I (

'
 Tatiana I
MGCREAC

DEONTOLOGIE

JURIDICĂ

Chişinău
2005
 CZU 34:174 (075.8) I
M 84

Autor: Tatiana Mocreac, lector la USM, magistru în drept. Catedra Teoria

şi Istoria Dreptului.
Redactor Zinaida Şveţ Tehnoredactarea, coperta: Cornel Chiriac

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a

Cărţii Mocreac Tatiana

Deontologie juridică / Tatiana Mocreac. - Chişinău 2005

(Tipogr. „Reclama") - 228 p.
ISBN 9975-940-83-8
200 ex.

34:174(075.8)

© Tatiana Mocreac
ISBN 9975-940-83-8
 Tema 1. I
DEONTOLOGIA JURIDICĂ- INTRODUCERE ÎN

STUDIU § 1. Apariţia deontologiei ca ştiinţă

§ 2. Noţiunea şi caracteristica generală a deontologiei

juridice § 3. Obiectul de studiu al deontologiei juridice
§ 4. Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei juridice ca
disciplină de studiu
§ 5. Funcţiile şi principiile deontologiei

juridice § 1. Apariţia deontologiei ca

ştiinţă

Termenul deontologie este de provenienţă greacă: deon- datorie,

obligaţie, trebuie, ceva ce trebuie, ce se cade, necesitate şi logos- studiu,
ştiinţă şi înseamnă teoria datoriei sau, conform definiţiei Dicţionarului
enciclopedic, „Deontologia este teoria îndatoririlor, a obligaţiilor
conştientizate, interiorizate, asumate în temeiul cărora omul are a se
manifesta."1
Uneori prin deontologie se desemnează o diviziune a eticii care
studiază drepturile, îndatoririle şi etaloanele de activitate, apreciere şi
comportare într-un domeniu al vieţii social-utile. Pentru prima dată
termenul „deontologie" a fost utilizat de către filozoful englez Jeremy
Bentham (1749-1832) în lucrarea sa Deontology of Science of momlity,
publicată în 1834.
Bentham defineşte morala prin noţiunea de „datorie" ce prezintă un
mijloc de realizare a valorilor ca scop al vieţii. Datoria prin care se
realizează binele moral exprimă cerinţe obiective ale nevoilor sociale sau
profesionale, precum şi cerinţe subiective, ca răspuns la cerinţele
interioare. El considera că morala poate fi calculată matematic, iar
satisfacerea interesului individual trebuie privit ca mijloc de a ferici Un
număr cît mai mare de oameni. Actualizînd opiniile sale putem menţiona
că doar asigurarea drepturilor subiective ale fiecărui cetăţean într-un stat
(pentru a înţelege legalitatea şi ordinea de drept) poate implimenta ideea
generală de dreptate în funcţionarea societăţii şi a statului de drept.
Dacă Bentham a folosit deontologia pentru desemnarea ştiinţei
morale în general, mai tîrziu deontologia este separată de morală şi
evoluează ca un sistem de cunoştinţe specifice despre necesitate, emanînd
de la cerinţele morale obşteşti. Acest sistem de cunoştinţe se

1 Dicţionar enciclopedic, Cartier, Chişinău, 1999.

aplică la o persoană aparte,I un grup de persoane, la societate în general
prin norme concrete, principii de comportament, idealuri morale
şi sociale. Astfel, dicţionarul de filozofie 2 defineşte deontologia drept
doctrină privind normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei
profesiuni, teorie a datoriei, a obligaţiilor morale.
Preocupările deontologice, cu reflexia centrată pe conştientizare şi
responsabilitate, s-au impus, mai ales, în societatea modernă, cînd a
început să se acorde o mai mare atenţie problemei privind adaptarea
omului la realitatea cu multitudinea sistemelor de valori şi de concepţii
asupra lumii, însoţite de paradoxurile ca, de exemplu, cel al emancipării:
pe de o parte, tehnologiile avansate eliberează şi facilitează obţinerea
bunurilor materiale, iar pe de altă parte, acestea pot deveni un obstacol în
dezvoltarea armonioasă a personalităţii astfel, pe lîngă multe avantaje,
prezenţa dominantă a calculatorului în viaţa omului contemporan atrage
şi riscul limitării în dezvoltarea capacităţilor naturale, riscul unei
deprofesionalizări, omul devenind în mare măsură un manipulator, un
operator al calculatorului). Din acest considerent se impune o sensibilitate
sporită în planul vieţii morale şi a unei griji pentru reglementarea acesteia,
orientînd cercetările către dimensiunea dentologică.
Pînă nu demult, în sens retrîns, prin deontologie se înţelegea etica
profesională a medicilor, ca sistem de norme etice urmate de colaboratorii
medicali la îndeplinirea obligaţiilor profesionale 3 4. Mai mult decît atît, în
cadrul medicinei s-a format o disciplină aparte - deontologia medicală.
Tangenţa cu medicina nu este de neglijat, din considerentul că, prin
comparaţie, poate fi dezvăluită mai profund deontologia juridică.
Formarea cunoştinţelor deontologice în limitele medicinei nu a avut loc
întîmplător, medicina fiind considerată cea mai umană ramură a activităţii
omului. Procesul de tratare a omului, de păstrare a lui ca valoare socială,
ca parte a naturii vii este o manifestare a unei morale înalte, bunătate şi
umanism. De aici concluzionăm că nimeni alţii decît medicii trebuie să fie
foarte binevoitori, să atingă perfecţiunea în capacităţi, abilităţi şi să
folosească la maximum posibilităţile măiestriei medicale. Problema se
complică în cazul în care pacienţii nu pot să-şi aleagă în mod individual
medicul. Pentru a preveni diferite abuzuri, încă în antichitate Hippocrate a
formulat jurămîntul pe care îl depun medicii în vederea exercitării
profesiei. A formulat la fel un şir de norme deontologice, pe baza cărora s-
a format idealul medicului înţelept: „Totul

2Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.

3Громов А.П., Врачебная деонтология и ответственность медицинских работников,
Москва, 1989, с.67.
4
ce este căutat în înţelepciune,Ise găseşte şi în medicină, şi anume: ura faţă
de bani, conştiinţă, modestie, simplitate în îmbrăcăminte, respect, stimă,
hotărîre, analiză".
în afară de acestea mai există şi alte lucrări renumite cu caracter
deontologic: Codul Salernschi al sănătăţii, Etica, Canonul ştiinţei medicale de
Ibn Şina, sau Avicena. Mai tîrziu problema deontologiei medicale a fost
descrisă în lucrări ştiinţifice4.
Referitor la datoria şi morala în practica juridică, menţionăm că
fiecare jurist, asemeni medicului, trebuie să îndeplinească prescripţiile
respectivelor instrucţiuni de serviciu şi cerinţele legii, este obligat să fie
cinstit, corect şi binevoitor. Acest fapt este prezent la majoritatea autorilor,
formînd obiectul de studiu al unor întregi capitole5 6.
Profesia de jurist de asemenea este una complexă. Acţiunile unui
jurist, ca şi cele ale medicului, pot pune în pericol atît sănătatea, cît şi viaţa
persoanei, doar că în cazul juristului nu se folosesc medicamente, ci alte
măsuri speciale: amenda, privaţiunea de libertate şi chiar pedeapsa cu
moartea.
Pentru fiecare faptă, manifestată sub diferite forme de încălcări, un
jurist profesionist trebuie să găsească măsura adecvată de ispăşire.
Importanţa deontologiei juridice, asemeni celei medicale, sporeşte în
baza rolului special, pe care îl joacă legea şi organizarea socială în viaţa
omului. în acest caz, ca element esenţial, apare problema îndeplinirii de
către jurist a obligaţiilor profesionale.
în ceea ce priveşte dezvoltarea deontologiei juridice în Republica
Moldova, putem menţiona că pentru noi acesta este deocamdată un
domeniu nou, a cărui dezvoltare a început odată cu trecerea la un nou tip
de organizare relaţiilor sociale, care au reclamat apariţia şi statornicirea
unor cerinţe deontologice. Acestea au luat forma codurilor deontologice:
Codul deontologic al procurorilor, aprobat prin Hotărîrea Colegiului
Procuraturii Generale nr.2 din 7.04.2000; Codul deontologic al Avocaţilor,
adoptat la Congresul avocaţilor din 20 decembrie 2002; Codul de etică al
Judecătorului, adoptat la Conferinţa judecătorilor din 4 februarie 2000;
Codul deontologic al notarilor din Republica Moldova, adoptat la Adunarea
generală a notarilor din 24-25 septembrie 1999; Codului Poliţienesc al
Republicii Moldova, aprobat prin ordinul ministrului afacerilor interne nr. 2
din 09 ianuarie 2003 „Cu privire la aprobarea Codului Poliţienesc al
Republicii Moldova". La fel la 20 aprilie 2002 a avut loc Conferinţa

5 Жить до 180 лет.Чудо голодания.Салернский кодекс здоровья, Минск, 1994, с. 312.

6Алексеев С.С., Введение в юридическую специальность, Юридическая Литература,
Москва, 1976; Корнеев А.П., Введение в юридическую специальность, Москва, 2001.
ştiinţifico-practică I „Standardele naţionale şi practica
internaţională de pregătire a cadrelor jurudice". Drept cosecinţă,
Guvernul Republicii Moldova prin Hotărîrea nr. 1385 din 30 octombrie
2002, aprobă „Concepţia politicii de cadre juridice" care cere societăţii
modeme ca serviciile juridice să fie prestate de jurişti competenţi in plan
profesional şi cu o bună reputaţie.

§ 2. Noţiunea şi caracterizarea generală a deontologiei juridice

Pentru a defini corect deontologia juridică, trebuie mai întîi să

precizăm unele noţiuni. Mai întîi trebuie să ştim că:
— etica este o ramură a filozofiei, care are ca obiect de cercetare
morala, relaţiile morale ca formă specifică a conştiinţei morale şi activităţii
omului;7
— morala este o formă a conştiinţei sociale şi realizarea ei în practică,
confirmînd un anumit tip de comportament social al oamenilor şi utilizată
ca bază generală socială de reglementare;
— moralitatea presupune realizarea în practică a idealurilor şi
scopurilor morale, sub diferite forme ale activităţii sociale prin cultura
comportamentului oamenilor şi a relaţiilor dintre ei.
Acestea sunt noţiuni de ordin general care ne permit să ne creăm o
impresie despre problema dată. La nivelul problemei noastre, mai avem
nevoie să clarificăm încă unele noţiuni ce ţin îndeosebi de domeniul
juridic, deoarece scopul nostru este conceptul deontologiei juridice.
In această ordine de idei, în literatura de specialitate8, etica dreptului
este un domeniu ştiinţific care are ca obiect anumite valori moral-juridice
şi norme, întrupate în fiecare cetăţean cu capacitate juridică deplină.
Astfel, subiectul eticii dreptului este orice cetăţean capabil să ia o poziţie
faţă de fenomenul dreptului.
Etica juridică9 reprezintă o categorie a eticii profesionale, ce cuprinde
o totalitate de norme de comportament al purtătorilor profesiei juridice,
imprimînd un caracter moral activităţii lor de muncă şi în afara acesteia.
Subiect al eticii juridice este un specialist, care nemijlocit, prin activitatea
profesională, realizează elaborarea şi punerea în aplicare a dreptului, însă,
spre deosebire de etica juridică, deontologia se prezintă ca o ştiinţă despre
normele de conduită profesională a persoanei, care, în virtutea rolului ei
social, este învestită cu atribuţii publice şi este chemată să le

7 Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.

8 Букреев В.И., Римская И.Н., Этика права/ Учебное пособие, Юрайт, Москва, 1999, с.
24.
9Кобликов А.С., Юридическая этика/ Учебник для вузов, Норма, Москва, 1999, с. 32.
realizeze în interesulIsocietăţii şi al cetăţenilor, în limitele
prescripţiilor normative şi ale cerinţelor eticii profesionale. Sistemul de
cunoştinţe despre comportamentul deontologic al reprezentantului unei
profesii anumite lasă o amprentă sigură asupra caracterului normelor ce
reglementează procesul de activitate a acestuia. Astfel, practica mondială a
demonstrat că necesitatea respectării normelor deontologice în privinţa sa
omul o simte cînd îşi încredinţează soarta, viaţa sau sănătatea celui în stare
să-i acorde un ajutor calificat, să-i facă dreptate, să-i corecteze faptele, să-i
apere cinstea şi demnitatea. Dar pentru om este important şi aspectul
asigurării drepturilor, înfăptuirii justiţiei, acordării asistenţei juridice, fapt
ce a impus dezvoltarea deontologiei juristului. Acestuia omul îi
încredinţează destinul său, conştientizînd dependenţa bunăstării sale de
acest specialist, aşteptînd de la el o conduită deontologică. In consecinţă,
deontologia juridică s-a format ca rezultat al unei datorii, responsabilităţi
deosebite a juristului faţă de oameni.
In continuare menţionăm că deontologia juridică mai are ca izvor de
formare etica dreptului. Aceste două noţiuni se intersectează, dar nu
coincid, deoarece cu toate că deontologia juridică este un pilon pentru
etica dreptului, ea este mult mai largă după conţinut, deoarece alături de
cultura etico-morală include şi alte tipuri de cultură a juristului ca
personalitate. Astfel, deontologia juridică parţial are tangenţă cu etica
dreptului, prima avînd totuşi propriul obiect de studiu, metode, surse de
apariţie, devenind atît o ştiinţă, cit şi o disciplină de studiu.
Conţinutul normativ al deontologiei juridice îl formează atît norme ce
nu sunt asigurate de sancţiuni (etice, estetice), cit şi norme ce impun o
răspundere juridică pentru neîndeplinirea prescripţiilor (stipulate în
documente juridice), astfel avînd posibilitatea să conturăm conceptul şi
obiectul de studiu al ştiinţei date. Pînă nu demult în literatura de
specialitate se considera că deontologia juridică nu este o ştiinţă
independentă, ci doar o disciplină complexă începătoare. Cu atăt mai mult
cu cît nici chiar denumirea nu reflectă în deplină măsură structura şi
scopul obiectului de studiu. Alţi autori încearcă să dezvolte noţiunea
acestei ştiinţe, reieşind doar din denumire, folosind termenul deontologie
în mod tradiţional, sau analizîndu-1 în mod filozofic, obţin un concept
nou, dar care nu reflectă complexitatea, structura sau conţinutul ştiinţei
date.
Din acest considerent, formulînd definiţia acestei ştiinţe, noi, în
primul rînd, evidenţiem obiectul de cercetare, apoi în această bază stabilim
specificul, metodologia, nivelul cercetărilor actuale şi perspectivelor de
dezvoltare.
 în continuare vomI analiza cîteva definiţii ale deontologiei
juridice:
— Slivca S.S. defineşte deontologia juridică ca ştiinţă despre
imperativul intern al obligaţiilor de serviciu, care formează condiţiile şi
motivele de alegere de către jurist a normei de comportament în activitatea
practică, despre formarea normelor personale pentru fiecare situaţie în
particular10;
— Gorşenev V.M. consideră că deontologia juridică este o ramură a
ştiinţei juridice, care structurează sistemul de cunoştinţe despre
înţelepciunea comunicării şi arta adoptării unei hotărîri corecte în practică
juridică; ştiinţa despre căutarea unei ambianţe de atingere a rezultatelor
adevărate, necesare în comunicarea juristului atît cu colegii, cît şi cu cei,
cărora le oferă servicii profesionale şi cui trebuie să-i acorde mijloace
juridice în procesul realizării de către jurist a statutului său juridic 11;
— Şmotchin O.V. consideră deontologia juridică drept un sistem de
cunoştinţe generale despre ştiinţa juridică şi practica juridică, cerinţe
înaintate faţă de calităţile personale şi profesionale al juristului, despre
sistemul de formare a acestor calităţi12;
— Scaun O.F. defineşte deontologia ca o ramură a ştiinţei juridice şi o
disciplină de studiu, care prezintă un sistem generalizat de cunoştinţe
despre activitatea juridică practică şi codurile de comportament
profesional, adică o grupă optimală de norme permisive, obligatorii, de
interzicere şi cu caracter de recomandare, de care trebuie să se conducă
juristul în relaţiile apărute la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu 13.
Analiza acestor noţiuni ne permite să deducem teza conform căreia
majoritatea cercetătorilor consideră totuşi deontologia juridică ca o ramură
a ştiinţei juridice, deoarece are ca bază specificul şi esenţa activităţii
juridice a juriştilor profesionişti.
La prima etapă de dezvoltare a cunoştinţelor deontologice primar era
considerat factorul moral, cultural, iar la etapa contemporană, în urma
cercetărilor accentul este pus pe factorul funcţional al activităţii juristului.
De aceea obiectul de cercetare a ştiinţei nu cuprinde doar probleme de
ordin subiectiv, psihologic, dar şi de ordin obiectiv, legate de realitate.
Alături de cultura morală şi juridică a juristului, se studiază căile de
formare şi confirmare a acestor culturi (o importanţă se acordă

10 Сливка С.С., Юридучна деонтолог{я, Льв1в, 1996, с.4-5.

11 Горшенев В.М., Бенедик И.В., Юридическая деонтология/Учебное пособие,
Киев, 1988, с. 8.
12 Шмоткин О.В., Юридическая деонтология, Киев, МНТУ, 1995, с.4.
13 Скакун О.Ф., Юридическая деонтология/ Учебник для вузов, Эспада, Харьков,
2002,
с.5.
8
şcolii superioare ca factorIextern), specificul de formare fiind în funcţie
de domeniul de activitate.
Fiecare dintre definiţiile enumerate conţin indicii de valoare, care
îmbogăţesc baza teoretică a acestui domeniu, deşi ele nu prezintă în mod
exhaustiv cerinţele care trebuie înaintate faţă de jurist ca personalitate şi,
ce este mai important, ele nu definesc un model unic al juristului
profesionist, nu dezvăluie în deplină măsură acel standard al
specialistului, de care are nevoie societatea contemporană civilizată. Acest
standard este nu doar un imperativ intern al datoriei de serviciu, dar şi
reflectarea externă în comportament şi în activitate, indicatorul culturii
profesionale înalte a juristului. Acesta este format din normative cu
conţinut etic, juridic, politic, estetic, economic şi ecologic.
In concluzie generalizăm că deontologia juridică este o ştiinţă despre
corelarea necesarului şi a esenţei în activitatea juridică, despre cerinţele
sociale înaintate faţă de jurist, faţă de obligaţiile lui profesionale şi morale,
despre metodele şi mijloacele de îndeplinire a funcţiilor mai corect şi
precis.
Astfel, ştiinţei deontologiei juridice putem atribui următoarele
trăsături specifice:
— este o ştiinţă care împreună cu alte ştiinţe formează sistemul
cunoştinţelor umanitare;
— dezvăluie conţinutul şi interlegătura dintre aşa fenomene sociale ca
ştiinţa juridică şi practica juridică, determinînd funcţiile lor;
— formulează sistemul de cerinţe de ordin personal şi profesional,
oglindeşte partea etică a activităţii juristului, luînd în considerare
specializarea profesiei juridice;
— studiază sistema, formele, metodele şi mijloacele de pregătire a unor
jurişti profesionişti înalt calificaţi;
— este o ştiinţă destul de tînără, se află în etapa de dezvoltare, dar care
puţin cîte puţin ocupă locul binemeritat în sistemul cunoştinţelor juridice.

§ 3. Obiectul de studiu al deontologiei juridice

Determinarea obiectului de cercetare a ştiinţei deontologia juridică

este o problemă importantă şi principală, a cărei rezolvare ne va permite
să cunoaştem în profunzime esenţa ştiinţei date şi, în acelaşi timp, să
delimităm sfera de cercetare ştiinţifică, enumerarea fenomenelor sociale ce
vor fi studiate.
 in primul rînd, în centrulI cercetărilor deontologice se află omul, cu
bagajul său de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi, abilităţi, precum şi
activitatea lui, ce are loc în sfera dreptului. Omul şi calităţile sale sunt
studiate şi în cadrul altor ştiinţe, însă în limitele deontologiei juridice
obiectul de cercetare se îngustează.
în al doilea rînd, ştiinţa deontologiei juridice studiază sistemul de
cunoştinţe juridice în rezolvarea problemelor de zi cu zi. în această ordine
de idei, se dezvăluie probleme ale practicii juridice; se formulează
noţiunea, conţinutul, tipurile şi formele de desfăşurare a activităţii juridice;
se studiază specialităţi juridice separate, precum şi calităţile profesionale
corespunzătoare ale colaboratorilor sferei juridice. în acest caz atenţia se
concentreză asupra calităţilor personale ale juristului, asupra etichetei lui,
ce presupune un şir de reguli; cum să comunice cu colaboratorii, colegii,
participanţii la proces, de care norme să se călăuzească la îndeplinirea
obligaţiilor de serviciu, în baza căror idealuri şi principii să desfăşoare
întregea activitate.
în al treilea rînd, un bloc separat îl formează problemele legate de
învăţămîntul juridic - pregătirea şi perfecţionarea cadrelor, ridicarea
calificării, răspîndirea practicii reuşite de lucru*. Problema esenţială este
nu doar pregătirea unui jurist-specialist, ci a unui lucrător de nivel înalt,
calificat, profesionist în munca ce o prestează. Profesionistul este un
specialist bine pregătit într-o activitate concretă, de aceea sistemul de
pregătire trebuie să reflecte specificul problemelor practice, care trebuie
soluţionate în activitatea zilnică. Societatea are nevoie nu doar de jurişti
educaţi, dar şi de specialişti într-un domeniu concret - procurori, ofiţeri de
urmărire penală, judecători, legiuitori.
Aşadar, obiectul ştiinţei deontologia juridica îl formează; teoria
juridică, practica juridică şi sistemul de cerinţe morale înaintate faţă de
jurist, care formează eticheta activităţii profesionale a lui. în realizarea
acestuia se folosesc şi cunoştinţe din alte domenii - pedagogie, sociologie,
iar uneori, la elaborarea unor recomandări practice pentru sistemul de
pregătire a cadrelor, reorganizarea învăţămîntului juridic ori a sistemului
de educare juridică, se pot folosi şi elaborări din dreptul constituţional,
filozofie şi teoria dreptului.
Dacă ar fi să delimităm deontologia juridică ca ştiinţă de deontologia
ca disciplină de studiu, ultima are ca obiect de studiu răspîndirea
elaborărilor şi rezultatelor ştiinţifice în practică. Astfel, obiectul disciplinei
deontologia juridică îl formează;

în unele manuale de deontologie juridică un capitol aparte îl formează pregătirea şi

instruirea cadrelor, de ex., Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., Юридична deoHmoAoein, Кшв,
2000, c.4, însă în cursul dat am exclus aceste probleme, ele fiind studiate la cursul „Introducere
în specialitate".
10
 — noţiunile generaleIdespre disciplina de studiu, determinarea
volumului de cunoştinţe şi importanţa lor practică;
— studierea activităţii juridice şi formele lor de exprimare;
— personalitatea juristului, calităţile personale în funcţie de specificul
profesiei juridice;
— studierea bazei normative de efectuare a activităţii juridice,
codurilor deontologice;
— studierea specialităţilor şi specificul lor în limitele profesiei
juridice.
în fine, menţionăm că obiectul de studiu al disciplinei deontologia
juridică este sistemul normelor de recomandare, de interzicere şi
permisive care în totalitate formează regimul social-juridic al comunicării
profesionale a juristului cu colegii şi clienţii, comportamentul profesional
în procesul activităţii juridico- practice.
Comportamentul profesional include:
— arta de a comunica;
— capacitatea de a construi o atmosferă moral-psihologică de lucru
întru atingerea celor mai bune rezultate în comunicarea cu clienţii şi
colegii;
— posibilitatea de a lua hotărîri în mod înţelept, corect şi la timp;
— capacitatea de a formula hotărîrea luată în conformitate cu regulile
tehnice juridice şi estetice.

§ 4.Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei juridice ca disciplină de

studiu

Scopul deontologiei juridice ca disciplină de studiu este de a da

viitorului jurist cunoştinţe modeme despre esenţa reală şi conţinutul
profesiei alese.
Acest scop, la rîndul său, poate fi realizat în următoarele condiţii:
a) studierea specificului activităţii practico-juridice;
b) determinarea standardelor spre care trebuie să tindă orice
abiturient - viitorul jurist practician;
c) elaborarea unor metode de cunoaştere calitativă a disciplinelor
juridice, de formare şi dezvoltare a unor capacităţi şi deprinderi
profesionale;
d) ridicarea rolului juristului şi a activităţii pe care urmează să o
exercite la nivel moral.
Scopul deontologiei juridice se realizeză prin următoarele sarcini:
— în conformitate cu cerinţa progresului social, se va determina rolul şi
necesitatea activităţii juridice în contextul activităţii sociale. Aceasta se
ll
explică prin faptul că alăturiI de alte necesităţi sociale, omul are nevoie de
asistenţa juridică care să-i satisfacă cerinţele de ordin juridic.
— înţelegerea corectă a datoriei profesionale, dezvăluirea esenţei
moral-psihologice şi profesional juridice a ei. Categoria datoriei trebuie
înţeleasă corect de către jurist, deoarece anume datoria îl impune să
acţioneze într-un fel sau altul, să fie responsabil şi să fie considerat o
persoană cu morală.
— Umanizarea activităţii juridice prin excluderea formalismului în
acordarea serviciilor profesional-juridice. Autorul A. P. Ocusov
menţionează că „juristul trebuie să aleagă din totalitatea „dreptăţilor"
dictate de morala personală, etica profesională şi morala generală anume
acea dreptate care într-o măsură mai mare corespunde necesităţilor vitale
ale unui individ concret"14.
S-ar părea că însăşi norma juridică stipulează umanismul, formulat de
legiuitor, însă nu este chiar aşa. Ştim că orice normă de drept este
abstractă, deoarece este prevăzută pentru un număr nelimitat de cazuri.
Rolul juristului este de a o adapta cît se poate de adecvat, luînd ca bază atît
criterii general umane, cît şi profesional etice.
— Lupta cu deformarea profesională în practica juridică prin
formarea unor astfel de predispoziţii etice, estetice, culturale şi generale,
încît juristul care toată viaţa contactează cu infractorii, să nu preia modul
lor de viaţă, deprinderile, reprezentările. Chiar dacă lupta se duce de pe
poziţii opuse, bariera poate fi trecută cu uşurinţă, cu atît mai mult cu cît în
societatea noastră există toate condiţiile sociale, economice, juridice pentru
realizarea acestui fapt.
— Evidenţierea rolului social al juriştilor într-o grupă profesională
specială, subliniind rolul lor pentru etapa actuală în construirea statului de
drept, stabilizară vieţii politice, prevenirea fenomenelor social negative.
— Odată cu ridicarea rolului juriştilor, va spori şi autoritatea
dreptului, formînd o atitudine corespunzătoare a tuturor membrilor
societăţii faţă de drept, acest fapt fiind o condiţie esenţială pentru
efectuarea unei activităţi juridice eficiente.
— în baza cercetărilor ştiinţei deontologiei juridice se vor prognoza
tendinţele de dezvoltare ale acesteia, modificările în sistemul cerinţelor de
calificare în cadrul unor specialităţi juridice concrete.
— Caracterizarea multilaterală a personalităţii juristului ca model
teoretic de profesionist prin determinarea sistemului de calităţi
profesionale şi personale, formulate în norme cu caracter normativ-

14' Ar fi foarte bine, la nivel legislativ, să fie stabilit un mecanism de adoptare a regulilor
deontologice (coduri deontologice). în acest scop trebuie să stabilim dacă normele conţinute în
codurile deontologice sunt norme corporative sau juridice. Dacă ele sunt recunoscute
corporative, codurile deontologice trebuie să fie adoptate de către congresele avocaţilor,
judecătorilor, notarilor, dar nu de comisii speciale formate sau existente pe lingă Guvern.
Astfel s-a procedat în privinţa Codului deontologic al avocaţilor. In acest caz natura normelor
deontologice corespunde celui care din start a fost pus la formarea lor, şi anume: norme ce ar
autoregula fiecare grup profesional de jurişti.După aceasta poate poate urma aprobarea
codurilor la nivel de Guvern, comisii, colegii, fapt ce ar da posibilitatea aplicării sancţiunilor
de stat (cu caracter de constrîngere) în caz de încălcare a lor. De asemenea nu trebuie să existe
coliziuni între codurile deontologice generale, pentru toţi juriştii, şi cele ce reglementează
fiecare grup profesional în parte.
juridic sau de origine Imorală*.
— Pregătirea psihologică a viitorilor apărători ai legii pentru o
activitate încordată şi responsabilă îndreptată spre binele societăţii şi
statului.
Deontologia juridică, ca disciplină de studiu, prezintă o importantă
funcţie formativă, asigurînd un minimum de cunoştinţe fundamentale,
absolut necesare, cu caracter benefic şi util pentru dezvoltarea
personalităţii juristului, pentru realizarea şi integrarea armonioasă în
mediul natural şi social, îl ajută pe viitorul jurist să se lumineze asupra
propriei alegeri prin interiorizarea unor valori şi principii, a idealului de
muncă şi de viaţă.
Studierea deontologiei juridice are rolul de a ascuţi simţul moral în
judecarea cu obiectivitate, în aflarea unor soluţii de optimizare a stării de
fapt, prin aplicarea acestei moralităţi cînd eşti pus în faţa aprecierii
fenomenelor morale, psihologice, juridice, ecologice.
în plan profesional deontologia juridică contribuie decisiv la formarea
personalităţii viitorului jurist, care îşi asumă responsabilităţi ştiind că
regula dintîi este îndeplinirea datoriei, realizarea misiunii pe care o are.
în această privinţă posibilităţile deontologiei juridice, ca teorie
ştiinţifică a datoriei profesionale a juristului, sînt impunătoare şi se
manifestă prin următoarele:
1) normativitatea activităţii juridice nu se dispersează de factorii
social psihologici. Acordînd servicii juridice (consultaţii, apărare, luări de
cuvînt în instituţii juridice şi altele), juristul efectuează o muncă
profilactică în societate, o „lecuieşte" într-un anumit fel, anihilează
neajunsurile, ajută oamenilor în rezolvarea problemelor de viaţă.
2) normativele deontologice ale culturii juristului orienteză conştiinţa
profesională a lui la implicarea în soarta altor oameni, la lupta cu faptele
ilegale, la instaurarea legalităţii şi a ordinii de drept în societate.
 Ca disciplinăI umanitară, deontologia juridică dezvăluie
importanţa unor sau altor acţiuni, fapte, motive, calităţi specifice ale
juriştilor, ajută la formarea unor calităţi moral-psihologice necesare acestei
profesii; previne devierile psihice, posibile în urma îndeplinirii
îndelungate a atribuţiilor profesionale specifice 15.
In fine, menţionăm că deontologia juridică este chemată să instruiască
studenţii cum să comunice cu clienţii, colegii, să conducă oamenii, să
chibzuiască şi să analizeze situaţii complicate de lucru, de sine stătător să
adopte hotărîri, să tragă învăţăminte din experienţa colegilor, să purceadă
la o permanentă apreciere obiectivă atît a acţiunilor sale cît şi a celor din
jur.

