CONSIDERATII GENERALE

Sectiunea 1
Puterea politica si competitia pentru putere.

În literatura de specialitate s-a relevat faptul ca termenul de "putere" deriva


din cuvântul latin "potestas", care înseamna "putere", dar totodata si "abilitate".
Profesorul Ion Deleanu sublinia ca "În sens sociologic si aparent tautologic,
puterea desemneaza ansamblul sau sistemul relatiilor de putere constituite într-o
societate istoriceste determinate, exprimând autoritatea pe care un individ sau un
grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de
membrii colectivitatii sau impus acestora de catre cei care exercita puterea" 51.
Pe de alta parte, s-a relevat de catre autorii care au consacrat numeroase
studii si cercetari fenomenului puterii ca aceasta se poate realiza prin constrângere
sau prin convingere, ca ea reprezinta un fenomen relational si esentialmente social,
în lipsa caruia societatea ar deveni un adevarat "corp inert, incapabil sa-si satisfaca
ratiunea de a fi" 52.
Cu privire la puterea politica, cunoscutul specialist francez Pierre Pactet
constata, pe baza unei judicioase analize, ca puterea politica a fost mult timp legata
de afirmarea unor anumite personalitati care au jucat un rol dominant în legatura cu
exercitarea puterii. El observa însa ca în epoca noastra asemenea personalitati nu
pot fi propulsate sau si nici nu pot sa parvina la unele functii politice decât daca
sunt "purtati" de catre partide politice si acestea sunt, în fond, acelea care
conditioneaza si impun cucerirea si exercitarea puterii.
Dupa cum arata Pierre Pactet, "fiind vorba de cucerirea puterii, trebuie sa
observam ca ea este tributara în regimurile pluraliste competitiei care se desfasoara
între partide politice si pe care poporul o arbitreaza prin alegeri iar în regimurile
dictatoriale luptei de influenta care opune diferitele curente care exista în cadrul
partidului unic"53.
Din punctul de vedere al dreptului constitutional, în doctrina româna a fost
subliniata ideea potrivit careia partidele politice sunt subiecte de drept public.
Profesorul Antonie Iorgovan constata – pe baza unei bogate argumentari – ca "teza
dupa care partidele politice reprezinta o categorie de subiecte de drept
constitutional apare ca o constanta a stiintei juridice actuale".
Referindu-se la reglementarile actuale, autorul sublinia ca "Dreptul
constitutional si, în primul rând, reglementarile din constitutii ne obliga sa depasim

51
Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice. Tratat, vol.I, Editura „Europa Nova”, Bucuresti, 1996,
pag.59.
52
Ibidem, pag.60.
53
Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, ed.18-a, Ed.Armand Colin, Paris, 1999, pag.21.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
95
teza dupa care partidele politice ne apar ca subiecte de drept constitutional doar în
raporturile electorale, adica în raporturile de constituire a organelor reprezentative.
Ele sunt subiecte de drept constitutional si în relatiile sociale ce au ca obiect
functionarea organelor legislative (ex. constituirea structurilor interne, încetarea
calitatii de parlamentar, exercitarea controlului politic al Parlamentului asupra
Guvernului, declansarea unei motiuni de cenzura etc.), exercitarea anumitor
prerogative de catre seful executivului (ex. desemnarea pentru anumite functii,
adoptarea unor declaratii sau mesaje, dizolvarea Parlamentului etc.)" 54.
Sunt suficiente ratiuni, credem, pentru a demonstra ca orice manual de drept
constitutional si institutii politice trebuie sa acorde o importanta corespunzatoare
rolului partidelor, înfatisând atât aspectele teoretice ce le privesc, cât si
mecanismul practic al functionarii lor.

Sectiunea a 2-a
Pluralismul politic - principiu constitutional al statului de drept

Este îndeobste cunoscut faptul ca democratia si statul de drept sunt direct


conditionate de existenta pluralismului politic, cu alte cuvinte, a recunoasterii
diversitatii optiunilor si programelor politice de guvernare a unei tari. Excluderea
pluralismului politic duce, în mod practic, la eliminarea democratiei si la
instaurarea unor regimuri autoritare, potrivnice apararii drepturilor omului si
exprimarii libertatii de opinie.
Partidele politice reprezinta structuri politice, având un caracter
organizat si permanent, care grupeaza pe toti acei cetateni ce-si manifesta
adeziunea fata de un anumit program, exprimându-si vointa de a actiona
pentru dobândirea puterii politice în stat, prin mijloace constitutionale, si
pentru aplicarea programului de guvernare al respectivului partid la nivel
national55. Prin aceste elemente, partidele se deosebesc în primul rând de
"formatiunile politice", care nu urmaresc practic preluarea conducerii politice în
stat ci dau expresie numai unor anumite interese comune ale membrilor lor. Asa,
de pilda, sunt considerate "formatiuni politice", si nu partide, diferite grupari ale
minoritatilor nationale, altele decât cea maghiara, sau Miscarea Ecologista Româna
(M.E.R.) care, desi participa la viata politica, nu a revendicat titulatura de partid.
Partidele politice se diferentiaza apoi de "grupurile de interese" si de "grupurile
de presiune". În cazul unor asemenea grupuri exista, fara îndoiala, si anumite
elemente de coeziune, dar acestea nu merg însa pâna la crearea unei structuri cu
caracter permanent. Pe de alta parte, adeziunea membrilor la un grup de presiune
sau altul este de obicei determinata de evenimente temporare (majorarea unor

54
Antonie Iorgovan, Partidele politice ca subiecte de drept public, în "Partidele politice", Regia Autonoma
"Monitorul Oficial", Bucuresti, 1993, pag.50.
55
P.P.Negulescu observa, pe buna dreptate, ca "Pentru ca sa merite numele de partide politice, gruparile de cetateni
trebuie sa reprezinte parti ale masei nationale, si ca sa le reprezinte trebuie sa se gaseasca în comunitate de idei cu
ele. Numai aceasta comunitate da partidelor puterea sa învinga, pe cai legale, în luptele politice si, prin urmare,
autoritatea ca sa guverneze" (P.P.Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, Bucuresti, f.an, pag.347).
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 96
SI INSTITUTII POLITICE

preturi sau tarife, concedieri, masuri restrictive etc.), implicând satisfacerea unor
revendicari imediate, iar nu participarea la conducerea vietii politice. În acest sens
pot fi mentionate diferitele demonstratii ale agricultorilor, ale asistentelor
medicale, conducatorilor de camioane, mecanicilor de locomotiva etc., în diferite
tari. În toate aceste cazuri, satisfacerea revendicarilor - totala sau partiala - a dus la
dizolvarea grupului de presiune sau, în anumite cazuri, la diminuarea actiunilor
sale. Exista, ce-i drept, în unele state, si grupuri de presiune cu caracter organizat,
cum sunt diferitele "lobby"-uri în S.U.A., legate în special de apartenenta etnica a
unor actuali cetateni americani, care înteleg sa-si manifeste solidaritatea cu statele
carora le-au apartinut (lobby-ul grec, israelian, maghiar, taiwanez etc.). Nici în
acest caz nu este însa vorba de vreo asemanare cu partidele politice, deoarece chiar
daca lobby-urile pot exercita anumite influente (deloc neglijabile) asupra unor
congresmani, aceste influente nu pot duce la o preeminenta politica a lobby-ului în
chestiune asupra altor forte care actioneaza în viata politica americana 56.

Sectiunea a 3-a
Clasificarea partidelor politice

În ce priveste clasificarea partidelor politice, acestea pot fi, desigur, în


primul rând partide democratice si partide totalitare. Partidele democratice sunt
de regula partide în cadrul carora organele de conducere sunt alese la toate
nivelele, existând posibilitatea schimbarii conducatorilor, daca majoritatea
membrilor de partid considera acest lucru necesar. Partidele totalitare sunt acelea
care au un sistem de conducere stabilit "de sus", neexistând posibilitatea schimbarii
liderului, iar organele de conducere dispun de împuterniciri foarte largi. În
asemenea partide disciplina este foarte stricta, exprimarea unor puncte de vedere
diferite de cele ale conducerii partidului atragând în mod automat eliminarea celor
considerati "rebeli" din cadrul formatiunilor respective.
O a doua clasificare a partidelor politice vizeaza partidele de cadre si
partidele de masa. Aceasta clasificare este sugerata de Georges Burdeau.
Partidele de "cadre" se bazeaza pe un numar mic de aderenti, dar exceptional de
bine pregatiti si capabili de a respecta o disciplina de fier si de a actiona, la nevoie,
chiar prin mijloace "extra-constitutionale" pentru obtinerea realizarii scopurilor
politice. În asemenea partide primirea se face greu, existând criterii foarte
riguroase de selectie. Partidele de "masa" sunt acele partide care nu creeaza
restrictii dobândirii calitatii de membru, desfasurând chiar o intensa campanie de
atragere a unor aderenti. Experienta istorica atesta faptul ca în decursul timpului au
existat partide care au folosit alternativ aceste metode. Astfel, fostele partide
comuniste în tarile din Europa de rasarit au început prin a fi partide de cadre,
actionând în ilegalitate. Dupa cucerirea puterii politice, au dorit sa-si asigure o

56
A se vedea, pentru dezvoltari: Liliana Mihut, Despre pluralism în America, Editura Enciclopedica, Bucuresti,
1997, pag.87 si urm.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
97
baza populara si au recurs la înrolari masive de membri, pentru a recurge apoi la
verificari si excluderi, când considerau ca si-au atins un numar suficient de membri
iar sporirea efectivelor partidelor în cauza nu mai aparea necesara.
O a treia clasificare a partidelor politice priveste partidele parlamentare si
partidele neparlamentare. Partidele parlamentare sunt acelea care acorda un rol
preponderent luptei pentru obtinerea unei majoritati în Parlament si pentru
realizarea, pe aceasta cale, a programului lor. Partidele neparlamentare pun
accentul pe alte metode sau, în orice caz, nu le exclud. Asa, de pilda, sunt partide
care considera ca prezinta o mai mare importanta pentru realizarea scopului lor
demonstratiile, manifestatiile de strada, actiunile greviste etc.
O a patra clasificare, preconizata de autori britanici, are în vedere partidele
care au o origine electorala si partide care au luat fiinta în afara sistemului
electoral. Asa, de pilda, partidul conservator a luat fiinta în Marea Britanie ca
urmare a alegerilor care se desfasurau periodic pentru Camera Comunelor. În
schimb, partidul laburist îsi are originea în organismele sindicale. În S.U.A.,
ambele mari partide - Democrat si Republican - au o origine electorala.
În sfârsit, o a cincea clasificare ar putea avea în vedere gruparea partidelor în
functie de programele lor, în partide de "stânga", de "centru", "centru stânga",
"dreapta", "centru dreapta", "conservatoare", "liberale" etc. Asemenea
etichetari ale partidelor sunt însa relative. Numai o analiza atenta a programelor
acestor partide si a modului în care actioneaza practic poate facilita gruparea
partidelor pe un anumit esichier 57. Ea ramâne, totusi, o clasificare importanta, ce
poate fi utilizata mai mult din punctul de vedere al stiintei politice decât din acela
al dreptului constitutional.

Sectiunea a 4-a.
Sistemele de partide

În ce priveste sistemele de partide, acestea sunt si ele de mai multe feluri.


1. Mono-partidismul este sistemul existentei unui singur partid.
Monopartidismul poate fi real sau declarat, dar el poate fi si camuflat sub
aparenta unui "pluri-partidism" formal, cum a fost situatia din unele foste state
comuniste, când existau diferite categorii de fronturi sau aliante, dar puterea reala
apartinea partidului comunist (de pilda, în Polonia, în fosta R.D.G. etc.).
2. Bi-partidismul este sistemul de partide în care practic numai doua
partide îsi disputa suprematia pe plan politic. El poate fi "rigid", cum este cazul în
Marea Britanie, când seful opozitiei - premierul "cabinetului fantoma" - devine
automat prim ministru în cazul succesului în alegeri, si "suplu", cum este sistemul
american, în care exista o multitudine de variante si de optiuni chiar în cadrul
competitiei dintre cele doua principale partide.

57
A se vedea pentru o documentata analiza Ruxandra Manolea, Partidele politice si democratia, în „Ziua” din 27
februarie 2003.
PARTEA I
98
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

3. Multi-partidismul este sistemul de partide ce asigura existenta si


competitia loiala între mai multe partide politice, fiecare fiind exponentul unui
anumit program sau al unei anumite variante de guvernare, între care alegatorii
sunt chemati sa se pronunte în mod liber.

CAPITOLUL II
CONTROLUL CONSTITUTIONALITATII LEGILOR

Controlul constitutionalitatii legilor devine, prin urmare, în orice stat de


drept, o garantie necesara a traducerii în viata a principiilor si normelor
constitutionale, a aplicarii lor practice, a realizarii neabatute a drepturilor si
libertatilor cetatenesti. Acest control urmareste totodata garantarea înfaptuirii
separatiei/echilibrului puterilor în stat, respectarea competentelor ce sunt conferite
diferitelor organe ale statului. Este firesc deci ca, în acest context, concordanta
legilor cu constitutia, asigurarea conformitatii tuturor prevederilor legale cu
dispozitiile legii fundamentale sa reprezinte o conditie esentiala a realizarii însasi a
obiectivelor statului de drept, a garantarii conformitatii întregii ordini normative –
privite în totalitatea sa – cu ideile si normele de baza pe care le consacra
Constitutia în calitatea sa de cea mai importanta lege a statului.

Sectiunea 1
Locul si rolul Curtii Constitutionale în sistemul organelor de stat

În tara noastra, institutia Curtii Constitutionale reprezinta o inovatie


consacrata de Constitutia din 1991, deoarece în sistemul Constitutiei din 1923
controlul constitutionalitatii legii fusese încredintat unui organ judiciar – Înalta
Curte de Casatie si Justitie.
În legatura cu înfiintarea si functionarea Curtii Constitutionale, în Adunarea
Constituanta s-au purtat vii discutii în anii 1990-1991 fiind exprimate puncte de
vedere pozitive, care au sustinut consacrarea noii institutii, cât si puncte de vedere
critice.
În final, Adunarea Constituanta a consacrat institutia Curtii Constitutionale,
apreciind existenta unui sistem de control constitutional având realizari notabile în
tari democratice precum Franta, Italia, Spania, Germania, Portugalia, Belgia s.a.,
ca si necesitatea existentei unei asemenea institutii în statul de drept.
Nefiind un organ esentialmente si exclusiv jurisdictional si aflându-se situat
între puteri, el poate exercita si alte prerogative, cum de altfel s-a si preconizat:
vegheaza la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui României si
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
99
confirma definitiv rezultatele sufragiului, hotaraste asupra contestatiilor având ca
obiect neconstitutionalitatea unui partid politic s.a.m.d. 58.
Prevederilor de baza înscrise în Titlul V din Constitutia României li s-au
adus importante precizari prin Legea nr.47/1992 privind organizarea si
functionarea Curtii Constitutionale, în legatura cu profilul si natura acestei
institutii. Astfel, Curtea Constitutionala este, potrivit legii sale de organizare, unica
autoritate de jurisdictie constitutionala existenta în România, ea fiind
independenta fata de orice alta autoritate publica si supunându-se numai
Constitutiei si prevederilor înscrise în legea sa organica. În lege se mai precizeaza
ca Scopul Curtii Constitutionale este garantarea suprematiei Constitutiei.

Sectiunea 2
Structura Curtii Constitutionale

Potrivit legii, Curtea Constitutionala se compune din noua judecatori, care


sunt numiti pentru un mandat de noua ani, ce nu poate fi prelungit sau reînnoit.
Dintre acestia, trei sunt numiti de Camera Deputatilor, trei de Senat si trei de
Presedintele României. Judecatorii Curtii Constitutionale urmeaza sa aleaga dintre
ei, prin vot secret, presedintele Curtii, pentru o perioada de trei ani.
Întrucât Constitutia prevede obligativitatea reînnoirii Curtii Constitutionale
cu o treime din judecatorii ei, din trei în trei ani, Titlul VIII al Constitutiei
României „Dispozitii finale si tranzitorii” înscria prevederea ca judecatorii primei
Curti Constitutionale sunt numiti pe o perioada de trei, de sase si respectiv de noua
ani, Presedintele României, Camera Deputatilor si Senatul desemnând câte un
judecator pentru fiecare perioada.
În ceea ce priveste conditiile pentru numirea în functia de judecatori ai
Curtii Constitutionale, Constitutia prevede ca judecatorii acestui înalt forum
constitutional trebuie sa aiba pregatire juridica superioara, o înalta competenta
profesionala si o vechime de cel putin 18 ani în activitatea juridica sau în
învatamântul juridic superior. Functia de judecator al Curtii Constitutionale este
incompatibila cu oricare alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor
didactice din învatamântul juridic superior (articolul 144).

Sectiunea 3
Statutul judecatorilor

Referitor la statutul judecatorilor, Constitutia prevede ca judecatorii Curtii


sunt independenti în exercitarea mandatului lor si inamovibili pe durata acestuia.
Aceasta prevedere a Constitutiei se coroboreaza cu prevederile Legii privind
organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, care consacra, în cadrul
Capitolului privind dispozitiile generale, independenta Curtii Constitutionale fata

58
Monitorul Oficial al României, Partea a II-a nr.18, 16 mai 1991, pag.34.
PARTEA I
100
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

de orice alta autoritate publica, ea fiind o autoritate unica de jurisdictie


constitutionala în România, si care se supune numai Constitutiei si prevederilor
legii sale organice de functionare. Sunt de remarcat si acele dispozitiuni ale legii
organice care dispun ca judecatorii Curtii Constitutionale nu pot fi trasi la
raspundere juridica pentru voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului
lor.

Sectiunea 4
Competenta Curtii Constitutionale

Curtea Constitutionala îsi desfasoara activitatea în plen sau în complete de


jurisdictie.
Competenta Curtii se refera exclusiv la situatiile enuntate de articolul 146
din Constitutie. Potrivit acestui text, atributiile Curtii sunt urmatoarele: a) se
pronunta asupra constitutionalitatii legilor înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Presedintelui României, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a
Guvernului, a Curtii Supreme de Justitie, a unui numar de cel putin 50 de deputati
sau de cel putin 25 de senatori, precum si, din oficiu, asupra initiativelor de
revizuire a Constitutiei; b) se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui
grup parlamentar sau a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25
de senatori; c) hotaraste asupra exceptiilor ridicate în fata instantelor
judecatoresti privind neconstitutionalitatea legilor si a ordonantelor; d) vegheaza la
respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui României si confirma
rezultatele sufragiului; e) constata existenta împrejurarilor care justifica
interimatul în execitarea functiei de Presedinte al României si comunica cele
constatate Parlamentului si Guvernului; f) emite aviz consultativ pentru
propunerea de suspendare din functie a Presedintelui României; g) vegheaza la
respectarea procedurii pentru organizarea si desfasurarea referendumului si
confirma rezultatele acestuia; h) verifica îndeplinirea conditiilor pentru exercitarea
initiativei legislative de catre cetateni; i) hotaraste asupra contestatiilor care au ca
obiect constitutionalitatea unui partid politic.
În exercitarea atributiilor prevazute la articolul 144 literele a)-c) si i), Curtea
pronunta decizii; în exercitarea atributiilor prevazute de acelasi articol la literele e),
g) si h), ea pronunta sentinte, iar în exercitarea atributiilor prevazute la litera f),
emite avize. Deciziile si sentintele se pronunta în numele legii.
Reforma constitutionala din 2003 – dupa cum vom arata în sectiunea
speciala consacrata acesteia – a adaugat doua alte importante atributii si anume,
Curtea se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor si altor acorduri
internationale si solutioneaza conflictele juridice de natura constitutionala
dintre autoritatile publice.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
101
Sectiunea 5-a
Extinderea competentei Curtii Constitutionale si întarirea autoritatii sale ca
urmare a reformei constitutionale din 2003.

Reforma constitutionala din anul 2003 a întarit rolul Curtii Constitutionale


ca aparatoare a statului de drept, conturând totodata cu mai multa claritate pozitia
sa în sistemul organelor statului.
Asa cum s-a aratat, primul articol al Constitutiei a fost completat în anul
2003 ca urmare a votului Parlamentului României, înscriindu-se ideea ca "în
România respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este
obligatorie" (art.1 alin.5).
Titlul V din Constitutia României a suferit, în consecinta, importante
modificari.
Primul articol al acestui Titlu - art.142 - a fost completat cu un nou alineat,
care a fost introdus în fruntea celorlalte prevederi, în conformitate cu care se
precizeaza ca în România Curtea Constitutionala "este garantul suprematiei
Constitutiei".
În consecinta, diversele texte constitutionale care stabilesc atributii legate de
competentele Curtii Constitutionale au fost amendate: unele dintre acestea au fost
precizate, modificate sau completate, fiind introduse totodata si unele competente
noi.
Dintre noile competente ce revin Curtii Constitutionale, ca o consecinta a
reformei efectuate în anul 2003, mentionam în primul rând prerogativa Curtii de a
se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri internationale,
la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui numar de cel putin
50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori.
O a doua competenta noua este prerogativa Curtii Constitutionale de a
solutiona conflictele juridice de natura constitutionala dintre autoritatile
publice, la cererea presedintelui României, a unuia dintre presedintii celor doua
Camere, a primului ministru sau a presedintelui Consiliului Suprem al
Magistraturii. Este de mentionat ca în Avizul Curtii Constitutionale pe marginea
propunerii legislative de revizuire a Constitutiei României, Curtea Constitutionala
a specificat ca "într-o asemenea situatie Curtea Constitutionala solutioneaza sau
aplaneaza litigii constitutionale între autoritati", asemenea prevederi fiind întâlnite
în reglementarile constitutionale ale altor state, cum ar fi de pilda art.189 din
Constitutia Poloniei sau art.160 din Constitutia Sloveniei.
Potrivit punctului de vedere exprimat de Curtea Constitutionala,
introducerea unei asemenea prevederi "este o masura necesara, urmarind
înlaturarea unor posibile blocaje institutionale". Cu toate acestea, Curtea a
considerat necesar sa sublinieze, în Avizul sau, ca "pentru a se evita antrenarea
Curtii în solutionarea unor conflicte politice este necesar sa se prevada ca este
PARTEA I
102
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

vorba doar de blocajele institutionale, respectiv de conflictele pozitive sau negative


de competenta"59.
Dintre atributiile si competentele Curtii Constitutionale care au cunoscut
amendari mentionam exceptiile de neconstitutionalitate. Vechiul text al lit.c) de
la art.144 se limita sa precizeze numai ca printre alte atributii ale Curtii
Constitutionale este si aceea de a hotarî asupra exceptiilor ridicate în fata
instantelor judecatoresti privind neconstitutionalitatea legilor si a ordonantelor.
Modificarea constitutionala din 2003 se refera, de asemenea, la prerogativa
Curtii de a hotarî asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si
ordonantele, dar precizeaza ca acestea pot fi ridicate "în fata instantelor
judecatoresti sau de arbitraj comercial", ceea ce constituie o noutate fata de textul
anterior.
De asemenea, modificarea constitutionala mai preconizeaza ca exceptia de
neconstitutionalitate poate fi ridicata si direct de Avocatul Poporului, întarindu-se
astfel si concretizându-se rolul acestei institutii ca aparatoare a statului de drept.
În sfârsit, o modificare extrem de importanta este aceea care priveste
efectele deciziilor Curtii Constitutionale. Vechiul text al art.145 se limita sa
mentioneze ca în cazurile de neconstitutionalitate, legea se retrimite spre
examinare, putând fi adoptata din nou, în aceeasi forma, cu o majoritate de cel
putin doua treimi, situatie în care obiectia de neconstitutionalitate era înlaturata.
Noua reglementare cuprinsa în alin.1 al art.147 este mult mai transanta,
dispunând ca acele prevederi constatate ca fiind neconstitutionale îsi înceteaza
efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale, daca
în acest interval Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile
neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei.
În acest fel dispare dreptul Parlamentului de a mentine o lege declarata
neconstitutionala, problema în legatura cu care autorii de specialitate au emis
puncte de vedere critice la adresa fostei reglementari cuprinse în fostul art.145
alin.1.
Mai este de mentionat ca în cazul în care constitutionalitatea unui tratat sau a
unui acord international a fost constatata, acesta nu poate face obiectul unei
exceptii de neconstitutionalitate. În schimb, daca tratatul sau acordul international
a fost constatat ca fiind neconstitutional, el nu va putea fi ratificat. Într-o asemenea
situatie urmeaza a se recurge la o reforma constitutionala.

Sectiunea 6
Procedura jurisdictionala

6.1. Sedintele de judecata ale Curtii Constitutionale sunt publice, afara de


cazurile în care, din motive de ordine publica, presedintele Curtii Constitutionale ar
hotarî altfel. În toate situatiile partile au acces la lucrarile dosarului. Cererile

59
Avizul Curtii Constitutionale nr.2141 din 22 aprilie 2003, pag.39
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
103
adresate Curtii Constitutionale sunt scutite de taxa de timbru. Procedura
jurisdictionala prevazuta de legea privind organizarea si functionarea Curtii
Constitutionale se completeaza cu regulile de procedura civila, în masura în care
aceste reguli sunt compatibile cu natura procedurii în fata Curtii Constitutionale,
compatibilitatea fiind stabilita exclusiv de Curte.

6.2. Procedura propriu-zisa care se desfasoara în fata Curtii


Constitutionale, se refera în mod diferentiat la mai multe tipuri de activitati: a)
controlul constitutionalitatii legilor înainte de promulgare; b) controlul
constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului; c) solutionarea exceptiei de
neconstitutionalitate; d) respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui
României; e) judecarea contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui
partid politic; f) emiterea avizului pentru suspendarea din functie a Presedintelui
României; g) constatarea existentei împrejurarilor ce justifica interimatul în
exercitarea functiei de Presedinte al României.

6.3. În ceea ce priveste situatia de la litera a), mentionam ca legea organica


privind Curtea Constitutionala dispune ca în vederea exercitarii dreptului de
sesizare a Curtii, legile se comunica cu 5 zile înainte de a fi trimise spre
promulgare, Guvernului si Curtii Supreme de Justitie. În situatiile vizate la
pct.a), dezbaterile au loc în plenul Curtii Constitutionale, iar decizia se adopta cu
votul majoritatii judecatorilor si se comunica Presedintelui României.
Decizia prin care se constata neconstitutionalitatea unei legi se comunica
presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului în scopul deschiderii procedurii
prevazute de articolul 146 alineatul 1 din Constitutie, legea urmând sa fie supusa
din nou dezbaterii. Daca legea este adoptata în aceeasi forma, cu o majoritate de
cel putin doua treimi din numarul membrilor fiecarei Camere, obiectia de
neconstitutionalitate este înlaturata, iar promulgarea devine obligatorie.

6.4. În ipoteza avuta în vedere la litera c), dezbaterea are loc de asemenea
în plenul Curtii Constitutionale; decizia se adopta cu votul majoritatii judecatorilor
si se comunica numai Camerei al carei regulament a fost dezbatut. În cazul în care
se constata neconstitutionalitatea unor dispozitii ale regulamentului, Camera în
cauza este obligata se reexamineze dispozitiile în cauza, pentru a le pune de acord
cu prevederile Constitutiei.

6.5. Pentru solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate, în situatia


enuntata la punctul d), procedura este urmatoarea: daca, în cursul judecatii, instanta
– din oficiu sau la solicitarea unei parti – invoca neconstitutionalitatea unei
prevederi dintr-o lege sau ordonanta, de care depinde judecarea cauzei, dosarul se
trimite Curtii Constitutionale spre a se pronunta asupra constitutionalitatii acelei
prevederi. Presedintele Curtii Constitutionale va desemna un complet, alcatuit din
trei judecatori, condus de un presedinte, care va solutiona exceptia de
neconstitutionalitate. Unul dintre judecatori va fi desemnat ca raportor. Daca
raportorul constata ca exceptia este vadit nefondata, va înstiinta pe presedinte
PARTEA I
104
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

pentru convocarea completului de judecata, care poate hotarî cu unanimitate de


voturi sa respinga exceptia fara citarea partilor.

6.6. Judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecatorul-raportor,


partile putând fi reprezentate prin avocati, care au dreptul de a pleda la Curtea
Suprema de Justitie. Decizia completului de judecata poate fi atacata prin recurs, în
termen de 10 zile de la comunicare, recursul urmând a se judeca de un complet
alcatuit din cinci judecatori, dintre care unul este presedintele Curtii
Constitutionale. Daca recursul este admis, instanta de recurs se va pronunta prin
aceeasi decizie si asupra exceptiei de neconstitutionalitate.
Decizia prin care se constata neconstitutionalitatea unei legi constituie un
temei pentru rejudecarea cauzei în favoarea partii care a invocat exceptia de
neconstitutionalitate într-un proces civil, iar într-un proces penal, pentru
rejudecarea cauzei în toate procesele în care condamnarea s-a pronuntat pe baza
prevederilor legale declarata ca neconstitutionala.

6.7. În legatura cu respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui


României, Curtea Constitutionala vegheaza la respectarea procedurii, confirmând
rezultatele sufragiului, în conditiile prevazute de Legea pentru alegerea
Presedintelui României.
În exercitarea atributiilor de mai sus, Curtea pronunta hotarâri adoptate în
plen, cu votul majoritatii judecatorilor, care nu sunt supuse nici unei cai de atac si
se publica în Monitorul Oficial al României.

6.8. În legatura cu judecarea contestatiilor care au ca obiect


constitutionalitatea unui partid politic, Legea prevede ca numai Guvernul sau
presedintele uneia dintre Camerele Parlamentului pot sesiza Curtea Constitutionala
cu o contestatie privind neconstitutionalitatea unui partid. În cazul în care
contestatia este formulata de presedintele uneia dintre cele doua Camere, acest
demers trebuie sa se întemeieze pe baza unei hotarâri adoptate de Camera cu
votul majoritatii membrilor sai. În toate situatiile, contestatia va trebui sa fie
motivata si însotita de dovezile pe care se întemeiaza.

6.9. Pentru solutionarea contestatiei, presedintele va desemna un judecator


raportor, care va transmite contestatia împreuna cu toate actele doveditoare
partidului politic în cauza, precizându-i si data pâna la care poate depune un
memoriu în apararea sa. Contestatia se judeca de plenul Curtii Constitutionale, iar
decizia se adopta cu votul majoritatii judecatorilor. Decizia Curtii nu este supusa
nici unei cai de atac si se publica în Monitorul Oficial al României. Daca se adopta
o decizie în sensul considerarii unui partid ca neconstitutional, decizia în cauza va
fi comunicata Tribunalului Municipiului Bucuresti pentru radierea partidului
politic în cauza, considerat neconstitutional, din evidenta partidelor politice legal
constituite.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
105
6.10. Cu privire la emiterea avizului pentru suspendarea din functie a
Presedintelui României este de semnalat ca avizul se emite de plenul Curtii
Constitutionale, cu votul a doua treimi din numarul judecatorilor, pe baza unui
raport prezentat de trei judecatori desemnati ca raportori. Avizul Curtii
Constitutionale se comunica Parlamentului si Presedintelui României.

6.11. În legatura cu constatarea existentei împrejurarilor ce justifica


interimatul în exercitarea functiei de Presedinte al României trebuie semnalat ca
vacanta functiei de Presedinte al României se constata la cererea presedintelui
uneia din Camere sau a Presedintelui interimar care exercita atributiile
Presedintelui României pe perioada cât acesta este suspendat din functie. În cazul
în care Presedintele a fost suspendat din functie de Parlament, cererea pentru
constatarea existentei împrejurarilor ce justifica interimatul se face de presedintele
care a condus lucrarile sedintei comune a celor doua Camere. În cazul în care
interimatul s-ar datora imposibilitatii Presedintelui de a-si exercita atributiile,
cererea se va adresa chiar de Presedinte sau de presedintele uneia dintre cele doua
Camere ale Parlamentului. În aceasta situatie, cererea va fi însotita de dovezile
necesare, iar constatarea împrejurarilor ce justifica interimatul se va face de plenul
Curtii Constitutionale, cu votul majoritatii judecatorilor.

6.12. Dintre celelalte prevederi ale legii organice mentionam procedura


pentru verificarea îndeplinirii conditiilor de exercitare a initiativei legislative de
catre cetateni, de verificare a respectarii regulilor de organizare si desfasurare a
referendumului si de confirmare a rezultatelor acestuia, care se stabilesc prin legea
privind reglementarea acestor activitati. Dintre celelalte prevederi ale legii
organice mai semnalam pe cele privind abaterile disciplinare ale judecatorilor si
sanctiunile care sunt de competenta exclusiva a plenului Curtii Constitutionale:
judecatorii Curtii Constitutionale nu pot fi arestati sau trimisi în judecata penala
sau contraventionala, decât cu aprobarea procurorului general, competenta de
judecata pentru infractiuni apartinând Curtii Supreme de Justitie.

CAPITOLUL III
SOLUTIONAREA SESIZARILOR PRIVIND
NECONSTITUTIONALITATEA

În ce priveste solutionarea sesizarii de neconstitutionalitate, care constituie


– poate – functia cea mai importanta a Curtii Constitutionale, consideram necesar
sa precizam ca în conformitate cu prevederile art.147 din Constitutia României
„deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor”.
În legatura cu prevederile art.147 alin.2 din Constitutie s-au ridicat
interesante probleme de interpretare cu privire la Decizia nr.1 din 17 ianuarie 1995
a Plenului Curtii Constitutionale privind obligativitatea deciziilor sale pronuntata
în cadrul controlului de constitutionalitate. Aceasta decizie – care a suscitat vii
PARTEA I
106
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

comentarii – a fost adoptata cu sase voturi, trei judecatori semnând o opinie


separata (I),iar doi dintre acestia, o a doua opinie separata (II).
Referindu-se la forta obligatorie a deciziilor Curtii Constitutionale,
semnatarii opiniei majoritare amintesc ca o parte – deloc neglijabila – a doctrinei
constitutionale asimileaza aceste decizii cu actele având forta legii. Totodata,
majoritatea judecatorilor Curtii Constitutionale au opinat ca în cazul în care se
ataca o lege prin care s-a aprobat o ordonanta a Guvernului si aceasta a fost
declarata neconstitutionala, nu se poate sustine ca ar fi afectat de acest viciu numai
articolul unic al legii de abilitare, ci si continutul legii, adica dispozitiile legale ce
au fost emise pe cale de ordonanta, deoarece aceasta a parasit domeniul de actiune
al Guvernului si a intrat în regimul procedurii legislative.
Principala problema care a fost pusa în discutia Curtii cu prilejul adoptarii
deciziei mentionate a fost în special aceea daca Curtea Constitutionala poate da nu
numai o interpretare obligatorie a legii fundamentale a statului, dar si de a
suspendaactele normative contrare Constitutiei, substituindu-se organului
legislativ, reglementarile stabilite de Curtea Constitutionala dobândind astfel o
valoare directa în procesul legiferari.
Desi problema a fost deosebit de interesanta si a suscitat numeroase discutii,
ea si-a gasit o rezolvare de fond de abia prin modificarea Legii nr.47/1992 privind
organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, modificare survenita la 25 iulie
1997. Remarcam în aceasta privinta introducerea la art.2 al legii mentionate a unui
nou paragraf, având urmatorul continut: „În exercitarea controlului, Curtea
Constitutionala se pronunta numai asupra problemelor de drept, fara a putea
modifica sau completa prevederea legala supusa controlului. De asemenea, Curtea
Constitutionala nu se poate pronunta asupra modului de interpretare si aplicare a
legii, ci numai asupra întelesului sau contrar Constitutiei”.
Modificarea constitutionala din 2003 a întarit forta obligatorie a deciziilor
Curtii Constitutionale deoarece, asa cum am aratat, a prevazut expres ca
dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale îsi înceteaza efectele juridice la 45
de zile de la publicarea Deciziei Curtii Constitutionale, daca în acest interval
Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale
cu dispozitiile Constitutiei. Mai mult decât atât, pe durata acestui termen,
dispozitiile constatate ca neconstitutionale sunt suspendate de drept.
În decursul existentei sale, Curtea Constitutionala a desfasurat o remarcabila
activitate, adoptând un numar important de decizii ce au vizat fie problemele
aplicarii temporare a legilor, exercitarea drepturilor electorale, autonomia
parlamentara, echilibrul constitutional în conditiile separatiei puterilor, drepturile si
libertatile cetatenesti, limitele mandatului reprezentativ, dreptul de organizare în
grupuri parlamentare. Totodata, prin practica sa, Curtea a contribuit la clarificarea
unor concepte juridice ca, de pilda, conceptele de lege organica, delegare
legislativa, avut obstesc, continutul si limitele dreptului de proprietate, ca si la
cristalizarea unor reguli procedurale ce prefigureaza un autentic Cod de procedura
constitutionala.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
107
PARTEA VII
SUPREMATIA CONSTITUTIEI. CONTROLUL
CONSTITUTIONALITATII LEGILOR

CAPITOLUL I
FUNDAMENTAREA SUPREMATIEI CONSTITUTIEI

Sectiunea 1
Suprematia Constitutiei

În conditiile în care constitutia este legea suprema a statului, având un rol


esential în determinarea întregii organizari politico-sociale si de stat a tuturor
tarilor lumii, fundamentarea ideii suprematiei constitutiei prezinta o însemnatate
teoretica dar si practica dintre cele mai mari.
În literatura de specialitate au fost emise, de aceea, diverse puncte de vedere
legate de suprematia constitutiei, unele corelând aceasta suprematie a constitutiei
cu principiul legalitatii (George Burdeau), altele cu însusi fundamentul puterii si
cu rolul sau în înfaptuirea democratiei, în modelarea institutiilor statului, a relatiei
dintre drept si politica (André Hauriou). Exprimând o opinie competenta cu privire
la elementele ce determina fundamentarea suprematiei Constitutiei, profesorul Ioan
Muraru a relevat, pe buna dreptate, ca este necesar, în primul rând, sa fie detectat
lantul de determinari la nivele diferite, ansamblul relatiilor dintre drept si
economie, dintre stat si putere, de natura a conferi Constitutiei un loc fundamental,
esential, în întregul ansamblu al determinarilor, nu numai politico-juridice, dar si
de organizare statala. Dupa cum arata profesorul Ioan Muraru, „Suprematia
constitutiei se explica prin functiile sale, iar exprimarea vointei guvernantilor este
chiar functia puterii de stat. Apare clara legatura dintre Constitutie si putere care
este tocmai puterea organizata a guvernantilor de a exprima si realiza vointa lor ca
vointa general obligatorie pentru întreaga societate. Functiile constitutiei sunt deci
determinate de functiile puterii (ratiunea de a fi a puterii). Iar puterea este
determinata în continutul sau de anumiti factori exteriori statului si anume factori
economici si sociali. De aceea, în sirul cauzelor care determina si explica
suprematia constitutiei nu pot lipsi tocmai acesti factori” 60.
Într-o recenta lucrare franceza de Drept constitutional elaborata de profesorii
Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier si Jean-Claude Ricci, de
la Universitatea de Drept, Economie si Stiinte de la Aix-Marsilia, se precizeaza ca
„Suprematia constitutionala se justifica prin faptul ca ea aseaza temeliile puterii
statului în acelasi timp în care o instituie. Principiile subordonarii si coerentei se

60
Ioan Muraru, Simina Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, editia a IX-a, revazuta si completata,
Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pag.83.
PARTEA I
108
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

împletesc pentru a impune prioritatea absoluta, asupra oricaror alte reguli juridice
ale dreptului intern, a pactului care stabileste statutul puterii în stat”61.
Urmeaza, asadar, a opina ca fundamentarea stiintifica a suprematiei
Constitutiei trebuie sa fie cautata în totalitatea unor factori economici, sociali,
politici si juridici, care se afla într-o strânsa legatura unii cu altii si care trebuie
priviti, deci, numai în unitatea si indivizibilitatea lor 62. „Suprematia constitutiei
este deci o notiune complexa, în continutul careia se cuprind trasaturi si elemente
(valori) politice si juridice care exprima pozitia supraordonata a Constitutiei nu
numai în sistemul de drept ci în întregul sistem social-politic al unei tari. Aceasta
pozitie deosebita în sistemul social-politic implica un continut normativ complex
dar, bineînteles, si importante consecinte si garantii juridice”63.
Prin urmare, fundamentarea stiintifica a suprematiei constitutiei înseamna
identificarea cauzelor care determina continutul si forma sa precum si pozitia sa
supraordonata din sistemul de drept. Fundamentarea suprematiei Constitutiei se
regaseste în totalitatea acestor factori economici sociali, politici si juridici64.

Sectiunea 2
Consecintele si garantiile juridice ale suprematiei constitutiei

În ceea ce priveste consecintele juridice ale suprematiei Constitutiei, acestea


privesc diferentele de proceduri privind adoptarea constitutiei – care în toate
tarile lumii necesita proceduri specifice –, implicatiile, pe planul întregului sistem
de drept al unei tari care decurg din modificarea, suspendarea si abrogarea
Constitutiei, deosebirile ce exista între Constitutie si legi (atât sub aspect material,
cât si sub aspect formal), consecintele suprematiei Constitutiei, si nu în ultimul
rând conformitatea întregului drept cu Constitutia, ca o consecinta a faptului ca
prin continutul si pozitia sa, Constitutia comanda întregul drept.
Printre garantiile juridice ale suprematiei Constitutiei, prima este controlul
general al aplicarii Constitutiei, dupa care urmeaza controlul constitutionalitatii
legilor si îndatorirea fundamentala a tuturor de a respecta Constitutia, elemente
ce se înscriu în mod armonios si necesar în unitatea si complexitatea lor în cadrul
garantiilor suprematiei Constitutiei.

CAPITOLUL III
PARTIDELE POLITICE SI COMPETITIA PENTRU PUTERE

61
Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, Droit constitutionnel et
institutions politiques, 4e edition, Ed.Economica, Paris, 2001.
62
Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu, Crestomatie de drept constitutional, Editura
Lumina Lex, Bucuesti, 1998, pag.85.
63
Ioan Muraru, Simina Tanasescu, Op.cit. pag.81.
64
Idem, pag.82.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
109
Sectiunea 1
Partidele politice si competitia electorala

Partidele politice joaca un rol important în competitia electorala. În primul


rând, asa cum prevede articolul 5 din Legea nr.68 din 15 iulie 1992 pentru alegerea
Camerei Deputatilor si Senatului, candidaturile se propun de partidele politice,
nefiind posibila propunerea unor candidati independenti pe liste de partide.
Candidatii independenti se pot prezenta, în afara listelor propuse de partide,
beneficiind de semnaturile a 0,5% din numarul alegatorilor respectivei
circumscriptii.
În ceea ce priveste campania electorala, partidele politice beneficiaza
diferentiat de accesul la serviciile publice ale radioului si televiziunii (partide
parlamentare si partide neparlamentare).
Tot în legatura cu partidele politice s-a ridicat si problema "pragului
electoral” de 5 la suta din voturile exprimate pe întreaga tara pe care trebuie sa-l
întruneasca un anumit partid sau formatiune politica spre a putea fi reprezentat în
Parlament. Unele formatiuni politice mici au criticat aceasta prevedere,
considerând ca ea ar avantaja, de fapt, partidele mari.
În ceea ce priveste diferitele mecanisme ale desfasurarii pocesului electoral,
potrivit reglementarilor în vigoare partidele politice dispun de reprezentanti în
cadrul birourilor electorale ale sectiilor de votare, în cadrul birourilor electorale de
circumscriptie, ca si în cadrul Biroului Electoral Central, din care fac parte sapte
judecatori si 16 reprezentanti ai partidelor care nu sunt însa candidati în alegeri.