§ 5. Funcţiile şi principiile deontologiei juridice

Funcţiile deontologiei juridice au destinaţie teoretică şi practică,

orientate spre îndeplinirea calitativă de către jurist a datoriei sale
profesionale.
Funcţiile de bază sunt:
1) gnoseologică (informativă) — se manifestă prin asimilarea
cunoştinţelor deontologice, dezvăluirea esenţei activităţii juridice,
comportamentului profesional al juristului, a gradului de cultură a lui,
evidenţierea normelor- cerinţe de care trebuie să se călăuzească în
activitatea sa; cunoaşterea actelor normative care stau la baza activităţii
lui, precum şi a informaţiei operative ce ţine de domeniul deontologiei
juridice;
2) euristică — constă în studierea detaliată a practicii juridice şi
descoperirea noilor legităţi de comportament profesional al juristului.
Autorul O. F. Scacun menţioneză că prin această funcţie „se formează noi
cunoştinţe, permanent se perfecţionează modelul profesiei juridice şi
normativele culturii juristului"16;
3) pronosticare — se rezumă la elaborarea unor perspective de
dezvoltare a activităţii juridico-practice în baza reflectării adecvate,
obiective a legităţilor de funcţionare a statului şi dreptului, culturii
societăţii;
4) axiologică (axiologie - teoria valorilor) se exprimă prin aprecierea
relaţiilor umane şi fenomenelor sociale, pronunţarea asupra binelui şi
răului, dreptăţii şi nedreptăţii. Obiectul de apreciere este comportamentul
profesional al juristului, faptele lui, intenţiile, motivele,

15 T.Mocreac, Necesitatea deontologiei juridice în statul de drept/ Materialele Conferinţei

internaţionale ştiinţifico-practice, în culegerea: Edificarea statului de drept 26-27 septembrie,
Chişinău, 2003.
16Скакун О.Ф., указ.соч.,c.28.
14
calităţile personale.IExprimîndu-se asupra conţinutului binelui şi
al răului, unii autori susţin că studierea deontologiei juridice oferă
explicaţii şi argumente pentru a alege binele, a făptui binele, avînd
înţelegerea şi a rostului răului în lume. în luarea de atitudine şi în ceea ce
urmează de făcut trebuie să greşim cît se poate de puţin 17;
5) ideologică — constă în elaborarea unor concepţii fundamentale
despre căile de perfecţionare a practicii şi profesionismului juristului,
confirmarea politicii juridice a statului, pe care juriştii sunt chemaţi sa o
realizeze în viaţă. La moment, sistemul normativ este destul de greu şi
încurcat, instituţiile juridice sunt imperfecte şi nu pot garanta ocrotirea
demnităţii, sănătăţii, proprietăţii, vieţii cetăţenilor. Acestea rămîn pe
conştiinţa juriştilor ce activează în practică şi ele nu pot fi îndreptăţite prin
motive obiective sau istorice. De pe poziţia deontologiei juridice, anume în
aceste condiţii, fiecare jurist este obligat să facă tot posibilul pentru
realizarea la maximum a funcţiilor sale, inclusiv în procesul corelării cu
politica statului, ajutîndu-1 să rezolve juridic corect sarcinile18;
6) educativă — se exprimă prin educarea şi autoeducarea juristului în
conformitate cu normativele culturii profesionale, standardele profesiei
juridice. Aceste standarde sunt stabilite la nivel internaţional prin diferite
documente. Unul dintre acestea este Standardele independenţei profesiei
juridice ale asociaţiei internaţionale a juriştilor, adoptat la Conferinţa AIJ în
luna septembrie 1990 la New York19. Acest document stipulează că
profesia juridică este independentă, înfăptuieşte justiţia, abilitată să
promoveze adevărul, şi joacă un rol important în susţinerea normelor
deontologice, apărarea cetăţenilor de abuz şi limitări nefondate, asigurarea
asistenţei juridice tuturor celor interesaţi. Aceste standarde au fost
adoptate pentru a rezolva sarcina sporirii rolului şi importanţei juriştilor.
Ele trebuie respectate de către organele competente în procesul elaborării
legislaţiei naţionale şi a practicii de aplicare, precum şi de către toţi juriştii,
reprezentanţii puterii executive şi legislative, de societate în ansamblu;
7) aplicativă — constă în analiza acţiunilor juristului în conformitate cu
datoria profesională în procesul activităţii juridice. Acestea se analizează
luînd în considerare influenţa diferiţilor stimulatori asupra activismului
practic profesional. Această funcţie mai presupune şi elaborarea unor
recomandări pentru rezolvarea problemelor apărute în activitatea juridică.

17 Carmen Cozma, Elemente de etică şi deontologie, Editura Universităţii „Al.I.Cuza", Iaşi

1997, p.25.
18 Окусов А.П., указ.соч., c.101.
19 Советская юстиция, 1991, №23-24, с.19-20.
 Principiile deontologieiI juridice reprezintă idei fundamentale, cerinţe
înaintate faţă de activitatea profesională a juristului şi însoţesc funcţia
de orientare a comportamentului său în diverse situaţii.
Astfel avem:
- Principiul umanismului — presupune o atitudine omenească faţă de
o persoană concretă, luînd în considerare trăsăturile individuale ale
acesteia, prin încercarea de a lua locul clientului şi de a privi situaţia de pe
poziţia lui, de a-1 compătimi, a-i asculta necazul şi a-i acorda ajutor.
Uneori implicarea activă a juristului în soarta clientului, dictată de lege,
traumatizează. Umanismul în activitatea juristului se exprimă prin
bunătate, sensibilitate, curaj. Acest principiu, după unii autori, protejează
juristul de a lua hotărîri pripite şi nechibzuite, cere de la el o
responsabilitate personală pentru soarta clientului, plasează în primul rînd
interesul clientului în defavoarea propriului interes 20.
- Principiul justiţiei, echităţii — presupune corespunderea activităţii
practice a juristului cu statutul social al lui, meritelor lui cu recunoaşterea
socială, muncii cu recompensa, scopului cu mijloacele de atingere a lui,
drepturilor cu obligaţiile, infracţiunilor cu pedepsele.
Necorespunderea acestor relaţii va fi socotită injustiţie. Termenul
justiţie provine din latinescul jurisdictio, compus din jus (drept) şi ducere (a
spune, a pronunţa), ceea ce înseamnă a pronunţa dreptul 21. Astfel în însuşi
termenul este stabilită cerinţa de a face dreptate.
Dreptul are rolul de a asigura garanţii sociale, de a preveni
încălcările în căutarea dreptăţii, el nu permite ca o persoană să înveţe, iar
alta nu, precum nu poate să judece un nevinovat şi să elibereze un vinovat.
- Principiul legalităţii - constă în aceea că, la formarea propriilor
reguli de comportament, juristul trebuie să se conducă de prescripţiile
legislaţiei în vigoare, adică să cunoască legea şi să acţioneze în strictă
conformitate cu ea. Pentru o eficienţă mai mare principiul legalităţii şi
echităţii trebuie cumulate pentru excluderea mituirii, protecţionismului şi
a altor fenomene negative.
- Principiul adevărului - presupune stabilirea în fiecare cauză juridică
a unui adevăr absolut. în căutarea adevărului, juristul trebuie să fie cinstit,
în primul rînd cu sine însuşi, să gîndească şi să cîntărească orice acţiune
profesională, să aleagă metodele juridice adecvate, încălcarea adevărului
în orice etapă de examinare a cauzei juridice duce la un final deplorabil.
Cu atît mai mult cu cît concluziile trebuie să fie şi

20 Скакун О.Ф., указ.соч., с.ЗО; Окусов А.П., указ.соч., с.143.

21 Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii materiale,
Bucureşti, 1997, p.4.
16
ele adevărate. In activitateaIjuridică trebuie excluse duplicitatea şi
incertitudinea în vorbire şi concluzii.
— Principiul pluralismilui 22— este susţinut doar de unii autori şi se
manifestă prin tolerarea poziţiei ideologice a clienţilor, a convingerilor
politice sau religioase, a apartenenţei de partid, a poziţiei sociale a lor.
Acest principiu se bazează pe principiul general al jurisprudenţei -
prioritatea valorilor general umane în faţa unor reprezentări cu caracter
social, politico-ideologic, religios.
Constituţia Republicii Moldova în art.5 prevede: "Democraţia în
Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este
incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi
instituită ca ideologie oficială a statului."
- Principiul activismului profesionist-juridic — prevede o activitate cu
scop bine conturat a juristului profesionist în realizarea competenţei sale în
limitele normei juridice.
Muncind în colectiv, fără a ignora interesele colegilor, juristul trebuie
să manifeste iniţiativă, independenţă, responsabilitate, capacitate de a lua
repede şi negreşit o hotărîre motivată, corectă şi concretă. Realizarea
acestui principiu este posibilă doar în prezenţa unor cunoştinţe
fundamentale şi a unei măiestrii şi experienţe, acumulate în practica de zi
cu zi. Conform opiniei unor autori23, deontologia juridică cuprinde şi unele
principii speciale, specifice doar domeniului juridic, principiul slujirii
dreptului şi oamenilor, mai ales în situaţia cînd dreptatea este de partea
clientului, iar legea este nedesăvîrşită ori juristul face abuz de putere. în
ceea ce priveşte oamenii, este necesară crearea unei legături indisolubile
între jurist şi societate, mai ales că avem un şir de persoane cărora li se
refuză absolut orice ajutor. Autoritatea juristului va creşte prin acordarea
asistenţei anume acestor persoane, şi în acest sens deontologia vine să
stabilească baza morală a activităţii juridice.
Unele dintre aceste principii sunt consfinţite în documente
internaţionale, cum sunt:
Principii de bază ce se referă la independenţa instanţelor judecătoreşti,
adoptate la Congresul al Vll-lea al ONU „Pentru preîntîmpinarea
criminalităţii şi atitudinea faţă de infractori", din 26 august - 6 septembrie
1985, Milano24.
Pincipii generale ale eticii poliţieneşti, adoptate de Consiliul Europei la 9
mai 1979, Rezoluţia nr.69025.

22 Скакун О.Ф., указ.соч., с.31.

23 Профессиональные навыки юриста. Опыт практического обучения/ Под ред. Воскобитова
Л.А., Михайлова Л.П., Шугрина Е.С., Дело, Москва, 2001, с.115.
24 Советская юстиция, 1991, №16, с.27-28.
25 Скакун О.Ф., Хрестоматия по юридической деонтологии, Эспада, Харьков, 2002,
с.34.
 Principii călăuzitoare aleI Consiliului de Miniştri Recomandarea (2000)-
21 26 .

Principii de bază ale rolului jurştilor în preîntîmpinarea criminalităţii şi

reeducarea infractorilor, adoptate la Congresul al VUI-lea al ONU, Havana,
Cuba, 27 august - 7 septembrie 199027.

Tema 2.
CARACTERIZAREA GENERALĂ A ACTIVITĂŢII JURIDICE

§ 1. Activitatea juridică - formă a activităţii sociale

§ 2. Trăsăturile fundamentale ale activităţii
juridice

§ 3. Conţinutul activităţii juridice

§ 4. Profesia - jurist

§ 5. Autoritatea profesiei juridice

în primul capitol am stabilit că deontologia juridică prezintă un

sistem de cunoştinţe despre practica juridică şi calităţile etice şi morale ale
juristului. Astfel, nu putem lăsa în umbră sfera practicului, adică a
activităţii juridice sau profesiei de jurist, deoarece deontologia nu poate fi
studiată în afara acestor componente. în capitolul ce urmează vom
dezvălui esenţa, trăsăturile şi conţinutul activităţii juridice, profesia de
jurist ca element de bază în studiul deontologiei juridice.

§ 1. Activitatea juridică - formă a activităţii sociale

Caracterizînd activitatea juridică, trebuie să menţionăm că ea se

desfăşoară într-o sferă socială specifică, influenţînd doar acele obiecte care
se află sub protecţia dreptului ca sistem de valori sociale. Activitatea
juridică, dintre toate formele de activităţi sociale, în procesul evoluţiei, a
acumulat un şir de trăsături care-i permit detaşarea ei într~o categorie
socială aparte.
Originea socială şi condiţionarea socială a activităţii juridice denotă
necesitatea obiectivă şi importanţa ei practică, cu concursul căreia
societatea îşi satisface un şir de necesităţi şi interese specifice, care
nemijlocit se bazează pe drept. însuşi dreptul, ca ansamblu de norme de
conduită obligatorii, după specificul apariţiei, dezvoltării, existenţei şi
realizării, are un caracter obiectiv. Această activitate presupune

26 Iu. Mărgineanu, L.Osoian, Avocatura în Republica Moldova, Chişinău, 2003, p.89.

27 După materialele veb-saitului „Public Interst Law Iniţiative"(PILI, Iniţiativa
Dreptului a Intereselor Obşteşti)
http://www.pili.org/russian/library/access/basic-principles on the role of lowyers.htm
antrenarea unei armate deIspecialişti în drept, care au grijă de
dispoziţiile acestuia şi asigură toate condiţiile pentru realizarea eficientă a
lui. Cu alte cuvinte, se formează o sferă specială a activităţii sociale,
condiţionată de existenţa obiectivă a mijloacelor de reglementare a vieţii
sociale. Acest fapt trebuie privit ca o necesitate a societăţii sau un interes
important vital la realizarea căruia ea îşi îndreaptă tot potenţialul juridic.
Activitatea socială reprezintă mijlocul de organizare şi existenţă a
organismului social. In procesul acesta are loc satisfacerea unor necesităţi
vitale şi interese ale subiecţilor sociali care sunt destul de diverse, reieşind
din organizarea structurală şi conţinutul lui neordinar. Aceasta la rândul
său presupune un număr respectiv de mijloace şi acţiuni posibile, care ar
satisface interesul social28.
Pe lîngă activitatea juridică, mai există şi cele de: producere, politică,
administrativă, spirituală, cultural-educativă, de cercetare şi altele,
deoarece organismul social este un sistem complicat care nu poate
funcţiona fără existenţa factorului sistemic-organizaţional, în cadrul căruia
activitatea administrativă, ca tip al activităţii sociale, realizează acest
interes.
Societatea nu poate funcţiona şi fără factorul asigurării materiale, care
este o necesitate importantă vitală, pentru satisfacerea căreia există
activitatea de producere. Astfel procesul de producţie confecţionează
haine, produse alimentare, aparate electrocasnice, unelte de muncă, care
satisfac categoria respectivă de necesităţi.
Existenţa factorilor spiritual şi cultural asigură interesele de ordin
moral, etic, distractiv şi spiritual ale societăţii, aceştia fiind la fel de
importanţi ca şi factorul material.
în fine, menţionăm că interesul societăţii în organizarea şi asigurarea
unui nivel mai ridicat de trai cere studierea factorului evolutiv,
determinarea tendinţelor şi legităţilor de dezvoltare, prognozarea căilor de
creştere pentru viitor. Aceste necesităţi sociale condiţionează existenţa
activităţii de cercetare, iar pe lîngă ea şi categoria respectivă de savanţi
care practică activitatea ştiinţifică de cercetare.
Dintre toate activităţile sociale există una care presupune
reglementarea activităţii tuturor participanţilor la celelalte relaţii sociale,
reieşind din statutul lor social. Viaţa socială, în mod obiectiv, cere existenţa
dreptului, iar odată cu el şi toate mecanismele şi mijloacele care asigură
funcţionarea şi dezvoltarea dreptului. Aceasta înseamnă că fără

28Красникова Е.А., Этика и психология профессиональной деятельности, Форум- ИНФРА-

М, Москва, 2003, с.53; Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., Юридическая деонтология, Киев, 2000,
с.26.
activitatea instituţiilorI juridice, a juriştilor, fără reglementarea
activităţii societăţii dreptul nu poate funcţiona. Activitatea juridică, în
aşa fel, se îndreaptă spre obiectul dreptului, asigurîndu-i funcţionarea şi
influenţa regulatorie asupra relaţiilor sociale, satisface cerinţa socială de
normare, ordonare, coordonare.
în concluzie deducem că activitatea juridică este o formă a activităţii
sociale, care se înfăptuieşte de jurişti specialişti cu scopul de a obţine un
rezultat juridic prin satisfacerea intereselor subiecţilor sociali în
conformitate cu cerinţa dreptului.
în literatura de specialitate se întîlnesc şi noţiunile de practică
juridică29 şi de activitate juridică practică. Prima reprezintă activitatea
practică a juriştilor la nivelul adoptării, interpretării şi aplicării
prevederilor juridice ca o unitate de experienţă acumulată sau care va fi
acumulată pe viitor30. A doua noţiune cuprinde un sistem de acţiuni
concrete în sfera apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale
personalităţii, înfăptuite de jurişti profesionişti în limitele dreptului,
producînd efecte juridice. în acelaşi timp, nici una dintre acestea nu pot fi
confundate cu noţiunea de activitate juridică. Conform opiniei juristului
O. F. Scacun31, activitatea juridică se realizează într-o perioadă de timp
concretă spre deosebire de practica juridică şi, în al doilea rînd, ea poate fi
efectuată şi de alte persoane care au studii juridice.
Alţi autori consideră că activitatea socială devine juridică (nu
neapărat practică) atunci cînd ea se înfăptuieşte în sistemul de drept al
statului şi este îndreptată la realizarea normelor juridice 32. Astfel, trăsătura
specifică a activităţii juridice practice este juridicitatea - expresie specială a
formei juridice de activitate socială. Cu alte cuvinte, dacă activitatea
socială are ca instrument dreptul, ea devine juridică.
în prezentul capitol vom folosi noţiunea de activitate juridică, în
înţelesul autorilor de mai sus, cu atît mai mult cu cît nu se pune problema
activităţii juridice în general, ci numai a celei efectuate de către specialiştii
profesionişti — juriştii. De aceea în loc de termenii practică juridică,
activitate juridică practică, vom folosi noţiunea de activitate juridică, avînd
în vedere acelaşi înţeles.

29 Скакун О.Ф., указ.соч., c.62.

30 Ibidem, c.63.
31 Ibidem.
32 Жалинский A.E., Профессиональная деятельность юриста, Москва,
1997, с.42; Тихомиров С.Д., указ.соч., с.205.
§2. Trăsăturile Ifundamentale ale activităţii juridice

După cum am stabilit anterior, activitatea juridică este o categorie

aparte a activităţii sociale, care se caracterizează printr-un şir de trăsături
specifice, abordate în literatura de specialitate33:
— Activitatea juridică se săvîrşeşte în sfera dreptului. Prezenţa dreptului
în societate presupune şi prezenţa activităţii juridice care asigură
funcţionarea dreptului, acţiunea lui. In caz că dreptul lipseşte, normele
juridice dispar, activitatea juridică nu mai poate fi realizată, deoarece
pierde obiectul de influenţă. Sfera dreptului prezintă toate nivelurile
structurale şi tipurile relaţiilor sociale, unde dreptul îşi manifestă
influenţa. Acestea sunt cele mai diverse sfere ale vieţii sociale, cele mai
diverse situaţii de viaţă în care indivizii pentru obţinerea rezultatelor
pozitive se conduc de prescripţiile actelor normative34. Nu excludem din
această influenţă nici chiar domeniul religios ori sfera activităţii
asociaţiilor obşteşti, unde dreptul se manifestă într-un mod specific.
— Activitatea juridică se înfăptuieşte de către jurişti specialişti pe bază
profesională. Aceasta înseamnă că în sfera activităţii juridice muncesc
specialişti profesionişti, care deţin cunoştinţe juridice specializate, cu
capacităţi respective de muncă şi îndeplinesc în mod calificat acţiuni
juridice importante, ce determină conţinutul activităţii lor. Situaţiile de
viaţă complicate, rezolvate de jurişti, specificul gîndirii formal-abstracte şi
terminologia comunicării juridice reclamă ca activitatea juridică să fie
înfăptuită doar de specialişti special pregătiţi. Dacă analizăm legislaţia
care reglementează activitatea procuraturii, avocaturii, instanţelor
judecătoreşti şi a altor organe ce înfăptuiesc activitate juridică, vedem că
una dintre cerinţele înaintate faţă de candidatul la postul respectiv este
prezenta studiilor juridice superioare35. în ceea ce priveşte activitatea
avocatului, acesta trebuie să mai susţină un examen de calificare în faţa
Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat. în instanţele judecătoreşti de
asemenea există examenul de capacitate susţinut în faţa Colegiului de
calificare şi atestare a judecătorilor de pe lîngă Consiliul Superior al
Magistraturii. Pentru ocuparea unor posturi mai înalte în organele de
drept, sunt

33Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ.соч., c.27.

34 Введение в юридическую специальность/ Под ред. Коренева А. П., Москва, 2001,
с.7.
35 Legea cu privire la procuratură nr.902-XIl din 29.01.1992,publicată în M.O. nr.l, din
30.01.1992, republicata în M.O. nr.81-83 din 20.07.2001 (art.41); Legea cu privire la avocatură
nr.l260-XV din 19.07.2002, publicată în M.O. nr.126-127 din 12.12.2002 (art. 18.p.2); Legea cu
privire la statutul judecătorului nr.544-XIII din 20.07.1995, M.O. nr 117- 119,15.06.2002 (art.6,
p.lb).
înaintate cerinţeI suplimentare: nivelul superior de
profesionism şi experienţa bogată în practica juridică.
— Activitatea juridică este îndreptată spre organizarea activităţii altor
subiecţi de drept. După cum ştim, toţi indivizii sunt egali în faţa dreptului,
adică dreptul tratează la fel toţi subiecţii participanţi la raporturile juridice.
Cu toate acestea, se evidenţiază o grupă specială de subiecţi care, în afară
de îndeplinirea obligaţiilor lor de serviciu (statutare), trebuie să determine
statutul juridic al altor persoane, să urmărească calitatea îndeplinirii de
către ei a normei juridice, să-i ajute în realizarea drepturilor subiective şi
obligaţiilor juridice, să formeze condiţii corespunzătoare pentru a asigura
un nivel înalt de eficienţă în realizarea normelor juridice. Prin activitatea
lor, juriştii elaborează legi şi acte subordonate legii, care reglementează
activitatea vitală a populaţiei. Cu atît mai mult, în baza acestor acte,
persoanele fizice şi juridice se adresează juriştilor după ajutor în vederea
soluţionării cazurilor concrete de viaţă împărţirea averii, primirea
moştenirii, înregistrarea căsătoriei, întocmirea unei cereri de chemare în
judecată - toate acestea fiind situaţii de viaţă importante, care pot fi
rezolvate doar cu participarea altei părţi, rol îndeplinit de instituţii juridice
şi specialişti în drept luaţi în parte.
In literatura juridică se menţionează36 că nu doar prin activitatea de
elaborare a legilor se stabileşte statutul juridic al persoanelor, ci şi prin cele
de aplicare, apărare, de control etc. ale dreptului,
— Scopul activităţii juridice este reglementarea şi coordonarea relaţiilor
sociale. Dreptul stabileşte limitele comportamentului omului, care nu pot fi
depăşite, deoarece poate fi încîlcat hotarul libertăţii altei persoane, are loc
implicarea în sfera dreptului a altui subiect. Deci, activitatea juridică are
drept sarcină stabilirea hotarului posibilităţilor comportamentale ale
persoanei, conţinutul lor, apărarea sferei posibilului de influenţă ilegală a
altor persoane şi obligarea vinovaţilor la restabilirea hotarului încălcat.
Dacă din anumite considerente acest mecanism nu funcţionează, atunci
între participanţii la raporturile juridice apar anumite dezacorduri, fapt ce
le împiedică să-şi satisfacă interesul vital, aceasta conducînd la apariţia
stărilor de conflict, atît între unele persoane aparte cit şi în societate în
ansamblu. Autorul S.S.Alexeev menţionează37 la acest capitol că activitatea
juridică are ca scop dirijarea vieţii sociale, adică imprimă vieţii sociale
organizare, precizie, eliminarea anomaliilor, preîntîmpinarea încălcărilor.

36 Скакун О.Ф., указ.соч., c.49.

37* Autorul Scacun O. F. în lucrarea sa Юридическая деонтология, Харьков, 2002, pe iîngă
expresia mijloace juridice mai foloseşte: mijloace tehnice, mijloace informaţionale etc.
 — Activitatea juridică înIprocesul realizării sale foloseşte atît mijloace
juridice cît şi nejuridiceActivitatea în sfera dreptului este de neconceput fără
astfel de mijloace care într-un fel sau altul sunt legate de drept şi
îndeplinesc rolul de instrument de bază în realizarea atribuţiilor juriştilor
specialişti. Aşa mijloace se consideră normele juridice, raporturile juridice,
drepturile şi obligaţiile, documente juridice importante şi fapte, ordonanţe,
instrucţiuni individual juridice, conştiinţă juridică, acte de realizare a
dreptului. Toate acestea sunt fenomene juridice sau derivă din drept. Cu
toate acestea, există anumite sfere ale vieţii sociale în care mijloacele
juridice funcţionează şi se află în legătură indisolubilă cu cele nejuridice.
Ultimele îndeplinesc rolul de mijloace auxiliare care, fiind aplicate în
activitatea practică a juriştilor, favorizează ridicarea eficienţei lucrului său.
Astfel, pentru a se realiza pe deplin activitatea juridică cumuleză
mijloacele juridice cu cele nejuridice, de exemplu, odată cu întocmirea
procesului-verbal al contravenţiei administrative sau emiterea deciziei de
recunoaştere a unei persoane ca bănuit (mijloc juridic), acestuia i se aduc la
cunoştinţă drepturile şi obligaţiile lui, esenţa vinovăţiei, a acţiunilor ilegale
şi a consecinţelor negative posibile. In aşa fel, concomitent cu fixarea
acţiunilor sau hotărîrilor juridice importante, în mod obligatoriu are loc
informarea subiectului —mijloc juridic care nu implică consecinţe juridice
pentru subiect. Pentru atingerea anumitor scopuri pot fi folosite mijloace
organizaţionale şi educaţionale coroborate cu cele juridice. De exemplu,
poliţia informează populaţia despre starea ordinii de drept în sectorul,
raionul, satul, oraşul respectiv şi în caz de încălcare a drepturilor oamenii
trebuie să ştie ce să facă, cui să se adreseze, ce măsuri să ia. Iar pentru a
preîntîmpina încălcările, în procesul de producţie, pot fi aplicate nu doar
controluri intensive ale disciplinei de muncă, dar şi explicaţiile privind
necesitatea păstrării patrimoniului, respectarea regulamentului ordinii
interioare. Aşadar, la mijloacele nejuridice de influenţare a populaţiei
putem atribui măsurile organizaţionale, educative, tehnice, informative.
— Activitatea juridică este reglementată de acte normative, precum şi de
codurile etice şi deontologice38. Aplicarea dreptului faţă de alte persoane este
o formă de manifestare a puterii. Acţiunile juridice ale juriştilor atrag după
sine anumite consecinţe pentru alţi subiecţi, uneori foarte serioase. Din
acest considerent activitatea juriştilor este strict

38' Acest fapt în societatea noastră s-a produs nu demult, odată cu stipularea normelor etice în
codurile deontologice. Anterior au existat doar normele morale pe care le dicta programul
Partidului Comunist, devotamentul faţă de ideile comuniste, cunoaşterea bazelor marxismului
şi ale programului de partid. Acestea formau baza calităţilor morale şi profesionale ale
juristului.
reglementată de normeleI juridice, dar şi de cele etice, morale,
corporative*. Existenţa unui sistem complex de legi organice care
reglementează activitatea instanţelor judecătoreşti, procuraturii,
avocaturii, notariatului, poliţiei, precum şi a unui sistem de legi
procesuale, denotă reglementarea corespunzătoare a înfăptuirii procedurii
juridice. Oricare dintre atribuţiile persoanei cu funcţie de răspundere a
instituţiei juridice de origine statală sau nestatală se înfăptuieşte sub formă
determinată, conform unei proceduri stabilite. Normele dreptului
procesual ne indică cum să ne adresăm într-o instituţie, ce date trebuie să
depunem despre persoană sau acţiune, în ce mod să le fixăm, ce organ
rezolvă cazul şi care simt termenele de atacare a hotărîrii. In ceea ce
priveşte codurile deontologice, ele la fel stabilesc comportamentul adecvat,
chiar dacă se referă doar la aspectul moral, care, de asemenea, joacă un rol
important în desfăşurarea activităţii juristului.
■— Activitatea juridică se desfăşoară informă practică, ştiinţifică şi de
instruire, acestea fiind trei domenii separate, fiecare dintre ele existând şi
dezvoltîndu-se după legităţile lor specifice, îndeplinind rolul său social.
Intre aceste domenii există o legătură strînsă, fapt condiţionat de originea
unică a acestor forme de activitate. în literatura de specialitate se
menţionează şi alte trăsături ale activităţii juridice ca, de exemplu:
activitate care întotdeauna dă naştere la consecinţe juridice şi activitatea
juridică se bazează pe păstrarea şi folosirea experienţei social juridice 39.