Sectiunea a 2-a
Partidele politice si viata parlamentara.

Odata terminata campania electorala si constituite cele doua Camere ale


Parlamentului, începe o activitate deosebit de intensa pe planul vietii parlamentare,
în care partidele îsi exprima opiniile, îsi confrunta punctele de vedere. Dupa cum
arata la timpul sau Benjamin Franklin, "O legislatura pluralista este o necesitate
pentru o buna guvernare, tot asa cum este un singur executiv. Nu este suficient ca
Legislativul sa fie numeros, el trebuie sa fie si divizat"65.
Asemenea dezbateri parlamentare, cu prezenta activa a partidelor, pot avea
loc fie pe marginea unor documente cu caracter general, cum ar fi programul de
guvernare, anumite masuri importante preconizate de catre Guvern, dar si cu
privire la anumite legi concrete, care se dezbat de catre parlamentari. Amintim ca
în sistemul existent în tara noastra legile sunt propuse în primul rând de catre
Guvern, sub forma unor proiecte care sunt supuse Parlamentului. Constitutia
recunoaste însa, în acelasi timp, dreptul parlamentarilor de a veni chiar ei cu
anumite propuneri legislative, pe care sa le supuna celor doua Camere, mai întâi

65
Respectfully Quoted. A Dictionary of quotations requested from the Congressional Research Service, 1989,
pag.197.
PARTEA I
110
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Camerei din care fac parte si apoi celeilalte Camere. Partidele politice, în situatia în
care nu sunt multumite de proiectele trimise de Guvern, pot avansa propriile lor
propuneri sau pot formula amendamente la diferite articole cuprinse în proiectele
trimise de Guvern.
În prezent, un rol dintre cele mai importante îl au, în viata politica
româneasca, grupurile parlamentare, care cuprind deputati sau senatori care au
candidati în alegeri pe listele aceluiasi partid sau ale aceleiasi formatiuni politice.
Ele se pot constitui din cel putin zece deputati sau sapte senatori, conform celor
mai recente modificari ale regulamentelor celor doua Camere.
Grupurile parlamentare au o importanta deosebit de mare în cadrul
mecanismului parlamentar, ele reunindu-se cel putin odata pe saptamâna si
dezbatând principalele probleme ale activitatii Camerei respective, în care grupul
parlamentar în cauza este chemat sa adopte o atitudine. Anumite probleme
complexe si dificile cum a fost, de pilda, convenirea unor candidati pentru birourile
permanente, au fost discutate în prealabil la nivelul reprezentantilor grupurilor
parlamentare. Grupurile parlamentare propun candidaturi pentru birourile
permanente ale celor doua Camere. Totodata, ele sunt consultate frecvent de
conducerea celor doua Camere, fac propuneri pentru diferite organe sau comisii ce
sunt create pe parcursul legislaturii, ca si pentru delegatiile care participa la
reuniunile internationale. Chiar comisiile de mediere care au existat în fosta
reglementare, înainte de 2003, în situatia existentei unor divergente între Senat si
Camera Deputatilor cu privire la anumite texte de lege, erau astfel constituite încât
sa asigure o participare corespunzatoare a tuturor grupurilor parlamentare.

Sectiunea a 3-a
Mandatul parlamentar reprezentativ si disciplina interna de partid

O problema cu implicatii pe planul dreptului constitutional este si aceea a


disciplinei de partid în cadrul grupurilor parlamentare, problema în legatura
cu care s-au exprimat doua puncte de vedere. A fost sustinut, de pilda, punctul de
vedere potrivit caruia deputatii si senatorii alesi pe listele unui partid trebuie sa
sprijine în mod obligatoriu aplicarea în viata a programului formatiunii respective.
O a doua conceptie despre relatiile dintre parlamentari si partidele carora
acestia apartin este fundamental diferita. Ea sustine ca parlamentarii odata alesi
devin reprezentanti ai poporului, mandatul lor capatând un caracter
autonom, detasat de vointa concreta a alegatorilor care i-au ales într-o anumita
circumscriptie, Parlamentul constituind o expresie a suveranitatii nationale. Într-o
asemenea conceptie, parlamentarii pot actiona absolut independent si exprima
orice fel de puncte de vedere, deoarece ei au devenit reprezentanti ai întregii
natiuni, mai ales daca se tine seama de textul Constitutiei, care prevede în mod
expres ca "mandatul imperativ este nul".
Dupa parerea noastra, este clar ca nu se poate pretinde parlamentarilor sa
respecte o disciplina rigida de partid sau sa urmeze automat un anumit program
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
111
politic. Parlamentarii au, desigur, dreptul sa-si spuna punctul de vedere, aducând
eventuale critici chiar conducerii propriilor lor partide, atâta timp cât ei se situeaza
însa pe aceeasi platforma de gândire si de actiune. În momentul în care un anumit
parlamentar ajunge la concluzia ca nu mai poate reprezenta programul sau politica
pe care o duce partidul din care face parte, solutia corecta ar fi aceea ca sa se
retraga si sa candideze la noile alegeri ca independent sau din partea formatiunii
politice careia întelege sa i se ralieze.

Sectiunea a 4-a
Finantarea partidelor politice

În conformitate cu prevederile Legii nr.441 din 30 septembrie 2002 privind


finantarea partidelor politice, sursele de finantare ale unui partid politic provin din
cotizatii ale membrilor de partid, donatii si legate si venituri provenite din
activitati proprii si subventii de la bugetul de stat.
Donatiile primite de un partid politic într-un an nu pot depasi 0,025% din
veniturile bugetului de stat pe anul respectiv.
Donatiile primite de la o persoana fizica într-un an pot fi de pâna la 200 de
salarii de baza minime brute pe tara.
Donatiile primite de la o persoana juridica într-un an pot fi de pâna la 500 de
salarii de baza minime brute pe tara. Persoanele juridice sunt obligate ca la data
efectuarii donatiei sa aiba achitate integral toate datoriile fata de bugetul de stat si
bugetul asigurarilor sociale de stat.
Sunt de remarcat o serie de prevederi importante, ca de pilda aceea ca
partidele politice nu pot accepta donatii sau servicii prestate cu titlu gratuit de la o
autoritate sau institutie publica, de la o regie autonoma, de la o companie nationala,
societate comerciala sau societate bancara cu capital integral sau majoritar de stat;
de asemenea, sunt interzise donatiile în bani din partea unui sindicat sau a unei
asociatii ori fundatii.
Pe de alta parte, legea mai stipuleaza ca donatiile din partea altor state ori a
organizatiilor din strainatate, precum si din partea persoanelor fizice straine, sunt
interzise. Fac exceptie de la prevederile acestui alineat donatiile constând în bunuri
materiale necesare activitatii politice, dar care nu sunt materiale de propaganda
electorala, primite de la organizatii politice internationale la care partidul politic
respectiv este afiliat sau de la partide politice ori formatiuni politice aflate în relatii
de colaborare politica.
Sursele proprii de venituri ale partidelor pot rezulta din editarea de
publicatii, organizarea de întâlniri si seminarii cu tematica politica, economica sau
sociala, actiuni culturale, sportive, distractive, servicii interne, închirierea spatiilor
proprii pentru conferinte si actiuni social culturale, dobânzi bancare, precum si din
înstrainarea bunurilor din patrimoniu, dar numai dupa cel putin cinci ani de la
primire.
Mai trebuie retinut si faptul ca subventiile de la bugetul de stat sunt
diferentiate dupa cum partidele politice au obtinut sau nu mandate în Parlament.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 112
SI INSTITUTII POLITICE

Controlul finantarii partidelor politice si a campaniilor electorale se


efectueaza de catre Curtea de Conturi.

CAPITOLUL II
CADRUL JURIDIC AL DESFASURARII ACTIVITATII
PARTIDELOR POLITICE

În România, cadrul juridic al desfasurarii activitatii partidelor politice este


determinat în primul rând de prevederile Constitutiei si ale Legii organice
nr.14/2003 - Legea partidelor politice.
Dupa Revolutia din Decembrie 1989 a fost adoptat, initial, Decretul-Lege
nr.8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea si functionarea partidelor politice
si a organizatiilor obstesti în România, care a fost ulterior înlocuit de Legea nr.27
din 29 aprilie 1996, iar apoi de Legea nr.14/2003, lege ce constituie actualul cadru
de organizare si de desfasurare a activitatii partidelor politice.

Sectiunea 1
Consideratii generale

Potrivit Legii partidelor politice, acestea sunt asociatii cu caracter politic ale
cetatenilor români cu drept de vot, care participa în mod liber la formarea si
exercitarea vointei lor politice, îndeplinind o misiune publica garantata de
Constitutie. Ele sunt persoane juridice de drept public.
Prin activitatea lor, partidele politice promoveaza valorile si interesele
nationale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participa cu
candidati în alegeri si la constituirea unor autoritati publice si stimuleaza
participarea cetatenilor la scrutinuri, potrivit legii 66.
O importanta prevedere este aceea care dispune ca "Pot functiona ca partide
politice numai asociatiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, si care
militeaza pentru respectarea suveranitatii nationale, a independentei si a unitatii
statului, a integritatii teritoriale, a ordinii de drept si a principiilor democratiei
constitutionale" (art.3 din Legea nr.14/2003).
Partidele politice se organizeaza si functioneaza dupa criteriul administrativ
teritorial.
Pot fi membri ai partidelor politice toti cetatenii care, potrivit Constitutiei,
au drept de vot, cu exceptia persoanelor carora le este interzisa prin lege asocierea

66
"Definirea partidului politic nu poate face abstractie de necesitatea existentei unor coordonate juridice cât
priveste scopurile si activitatea. Aceste coordonate juridice sunt prevazute în constitutii si legi, în functie de ele
apreciindu-se constitutionalitatea partidului politic. În ordinea constitutionala a unui stat exista valori politice,
morale si juridice fata de care nici un atentat nu este admis. Ca atare, partidul care prin scopuri si activitati neaga
aceste valori sau îsi propune distrugerea lor este apreciat ca nelegal" (Partidele politice, Regia Autonoma
"Monitorul Oficial", Bucuresti, 1993, pag.18).
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
113
politica. Un cetatean român nu poate face parte, în acelasi timp, din doua sau mai
multe partide politice.
O prevedere importanta este aceea potrivit careia dobândirea sau pierderea
calitatii de membru al unui partid politic nu creeaza privilegii sau restrângeri în
exercitarea drepturilor cetatenesti.
În ceea ce priveste organizarea partidelor politice, Legea dispune ca fiecare
partid politic trebuie sa aiba un statut si un program politic propriu. Indiferent de
denumire, adunarea generala a membrilor partidului politic sau a delegatilor
acestora reprezinta organul suprem de decizie la nivel national. Pentru solutionarea
unor eventuale diferende între membrii unui partid politic sau între acestia si
conducerea organizatiei partidului, se constituie comisii de arbitraj la nivelul
partidului si al organizatiei.

Sectiunea a 2-a
Înregistrarea partidelor politice

Decretul - Lege nr.8 din 31 decembrie 1989 conditiona înregistrarea


partidelor politice de prezentarea statutului, a programului politic, de declararea
sediului si a mijloacelor financiare, precum si de dovada ca întruneste cel putin 251
de membri. Aceasta conditie era, neîndoielnic, fireasca în conditiile revenirii la
democratie si trecerii la pluralismul politic.
Prin Legea nr.27/1996, lista semnaturilor de sustinere s-a ridicat la 10.000 de
membri fondatori, domiciliati în cel putin 15 din judetele tarii, dar nu mai putin de
300 în fiecare judet, lista fiind însotita de o declaratie autentificata a
conducatorului organului executiv al partidului privind autenticitatea semnaturilor.
Legea nr.14/2003 solicita prezentarea la Tribunalul Bucuresti a cererii de
înregistrare, a statutului, programului, actului de constituire, împreuna cu lista
semnaturilor de sustinere a membrilor fondatori, o declaratie privitoare la sediu si
la patrimoniul partidului, precum si dovada deschiderii contului bancar. Numarul
sustinatorilor a fost ridicat la 25.000 de membri fondatori, domiciliati în cel putin
18 din judetele tarii si Municipiul Bucuresti, dar nu mai putin de 700 pentru
fiecare dintre aceste judete si Municipiul Bucuresti.
Tribunalul Bucuresti examineaza cererea de înregistrare în sedinta publica,
cu participarea Ministerului Public. Este posibila interventia în proces a unor
persoane fizice sau juridice în interes propriu, interventia fiind comunicata din
oficiu persoanelor care au semnat cererea de înregistrare. Tribunalul se pronunta în
termen de cel mult 15 zile de la afisarea cererii de înregistrare la sediul sau.
Împotriva deciziei Tribunalului Bucuresti se poate face o contestatie la
Curtea de Apel Bucuresti, în termen de cinci zile. Curtea de Apel va examina
contestatia în termen de cel mult 15 zile, de la înregistrarea acesteia, decizia sa
fiind definitiva si irevocabila.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 114
SI INSTITUTII POLITICE

Sectiunea a 3-a
Asocierea partidelor politice

Partidele politice se pot asocia pe baza unui protocol de asociere, constituind


o alianta politica?67.
În protocolul de asociere a partidelor politice într-o alianta politica trebuie sa
se mentioneze denumirea integrala si denumirea prescurtata ale aliantei politice,
precum si ale partidelor politice componente, semnul permanent al aliantei,
obiectivele aliantei, modul de organizare si factorii de decizie.
Pentru înregistrarea aliantelor politice se depun la Tribunalul Bucuresti
urmatoarele documente:
a) cererea de înregistrare a aliantei politice, semnata de conducerile
executive ale partidelor politice componente;
b) protocolul de asociere;
c) denumirea integrala si denumirea prescurtata ale aliantei politice;
d) descrierea semnului permanent;
e) semnul permanent sub forma grafica alb-negru si color, în anexa la
protocol.
Aliantele politice ale caror cereri de înregistrare au fost admise se înscriu în
registrul aliantelor politice.
În cazul în care alianta politica se va prezenta în alegeri cu liste comune,
candidatii trebuie sa faca parte dintr-un partid politic membru al aliantei.

Sectiunea a 4-a
Reorganizarea partidelor politice

Reorganizarea partidelor politice se poate efectua prin comasare, prin


absorbtie 68 sau fuziune69 ori prin divizare (totala sau partiala). Comasarea a doua
sau mai multe partide politice se realizeaza prin aprobarea protocolului de
comasare de catre organele supreme de decizie ale fiecarui partid.
La alegerile generale din 2000 PDSR a participat pe liste comune cu PUR, în
varianta Polului Democrat Social, obtinând 36,88% la voturile pentru Camera
(3.968.464 voturi), respectiv 37,5% la Senat (4.040.212 voturi).

67
În perioada de dupa 1990 au existat numeroase aliante politice, care au avut o existenta mai îndelungata sau mai
redusa. Se pot mentiona astfel, Alianta civic -liberala „liberalii” (1994-1995), Alianta National Liberala (1996-1997),
Conventia Democratica din România (1991-2000), Uniunea Nationala de Centru (1996) s.a. A se vedea pentru
dezvoltari, Stan Stoica, Mic dictionar al Partidelor Politice din România 1989-2000, Editura Meronia, Bucuresti,
2000, pag.90 si urm.
68
Ca exemple de comasare prin absorbtie se pot mentiona comasarea prin absorbtie de catre Partidul National
Liberal a Partidului Aliantei Civice (1998) si a U.F.D. (2003), a P.S.M. de catre P.S.D. (2003) etc.
69
Astfel, Partidul Social Democrat s-a constituit la data de 16 iunie 2001 prin fuziunea Partidului Democratiei
Sociale din România cu Partidul Social Democrat Român, în baza Protocolului Politic convenit de cele doua partide
în data de 8 septembrie 2000. Congresul de constituire a P.S.D. a aprobat Statutul si Programul politic al partidului,
componenta Consiliului National si a Biroului Executiv Central.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
115
În protocolul de comasare se vor mentiona, în mod expres, modalitatile de
transfer al sumelor, bunurilor si contractelor detinute de partidele comasate,
precum si procedura de garantare a continuitatii vechimii în partid a membrilor
partidelor politice care fuzioneaza.
În situatia comasarii prin absorbtie, unul dintre partidele politice îsi
pastreaza personalitatea juridica, subrogându-se în drepturile si obligatiile
partidelor absorbite care îsi înceteaza activitatea, inclusiv prin cumularea
subventiilor acestora. În protocolul de comasare se va preciza care partid îsi
pastreaza personalitatea juridica, având drept consecinta pastrarea denumirii
integrale, a denumirii prescurtate, a semnului permanent si electoral, precum si a
programului politic.

Sectiunea a 5-a
Încetarea activitatii partidelor politice

Un partid politic îsi înceteaza activitatea prin dizolvare de catre Curtea


Constitutionala când încalca prevederile Constitutiei, prin dizolvare prin hotarâre
pronuntata de Tribunalul Bucuresti, prin autodizolvare hotarâta de organele
competente prevazute în statut, si reorganizare, în situatii de comasare, fuziune etc.
O noutate a actualei reglementari este aceea a posibilitatii dizolvarii unui
partid politic pentru inactivitate. Se considera ca un partid politic se gaseste într-o
situatie de inactivitate daca nu a tinut nici o adunare generala timp de cinci ani sau
nu a desemnat candidati - singur sau în alianta - în doua campanii electorale
parlamentare succesive, în cel putin 18 circumscriptii electorale.
Dizolvarea unui partid pentru inactivitate se pronunta de catre Tribunalul
Bucuresti.

PARTEA a IX-a
STRUCTURILE ECONOMICE

CAPITOLUL I
REASEZAREA STRUCTURILOR ECONOMICE SI EDIFICAREA
STATULUI DE DREPT

Odata cu aparitia si încetatenirea în viata a principiilor economiei liberale s-


a impus, cu tot mai multa vigoare, principiul ca nu este necesar ca statul sa se
implice direct în activitatile economice, estimându-se ca asemenea activitati
trebuie sa fie guvernate în mod neabatut de regulile economiei de piata.
Cu toate acestea, înca din momentul aparitiei primelor reglementari
constitutionale, în epoca fauririi si apoi a desavârsirii unitatii statelor moderne, s-a
PARTEA I
116
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

admis înscrierea dreptului de proprietate ca un drept fundamental al omului.


Mai târziu, sub influenta afirmarii miscarii muncitoresti, au fost recunoscute
drepturile economice si sociale, iar unele dintre aceste drepturi, precum dreptul la
munca, dreptul la asigurare sociala, la protectia muncii, au capatat un loc important
în toate constitutiile moderne.
În România, caracterul inviolabil al proprietatii a fost consacrat prin articolul
19 al Constitutiei din 1866, dar Constitutia din 1923, reiterând apararea dreptului
de proprietate, a înscris pentru prima data, în articolul 21, si principiul ca toti
factorii de productie se bucura de o egala ocrotire, iar libertatea muncii urmeaza sa
fie aparata. Constitutia din 1923 a mai introdus, în articolul 21 alin.2, si prevederea
ca “statul poate interveni prin legi în raporturile dintre acesti factori (factorii de
productie – n.a.) pentru a preveni conflicte economice sau sociale.”
În dreptul constitutional comparat, garantarea dreptului de proprietate este
întâlnit atât în constitutiile mai vechi, cât si în cele recente, care urmeaza o tehnica
moderna de elaborare. Este suficient sa mentionam articolul 14 din Constitutia
germana, articolul 33 din Constitutia spaniola, articolul 42 din Constitutia italiana,
articolul 62 din Constitutia Republicii Portugheze s.a. În unele constitutii, cum este
de pilda Constitutia Portugaliei, exista prevederi detaliate privind securitatea
muncii, camerele de munca, libertatea sindicala, drepturile asociatiilor sindicale si
negocierile colective, dreptul la greva, prohibirea lock-out-ului, dreptul la munca,
drepturile muncitorilor, drepturile consumatorilor, initiativa privata, cooperativele
si autogestiunea etc.
Se vede, deci, ca problematica economica nu putea sa ramâna straina
procesului de elaborare a constitutiilor moderne, ea reprezentând – desigur - un
domeniu nou de reglementari, dar care în nici un caz nu putea fi exceptat atunci
când se dorea a se da o dimensiune cât mai completa sectoarelor de activitate pe
care trebuiau sa le reglementeze normele constitutionale.
Constitutia României din 1991 contine importante prevederi care privesc în
mod direct aspectele economice sau se refera la ele. Astfel, este suficient sa
mentionam acele prevederi constitutionale referitoare la libertatea alegerii profesiei
si locului de munca, dreptul la protectia sociala a muncii, interzicerea muncii
fortate, dreptul la greva, protectia proprietatii private, dreptul de mostenire,
obligatia statului de a lua masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala,
de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent.
Trebuie subliniat faptul ca în constitutiile anterioare problemele economice
si-au gasit o solutionare globala, economia socialista planificata presupunând un
strict control al statului. Proprietatea socialista, ca în majoritatea tarilor de fosta
orientare marxista, dobândise un rol cvazi-dominant în economie, în dauna
proprietatii personale, care fusese limitata de cele mai multe ori pâna la anihilarea
ei.
Era firesc, de aceea, ca în procesul elaborarii noii Constitutii a României sa
fie ridicate probleme de principiu, discutându-se daca este necesar ca statul sa
joace un anumit rol în economie sau daca este suficient ca sa se garanteze
economia de piata si libertatea de actiune a legilor economice, statul pastrând un
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
117
rol de impartialitate si neutralitate deplina în legatura cu actiunea si influenta
acestor legi. În aceste conditii, Adunarea Constituanta a României a ezitat mult
timp daca sa introduca sau nu un capitol cu caracter economic în noua Constitutie,
deoarece acesta ar fi amintit inevitabil de mecanismele si practicile regimului
abolit. Cu toate acestea, dupa mature reflectii, s-a ajuns la concluzia ca este necesar
un capitol care sa precizeze atributiile statului în noile conditii economice, tocmai
ca un garant al înfaptuirii tranzitiei catre economia de piata.
În cadrul sedintei Adunarii Constituante din 12 noiembrie 1991, s-a sustinut,
de pilda, ca “Functia statului de protejare a intereselor nationale prin politica
economica, financiara si valutara, cunoaste o crestere permanenta în economia
moderna, chiar si în statele cu economie de piata cu vechi traditii” 70. Cu prilejul
dezbaterilor, un senator a relevat ca “exista de fapt, o opinie – dupa parerea mea
gresita – a unor persoane din cadrul economiei noastre nationale, care considera ca,
într-o economie de piata, statul nu ar mai avea nici un fel de grija si ca problema
dezvoltarii economice, a diferitelor întreprinderi, a diferitelor ramuri cade în
sarcina exclusiva a agentilor economici. Dupa experienta care exista pe plan
mondial, istoria economica demonstreaza din plin un lucru: în conditiile unei
economii de piata, statul are aceasta grija deosebita de a stimula dezvoltarea
diferitelor ramuri prin diferite pârghii economice, financiare, care sa stimuleze
dezvoltarea unor ramuri, sau care sa îngradeasca, daca este cazul, anumite aspecte
cu caracter economic.”71
Într-o alta interventie de substanta în cadrul aceleiasi dezbateri parlamentare
s-a relevat ca “aceasta interventie a statului… nu este în contradictie deloc cu
principiile economiei de piata. Cei mai mari liberali ai perioadei dintre cele doua
razboaie – ma refer la neoliberalii economisti – au sustinut protejarea economiei
nationale, protejarea industriei si protejarea agriculturii de catre stat, încurajarea
industriei, ca si încurajarea agriculturii.”
Ca urmare a unor discutii fructuoase au fost aprobate prevederile cu caracter
economic ale noii Constitutii, care precizeaza ca economia României este o
economie de piata, enuntând totodata si principalele obligatii ale statului în actuala
perioada de dezvoltare a tarii noastre.
Printre altele, s-a convenit ca statul este chemat sa asigure libertatea
comertului, protejarea intereselor nationale în activitatea economica, sa stimuleze
cercetarea stiintifica, sa asigure exploatarea resurselor naturale, refacerea si
ocrotirea mediului înconjurator, sa creeze conditii pentru cresterea calitatii vietii.
Asemenea functii pun în lumina schimbarea structurala a rolului statului fata de
epoca anterioara, când el era proprietar al principalelor mijloace de productie si
când controla, de fapt, întreaga bogatie a tarii. Înfaptuirea noilor atributii care revin
statului în conditiile economiei de piata presupune masuri politice si organizatorice
la cel mai înalt nivel, pentru a se asigura tocmai functionalitatea noului sistem
economic. La aceasta se adauga si faptul ca, în actualele conditii, când privatizarea
nu s-a înfaptuit înca în mod integral, statul, prin APAPS (Agentia pentru

70
Monitorul Oficial al României, Partea a 2-a, nr.36 din 14 noiembrie 1991, pag.24.
71
Idem, pag.36
PARTEA I
118
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului), continua sa controleze un


numar de întreprinderi, ceea ce mentine, desigur, dar numai la un anumit nivel,
rolul sau în economie.
În cadrul prevederilor economice, un rol important îl ocupa reglementarile
juridice privitoare la proprietate. Astfel, Constitutia României preciza initial, în
articolul 135 alineatul 1, ca “statul ocroteste proprietatea.” Din analiza textului
rezulta ca ocrotirea proprietatii viza toate tipurile de proprietate: proprietatea
publica, care apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale, si
proprietatea privata, pe care Constitutia o declara ca fiind, în conditiile legii,
inviolabila.
În Constitutie se mai preciza si care anume bunuri pot face obiectul exclusiv
al proprietatii publice. Astfel, bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de
comunicatie, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce
pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale
zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege,
fac obiectul exclusiv al proprietatii publice. Constitutia mai specifica, totodata, ca
bunurile proprietate publica sunt inalienabile. În conditiile legii, ele puteau fi date
în administrare regiilor autonome ori institutiilor publice, concesionate ori
închiriate.
Prin Legea de revizuire a Constitutiei României din 2003 s-a specificat, în
concordanta si cu experienta altor state, care au cunoscut si ele un proces de
tranzitie, ca „proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege”, iar
proprietatea privata „este inviolabila, în conditiile legii organice”.
Modificarea adusa Constitutiei României în anul 2003 mai aduce si o alta
precizare importanta la art.135 paragraful I, specificând ca "economia României
este economie de piata, bazata pe libera initiativa". Totodata, a fost introdusa
specificarea ca printre obiectivele politicii economice a României se înscrie si
"aplicarea politicilor de dezvoltare regionala în concordanta cu obiectivele Uniunii
Europene". Aceasta dispozitie urmeaza însa a fi interpretata în strânsa corelatie si
cu prevederile art.135 (2) litera b), care arata ca statul trebuie sa asigure
(protejarea intereselor nationale, în activitatea economica, financiara si
valutara”.
Se cuvine a retine faptul ca în perioada care a trecut dupa 1990 au fost
adoptate importante legi care se înscriu în viziunea de principiu pe care o
înfatiseaza textul constitutional cu privire la activitatile economice si rolul lor în
statul de drept.
Pentru a da numai câteva exemple vom mentiona Legea privind societatile
comerciale, Legea privind registrul comertului, Legea privind privatizarea
societatilor comerciale, Legea privind regimul investitiilor straine, Legea privind
valorile mobiliare si bursele de valori, Legea privind procedura reorganizarii si
lichidarii judiciare, Legea privind regimul concesiunilor, Legea privind
privatizarea societatilor comerciale bancare la care statul este actionar s.a.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
119
PARTEA a X-a
REVIZUIREA CONSTITUTIEI

CAPITOLUL I
CONSIDERATIUNI GENERALE

Adoptarea, modificarea sau abrogarea unei constitutii reprezinta un moment


istoric în viata fiecarui popor, deoarece constitutiile - asa cum se cunoaste prea
bine - definesc întreaga organizare statala si fundamenteaza însusi sistemul
drepturilor si libertatilor.
Orice constitutie fiind rezultatul unor anumite conditionari istorice,
economice si social-politice va reflecta în mod inevitabil momentul în care ea a
fost elaborata. Unele constitutii, datorita înaltei lor încarcaturi morale, a repartitiei
simetrice a atributiilor între puteri, au rezistat veacurilor, cum este Constitutia
americana, pe care nimeni nu s-a gândit sa o schimbe. Alte constitutii, în schimb,
au avut o existenta efemera, fiind legate de un anumit regim politic sau chiar de
autoritatea despotica a unor anumite persoane care s-au gasit pentru moment în
fruntea statelor.
"Longevitatea" unei constitutii sau ineficienta ei la orice schimbare de
guvern au depins, în fond, de o multime de factori: cât de precis erau determinate
atributiile diferitelor puteri si raporturile dintre acestea; cât de efectiv au fost
asigurate drepturile si libertatile cetatenilor; în ce mod o constitutie sau alta a
raspuns standardelor internationale de comportament ale popoarelor civilizate.
Problema relatiei dintre "inovatie" si "stabilitate" în drept este o problema
veche, care a fost dezbatuta de nenumarate ori în lucrarile de specialitate si careia i
s-au dat - evident - solutii diferite. 72
Adeptii stabilitatii au pledat pentru securitatea relatiilor economice si
juridice, pentru respectul suprematiei Constitutiei si mai ales pentru întarirea
prestigiului ei care, inevitabil, ar fi fost pus la încercare daca s-ar fi admis ideea ca
legea fundamentala a statului poate fi schimbata oricând, la fel ca oricare alte
reglementari.
Pitagora atragea atentia crotonienilor, pe drept cuvânt, ca uneori o lege în
plus poate fi mai periculoasa decât o lege în "minus", îndemnându-i pe cetateni sa
se gândeasca de mai multe ori atunci când doresc sa adopte sau sa-si modifice
legile. 73

Adeptii schimbarilor în drept au subliniat însa, de mai multe ori, cerinta de a


nu cadea în greseala de a aplica legi învechite, de a nu cauta sa permanentizam

72
Edmond Picard, Les constantes du droit. Institutes juridiques modernes, Ernest Flammarion ed., Paris, 1921,
pag.144 si urm. Gabriel Tarde, Les transformations du droit, Librairie Felix Alcan, Paris, 1912, pag.162 si urm.
73
Pitagora, Legile morale si politice, Editura « Antet », Oradea, 1996, nr.1447 pag.105, nr.2508 pag.180.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 120
SI INSTITUTII POLITICE

reglementari desuete si anacronice, ce nu-si mai gasesc actualitatea si a caror


eficienta este - inevitabil - pusa la îndoiala de ignorarea noilor transformari sociale.
În mod cât se poate de plastic, eminentul profesor român de drept
constitutional Constantin Rarincescu cita, în introducerea cursului sau, un pasaj din
"Faust" ce reproduce o conversatie între Mefisto si un student vagabond, care nu se
putea dedica stiintei dreptului. Întelegând dilemele si nehotarârea tânarului,
Mefisto îi spunea urmatoarele: "Nu-ti fac nici o crima din aceasta. Stiu prea mult
ce înseamna aceasta stiinta. Legile se transmit ca o boala, ele trec din generatie în
generatie, se transporta dintr-un loc în altul. Ceea ce este ratiune devine nebunie si
ceea ce este bine devine rau. Ti se vor aplica regulile facute pentru bunicul tau.
Despre dreptul viu, nascut odata cu noi, vai, nici o vorba!"74.
Lupta împotriva a ceea ce este "vetust" în drept, a ceea ce nu corespunde
realitatilor, devine un adevarat imperativ într-o epoca în care cibernetica domneste,
progresele cunoasterii umane devin tot mai mari, iar fenomenele se succed cu atâta
rapiditate încât determina reglementarile juridice sa raspunda mult mai prompt si
cu o operativitate necunoscute în trecut, unor comenzi sociale.
Se vadeste, deci, ca raportul dintre stabilitate si inovatie în drept constituie o
problema complexa si dificila, ce trebuie abordata cu toata atentia, luându-se în
considerare o larga paleta de factori care pot determina într-un anumit moment o
pozitie favorabila sau defavorabila modificarii legislatiei.
Raportarea oricarei constitutii la realitatile sociale constituie o idee ce a fost
pregnant pusa în lumina de gândirea româneasca. Marele sociolog si jurist român
Dimitrie Gusti arata, la timpul sau, ca: "O constitutie, daca are un caracter de
relativitate, trebuind sa fie conforma cu experienta sociala a timpului, în acelasi
timp trebuie sa aiba si un caracter de particularitate, adica sa fie adaptata la
experienta sociala specifica natiunii" 75.

De altfel, nu trebuie sa uitam ca, în urma cu multe secole, Solon, fiind


chemat sa elaboreze o constitutie, a pus fruntasilor cetatii sale întrebarea: "spuneti-
mi pentru care timp si pentru ce popor?".
Constitutia României din 1991 a fost rezultatul unei elaborari ce a raspuns
cerintelor si comandamentelor momentului respectiv. Ea a însumat o bogata
experienta de drept comparat si a fost pregatita de studii întocmite cu migala si
deplina competenta de juristi dintre cei mai avizati. Realitatile epocii imediat
postrevolutionare reclamau cu necesitate, atunci, o noua lege fundamentala a
statului, care sa defineasca orientarile politicii noi ale României, angajata
ireversibil pe drumul edificarii statului de drept. Totodata, era important sa se
regândeasca mecanismele si raporturile dintre diversele puteri ale statului,
consacrându-se garantii ferme pentru apararea si respectarea drepturilor omului.

74
Faust, partea I, scena III, citat de Constantin G.Rarincescu, Curs de drept constitutional, Anul I licenta,
Facultatea de drept Bucuresti, 1940, pag.8.
75
Dimitrie Gusti, Sociologie juridica. Culegere de texte , Editura didactica si pedagogica R.A., Bucuresti, 1997,
pag.55.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
121
Perioada care a trecut de atunci a fost o perioada framântata, de reasezare a institutiilor
noi. Ea a fost caracterizata prin elaborarea si adoptarea unor noi reglementari aproape în toate
domeniile, dar si printr-o puternica efervescenta politica, normala, desigur, ca pretutindeni dupa
abolirea unui regim totalitar. Reinstaurat în drepturile sale firesti, pluralismul politic s-a dovedit
a fi o forta dintre cele mai mari ale progresului societatii noastre, stimulând creativitatea,
dinamizând spiritele si propulsând în viata politica personalitati noi, care - în cele mai multe
cazuri - au înteles noile realitati ale momentului. Competitia politica, chiar desfasurata uneori
sub semnul acuitatii si depasind limitele polemicii, a mobilizat spiritele si a convins - daca mai
era nevoie - de avantajele democratiei si ale confruntarilor de idei, preferabile fata de monotonia
si caracterul paternalist al unei singure ideologii.
S-a justificat întru totul celebra maxima a teologului Thomas d'Aquino care,
la timpul sau, enuntase principiul "Timeo hominem unius libri" (ma tem de omul
care citeste o singura carte). Accesul la un numar considerabil de programe si
optiuni politice a permis cetatenilor României - frustrati mult timp de un asemenea
drept de optiune - de a studia nu o "singura" carte, ci mai multe "carti",
reprezentând programele unor partide politice, platforme, documente programatice,
care sintetizeaza - desigur - fiecare, o anumita experienta, dar si o referire la
practica internationala.
Pozitiile partidelor politice fata de Constitutie au reflectat, neîndoielnic, atât
viziunea si optiunea lor proprie, dar si modul în care platformele, programele lor,
ideile oamenilor politici, se reflectau în experienta guvernarii. A aparut astfel un
incomensurabil de bogat patrimoniu de idei si de fapte ce se cer studiate si evaluate
cu grija pentru a selecta tot ce este mai bun în viziunea unor forte politice sau
altele.
Cu ani în urma, celebrul constitutionalist francez Georges Burdeau îsi
exprima opinia ca "Pentru ca puterea etatica sa poata sa ramâna larg deschisa,
trebuie sa existe între scopurile diferitelor forte politice un minimum de puncte
comune"76.
Rezulta, asadar, ca problema modificarii Constitutiei României - problema
de fond si deosebit de importanta, interesând în esenta toate partidele politice, dar
si societatea civila în ansamblul sau – a trebuit sa fie abordata în directia gasirii
celor mai bune formule si solutii care sa permita guvernarea tarii. Aceasta implica,
de fapt, depasirea greutatilor si deficientelor constatate în timpul diverselor
guverne care s-au succedat la cârma tarii, dar mai ales gasirea unor formule si
solutii optime, de natura a conferi drepturilor cetatenesti o garantare prompta si
eficace.
În sprijinul ideii adaptarii prevederilor constitutionale la noile realitati ale
momentului istoric au pledat importante considerente.
- În primul rând, modificarea Constitutiei era solicitata în mod direct de
ratiuni de stat, de interese generale ale tarii, care impuneau adaptarea prevederilor
constitutionale la standardele si exigentele Uniunii Europene.

76
Georges Burdeau, Traité de science politique, tome III, La dynamique politique, L.G.D.J., Paris, 1968,
pag.636.
PARTEA I
122
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Dobândirea de catre tara noastra, în perspectiva, a calitatii de membru al


Uniunii Europene si Aliantei Nord-Atlantice cere, în mod imperios, racordarea cu
necesitate la standardele si exigentele firesti pe care le contin documentele de baza
ale acestor organizatii.
- În al doilea rând, în sprijinul revizuirii Constitutiei pledau elemente
importante, desprinse din practica statului român în toti acesti ani. Nu rareori s-au
ridicat probleme importante interesând guvernarea tarii, în legatura cu care textele
constitutionale nu au putut da un raspuns precis. Pe de alta parte, Curtea
Constitutionala a României a emis în toti acesti ani decizii de principiu, având o
remarcabila încarcatura teoretica, care au contribuit la dezvoltarea si concretizarea
unor prevederi constitutionale, practica ce trebuia sa-si gaseasca consacrarea, iar
rolul acestei prestigioase institutii si competentele sale sa fie clar si precis
determinate în raport cu alte organe ale statului.
- În al treilea rând, în sprijinul modificarii Constitutiei au pledat ratiuni
politice legate de aprofundarea democratismului, de întarirea rolului partidelor
politice, a organismelor societatii civile, de cautarea unor modalitati si mai clare de
asigurare a înfaptuirii drepturilor cetatenesti în spiritul documentelor europene,
documente ce au un rol fundamental.
- În al patrulea - dar nu în ultimul - rând, în sprijinul modificarii
Constitutiei au actionat si ratiuni economice. Economia României nu va putea fi
niciodata ridicata la parametrii doriti daca nu vor fi asigurate garantii certe
investitorilor straini, daca dreptul de proprietate nu va fi pe deplin garantat, iar
mecanismele economice nu vor fi lasate sa actioneze în directia garantarii
competitivitatii, a sprijinirii initiativei întreprinzatorilor.
Asemenea ratiuni de ordin economic se împletesc însa cu protectia sociala,
cu o politica înteleapta de protejare de catre societate a intereselor diferitelor
categorii sociale - si în special a celor defavorizate - evitându-se perspectiva crearii
unor discrepante între diversele categorii sociale si, pe acest fundal, a repunerii în
discutie a întregii orientari a tarii pe drumul reformelor economice si politice
democratice.
Actiunea de modificare a Constitutiei a capatat, în acest context,
semnificatia unui adevarat bilant al evolutiei României în toata perioada care a
trecut de la Revolutia din Decembrie 1989. Ea solicita reevaluari, aprecieri lucide,
critici constructive, solutii viabile, abordari de perspectiva, astfel încât reforma
constitutionala sa reprezinte cu adevarat un moment istoric în viata tarii.
Am putea defini revizuirea Constitutiei ca fiind o "institutie" a dreptului
constitutional, deoarece consideram ca ea cuprinde un adevarat set autonom de
reguli, având un anumit grad de autonomie, dar care se raporteaza permanent la
marile principii ale organizarii constitutionale.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
123
CAPITOLUL II
FINANTELE PUBLICE

În ce priveste sistemul financiar, acelasi Titlu IV al Constitutiei dispune ca


“Formarea, administrarea, întrebuintarea si controlul resurselor financiare ale
statului, ale unitatilor administrativ-teritoriale si ale institutiilor publice sunt
reglementate prin lege.” (art.137 alin.1). Constitutia mai precizeaza ca “Moneda
nationala este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul” (art.137 alin.2).
Importante prevederi ale Constitutiei sunt consacrate bugetului public
national. Acesta cuprinde: bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si
bugetele locale ale comunelor, oraselor si ale judetelor. În fiecare an, Guvernul
elaboreaza proiectul bugetului de stat si al bugetului asigurarilor sociale de stat, pe
care le supune, separat, discutiei Parlamentului. În cazul în care legea bugetului de
stat si legea bugetului asigurarilor sociale de stat nu sunt adoptate cu cel putin trei
zile înainte de expirarea exercitiului bugetar, se va aplica în continuare bugetul de
stat si bugetul asigurarilor sociale de stat ale anului precedent, pâna la adoptarea
noilor bugete. Cât priveste bugetele locale, acestea vor fi elaborate, aprobate si se
vor executa în conditiile legii.
O prevedere importanta pe care o cuprinde Constitutia este aceea ca nici o
cheltuiala bugetara nu va putea fi aprobata fara stabilirea sursei de finantare, pentru
a exista o evidenta si un control asupra modului în care bugetul este executat. Este
de mentionat, de altfel, ca prin articolul 140 din Constitutie sunt precizate
trasaturile unei institutii de control deosebit de importanta – Curtea de Conturi–
care a avut o traditie în organizarea constitutionala româna interbelica. Aceasta
institutie fusese creata pentru a controla modul în care puterea executiva respecta
vointa puterii legiuitoare care a stabilit un anumit mod de folosire a veniturilor
publice. În vechea organizare, Curtea de Conturi avea si atributii preventive – si
chiar de jurisdictie – în ceea ce priveste responsabilitatea mânuitorilor, contabililor
si administratorilor de bani si materiale (altii decât ministrii).
Dupa cum rezulta din textul articolului 140 din Constitutie, Curtea de
Conturi exercita în prezent un control asupra modului de formare, de administrare
si de întrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public, având
însa, totodata, si dreptul de a exercita atributii jurisdictionale. Legatura dintre
Curtea de Conturi si Parlament se face pe de o parte prin aceea ca membrii Curtii
de Conturi sunt numiti de Parlament, sunt independenti si inamovibili, potrivit
legii, ca si prin aceea ca anual Curtea de Conturi prezinta Parlamentului un raport
asupra conturilor de gestiune ale bugetului public national din exercitiul bugetar
expirat, cuprinzând si neregulile constatate. În afara de aceste modalitati de a
actiona în sprijinul puterii legiuitoare, care stabileste utilizarea bunurilor publice,
Curtea de Conturi poate fi solicitata direct de Camera Deputatilor sau de Senat sa
controleze modul de gestionare a resurselor publice, raportând despre cele
constatate.
PARTEA I
124
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Cât priveste atributiunile jurisdictionale ale Curtii de Conturi – prevazute


initial în Constitutia din 1991 – acestea au trecut în competenta instantelor
judecatoresti specializate (art.140 alin.1, modificat în anul 2003).
Titlul IV din Constitutia României se ocupa, în cadrul unui articol special
(art.139) si de problemele care privesc impozitele si taxele. Este de retinut, astfel,
ca impozitele, taxele si orice alte venituri ale bugetului de stat si ale bugetului
asigurarilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege. Cât priveste impozitele si
taxele locale, acestea se stabilesc de consiliile locale sau judetene, în limitele si în
conditiile legii (art.139 alin.1 si, respectiv, 2).
O precizare importanta a fost adusa, ca urmare a reformei constitutionale din
2003, în sensul ca sumele reprezentând contributiile la constituirea unor fonduri se
folosesc, în conditiile legii, numai potrivit destinatiei acestora (art.139 alin.3, nou
introdus).