§ 3. Conţinutul activităţii juridice

Ln fiecare caz concret, conţinutul activităţii juridice este alcătuit din

acţiuni concrete, a căror enumerare influenţează stabilirea volumului,
sferei şi formei activităţii juridice. în condiţiile progresului social,
complicării relaţiilor sociale, în mod corespunzător se schimbă conţinutul
şi forma practicii sociale, respectiv şi a celei juridice. în general, conţinutul
activităţii juridice s-a format încă în Roma antică, unde unele aspecte ale
jurisprudenţei au cunoscut o dezvoltare largă, fiind împărţită în trei
tipuri40:

39 Скакун О.Ф., указ.сом., с. 63.

40 Molcuţ E., Oancea D., Drept roman, Universul, Bucureşti, 1993, p. 7.
24
 - Agere — ducereaIunui caz în judecată sau coordonarea
acţiunilor procesuale ale părţilor în judecată sau în alte instituţii: acordarea
de sfaturi la înaintarea cererii de chemare în judecată sau întru stabilirea
ordinii de ducere a cazului pornit.
— Cavere — întocmirea documentelor şi a contractelor de importanţă
juridică, asigurarea intereselor clientului.
-Respondere — consultarea, sfătuirea pe probleme juridice,
interpretarea normelor juridice. Cicero, iscusit orator şi filozof roman,
spunea că adevăratul jurist „este acel ce se poate descurca în legi şi în
dreptul obişnuit... poate acorda sfaturi, duce un proces şi poate asigura
interesele clientului41".
Tipul cel mai răspîndit era respondere. In acest sens, autoritatea
juriştilor romani, acumulată în şedinţele de judecată, era atît de
impunătoare, încît chiar dacă ei nu erau prezenţi la examinarea cazului,
gîndurile lor influenţau voinţa judecătorilor. în legătură cu faptul că după
consultaţii i se adresau chiar şi avocaţii-oratori, Cicero a comparat rolul
juristconsultului roman în judecată cu cel al unui flautist latin, care
acompania interpretarea artistului în scenă42.
Cu timpul, în conformitate cu noile cerinţe ale progresului social,
practica juridică a fost supusă numeroaselor schimbări în direcţia
extinderii conţinutului, complicării structurii, apariţiei noilor forme şi
mijloace de înfăptuire. De aceea, la etapa actuală, conţinutul activităţii
juridice cuprinde nu doar alcătuirea documentelor, consultarea şi
participarea la şedinţe judiciare, ci şi multe alte acţiuni juridice:
prevenirea, curmarea şi examinarea încălcărilor, tragerea la răspundere
juridică, elaborarea şi adoptarea actelor normativ-juridice, exercitarea
activităţii de educare juridică şi de cercetare ştiinţifică, înregistrarea şi
evidenţa statistică a fenomenelor juridice şi altele43.
în continuare vom supune analizei cele mai importante acţiuni, ce
formează fundamentul activităţii juridice, care necesită posedarea unor
cunoştinţe speciale, abilităţi şi profesionism.
Una dintre aceste acţiuni o descoperim la S.S. Alexeev, care spunea că
principală este activitatea de dirijare a unui caz juridic 44. Cazuri juridice
sunt anumite situaţii de viaţă, care apar ca obiect independent de
examinare juridică. La ele sunt atribuite infracţiunile, conflictele din

41 Цицерон М.Т., Три трактата об ораторском искусстве, Москва, 1972, с.116.

42 Введенская Л.А.,.Павлова Л.Г., Риторика для юристов, Феникс, Ростов-на-
Дону, 2002, с. 17.
43 Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ.соч., с.40.
44 Алексеев С.С., указ, соч., с.94.
domeniul legislaţiei muncii,I chestiunile civile şi alte situaţii care cer
examinare şi rezolvare în conformitate cu normele dreptului. Dirijarea
cazului constă în înfăptuirea acţiunilor juridice importante cu semnificaţie
juridică (citarea martorului, înaintarea învinuirii, percheziţia, interogarea
bănuitului, verificarea unei probe, emiterea unei hotărîri judecătoreşti,
depunerea unei plîngeri şi altele). Esenţa acestor acţiuni este de a colecta
materiale, a executa unele operaţii, a soluţiona cazul, a-1 transmite în
instanţa competentă. Ele cuprind următoarele:
- întocmirea actelor juridice care includ acţiuni sau informaţii cu
semnificaţie juridică: citaţia de chemare în judecată, protestul
procurorului, procese-verbale, contracte autentificate notarial;
- consultarea juridică: acordarea de sfaturi, recomandări, indicarea
instanţelor competente, explicarea statutului juridic al clientului,
perspectivelor de soluţionare a cazului în instanţă. Astfel are loc
transmiterea informaţiei necesare persoanei interesate, pornind de la
faptul că juristul specialist deţine cunoştinţe juridice speciale şi are
experienţă practică în activitatea juridică. Consultarea însoţeşte activitatea
juristului, fiind în cea mai mare parte acordată la rezolvarea unui caz
anume, dar şi în afara acestuia în unele probleme separate. De exemplu, în
activitatea judecătorului, procurorului, avocatului sau consultanţilor
juridici pot să apară probleme confuze, probleme speciale sau novatoare;
— luările de cuvînt în instituţiile juridice, în care, în formă oficială, se
anunţă cereri, demersuri, declaraţii, concluzii ale expertizei, ce apar în
procesul examinării cazului şi au o importanţă nemijlocită pentru
soluţionarea lui. Prin această acţiune juristul îşi manifestă calităţile de
orator, iar Cicero spunea că un orator ideal are de rezolvat trei sarcini45:
1) demonstrarea veridicităţii faptelor şi argumentelor;
2) acordarea unei plăceri estetice ascultătorilor;
3) influenţarea voinţei şi comportamentului ascultătorilor. In general
tema retoricii este destul de larg oglindită în literatura de specialitate,
făcînd obiectul de studiu şi al altor ştiinţe46;
— interpretarea textelor actelor normative şi al altor documente juridice,
explicînd adevăratul sens al normei şi voinţei legiuitorului; al unor
construcţii teoretice separate, termeni şi expresii, concretizînd cerinţele
normelor juridice sau ale documentelor organelor împuternicite, stabilind
cercul de subiecţi al unui raport juridic, dacă acesta este obiectul de
examinare în cazul dat. Acest tip de acţiuni vin să înlesnească înţelegerea
normelor, pentru o aplicare cît mai eficientă şi uniformă a lor;

45 Цицерон М.Т., указ, сон., с. 119

46 Мельников И.И., Мельников И.И., Судебная речь, Москва, 2003; Введенская
Л.А., Павлова Л.Г., указ. сон.
26
 — în literatura deIspecialitate se constată că juriştii au dreptul la
exercitarea muncii didactice în instituţiile juridice de învăţăminte6. Aceasta este
o categorie aparte de activitate, legată de procesul de instruire, dobîndirea
unor abilităţi practice şi caracteristici calificate. Sarcina instruirii
profesional juridice este de a-i învăţa pe studenţi tehnologiile juridice,
iscusinţă de a se descurca în structura dreptului, în mijloacele tehnicii
juridice, orientînd conştiinţa şi comportamentul lor pe făgaşul unor acţiuni
legal corecte.
Astfel, în condiţiile contemporane juristul în procesul exercitării
funcţiilor profesionale şi vorbeşte, şi scrie, şi consultă. Important este că
toate aceste activităţi să le îndeplinească în mod calificat şi profesionist.
Activităţile juridice pot fi clasificate conform anumitor criterii:
— după conţinut: consultarea, interpretarea textelor actelor normative,
prelegerile în instituţii, evaluarea rezultatelor juridice ş.a.;
— după specializarea profesională şi subiecţii ce o înfăptuiesc: de urmărire
penală, notarială, de judecător, procuror, avocat;
— după sfera socială: activitate juridică în sfera economică, politică,
culturală;
— după numărul de persoane ce o înfăptuiesc: individuală şi colectivă;
— după efortul intelectual depus: ştiinţifică, didactică, de căutare,
organizaţională, reconstructivă, de înregistrare, comunicativă.
Această clasificare s-a format istoric în limitele profesiei juridice şi ea
indică conţinutul unor divizări profesionale ale muncii juridice.

§ 4. Profesia — jurist

Aşadar, activitatea juridică este înfăptuită de o categorie aparte de

persoane numiţi jurişti şi reprezintă o profesie determinată.
Profesia de jurist acoperă un domeniu larg de activitate care cere
cunoştinţe juridice, abilităţi şi deprinderi necesare pentru exercitarea unei
munci stabilite în sfera dreptului. Din cauza că activitatea juridică implică
o responsabilitate deosebită, consecinţe juridice semnificative, ea trebuie să
fie înfăptuită calificat, în bază profesională, reclamînd o pregătire specială
a cadrelor în diferite profiluri juridice. Pregătirea se întemeiază pe unele
sisteme complexe de cunoştinţe profesionale, predate în cadrul unor
instituţii specializate, care elaborează şi răspîndesc aceste cunoştinţe,
pregătesc specialişti jurişti de calificare înaltă. 47

47 Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ, соч.,c.52; Шмоткин O.B., указ, соч., с.88;
Сливка С.С., указ, соч.,с.98.
 Profesia juristului seI caracterizează prin următoarele trăsături:
1) este o profesie umană;
2) are un caracter public (statal);
3) are o orientare educaţional-psihologică;
4) are un caracter de cercetare, creator;
5) independenţă şi imparţialitate în luarea de hotărîri;
6) profesionism;
7) activitatea are caracter juridic, prin aceasta deosebindu-se de
activitatea economică, de conducere, culturală etc.
Separarea juriştilor într-o grupă profesională aparte are un caracter
obiectiv. Istoria demonstrează că juriştii, ca grup social cu caracter
profesional, au fost recunoscuţi de mult, cînd a apărut necesitatea de a
conduce, în conformitate cu dreptul, acţiunile participanţilor la procesul
juridic, de a întocmi documente juridice şi a acorda consultaţii în
soluţionarea conflictelor şi a altor situaţii de viaţă. Unii autori menţionează
că patria juriştilor profesionişti se consideră Roma antică (Ulpian, Iulian,
Pomponiu, Marc Aureliu, Papinian, Gaius, Istinian)48.
Odată cu scurgerea timpului profesia juristului s-a schimbat,
modificîndu-şi conţinutul şi destinaţia socială.
Conform unui autor49, juristul este un specialist profesionist care a
însuşit un set complet de cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi în conformitate
cu standardul de stat şi care deţine dreptul să ocupe anumite posturi în
sfera practicii juridice, adică să desfăşoare activitate juridică practică.
Alt autor50 consideră juristul o persoană cu studii juridice superioare,
care posedă abilităţi şi deprinderi de aplicare a acestora în activitatea
practică. Minca juristului este legată de fapte reale de viaţă, cu colectare,
analiză, apreciere, controlul calificării juridice.
Potrivit opiniei autorilor Gusarev şi Tihomirov, juristul este un
profesionist înzestrat cu cunoştinţe juridice fundamentale şi speciale, ferm
convins în destinaţia exclusivă a dreptului şi a legalităţii pentru societate,
care în mod calificat foloseşte instrumentele juridice în numele apărării
drepturilor şi intereselor legale ale oamenilor51.
în fine, S.S. Alexeev consideră juristul o persoană competentă în
jurisprudenţă, care deţine cunoştinţe juridice profesionale (fundamentale
şi specializate) şi capacitatea de a le aplica în activitatea practică52.

48Р Упоров И.В., Профессия юрист, Ростов-на-Дону, 1999, с. 41.

49 Скакун О.Ф., указ, соч., с. 38.
50 Введение в юридическую специшъностъ, указ. соч., с. 10.
51 Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., указ, соч., с.60.
5255 Алексеев С.С., указ, соч., с. 13.
 Reieşind din aprecierileIde mai sus, putem evidenţia cîţiva indicatori
ce caracterizează specialistul jurist:
1. Cunoştinţele juridice fundamentale, specializate şi profesionale.
Fundamentale sunt cunoştinţele ce denotă o înţelegere profundă a
legităţilor interne ale dreptului, specificul şi rolul în viaţa societăţii. Aceste
cunoştinţe cuprind noţiuni generale şi speciale sau ramurale despre drept.
Prin specializare înţelegem detalierea şi concretizarea cunoştinţelor
juridice. Aceasta presupune stăpînirea deplină a materiei de drept, a
tehnicii jurisprudenţei, care corespund necesităţilor practice în imul sau în
alt sector al activităţii juridice (de urmărire penală, judecătorească,
notarială).
Profesionismul în domeniul juridic presupune: aprofundarea
permanentă a cunoştinţelor acumulate şi însuşirea materiei noi,
cunoaşterea şi aplicarea literaturii ştiinţifice, găsirea cu uşurinţă a
normelor juridice în legi, cunoaşterea mijloacelor de codificare a practicii
judiciare etc. Profesionismul este calitatea de bază a activităţii juridice.
A acţiona profesionist înseamnă:
— a exercita activitatea conform regulilor, elaborate şi confirmate
într-o ordine stabilită;
— a poseda o calificare bazată pe instruire specială;
— a activa în temeiul normelor moral-juridice, psihologice, politice,
economice, etice şi estetice;
— a fi supus controlului organului de stat respectiv sau asociaţiei de
specialişti, dar a fi independent în faţa celor neprofesionale (de exemplu, a
unui partid);
— a asigura executarea neîntreruptă, la nivelul corespunzător, în
conformitate cu sarcinile stabilite, a muncii.
Activitatea calificată trebuie să fie remunerată corespunzător.
2. Abilitatea (iscusinţa). Juristul este specialist dacă poate aplica
cunoştinţele sale în activitatea practică, poate soluţiona probleme juridice.
Priceperea nu este numai cunoştinţe, ea include şi dobîndirea unor
capacităţi de lucru, experienţă în aplicarea practică a cunoştinţelor. Anume
aici se manifestă aptitudinile specialistului. Fără activitate practică juristul
nu poate să se afirme, el trebuie să participe la soluţionarea cazurilor
juridice. Nivelul de calificare are un indicator calitativ precis: anii de
activitate practică. Anume în organele de drept, în îndeplinirea funcţiilor
se obţine priceperea - abilităţi, stil, experienţă.
Dacă în cazul cunoştinţelor, indicatorul principal al pregătirii
fundamentale şi specializate este gîndirea juridică dezvoltată, atunci la
capitoiul pricepereI indicatorul este asimilarea practicii juridice -
judecătoreşti, de anchetă, din domeniul procuraturii etc. Prin acest
indicator de asimilare a practicii, un specialist de calificare înaltă se
deosebeşte de unul necalificat, mediocru.
3. Simţul dezvoltat al dreptăţii şi legalităţii, adică separarea cu siguranţă
a celor drepte de nedrepte, care exprimă întregul spirit al activităţii
juridice.
Generalizînd cele expuse mai sus, putem menţiona că specialistul, în
orice domeniu al practicii juridice, trebuie să aibă un nivel de calificare.
Calificarea juristului - nivelul de pregătire, prezenţa cunoştinţelor şi
aptitudinilor enumerate mai sus - este necesară pentru îndeplinirea
obligaţiilor profesionale. Pentru unele specialităţi este principială şi
prezenţa pregătirii fizice (poliţie, securitate, procuror). De regulă, juriştii
au capacităţi şi calităţi diferite, care influenţează calitatea vieţii lor sociale
şi cultura lor juridică. Pentru o orientare mai sigură, indicăm unele calităţi
ale personalităţii care influenţează nivelul calificării:
— profesional-constructive (de muncă): respectul faţă de lege,
capacitatea de muncă şi de a aprecia activitatea sa, responsabilitate pentru
soarta oamenilor, vocaţia pentru profesia sa, capacitate, punctualitate şi
disciplină în activitate;
— moral-etice: concepţii etice înalte, statornicia principiilor morale,
conştiinciozitate, principialitate, responsabilitate, capabil să ia răspunderea
asupra sa, umanism, intoleranţă faţă de infractori;
— intelectuale: facultatea de a separa principalul de secundar, esenţa
de auxiliar, erudiţie, logică, chibzuinţă, rezonabilitate, independenţă şi
abilitate în gîndire, constructivitate şi pronosticare, memorie productivă şi
spirit de observaţie;
— emoţional-volitive: răbdare, stimă, reţinere, ponderaţie (cumpătare);
— organizaţionale: însuşirea de a organiza munca sa, a colegilor şi
colectivului, insistenţă, voinţă, oportunitate, deprinderi de autodisciplină.
Trăsăturile specifice profesiei juridice, ce o deosebesc de alte profesii:
— caracterul de masă. In prezent activitatea juridică este exercitată de
mii de specialişti, care efectuează un număr impunător de activităţi
juridice semnificative, rezolvă zilnic sute şi mii de cazuri juridice. Această
armată de jurişti nu doar este mare la număr, dar alcătuieşte o sferă aparte
a activităţii sociale, ce satisface interese importante vitale. Cantitatea
aceasta mai presupune şi profesarea unui şir de specialităţi, care deschid
largi posibilităţi pentru realizarea capacităţilor şi potenţialului multor
subiecţi de drept;
 —caracterul de elită,Iadică ceea ce este ales şi de valoare. Aceasta
înseamnă că activitatea juridică poate s-o îndeplinească nu oricine, ci doar
persoane împuternicite, care posedă cunoştinţe şi capacităţi
corespunzătoare.
Luînd în considerare creşterea permanentă a rolului dreptului şi a
procedurii juridice, penuria de cadre calificate, prestigiul muncii juridice*
şi solicitarea studiilor juridice, putem afirma că profesia juridică este una
de elită;
— responsabilitatea deosebită a profesiei juridice.
De sfatul sau hotărîrea juristului, în mare măsură, depinde soarta
omului, bunăstarea familiei, poziţia materială a ei, dezvoltarea economică
a societăţii. Greşelile în activitatea juristului reprezintă o ameninţare
directă a intereselor obşteşti, care sunt ocrotite de drept. Pentru orişice
greşeală fiecare jurist poartă răspundere personală, fapt ce impune o
atitudine conştiincioasă faţă de munca sa;
— caracterul conflictual. Activitatea juridică foarte des se desfăşoară
prin ciocnirea unor interese opuse, în condiţiile unei lupte directe sau prin
contraacţiuni: inculpat —parte vătămată, reclamant —pîrît,
contravenient —colaborator al organelor de drept. Prezenţa neînţelegerilor
este dictată de multitudinea intereselor şi necesităţilor sociale. Rolul
juristului este de a găsi un compromis în această luptă, care ar satisface
interesele ambelor părţi;
—atractivitatea, adică, orice lucru calificat cere de la executor prezenţa
unui anumit nivel de intelect (cunoştinţe profesionale, criterii de apreciere,
sentimente, etichetă profesională, tact). în timpul rezolvării cazurilor,
juristul trebuie să aplice cerinţele generale ale normei juridice, la o situaţie
concretă de viaţă, după care să adopte hotărîrea respectivă. Acest fapt, la
rîndul său, presupune o încordare intelectuală la prognozarea viitorului
curs al acţiunilor, modelarea situaţiilor posibile, determinarea mijloacelor
de preîntîmpinare;
—caracter colectiv. Deşi profesia juristului este independentă, cu
responsabilitate deosebită, un număr impunător de hotărîri se bazează pe
rezultatul activităţii unui colectiv de persoane (ofiţeri de urmărire penală,
avocaţi, procurori, martori, experţi). Putem vorbi chiar despre o
colectivitate a instituţiilor juridice în ansamblu, care pot să-şi
îndeplinească funcţiile doar prin contacte strînse şi legături reciproce.

Autoritatea profesiei juridice se manifestă prin rolul în societate al judecătorului,

avocatului, procurorului, notarului, ofiţerului de urmărire penală şi al altor jurişti
profesionişti. Aceasta depinde de politica statului şi de pregătirea juriştilor specialişti
şiactivitatea lor practică cu standardele profesionale, care se manifestă prin normativele
deontologice ale culturii lui.
 Referindu-se laI specificul profesiei juristului, S.S. Alexeev
mai deosebeşte caracterul politic al profesiei juridice, bazîrtdu-se în
esenţă pe statutul juridic—statal al juristului şi activitatea statală (publică)
ce o îndeplineşte53şi caracterul concret al activităţii juridice care se manifestă
prin stricta respectare a normelor juridice, iar fiecare faptă, acţiune
săvîrşită sau hotărîre luată trebuie să se deosebească prin precizie.
Nu exclude din lucrul juristului nici umanismul, care presupune o
activitate permanentă cu oamenii, fapt care cere obiectivitate, echitate,
corectitudine şi compasiune faţă de soarta omului. De multe ori în virtutea
misiunii juristul penetrează intimitatea oamenilor, lumea spirituală a lor.
In această privinţă profesia juristului poate fi comparată doar cu cea a
scriitorului sau medicului.
Unii autori consideră că profesia juristului are un caracter creativ şi
romantic. Aceasta se explică prin faptul că juristul aplică cunoştinţele în
mod creativ, cu stricta respectare a legalităţii. Romantismul nu înseamnă
fantezii sterile şi libertate în gîndire, ci presupune o activitate plină de
fapte, istorii, uneori captivante, interesante, pline de frămîntări,
enigmatice. Dezlegarea acestora este dificilă, dar provoacă şi bucurie. Prin
aceasta se şi manifestă romantismul profesiei juristului.

§ 5. Autoritatea profesiei juridice

Autoritatea profesiei juridice rezidă în misiunea în societate a

judecătorului, avocatului, procurorului, consultantului juridic, notarului,
anchetatorului şi a altor jurişti profesionişti. Autoritatea profesiei
juridice în mare măsură depinde de:
— politica de drept a statului;
— conformitatea pregătirii şi activităţii practice a juristului cu
standardele profesionale, care se manifestă prin respectarea
normativelor deontologice ale profesiei sale.
Referitor la primul aspect, putem menţiona că politica juridică a
statului deţine mai multe posibilităţi de a spori autoritatea profesiei
juridice, şi anume:
— consolidarea supremaţiei dreptului;
— adoptarea de legi calitative;
— pregătirea cadrelor de înaltă calificare;
— crearea unor condiţii necesare şi speciale pentru asistenţa juridică a
populaţiei în procesul activităţii de aplicare a dreptului;
— contracararea încălcărilor legalităţii şi ordinii de drept în stat.

53 AneKceeB C.C., yxo3. con.,

crp.87. 32
 în ceea ce priveşte alIdoilea aspect, autoritatea profesiei juridice
depinde de corespunderea activităţii juristului standardelor profesionale,
respectarea normativelor deontologice ale culturii lui, care se manifestă
prin următoarele:
— obligaţiile profesionale trebuie să fie prioritare faţă de alte ocupaţii
ale juristului;
— prin activitatea sa juristul nu este în drept să dăuneze interesele
altor persoane în favoarea intereselor personale;
— în orice situaţie juristul trebuie să acţioneze profesionist, avînd
grijă de demnitatea şi onoarea sa, să evite situaţiile ce ar pune la îndoială
reputaţia şi obiectivitatea sau competenţa sa;
— juristul este obligat să se supună autocontrolului pentru a
preîntîmpina şi suprima încălcarea regulilor deontologice.
Autocontrolul este obligatoriu pentru juriştii care lucrează în sfera
publică, precum şi pentru cei din sfera privată. El are o semnificaţie aparte
în cadrul unor profesii juridice (avocaţi, notari privaţi), ce deţin o
autonomie determinată faţă de stat, liberă de influenţa lui. însuşi statul
contează pe aceste profesii ca ele să prezinte o autoritate influentă în
susţinerea bazelor juridice ale puterii publice, să se opună abuzurilor de
serviciu. Această autonomie sancţionată a profesiei juridice presupune o
responsabilitate ridicată, capacitate de autocontrol.
Prestigiul profesiei juridice este determinat în primul rînd de
aprecierea celor din jur. Prin comportamentul său juristul este obligat să
trezească un respect profund faţă de profesia juridică, să menţină
autoritatea ei. El trebuie să ia parte la orice fel de activităţi importante
pentru atingerea acestui scop. Pornind de la faptul că funcţia socială a
profesiei juridice este de a transpune normele general umane, juridice şi
morale în activitatea profesional juridică prin coordonarea intereselor
sociale cu cele profesionale, crearea unor premise şi condiţii favorabile
pentru realizarea unor sarcini juridice concrete, juriştii de diferite profesii
(avocaţi, judecători, procurori ş.a.) în mod oficial au stabilit s-au urmează
să stabilească norme deontologice ce sunt înaintate faţă de activitatea
profesională a lor cu scopul realizării autocontrolului. Normele nu doar
consolidează disciplina şi simţul datoriei în rîndurile juriştilor, ci şi
contribuie la ridicarea autorităţii organelor de drept, grupurilor
profesionale de jurişti, atît în ţară cît şi peste hotare.
Conducătorii de diferit nivel au apreciat, pe bună dreptate, rolul
dreptului şi locul profesiei juristului în sistemul dreptului. Un indicator ce
dovedeşte atenţia societăţii şi a statului faţă de profesia juridică şi sporirea
autorităţii ei este instituirea sărbătorilor profesionale în Republica
Moldova:
 — Ziua juristului la 19I octombrie53;
— Ziua procuraturii la 29 ianuarie54;
— Ziua poliţiei la 18 decembrie55.

Tema 3.
CULTURA PROFESIONAL JURIDICĂ A JURISTULUI

§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei

§ 2. Cultura profesional juridică a juristului §
3. Gîndirea profesională a juristului
§ 4. Competenţa ca indicator al măiestriei profesionale a
juristului § 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a
ei

§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei

La dezvăluirea elementelor structurale ale deontologiei juridice, un

rol esenţial îl are cultura juridică. în literatură se menţionează că
„depăşirea crizei spirituale pe care o trăieşte civilizaţia în prezent nu poate
fi obţinută doar prin reforme formale şi externe. Esenţa constă în
reînnoirea conştiinţei şi culturii juridice. Primul şi ultimul cuvînt rămîne
de domeniul spiritului care, în cazul nostru, ţine de conştiinţa juridică" 56.
Dreptul joacă un rol esenţial în viaţa societăţii contemporane. Definiţia cea
mai generală a lui poate fi redusă la totalitatea regulilor generale scrise,
care asigură ordinea publică. Exercitarea acestor reguli este garantată de
organe şi organizaţii speciale care formează obiectul unei griji deosebite a
oamenilor politici, statului, societăţii. însă aceasta nu este de ajuns.
Normele vor putea fi uşor de realizat dacă vom fi preocupaţi permanent
de nivelul culturii juridice.
Cultura juridică, concentrînd o totalitate de cunoştinţe şi deprinderi,
presupune capacitatea de a aplica în practică normele juridice ce ar asigura
legalitatea, ar convinge individul în importanţa dreptului şi mijloacele de
realizare a lui, în responsabilitatea pentru actele ce se

53 Decretul Preşedintelui RM privind instituirea sărbătorii profesionale - Ziua Juristului - 19

octombrie, din 11.10.2000, M.O. nr. 130-132,19.10.2000
54Decretul Preşedintelui RM privind instituirea zilei lucrătorilor procuraturii nr.ll din
26.01.96, M.O. nr.8-9,08.02.1996
55 Hotărîrea Parlamentului RM cu privire la declararea sărbătorii profesionale a
colaboratorilor afacerilor interne Ziua Poliţiei, nr. 12-13, XII din 01.12.92, M.O. nr. 12, din
30.12.92
56 Ильин И.О., О сущности правосознания, Москва 1983, c.22.
34
săvîrşesc practic. CetăţeniiIdoar atunci vor avea încredere în
apărătorul legii, cînd totalmente vor fi siguri că experienţa, cunoştinţele
şi convingerea acestui jurist, nivelul lui de cultură juridică se vor
manifesta cu eficienţă sporită.
Cultura, în general, poate fi definită ca totalitatea valorilor materiale
şi spirituale, create şi aflate în proces de creaţie de către omenire pe
parcursul practicii istorico-sociale şi care caracterizează o anumită
treapta de dezvoltare a societăţii.
Cultura juridică este o parte a culturii societăţii, se bazează pe
ultima, reflectă nivelul de evoluţie a ei, a mentalităţii poporului. Ea se
dezvoltă în permanentă colaborare cu cultura politică, estetică, etică,
economică etc. Toate aceste tipuri de cultură realizează în comun
aceleaşi sarcini - formarea climatului moral juridic în societate, chemat să
asigure libertatea reală a comportamentului persoanei, corelat cu
responsabilitatea faţă de societate, asigurînd drepturile ei, protecţia
socială, respectarea demnităţii, adică plasarea omului în centrul
fenomenelor politice, economice, sociale.
In teoria dreptului, ca şi în filozofie, nu există o înţelegere unică a
categoriei cultură juridică. De exemplu, P.V. Sinincova consideră cultura
juridică drept sferă a practicii umane, alcătuită dintr-o totalitate de
norme, valori, instituţii juridice, procese şi forme, care îndeplinesc
funcţia de orientare social juridică a oamenilor într-o societate concretă57.
S.S. Alexeev menţionează că cultura juridică întruchipează starea
conştiinţei juridice, a legalităţii, perfecţiunii legislaţiei juridice care
reflectă stabilirea şi dezvoltarea dreptului ca valoare socială, adică un fel
de „bogăţie juridică" a societăţii58.
După V.P. Salnicov, cultura juridică este un fenomen social deosebit
înţeles ca stare calitativ juridică a persoanei, societăţii, ce poate fi
structurată după diferite componente: drept, conştiinţă juridică, relaţii
juridice, legalitate şi ordine de drept, activitate legală a subiecţilor 59.
în general, cultura juridică poate fi definită ca un sistem de valori
juridice, reprezentări şi directive care corespund nivelului de dezvoltare juridic
ca al omenirii, societăţii, persoanei. Sistemul de valori juridice cuprinde:
activismul subiectelor în sfera dreptului, respectarea conştientă a prescripţiilor
juridice, eficacitatea reglementării juridice, realizarea

57 Теория государства и права/ Под ред. Матузова Н.И., Малько А.В., Москва, 1995,
с.473.
58 Алексеев С.С., Теория права, Москва, 1997.
59 Сальников В.П., Правовая культура (Актуальные проблемы теории права), Уфа, 1995,с.180.
drepturilor şi obligaţiilorI cetăţenilor, legi funcţionale, tehnică
legislativă perfectă, ştiinţă juridică avansată, învăţămînt juridic,
practică juridică eficientă şi ordine de drept stabilă 61. Toate acestea poartă
denumirea de realitate juridică a societăţii.
Cultura juridică poate fi clasificată în:
- cultură juridică a societăţii;
- cultură juridică a personalităţii;
- cultură juridică a unui grup profesional sau cultură juridică
profesională.
Cultura juridică a societăţii reprezintă sistemul de valori juridice
acumulate şi permanent dezvoltate de ştiinţa juridică, învătămînt şi
practică, cu scopul asigurării unei stări calitative a vieţii juridice a
persoanei şi societăţii sau, cu alte cuvinte, este nivelul general al conştiinţei
juridice a organismului social, ce reflectă protecţia drepturilor şi
libertăţilor persoanei. Cultura juridică a societăţii este instrumentul de
transformare a realităţii juridice. Numai năzuinţa spre libera folosire a
drepturilor, îndeplinirea îndatoririlor, respectarea interdicţiilor, activismul
cetăţenilor contribuie la formarea societăţii civile şi a statului de drept.
Structura culturii juridice a societăţii include:
1) Cultura conştiinţei juridice’ - nivelul înalt al conştiinţei juridice
înseamnă informarea în modul corespunzător a societăţii cu legislaţia,
aprecierea legii de pe poziţia dreptăţii şi apărarea drepturilor omului.
2) Cultura comportamentului juridic - stricta respectare a legii de
către toţi cetăţenii şi funcţionarii publici; comportament legal adecvat din
partea tuturor membrilor societăţii, stabilirea şi menţinerea ordinii de
drept în socitate.
3) Cultura practicii juridice - o cultură înaltă a tehnicii legislative şi
juridice, conformarea normelor la standardele stabilite şi definiţiile
ştiinţifico-teoretice, tradiţii, obiceiuri, acorduri internaţionale. Aceasta mai
presupune cultură înaltă a activităţii poliţiei, judecătoriei, notariatului,
procuraturii, avocaturii şi a tuturor organelor centrale şi locale.
Cultura juridică a societăţii se manifestă şi prin activismului social-
juridic al persoanelor aparte, al grupurilor profesionale, al tuturor
subiecţilor de drept.
Cultura juridică a persoanei întruneşte sistemul de cunoştinţe juridice,
deprinderi şi abilităţi, ce determină nivelul juridic de dezvoltare a ei şi care
bl Нено-Неновки, Право и ценности, Москва, Прогресс, 1987, с.191.
Conştiinţa juridică este determinată drept totalitate a reprezentărilor şi emoţiilor ce reflectă
atitudinea oamenilor (naţiunilor, poporului) faţă de dreptul existent şi cel dorit (vezi:
Любащиц В.Я., Мордовец А.Ю., Тимощенко И.В., Теория государства и права, Ростов-на-
Дону, 2002, с.487)
36
îi asigură un comportamentIlegal în dezvoltare. Persoana trebuie, alături
de cunoaşterea legilor, să ştie cum să le aplice în mod legal. Nu va fi
considerată juridic cultă persoana ce cunoaşte legile, dar le aplică în
scopuri ilegale. Aşadar, indicatorul culturii juridice a personalităţii se
exprimă prin activismul juridic, adică prin interesul în realizarea normelor
juridice şi a principiilor juridice în toate domeniile vieţii sociale. La
realizarea culturii juridice, fiece persoană îşi elaborează un stil al culturii
comportamentului legal60. Acesta presupune respectarea permanentă a
principiilor legale specifică rezolvării problemelor vitale prin alegerea
stilului corect de comportament în funcţie de:
— nivelul de înţelegere şi reproducere a valorilor culturii juridice a
societăţii;
— specificul activităţii profesionale;
— particularităţile irepetabile ale creaţiei fiecărei persoane.
Cultura juridică a unui grup profesional reprezintă un sistem de
valori juridice, specific unui grup de persoane care în virtutea profesiei
desfăşoară o anumită activitate, ce necesită instruire specială şi pregătire
practică. De regulă, aceasta se referă la cultura unui grup de lucru (medici,
ingineri, jurişti) ai cărui membri sunt persoane purtătoare ale culturii
juridice profesionale.
Evidenţiind trei tipuri de cultură juridică, să nu uităm că în viaţa reală
ele se află în strînsă legătură: cultura juridică a societăţii nu poate exista
fără cultura juridică a membrilor ei; aceasta este condiţia, forma şi
rezultatul activităţii cultural-juridice a persoanelor şi grupurilor lor
profesionale.

§ 2. Cultura profesional juridică a juristului

Cultura profesional juridică constituie cultura juridică a apărătorilor

legii (juriştilor). Ea presupune un sistem de cunoştinţe profesional juridice,
deprinderi şi îndatoriri, ce caracterizează nivelul dezvoltării juridice a
persoanei, realizat în procesul exercitării fucţiilor de lucru, în strictă
conformitate cu legea.
Cultura profesional-juridică a juristului include:
1) Informarea juridică - cunoaşterea legislaţiei şi a posibilităţilor ştiinţei
juridice, cunoaşterea normelor de drept şi a specificului realizării lor. Cel
ce nu cunoaşte legea nu poate s-o aplice, să apere drepturile şi libertăţile
persoanei.

60 CxaxyH 0.<î>., yKca.con., c.194.

 2) Convingerea înI necesitatea şi folosul social ale dreptului, adică
ale legilor şi altor acte normative; în valoarea dreptului ca măsură
a libertăţii şi dreptăţii. Juristul trebuie să aibă o atitudine respectuoasă faţă
de drept.
3) Capacitatea de a folosi instrumentariul juridic - legi şi acte subordonate,
tehnică juridică, realizările ştiinţei şi practicii juridice. Un jurist trebuie să
slujească cinstit legea, să-şi îndeplinească datoria profesională, să fie la
curent cu toate realizările practicii şi ştiinţei, să poată aplica orice tehnică
novatoare.
In literatura de specialitate se subliniază că cultura juridico- profesională mai
include: măiestria şi gîndirea profesional juridică, bagajul de cunoştinţe generale,
calităţile etice-profesionale şi responsabilitatea social- politică şi civilă61.
Un factor important în cultura juridică profesională îl prezintă rolul
suprem al dreptului, supremaţie care reflectă starea de lucruri în sistemul
dreptului: pregătirea juriştilor specialişti; rolul serviciilor juridice în toate
sferele vieţii sociale; autoritatea instanţelor judecătoreşti, avocaturii,
procuraturii, notariatului, poliţiei; nivelul de dezvoltare a instituţiilor
ştiinţifico-juridice; eficacitatea activităţii organizaţiilor profesional juridice
obşteşti şi altele.
Cultura profesional juridică a juristului se bazează pe cultura juridică a
societăţii. în acelaşi timp, o influenţează pe ultima, ridicînd-o la un nivel
mai înalt, devenind stimulator al dezvoltării ei. Conţinutul culturii juridice
a juristului include: cunoaşterea normelor juridice, respectarea dreptului,
deprinderea de a se conduce de legi şi de alte instrucţiuni de serviciu,
convingerea în corectitudinea şi justeţea normelor de drept, activismul în
executarea atribuţiilor de serviciu. Conform Principiilor generale ale
activităţii juridice elaborate de ONU, juriştii sînt „reprezentanţii principali
care înfăptuiesc justiţia"62. Astfel, ca apărători ai drepturilor clienţilor şi ai
justiţiei în general, juriştilor le revine rolul determinant în funcţionarea
unei societăţi democratice.
Rolul culturii profesional juridice a juristului se reflectă în toate
elementele structurale ale culturii juridice a societăţii:
1) La nivelul conştiinţei - atitudinea societăţii, statului, persoanei faţă
de drept.
Nivelul conştiinţei juridice a juristului în mare măsură determină
gradul de asimilare (înţelegere şi cunoaştere) a dreptului de către cetăţeni,
persoane cu funcţie de răspundere. De calitatea lucrului unui

61вОкусов А.П., указ.соч., c.126.

62 Хрестоматия по юридической деонтологии/ Под ред. Скакун О.Ф., Эспада, Харьков,
2002, с.12.
jurist depinde recunoaştereaIde către cetăţean a valorii dreptului în sfera
relaţiilor sociale, adică cunoaşterea şi înţelegerea sensului dreptului;
capacitatea de a interpreta unele sau altele prescripţii legale; aplicarea
cunoştinţelor juridice acumulate în activitatea practică; folosirea legilor
pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale; aptitudinea
de a se putea descurca în situaţii juridice complicate.
Acest fapt însă nu înseamnă că cetăţeanul trebuie să cunoască şi să
aplice perfect dreptul. Spre deosebire de jurist, acesta foloseşte
minimumul de cunoştinţe juridice ce-i sunt de folos în familie, la serviciu
sau în viaţa de zi cu zi, de exemplu: cunoaşterea principiilor dreptului,
unor norme ale dreptului constituţional, muncii, familiei, civil,
antreprenoriatului, înţelegerea responsabilităţii pe care o are faţă de
drepturi şi îndatoriri. Cetăţeanul de asemenea trebuie să cunoască în linii
generale normele ce reglementează răspunderea juridică, ordinea de
tragere la răspundere, vîrsta de la care survine răspunderea penală şi
civilă.
Conştiinţa profesional juridică a juristului influenţează starea
generală de respectare a normelor juridice, ce asigură drepturile şi
libertăţile persoanei. Ea se manifestă nu doar printr-o atitudine stabilă faţă
de drept şi practica aplicării lui, dar şi prin racordarea lui la prescripţiile
juridice. înţelegerea utilului, necesităţii şi echităţii în aplicarea legii,
deprinderea de a o respecta sînt trăsături specifice ale conştiinţei juridice a
juristului ce în mod pozitiv vor influenţa conştiinţa juridică a persoanelor
cu care contactează.
Statul trebuie să aibă grijă ca fiecare judecător, procuror, ofiţer de
urmărire penală şi alţi lucrători din sfera dreptului să aibă în cabinetul de
lucru literatura normativă necesară, să aibă posibilitatea să participe la
seminare, cu ajutorul statului şi în mod individual să-şi ridice nivelul
profesional.
2) La nivelul dezvoltării activităţii de elaborare a legislaţiei şi calitatea
ei, adică cît de bine reflectă ea interesele societăţii, grupurilor sociale şi ale
personalităţii.
De juristul care elaborează legile şi de cultura lui profesională
depinde calitatea legislaţiei: bine chibzuită, coordonată, statică şi
dinamică, corelată, tehnica juridică corectă, acte normative adoptate şi
publicate la timp.
Juristul ia parte la toate etapele procesului legislativ, determinînd în
aşa fel nivelul culturii legislative; el participă la formarea şi sistematizarea
actelor normative, fiind obligat să le asigure desăvîrşirea.
 Un rol aparte îl auI juriştii participanţi la procesul legislativ de
implementare în legislaţia naţională a convenţiilor internaţionale şi
europene pe problemele asigurării drepturilor şi libertăţilor omului.
3) Asupra stării practicii juridice, în primul rînd, a activităţii
organelor de drept.
Activitatea practică a juristului este indicatorul nivelului culturii de
aplicare a dreptului în stat. Ea se reflectă în aplicarea legislaţiei, în
activitatea ordonată de examinare a problemelor juridice, a cazurilor
juridice şi ducerea lor pînă la rezolvarea definitivă. Judecătorii, procurorii,
avocaţii, poliţiştii, vameşii, notarii, colaboratorii din organele securităţii
naţionale şi din alte structuri statale şi obşteşti, unde este prestată munca
juristului, datorită profesionismului, sînt în stare să ridice cultura juridică
a societăţii, a grupului social, a personalităţii.
4) în consolidarea regimului legalităţii şi ordinii de drept.
Ordinea de drept în societate este indicatorul culturii juridice nu
doar a societăţii, ci şi a fiecărui cetăţean. Astfel, dacă relaţiile sociale sunt
ordonate, persoanele săvîrşesc doar acţiuni legale şi acesta reprezintă un
merit al juristului. Juristul este numit barometru al stării legalităţii, iar
convingerea lui în necesitatea respectării prescripţiilor juridice este o bază
sigură a regimului de respectare a legalităţii de către cetăţeni şi
consolidării ordinii de drept în societate65. Ordinea de drept în societate,
autoritatea legilor depind de capacitatea juristului de a explica normele şi
de a îndeplini îndatoririle profesionale în modul corespunzător.
Nivelul culturii juridice profesionale a juristului este determinat de
gradul de dezvoltare a culturii fiecărui jurist în parte, de instruirea juridică
şi nivelul calificării. Fiecare jurist la locul său de lucru trebuie să
corespundă funcţiei ce o deţine, să consolideze autoritatea profesiei sale, să
ridice cultura juridică a societăţii.
Juristul profesionist, care stăpîneşte o cultură juridică înaltă, în
practică înfăptuieşte un şir de sarcini deontologice: umanizarea procesului
juridic, lupta cu birocraţia şi formalitatea, cu deformarea profesională.
Aşadar, cultura profesional juridică a unui jurist comportă următoarele
calităţi:
— cultura juridică se manifestă nu prin măiestria de a utiliza
terminologie juridică la modă, dar prin aptitudinea de a se descurca în cele
mai încurcate cazuri juridice în interesul unei justiţii supreme pentru
pătimit;
— cultura juridică presupune acordul juristului profesionist de a
merge la risc în scopul soluţionării unei probleme complicate, în numele
triumfului justiţiei şi legii;
65CKaKVH O.0., yK03.coH.,
c.201. 40
 — profesionistul cuIcultură juridică înaltă va pleda pentru
rezultate excelente în muncă de dragul omului, nu pentru a câştiga faimă
personală;
— cultura profesional juridică se manifestă nu în capacitatea de a
defăima infractorul şi a „lustrui" nevinovatul, ci în suportarea
consecinţelor pentru manifestarea neprofesionismului63.

§ 3. Gîndirea profesională a juristului

Pentru a înţelege şi a cunoaşte lumea înconjurătoare, a evidenţia

corelaţia dintre lucruri şi fenomene, avem nevoie de raţiune. Activitatea
omului este rezonabilă datorită gîndirii. Gîndirea dă răspuns la întrebări
ce nu pot fi rezolvate prin reflecţii sensibile nemijlocite. Gîndirea se
manifestă prin perceperea, în mod nemijlocit şi generalizat, a realităţii prin
noţiuni, judecăţi, raţionamente64.
Gîndirea profesională a juristului este un proces de reflectare a
conţinutului informaţional - juridic, ce s-a format datorită standardelor
profesionale stabilite şi serveşte drept orientare generalizată într-o situaţie
concretă, profesional juridică a realităţii. Abilitatea de a gîndi juridic
înseamnă operarea bine stabilită cu noţiuni, în condiţiile unei situaţii
importante juridico-practice apărută în activitatea juristului. Gîndirea
judecătorului, avocatului, ofiţerului de urmărire penală este practică, în
fiecare etapă ea fiind legată de anumite manifestări practice.
Astfel, ofiţerul de urmărire penală, cercetînd locul săvîrşirii
infracţiunii, depistează urme ale unui eveniment trecut. Stabilind legături
esenţiale (care cu siguranţă se repetă de la un caz la altul) între evenimente
prin gîndirea logică, ofiţerul de urmărire penală reconstruieşte întreg
tabloul desfăşurării posibilului eveniment. Această reconstrucţie are loc
prin înţelegerea legăturilor dintre manifestările exterioare şi esenţa
faptelor produse în realitate. Faptul dat este posibil dacă juristul deţine
anumite cunoştinţe şi le poate generaliza. însă aceasta nu este suficient,
fiind necesare şi informaţiile obţinute în procesul examinării materialelor
dosarului şi a personalităţii bănuitului. Gîndirea va lega experienţa
anterioară cu informaţia nou-obţinută, le va analiza, va selecta necesarul
şi, ca rezultat, va rezolva cazul. Toate aceste procese vor parcurge neapărat
următoarele forme ale gîndirii65:

63 Окусов А.П., указ.соч., с.140.

64 Афанасьева О.В., Пищелко П.В., Этика и психология профессиональной
деятельности юриста, Москва 2001, с.56.
65 Афанасьева О.В., Пищелко П.В., указ.соч., с.56.
 - judecata, ca formă aI gîndirii care stabileşte legătura dintre
obiecte şi calităţile lor sau legătura dintre obiectele ce au legătură cu
sfera profesional juridică. Judecata juristului trebuie să posede
normativitate, subtilitate şi formalism în concluzii;
- raţionamentul, ca formă a gîndirii care se manifestă prin facultatea
de generalizare a calităţilor unui grup omogen de fenomene juridice,
asimilarea unor cunoştinţe noi din cele existente anterior. Concluziile
juristului nu trebuie să depăşească limitele stabilite de lege;
- noţiunea, ca formă a gîndirii ce reflectă înţelegerea esenţei unui
fenomen juridic concret, varietate a unui grup determinat de astfel de
fenomene. Prin noţiune răspundem la întrebarea; ce este aceasta?
Calificînd unul sau alt fenomen prin noţiune (furt, omor, şantaj etc.),
juristul practic totalizează activitatea de gîndire, regăsind-o în noţiunea
deja prevăzută în lege.
Astfel, în procesul de gîndire juristul depistează anumite trăsături
obiective comune fenomenelor juridice, calităţile lor generale şi face acest
lucru prin raţionamente, concluzii şi noţiuni.
Dinamica gîndirii juristului trece prin mai multe etape:
- evidenţierea, conturarea şi formularea situaţiei, legată de un
anumit obiect de gîndire, caracterizarea de fapt şi de drept a ei, trasarea
sarcinilor. Această primă etapă a activităţii de gîndire a ofiţerului de
urmărire penală precedează pornirea unui dosar penal;
- analiza posibilităţilor de folosire a mijloacelor şi metodelor
juridice de îndeplinire a sarcinilor înaintate, luînd în considerare
consecinţele şi limitele acceptate. Această etapă în cazul ofiţerului de
urmărire penală corespunde cu întocmirea unui plan desfăşurat de
cercetare a dosarului penal;
- alegerea unei variante optime de rezolvare, determinarea
rezultatelor posibile şi consecinţelor negative. Ofiţerul de urmărire
penală în această etapă face schema unor combinaţii tactice, programul
de activitate sub formă de acţiuni de urmărire şi cercetare, îndreptate
spre descoperirea infracţiunii.
Rezultatul gîndirii, de regulă, depinde de personalitatea juristului,
luînd în consideraţie calităţile lui individuale care dictează caracterul
alegerii în adoptarea unei sau altei hotărîri are o mare importanţă, în lipsa
ei nu este nici gîndire, nici hotărîre luată.
Gîndirea profesională a juristului este axată pe îndeplinirea
sarcinilor publice şi obşteşti cu ajutorul metodelor şi mijloacelor
juridice, acţiuni şi operaţiuni, hotărîri adoptate şi acte de realizare a lor,
atribuirea unei forme juridice relaţiilor sociale concrete.
Gîndirea juristului după caracterul său este pragmatică, deoarece
pentru el este important, în primul rînd, procesul realizării practice a
hotărîrilor luate, legalitateaIlor, corespunderea cu competenţa şi sarcinile
organului pe care îl reprezintă66.
în fine, putem spune că gîndirea profesională a juristului prezintă un
şir de calităţi, care conferă acesteia o complexitate evidentă. Astfel avem:
— agerime - capacitatea de a evidenţia situaţia problematică;
— operativitate - rapiditatea gîndirii în urmărirea mersului procesului,
flexibilitate în aplicarea diferitelor metode;
— dinamism - orientarea în situaţie, capacitatea de a cuprinde întregul
tablou al cazului, de a separa secundarul de esenţial, propunerea,
dezvoltarea versiunilor;
— logică - consecutivitatea procesului de gîndire, capacitatea de a face
generalizări în procesul analizei faptelor juridice;
— spirit critic - capacitatea de a supune analizei critice situaţia şi
faptele juridice obţinute;
— obiectivitate - orientarea spre obţinerea unei informaţii imparţiale,
urmarea adevărului, pentru care este necesară ordonarea informaţiei într-
un anumut sistem (ipoteză, versiune);
— profunzime şi amploare - calităţi ce se completează reciproc, prima
denotă nivelul de pătrundere în esenţa obiectului studiat, iar cea de a doua
caracterizează multitudinea de aspecte ale fenomenului cercetat, precum şi
sferele înrudite cu acesta;
— flexibilitate - capacitatea de a vedea fenomenul studiat sub un nou
punct de vedere, descoperirea unor noi calităţi ale lui, trecerea la studierea
lor (de exemplu, un ofiţer de urmărire penală, la modificarea situaţiei,
trebuie să se conformeze repede Ia altă metodă de cercetare, să renunţe la
versiunea greşită, să depisteze posibilele lacune) 67.
Gîndirea profesională a juristului depinde de erudiţia sa, de cultura
generală şi experienţa profesională. Un jurist contemporan trebuie să-şi
formeze un nou tip de gîndire profesională, orientat spre activitatea lui
profesională în condiţiile statului de drept.

§ 4. Competenţa —indicator al măiestriei profesionale a juristului

Competenţa reprezintă cel mai relevant indicator al activităţii practice

profesionale a juristului specialist, al măiestriei lui în acel domeniu al
practicii juridice în care munceşte.
Competenţa, în sens juridic, cuprinde sfera de atribuţii recunoscută de
lege unui organ sau unei organizaţii. Competenţa organului statal

66 Васильев В.А., Юридическая психология, Изд. Питер, Санкт-Петербург, 2002,

с.228.
67 Романов В.В., Юридическая психология, Москва, Юрист, 2002, с.148.
desemnează un volum deI împuterniciri, drepturi şi îndatoriri
consfinţite în lege sau în alt act normativ, responsabilităţi pentru
îndeplinirea lor în mod profesionist, conform sarcinilor înaintate (de
exemplu, sarcina principală a poliţiei este păstrarea ordinii publice).
Stabilind competenţa pentru fiecare organ, statul diferenţiază
atribuţiile lor publice. în cazul nostru competenţa juristului prevede
capacitatea de a exercita volumul de împuterniciri (drepturi şi îndatoriri)
stabilite în lege sau în alt act normativ şi de a purta răspundere pentru
îndeplinirea lor în mod profesionist, conform sarcinilor organului, în care
acesta îşi desfăşoară activitatea juridică practică. Competenţa juristului
mai presupune un sistem de calităţi intelectuale, psihologice, morale şi
practice care reflectă nivelul cunoştinţelor acumulate, abilităţile,
deprinderile, experienţa şi alte calităţi ce caracterizează capacitatea lui de a
se ocupa cu o anumită activitate juridică concretă.
Responsabilitatea juristului survine pentru incapacitatea şi nedorinţa
de a îndeplini atribuţiile corect şi în volum deplin sau depăşirea lor,
amestecul în sfera de activitate a altor jurişti.
Competenţa juristului cuprinde un şir de elemente ce-i stabilesc
esenţa:
— cognitiv (informaţional) - prezenţa unor cunoştinţe, capacităţi,
abilităţi necesare pentru îndeplinirea datoriei profesionale, permanenta lor
reînnoire şi desăvîrşire;
— normativ - volumul de împuterniciri (drepturi şi obligaţii), precum
şi responsabilităţi ale juristului stabilite de lege sau de alte acte normative;
— funcţional - capacitatea juristului de a îndeplini obligaţiile
profesionale în conformitate cu funcţiile şi sarcinile organului în baza
experienţei juridice personale, colective şi teritoriale.
Literatura specială menţionează că experienţa devine un instrument
de lucru care este acumulat în funcţie de personalitate 71.
Experienţă personală presupune totalitatea cunoştinţelor juridice,
procedeelor, deprinderilor, abilităţilor juridico-practice concrete, precum şi
realizările juristului.
Experienţa colectivă include sistemul realizărilor pozitive în activitatea
practică a unui colectiv concret de jurişti.
Experienţa teritorială concentrează toate rezultatele pozitive (personale
şi colective) obţinute în activitatea juriştilor, dintr-o anumită unitate
teritorială (oraş, sat, raion, sector).
întocmirea unui contract de vînzare-cumpărare a unui imobil,
efectuarea expertizei documentelor, eliberarea informaţiei cu privire la
antecedentele penale, întocmirea unui proces-verbal de interogare sunt

71 Скакун О.Ф., указ.соч., c.237; Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., указ.соч., с.205.
44
exemple de competenţăIspecială a juriştilor practicieni. Incompetenţa
vine ca o ameninţare directă pentru interesele clientului. Dacă juristul
consideră că nu-i stă în putere să acorde ajutor calificat clientului, el
trebuie: să refuze dosarul şi să-l transmită unui coleg mai competent, să
invite în calitate de partener un alt jurist, să solicite consultaţie unui coleg
mai experimentat68.
Competenţa juristului, adică conformitatea lui cu funcţia deţinută sau
profilul de activitate, poate fi stabilită:
— la intrarea în funcţie în cazul numirii sau alegerii (de exemplu,
judecător, procuror, notar nu pot fi persoane care nu deţin cetăţenia
Republicii Moldova, nu posedă studii superioare, nu au susţinut examene
de calificare sau fără vechime în muncă în specialitatea juridică
respectivă);
— la eliberarea licenţelor pentru dreptul de a desfăşura o anumită
activitate juridico-practică (de exemplu, activitatea privată de avocat sau
notar);
— la atestarea pentru stabilirea gradului de calificare efectuată
periodic în rîndul juriştilor69.
Atestarea juristului este un proces de determinare a calificării,
aprecierea avansării şi calităţii cunoştinţelor, caracterizarea
profesionismului. Ordinea de atestare a juriştilor este stabilită în
documente oficiale, iar pentru desfăşurarea ei sunt înfiinţate comisii de
atestare şi calificare. Scopul atestării este de a ridica nivelul profesional al
lucrătorilor din sfera juridică.
Atestarea comportă următoarele sarcini:
a) determinarea nivelului de calificare profesională;
b) stabilirea conformităţii juristului cu funcţia deţinută;
c) reprezintă un imbold pentru a spori profesionismul, a mobiliza
forţele creative ale juristului, a ridica responsabilitatea pentru
consolidarea legalităţii, garantarea şi apărarea drepturilor
persoanelor.
în cazul atestării sunt verificate: prezenţa minimumului de cunoştinţe,
capacităţi, abilităţi, deprinderi, dobîndite în urma instruirii şi experienţei;
pregătirea emoţional volitivă pentru îndeplinirea activităţii profesionale
prin studierea motivelor alegerii profesionale, scopurilor de viaţă, căilor
de atingere a lor, conţinutul muncii şi aspiraţiile; capacitatea de a îndeplini
o

68 Vezi: Барщевский M., Адвокатская этика, Москва 2001, c.37

69 Atestarea şi calificarea au loc în special în rîndurile judecătorilor. Astfel, Legea cu
privire la colegiul de calificare şi atestare a judecătorilor nr.949 din 19.07.1996, art.23,
menţionează că „Judecătorii sunt supuşi atestării, de regulă, o dată în 5 ani", iar art. 27 din
Lege prevede că, „în dependenţă de funcţie, de vechimea în muncă, de experienţă şi
profesionalism, pentru judecători sînt stabilite grade de calificare".
activitate profesionalăI concretă, care se dezvăluie intelectul,
gîndirea profesională, capacitatea de a gîndi logic şi analitic,
spiritul de observaţie profesionist, memoria operativă şi de lungă durată,
activismul în cercetare, creativitatea, inteligenţa.
Limitele competenţei pot fi modificate, deoarece aceasta depinde de
sfera de activitate a juristului şi sarcinile concrete, care sunt puse în faţa
lui. Pentru ridicarea competenţei în conformitate cu funcţia deţinută este
necesară perfecţionarea permanentă a juristului. în cazul avansării sau
trecerii la o alta funcţie, înrudită cu prima, este importantă pregătirea
corespunzătoare sau reprofilarea acestuia. Ea impune anumite corective în
determinarea calitativă a competenţei.
Mai sus am vorbit de competenţa specială, cuprinzînd un sistem de
capacităţi intelectuale, psihologice, morale şi practice ale specialistului,
fapt ce îşi află rezonanţă în nivelul de cunoştinţe acumulate, informare şi
capacitatea de a le realiza într-o sferă îngustă de activitate. în cazul în care
acestea se manifestă într-o sferă largă de activitate, competenţa va fi
generală.
în concluzie, subliniem că oricît de îngustă ar fi specializarea, juristul
trebuie să deţină şi competenţa generală respectivă. Datorită cunoştinţelor
generale în teoria şi practica juridică, specialistul lesne va putea colabora
cu colegii de altă specializare. Competenţa generală este indicatorul
culturii profesionale, bază a competenţei speciale.