CAPITOLUL III
CONSILIUL ECONOMIC SI SOCIAL

În legatura cu întreg acest Titlu nou introdus în Constitutia României,


privind economia si finantele publice, dorim sa mai semnalam si faptul ca, în
timpul dezbaterilor purtate în Adunarea Constituanta a fost emisa ideea crearii unui
Consiliu Economic si Social, reunind reprezentanti ai confederatiilor sindicale si
patronale, precum si reprezentanti numiti de Guvern, toti desemnati pe un termen
de patru ani, având dreptul de initiativa legislativa si obligatia de a emite avize
asupra proiectelor de legi cu caracter economic si social. Sprijinitorii acestei
institutii au invocat experienta franceza, unde un asemenea Consiliu exista,
aducând o contributie pozitiva în procesul de legiferare. Ca urmare a unor vii
discutii, propunerea nu a fost acceptata. Un parlamentar a contestat utilitatea
înfiintarii unui asemenea organism, aratând ca “nu vad de ce sa înfiintam un
organism birocratic, cu anumiti oameni, cu anumite interese, care sa fie interpus
între politica economica a Guvernului si aprobarea acesteia de catre Parlament. De
aceea, consider ca aceasta înfiintare a Consiliului Economic si Social nu face, în
plus, decât sa birocratizeze munca de adoptare a legilor.”77
Un alt parlamentar a estimat, la rândul sau, ca “acest organism nou, pe care
îl propun a fi introdus în institutiile constitutionale stimatii nostri colegi, nu are un
regim juridic bine sau foarte bine determinat. În al doilea rând, seamana foarte
mult cu una din institutiile rau famate ale vechiului regim. În alta ordine de idei
(deci, în al treilea rând), consider ca atributiile propuse încalca atât atributiile
guvernamentale, cât si atributiile Parlamentului. Practic, se substituie politicii
guvernamentale si economice pe care o promoveaza un guvern si, eventual,
politicii pe care o are în vedere Parlamentul la elaborarea legilor. De aceea,
consider ca Consiliul Economic si Social nu-si are rostul în viitoarele prevederi

77
Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr.38 din 18 noiembrie 1991, p.18.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
125
constitutionale, iar pe de alta parte, nimic nu împiedica o asociere sindicat-
patronat-guvern, într-o alta forma non-guvernamentala: o fundatie, o comisie
oarecare, dar care sa nu încalce atributiile Guvernului si Parlamentului. Propun
respingerea acestor amendamente” 78.
În Franta, Constitutia din 1958 prevede institutia Consiliului Economic si
Social, organism consultativ care îsi da avizul asupra unor proiecte ce îi sunt
supuse, precum si asupra oricaror alte probleme cu caracter economic sau social.
În afara de prevederile Constitutiei franceze (art.69-71), activitatea
Consiliului Economic si Social este reglementata prin Ordonanta nr.58-1360 din 29
decembrie 1958.
Justificând existenta acestei institutii, profesorul francez Pierre-Henri
Chalvidan arata urmatoarele: “Când Montesquieu sistematiza separatia celor trei
puteri – executiva, legislativa si judecatoreasca – societatea nu generase înca
proliferarea asociatiilor, sindicatelor, a diverselor grupari pe care regimurile
politice nu le integrau decât cu titlu subsidiar, în organisme precum Consiliul
Economic si Social; ele se manifesta în strada sau în subteran, în cadrul târgurilor
politice, prin jocul lobby-urilor. Integrarea lor oficiala, chiar daca nu este lipsita de
riscuri, face sa creasca în mod cert influenta autoritatii în mediul sau economic si
social…”79. Consiliul reprezinta diferite domenii de activitate economica si sociala.
El cuprinde 230 de membri desemnati pe termen de cinci ani, unii dintre acestia
fiind desemnati de catre Guvern, iar altii de catre organizatiile profesionale cele
mai reprezentative.
În tara noastra, prin Legea nr.109 din 1 iulie 1997, a fost stabilita
organizarea si functionarea Consiliului Economic si Social care dezvolta
prevederile art.141 din Constitutie. Retine atentia faptul ca el reprezinta un
organism tripartit, autonom, de interes public, creat în scopul realizarii dialogului
social dintre Guvern, sindicate si patronat, al realizarii climatului de pace sociala.
Consiliul Economic si Social are un rol consultativ în stabilirea politicii economice
si sociale, precum si în medierea starilor conflictuale intervenite între partenerii
sociali, înainte de a se declansa procedurile prevazute de Legea nr.15/1991 pentru
solutionarea conflictelor de munca.
Consiliul analizeaza situatia economica si sociala a tarii, având dreptul de a
face propuneri si, totodata, de a formula avize la anumite proiecte de Hotarâri si
Ordonante ale Guvernului, precum si la proiectele de legi ce urmeaza a fi
prezentate Parlamentului. În acest scop, initiatorii proiectelor de acte normative ce
se refera la aspectele economice, de munca, salariale, protectie sociala, ocrotirea
sanatatii, învatamânt si cercetare vor solicita si avizul consultativ al Consiliului
Economic si Social.
O interesanta atributie a Consiliului Economic si Social este aceea de a
media, la cererea partenerilor sociali interesati, starile conflictuale intervenite între
acestia, la nivel de ramura sau la nivel national. Pe durata medierii, partenerii

78
Ibidem.
79
Pierre -Henri Chalvidan, Droit constitutionnel. Institutions et regimes politiques, Editura Nathan, Paris, 1996,
pag.266.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 126
SI INSTITUTII POLITICE

sociali au obligatia de a suspenda masurile care au generat conflictul. În situatia în


care, într-un termen de 30 de zile, nu s-a ajuns totusi la o întelegere, în cazul
respectiv atributiile de mediere ale Consiliului Economic si Social înceteaza.
Componenta Consiliului Economic si Social include 27 de membri, dintre
care noua sunt numiti de Guvern, noua sunt numiti de comun acord de
confederatiile sindicale reprezentative la nivel national si noua sunt numiti de
comun acord de confederatiile patronale reprezentative la nivel national. Toti
membrii Consiliului sunt alesi pe o durata de patru ani, dar mandatul lor poate fi
reînnoit.
Presedintele Consiliului Economic si Social este numit de Parlament, pe o
perioada de patru ani, la propunerea Consiliului Economic si Social, adoptata cu o
majoritate de trei patrimi din numarul total al membrilor sai.

CAPITOLUL II
DREPT COMPARAT. LIMITELE REVIZUIRII CONSTITUTIEI.

De la intrarea în vigoare a legii fundamentale si pâna în prezent, experienta


politica si cea legislativa au demonstrat valabilitatea aprecierilor pozitive aduse
Constitutiei de catre specialistii în drept. Activitatea politica si cea sociala sunt însa
în permanenta evolutie, iar realitatea juridica este nevoita sa tina pasul, în functie
de transformarile din aceste domenii. Prevederile constitutionale, ca si celelalte
texte juridice, se afla în permanenta evolutie. Acest lucru este firesc, având în
vedere ca ele sunt expresia , pe plan normativ, a unor relatii sociale aflate în
dinamica. În conditiile unei stabilitati “impuse” în mod artificial normelor
constitutionale si normelor juridice, în general, ele devin o frâna în calea evolutiei
raporturilor sociale pe care le exprima. De aceea, conditia temporala a acestor
norme juridice, si a celor constitutionale în mod special, determina adaptarea lor la
noua forma pe care o îmbraca raporturile sociale. Iata de ce, stabilitatea necesara
unei legi fundamentale trebuie sa fie corelata cu posibilitatea acesteia de a se
adapta noilor realitati politice si sociale si de a-si “corija” imperfectiunile ivite
pe parcursul aplicarii sale în timp. Numai îmbinarea armonioasa a durabilitatii
normelor constitutionale cu capacitatea lor de a se adapta noilor evolutii în
plan politic poate da unei constitutii viabilitate în timp 80.
Legile fundamentale ale statelor consacra, de regula, proceduri si modalitati
specifice pentru amendarea prevederilor lor. Aceste modalitati se refera la
subiectul initiativei revizuirii constitutiei, cine are dreptul de a o revizui, care este
procedura ce trebuie urmata în acest caz si, uneori, care sunt limitele revizuirii.
Instituirea modalitatilor specifice de revizuire se explica prin importanta politica si
80
A se vedea, pentru dezvoltari: Ioan Muraru, Simina Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, editia a
IX-a, revazuta si completata, Editura „Lumina Lex”, Bucuresti, 2001, pag. 84; Cristian Ionescu, Drept
constitutional si institutii politice, vol. I, editie revazuta si adaugita, Editura „Lumina Lex”, Bucuresti, 2001, pag.
199.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
127
juridica a constitutiei în cadrul sistemului politic si juridic al unui stat. În
consecinta, sistemele de drept ale lumii consacra o varietate întreaga de tehnici
de revizuire a constitutiei, facându-se apel fie la anumite majoritati calificate, fie
la o procedura de consultare populara.
Este drept ca exista si sisteme de drept în care modificarea constitutiei se
poate face dupa aceeasi procedura prin care se modifica toate celelalte legi. Aceste
sisteme sunt, în marea lor majoritate, cele care au consacrat constitutii nescrise,
cutumiare, care se remarca prin elasticitatea lor. Cunoscute în doctrina sub numele
de constitutii flexibile sau suple, acestea opereaza cu o mare varietate de norme
scrise si obiceiuri care, practic, fac inaplicabil principiul rigiditatii în materie de
revizuire.
Regula în materie o constituie însa constitutiile rigide. De principiu, dreptul
de revizuire trebuie sa apartina aceluiasi organism care a adoptat-o, iar procedura
de modificare este asemanatoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei. 81
Pentru realizarea stabilitatii, de-a lungul timpului s-a încercat acreditarea
ideii potrivit careia odata adoptata o constitutie, ea nu mai poate fi modificata.
Aceasta idee s-a exprimat juridic în cadrul legii fundamentale franceze din 1884 si
din 1958, precum si al celei italiene din 1948. O asemenea încercare de
„rigidizare” a constitutiei a fost însa criticata în doctrina, considerându-se ca
valoarea juridica a unor atari prevederi este nula, caci puterea constituanta de
astazi nu are nici o putere limitativa asupra puterii constituante viitoare.
O alta solutie juridica a fost cea a imposibilitatii modificarii constitutiei pe o
perioada de timp prestabilita, fie prin consacrarea unui termen precis (de ex.
Constitutia americana din 1787 prevedea ca nici o modificare nu poate fi adusa
anumitor prevederi decât dupa o perioada de 21 de ani), fie prin stabilirea unei
proceduri care nu se poate realiza decât dupa trecerea unei perioade de timp, cum a
fost cazul Constitutiei franceze din 1791, care interzicea orice propunere de
modificare pe timpul primelor doua legislaturi, urmând ca propunerea sa fie
reînnoita în trei legislaturi consecutive, iar abia cea de-a patra legislatura, sporita
cu 250 de membri, putea proceda la modificare.
A fost consacrata, de asemenea, si solutia stabilirii unei proceduri extrem de
greoaie de modificare. Un exemplu în acest sens îl constituie Constitutia României
din 1866, precum si cea din 1923.
Alte reguli de revizuire erau cele potrivit carora aceasta nu se putea face în
caz de ocupatie partiala sau totala de catre forte straine. Constitutiile franceze din
1946 si 1958 au stabilit o astfel de procedura, urmarind sa evite situatia din Franta
anului 1940 si instituirea regimului de la Vichy. 82 Exemplul francez a fost urmat si
de catre Constitutia româna din 1991, care interzice revizuirea pe durata starii de
asediu, a starii de urgenta sau în timp de razboi. Printr-o astfel de prevedere,
Constituanta româna a urmarit ca revizuirea constitutiei sa se poata face în conditii
de calm politic în tara, cu excluderea posibilitatii amestecului sau a interventiei

81
Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura "Lumina Lex",
Bucuresti, 1998, pag. 48.
82
Philippe Ardant, Institutions politiques de droit constitutionnel, 8e édition, Paris, L.G.D.J., 1996, pag. 49; Jean
Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 14e édition, Paris, Montchrestien, 1995, pag. 170.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL128
SI INSTITUTII POLITICE

straine. Din rationamente similare, dispozitii privind interzicerea revizuirii


constitutiei pe durata starii de urgenta sau în timp de razboi au fost înscrise si în
Constitutia belgiana (art.131 bis), cea spaniola (art.168), cea portugheza (art.289)
sau cea albaneza (art.178).
În fine, Constitutia României adoptata în 1991 stabileste unele domenii
în care nici o initiativa de revizuire nu poate fi acceptata. Astfel, potrivit art.
152, nu pot forma obiectul revizuirii: caracterul national, independent, unitar
si indivizibil al statului, forma republicana de guvernamânt, integritatea
teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si limba oficiala. Nu
pot, de asemenea, sa fie primite nici initiativele de revizuire care urmaresc
suprimarea drepturilor si libertatilor politice sau a garantiilor lor.
În opinia specialistilor, unul din elementele ce nu pot forma obiect al
revizuirii, si anume caracterul suveran (independent) al statului, va ridica unele
dificultati în procesul de integrare în Uniunea Europeana, deoarece o astfel de
integrare presupune, lucru deja cunoscut, renuntarea la anumite prerogative ale
statului, care exprima aspecte ale suveranitatii sale, în favoarea deciziilor
structurilor de la nivelul Uniunii Europene, în limitele Constitutiei europene.
Instituind aceasta formula de organizare politica a Europei, statele membre
au înteles sa încredinteze o parte a suveranitatii lor unor organisme
suprastatale, renuntând la sau transferând o serie de atribute nationale specifice,
care nu pot fi redobândite oricum, ci doar în conditii de exceptie. De aceea, se
considera ca transferul de putere catre institutiile comunitare are caracter
ireversibil.83 Faptul renuntarii la unele atribute ale suveranitatii este prevazut
expressis verbis în chiar constitutiile nationale ale unor state. De pilda, Constitutia
franceza prevede ca “Republica participa la Comunitatile Europene si la Uniunea
Europeana, constituita din state care au optat liber, în virtutea tratatelor care le-au
instituit, sa exercite în comun unele din competentele lor" (art.88 par.1). “Sub
rezerva reciprocitatii si potrivit modalitatilor prevazute de Tratatul asupra Uniunii
Europene, semnat la 7 februarie 1992, Franta consimte la transferurile de
competente necesare instituirii Uniunii Economice si Monetare Europene”
(art.88 par.2). Prevederi asemanatoare, în sensul posibilitatii transferurilor de
suveranitate, sunt înscrise si în art.23 al Constitutiei germane. Atâta vreme cât
statele membre ale Uniunii Europene accepta sa renunte în acelasi grad la
atributele în cauza, nu se poate vorbi de crearea unor pozitii de subordonare sau de
inegalitate între state, care ar putea aparea în conditiile în care doar unul sau mai
multe state membre ar renunta într-un grad mai mic decât alte state la atribute ale
suveranitatii nationale.
Revenind la Constitutia româna, problema înscrierii printre limitele
revizuirii a caracterului suveran al statului nu trebuie, desprinsa de contextul
international actual si de modalitatile evolutiei procesului de integrare. Desigur,

83
Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iasi, 2001, pag. 51; a se vedea si
Victor Duculescu, Câteva aspecte teoretice si practice privind problematica revizuirii Constitutiei, în
"Dreptul", An XIII, Seria III-a, nr. 4, 2002, pag. 16 si urm.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
129
atunci când se va pune problema integrarii în structurile politice ale Europei
de mâine si în situatia în care prevederile constitutionale nu se armonizeaza
cu cele europene este pe deplin posibil ca elemente ale art.148 sa constituie
puncte de plecare pentru o noua Adunare Constituanta, derivata din cea
primara si originara.
În cadrul Adunarii Constituante din 1991, numeroase dezbateri a produs si
înscrierea între limitele revizuirii a formei de guvernamânt. Este de mentionat
faptul ca, initial, interdictia viza “forma democratica de guvernamânt”, iar nu
“forma republicana de guvernamânt” 84. Au fost nu putine voci care, pronuntându-
se în favoarea republicii, au facut si precizarea, extrem de importanta din punct de
vedere juridic, ca, de fapt, alegerea uneia din formele de guvernamânt o va face
natiunea, prin exprimarea votului popular în cadrul referendumului asupra
Constitutiei, ceea ce s-a si întâmplat la 8 decembrie 1991. Si aceasta optiune, ca si
toate celelalte optiuni majore facute cu acest prilej, au exprimat opinia poporului
român la un anumit moment istoric, în conditii date.
De altfel, chiar si Constitutia franceza din 1958 prevede ca forma de
guvernamânt nu poate constitui obiectul unei revizuiri (art.89 alin.5), ca si
Constitutia italiana din 1947 (art.139), Constitutia portugheza (art.288), Constitutia
greaca (art.110) sau Constitutia rusa (art.1).
Constitutia portugheza, de care am mai amintit, cuprinde un numar de 14
conditii care trebuie respectate în privinta limitelor materiale ale revizuirii
(art.288), si anume: independenta nationala si unitatea statului, forma republicana
de guvernamânt, separarea bisericii de stat; drepturile, libertatile si garantiile
cetatenilor; drepturile muncitorilor, ale comitetelor de muncitori si asociatiilor
sindicale; coexistenta sectorului public, a sectorului privat si a sectorului
cooperatist si social de proprietate asupra mijloacelor de productie; existenta
planurilor economice în cadrul unei economii mixte; sufragiul universal, egal,
direct si periodic pentru desemnarea membrilor organelor ce exprima
suveranitatea; pluralismul de expresie si de organizare politica; separarea si
interdependenta organelor de suveranitate; controlul de constitutionalitate;
independenta tribunalelor; autonomia colectivitatilor locale si autonomia politica si
administrativa a arhipelagurilor Azore si Madera. Între constitutiile lumii,
Constitutia portugheza înscrie cel mai mare numar de limite ale revizuirii, desigur,
în conditiile în care Constitutia, în ansamblul sau, cuprinde un mare numar de
texte.

84
Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu, Constitutia României, comentata si adnotata,
Editura "Lumina Lex", Bucuresti, 1997, pag. 458.
PARTEA I
130
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

CAPITOLUL III
PROCEDURA REVIZUIRII CONSTITUTIEI.