§ 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei

Situaţia practicii juridice în Republica Moldova cere o ameliorare

considerabilă. Există suficiente probe de încălcare a legalităţii şi ordinii de
drept, tentative la viaţa, cinstea şi demnitatea persoanei. In afară de
cauzele care influenţează asupra nihilismului juridic al societăţii şi
provoacă la infracţiuni unele persoane, nu putem ignora încălcările în
activitatea juridică practică, lacunele şi greşelile în acţiunile juriştilor, care
îşi au rădăcina în nivelul scăzut al culturii juridice, în gîndirea juridică
deformată.
Cele mai tipice greşeli care însoţesc în prezent activitatea juridică
practică sunt:
1) Abuzul de putere şi abuzul de serviciu.
în orice societate puterea este un fenomen care îi „îmbată" pe mulţi,
lipsindu-i de gîndire lucidă. Fiind reprezentant al puterii, juristul trebuie
să apere ordinea de drept stabilită de putere (de exemplu, în cazul
poliţistului). Acesta va apăra puterea chiar cînd nu este convins în
corectitudinea ei, deoarece acel ce este împuternicit cu atribuţii de stat
sau le execută are înIconştiinţă, în primul rînd, prescripţiile
impuse de lege, pe care el este obligat să le apere. însă uneori juristul -
funcţionar public - treptat se obişnuieşte cu situaţia de reprezentant al
puterii, [ntrucît puterea nu poate fi înfruntată, persoana cu funcţie de
răspundere este convinsă că nu poate greşi. Restul persoanelor pentru el,
în conştiinţa sa, se transformă în potenţiali infractori. Puterea schimbă
mentalitatea şi ideile oamenilor. Nu zadarnic se spune: „Dacă doreşti să
verifici o persoană, dă-i putere". în cazul în care puterea îi va fi luată,
acesta se transformă într-o persoană neajutorată. Dreptul vine să
reglementeze puterea prin stabilirea răspunderii pentru abuzul de putere
şi de serviciu (art. 370 CP RM).
în cazul juriştilor, abuz de putere sunt socotite, de exemplu, depăşirea
termenului de deţinere sub arest, pronunţarea întârziată a învinuirii etc.
Aceste fapte se constată în cazul urmăririi penale.
2) Necompetenţa - incapacitatea de a exercita profesionist volumul de
atribuţii stabilite în lege şi în alte acte normative, lipsa de responsabilitate
pentru neîndeplinirea lor conform funcţiilor şi sarcinilor organului unde
este înfăptuită activitatea juridico-practică.
Necompetenţa vizează lipsa cunoştinţelor speciale teoretice şi
practice, a abilităţilor, deprinderilor. Ea se manifestă prin faptul că juristul
nu respectă etapele desfăşurării unui caz juridic, nu analizează informaţia
de fapt, nu aplică metodele şi procedurile adecvate, adică nu posedă
pregătirea corespunzătoare standardelor profesiei juridice. De exemplu,
necompetenţa ofiţerilor de urmărire penală în probleme de expertiză
generează consecinţe imprevizibile pentru examinarea cazului: deseori
expertul primeşte date incomplete despre comiterea infracţiunii, fapt care
în mod evident l-ar fi ajutat să dea răspuns la întrebările înaintate. Lipsa
lor presupune concluzii greşite, care ulterior duc la pronunţarea unei
sentinţe ilegale. Datoria ofiţerului de urmărire penală şi a judecătorului
este de a examina minuţios problemele expertizei: de a formula corect
sarcinile, luînd în considerare posibilităţile ei. Necompetenţa şi încălcările
grave ale legislaţiei orientează pe o pistă falsă şi spre adoptarea unor
decizii eronate.
3) Denaturarea procesului de descoperire a infracţiunilor.
Aprecierea activităţii organelor de drept pornind de la procentul
descoperirii infracţiunilor reflectă greşit statistica privind criminalitatea,
dezorganizînd activitatea lor. Astfel, nu sunt înregistrate şi nu se ţine
evidenţa tuturor infracţiunilor, reclamanţilor li se refuză pornirea
procesului penal, sunt denaturate informaţiile despre situaţia reală şi
dinamica criminalităţii. InI aceste condiţii lucrul operativ de cercetare
nu poate fi organizat şi planificat raţional. Pentru a justifica lipsa de
competenţă, infracţiunile se împart în importante şi mai puţin importante,
se caută motive formale pentru încetarea dosarelor. Tendinţa de a
şmecheri, în loc de a munci activ în descoperirea infracţiunii, devine o a
doua natură a juristului practician*.
4) Pronunţarea sentinţei de învinuire cu încălcarea principiului prezumţiei
nevinovăţiei.
Dorinţa de a raporta cît mai repede şi de a obţine rezultate frumoase
depunînd minimumul de efort îl determină pe jurist să învinuiască
persoane nevinovate. Principiul prezumţiei nevinovăţiei este înlocuit de
către jurist cu graba de a elabora doar o singură versiune - cea de
învinuire. Sarcina de dovedire a nevinovăţiei este pusă în seama
bănuitului, faţă de acesta apriori se ia o atitudine de condamnare ca faţă de
un infractor, iar declaraţia de „autodenunţare" ca „regină a probelor" este
obţinută prin ameninţări şi torturi.
Colaboratorii organelor de drept nu trebuie să uite că destinaţia lor
este apărarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fiecărei persoane sau
cetăţean, iar pentru încălcarea acestora ei trebuie să fie drastic sanctionaţi.
5) încălcarea principiului proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea faptei şi
adoptarea hotărîrilor „la comandă".
încâlcind principiul legalităţii, mulţi jurişti, acţionează în baza unui
plan care trebuie îndeplinit cu orice preţ. De exemplu, intentarea dosarelor
penale micilor antreprenori. Aceştia, pentru a se întreţine, comercializează
bunuri în lipsa actelor sau licenţelor, fiind condamnaţi exagerat de aspru.
In aceste cazuri trebuie cîntărită fiecare acţiune, pentru a nu depăşi sau a
nu tolera acţiunile delicvenţilor, pentru a găsi incriminarea adecvată
oricărei infracţiuni.
Literatura de specialitate menţionează şi alte încălcări admise de
jurişti, şi anume70 71:
- încrederea excesivă în acţiunile colegilor, de exemplu, cînd
judecătorul crede că probele ofiţerului de urmărire penală sau
argumentele procurorului nu necesită verificare, cînd avocatul pune
relaţiile de prietenie în slujba clienţilor, neglijindu-şi obligaţiile faţă de
ceilalţi colegi;

70’ Ar fi corect să menţionăm că la moment ofiţerii de urmărire penală sunt suprasolicitaţi,

în mod normal, se menţionează că ei ar putea examina 35 de dosare pe an, însă numărul
real ce-1 deţin în procedură este de 2-3 ori mai mare.
71 Скакун О.Ф.,указ.соч., c.223; Сливка С.С., указ.ссч., стр.112.
 — „dreptul telefonic"Isau „presiunea din exterior" - imixtiunea
persoanelor cu funcţii de răspundere în examinarea cazurilor juridice.
Presiunea pe care aceştia o aplică asupra ofiţerilor de urmărire penală,
judecătorilor, procurorilor duce la formarea unor clanuri corupte ce
încalcă orice principiu: independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea
judecătorului (art.l şi 3 din Legea cu privire la statutul judecătorului nr.
544-XIII din 20.07.1995); independenţa procurorilor în supravegherea
respectării legilor; drepturile profesionale ale avocaţilor în activitatea lor
de apărare. Astfel de fenomene demolează încrederea societăţii în putere,
plasînd-o într-o situaţie dubioasă.
încălcările profesionale ale juriştilor se manifestă prin:
— examinarea defectuoasă a dosarelor (avocatul tărăgănează
examinarea dosarului prin diferite tertipuri procesuale);
— aplicarea unor metode perimate de lucru;
— aplicarea unor procedee tipice, fără a lua în vedere individualitatea
fiecărui client;
— încălcarea prescripţiilor legale;
— încălcarea intenţionată a legii, ocolirea, neîndeplinirea ei;
— atitudinea indiferentă faţă de manipulările colegilor;
— încălcarea drepturilor făptuitorului (lipsa avocatului la reţinere sau
arestare);
— ignorarea principiului prezumţiei nevinovăţiei;
— coruperea.
Şi acesta nu este şirul exhaustiv de varietăţi ale deformărilor
profesionale, faptul cu atît mai mult reclamînd răspunderea severă pentru
orice greşeală în practica juridică.
Teoria propune şi căi de depăşire a deformării profesionale:
— perfecţionarea sistematică a activităţii profesionale;
— criteriu de apreciere a lucrului juristului practic să fie respectarea
drepturilor cetăţenilor;
— perfecţionarea mecanismului de răspundere pentru acţiunile
ilegale;
— aprecierea activităţii fiecărui jurist conform angajamentelor
funcţionale proprii;
— asigurarea juriştilor cu bază normativă, teoretică şi realizări ale
ştiinţei şi tehnicii;
— efectuarea atestării periodice în asigurarea competenţei,
profesionismului;
— studierea şi aplicarea experienţei avansate ale colegilor;
— formarea unui sistem de prevenire a corupţiei etc.
 I Tema 4.
CULTURA POLITICĂ A
JURISTULUI

§ 1. Politica, cultura politică

şi tipurile ei § 2. Noţiunea şi
structura culturii politice a
juristului § 3. Nivelurile
culturii politice a juristului
§ 4. Pluralismul şi neutralitatea politică în
activitatea profesională a juristului § 5. Asociaţiile
obşteşti ale juristului

§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei

Examinînd problemele deontologiei juridice,

ajungem la una destul de importantă pentru sistemul
juridic, şi anume: semnificaţia şi cultura politică. Care
este legătura dintre politică şi drept sau care este rolul
juriştilor în realizarea politicii? Prin politică înţelegem
administrarea chestiunilor obşteşti sau arta de a
guverna o comunitate umană. Această guvernare
instituie, menţine şi garantează o anumită ordine
internă. Dreptul, de asemenea, se manifestă ca un
sistem de reguli (norme) care determină şi
reglementează guvernarea comunităţii,
comportamentul şi activitatea cetăţenilor. Corelarea
acestor două fenomene se efectuează prin activitatea
juridică de ocrotire a normelor de drept, orientată
spre combaterea formalismului statal, samavolniciei
politice, abaterilor, exploatării intereselor cetăţenilor
ca mijloc de realizare a unor afaceri sociale dubioase.
Cea mai importantă sarcină a activităţii politico-
juridice a statului este apărarea drepturilor şi
libertăţilor fiecărui membru al societăţii. Pentru
aceasta în totalmente şi personal răspunde nu
politicianul, ci colaboratorul organului de drept, în
baza asigurării lui materiale din partea
contribuabililor.
Sistemul normativ încurcat şi complicat,
imperfecţiunea instituţiilor juridice şi a relaţiilor real
formate, care nu garantează apărarea onoarei şi
demnităţii, vieţii şi sănătăţii, averii persoanelor, rămîn
pe conştiinţa juriştilor ce activează la moment. De pe
poziţia deontologiei juridice, anume în astfel de
condiţii, fiecare jurist trebuie să facă tot posibilul
pentru exercitarea plenară a funcţiilor sale, inclusiv în
stabilirea legăturii cu politicianul care guvernează la
moment, ajutîndu-1 să-şi îndeplinească angajamentele
competent din punct de vedere juridic, iar la
necesitate să- 1 corecteze în interesul cauzei comune.
Dacă Iaceastă interrelaţie nu are loc, atunci
reprezentantul legii ori nu înţelege legătura logică
dintre politică şi drept, ori pesonal este interesat în
încălcarea legii. în orice condiţie el nu este considerat
profesionist.
 Pentru limpezirea temeiI noastre, ţinem să aducem definiţia unor
noţiuni.
Politica este ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de organizare şi
de conducere a unei comunităţi umane prin care se instituie, se menţine şi
se garantează o anumită ordine internă, se asigură securitatea externă 72.
Activitatea politică include totalitatea acţiunilor orientate conform unui
anumit scop al personalităţii, societăţii sau anumitor grupuri în realizarea
intereselor proprii în privinţa puterii73. Dacă aceasta are loc în baza
normelor de drept, ea se consideră activitate legală, iar în afara lor -
ilegală.
Una dintre condiţiile de bază ale activităţii politice reuşite este
deţinerea unei culturi politice.
Cultura politică reprezintă un sistem de cunoştinţe, atitudini, în raport
cu valorile politice şi formele de participare la activitatea politică, folosite
pentru transpunerea acestor valori în viaţă74. Cultura politică are două
aspecte: static - sistemul de valori apreciate de societate, şi dinamic -
formele de participare a subiecţilor sistemului politic al societăţii la viaţa
politică. Valorile politice sunt: libertatea politică, democraţia, drepturile
politice, norma politică, procedura politică şi altele. Formele de participare
la activitatea politică: alegerile, activitatea parlamentară, membru de
partid şi altele.
Cultura politică poate fi de mai multe feluri în funcţie de subiecţii
vieţii politice. Astfel avem:
a) cultura politică a societăţii;
b) cultura politică a personalităţii;
c) cultura politică a unui grup.
Cultura politică a societăţii o formează sistemul de trăsături tipice, care
caracterizează conştiinţa şi comportamentul populaţiei. Cultura politică a
societăţii este dinamică, dezvoltîndu-se de la o generaţie la alta,
reacţionînd cu sensibilitate la toate schimbările din lumea înconjurătoare.
Cultura politică prezentă, fără echivoc, reflectă cultura politică precedentă,
tradiţiile, ideile, concepţiile ei şi legătura dintre anumite instituţii social
politice. Cu toate acestea, ea este implantantă în norme reale ale practicii
politice, apreciază capacitatea persoanei de a reevalua trecutul, a aprecia
prezentul şi a găsi soluţii, proiectând viitorul.

72Sergiu Tamaş, Dicţionar politic/lnstituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 1993, p.207.
73 Ibidem, p.ll.
74 Idem, p.65.
 Cultura politică aIpersonalităţii include reprezăntările de
valoare ale persoanei despre fenomenele politice şi transpunerea în
practică a regulilor de comportament ca subiect al puterii politice.
Cultura politică a personalităţii presupune trei aspecte de manifestare:
— informaţional - acumularea cunoştinţelor despre politică;
— emoţional de motivaţie - transformarea cunoştinţelor despre
politică în anumite convingeri, motive valoroase de comportament (odată
cu înţelegerea semnificaţiei alegerilor, te convingi că trebuie să votezi,
indiferent în favoarea cui);
— comportamental (de acţiune) - capacitatea de a folosi
instrumentele politice sau comportamentul în mediul politic (ai aflat
importanţa alegerilor, eşti convins că trebuie să votezi, dar şi să ştii cum se
procedează în acest caz).
Menţionăm că toate aceste aspecte, doar în strînsă corelaţie, vor
demonstra cultura politică a personalităţii, faptul că ai formată o
reprezentare fundamentală despre viaţa politică, despre societate şi despre
lume în general. Este important ca cetăţenii să nu se izoleze de viaţa
politică a societăţii, dar să tindă să participe activ la ea, pentru ca
pluralismul părerilor să influenţeze politica de stat. Juristului care deţine o
cultură politică individuală îi revine rolul primordial în formarea
personalităţii democratice ce ar dezvolta societatea civilă.
în cultura politică a unui grup se pune accentul pe o categorie aparte
- juriştii, formînd subiectul de discuţie al paragrafului următor.

§ 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului

Cultura politică a juristului reprezintă cunoştinţe politice, capacităţi,

deprinderi, abilităţi, valori şi reguli de comportament implimentate în
practică ca subiect al puterii politice.
* Cultura politică a juristului are următorul conţinut:
- Conştiinţa politică alcătuită din totalitatea ideilor, valorilor,
orientărilor politice şi autodeterminarea politică (de dreapta, de stînga,
liberal sau centrist).
- Relaţiile politice - interdependenţă politică (colaborare, confruntare,
indiferenţă faţă de instituţiile statale), conflictul politic, autoritatea politică,
reputaţia politică.
- Comportamentul politic - acţiuni politice (participarea la mitinguri,
demonstraţii, pichetări, greve), consecinţe politice, sancţiuni şi practici
politice.
 Primul elementI formează aspectul teoretic al culturii politice,
iar cel de al doilea şi al treilea aspectele practice. Toate aceste
elemente pot forma cu desăvîrşire cultura politică a unui jurist, însă nu vor
putea fi asimilate fără alte trei etape ce formează structura culturii politice
a juristului:
a) acumularea cunoştinţelor despre politică, o informare largă despre
viaţa politică a societăţii, ideile şi valorile ei, legităţile de funcţionare a
sistemului poilitic, drepturile şi obligaţiile politice ale cetăţenilor, strategia
şi tactica dezvoltării politice a statului, programelor politice ale partidelor
şi mişcărilor de bază. La acestea am putea adăuga: cunoştinţele politice nu
trebuie acumulate doar în cadrul studierii cursului de politologie la
facultatea de drept, ele trebuie permanent perfecţionate în corespundere
cu evenimentele ce au loc în viaţa politică a statului Republica Moldova;
b) abilitatea de a transpune informaţia politică într-o variantă proprie
de cultură politică, care concreşte cu regimul politic şi cultura societăţii,
formarea atitudinii faţă de structurile statale, stat, puterea publică şi
guvernare, conştientizarea valorilor politice, elaborarea unor direcţii
politice ferme. Dacă acestea se vor realiza, convingerile politice nu vor
putea fi destrămate sau impuse de alţii, iar în cazul unor convingeri
durabile vei putea să transmiţi şi celor cu care comunici o cultură politică
sănătoasă.
Transpunerea direcţiilor trasate prin participare politică sub diferite
forme şi comportament politic la sisteme concrete de relaţii politice, prin
capacitatea de a prevedea cosecinţele participării juristului la activitatea
politică. Referitor la comportamentul şi cultura politică ale juristului,
putem face o specificare. Juristul rămîne în limitele profesiei sale atunci
cînd asigură bazele constituţionale ale ordinii publice şi legislaţiei în
vigoare. Are dreptul să critice neajunsurile şi încălcările doar de pe poziţia
legii, folosind posibilităţi şi mijloace juridice. Poate să declare criminale
statul şi societatea, să discute crizele existente, caracterul antisocial al
puterii şi alte cazuri admise într-o societate democratică. Insă acestea poate
să le expună doar în limitele activităţii sale de politician, şi nu în cadrul
activităţii profesionale ca jurist.
Un jurist nu poate activa fără convingeri civile, el trebuie să fie un
patriot, să slujească societăţii, călăuzindu-se de lege, să fie convins de
necesitatea şi scopul comun al principiilor democratice ale statului de
drept.
 Fiecare jurist esteIpurtătorul unei culturi politice individuale.
Din punct de vedere formal juristul poate fi obligat să se plaseze în afara
proceselor şi instituţiilor politice75. Astfel, Legea RM cu privire la statutul
judecătorului prevede în art. 8: „judecătorul nu poate să facă parte din
partide şi alte organizaţii social-politice sau să desfăşoare activităţi cu
caracter politic..."; Legea cu privire la poliţie76 în art.20 dispune „...în
cadrul poliţiei nu se admite activitatea partidelor politice şi a altor asociaţii
social-politice ale cetăţenilor"; Legea serviciului în organele vamale77 în
art.6, p.3, prevede: "In organele vamale este inadmisibilă crearea de
structuri ale partidelor, ale asociaţiilor obşteşti, inclusiv religioase, cu
excepţia sindicatelor."
însă ar fi nedemocratic să forţăm juristul să renunţe la concepţiile
politice şi părtinire politică în general, să nu participe la procesul politic
sau să nu transpună în fapte viziunea sa politică.
Juriştii practicieni sunt creatorii politicii naţionale şi nu observatori
indiferenţi. Nimeni nu poate nega participarea juriştilor (deşi minimală) la
dezbaterea proiectelor de legi, care implică anumită atitudine politică.
Discutarea Constituţiei este şi ea un eveniment politic, deoarece
consfinţeşte norme ce reglementează nemijlocit raporturi de conducere
politică. Desemnarea unui sau altui partid prin vot este un indicator al
unei simpatii politice determinate. Toate acţiunile politice ale juriştilor
trebuie să fie legale, adică să corespundă legii. In procesul creaţiei politice
juriştii sunt implicaţi, împreună cu statul, prin organele sale legislative,
executive şi judecătoreşti. Statul stabileşte parametrii culturii politice a
juriştilor, elaborează norme, le determină comportamentul politic, formele
şi nivelul de participare la viaţa politică, formele şi nivelul
interdependenţei cu instituţiile societăţii civile, alţi subiecţi ai procesului
politic. Statul stabileşte şi adoptă simbolurile politice naţionale, care sunt
valori politice şi pe care juriştii sunt obligaţi să le apere de orice tentativă
de discreditare sau profanare.
Juriştii trebuie să se folosească cu pricepere de toate valorile politice
mondiale, principiile şi normele ce au găsit o reglementare în stat:
democraţia, pluralismul politic, transparenţa, drepturile şi libertăţile
politice. Ele sunt instrumentariul politic al lor. Juristul este în drept să
folosească toate formele şi instituţiile democraţiei - să participe la
conducerea treburilor de stat, nemijlocit sau prin reprezentanţi (la
referendum, alegeri, discutarea proiectelor de legi), la formarea sistemului
de organe centrale şi locale ale statului (fără a recurge la abuz de putere),
la protecţia şi garantarea drepturilor şi libertăţilor politice ale cetăţenilor
consfinţite în Constituţie.

75 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, ru\ 117-119 din 15.08.2002.

76 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 17-19 din 31.01.2002
77 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 106-108 din 24.08.2000
54
 Capacitatea juristului deI a se folosi de principiul transparenţei
înseamnă nu doar realizarea drepturilor constituţionale ale cetăţeanului,
ci şi a obligaţiei, ca persoana cu funcţie de răspundere să contribuie la
stabilirea deplină a schimbului informaţional dintre stat şi societatea civilă.
In concluzie, menţionăm că cultura politică individuală este
condiţionată de posibilităţile profesionale, fixate în legi, şi de factorii
sociali, istorici şi personali.

§ 3. Nivelurile culturii politice a juristului

Cultura politică a juristului este un fenomen alcătuit din mai multe

componente, deoarece credem că ar fi incorect să reducem cultura politică
a lui exlusiv la atitudinea juristului faţă de stat, partide, mişcări social
politice, metode de conducere. Acestea sunt:
a) reprezentările despre lumea înconjurătoare;
b) atitudinea faţă de putere;
c) atitudinea faţă de fenomenele politice.
Reprezentările conceptuale despre lume sunt determinate de alegerea
poziţiei politice, reieşind din valorile preferate - individuale sau colective,
religioase sau ateiste, naţionale sau internaţionale, conflictuale sau
consensuale, practice sau idealiste. Fără îndoială, acest component al
culturii depinde de cultura generală a juristului şi cultura generală a
societăţii. Poţi fi un individualist sau idealist, un naţionalist sau
internaţionalist, totul depinde de nivelul de educaţie, instruire şi mediului
social în care vieţuieşti. Juristul trebuie să adopte o poziţie sau alta astfel
încît să nu încalce obligaţiile profesionale, el trebuie în mod practic să
urmărească indicaţiile legii, să apere reprezentanţii oricăror partide şi
mişcări politice cu aceeaşi atitudine78.
Atitudinea juristului faţă de putere ca faţă de centrul de conducere
are specificul său, dictat de cunoştinţele sale profesional juridice şi de
poziţia de serviciu. Spre deosebire de lucrătorul sferei nejuridice, juristul
îşi formează concepţia proprie despre putere, capacităţile şi limitele ei în
elaborarea legilor, aplicarea lor în baza unor cunoştinţe mai vaste decît
primul. Apoi în această bază profesional juridică, el îşi elaborează o
atitudine faţă de putere ca simplu cetăţean. Ca cetăţean el devine subiect
cu drepturi depline al politicii care poate să activeze după preferinţele
proprii.

78 OfcycoB A.C., yM3.con., c.108.

 Este important deIsubliniat că pentru jurist, inclusiv în viaţa
politică, principial devine faptul formării în conştiinţa sa a atitudinii faţă
de conceptul „stat - persoană"82.
Ea poate să ia o atitudine umană, cînd reuşita unui stat este legată de
respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei şi cetăţeanului sau una
statală, atunci cînd este reflectat monopolul intereselor statului, prioritatea
lor faţă de interesele persoanei.
Această atitudine conceptuală devine cu atît mai importantă, cu cît
prevalează mai mult simpatiile partinice sau politice de grup ale juristului.
Ea determină atitudinea faţă de stat, legi, drept, putere, programe de
partid şi de alte fenomene politice. Juristul trebuie să se conducă de
principiul parităţii, echilibrului, coordonării intereselor statului cu cele ale
persoanei în activitatea sa practică. Fiind reprezentantul oficial al statului,
juristul practician, pe de o parte, este adeptul intereselor lui, iar pe de altă
parte, apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanei. în cazul unui
profesionist, pe prim plan sunt puse obligaţiile profesionale.
Uneori, însă, atitudinea faţă de putere intră în conflict cu obligaţiile
profesionale de serviciu. în acest caz trebuie să facă alegere între cariera
politică şi cea de serviciu. Prima poate fi aleasă doar atunci cînd juristul
are un activism politic dezvoltat.
Atitudinea juristului faţă de diferite fenomene politice: politica
statală, legăturile interstatale, atitudinea faţă de sine ca subiect al puterii
politice. Aceasta presupune includerea reală a juristului în toate treburile
obşteşti şi publice, depăşirea conflictului dintre interesele generale şi cele
personale, ridicarea activismului în toate sferele vieţii sociale.
Cu toate acestea, juristul nu are teamă pentru schimbarea politicii
statului. Conducîndu-se după legi, el este obligat să ia o atitudine tolerantă
faţă de orice politică statală.
La fiecare dintre aceste niveluri ale culturii politice a juristului se
formează anumite orientări de valoare, ce influenţează formele şi
diversitatea comportamentului politic al său. El poate fi conservator sau
progresiv. Important rămîne faptul că cultura politică a juristului să fie
orientată asupra valorii personalităţii, inviolabilitatea şi garantarea
drepturilor ei civile, iar formele de activitate politică, care-i reflectă
reprezentările, să fie legale.
Cultura politică a juriştilor practicieni este capabilă să cimenteze
cultura societăţii, să influenţeze stabilitatea politică în stat, să cimenteze
puterea, ordinea şi condiţiile de adoptare şi realizare a deciziilor,
legitimitatea sistemului, măsura legală de aplicare a forţei din partea unui
aparat de stat represiv.

82 CKaKvn O.O.,
yKas.coM., c.290. 56
§ 4. Pluralismul şiI neutralitatea politică în activitatea
profesională a juristului

Pluralismul politic reprezintă concurenţa liberă şi diversă a ideilor

politice, gîndirii, partidelor, care exlude monopolizarea puterii de stat, cu
ajutorul diferitelor tipuri de contragreutăţi.
Conform acestui principiu, consfinţit în Constituţia Republicii
Moldova, „democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile
pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi cu
totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a
statului" (art. 5) sau: „Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte
organizaţii social-politice. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la
alegeri"(art.41).
Mişcările, partidele, grupările de opoziţie sunt recunoscute drept o
componentă indispensabilă a societăţii democratice, a statului de drept,
însă, în lupta pentru putere, ele nu trebuie să folosească forme agresive,
procedee de provocare politică. Este necesar ca în această concurenţă, prin
compromisuri şi înţelegeri, să se ajungă la un echilibru.
In politică se deosebesc două stiluri de interacţiune politică: de
confruntare şi de toleranţă.
Confruntarea se manifestă prin aplicarea unor mijloace şi acţiuni
extreme, ignorarea altor poziţii, păreri, hotărîri, instigarea la conflict şi
altele.
Toleranţa, dimpotrivă, pune accent pe calea spre armonizarea
intereselor, adoptă o atitudine îngăduitoare faţă de poziţiile, părerile şi
hotărîrile opuse, recunoaşte primatul intereselor sociale, promovează
politica de compromis pentru înţelegerea în societate.
juristul trebuie să se conducă în activitatea sa de ultimul principiu.
Aceasta presupune căutarea consensului, compromisurilor, respectarea
legii, a drepturilor omului, a principiilor democratice. Un lucrător din
sfera juridică nu poate refuza serviciile unui client din convingeri politice,
să fie părtinitor, din motivul că nu împărtăşeşte aceeaşi poziţie politică.
juristul, ca şi ceilalţi cetăţeni, indiferent de sfera de activitate şi funcţia
deţinută, este firesc să susţină anumite concepţii politice, să fie adeptul
platformei politice a oricărui partid sau mişcare, dar aceasta nu trebuie să
prezinte impedimente în exercitarea onestă a funcţiilor sale.
Partidul politic este o reuniune benevolă a persoanelor care exprimă
voinţa unui grup social, tinde să dobîndească puterea publică sau s-o
deţină prin mijloaceIconstituţionale, activează permanent şi
influenţează politica statului în conformitate cu programul şi statutul
său79. Mijlocul de bază al activităţii politice a partidului este participarea la
alegerile în organele legislative ale statului. Juriştii trebuie să cunoască
platformele politice ale partidelor de bază, pot să facă agitaţie pentru
alegerea reprezentantului lor, să participe la alegeri, să fie ales.
Juristul nu trebuie, din cauza activităţii sale profesionale, să fie lipsit
de libertatea de exprimare, dreptul de a se uni în asociaţii, şi în special,
trebuie să aibă dreptul: de a participa la dezbaterea problemelor legate de
organizarea şi reorganizarea sistemului judiciar; să fie membru şi să
formeze organizaţii profesionale locale, naţionale şi internaţionale; să
propună şi să explice proiectele elaborate ale reformelor juridice în
interesul societăţii şi informarea societăţii asupra acestor probleme.
Orice limitare a drepturilor şi posibilităţilor juristului în acumularea
experienţei şi practicii sociale reduce rolul culturii politice a lui atît în
comportamentul individual, cît şi în viaţa politică a societăţii.
Concluzia pe care o facem este că juristul, ca cetăţean al Republicii
Moldova, are dreptul în mod liber de a se reuni în partide politice şi
organizaţii obşteşti pentru executarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor
sale, satisfacerea intereselor politice şi de altă natură.
Excepţia de la această regulă ţine de limitările existente, stabilite de
lege, în interesul securităţii naţionale şi a ordinii de drept, protecţiei vieţii
şi sănătăţii populaţiei, precum şi apărării drepturilor şi libertăţilor altor
persoane. Respectiv, ca persoană care se află în exerciţiu! statului,
juristului i se impun anumite limitări. Anumitor categorii (poliţie,
procurori, judecători, colabaratori vamali, securitatea naţională) legislaţia
le interzice să participe la acţiuni politice, să facă parte din organizaţii
social politice, consfinţind principiul neutralităţii politice, în numele
funcţionării normale a statului democratic. Anume acest principiu
imprimă specific activităţii juriştilor ca funcţionari publici, lucrători ai
organelor de drept şi judiciare. Pentru ca procesul să nu se transforme în
arenă de confruntări politice, juriştii trebuie să fie neutri politic şi să nu
încalce normele profesionale care prevăd interzicerea activităţii politice.
Principiul neutralităţii politice în activitatea juridică este stipulat în
Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, art.8:
„Judecătorul nu poate să facă parte din partide şi alte organizaţii social
politice sau să desfăşoare alte activităţi cu caracter politic". Neutralitatea
politică a judecătorului cere imparţialitate politică: lipsa de sprijin material
anumitor partide politice, neparticiparea la demonstraţii

79 Хрестоматия по юридической деонтологии, указ.соч., с.13; Стандарты независимости

юридической профессии/ Советская юстиция, 1991, №23-24, с.19-20.
politice, la propunereaI candidaţilor pentru alegerile în diferite
organe. El nu poate fi deputat în Parlament şi nici consilier în
autoritatea administraşiei publice locale. Pentru păstrarea independenţei
judecătorii nu trebuie să ia parte la discuţii politice, care se desfăşoară în
sistemul politic al oricărei societăţi.
Această interdicţie este inclusă şi în actele altor state, de exemplu,
Codul de etică judiciară al SUA, în regula 7, prevede: „Judecătorul trebuie
să se abţină de la activitatea politică"80.
Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, în art.20, menţionează:
„In cadrul poliţiei nu se admite activitatea partidelor politice şi a altor
asociaţii social-politice ale cetăţenilor".
Procurorii nu pot fi membri ai organelor elective, a căror activitate o
supraveghează, stipulează art.3 din Legea Republicii Moldova cu privire
la procuratură81. Acelaşi articol, p.3, susţine: „Nu se admite crearea de
partide şi de alte organizaţii social-politice şi nici activitatea acestora în
organele Procuraturii. Procurorii şi anchetatorii nu pot fi membri ai nici
unui partid, ai altor organizaţii şi mişcări social-politice şi în exercitarea
atribuţiilor de serviciu se supun numai legii".
îngrădirea drepturilor lucrătorului organelor de mai sus de a fi
membru al unui partid politic în mod automat îl lipseşte de dreptul de a fi
ales în Parlamentul Republicii Moldova conform listei de partid. în
documentele internaţionale aceste interdicţii de asemenea sunt prevăzute,
însă cercul de persoane este limitat la poliţie şi forţele armate. Acest fapt
este confirmat şi de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, adoptat la Adunarea Generală a ONU din 1966, art.22. Legislaţia
Republicii Moldova a extins cercul juriştilor practicieni cărora le este
interzisă participarea la reuniuni politice.
In afară de juriştii practicieni care activează în judecătorie,
procuratură, poliţie, securitate, există şi alţi jurişti, care nu fac parte din
aceste organe, iar acdvitatea lor politică poate să decurgă sub două forme:
1) participarea politică la: alegeri, referendumuri, controlul liderilor
politici, mitinguri şi adunări, manifestaţii, difuzarea informaţiei politice, la
partide politice şi mişcări, asociaţii obşteşti. Acestea toate fac dovada că
juristul poate să se angajeze în toate mişcările politice din domeniul
politic, să înfăptuiască un şir de măsuri în scopul exprimării intereselor,
cerinţelor şi reprezentărilor complicilor săi. Participarea politică poate fi la
nivel naţional, local, statal sau internaţional, fiind favorizate de
democraţie, transparentă şi statul de drept;

80 Дж. Марович, За хрупкий приз, который зовется репутацией/Российская

юстиция, 2001, №6, с.43-46.
81 Republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 81-83 din 20.07.2001.
 2) funcţionalitateaIpolitică presupune administrarea activităţii
instituţiilor politice, liderism politic, ocuparea funcţiilor de răspundere în
aparatul de conducere, determinarea mecanismului de adoptare a
hotărîrilor, alegerea cadrelor, controlul asupra îndeplinirii lucrului.
Regula generală referitor la aceste activităţi este că de trebuie, să
decurgă în afara instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor de stat.

§ 5. Asociaţiile obşteşti ale juristului

Asociaţiile obşteşti create de jurişti joacă un rol esenţial în susţinerea

standardelor profesionale şi a normelor etice, în apararea membrilor lor de
încălcări şi interdicţii nejustificate, în asigurarea cu asistenţă juridică a
tuturor solicitanţilor, precum şi legătura cu instituţiile guvernamentale şi
alte instituţii în numele înfăptuirii justiţiei.
Principiile de bază ale activităţii profesionale a juriştilor permit
participarea lor în uniuni obşteşti şi de binefacere, care consolidează
realizările democraţiei, drepturile şi modalităţile constituţionale de
apărare a lor. Formarea şi activitatea asociaţiilor obşteşti devine o barieră
împotriva dependenţei totale a fiecăruia şi a tuturor faţă de stat. Societatea
civilă, creînd asociaţii neguvemamentale (ale tineretului, veteranilor,
jurnaliştilor, actorilor), împiedică elita de guvernămînt să uzurpeze
puterea sau s-o folosească împotriva poporului.
Asociaţiile juriştilor colaborează strîns cu structurile guvernamentale,
fapt care contribuie la funcţionarea eficientă a întregii comunităţi.
Activitatea acestor organizaţii este autonomă, chiar dacă regulile de
funcţionare sunt stabilite prin lege86.
In Republica Moldova activează următoarele asociaţii obşteşti ale
juriştilor:
Uniunea Juriştilor din Moldova (creată în anul 2001) este o organizaţie
neguvernamentală, constituită prin liberul consimţămînt al persoanelor
asociate, în vederea realizării scopurilor determinate de statut. Ca
organizaţie obştească, are drept scop contribuirea la realizarea conceptului
statului de drept în Republica Moldova, precum şi promovarea în societate
a profesiei de jurist şi a ştiinţei juridice.
Obiectivele Uniunii Juriştilor din Moldova sunt:
— să militeze consecvent pentru recunoaşterea, aplicarea şi
respectarea deplină a drepturilor omului conform legislaţiei naţionale şi
normelor de drept internaţional;

S6Vezi: Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837 din 17.05.96 , publicată în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.6 din 23.01.1997.
60
 — să lupte pentruI promovarea intereselor profesionale
legitime ale diferitelor categorii de jurişti;
— să contribuie la reorganizarea instituţiilor de drept şi formarea
unui mecanism juridic eficient, în conformitate cu Constituţia Republicii
Moldova, alte acte juridice naţionale şi internaţionale la care statul nostru a
aderat, inclusiv pregătirea cadrelor din aceste organe conform noilor
cerinţe;
— să contribuie la excluderea oricăror imixtiuni în activitatea poliţiei,
anchetei penale, procuraturii, judecătoriilor, precum şi a altor instituţii de
stat în vederea exercitării depline de către acestea a obligaţiilor
profesionale, ceea ce va permite implementatarea principiului supremaţiei
legii în toate cazurile, principiu fără de care este de neconceput un stat de
drept;
— să impulsioneze prin publicare de lucrări ştiinţifice, cercetări
ştiinţifice în domeniu, organizarea de congrese, simpozioane şi alte
manifestări sociale cu caracter ştiinţific formarea doctrinei jurisprudenţei,
sporirea profesionismului juriştilor;
— să se preocupe în permanenţă de îmbunătăţirea culturii generale şi
a sănătăţii fizice şi spirituale a juriştilor, organizînd expoziţii, călătorii în
ţară şi în străinătate, manifestări sportive şi culturale;
— să stimuleze propagarea cunoştinţelor juridice şi ideilor
reformatoare prin intermediul publicităţii, întrunirilor şi cluburilor
juridice, desfăşurării în instituţiile de învăţământ a unor concursuri cu
tematică juridică.
Uniunea Juriştilor din Moldova activează în interesul public, în
condiţii de transparenţă.
Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova (creată în anul 1999) este o
asociaţie profesională obştească, neguvernamentală, apolitică, benevolă,
autonomă, care activează pe întreg teritoriul Republicii Moldova şi care
este deschisă aderării tuturor judecătorilor Republicii Moldova, precum şi
altor persoane.
Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova funcţionează în baza
Constituţiei Republicii Moldova şi altor legi ale Republicii Moldova.
Scopul principal al Asociaţiei Judecătorilor din Republica Moldova
este consolidarea eforturilor judecătorilor pentru apărarea drepturilor şi
intereselor lor, apărarea drepturilor şi intereselor familiilor acestora,
perfecţionarea sistemului justiţiei şi a profesionismului judecătorilor,
garantarea şi asigurarea reală de către stat a independenţei judecătoreşti
pe principiile de bază ale independenţei organelor de justiţie.
Obiectivele Asociaţiei Judecătorilor din Republica Moldova sunt:
— să contribuie la garantarea prin Constituţie şi în baza principiilor
internaţionale de drept independenţa judecătorilor;
 _ să apere drepturile,Iinteresele legitime şi demnitatea
judecătorilor şi a membrilor familiilor lor;
— să asigure prin orice mijloace principiile de inamovibilitate şi
irevocabiiitate a judecătorilor de pe teritoriul Republicii Moldova;
— să reprezinte judecătorii Republicii Moldova în faţa Guvernului
Republicii Moldova, precum şi în relaţiile internaţionale;
— să promoveze asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului de către instanţele de judecată independente şi
imparţiale în Republica Moldova;
— să promoveze o instruire optimă a judecătorilor din Republica
Moldova;
— să promoveze studierea academică a chestiunilor legate de
administrarea justiţiei, atît în interiorul cît şi în afara Republicii Moldova.
Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova este accesibilă pentru
toţi judecătorii din Republica Moldova aleşi în mod constituţional.
Asociaţia Poliţiştilor din Republica Moldova (creată în anul 1999) este o
organizaţie obştească, independentă, neguvemamentală, nonprofit, care
reuneşte pe baza liberului consimţământ şi fără distincţie de grad, sex, rasă
sau religie membrii serviciilor de poliţie, activi sau pensionaţi din corpul
atestat, în vederea creării între ei şi membrii lor de familii a unor legături
de prietenie şi colaborare. Deviza asociaţiei este: „Servicii făcute prin
prietenie".
Asociaţia se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în vederea realizării
următoarelor scopuri fundamentale:
— colaborarea internaţională şi întărirea înţelegerii reciproce pentru
probleme profesionale;
— favorizarea întâlnirilor personale prin schimbul de persoane şi
grupuri de persoane, prin vizite reciproce, prin călătorii în grup, precum şi
prin corespondenţe, care să conducă la stabilirea, menţinerea şi
dezvoltarea unui climat de prietenie între toţi membrii Asociaţiei, atît pe
plan intern cît şi internaţional;
— dezvoltarea unor activităţi sociale şi culturale favorizînd schimbul
de experienţe profesionale prin organizarea de conferinţe, sesiuni de lucru,
schimburi de reviste sau diverse lucrări, vizite de studiu la instituţiile
similare şi altele;
— promovarea în toate serviciile de poliţie a respectului faţă de lege,
ordine şi drepturile omului;
— creşterea prestigiului poliţiei în cadrul asociaţiei şi îmbunătăţirea
relaţiilor dintre poliţie şi populaţie;
— promovarea publicaţiilor internaţionale şi editarea unei
bibliografii a lucrărilor de poliţie şi în măsura posibilităţilor a oricăror
publicaţii de natură legală şi juridică.
 în vederea atingeriiI scopurilor propuse, Asociaţia are
următoarele atribuţii:
— organizarea de cursuri, conferinţe, dezbateri, simpozioane, mese
rotunde, schimburi bilaterale în scop de documentare;
— cooperarea cu alte secţii şi societăţi din alte ţări, ale căror scopuri
sunt similare.
Liga avocaţilor din Republica Moldova este o asociaţie obştească
republicană, de sine stătătoare, benevolă a cetăţenilor, apolitică,
nonguvemamentală instituită prin libera voinţă a persoanelor asociate,
profesională a avocaţilor.
Liga avocaţilor din Republica Moldova are drept scop:
— asigurarea înaltului profesionism în apărarea drepturilor şi
intereselor persoanelor fizice şi juridice;
— asigurarea condiţiilor pentru realizarea mai perfectă a
potenţialului profesional al membrilor Ligii;
— reprezentarea şi apărarea intereselor membrilor Ligii în structurile
statale.
în vederea realizării scopurilor, Liga îşi propune următoarele sarcini:
— participarea activă în viaţa obştească a Republicii Moldova;
— contribuirea la realizarea reformei judiciare şi de drept;
— propagarea ştiinţei juridice;
— participarea la educarea cetăţenilor Republicii Moldova în spiritul
stimei faţă de lege, de drepturile omului, de principiile statului de drept.
Liga foloseşte în activitate următoarele metode:
— colaborarea cu organele de stat, judecătoreşti şi de drept în
probleme juridice şi executarea legislaţiei în vigoare;
— colaborarea cu instituţiile ştiinţifico-consultative şi cu firmele în
problemele dezvoltării ştiinţei şi practicii juridice;
— colaborarea cu organele internaţionale a juriştilor, de drept şi cu
alte formaţiuni obşteşti;
— organizarea meselor rotunde în probleme de drept.
Uniunea Notarilor din Republica Moldova (creată în anul 2003) este o
organizaţie obştească a notarilor pe principii profesionale de nivel
republican, cu termen nelimitat de activitate.
Uniunea este organizaţie obştească pe principii profesionale care
urmăreşte beneficiul public şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu
legislaţia în vigoare a Republicii Moldova şi a Statului său. Scopurile şi
sarcinile Uniunii sînt:
[ — Uniunea contribuieIla dezvoltarea şi consolidarea sistemului
notarial în Republica Moldova prin asigurarea securităţii şi stabilităţii
circuitului civil, contribuie la promovarea şi asigurarea respectării şi
ocrotirii drepturilor persoanelor;
— popularizarea cadrului legal al modului de dobîndire şi exercitare
a drepturilor civile patrimoniale ale persoanelor prin mijloacele mass-
media şi prin seminarele de instruire şi simpozioanele organizate;
— supravegherea respectării regulilor deontologice în activitatea
profesională a membrilor săi şi contribuie la asigurarea cadrului
corespunzător pentru perfecţionarea nivelului lor profesional;
— consolidarea notariatului de tip latin în Republica Moldova şi
extinderea relaţiilor de colaborare cu notariatele statelor străine;
— reprezentarea şi apărarea intereselor profesionale şi sociale ale
membrilor săi şi acţionează pentru asigurarea prestigiului şi a autorităţii
funcţiei de notar.
Pentru realizarea scopurilor propuse, Uniunea aplică următoarele
metode de realizare:
— analiza şi unificarea practicii notariale, documentarea membrilor
asupra novaţiilor din sfera dreptului şi a jurisprudenţei cu aplicaţii în
materie notarială;
— facilitarea introducerii şi însuşirii tehnologiilor modeme în
activitatea notarială;
— asigurarea notarilor cu registrele notariale, alte forme de
procedură şi evidenţă statistică şi contabilă, cu sigilii şi ştampile, blanchete
de protecţie, utilizate în activitatea notarială, aprobate de către Ministerul
Justiţiei;
— organizarea de reuniuni, simpozioane şi seminare, schimburi de
experienţă între notari, precum şi prin alte forme de instruire, cu
participarea reprezentanţilor instituţiilor şi organizaţiilor din ţară şi
străinătate;
— editarea unor publicaţii proprii privind activitatea notarială,
precum şi participarea la alte publicaţii ştiinţifice şi de specialitate;
— propune Ministerului Justiţiei întocmirea proiectelor de acte
normative în materie notarială, sesizează ministerul în toate celelalte
probleme, legate de desfăşurarea eficientă a activităţii notariale şi a
unificării practicii notariale;
— asigurarea protecţiei drepturilor profesionale ale notarilor şi celor
sociale, inclusiv prin crearea fondurilor de asistenţă socială nestatale, în
conformitate cu legislaţia în vigoare şi organizarea de fonduri de ajutorare,
în baza Regulamentului aprobat de Adunarea Generală;
64
 — reprezentarea I intereselor Uniunii în organizaţiile
internaţionale.
Agenţia pentru susţinerea învăţămîntului juridic şi a organelor de
drept „EX LEGE" (creată la 26 ianuarie 2000) este o organizaţie obştească
nonprofit, neguvemamentală, apolitică, constituită prin libera manifestare
a persoanelor asociate în vederea realizării în comun a scopurilor
determinate de statut.
Scopurile Agenţiei „EX LEGE" sunt:
— favorizarea şi contribuirea la dezvoltarea învăţămîntului juridic şi
a activităţii organelor de drept în Republica Moldova;
— promovarea şi susţinerea prin diverse mijloace a învăţămîntului
juridic, a cercetărilor ştiinţifice şi a publicaţiilor în domeniul dreptului;
— realizarea şi elaborarea programelor de instruire şi educaţie
juridică a populaţiei;
— protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
— promovarea şi susţinerea reformelor în organele de drept şi în
învăţământul juridic, ridicarea nivelului profesional al judecătorilor,
procurorilor, poliţiştilor, colaboratorilor CCCEC şi avocaţilor.
In perioada 2000-2004 Agenţia a realizat un şir de proiecte în vederea
susţinerii organelor de drept şi învăţământului juridic, a organizat
seminare interactive de instruire pentru jurişti şi seminare metodice
pentru profesorii facultăţilor de drept, a organizat conferinţe ştiinţifice
naţionale şi internaţionale, a publicat literatură de specialitate şi o revistă
ştiinţifică82.
Centnd de Studiu, Asistenţă şi Protecţie Juridică „ARTEX" (creată în anul
2003) fondat cu scopul de a promova conceptele privind evaluarea
nivelului culturii juridice în societate;
— implementarea noilor metode de asistenţă juridică şi protecţie a
drepturilor omului; studierea, promovarea şi implementarea tehnologiilor
de prosperare şi asigurare a succesului;
— acordarea asistenţei juridice permanente şi protejarea drepturilor
şi intereselor legale ale persoanelor fizice şi juridice în faţa autorităţilor
naţionale şi internaţionale.
Asociaţia obştească „Clinica Juridică" (creată în anul 1999) este o
organizaţie neguvemamentală, nonprofit, constituită sub formă
organizaţională de instituţie obştească, ce îşi desfăşoară activitatea pe
întreg teritoriu] Republicii Moldova. Clinica Juridică îşi propune drept
scop:
— implementarea metodelor alternative în învăţământul juridic
superior;

82 Curier „EX LEGE" Nr.l, 2000.

 — acordarea asistenţei Ijuridice cu titlu gratuit reprezentanţilor
paturilor social vulnerabile din Republica Moldova.
Pentru atingerea scopului, Clinica Juridică va efectua următoarele
acţiuni.
— consultarea clienţilor în cazuri civile, administrative, penale
privind drepturile omului;
— reprezentarea în instanţele judecătoreşti a intereselor clienţilor;
— organizarea tematică a seminarelor, conferinţelor, meselor
rotunde; elaborarea unor noi programe de studiu.

Tema 5.
CULTURA ETICĂ A JURISTULUI

§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului § 2. Codul etic

profesional al juristului § 3. Secretul profesional al
juristului § 4. Jurămîntul juristului
§ 5. Deformarea morală şi răspunderea morală a juristului.

§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului

Cultura etică ocupă un loc central în cultura personală a juristului.

Acest fapt este condiţionat de caracterul activităţii sale, ea fiind legată de
asigurarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, îndeplinirea obligaţiilor ei
în faţa societăţii, statului, care la rîndul lor înaintează faţă de jurişti cerinţe
etico-moral înalte. Cu atît mai importantă este cultura etică în condiţiile
transformărilor democratice în ţară, în forţele armate, în organele de
ocrotire a normelor de drept. Fiecare jurist, individual trebuie să aleagă
căile de formare a culturii sale etice.
Etica profesională prezintă totalitatea principiilor, cerinţelor şi
normelor morale, calităţi personale, reflectări ale conştiinţei morale,
specifice relaţiilor dintre oamenii ce practică un anumit tip de activitate şi
importante pentru exercitarea funcţiilor profesionale, transformîndu-se
într-un fel de cod moral de comportament88. Astfel, cultura etică devine
parte componentă a eticii profesionale şi se atribuie la o grupă de persoane
ce desfăşoară aceeaşi activitate profesională, în cazul nostru - grupul
juriştilor. Pornind de la aceasta, constatăm că pentru un politician, pe
primul loc, stă cultura politică, pentru un economist - cea economică, 88
Окусов А.П., Юридическая деонтология или профессиональная несостоятельность
безнравственного юриста/ Учебное пособие, Ростов-на-Дону, 2001, с.153; Алексеев С.С., Введение
в юридическую специальность, Юридическая литература, Москва, 1976, с.160.
66
pentru jurist - cea juridică.I Dar, fără îndoială, pentru toţi, elementul
esenţial al culturii profesionale şi generale îl formează cultura
etică.
Cultura etică caracterizează personalitatea omului din punctul de
vedere al dezvoltării lui morale integrale, a conştiinţei şi conduitei, precum
şi totalitatea calităţilor morale, atribuite unei societăţi, clase, profesiuni ce
determină nivelul lor de conştiinţă şi conduită morală83. Ea include
cunoştinţe, senzaţii şi convingeri morale, necesităţi, calităţi şi deprinderi
de conduită morale, norme de etică, toate fiind manifestate în relaţiile cu
alţi oameni. Spre deosebire de cultura politică prin care persoana îşi
manifestă atitudinea faţă de organizarea statală, partide, mişcări sau
cultura estetică care se distinge prin atitudinea faţă de natură, societate,
om, artă din punctul de vedere al frumosului, cultura etică se realizează
doar în relaţiile cu alţi oameni, în comunicarea cotidiană, ba/.îndu-se pe
aşa valori morale ca: binele, datoria, cinstea, conştiinţa, dreptatea.
Analizînd cele expuse mai sus, deducem că cultura etică a juristului
prezintă un sistem de calităţi morale (exprimate în norme şi principii), care
s-au format ca rezultat al cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor
juristului, reflectînd în conduita sa morală armonia dintre convingerile
interne şi manifestările externe84.
Cultura etică a juristului are următorul conţinut:
a) conştiinţa morală, care include cunoştinţe etice, reprezentări şi
idealuri, principii şi norme, necesităţi morale. Acest element se formează
atît cu ajutorul instituţiilor corespunzătoare de stat sau obşteşti (grădiniţă,
şcoală, facultate, colectiv de lucru) cît şi prin propriile străduinţe.
Conştiinţa morală poate controla şi orienta, stăpîni emoţiile şi sentimentele
morale ale persoanei.
Cunoştinţele etice reprezintă informaţii despre morală, conţinutul şi
structura ei. Principiile şi reprezentările sunt rezultatul conştientizării
noţiunilor de bine şi rău, datorie, cinste şi demnitate. Idealul moral se
manifestă prin personificarea de către jurist a unei stări, activizînd toate
sentimentele morale. Necesităţile morale se formează în urma activităţii
gîndirii şi inimii, transformîndu-se într-un mecanism de trecere de la
conştient la comportament. Necesitatea exprimă tendinţa permanentă a
juristului de a-şi face conştiincios şi fără profit datoria obştească şi de
serviciu, respectînd cerinţele moralei obşteşti şi ale eticii profesionale. Cu
cît nivelul necesităţilor morale este mai înalt, cu atît este mai înalt nivelul
calităţilor morale. Toate acestea ţin de aspectul teoretic sau raţional. Insă
conştiinţa morală impune şi un aspect psihologic sau sentimental. El
include

8359 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.298.