Initiativa revizuirii Constitutiei României din 1991 apartine – dupa cum


rezulta din continutul sau – unor subiecte expres si limitativ aratate. Astfel, ea
apartine Presedintelui României, la propunerea Guvernului, la a cel putin o patrime
din numarul deputatilor sau senatorilor, sau a cel putin 500.000 de cetateni cu drept
de vot provenind din cel putin jumatate din judetele tarii, în fiecare din aceste
judete sau municipiul Bucuresti urmând sa fie înregistrate cel putin 20.000 de
semnaturi în sprijinul initiativei. Procedura de revizuire cuprinde dezbaterea si
adoptarea proiectului de revizuire în cele doua Camere ale Parlamentului, care
urmeaza sa întruneasca în sprijinul propunerii o majoritate de doua treimi din
numarul membrilor fiecarei Camere, iar în cazul în care aceasta majoritate este
obtinuta, urmeaza a se organiza un referendum, în termen de 30 de zile de la data
adoptarii de catre Parlament a proiectului sau propunerii de revizuire.
Este de semnalat faptul ca cele doua faze de dezbatere ale revizuirii
Constitutiei comporta majoritati diferite. Mai întâi, este nevoie ca proiectul sau
propunerea de revizuire sa fie adoptata de Camera Deputatilor si de Senat, cu o
majoritate de cel putin doua treimi din numarul membrilor fiecarei Camere. În
situatia în care procedura de mediere nu ajunge la un acord, în sedinta comuna,
Camera Deputatilor si Senatul vor hotarî prin votul a cel putin doua treimi din
numarul deputatilor si senatorilor. Este de remarcat ca aceasta prevedere confera o
pondere mult mai mare deputatilor decât senatorilor, în conditiile în care exista
divergente asupra unor probleme ce formeaza obiectul revizuirii Constitutiei.
Dupa dezbaterea parlamentara a proiectului (sau a propunerii) de revizuire,
acesta urmeaza sa fie supus unui referendum ce va fi organizat în cel mult 30 de
zile de la data adoptarii sale. Dupa aprobarea modificarii prin referendum,
revizuirea ramâne definitiva.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
131
PARTEA XI-A
DIMENSIUNEA EUROPEANA A DREPTULUI CONSTITUTIONAL

Sectiunea 1
Consideratii generale

Asa cum s-a desprins, credem, cu prisosinta din tratarea problemelor ce au


format obiectul diverselor capitole ale prezentului manual, dreptul constitutional
cunoaste un amplu si impetuos proces de dezvoltare si afirmare în lumina
generalizarii respectului pentru drepturile omului, pentru principiile statului de
drept, în vederea asigurarii unei separatii autentice a puterilor si eliminarii din viata
popoarelor a tuturor formelor anacronice, autarhice si antidemocratice de
guvernare.
Respectul pentru principiile democratice se împleteste cu preocuparea pentru
perfectionarea constitutiilor moderne în raport cu cerintele vietii, cu standardele
elaborate pe plan international, cu întelegerea corecta a necesitatii asigurarii unui
echilibru cât se poate de armonios între marile principii general recunoscute,
statornicite pe plan international si interesele nationale ce reflecta nu numai
suveranitatea, dar si personalitatea, aspiratiile si modul de a gândi al oricarui
popor.
Constitutia României, elaborata si adoptata în anul 1991, s-a afirmat ca un
document de o incontestabila rezonanta politica pentru mersul mai departe al
societatii noastre, ea fiind - totodata - un elaborat juridic de calitate superioara,
cuprinzând idei si solutii, norme si principii la care s-a reflectat îndelung, spre a
putea asigura un cadru juridic indispensabil afirmarii pluralismului politic,
economiei de piata, noilor comandamente care guverneaza organizarea si
functionarea unui stat de drept.
“Reconstituind procesul de elaborare a Constitutiei în vigoare si
caracteristicile sale de baza consider ca este bine sa ne reamintim si sa evocam
meritele ei incontestabile. Legea noastra suprema reîntregeste sirul constitutiilor
democratice adoptate, în trecut, de tara noastra. Este prima Constitutie a statului
român adoptata de o Adunare Constituanta special aleasa în acest scop. Totodata,
este întâia Constitutie româna aprobata de popor în urma unui referendum national.
România este prima tara, dintre fostele state socialiste, care a aprobat în acest mod,
democratic, Constitutia sa, care, prin spirit si continut, este fidela traditiilor
democratice ale tarii noastre, dar si expresia unei modernitati, apreciata, la data
adoptarii ei, de catre numerosi oameni politici si constitutionalisti de renume”. 85

Constitutia României din 1991 a adus un numar important de elemente noi,


calitativ diferite fata de constitutiile anterioare. Astfel, printre inovatiile actualei
85
Valer Dorneanu, Constitutia României în fata exigentelor integrarii tarii în Uniunea Europeana, în Consiliul
Legislativ, Buletin de informare legislativa, nr.4, 2002, pag.4
PARTEA I
132
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Constitutii se înscrie consacrarea larga a drepturilor si libertatilor cetatenesti,


recunoasterea superioritatii dreptului international, crearea unui mecanism de
control al constitutionalitatii legilor, eficient si cât se poate de modern, repunerea
în drepturi a unor institutii traditionale precum Consiliul Legislativ, înfiintarea
unor noi institutii - similare celor din unele state democratice - având ca scop
asigurarea protectiei drepturilor cetatenesti, cum este institutia Avocatul Poporului
s.a.
Respectând si pretuind în mod deosebit activitatea specialistilor care, cu sârg
si competenta, au contribuit la elaborarea actualei legi fundamentale a României,
nu putem sa nu remarcam ca unele dintre prevederile Constitutiei au suscitat ample
dezbateri, în special din punct de vedere juridic. Totodata, în ultimii ani,
numeroase forte politice de toate orientarile si-au facut cunoscute punctele de
vedere, unele dintre ele preconizând modificari sau amendari substantiale ale unor
texte constitutionale.
Ca o consecinta a efectuarii unui larg schimb de idei între specialisti, oameni
politici, factori de raspundere ai societatii civile, a fost elaborat, din initiativa
parlamentara, un proiect de lege pentru modificarea Constitutiei României, care a
fost aprobat de Camera Deputatilor si de Senat si supus referendumului popular.
Reforma constitutionala nu se opreste însa aci, întrucât în anul 2007, dupa
cum au subliniat factorii de conducere ai tarii, va avea loc o noua reforma
constitutionala determinata în special de conditiile noi ale aderarii României la
Uniunea Europeana.
Constitutia României în aceasta forma va trebui sa concorde pe deplin cu
prevederile Constitutiei Europene ce va fi adoptata si perfectata la toate nivelele,
pâna la acea data.
Actiunea de adaptare a Constitutiei României la standardele europene a
reprezentat - si reprezinta înca - un proces complex, ce implica numeroase
adaptari, acceptarea unor solutii de principiu, dar si gasirea unor modalitati prin
care procesul de integrare sa se desfasoare în conditii avantajoase, fara a leza cu
nimic cerintele dezvoltarii economice a tarii si pozitia sa ca entitate independenta
în relatiile internationale.
Procesul de "constitutionalizare" - daca putem sa-l numim asa - la nivel
european a implicat si implica, printre altele, abordarea unor probleme de principiu
într-un spirit nou.
În primul rând este vorba de a accepta o modalitate noua de exercitare în
comun a unor prerogative ale suveranitatii de stat. Asa cum s-a aratat, daca
suveranitatea poporului ramâne unica si indivizibila, suveranitatea de stat poate fi
exercitata în forme noi, implicând - asa cum a stabilit textul constitutional nou
adoptat - exercitarea în comun a unor prerogative pe baza de reciprocitate.
Consideram ca nu este lipsit de interes a reproduce, în aceasta ordine de idei,
câteva dintre consideratiunile cuprinse în Decizia Curtii Constitutionale nr.148 din
16 aprilie 2003 privind constitutionalitatea Propunerii legislative de revizuire a
Constitutiei României: “Curtea Constitutionala constata ca prin actele de transfer al
unor atributii catre structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
133
înzestrare, o “supracompetenta”, o suveranitate proprie. În realitate, statele membre
ale Uniunii Europene au decis sa exercite în comun atributii care, în mod
traditional, tin de domeniul suveranitatii nationale. Este evident ca, în actuala era a
globalizarii problematicii omenirii, a evolutiilor interstatale si a comunicarii inter-
individuale la scara planetara, conceptul de suveranitate nationala nu mai poate fi
conceput ca absolut si indivizibil, fara riscul unei izolari inacceptabile”.
În al doilea rând, era vorba de regândirea unor prerogative traditionale
ale principalelor organe ale statului, deoarece în mod inevitabil, acceptarea
prioritatii dreptului comunitar - si în special aplicarea directa a actelor comunitare -
opereaza anumite diminuari în competenta Parlamentului, considerat foarte mult
timp, pe drept cuvânt, ca unic organ de legiferare.
În sfârsit, în al treilea rând, acceptarea acquis-ului comunitar impune nu
numai însusirea unui cod de reguli ce au fost elaborate la nivelul institutiilor
europene, dar si o noua optica în legatura cu exercitarea drepturilor
cetatenesti, cu cetatenia europeana, cu standardele imperative ce sunt astazi
acceptate si recunoscute la nivel european.
Acest proces de adaptare este – asa cum s-a aratat – un proces continuu, ce
se va concretiza si mai mult pe parcursul dezvoltarii integrarii, având ca moment
de referinta adoptarea Constitutiei Europene.
Am considerat, de aceea, ca fiind firesc sa înfatisam în aceasta ultima parte a
manualului nostru câteva consideratii legate de problematica Constitutiei
Europene, tinând seama tocmai de faptul ca în prezent dreptul constitutional a
capatat tot mai mult o dimensiune europeana, determinata de conditiile noi ale
apropierii si sincronizarii principalelor obiective ale tarilor europene în domeniul
dreptului constitutional si institutiilor politice.
Dupa cum se cunoaste, lucrarile Consiliului European de la Salonic au dat
"unda verde" proiectului Constitutiei Europene, prezentata de Valéry Giscard
d'Estaing, fost presedinte al Frantei, cel care a prezidat timp de 15 luni lucrarile
Conventiei pentru Viitorul Europei. Acest forum inedit, cu participare
guvernamentala dar si parlamentara, care a polarizat atâta timp atentia opiniei
publice europene dar si internationale, a elaborat - dupa îndelungate dezbateri -
bazele unui document ce trebuie sa constituie cadrul juridic al desfasurarii
raporturilor europene în perspectiva desavârsirii integrarii.
Declaratia finala a Summit-ului nu a limpezit prea mult pozitiile statelor
europene cu privire la viitorul Constitutiei, desi aceasta a fost validata de summit-
ul european iar Valery Giscard d'Estaing însusi a considerat-o ca fiind un "pas
istoric" în vederea înfaptuirii obiectivelor propuse.
Amintim ca în etapa finalizarii documentelor Conventiei, o serie de state
(Austria, Cipru, Cehia, Estonia, Finlanda, Ungaria, Irlanda, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia si Suedia) s-au
pronuntat împotriva unui presedinte permanent al Consiliului European si a
transformarii acestui organism într-o noua institutie. Pe de alta parte, statele mici
si-au manifestat pe tot parcursul lucrarilor Conventiei temerea ca extinderea
votului prin majoritate calificata va diminua considerabil pozitiile lor politice.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 134
SI INSTITUTII POLITICE

Reuniunea la nivel înalt de la Salonic a oferit însa si elemente de satisfactie


unor tari candidate, printre care România si Bulgaria, mentionate în Declaratia
finala si despre care s-a specificat în mod expres ca aderarea lor la Uniunea
Europeana reprezinta "o parte ireversibila a procesului de extindere".
Reuniunea de la Salonic a fost puternic marcata însa si de manifestatiile
violente împotriva globalizarii, care au determinat de altfel închiderea lucrarilor
Summit-ului în conditiile unor masuri de securitate maxima si a opozitiei
grupurilor protestatare.
Pornind de la textul adoptat, Constitutia Europeana urmeaza a fi supusa
atentiei viitoarei Conferinte Interguvernamentale în octombrie 2003 de catre
presedintia italiana. Faptul ca reuniunea de la Salonic a fost prezidata de Grecia -
tara care de altfel a detinut pentru a patra oara presedintia europeana - a facilitat
exprimarea unor puncte de vedere ale statelor mici. Dezbaterile Summit-ului s-au
caracterizat prin elogii la adresa operei întreprinse sub presedintia fostului
presedinte francez, Valéry Giscard d'Estaing, dar si prin nemultumiri, prin
reiterarea unor obiectii, prin exprimarea sperantei (înca nesigura) ca disputele
deloc neglijabile vor fi transate de viitoarea Conferinta Interguvernamentala.
Pentru a întelege întreaga amploare si complexitate a procesului elaborarii
Constitutiei Europene, câteva elemente de referinta sunt absolut necesare.

Sectiunea a 2-a
O idee cu traditie istorica

Istoric privind lucrurile, ideea Constitutiei Europene este o consecinta


fireasca a traducerii în viata a unor propuneri federaliste mai vechi sau mai noi.
De la Pax romana, pax germannica, pax eclessiastica si pâna la proiectele
moderne de înfaptuire a unei federatii europene, istoria a cunoscut numeroase
propuneri ingenioase si originale, bine structurate si minutios gândite, elaborate de
celebri oameni de stat, oameni de stiinta si cultura. Este suficient sa numim aci pe
Pierre Dubois, Emeric Crucé, George Podiebrad, Ducele de Sully, Abatele
Saint Pierre, Immanuel Kant si multi atâtia altii86.

Un entuziast aparator al ideii europene a fost, în secolul XVIII, Abatele


Saint Pierre. El a elaborat, în 1713, un proiect de constituire a unei Ligi a celor 24
de state crestine, la care urma sa se alature si Turcia, implicând printre altele
alcatuirea unui corp reprezentativ (Parlamentul) cu sediul la Utrecht - oras de care
erau legate interese internationale ale acelui timp.
Filosoful german Immanuel Kant a elaborat, si el, în 1795, un proiect de
pace vesnica, proiect care însuma principii valoroase, printre care renuntarea la
forta si neamestecul în treburile interne ale statelor. Spre deosebire de ceilalti

86
Pentru elemente de ordin istoric privind ideea europeana, a se vedea în special teza de doctorat a lui V.I.Feraru,
Proiectul de Uniune a statelor europene, Tipografia "Olimpul", Bucuresti, 1935.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
135
gânditori amintiti, care preconizau existenta unor armate, având chiar efective
limitate, Kant se pronunta categoric pentru desfiintarea armatelor permanente. El
propunea, totodata, instituirea unei federatii de state, cu o constitutie republicana,
garantata de anumite legi pozitive internationale, care sa serveasca drept îndrumari
la buna sa organizare.
În testamentul sau politic, Napoleon îsi exprima încrederea ca numai prin
pace si convingere Europa va putea sa puna capat neîntelegerilor si sa se
transforme într-un stat federal. "Am fost obligat a îmblânzi Europa prin arme;
astazi trebuie sa o convingem. Las fiului meu destula forta si simpatie pentru ca sa
poata continua opera mea prin singurele arme ale unei diplomatii luminate si
conciliatoare... Europa prin legaturi federale indisolubile... Învingator al Rusiei la
1812, problema pacii ar fi fost rezolvata pe 100 de ani".
În perioada dintre cele doua razboaie mondiale, proiectele lui Aristide
Briand si Coudenhove Kallergi au facut epoca, inspirând numeroase dezbateri si
conferinte internationale.
Dupa terminarea celui de al doilea razboi mondial, ideea unitatii europene a
fost revitalizata si fundamentata pe baze noi. Au existat, neîndoielnic, elemente
politice puternice, care au întarit convingerea tarilor europene ca în noile conditii
se impune cu necesitate depasirea vechilor rivalitati si deosebiri de interese, ca si
convenirea unor forme de colaborare care sa depaseasca institutiile traditionale,
cunoscute de dreptul international.

Sectiunea a 3-a
Europa în cautarea identitatii

La sfârsitul celui de al doilea razboi mondial numai S.U.A. si fosta Uniune


Sovietica îsi mentineau un rol proeminent pe arena mondiala. Statele europene,
confruntate cu numeroase probleme economice, sociale, unele dintre ele cu
pierderea fostelor imperii coloniale, care jucasera un rol important în ascensiunea
lor economica si politica, erau obligate în mod necesar sa depaseasca fenomenul
divizarii. Experienta pacii de la Westphalia de la 1648 era înca prezenta în
amintirea europenilor, iar ineficienta sistemelor de organizare a pacii de dupa
primul razboi mondial, în care europenii îsi pusesera atât de multe sperante,
constituia o amintire trista, ce nu se dorea a fi reeditata.
Angajându-se pe drumul înfiintarii unor forme noi de asociere
internationala, tarile europene au înteles sa-si asume, cu mult curaj, sarcina
depasirii unor situatii defavorabile, orientându-si energiile cu hotarâre spre
revitalizarea si fundamentarea, pe baze noi, a Uniunii Europene.
În noile conditii, revitalizarea ideii europene a fost fundamentata pe doua
mari idei: necesitatea unei structuri regionale, care sa permita un mai puternic
grad de asociere decât cadrul oferit de o simpla organizatie internationala si un
sistem de drept original, care sa permita aplicarea dreptului comunitar - creatie
inedita - în toate tarile membre ale noii familii europene.
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 136
SI INSTITUTII POLITICE

Originalitatea constructiei comunitare consta în faptul ca, marcându-si cu


hotarâre superioritatea fata de sistemele de drept nationale, Comunitatea
Europeana nu a înteles nici un moment sa se substituie suveranitatii si dreptului
de decizie al statelor membre. Principiul subsidiaritatii a ramas - si ramâne - o
regula de baza a constructiei comunitare, afirmând ideea ca este necesara si de
dorit o interventie a Comunitatii numai în acele domenii în care statele, individual,
nu dispun de posibilitatile si de mijloacele de a duce singure la bun sfârsit
angajamentele comunitare, fara un sprijin decisiv din partea acesteia.

Sectiunea a 4-a
Dinamica transformarilor

Dinamica relatiilor dintre organele principale ale Uniunii Europene a


evidentiat, pe parcursul timpului, cresterea prerogativelor unor organe, descresterea
atributiilor altora si mentinerea constanta a ponderii si importantei unor alte
organe. 87
Dintre organele care s-au afirmat trebuie mentionat în mod special
Parlamentul European, care dintr-un simplu organ consultativ a devenit cu timpul
un organ de control, de consultare si de codecizie. Exercitându-si dreptul de
control, Parlamentul a pus în dificultate Comisia condusa de Jacques Santer, care a
trebuit sa-si dea demisia în mod colectiv.
În masura în care pe plan international s-a ridicat problema extinderii
Uniunii Europene, aceasta a determinat luarea în consideratie a unor modificari în
structurile comunitare. Astfel, în cadrul dezbaterilor care s-au purtat în ultimii ani,
s-a preconizat limitarea numarului membrilor Parlamentului European, stabilirea
numarului membrilor Comisiei la 20 si renuntarea la sistemul adoptarii hotarârilor
prin consens într-o serie de probleme importante. Este cert ca generalizarea
sistemului votului cu majoritate "calificata" în cadrul Consiliului de Ministri
avantajeaza statele foarte mari, care dispun de un numar de voturi incomensurabil
mai mare decât statele mici. Pe de alta parte, limitarea numarului membrilor
Comisiei la 20, în conditiile în care Uniunea Europeana ar putea atinge în viitor
cifra de 28 de membri, ar exclude inevitabil statele mici, tarile candidate la aderare,
de la posibilitatea eventuala de a avea un reprezentant în cadrul Comisiei.
În actualul sistem, când exista 15 state membre cu drepturi depline ale
Uniunii Europene, din numarul de 20 de comisari tarile mari au un membru în plus
în comparatie cu celelalte state. S-a spus de aceea, de catre unii comentatori, ca
reforma institutionala ar favoriza o mai rapida adoptare a hotarârilor, dar ar
dezavantaja în mod considerabil tarile mici, precum si noile state candidate la
aderare. Pe de alta parte, acceptarea ideii - preconizata cu insistenta la întâlnirile

87
Pentru dezvoltari: Dumitru Mazilu, Integrarea europeana. Drept comunitar si institutii europene, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pag.27 si urm.; Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general. Tratat,
Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002, pag.23 si urm.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
137
franco-germane din vara anului 2000 - a unei Europe "cu doua viteze" si validata
prin Tratatul de la Amsterdam, este de natura sa creeze inevitabile discrepante între
statele ce înteleg sa dezvolte si sa accentueze inter se procesul de integrare si tarile
ramase fidele principiilor originare, mai putin accentuate, de integrare economica
si politica.