84 Скакун О.Ф.,, указ.соч., с.312.
un spectru larg de emoţii,Isentimente, simpatii, antipatii, reprezentări
despre moral şi imoral, obiceiuri, norme morale. Acestea se formează şi se
consolidează în procesul experienţei de viaţă. Cultura emoţiilor vorbeşte
despre educaţia morală a persoanei. în literatura de specialitate85 există
mai multe clasificări ale sentimentelor, însă pentru un jurist au valoare cu
preponderenţă sentimentele moral-politice, ele fiind cele mai durabile şi
rezistente la influenţa factorilor externi. Acestea simt: patriotismul,
solidaritatea, demnitatea şi mîndria naţională, internaţionalismul. Ultima
calitate reclamă din partea unui jurist respectul faţă de alte popoare,
toleranţă faţă de diferitele etnii şi naţionalităţi. Aşadar, în baza celor
menţionate distingem calităţile inerente unui jurist:
— atitudinea faţă de patrie, popor, cultură şi limbă (patriotismul, mîndria
naţională, internaţionalismul);
— calităţi morale propriu-zise (onestitate, corectitudine, modestie,
simţul demnităţii, comportamentul;
— calităţile manifestate în situaţii de limită: curaj, bărbăţie, vigilenţă,
disciplină, cumpătare. Activitatea juridică este imposibilă fără aceste
calităţi;
— cultura comunicării atît la serviciu, cît şi în afara acestuia. Faţă de
jurişti societatea înaintează cele mai dure cerinţe. Tot ce se poate ierta mult
sau mai puţin oricărei alte profesii, niciodată nu i se va ierta unui jurist.
b) relaţiile morale. Esenţa relaţiilor morale o formează legătura
specifică dintre conştiinţa morală şi conduita morală. Iniţial acestea nasc în
conştiinţă, manifestîndu-se apoi în comportament. Toate relaţiile morale
pot fi clasificate după conţinut, formă şi tipul de legătură dintre oameni 86.
După conţinut, există relaţii morale stabilite în procesul activităţii
economice, juridice, politice, profesionale ş.a. în toate cazurile ele reflectă
latura morală a relaţiei - cinstea, onoarea, demnitatea profesională ş.a.
După formă, relaţiile morale se manifestă în funcţie de caracterul
cerinţei morale înaintate faţă de jurist - generală sau concretă. Ca răspuns
acesta ia atitudinea respectivă: de datorie, de mîndrie, de onoare sau
invers.
In funcţie de tipul de legătură dintre oameni, relaţia morală presupune
minimum o legătură bilaterală (deşi în realitate ele pot fi mai multe).
Activitatea juridică presupune relaţia: jurist - client, jurist - bănuit, jurist -
pătimit, jurist - martor, jurist - coleg.

85 Афанасьев О.В., Пищелко А.В.,, указ.соч., с.63; Красникова Е.А., указ.соч., с.167;
Этика сотрудников правоохранительных органов,, указ.соч., с.302.
86 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.312.
 c) conduita morală, caI indicator obiectiv al calităţilor morale, a
chipului moral al unei personalităţi. Ea se manifestă prin
semnificaţia morală a faptelor săvîrşite.
Interdependenţa acestor elemente justifică numirea juristului ca
purtător al unei culturi etice înalte. Cultura etică presupune atît
respectarea normelor şi principiilor morale în procesul îndeplinirii
obligaţiilor profesionale, cît şi implementarea lor în practică, evitarea
greşelilor şi a deformărilor profesional-morale87. Un jurist va încerca
satisfacţia morală din activitatea sa numai atunci cînd va acţiona
profesionist, în conformitate cu principiile şi normele morale.
In practică, nu putem vorbi despre principii şi norme moral specifice
doar unei anumite profesii sau specialităţi: ale judecătorilor, procurorilor,
ofiţerilor de urmărire penală, avocaţilor, notarilor, consultanţilor juridici
etc. Cînd într-un stat sunt elaborate şi adoptate coduri deontologice care
conţin norme de comportament al avocaţilor, judecătorilor, anchetatorilor,
notarilor, atunci conţinutul prescripţiilor generale şi profesionale se referă
la cultura lor etică. Referindu-ne la Republica Moldova, considerăm că
normele noastre deontologice trebuie conformate standardelor
deontologice internaţionale, fără a fi neglijate particularităţile sistemului
naţional al statului.
Generalizînd materialul cercetat, aducem pe scurt structura culturii
etice a juristului88:
1) prezenţa cunoştinţelor etice, sentimente, necesităţi;
2) transformarea cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor etice în
convingeri morale, deprinderi de a aprecia moralitatea conduitei străine;
3) buna pregătire de a acţiona conform cunoştinţelor şi convingerilor
etice, adică de a acţiona moral.
De nivelul culturii etice a juristului depinde îndeplinirea calitativă şi
eficientă a obligaţiilor, respectînd demnitatea, onoarea, reputaţia de
serviciu a persoanei, căreia i se acordă ajutor juridic; autoritatea juristului
şi a colegilor, precum şi a profesiei juridice la general. Regula etică de bază
este: faci pentru client tot ce nu interzice legea, tot ce ar fi putut să facă el
însuşi pentru sine, dacă ar fi avut cunoştinţele necesare şi capacităţile,
specifice unui jurist specialist.
Cultura etică a juristului se manifestă atît în atitudinea lui faţă de
activitatea sa profesională şi rezultatele obţinute, cît şi în atitudinea faţă de
colegii de lucru, un loc aparte revenind relaţiilor cu clientul,

87 Туманова А.В., Харитошкин В.В., Клиническое образование и проблемы

правовой этики, Тверь, 2000, с.36.
88 Скакун О.Ф., указ.соч., с.314.
 inculpatul, bănuitul,Ipătimitul, martorul şi cu alte persoane în
cazul unui proces juridic. Ultimii se află într-o situaţie de subordonare
faţă de jurist, de aceea atitudinea trebuie să fie binevoitoare şi corectă.
încălcarea normelor etice în activitatea juristului atrage după sine
răspunderea prevăzută în codurile deontologice. Cu părere de rău,
Republica Moldova a mers pe calea reglementării şi pedepsirii
lucrătorilor sferei juridice prin legi şi alte acte normative. însă ar fi
mult mai eficient de stabilit un mecanism de tragere la răspundere a
juriştilor în baza unui cod deontologic. Acest cod va sancţiona doar
încălcările normelor etice, apelînd la conştiinţa morală. Dacă la acest
nivel se va stabili o ordine, atunci la nivel normativ nu vor apărea
devieri.
Şi, în sfîrşit, concluzionăm că totalitatea cerinţelor ce
caracterizează cultura etică a juriştilor trebuie cu siguranţă să fie
aplicate în practica profesională. Un jurist în general trebuie să
întruchipeze bunătatea, dreptatea, legalitatea şi alte calităţi omeneşti
de valoare.

§ 2. Codul etic profesional al juristului

In literatură ştiinţifică din domeniu se menţionează că

deontologia face lanţul dintre domeniul dreptului şi cel al eticului,
adică, pe de o parte, ea cuprinde o serie de reguli şi principii cerute de
exercitarea unei anumite profesii—domenii dreptului, iar pe de altă
parte, aceste principii şi norme simt puternic impregnate moral—
domeniul eticului95.
O astfel de colaborare cu „juridicul" înlesneşte înţelegerea
elaborării unor coduri deontologice în limitele acestora. Acesta poate
funcţiona alături de alte acte normative interne şi reglementări
internaţionale. Dar, după cum am mai spus, intr-un cod deontologic
normativitatea nu ţine exclusiv de domeniul juridicului, ci şi al
eticului, adică include şi criteriul modelului a ceea ce este demn de
ales, de urmat, de făptuit. Reieşind din aceasta, specificul codului etic
ţine de faptul că acesta trebuie să cuprindă doar nome etice, morale,
ce nu sînt cuprinse de actele normative. Aprobarea lor de către
asociaţiile de jurişti conferă acestora o norma tivita te, adică orice
abatere de la normele codului trebuie pedepsită. Pedepsele şi
mecanismul de aplicare a lor vor fi stabilite în cod. La moment se
propime ca mecanismul de punere în aplicare a codurilor etice să fie
făcut de un oficiu naţional sau un consilier al eticii96. Acesta ar putea
fi un colaborator al departamentului de cadre, oferind îndrumări şi
explicaţii pe probleme de etică, ar putea conduce o

95 Carmen Cozma, op.cit., p.140.

96 Achiziţiile publice şi etica publică: Viziuni privind combaterea corupţiei, Transparecy
International - Moldova, Chişinău, 2000, p.136.
70

[
I < I
investigaţie independentă în privinţa unei încălcări a
normelor etice. In
I această privinţă Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova a stabilit
Comisia pentru etică şi disciplină, care este aleasa în componenţa a
cel puţin 15 avocaţi cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani.
Comisia pentru etica şi disciplină: examinează cazurile de
încălcare de către avocaţi a normelor Codului deontologic al
avocatului; intentează procedura disciplinară în privinţa avocaţilor şi
adoptă deciziile corespunzătoare; înaintează demersuri privind
retragerea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat.
într-un cod de deontologie datoria se află în strînsă legătură cu
virtutea, înţelepciunea, autocontrolul, colaborarea, recunoştinţa,
loialitatea, principiul bunăvoinţei, respectul de sine şi reciproc,
principiul dreptăţii, justiţiei, solidarităţii, consensului, echilibrului.
Toate acestea orientează comportamentul, implicînd în aceasta
conştiinţa morală.
Prescripţiile deontologice influenţează convingerile, deciziile,
conştiinţa pentru binele activităţii desfăşurate, pentru asigurarea
funcţionării armonioase a interesului de serviciu cu cel personal, a
eficacităţii economice, a respectului faţă de valorile umane 89.
Un cod de deontologie cuprinde atît reglementări juridice cît şi
etice, principiu de bază rămînînd grija pentru persoana umană,
pentru demnitatea ei. Cu referire la profesiunea juridică, normele
profesionale cuprinse într-un cod deontologic au menirea de a servi
la:
— orientarea juriştilor;
— realizarea unui ghid de evaluare;
— îndrumarea activităţii;
— constituirea unui sistem pentru ridicarea nivelului
profesional.
Concluzionînd, menţionăm că prin cod deontologic al juriştilor se
înţelege ansamblul principiilor morale care îndrumează conduita
juriştilor, stau la baza activităţii lui şi servesc drept orientare
metodologică. Nu putem aduce o caracterizare exhaustivă a tuturor
principiilor morale ale juristului, mai ales că fiecare personalitate este
unică şi le poate întruni într-o măsură mai mare sau mai mică. Ln
general, codul deontologic conţine următoarele principii:
1) Respectarea principiului supremaţiei legii şi a dreptului. Aceasta
înseamnă că juristul conştientizează misiunea sa de a sluji dreptului
şi legii. El este obligat să se călăuzească de concepţiile în conformitate
cu care legea în stat este dreaptă, justă şi necesită să fie executată,
chiar dacă ea nu corespunde, după părerea lui, ideilor statului

89 Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei,

Transparecy International - Moldova, op.cit., p.141.
I I

de drept. Prin executare, juristul combate anarhia,

nihilismul, devenind apărător al legii. Astfel, art.5 din
Legea pricind organizarea judecătorească 90 prevede,
„Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de
instanţele judecătoreşti". Respectiv, acest principiu şi-a
găsit reflectarea şi în Codul eticii profesionale a
judecătorului. Regula doi: „Judecătorul respectă şi aplică
corect legea, întotdeauna acţionează în aşa mod ca să nu
încalce principiile de înfăptuire a justiţiei"91.
2) Atitudinea umană faţă de om, adică atitudinea faţă
de viaţă şi sănătate, onoare şi demnitate ca valori sociale
supreme. Conştientizarea de către jurist a rolului său de
reprezentant al statului, care asigură condiţii de
înfăptuire reală a drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legale ale cetăţeanului şi persoanei. Diploma şi atestarea
nu sunt suficiente pentru autorealizarea în sfera juridică.
Munca cu oamenii antrenează şi o atitudine grijulie faţă
de ei, o comunicare ce să inspire încredere, astfel încît
oamenii să aprecieze nu doar un executor al rolului
profesional, ci şi persoana cu calităţile pozitive şi
negative. Fiecare subiect care comunică cu procurorul,
ofiţerul de urmărire penală, judecătorul, avocatul
aşteaptă de la aceştia atît o îndeplinire calificată a
îndatoririlor, cît şi o atitudine respectuoasă: fie infractor,
fie un martor. Juristul nu trebuie să-şi piardă nici
cumpătul. Doar în asemenea condiţii apare respectul
reciproc, se formează o atmosferă de încredere în
societate, care asigură reuşita lucrului juridic. Gîndirea
birocratică a unor jurişti provoacă o daună considerabilă
relaţiei jurist —client. Se formează piedici artificiale în
calea realizării drepturilor persoanei. De exemplu, în
cazul poliţiei aceasta se manifestă prin refuzul de a
înregistra infracţiunile, chiar dacă sînt aduse motive
foarte întemeiate din partea reclamanţilor, iar în cazul
judecătorilor - prin tărăgănarea examinării cazurilor,
făcînd trimiteri la nişte circumstanţe neprincipiale.
Eliminarea acestor momente negative se poate face doar
prin restabilirea situaţiei iniţiale - organele de drept sunt
garanţii siguri ai dreptăţii. Omul sfinţeşte locul. Cu
referinţă la practica Republicii Moldova, Codul de etică
profesională a judecătorilor, în regula 18, prevede:
„Judecătorul, exercitîndu-şi funcţiile sale, nu va leza

90 Publicată în Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova nr. 58 din

19.10.1995.
91 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000.
onoarea, I demnitatea şi drepturile omului..."92. Aici se
cuvine să subliniem primatul responsabilităţii faţă de
persoanele cu care intră în contact, prin fiece activitate
promovînd conceptul omului şi respectarea principiului
umanismilui.
3) Corectitudinea este principiul care indică nivelul înalt
ce însoţeşte îndeplinirea tribuţiilor profesionale. Ea se
manifestă prin toate

92 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000.

72
mijloacele care nuIcontravin moralei şi
dreptului folosite de către jurist în activitatea sa.
Judecătorul trebuie, de exemplu, să se abţină de la
comentarii publice asupra hotărîrilor judecătoreşti
definitive sau asupra cauzei care se află pe rol (regula
22 din Codul judecătorilor). Judecătorul se comportă
amabil şi corect cu toţi (regula 29). Acest principiu se
bazează pe alte calităţi ale persoanei, cum sînt:
încrederea, compătimirea, onoarea şi sinceritatea 93.
4) încrederea înseamnă atitudinea persoanei faţă
de acţiunile altei persoane, faţă de sine şi se bazează pe
dreptate, bunăvoinţă, sinceritate, încrederea dintre
colegi conduce la rezultate pozitive în serviciu, la
sporirea eficacităţii lucrului colectiv.
5) Compătimirea presupune înţelegerea trăirilor
altei persoane. Se manifestă prin acordarea susţinerii
morale şi dispunerea de a o ajuta. Cu toate că legea
obligă juristul să acţioneze raţional, morala îl sileşte să
fie atent cu bunurile, în cazul percheziţiei, să
compătimească bănuitul pentru a dobîndi informaţia
respectivă, să nu fie agresiv, grosolan, impulsiv sau să
constrîngă clientul. Aceasta îl va ajuta să aleagă mai
uşor măsura de pedeapsă, prescrisă de lege. De
exemplu, „Procurorul exercitînd atribuţiile, trebuie să
fie calm, oficial, politicos şi tolerant" (regula 15) -
regulă prevăzută în Codul deontologic al procurorilor.
6) Onoarea presupune principialitate, încredere în
obligaţiile asumate, convingerea subiectivă în justeţea
muncii efectuate, sinceritate faţă de sine şi de alţii,
recunoaşterea drepturilor altor persoane. Această
calitate determină comportamentul juristului în toate
cazurile de comunicare cu clientul: asigurînd
securitatea sa şi a familiei sale, creînd tuturor condiţii
pentru apărare, ducînd lucrul pînă la capăt. Onoarea în
mod normal este legată de sinceritate - calitate
intrinsecă juristului, care se manifestă prin a spune
adevărul, a nu ascunde realitatea obiectivă, a nu leza
interesele cetăţeanului şi ale statului. Specificăm la
acest capitol că există anumite tipuri de activitate
juridică care necesită anumite exerciţii în cadrul acestui
principiu - justificate şi permise: dezinformarea
infractorului, a altor participanţi, tăinuirea informaţiei
în scopul rezolvării cazului.
Aşadar, onoarea profesională a juristului presupune:
— desăvîrşire profesională;
— promovarea stimei;
— respectarea persoanei ca valoare fundamentală;

93 Carmen Cozma, op.cit., p.147.

— comportament deI deschidere, de comunicare;
— respectarea adevărului;
— corectitudinea modalităţilor şi acurateţea mijloacelor de acţiune;
 I — păstrarea
secretului profesional;
— desfăşurarea activităţii bazate pe înţelegere şi nu
pe constrângere.
7) îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiilor este o calitate
ce
presupune nu doar competenţă, ci şi consacrarea
deplină a forţelor şi capacităţilor, concentrarea tuturor
puterilor pentru îndeplinirea datoriei profesionale în
termene foarte scurte. Punctualitatea este o calitate
prevăzută în toate codurile deontologice prezente pînă
la moment în Republica Moldova94.
Cu referire la Republica Moldova putem menţiona
că, la moment, s-a adoptat Codul de etică profesională a
judecătorilor, care stabileşte în 30 de reguli doar
standarde generale privind comportamentul
judecătorilor în executarea atribuţiilor de serviciu,
comportamentul lor în afara exercitării atribuţiilor de
serviciu, precum şi asigurarea independenţei lor.
Principiile etice şi reglementarea fundamentală a
conduitei profesionale, condiţiile de angajare şi
sancţiunile sunt prevăzute în legislaţie.
Procurorii au un cod deontologic care
reglementează prea general şi vag conduita lor. Nu
putem spune că legislaţia în vigoare este mai desăvîrşită
la acest capitol. Cu atît mai mult cu cît codurile
deontologice sunt aprobate de toţi reprezentanţii
profesiei de comun acord şi nu prin Hotărîrea
Colegiului Procuraturii.
Notariatul, în virtutea acordării serviciilor publice,
au un cod deontologic care prevede principiile de bază
şi standardele directoare de conduită în relaţiile cu alţi
notari, cu structurile lor organizaţionale, cu autorităţile
statelor şi persoanele juridice. Legea cu privire la
notariat, pe lîngă răspunderea morală, stipulează şi
sancţiunile disciplinare.
Pentru avocaţi, la Congresul Avocaţilor, s-a stabilit
un Cod deontologic al avocaţilor Baroului din
Republica Moldova, care reglementează în exclusivitate
latura morală a activităţii avocatului. Codul dat
corespunde standardelor internaţionale şi este un
exemplu pentru celelalte domenii ale sferei juridice.
Pentru alte oficialităţi publice, inclusiv
administraţia vamală, fiscală, securitatea naţională,
poliţia, actele normative servesc material îndrumător
fundamenta] privind conduita profesională. Dacă există
documente de uz intern, ele sunt incomplete, ineficiente

94 Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea

corupţiei, Transparecy International - Moldova; op. cit., p.136.
sau I aplicate în măsură limitată. în concluzie,
menţionăm că sectorul juridic din Moldova
are urgent nevoie de coduri de conduită, ca documente
completând cadrul legal în materie.
Codurile de conduită trebuie să fie disponibile
imediat la recrutarea noului personal şi incluse în
programele iniţiale de instruire, mai multe îndrumare şi
explicaţii trebuie să fie furnizate asupra modului de
aplicare a lor în practică.
 în ceea ce priveşteIpractica internaţională, o
bogată experienţă au acumulat SUA, Marea Britanie,
Franţa, Germania, Austria, Polonia, Belgia, Danemarca:
Codul de etică a judecătorilor din SUA, Etica poliţistului
Germaniei, Codul deontologic al poliţiei naţionale a Franţei,
Instrucţiunea cu privire la principiile etice ale serviciului
poliţiei Marii Britanii.

§ 3. Secretul profesional al juristului

Constituţia Republicii Moldova şi legislaţia

garantează neamestecul în viaţa personală şi familială,
ocrotind următoarele valori personale95:
— Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată.
— Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile*.
Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliu sau
în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul
acesteia (excepţie sunt cazurile prevăzute de lege, cînd
aceasta se face în scopul securităţii).
—Statul asigură secretul scrisorilor, telegramelor,
altor trimiteri poştale, convorbirilor telefonice şi
celorlaltor mijloace legate de comunicare.
— Dreptul la informaţie nu tTebuie să
prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor sau
siguranţa naţională. Alte aspecte sunt reglementate de
legislaţie96.
Reieşind din aceasta, menţionăm că dreptul la
secret este dreptul absolut, intransmisibil al persoanei
de a tăinui de terţele persoane informaţii care au
legătură cu autodeterminarea persoanei în societate,
fie că acestea sunt secrete asigurate de lege, fie că
persoana ia toate măsurile ca această informaţie să nu
fie divulgată. Secretele pot fi personale şi profesionale.
La secretul personal ne-am referit mai sus. Secretul
profesional este o informaţie ce nu trebuie divulgată în
virtutea datoriei profesionale, fiind una dintre
condiţiile de desfăşurare cu succes a activităţii
juristului, informaţia tăinuită se poate afla în posesia,
folosinţa sau dispoziţia unor persoane fizice sau
juridice, urmînd să fie dezvăluită la propria lor
dorinţă, în conformitate cu condiţiile prevăzute de

95 Constituţia Republicii Moldova, din 29 iulie 1994, publicată în

M.O. nr.l din 12.08.1994; Modificări prin Legea nr.344-XV din
25.07.2003.
’ „Secretul" şi „inviolabilitatea" sunt două noţiuni ce caracterizează
natura instituţiei de viaţă privată.
96Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie, nr.
982-XIV din 11.05.2000, publicată în M.O. nr.88-90 din 28.07.2000.
aceştia97. I

97Семин Ария, Об адвокатской тайне! Российская юстиция, 1997, пг.2, с.19.

 în Ilegislaţia Republicii Moldova nu există o
definiţie strict stabilită a secretului profesional, deşi
sunt prevăzute diferite tipuri ale lui: secretul înfierii,
secretul medical, secretul comercial, secretul bancar,
secretul urmăririi penale, secretul profesional al
avocaţilor, notarilor ş.a. Se susţine că secretul aflat în
timpul exercitării funcţiei este recunoscut profesional.
Secretul profesinal, în funcţie de purtător, poate fi:
a) secret de stat - informaţii protejate de stat din
domeniul militar, economic, tehnico-ştiinţific, politic, de
recunoaştere, de contrainformaţie şi operativ de
investigaţie a căror răspîndire, divulgare, pierdere sau
distrugere poate periclita securitatea Republicii
Moldova (art.2 din Legea cu privire la secretul de stat) 98.
b) secretul comercial - informaţii ce nu constituie
secret de stat, care ţin de producţie, tehnologie,
administrare, de activitate financiară şi de altă activitate
a agentului economic, a căror divulgare (transmitere,
scurgere) poate să aducă atingere intereselor lui (art.l
din Legea cu privire la secretul comercial)99.
Juristul munceşte atît în structurile de stat, cît şi
private, fiind obligat să păstreze atît secretul de stat, cît
şi cel comercial. Analizînd codurile deontologice,
observăm că datoria de a ocroti un secret comercial este
un principiu etic important. El constă din două
elemente: nedivulgarea secretului profesional
persoanelor străine şi nedivulgarea secretului
profesional colegilor, ce nu au atingere cu cazul
examinat.
Această regulă este generală pentru toţi juriştii din
toate ţările, confidenţialitatea caracterizînd în special
practica avocaţilor. Astfel, în actul normativ al Regulilor
eticii avocaţilor al Uniunii Internaţionale a Avocaţilor, în
regula 1.5, prevede: „Avocatul este obligat să respecte
secretul profesional, al cărui obiect îl formează însuşi
faptul adresării clientului, informaţiile cu privire la
conţinutul discuţiilor cu clientul şi altă informaţie, ce se
referă la acordarea ajutorului juridic. Avocatul este
obligat să păstreze secretul chiar după ce relaţiile cu
clientul au luat sfîrşit".
Juristul păstreză secretul tuturor clienţilor fără
excepţie, indiferent de faptul dacă aceştia sunt
permanenţi ori s-au adresat după ajutor o singură dată.
Această regulă acţionează şi după încetarea relaţiilor cu
clientul, chiar dacă au încetat ca rezultat al unor

98 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 10 din

25.08.1994.
99 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 13 din
10.11.1994
 I neînţelegeri sau conflicte. Asupra obligaţiei
respectării confidenţialităţii nu se extinde acţiunea
termenului de prescripţie (regulile 2.3.2 —2.3.4 din
Codul general al regulilor avocaţilor din ţările Uniunii
Europene)100. în scopul

100 Барщевский M., Адвокатская этика, Москва, 2001, c.139.