Sectiunea a 5-a
Reforme de anvergura

Conventia de la Bruxelles privind viitorul Uniunii Europene a reprezentat -


asa cum s-a aratat - un moment de cotitura pe calea înfaptuirii reformelor
institutionale, a democratizarii Uniunii Europene si apropierii acesteia de cetateni.
Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a identificat ca fiind în
special obiective majore ale acestei Conventii: delimitarea mult mai clara a
competentelor între Uniune si statele membre, statutul Cartei drepturilor
fundamentale, simplificarea tratatelor europene, definirea rolului parlamentelor
nationale în arhitectura europeana. Aceste obiective, enuntate înca de la Nisa la
sfârsitul anului 2000, aveau sa fie precizate si dezvoltate în Declaratia de la
Laeken (15 decembrie 2001), document în care au fost identificate o serie de
probleme suplimentare ce urmau a fi dezbatute. Printre acestea se numarau:
divizarea mai clara a competentelor în domenii mai eficient gestionate de statele
membre; rezolvarea deficitului democratic al Uniunii Europene: modalitatile de a
atinge un nivel mai ridicat în ceea ce priveste democratia, transparenta si eficienta;
schimbarile institutionale; evolutia Consiliului de ministri si cea a Parlamentului
European într-un Parlament bicameral; evolutia Comisiei Europene; apropierea
Uniunii Europene de cetatenii sai; definirea rolului Uniunii Europene într-un
context global accentuat; simplificarea instrumentelor politice ale Uniunii
Europene; integrarea tratatelor Uniunii Europene într-un singur text constitutional.
O examinare atenta a dezbaterilor Conventiei de la Bruxelles pentru o
Europa viitoare confirma faptul ca problemele dezbatute au fost complexe si
dificile. Accentul principal al documentelor ce fusesera adoptate în decembrie
2001 la Laeken avea în vedere o reforma "constitutionala" a Uniunii Europene, dar
aceasta se dorea mai mult la nivelul tratatelor decât al elaborarii unei viitoare
Constitutii Europene. Dezbaterile s-au concentrat, de aceea, foarte mult asupra
credibilitatii viitoare a organizatiei, apropierii Uniunii Europene de cetateni,
precum si asupra unor mecanisme mai eficiente care sa sporeasca încrederea lor în
Uniunea Europeana, în institutiile acesteia, în posibilitatea înfaptuirii intereselor lor
în conditii sporite, în derularea procesului de integrare europeana.
Proiectul de Tratat de stabilire a unei Constitutii pentru Europa, prezentat de
presedintele Valéry Giscard d'Estaing în ultima zi a dezbaterilor din 2002 88,

88
Conventia pentru viitorul Europei, Document 362/02, Bruxelles, 2002. A se vedea pentru dezvoltari: Dumitru
Adrian Craciunescu, Radu Dan Badoiu, Aspecte fundamentale ale proiectului constitutional European, Arad,
2003, pag.23 si urm.
PARTEA I
138
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

înfatisa o viziune echilibrata între interesele statelor si interesele Comunitatii,


precum si între ponderea diverselor institutii comunitare în procesul
decizional.
Retine atentia, de pilda, în mod special, în acest proiect, prevederea din art.1,
care se referea la "mentinerea identitatii nationale" a statelor membre ale Uniunii
Europene, recunoasterea diversitatii Uniunii (specificata în acelasi articol),
înscrierea printre obiectivele generale a protectiei valorilor comune, a intereselor si
a independentei Uniunii (art.2).
Se impun de asemenea atentiei prevederile ce privesc competentele si
actiunile Uniunii, delimitarea categoriilor de competente, ideea ca "Uniunea are o
singura structura institutionala" (art.14), sporirea prerogativelor Parlamentului
European, procedurile de implementare pentru traducerea în viata a deciziilor,
asigurarea unei vieti democratice si chiar posibilitatea unui stat de a se retrage din
Uniune (art.46), prevedere ce reflecta caracterul pe deplin democratic de luare în
considerare a tuturor intereselor nationale pe care se întemeiaza si se va întemeia în
continuare Uniunea Europeana.
Trebuie mantionat totusi ca Anteproiectul de Tratat constitutional supus
Conventiei pentru Viitorul Europei de catre presedintele sau, Valéry Giscard
d'Estaing la 28 octombrie 2002, continea si elemente care ar fi putut da de înteles
ca orientarea viitoarei Europe urma sa fie aceea a unei federatii. În acest sens se
puteau invoca denumirile propuse, de "Comunitate europeana", "Uniunea
europeana", "Statele Unite ale Europei" sau "Europa Unita", dubla cetatenie a
tuturor celor care erau cetateni ai statelor ce fac parte din Uniunea Europeana,
definirea mai clara a obiectivelor integrarii, perfectionarea institutiilor si
mecanismelor etc.
Un inventar al propunerilor care au fost facute în cadrul Conventiei de la
Bruxelles atesta si alte idei interesante care, chiar daca nu s-au regasit în proiectul
elaborat de Giscard d'Estaing - nici în forma initiala si nici în proiectul final - sunt
totusi relevante pentru a demonstra o anumita stare de spirit. Astfel, în propunerile
sale, Guvernul britanic - desi accepta ideea unei integrari mai accentuate între
statele membre ale Uniunii - estima necesar sa fie creat un nou organism "un câine
de paza al subsidiaritatii" (watchdog), compus din membri ai Parlamentelor
nationale, care sa vegheze ca Uniunea Europeana sa nu-si asume puteri care ar
apartine guvernelor nationale sau regionale.
În propunerile sale, un deputat liberal britanic - Andrew Duff - sublinia chiar
ideea ca "Uniunea Europeana va respecta identitatea nationala a statelor membre.
Actiunile sale nu trebuie sa treaca dincolo de ceea ce este necesar pentru a
îndeplini aceste obiective" 89.
Proiectul de Constitutie (textul revizuit, dat publicitatii în 2003) 90 a
îndepartat - la sugestia premierului britanic Tony Blair - formularea ce facea
referiri la o "uniune federala", dar a redus considerabil numarul comisarilor

89
Future EU. An European Constitution, http://www.euractiv.com/cgi-bin/cg
90
Doc.CONV 724/03, Bruxelles, 26 mai 2003.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
139
europeni (la 15), acordând puteri foarte mari presedintelui Comisiei si a consacrat
totodata ideea franco-germana cu privire la existenta unei presedintii "bicefale"
(presedintele Consiliului European si presedintele Comisiei). Desi recunoaste
pastrarea "identitatilor nationale", noul document a extins considerabil
prerogativele comunitare. Astfel, el preconizeaza competenta Uniunii în "toate
problemele politicii externe", solicita avizul Bancii Europene "asupra oricarui
proiect de reglementare la nivel national" etc.
Date fiind aceste consideratiuni, o serie de state mai mici si-au manifestat
rezerve fata de modificarile variantei preliminare, considerând ca desi teoretic s-a
renuntat la formula "Statele Unite ale Europei", în fapt viitoarea Constitutie
Europeana ar tinde spre asa ceva 91.

Sectiunea a 6-a
România si Constitutia Europeana

Pozitia de principiu a României cu privire la Constitutia Europeana a fost


definita, cu multa claritate, de premierul Adrian Nastase la Dublin, la 5 decembrie
2002, în felul urmator: “Viitorul Tratat Constitutional trebuie sa defineasca natura
Uniunii, incluzând obiectivele si misiunile sale, institutiile si prerogativele sale si,
nu în ultimul rând, drepturile cetatenilor. Dorim sa promovam si sa dezvoltam
metoda comunitara de luare a deciziilor pentru care institutiile UE îsi împart
responsabilitatile. Tratatul Constitutional ar trebui, totusi, sa specifice care sunt
responsabilitatile exclusive ale Uniunii si cele pe care Uniunea le împarte cu alte
state. În domeniile ce revin responsabilitatii statelor membre, Uniunea Europeana
poate acorda sprijin prin promovarea si coordonarea politicilor nationale.
În egala masura, Tratatul Constitutional va trebui sa defineasca atât relatiile
dintre Uniune si statele membre (incluzând autoritatile regionale si locale), dar si
relatiile cu tarile învecinate ale acesteia, sa stabileasca mecanismele de finantare a
Uniunii si o procedura pentru amendamentele constitutionale. Tratatul
Constitutional trebuie sa încorporeze Carta Drepturilor Fundamentale. Aceasta va
da cetatenilor europeni o garantie ferma a respectului Uniunii pentru drepturile
lor” 92
De altfel, asa cum este bine cunoscut, pe parcursul desfasurarii lucrarilor
Conventiei Europene, în diversele sale faze, participantii români au adus
importante contributii la dezbaterea numeroaselor probleme ce s-au aflat pe agenda
ordinii de zi, prezentând opinii si puncte de vedere concordante cu interesele
nationale ale tarii noastre 93.
Delegatia româna s-a pronuntat pentru adoptarea unei Constitutii prin
folosirea instrumentului juridic al unui tratat constitutional european. În viziunea

91
Proiectul viitoarei Constitutii Europene - puternic contestat de membrii U.E., în "Adevarul" nr.4016 din 28
mai 2003.
92
Adrian Nastase, România într-o Europa Unita, Institutul Social Român, Bucuresti, 2003, pag.96-97.
93
Pentru dezvoltari: România si viitorul Europei, Coordonator Adrian Nastse, Regia Autonoma "Monitorul
Oficial", Bucuresti, 2001.
PARTEA I
140
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

tarii noastre, un asemenea tratat trebuia sa includa în mod necesar, conferind forta
juridica, Carta Europeana a drepturilor fundamentale. Delegatia româna a relevat
totodata ca îsi manifesta acordul cu luarea deciziilor cu majoritate calificata, cu
conditia ca aceasta cerinta sa fie expres prevazuta.
România s-a pronuntat pentru o presedintie a Consiliului European bazata
pe reprezentativitate, legitimitate, transparenta si eficienta. A avansat chiar ideea ca
presedintele permanent al Consiliului European ales pe doi ani si jumatate, cu
posibilitatea de realegere, sa fie asistat în exercitarea competentelor sale de catre
un colegiu prezidential, alcatuit din câte un reprezentant al statelor mari, mijlocii
si mici (eventual prim ministri ai statelor respective), ales cu respectarea
principiului unei rotatii echitabile.
În ceea ce priveste Comisia Europeana a fost acceptata ideea unui
presedinte al Comisiei Europene, propus de Consiliul European si confirmat de
Parlament, iar în ceea ce priveste alcatuirea Comisiei Europene s-a aratat ca
aceasta trebuie sa includa un numar de comisari care sa reflecte nevoia de eficienta
în gestiunea intereselor Comisiei Europene, iar nu cea de reprezentativitate. În felul
acesta s-a renuntat la formula costisitoare "un stat membru - un comisar", dar s-a
mentionat ca în alegerea comisarilor trebuie sa se aiba în vedere o anumita
reprezentativitate si o anumita rotatie. Totodata s-a mai sugerat ca pe lânga
comisarii propriu zisi sa poata fi numiti si comisari-delegati (asociati) fara
portofoliu, care sa participe la activitatea Comisiei.
Totodata, delegatia româna s-a pronuntat pentru separarea functiei
legislative de cea executiva dar si pentru constituirea unui Consiliu legislativ,
functionând dupa proceduri parlamentare, urmând sa aiba un numar de membri
permanenti care sa fie asistati de ministri de resort ai statelor membre sau
reprezentanti ai acestora, în functie de obiectul actului de legiferare.
România a sprijinit ideea crearii unui minister european al afacerilor
externe si reprezentarea unica a Uniunii Europene în actiunile internationale. În
acelasi timp, tara noastra s-a pronuntat pentru crearea unui spatiu comun
european de libertate, securitate si justitie.
Delegatia româna a sprijinit principiul subsidiaritatii, exprimat în special
prin dreptul de a recunoaste un rol sporit parlamentelor nationale, conceput ca un
drept de a avertiza ("cartonas galben") si nu ca o modalitate de a bloca deciziile
institutiilor europene. A fost sustinuta si prevederea privind dreptul statelor
membre de a parasi în mod voluntar Uniunea, cu corectivul respectarii unor
proceduri care sa minimalizeze pagubele eventuale produse celorlalti membri
printr-o asemenea retragere.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
141
Sectiunea a 7-a
Concluzii. Perspective

Încheierea lucrarilor Conventiei de la Bruxelles a fost salutata cu satisfactie


atât de cancelariile diplomatice, cât si de opinia publica 94. Dupa o munca asidua de
15 luni, Conventia a fost în sfârsit în masura sa prezinte textul unui document
structurat, care ofera elemente de noutate dar si de echilibru. Astfel, votul cu
majoritate calificata a fost extins la 70 de probleme fata de 34, câte sunt în prezent,
dar a crescut considerabil, în acelasi timp, si puterea de co-decizie a Parlamentului
European în toate aceste materii. Cu toate acestea, unanimitatea ramâne mai
departe regula în probleme de fiscalitate, politica externa si securitate comuna.
Însusi sistemul de vot cu majoritate calificata a fost înnoit deoarece, ca
urmare a noii conceptii ce a fost consacrata de tratat, majoritatea calificata este
considerata întrunita atunci când jumatatea statelor membre reprezentând 60% din
populatie aproba o decizie. O asemenea conceptie înlocuieste viziunea anterioara,
când fiecare stat dispunea de un anumit numar de voturi ce-i fusese conferit nu atât
în ratiunea respectarii stricte a criteriilor populatiei, cât ca urmare a unor
consideratiuni de echilibru politic. Documentul final consacra institutia
Presedintelui Consiliului Europei - la care ne-am referit -, a unei Comisii restrânse,
dar o noutate o constituie specificarea dreptului fiecarei tari de a avea un comisar,
chiar fara drept de vot.
Rolul parlamentelor nationale este mentionat în special ca factor de "alerta",
în cazul încalcarii principiului subsidiaritatii. Sunt garantate drepturile cetatenilor
europeni, iar Carta europeana devine o parte integranta a noului Tratat.
O problema juridica de cea mai mare importanta este aceea daca prin
adoptarea Constitutiei Europene - în forma sa acceptata prin reuniunea Consiliului
European de la Salonic - au fost puse sau nu bazele unei federatii europene.
Dupa cum se cunoaste si dupa cum am aratat si în cuprinsul prezentului
manual, existenta statelor federale reprezinta un fenomen ce are explicatii istorice.
În decursul timpurilor au existat diverse tipuri de confederatii dintre care singura
care a subzistat în aceasta forma este confederatia elvetiana. Celelalte confederatii
existente în istorie s-au transformat fie în state federale, ale caror componente
beneficiaza numai de autonomie, iar nu de suveranitate, sau chiar în state unitare,
conduse printr-un singur rând de organe la nivel central.
Din punct de vedere juridic exista importante deosebiri între confederatia
de state si federatie. Confederatia prezinta urmatoarele caracteristici principale: a)
stabilirea ei printr-un tratat; b) crearea unui organ comun, de obicei numit dieta,
sub forma unei adunari deliberative având mai degraba caracterul unei conferinte
diplomatice; c) limitarea puterii conferite confederatiei asupra statelor membre si
nu asupra cetatenilor lor.
Spre deosebire de confederatie, federatia de state este compusa din doua sau
mai multe colectivitati care nu au, în genere, calitatea de subiecte de drept
94
"Le Monde", 13 iunie 2003, http://www.lemonde.fr/imprimer; a se vedea si Future EU, Constitutional Treaty,
http://www.euractiv.com.bin/cgin.exe
PARTEA I
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL 142
SI INSTITUTII POLITICE

international sau, daca li se recunoaste o asemenea calitate - cum a fost cazul cu


participarea Republicii Belarus si Ucrainei ca membri fondatori ai Organizatiei
Natiunilor Unite - o astfel de recunoastere este facuta pentru scopuri politice
limitate, care nu se gasesc într-o legatura intima cu structura interna a federatiei.
Între aceste colectivitati se desfasoara raporturi de drept intern. În statul federal
exista întotdeauna o constitutie, aplicabila pe teritoriile tuturor statelor federate,
care proclama, asa cum s-a subliniat, principiul potrivit caruia în caz de conflict
între legile federale si legile statelor federate cele dintâi primeaza. De asemenea,
drepturile si libertatile politice ale cetatenilor tuturor statelor federale sunt
reglementate, la nivel federal, prin legislatia adoptata de catre organele centrale.
Mai mult, conflictele dintre statele federate sunt solutionate de catre curtile si
tribunalele federale, si nu pe cale diplomatica sau prin recurs la organe de
jurisdictie internationala. Prin structura sa constitutionala, statul federal se
aseamana, în multe privinte, statului unitar.
Profesorul Ion Deleanu releva faptul ca statele federate, pastrându-si
personalitatea juridica si relativa lor autonomie, se afla în relatii de
complementaritate cu statul federativ:
a) sub rezerva respectarii constitutiei statului federativ, fiecare stat federat
are o ordine constitutionala proprie, consacrata în constitutia sa; b) sub rezerva
aceleiasi conditii, statul federat are o legislatie proprie, emanând de la organele
sale cu competenta normativa; c) are organe proprii legiuitoare, administrative si
de justitie; d) populatia sa reprezinta un corp distinct, având cetatenia statului
federat, integrata însa în colectivitatea unificata a statului federativ; e) el este
subiect de drept constitutional si, în anumite limite, este sau poate fi subiect de
drept international; f) teritoriul sau constituie o entitate în cadrul teritoriului
statului federativ; g) în conditiile precizate în constitutia statului federativ, statul
federat participa la constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinii
constitutionale federative si a legislatiei comune 95.
Dupa cum am aratat în Partea a II-a a manualului nostru, în prezent
exemplele cele mai relevante de state federale existente sunt S.U.A. si Germania.
Deosebirea fundamentala între acestea, din punctul de vedere al dreptului
constitutional, consta în aceea ca S.U.A. este o republica prezidentiala, bazata pe
respectul riguros al separatiei puterilor, în timp ce Germania este o republica
parlamentara.
În S.U.A., potrivit celui de al 10-lea amendament la Constitutie, "Acele
puteri care nu au fost delegate de Constitutia S.U.A. si nici interzise de ea statelor,
sunt rezervate acestora sau poporului". Pe de alta parte, trebuie mentionat ca în
virtutea suveranitatii interne de care dispun, în S.U.A. statele federate au dreptul
sa-si adopte fiecare propria constitutie.
În Germania, Legea fundamentala din 1949 distinge - dupa modelul
Constitutiei de la Weimar din 1919 - doua categorii de probleme, unele în care

95
"Le Monde", 13 iunie 2003, http://www.lemonde.fr/imprimer; a se vedea si Future EU, Constitutional Treaty,
http://www.euractiv.com.bin/cgin.exe
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
143
Federatia are dreptul exclusiv de a legifera, cum sunt problemele apararii,
afacerilor externe, nationalitatii federale, libertatii de circulatie, pasapoartelor,
colaborarii în problemele politiei criminale, protectiei împotriva activitatilor care
compromit interesele R.F.G. în strainatate s.a. Alte probleme formeaza, în schimb,
domeniul legislatiei "concurente", în care landurile au puterea de a legifera atâta
timp si în masura în care Federatia nu face uz de dreptul sau de a legifera.
Examinarea atenta a textului Constitutiei Europene adoptat la Salonic
evidentiaza faptul ca în actualul moment istoric nu se poate vorbi de o federatie.
În sprijinul acestei opinii se pot invoca urmatoarele argumente:
- în primul rând, organele principale ale Uniunii Europene, astfel cum se
cunoaste, nu seamana nici pe departe cu organele unei federatii si nici macar cu ale
unei confederatii. Organe precum Comisia (care este organ supranational),
Parlamentul (care este o expresie a vointei populare), coexistând cu organe
interstatale precum Consiliul European sau Consiliul Ministrilor, nu se întâlnesc la
nivelul federatiei. Singurul element de apropiere l- ar constitui - poate - Curtea de
Justitie a Uniunii Europene, dar nici aceasta nu dispune de autoritatea unei Curti
Federale de Justitie, întrucât competenta sa este strict determinata la problemele
comunitare.
- în al doilea rând, principiile pe baza carora a fost elaborata Constitutia
Europeana nu sunt nici ele asemanatoare cu principiile unei federatii. Nu exista
decât o vaga asemanare între Amendamentul X din Constitutia S.U.A. sau art.30
din Legea fundamentala a R.F.G. si drepturile de care dispun statele europene în
virtutea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii.
- în al treilea rând trebuie remarcat ca elementele componente ale federatiei
sunt state nationale suverane, care îsi pastreaza suveranitatea si care nu si-au
pierdut-o prin actul acceptarii tratatului constitutional.
Mai mult decât atât, Constitutia Europeana recunoaste dreptul de iesire din
Uniune, drept pe care nu îl au - în nici un caz - statele membre ale unei federatii.
Rezulta, asa dar, ca în actuala etapa a evolutiei relatiilor europene nu se
poate vorbi înca de o federatie. Daca Napoleon spunea, la vremea sa, ca "federatia
europeana va sosi mai devreme sau mai târziu, prin forta lucrurilor", acest
deziderat nu va putea fi realizat decât concepând viitoarea federatie ca o federatie
a statelor natiuni, asa cum a aratat de altfel în luarile sale de cuvânt în cadrul
Conventiei, în repetate rânduri, delegatia tarii noastre.
Apreciind în ansamblu lucrarile Conventiei de la Bruxelles si documentul
acceptat la Salonic, putem spune - fara a ezita - ca el reprezinta un pas important pe
drumul apropierii dintre popoarele europene si al intensificarii colaborarii dintre
ele.
Traducerea în viata a principiilor si hotarârilor convenite depind însa în
foarte mare masura de interesul guvernelor, al popoarelor, de a depasi cât mai
curând vechile bariere si de a pune cu adevarat capat disensiunilor si
neîntelegerilor din trecut.
Ideea europeana, pentru a fi într-adevar viabila si a se concretiza sub forma
unui document acceptabil pentru toate statele, trebuie sa garanteze supletea
mecanismelor, respectarea intereselor nationale, întelegerea imperativului de a
PARTEA I
144
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

corela permanent tot ce este national, specific, cu marile idei pe care promotorii
gândirii europene le-au promovat timp de secole. Nu o federatie cu reguli stricte, ci
o unitate în diversitate, acesta este viitorul Europei. În masura în care Constitutia
Europeana va consfinti aceasta realitate ea va fi cu adevarat un document
programatic de referinta.
În conditiile în care cerintele respectarii suveranitatii, subsidiaritatii,
intereselor nationale vor fi neglijate, însusi procesul integrarii risca sa treneze în
continuare, mult timp, iar documentul institutional sa-si piarda din substanta,
nemaiîntrunind adeziunea entuziasta care s-a manifestat la începutul elaborarii
acestei opere de viitor.
x x
x
Perspectivele dezvoltarii Dreptului constitutional în contextul european
reclama, în actualul moment istoric, cel putin câteva directii importante:
- în primul rând este necesara o precizare si o delimitare a competentelor
între Uniunea Europeana si statele membre, delimitare ce trebuie efectuata cu
maximum de acuratete, respectându-se principiul subsidiaritatii si evidentiindu-se
ca anumite competente ce tin exclusiv de statele nationale urmeaza sa fie
transferate unui organism supranational;
- în al doilea rând este necesar a se asigura o sincronizare deplina a unor
prevederi ale Constitutiei Europene cu prevederile constitutiilor nationale,
eliminându-se neconcordantele si asigurându-se o îmbinare armonioasa între
prevederile generale stabilite la nivelul comunitatii si constitutiile nationale ale
statelor membre;
- în sfârsit, în al treilea rând este necesar a fi elaborat un mecanism
riguros, elastic, dar si eficient, de solutionare a eventualelor conflicte de
interese, a divergentelor în ce priveste interpretarea unor texte ale Constitutiei
Europene si ale constitutiilor nationale. O asemenea problema ar putea fi
solutionata prin crearea unei Curti Constitutionale la nivel european sau prin
conferirea unor prerogative de ordin constitutional actualei Curti de Justitie a
Uniunii Europene. În aceasta ordine de idei se cuvine a fi studiate si modalitatile
prin care Curtile Constitutionale ale statelor (sau organismele echivalente) vor
colabora cu aceasta institutie europeana, dat fiind caracterul cu totul inedit al
aspectelor pe care le îmbraca constructia europeana în etapa actuala.
Toate aceste aspecte, ca si multe altele, demonstreaza ca problema relatiei
dintre dreptul constitutional intern si dreptul constitutional european este o
problema de perspectiva, ce se cere înca studiata si în care solutiile urmeaza sa fie
înca elaborate.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
145
BIBLIOGRAFIE

A. LUCRARI DE SPECIALITATE

– Academie Internationale de Droit Constitutionnel. Droit


Constitutionnel et mutations de la société internationale, Recueil des cours,
volume XI, XVII-e session, 6-21 iulie 2001.
– Mihai Badescu, Drept constitutional si institutii politice, editia a doua,
revazuta si adaugita, „V.I.S.” Print, Bucuresti, 2002.
– Angela Banciu, Istoria constitutionala a României. Deziderate
nationale si realitati sociale, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
– Barbu Berceanu, Cetatenia, Monografie juridica, Editura ALL Beck,
Bucuresti, 1999.
– Constanta Calinoiu, Drept constitutional si institutii politice,
Societatea Ateneul Român, Universitatea Ecologica Bucuresti, Bucuresti, 1999.
- Gavril Iosif Chiuzbaian. Sistemul puterii judecatoresti, Editura
“continent” XXI,Bucuresti, 2002
– Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constitutional român, Fundatia
Universitara “Hyperion”, Universitatea “Hyperion”, Facultatea de Drept, Editura
Hyperion XXI, Bucuresti, 1993.
–Nicolae Cochinescu, Organizarea puterii judecatoresti în România.
Instantele judecatoresti. Ministerul Public. jurisdictiile speciale, Editura “Lumina
Lex”, Bucuresti, 1997.
– Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru,
Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constitutia României, comentata si adnotata, Regia
Autonoma “Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1992.
– Mihai Constantinescu, Alegerile parlamentare si prezidentiale, texte
legale comentate, Regia Autonoma “Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1992.
– Dumitru-Adrian Craciunescu, Radu Dan Badoiu, Aspecte
fundamentale ale proiectului constitutional european, Arad, 2003.
– Ion Deleanu, Justitia constitutionala, Editura “Lumina Lex”,
Bucuresti, 1995.
– Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, Tratat, vol.I si
II, Editura NOVA, Bucuresti, 1996.
– Ion Deleanu, Institutii si proceduri constitutionale, vol.I si II, Editura
SERVO – SAT, Arad, 1998.
– Ion Deleanu, Delegarea legislativa – ordonantele de urgenta ale
Guvernului, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a, nr.9/2000, p.9-18.
– Ion Deleanu, Revizuirea Constitutiei – propunerea legislativa a
cetatenilor, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a, nr.11/2000, p.3-12.
– Ion Diaconu, Drepturile omului în dreptul international
contemporan, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
PARTEA I
146
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

– Constantin C.Dissescu, Curs de drept constitutional, Bucuresti, 1915.


– Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Tratat
elementar, vol.I si II, Editura “Lumina Lex”, Bucuresti, 1998.
– Tudor Draganu, Declaratiile de drepturi ale omului si
repercursiunile lor în dreptul international public, Editura “Lumina Lex”,
Bucuresti, 1998.
– Tudor Draganu, Liberul acces la justitie, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2001.
– Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu,
Constitutia României, comentata si adnotata, Editura “Lumina Lex”, Bucuresti,
1997.
– Victor Duculescu, Protectia juridica a drepturilor omului, mijloace
interne si internationale, Editie noua, revazuta si adaugita, Editura “Lumina Lex”,
Bucuresti, 1998.
– Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu,
Crestomatie de drept constitutional, vol.I si II, Editura “Lumina Lex”, Bucuresti,
1998.
– Victor Duculescu, Constanta, Georgeta Duculescu, Drept
constitutional comparat. Tratat , Editia III-a, vol.I si II, Editura “Lumina Lex”,
Bucuresti, 2002.
Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea Constitutiei,. Istoric, drept
comparat, documente, opinii, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.
– Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de
teorie si practica parlamentara, vol.I si II, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
– Victor Duculescu, Dreptul integrarii europene. Tratat elementar,
Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003.
– Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justitia europeana.
Mecanisme, deziderate si perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.
– Marian Enache, Controlul parlamentar, Editura POLIROM, Iasi,
1998.
– Eleodor Focseneanu, Istoria constitutionala a României, 1859-1991,
Editura “Humanitas”, Bucuresti, 1998.
– Vasile Gionea, Studii de drept constitutional si istoria dreptului,
Regia Autonoma “Monitorul Oficial”, vol.I (1993), vol.II (1994), vol. III (1995).
– Vasile Gionea, Nicolae Pavel, Curs de drept constitutional, Editura
Holding Reporter, Bucuresti 1998.
– Cristian Ionescu, Drept constitutional si institutii politice, vol.I, Teoria
generala a institutiilor politice, vol.II, Sistemul constitutional român, editia II-a,
Editura “Lumina Lex”, Bucuresti, 2001.
– Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democratiei
constitutionale, Editura “Lumina Lex”, Bucuresti, 1997.
– Cristian Ionescu, Dezvoltarea constitutionala a României. Acte si
documente, 1741-1991, Editura “Lumina Lex”, Bucuresti, 1998.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
147
– Cristian Ionescu, Studii de drept constitutional, Editura „Lumina
Lex”, Bucuresti, 2001.
– Antonie Iorgovan, Drept constitutional si institutii politice, Teorie
generala, Editura “J.L.Calderon”, Bucuresti, 1994.
– Antonie Iorgovan, Constanta Calinoiu, Le bicameralisme en
Roumanie – entre la tradition et les exigences de l’integration europeenne,
Comunicare, Academia Internationala de Drept Constitutional, Tunis, 2003.
– Valeriu Mangu, Contra Constitutia, Editura „Sfera”, Bucuresti, 2002.
– Dumitru Mazilu, Drepturile omului. Concept, exigente si realitati
contemporane, Editura „Lumina Lex”, Bucuresti, 2000.
– Dumitru Mazilu¸ Proclamatia Revolutiei române, Editura “Lumina
Lex”, Bucuresti, 1999.
– Petru Miculescu, Statul de drept, Editura “Lumina Lex”, Bucuresti,
1998.
– Liliana Mihut , Despre pluralism în America, Editura Enciclopedica,
Bucuresti, 1997.
– Ioan Muraru, Simina Tanasescu, Drept constitutional si institutii
politice, Editia a IX-a revazuta, Editura ACTAMI, Bucuresti, 1998.
– Ioan Muraru, Protectia constitutionala a libertatilor de opinie,
Editura “Lumina Lex”, Bucuresti, 1999.
– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constitutionale, vol.I,
Editura ACTAMI, Bucuresti, 1995.
– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constitutionale, vol.II,
Editura ACTAMI, Bucuresti, 1998.
– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc,
Editura ACTAMI, Bucuresti, 1999.
– Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constitutiile române, Regia Autonoma
„Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1995.
– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tanasescu, Marian
Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea Constitutiei. Doctrina si practica, Editura
„Lumina Lex”, Bucuresti, 2002.
– Adrian Nastase, Drepturile omului – religie a sfârsitului de secol,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1992.
– Adrian Nastase, Drepturile omului. Societatea civila. Diplomatia
parlamentara, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1994.
– P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, Bucuresti, f.an.
– Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol. Casa
Scoalelor, Bucuresti, 1942-1943.
– Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc si evolutia
institutiilor constitutionale, Editura „Cerma”, Bucuresti, 1992.
– Mihai T.Oroveanu, Constitutia României din 1991 si istoria
dreptului public românesc, Editura „Cerma”, Bucuresti, 1998.
– Paula Pantea, Ministerul Public, Editura “Lumina Lex”, Bucuresti,
1998.
PARTEA I
148
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

– Partidele politice, comunicari prezentate la seminarul stiintific din


21 decembrie 1992, organizat cu sprijinul Curtii Constitutionale, Regia Autonoma
“Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1993.
– Sofia Popescu, Statul de drept în dezbaterile contemporane, Editura
Academiei Române, Bucuresti, 1998.
– Ion Predescu, Bianca Predescu, Mandatul de parlamentar si
imunitatea parlamentara, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 2002.
– Ion Rusu, Forma de guvernamânt, Editura “Lumina Lex”, Bucuresti,
1997.
– Ion Rusu, Drept constitutional si institutii politice, Editura Lumina
Lex, Bucuresti, 2001.
– Simina Elena Tanasescu, Principiul egalitatii în dreptul românesc,
Editura ALL Beck, Bucuresti, 1999.
– Elena Simina Tanasescu, Stefan Deaconu, Drept constitutional si
institutii politice. Caiet de seminarii, Editura ALLBECK, Bucuresti, 2001.
– Iulian Teodoroiu, Drept constitutional si institutii politice,
Universitatea „Româno-Americana”, Editura „Silvi”, Bucuresti, 1998.
– Florin Vasilescu, Constitutionalitate si constitutionalism , Editura
„National”, Bucuresti, 1998.
– Ioan Vida, Procedura legislativa, Parlamentul României, Bucuresti,
1999.
– Michel de Villiers, Dictionnaire du droit constitutionnel, 3e edition,
Ed.Armand Colin, Paris, 2001.
– Monica Vlad, Ombudsman-ul în dreptul comparat, Editura SERVO-
SAT, Arad, 1998.
– Genoveva Vrabie, Drept constitutional si institutii politice
contemporane, Editia a V-a, revazuta si întregita, Editura “Cugetarea”, Iasi, 1999.
– Genoveva Vrabie, Etudes de Droit Constitutionnel, Institutul
European, Iasi, 2003.
– Genoveva Vrabie (coord.), Les regimes politiques des pays de l’U.E.
et de la Roumanie, Regia Autonoma „Monitorul Oficial”, Bucuresti, 2002.

STUDII, ARTICOLE, COMUNICARI

– Ion M.Anghel, Problema dublei cetatenii în legislatia româna, în


“Dreptul”, anul X, seria III-a, nr.2/1999, p.3-14.
- Constanta Calinoiu, Garantii ale drepturilor si libertatilor omului
consfintite prin Legea de revizuire a Constitutiei României, comunicare
prezentata la Simpozionul stiintific “De la Constitutia tranzitiei la Constitutia
integrarii Euro-Atlantice”, Senatul României, octombrie 2003;
– Mihai Constantinescu, Modificarea procedurilor de solutionare a
exceptiilor de neconstitutionalitate, în “Dreptul”, anul VIII, seria III-a, nr.11/1997,
p.15-20.
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
149
– Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Promulgarea legii, în “Dreptul”,
anul XI, seria III-a, nr.6/2000, p.3-8.
– Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Procedura de investire a
Guvernului, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a, nr.11/2000, p.13-22.
- Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea
Constitutiei României, Explicatii si comentarii, Editura “Rosetti”, Bucuresti, 2003
– Tudor Draganu, O problema veche, dar întotdeauna noua a
dreptului electoral: scrutinul uninominal sau cel de lista, în “Fiat Justitia”, Cluj-
Napoca, nr.1/1997, p.33-38.
– Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Unele probleme teoretice si
practice legate de existenta dreptului parlamentar, în “Studii de drept românesc”,
serie noua, anul 10(43) nr.1-2/1998, p.63-70.
– Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Consideratii privind institutia
imunitatii parlamentare, în “Revista cercului juridic banatean” nr.10-11-12/1997,
p.64-69.
– Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Ratificarea tratatelor de la
Maastricht si Amsterdam si unele implicatii pe planul dreptului constitutional, în
“Revista de Drept Comercial”, serie noua, anul IX, nr.7-8/1999, p.65-71.
– Victor Duculescu, O tema de dezbatere între oamenii politici si
juristii români: modificarea Constitutiei, în “Juridica”, revista lunara de drept,
publicatie a Editurii ALL Beck, anul I, nr.7, august 2000, p.249-253.
– Victor Duculescu, Câteva observatii în legatura cu structura
bicamerala a Parlamentului si cu raporturile dintre cele doua Camere în
“Dreptul”, anul XI, seria III-a, nr.9/2000, p.19-24.
– Victor Duculescu, Integrarea României în Uniunea Europeana si
eventualitatea unei reforme constitutionale, în “Revista de Drept Comercial”,
anul X, nr.12/2000, p.57-67.
– Marian Enache, Câteva reflectii privind functiile Parlamentului, în
“Dreptul”, anul IX, seria III-a, nr.7/1998, p.18-24.
– Ioan Les, Avocatul Poporului, institutie a statului de drept, în
“Dreptul”, anul VIII, seria III-a, nr.7/1997, p.3-11.
– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Aprobarea ordonantei de
urgenta, în “Dreptul”, anul IX, seria III-a, nr.7/1998, p.12-17.
– Corneliu-Liviu Popescu, Aplicarea în România a Conventiei -cadru
pentru protectia minoritatilor nationale, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a,
nr.4/2000, p.30-39.
– Corneliu Turianu, Imunitatea parlamentara, în “Dreptul”, anul X,
seria III-a, nr.6/2000, p.22-24.

B. ACTE NORMATIVE

Constitutia României, editata de Guvernul României, Bucuresti, 2003 .


Regulamentul Camerei Deputatilor din 24 februarie 1994, republicat în
Monitorul Oficial al României nr.51 din 31 ianuarie 2001;
PARTEA I
150
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Regulamentul Senatului din 30 iunie 1993, republicat în Monitorul


Oficial al României nr. 58 din 2 februarie 2001;
Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului,
publicat în MonitorulOficialalRomâniei nr.34 din 4 martie 1992;
Legea contenciosului administrativ (nr.29/1990), în Monitorul Oficial
al României nr.122 din 8 noiembrie 1990;
Legea pentru organizarea si functionarea Guvernului României si a
ministerelor (nr.90/2001) în Monitorul Oficial al României nr.164 din 2 aprilie
2001.
Legea pentru încheierea si ratificarea tratatelor (nr.4/1991) în
Monitorul Oficial al României nr.5 din 12 ianuarie 1991;
Legea cetateniei române (nr.21/1991), republicata în Monitorul Oficial
al României nr.98 din 6 martie 2000;
Legea privind siguranta nationala a României (nr.51/1991), în
Monitorul Oficial al României nr.163 din 7 august 1991;
Legea administratiei publice locale (nr.215/2001) în Monitorul Oficial
al României nr.204 din 23 aprilie 2001.
Legea privind alegerile locale (nr.70/1991), republicata în Monitorul
Oficial al României nr.79 din 18 aprilie 1996, modificata si completata prin
Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.63/2000, publicata în Monitorul Oficial al
României nr.240 din 31 mai 2000;
Legea privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale
(nr.47/1992), republicata în Monitorul Oficial al României nr.187 din 7 august
1997;
Legea audiovizualului (nr.48/1992) în Monitorul Oficial al României
nr.104 din 25 mai 1992, modificata si completata prin Legea privind aprobarea
Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.48/1999, (Monitorul Oficial al României
nr.354 din 28 iulie 2000);
Legea pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului (nr.68/1992)
în Monitorul Oficial al României nr.164 din 16 iulie 1992, modificata prin
Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.63/2000, (Monitorul Oficial al României
nr.240 din 31 mai 2000) si Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.129/2000,
(Monitorul Oficial al României nr.311 din 5 iulie 2000);
Legea pentru alegerea Presedintelui României (nr.69/1992) în
Monitorul Oficial al României nr.164 din 16 iulie 1992, modificata prin Ordonanta
de Urgenta a Guvernului nr.63/2000, (Monitorul Oficial al României nr.240 din 31
mai 2000) si Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.129/2000, (Monitorul Oficial
al României nr.311 din 5 iulie 2000);
Regulamentul de organizare si functionare a Curtii Constitutionale în
Monitorul Oficial al României nr.150 din 7 august 1992;
Legea pentru organizarea judecatoreasca (nr.92/1992), republicata în
Monitorul Oficial al României nr.259 din 30 septembrie 1997, modificata prin
Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.179/1999, (Monitorul Oficial al României
nr.559 din 17 noiembrie 1999), Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.15/2000,
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
151
(Monitorul Oficial al României nr.111 din 14 martie 2000) si Ordonanta de
Urgenta a Guvernului nr.113/2000 (Monitorul Oficial al României nr.311 din 5
iulie 2000);
Legea privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi
(nr.94/1992), republicata în Monitorul Oficial al României nr.116 din 16 martie
2000;
Legea pentru înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului
Legislativ (nr.73/1993) în Monitorul Oficial al României nr.260 din 5 noiembrie
1993;
Hotarârea Birourilor permanente ale Camerei Deputatilor si Senatului
privind aprobarea Regulamentului de organizare si functionare a Consiliului
Legislativ si a nomenclatorului de functii (nr.1/1996) în Monitorul Oficial al
României nr.43 din 29 februarie 1996;
Legea partidelor politice (nr.14/2003) în Monitorul Oficial al României
nr.25 din 17 ianuarie 2003.
Legea privind organizarea si functionarea institutiei Avocatul
Poporului (nr.35/1997), în Monitorul Oficial al României nr.48 din 20 martie
1997;
Legea privind organizarea si functionarea Consiliului Economic si
Social (nr.109/1997) în Monitorul Oficial al României nr.141 din 7 iulie 1997;
Legea privind exercitarea initiativei legislative de catre cetateni
(nr.189/1999) în Monitorul Oficial al României nr.611 din 14 decembrie 1999;
Legea privind organizarea si desfasurarea referendumului (nr.3/2000)
în Monitorul Oficial al României nr.84 din 24 februarie 2000.
Legea privind regimul strainilor în România (nr.123-2001) în
Monitorul Oficial al României nr.168 din 3 aprilie 2001.
Ordonanta de Urgenta a Guvernului României nr.107/2001 privind
frontiera de stat a României, în Monitorul Oficial al României nr.352 din 30 iunie
2001.

C. CULEGERI DE DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

Curtea Constitutionala, Culegere de decizii si hotarâri 1992-1993, Regia


Autonoma „Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1994;
Curtea Constitutionala, Culegere de decizii si hotarâri 1994, Regia
Autonoma „Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1995;
Curtea Constitutionala, Culegere de decizii si hotarâri 1995, Regia
Autonoma „Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1995;
Curtea Constitutionala, Culegere de decizii si hotarâri 1995-1996, Regia
Autonoma „Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1997;
Curtea Constitutionala, Culegere de decizii si hotarâri 1997, Editura
„National”, 1998;
Jurisprudenta Curtii Constitutionale, 1992-1997, Regia Autonoma
„Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1998;
PARTEA I
152
CAPITOLUL I CONSIDERATII TEORETICE GENERALE ALE DISCIPLINEI DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE

Curtea Constitutionala, Decizii de constatare a neconstitutionalitatii –


1992-1998, Editura Militara, Bucuresti, 1999;
Curtea Constitutionala, Decizii si hotarâri 1999, Regia Autonoma
„Monitorul Oficial”, Bucuresti, 2000.

DOCUMENTE INTERNATIONALE

Carta Organizatiei Natiunilor Unite, Traducere în limba româna, editata


de Centrul de Informare al O.N.U. pentru România;
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, în Victor Duculescu,
Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu, Crestomatie de drept constitutional, vol.I
si II, Editura “Lumina Lex”, Bucuresti, 1998, p.122-128;
Carta de la Paris pentru o noua Europa, textul publicat în Monitorul
Oficial al României nr.181 din 9 septembrie 1991 sau în Culegerea citata, p.192-
195;
Statutul Consiliului Europei, în Monitorul Oficial al României nr.238
din 4 octombrie 1993;
Conventia pentru apararea drepturilor si a libertatilor fundamentale si
protocoalele aditionale, în Monitorul Oficial al României nr.135 din 31 mai 1994
sau Crestomatie de drept constitutional, vol.I p.129-145;
Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor
fundamentale, amendata prin Protocolul nr.11 în Manualul Consiliului Europei,
Centrul de Informare si documentare al Consiliului Europei la Bucuresti,
Bucuresti, 1999, p.307-324;
Pact international cu privire la drepturile civile si politice, în Victor
Luncan, Victor Duculescu, Drepturile omului. Culegere de documente
internationale si acte normative de drept international, Editura “Lumina Lex”,
Bucuresti, 1993;
Protocolul facultativ al Pactului international cu privire la drepturile
civile si politice, în Monitorul Oficial al României nr.143 din 30 iunie 1993;
Pact international cu privire la drepturile economice, sociale si
culturale, în Drepturile omului. Culegere de documente internationale si acte
normative de drept intern, p.62-70;
Actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare în Europa
(Helsinki)1 august 1975, în aceeasi culegere, p.91-102;
– Declaratia privind drepturile persoanelor care fac parte din
minoritatile etnice, nationale sau religioase si protectia identitatii acestora
(Copenhaga 1990) în Crestomatie de drept constitutional, vol.1, p.175-191;
– Documentele conferintei la nivel înalt pentru Securitate si
Cooperare în Europa (Helsinki, 9-11 iulie 1991) în Monitorul Oficial al României
nr.312 din 3 decembrie 1993;
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE
153
Carta sociala europeana, revizuita, în Manualul Consiliului Europei,
Centrul de Informare si documentare al Consiliului Europei la Bucuresti,
Bucuresti, 1999, p.357-387;
Carta europeana a autonomiei locale, în Manualul Consiliului Europei,
Centrul de Informare si documentare al Consiliului Europei la Bucuresti,
Bucuresti, 1999, p.388-395;
Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare, în Manualul
Consiliului Europei, Centrul de Informare si documentare al Consiliului Europei la
Bucuresti, Bucuresti, 1999, p.396-411;
– Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, în
Monitorul Oficial al României nr.82 din 4 mai 1995 sau în Manualul Consiliului
Europei, Centrul de Informare si documentare al Consiliului Europei la Bucuresti,
Bucuresti, 1999, p.412-439.