76
respectării acestor cerinţe,Ijuristul trebuie să evite
discuţiile cu soţul (soţia) şi cu alţi membri ai familiei
despre afacerile clientului şi să înceteze orice discuţie la
această temă, chiar dacă numele clientului nu este
pronunţat.
Discutarea problemelor profesionale cu colegii de
asemenea nu-i de dorit, îndeosebi cu referire la nume şi
cazuri concrete. Se interzice discutarea acestor probleme
în prezenţa unor terţe persoane, faptul avînd
repercusiuni negative asupra relaţiilor cu clientul pe de
o parte, şi producînd asupra terţilor o impresie proastă
despre jurisprudenţă, pe de altă parte.
Colaboratorul organului de urmărire penală trebuie
să ocrotească taina de persoanele care pot să pună
piedici justiţiei, să tăinuiască datele despre locul de trai
al martorilor, iar judecătorul să convoace şedinţe
judiciare închise în cazurile cînd trebuie asigurată viaţa
persoanelor; să ia depoziţiile martorilor în lipsa
inculpaţilor.
Informaţia poate fi divulgată doar în cazurile
prevăzute de lege ori cu acordul clientului. Aceasta se
face în interesul clientului sau al moştenitorilor săi.
Divulgarea informaţiei confidenţiale poate avea loc în
următoarele cazuri:
1) dacă este permisă de lege sau de procedura
judiciară, dar în acest caz juristul trebuie să aibă grijă să
nu prezinte mai multe informaţii decît se cer;
2) dacă divulgarea informaţiei este necesară pentru
prevenirea unei infracţiuni, în cazul în care juristul ştie
cu certitudine că astfel infracţiunea va fi evitată;
3) dacă divulgarea va proteja juristul şi colegii lui
de unele învinuiri de acţiuni ilegale, comportament
nejustificat sau de luare de mită.
Respectarea secretului profesional în cadrul diferitelor
profesii juridice:
Păstrarea secretului profesional de titre avocaţi,
conform art.47 din Legea cu privire la avocatură, se
stabileşte pentru înfăptuirea normală a justiţiei şi
asigurarea confidenţialităţii relaţiilor dintre avocat şi
client.
Avocatul nu este în drept să divulge informaţiile
confidenţiale ce i-au fost comunicate în timpul acordării
asistenţei juridice, precum şi să transmită, fără acordul
clientului, unor terţi documentele legate de exercitarea
delegaţiei. La acest capitol, Codul deontologic al
avocaţilor mai stipulează că secret profesional
reprezintă şi chestiunile cu care o persoană s-a adresat
după asistenţă juridică, esenţa consultaţiilor oferite de
avocat, procedeele de strategie şi tactică ale apărării sau
reprezentării, datele privind persoana care s-a adresat
după asistenţă şi alteI împrejurări care rezultă
din activitatea profesională a avocatului.
 I Informaţia aflată de avocat în
procesului cercetării penale poate fi divulgată
doar cu acordul ofiţerului de urmărire penală.
Obiectul confidenţialităţii se extinde asupra
tuturor activităţilor avocatului. Nici o presiune a
unei autorităţi publice sau de altă natură nu-1
poate determina pe avocat să divulge secretul
profesional. Aceasta poate fi făcută doar în
cazurile prevăzute de lege sau pentru a intenta
o acţiune, sau pentru a asigura apărarea în cadrul
unui litigiu declanşat între avocat şi client.
In fine, subliniem că păstrarea secretului
profesional de către avocat este un drept şi o
datorie fundamentală a avocatului nelimitată în
timp.
Păstrarea secretului profesional de către notar.
Această dispoziţie normează activitatea
notarială în vederea asigurării confidenţialităţii
dintre client şi notar. Astfel, în art.9 din Legea cu
privire la notariat stabileşte că „persoana care
desfăşoară activitate notarială are obligaţia să
păstreze secretul cu privire la actele îndeplinite
şi la faptele care i-au devenit cunoscute în timpul
activităţii sale". în continuare, Legea enumeră
cazurile cînd informaţia poate fi deconspirată:
1) Informaţia cu privire la actele notariale
îndeplinite se eliberează numai persoanelor fizice
şi juridice în numele sau din împuternicirile
cărora au fost perfectate.
2) Aceeaşi informaţie se eliberează la cererea
instanţei de judecată, procuraturii, organelor de
urmărire penală în legătură cu cauzele penale,
civile sau administrative aflate în curs de
examinare.
Obligaţia de a păstra secretul actelor notariale
rămîne în vigoare şi după încetarea atribuţiilor
notarului.
Pentru încălcarea acestei obligaţii,
persoanele în cauză poartă răspundere în
conformitate cu legislaţia.
Păstrarea secretului profesional de către
judecători. Prin art.14 din Legea cu privire la
statutul judecătorilor se stabileşte că judecătorii
nu au dreptul să divulge secretul deliberării şi
informaţiile obţinute în şedinţa închisă, iar
judecătorul de instrucţie nu are dreptul să
divulge datele urmăririi penale. Această
dispoziţie, credem, ar putea fi completată cu
menţiunea privind nedivulgarea secretului
bancar, comercial, de stat, militar, de serviciu
din I partea judecătorului, secrete ce i-au
devenit cunoscute în cadrul activităţii.
Colaboratorii procuraturii nu au dreptul, fără
permisiunea procurorului şi a ofiţerului de urmărire
penală, să comunice datele controlului, ale cercetării
penale prealabile efectuate de organele procuraturii.
Această normă este pusă în acţiune prin Codul
deontologic al Procurorilor, regula 12: „Procurorul
nu dezvăluie informaţia dobîndită, obţinută
confidenţial în cadrul cercetării penale şi examinării
cauzei...".
 Păstrarea secretuluiIprofesional de către
colaboratorii organelor afacerilor interne. Aceştia, de
asemenea, nu au dreptul să destăinuie informaţiile:
— ce constituie secret de stat şi de serviciu, secret
comercial al organizaţiilor şi persoanelor;
— despre persoanele care au participat la
depistarea, prevenirea, curmarea, cercetarea şi
descoperirea crimelor, la examinarea judiciară a
dosarelor penale şi organizarea măsurilor de protecţie
de stat a acestor persoane;
— a căror divulgare ar complica descoperirea
infracţiunilor ori ar contribui la săvîrşirea lor;
— ce denigrează onoarea şi demnitatea unui
cetăţean sau prejudiciază interesele lui legitime (art. 3,
4 din Legea cu privire la poliţie)101, dacă exercitarea
atribuţiilor nu cer contrariul.
în activitatea ofiţerilor de urmărire penală o mare
importanţă are secretul decurgerii urmăririi penale şi în
procesul examinării cazurilor. Aceştia permanent
întreprind anumite acţiuni, culegînd informaţii despre
infracţiune, despre persoana ce a săvîrşit-o, despre
partea vătămată şi martori; ofiţerii de urmărire penală,
conform legii, au dreptul să asculte convorbirile
telefonice private, să ridice corespondenţa, însă toate
aceste informaţii nu pot fi folosite decît în scopul
descoperirii infracţiunii.
Organele securităţii statului la fel au obligaţia să
păstreze secretul profesional, interzicîndu-li-se să facă
publice informaţiile ce constituie secret de stat, militar,
de serviciu ori comercial, a căror divulgare ar putea
prejudicia securitatea statului, onoarea şi demnitatea
persoanei sau ar putea leza drepturile şi libertăţile
acesteia, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie în
interesul justiţiei (art.6 din Legea Republicii Moldova
privind organele securităţii statului)102.
Serviciul de Informaţii şi Securitate a Republicii
Moldova nu poate face publice informaţiile ce
constituie secret de stat, militar, de serviciu şi
comercial, precum nici informaţiile cu caracter
confidenţial, a căror divulgare ar putea prejudicia
securitatea de stat, onoarea şi demnitatea pesoanei sau
ar putea leza drepturile şi libertăţile acesteia, cu
excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie în interesul
justiţiei (art.5 din Legea privind Serviciul de Informaţii
şi Securitate al Republicii Moldova).

101 Publicată în Monitorul Oficial nr. 17-19 din 31.01.2002

102'“Publicată în Monitorul Oficial nr. 10-11 din 13.02.1997.
 I Aceeaşi Lege, în art.14, stabileşte că
colaboratorii Serviciului sunt obligaţi să
păstreze cu stricteţe secretul de stat şi de serviciu
chiar după abandonarea serviciului, indiferent de
motiv. Divulgarea datelor şi informaţiilor care le-au
devenit cunoscute pe parcursul activităţii de
serviciu, cu excepţia cazurilor prevăzute de
legislaţie, este interzisă şi se pedepseşte conform
legii. Aceeaşi obligaţie o are şi Serviciul de Protecţie
şi Pază de Stat.
în concluzie, menţionăm că secretul
profesional este un instrument de executare
eficientă a obligaţiilor profesionale şi a datorie
profesională.

§4. Jurămîntul juristului

Jurămîntul este o formulă şi un act solemn

prin care o persoană se obliga să-şi facă datoria faţă
de ţară şi de popor. Avocaţii, notarii, judecătorii,
procurorii, poliţiştii, intrînd în exerciţiul funcţiunii,
depun jurămîntul prin care jură să îndeplinească
conştiincios obligaţiile profesionale şi să păstreze
secretul profesional. Astfel, prin jurămînt un jurist:
— îşi asumă obligaţia moral juridică în faţa
profesiei, societăţii şi statului;
— recunoaşte legătura obiectivă politico-
juridică exsitentă dintre activitatea profesională
şi o societate şi un stat concret;
— apreciază subiectiv apartenenţa sa faţă
de acest stat şi munca profesională în cadrul lui.
Depunerea jurămîntului este un moment
deosebit în devenirea unui colaborator tînăr ca
membru al unui colectiv determinat şi a
comunităţii de jurişti în ansamblu. Jurămîntul se
depune după un anumit termen, cînd juristul a
luat cunoştinţă de profesia dată, a conştientizat
destinaţia sa şi ataşamentul faţă de viitoarea
activitate profesională.
înainte de acest act, tînărului specialist
trebuie să i se explice conţinutul jurămîntului,
importanţa actului, responsabilitatea morală
pentru respectarea cerinţelor lui. Mesajul
jurămîntului trebuie să fie interpretat ca o cerinţă
morală, apoi juridică faţă de profesia dată,
cerinţă care trebuie să fie urmată permanent şi
neclintit.
Jurămîntul se depune personal, iar în cazul
cînd o fac mai multe persoane, în primul rînd
depun jurămîntul persoanele mai în vîrstă, după
care Itoţi semnează textul. După jurămînt se
interpretează imnul Republicii Moldova. Acest
act se anexează la dosarul personal al fiecărei
persoane, făcîndu-se şi o însemnare în carnetul de
muncă. Jurămîntul se depune o singură dată pe
toată durata activităţii. După depunerea
jurămîntului se eliberează legitimaţia.
 De regulă, depunereaI jurămîntului este un act
solemn care decurge în prezenţa conducătorilor
organelor centrale ale puterii, ale ministerelor,
departamentelor, veteranilor muncii, reprezentanţilor
administraţiei publice locale, altor oficialităţi. De
exemplu:
Jurămîntul judecătorilor Curţii Constituţionale: „jur să
îndeplinesc cinstit şi conştiincios obligaţiile de judecător
al Curţii Constituţionale, să apăr orînduirea
constituţională a Republicii Moldova, să mă supun în
exercitarea funcţiei numai şi numai Constituţiei". Acest
jurămînt se depune în faţa Parlamentului, Preşedintelui
Republicii Moldova şi Consiliului Superior al
Magistraturii. Judecătorul îşi exercită funcţia de la data
depunerii jurămîntului (art.12 din Legea cu privire la
Curtea Constituţională)103.
Jurămîntul judecătorilor din instanţele judecătoreşti:
„Jur să respect Constituţia şi legile ţării, drepturile şi
libertăţile omului, să-mi îndeplinesc cu onoare,
conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin". Se
depune în termen de 10 zile de la numirea în funcţie, în
şedinţă solemnă, în faţa Consiliului Superior al
Magistraturii, după actul de numire. Despre depunerea
jurămîntului se întocmeşte un proces-verbal semnat de
preşedintele şedinţei Consiliului Superior al
Magistraturii şi de către persoanele care au depus
jurămîntul (art. 12 din Legea cu privire la statutul
judecătorului)104.
Jurămîntul procurorului cu următorul conţinut se
depune de către persoanele desemnate pentru prima
dată în funcţia de procuror: „Jur să respect cu stricteţe
Constituţia, legile Republicii Moldova, să apăr ordinea
de drept, drepturile şi libertăţile omului, interesele
generale ale societăţii, să îndeplinesc conştiincios
obligaţiile ce-mi revin". Jurămîntul se depune în şedinţă
solemnă, în faţa Colegiului Procuraturii după citirea
ordinului de numire. Depunerea jurămîntului se
consemnează într-un proces-verbal (art. 22 alin. 3. 4 din
Legea cu privire la procuratură)105. Acelaşi jurămînt îl
depune şi Procurorul General în faţa Parlamentului (art.
16 al. 6 din aceeaşi lege).
Jurămîntul avocatului se depune în faţa ministrului
justiţiei la primirea licenţei. Are următorul conţinut:
„Eu, avocatul (numele, prenumele), jur să-mi aduc
aportul la apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor

103 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8 din 7.02.1995.

1041,2 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117-119 din 15.08.2002
105 Publicată in Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 73-75 din 18.04.2003.
legitime ale omului, să-miIîndeplinesc conştiincios şi
onest îndatoririle de avocat, să păstrez secretul
profesional şi să nu compromit onoarea profesională a
avocatului"(art. 23 din Legea Republicii Moldova cu
privire laI avocatură)106. Textul jurămîntului este
semnat de avocat şi se păstrează în dosarul personal
al avocatului la Consiliul Baroului.
Jurămîntul notarului se depune solemn în faţa
Comisiei de Licenţiere a activităţii notariale, în
prezenţa ministrului justiţiei: „Eu, notarul (numele,
prenumele), jur să fiu devotat Republicii Moldova, să
respect Constituţia şi legile ei, să fiu onest şi să
îndeplinesc conştiincios obligaţiile de notar". Textul
jurămîntului se semnează de notar şi se păstrează în
dosarul său personal la Ministerul Justiţiei (art.14 din
Legea cu privire la notariat)107.
jurămîntul efectivului de trupă, corpului de comandă al
poliţiei şi al altor subunităţi ale organelor de interne ale
Republicii Moldova are următorul conţinut: „Eu,
(numele, prenumele), încadrîndu-mă în serviciul
organelor de interne, jur solemn să fiu devotat
poporului şi RM, să fiu onest, disciplinat, vigilent şi
curajos, să păstrez secretele de stat şi cele de serviciu,
să păstrez cu stricteţe legile Republicii Moldova.
Jur să îndeplinesc în mod conştiincios şi cu
exactitate obligaţiile încredinţate, ordinele şi
prevederile statutelor, să respect şi să ocrotesc
drepturile cetăţenilor, proprietatea lor, să apăr ordinea
de drept şi patrimoniul Republicii Moldova.
Jur să nu-mi cruţ puterile, iar în caz de necesitate
nici viaţa pentru a apăra integritatea teritorială şi
independenţa Republicii Moldova.
Dacă voi încălca acest jurămînt să fiu pedepsit cu
toată asprimea, conform legilor Republicii Moldova" 108.
jurămîntul colaboratorilor Serviciului de Informaţii şi
Securitate al Republicii Moldova. Jurămîntul este stabilit
doar pentru persoanele din conducerea organului. La
data numirii în funcţie, directorul Serviciului depune
în faţa Parlamentului, în prezenţa Preşedintelui
Republicii Moldova, jurămîntul cu următorul conţinut:
„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea
propăşirii Republicii Moldova, să respect Constituţia şi
legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile

106 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126-

127 din 12.12.2002.
107 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 154-
157 din 21.11.2002
108n6 Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind aprobarea
textului Jurămîntului efectivului de trupă, corpul de comandă al
poliţiei şi al altor subunităţi ale organelor de interne ale Republicii
Moldova şi a Regulamentului privind modul de depunere a
jurămîntului nr.654, X1I-22.07.1991.
n7Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 156 din

31.12.1999.
 Ifundamentale ale omului, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a
Republicii Moldova". Textul este semnat de către
director, păstrîndu-se în dosarul său personal (art. 13
p.2 din Legea Republicii Moldova privind Serviciul de
Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova) 109.

10982
 Juriştii-funcţionari I publici, încadraţi pentru
prima dată în serviciul public, depun jurămîntul
stabilit prin Legea serviciului public (art.15 alin.l)110:
"Conştient de responsabilitatea ce-mi revine în
serviciul public în calitate de persoană cu funcţie de
răspundere, jur solemn să servesc cu credinţă statul şi
poporul Republicii Moldova, să respect Constituţia şi
legile ţării, să apăr interesele şi autoritatea statului,
drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale
cetăţenilor, să port cu demnitate titlul de funcţionar
public, să-mi exercit în mod conştiincios obligaţiile.
Dacă voi încălca acest jurămînt, sînt gata să port
răspundere cu toată rigoarea legii". Jurămîntul se
depune o singură dată, în prezenţa colectivului unităţii
respective a autorităţii publice, în faţa simbolurilor de
stat, la cel mult 10 zile de la ocuparea funcţiei. Persoana
cu funcţie de răspundere semnează jurămîntul care se
anexează la dosarul său personal. La trecerea în
serviciul unei alte autorităţi publice, indiferent de
motiv, persoana cu funcţie de răspundere nu mai
depune jurămînt.

§5. Deformarea morală a juristului

Intre moral şi imoral există un hotar, uneori, destul

de vulnerabil. Experienţa activităţii lucrătorilor sferei
juridice demonstrează că disciplina nesatisfăcătoare,
încălcări şi chiar infracţiuni săvîrşite de către aceştia,
sunt nu doar o manifestare a profesionismului scăzut,
ci mai mult o lipsă de cultură etică, adică o moralitate
deformată. Conştiinţa civică dezvoltată lipseşte atît
societăţii în general, cît şi grupurilor profesionale. Fiind
vorba de jurişti, putem menţiona că nici aceştia nu prea
fac surplus de această calitate. Ca rezultat, într-un
colectiv format de jurişti, apar diferite încălcări ale
datoriei de serviciu, divulgarea secretului profesional,
încălcarea jurămîntului, formalism în perfectarea
actelor, îndeplinirea superficială a ordinelor,
răspîndirea bîrfelor ş.a. în literatura de specialitate se
disting două categorii de factori: pozitivi - indicatori ai
unui climat psihologic favorabil, ce caracterizează o
cultură etică şi un potenţial moral înalt, şi factori
negativi, ce implică respectivele consecinţe111.
La prima categorie sunt atribuite:
— starea psihologică şi fizică bună a personalului;
— conducere raţională şi control;
— nivelul ridicat al pregătirii profesionale;

110n8Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 61 din 02.11.1995.

111 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.220.
 — simţul Icolectivităţii şi ajutorul reciproc;
— aprobarea publică a reuşitelor personalului şi a
îndeplinirii conştiinciose a atribuţiilor de serviciu;
 [ I

Cea de a doua categorie presupune:

- critica condiţiilor de muncă, discutarea
indicaţiilor;
- îndeplinirea inadecvată a indicaţiilor;
- întreruperi nemotivate în timpul lucrului;
- întârzieri şi lipsă nemotivată de la locul de
muncă;
- încălcarea regulamentului de ordine
interioară;
- atitudine neglijentă faţă de mijloacele tehnice
etc.
Dacă în colectiv apar primele simptome ale
acestor situaţii, faptul trebuie să pună în gardă
conducătorul colectivului şi pe cei mai conştiincioşi
membri ai lui.
Dacă nu se iau măsurile respective în colectiv
începe decăderea morală, iniţial a unor membri apoi
a întregului colectiv, care se manifestă prin
următoarele:
- abuz de putere;
- aplicarea metodelor birocratice de conducere;
- atitudine tolerantă faţă de încălcările
disciplinei de muncă;
- atitudine negligentă faţă de obligaţiile de
serviciu;
- întocmirea sumară a documentelor;
- încălcări ale codurilor procesuale;
- dispersarea colectivului în favoriţi şi
antipatici;
- lipsă de scrupule în alegerea mijloacelor;
- atmosferă conflictuală în colectiv etc.
Aceşti factori demonstreză o deformare moral-
profesională şi necesită o schimbare urgentă.
Această situaţie duce la scăderea capacităţii de
muncă, mărirea numărului de reclamaţii, gîlceavă
între colaboratori şi, în fine, la schimbarea conducerii
şi pierderea pe o durată îndelungată a autorităţii.
Factorii instituţiei numiţi mai sus trebuie
cunoscuţi şi luaţi în consideraţie în primul rînd de
conducătorul colectivului, apoi de lucrătorii
responsabili de cadre şi de munca educativă în
colectiv.
Deformarea morală a juriştilor îşi află rădăcinile,
pe de o parte, în viata socială, acestea fiind numite
motive externe, şi pe de altă parte, în caracterul
specific al muncii profesionale, acestea fiind numite
 motive Iinterne.
La motivele externe putem atribui:
- instabilitatea socială şi inconsistenţa
stimulării materiale;
- lipsa idealului în dezvoltarea societăţii;
- corupţia în sectorul public;
- dezordine în sistemul de drept, interpretări
discordante ale legilor, neexecutarea lor,
imperfecţiunea legislaţiei;
- asigurarea insuficientă a drepturilor şi
libertăţilor persoanei, neachitarea pensiilor şi a
salariilor;
— apărarea necorespunzătoare social-juridică şi
economică a colaboratorilor organelor de drept;
— lipsa de autoritate scăzută a organelor de drept etc.
Degradarea morală a juriştilor este influenţată în mare măsură de
deformarea morală a societăţii.
în societate oamenii, iar juriştii sunt aceiaşi membri
ai societăţii, nu mai deosebesc dreptatea de nedreptate,
binele de rău. Luînd în consideraţie că fizionomia
morală a omului şi comportamentul său se formează pe
tot parcursul vieţii, instituţiile de învăţămînt speciale
trebuie să ţină cont de acest fapt şi să atenţioneze în
special asupra porniri spre deformarea morală pentru a
le înlătura în etapa iniţială.
In instituţia de învăţămînt superior se vor analiza
toate calităţile viitorilor jurişti, luînd ca bază
soluţionarea echitabilă a neînţelegerilor morale,
cultivarea unei atitudini umane faţă de oameni, simţul
responsabilităţii sporite, intoleranţă faţă de greşelile din
practica juridică.'
Motive interne de degradare morală a juriştilor practicieni pot fi:
— volumul supraîncărcat de lucru şi lipsa
controlului asupra executării;
— nivelul scăzut al educaţiei morale în colectiv şi al culturii juridice;
— nivelul scăzut al calificării şi necorespunderea postului ocupat;
— remunerarea necorespunzătoare muncii depuse,
lipsa altor forme de stimulare materială, condiţiile de
muncă nesatisfăcătoare;
— soluţionarea cazurilor juridice după principiul:
cine plăteşte mai mult, acela are dreptate;
— incapacitatea de a opune rezistenţă influenţei
negative din partea mediului criminal.
Analizînd cele expuse mai sus, putem evidenţia
trei etape de deformare profesional morală a juristului,
în literatură din domeniu mai numită şi „scară de
cădere"112 113:

112' Cu părere de rău, în practica de instruire, am înfilnit foarte mulţi

studenţi porniţi pe calea deformării morale: stimularea materială pe
 1) substituirea I normelor generale ale eticii
profesionale cu principii antimorale;
2) substituirea cerinţelor datoriei de serviciu cu
interese personale de profit;
3) formarea înclinaţiilor spre săvîrşirea încălcărilor.

primul loc, nu sunt oneşti, nu cunosc reguli elementare de

comportament, au ales ca model demn de urmat: lipsa de omenie,
conflictul, egoismul, atitudine neserioasă faţă de procesul de instruire.
113 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЮ.
 La Iacestea mai putem adăuga o etapă, şi anume
- deformarea morală a conştiinţei juristului. De regulă,
aceasta duce la deformarea morală a personalităţii.
Acesta se constată în cazul în care un procuror,
judecător, ofiţer de urmărire penală cu experienţă
cunoaşte normele, principiile de conduită morală, însă
conştient şi grav Ie încalcă. în situaţia dată, societatea nu
mai are de la cine învăţă, lua exemplu, iar activitatea ei
se transformă într-un lanţ continuu de săvîrşire a
nelegiuirilor.
In aceste cazuri apare întrebarea: cum răspund
juriştii pentru aceste efecte negative ale
comportamentului lor? în mod general, confom
legislaţiei, apare un anumit tip de răspundere. în cazul
deontologiei juridice interesează răspunderea morală.
Răspunderea morală reflectă capacitatea persoanei
de a conduce în mod individual activitatea sa şi a
răspunde pentru faptele săvîrşite121. Cu cît persoana
efectuează conştient şi benevol o activitate mai serioasă,
cu atît sporeşte răspunderea morală a lui. Cu cît
persoana avansează pe scara de serviciu, cu atît devine
mai dură atît răspunderea morală, cît şi socială.
Foarte puţin interesează cum conlocuiesc vecinii
într-un oraş, însă tuturora le este interesant cum trăieşte
şi se comportă şeful statului. Ca persoană fizică, omul
este responsabil în mediul social, în familie, în locurile
publice, ca membru al colectivului răspunde pentru
faptele sale în faţa colectivului, uneori nu doar pentru
sine, dar şi pentru activitatea întregului colectiv.
Cu cît influenţa pe care o are o persoană asupra
societăţii este mai mare, cu atît sporeşte răspunderea
morală.
Răspunderea morală a juristului înseamnă obligaţia
acestuia de a-şi da seama de acţiunile, faptele, conduita,
relaţiile sale în procesul activităţii juridice practice.
Deoarece majoritatea juriştilor se află sub controlul
special al societăţii, mai ales în condiţiile societăţii
democratice, oamenii nu vor ezita să critice public
acţiunile unui jurist-funcţionar, dacă acestea nu apără
interesele sociale. în acest caz juristul, care încalcă
normele morale, trebuie să poarte răspundere morală
faţă de colegi şi de societate în ansamblu. Acest tip de
răspundere trebuie să fie prevăzut de codurile
deontologice.
Probleme apar atunci cînd un jurist începător,
conştiincios, angajat într-un colectiv cu cultură etică
joasă, începe confruntările cu colectivul pentru afirmarea
principiilor sale morale. în această situaţie el trebuie să
aleagă: impunerea cu dîrzenie a principiilor sale morale
ori să se deformeze moral. Prin urmare, colectivul de
lucru I devine principalul factor în formarea sau
deformarea morală a persoanei. Rolul său constă

ui A<ţ>aHacbeBa O.B.,
nmue/iKO A.B., yKa3.coM.,
c.178. 86

t
în respectarea principiilorImorale unde persoana ar
putea să lucreze, să se realizaze, să acţioneze conform
legii. In caz contrar, vor apărea conflicte moral-
psihologice, însă întrucît activitatea juriştilor se bazează,
de cele mai dese ori, pe lucrul colectiv, responsabilitatea
pentru încălcări (chiar săvîrşite de un jurist aparte) va fi
pusă în seama întregului colectiv şi a conducătorului.
Acest principiu are menirea să asigure o moralitate
înaltă şi respectarea legalităţii în procesul exercitării
funcţiilor profesionale.

Tema 6.
CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI

§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura

estetică a juristului § 2. Formele de
manifestare a culturii estetice a
juristului § 3. Forma exterioară a
juristului § 4. Estetica organizării
locului de muncă
§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de
oformarea documentelor juridice § 6.Eticheta
de serviciu a juristului

§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului

Estetica este ştiinţa care studiază legităţile şi

categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de
creare a frumosului, în estetică se deosebesc două
curente:
1) filozofia frumosului - aprecierea şi înţelegerea
frumosului sub toate formele lui de exprimare;
2) filozofia creaţiei - activitatea oamenilor în domeniul artistic.
Atît filozofia frumosului, cît şi cea a creaţiei îşi au
aplicare în activitatea profesională a juriştilor.
Activitatea juridică este întotdeauna la vedere.
Societatea se orientează la ea ca la un mijloc de realizare
a justiţiei, libertăţii şi garantarea răspunderii tuturor
cetăţenilor pentru faptele lor.
Din considerentul că publicul este destul de sensibil
faţă de autorităţile publice, acţiunile juristului trebuie să
fie estetice, adică să corespundă cerinţelor înaintate de
valorile societăţii contemporane. Ele vor fi în general
aprobate sau recunoscute doar în cazul în care se vor
apropia la maximum de ideal.
Fără îndoială, orice fenomen din practica juridică
trebuie să corespundă anumitor standarde profesionale,
elaborate de înşişi juriştii, însă pe lîngă faptul că
acţiunile juristului trebuie să corespundă
cerinţelor I politice, etice, juridice, psihologice, mai
trebuie ca ele să fie realizate după legile frumosului.
O decizie sau faptă „urîtă" este inadmisibilă,
chiar din punct de vedere funcţional.
în literatura de specialitate se distingă trei
categorii estetice care au legătură nemijlocită cu
activitatea juriştilor, şi anume: categoria frumosului,
sublimului, eroicului114.
Frumosul în practica juridică presupune armonie,
proporţionalitate, simetrie, care contribuie la
stabilirea ordinii sociale, a bunăstării ca valoari
sociale importante. S-ar părea că acţiunile legale sunt
şi estetice, însă nu este chiar aşa. Atît norma juridică,
cit şi cea estetică necesită executare în mod creativ, cu
rezultat eficient, de către un subiect concret. Dacă
acesta din urmă nu are simţul estetic dezvoltat,
rezultatul activităţii sale va fi formal, dogmatic.
Astfel frumosul în activitatea juridică se prezintă
ca rezultat al creaţiei, al culturii omeneşti înalte, al
unei sinteze dintre morală şi normă juridică.
Sublimul este categoria estetică care reflectă
calităţile realităţii, caracterizîndu-i importanţa socială
pozitivă (sublimul tinde să ajungă la un grad suprem
de perfecţionare).
Activitatea juridică şi normele juridice, după
natura lor, sunt atribuite la fenomenele sublime.
Sublimul este mîndria omului, care a depăşit frica în
faţa înfrîngerii, obţinînd credinţa în survenirea
rezultatului pozitiv al cazului. Procurorul care susţine
învinuirea în numele statului, avocatul care apără
vinovaţii întotdeauna luptă pentru dreptate. în acest
caz sublimul, nobilul îi ajută în acţiuni, conducîndu-
se de idealuri şi sentimente sociale. Sublimul în
instituirea dreptăţii ajută juristul să depăşească frica
în situaţii periculoase, care sunt multiple în
activitatea de ocrotire a normelor de drept.
Eroismul este criteriul ce presupune valoarea
estetică a perfecţiunii, reflectată în lupta pentru
idealuri social importante.
Pentru activitatea juridică, cazurile de eroism nu
sunt rarităţi, infractorul este întotdeauna agresiv şi
merge pînă la capăt, devenind un pericol atît pentru

114
OKVCOB
A. ti.,
yKa3.e0
M.,
c.174.
88
societate, Icît şi pentru colaboratorul organului de
drept.
însă eroismul presupune nu doar lupta cu
infractorii, ci şi lupta permanentă cu reprezentanţii
puterii, care constrîng juriştii să încalce legea. Trebuie
să ai destul curaj, reţinere şi forţe morale, devotament
faţă de lucru, simţul înalt al colectivismului şi
responsabilităţi pentru eventualele consecinţe, pentru
a lupta cu „presiunile efectuate prin
telefon"115. Eroismul şiI curajul profesiei juridice
la moment dobîndesc alte dimensiuni prin tentativa
de a se opune mafiei şi criminalităţii organizate.
Toate aceste categorii formează cultura estetică a
juristului, care cuprinde un sistem de sentimente,
cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi estetice, reflectînd
nivelul perceperii şi asimilării frumosului în procesul
îndeplinirii atribuţiilor profesionale. Conţinutul culturii
estetice presupune:
— cunoştinţe estetice care se manifestă prin idei,
orientări, sentimente, gusturi estetice. Aceasta devine
factorul principal în formarea educaţiei estetice a unui
jurist care acţionează în mod individual, iar acţiunile
poartă un caracter uman, binevoitor, manierele şi forma
exterioară fiind dictate de un gust estetic fin;
— relaţiile estetice reprezintă conflictul,
autoritatea, reputaţia, interdependenţa estetică, acestea
fiind prezente în activitatea juristului şi reflectînd
estetismul ideilor şi orientărilor sale, fapt ce-i conferă un
statut separat de ceilalţi colegi;
— comportamentul estetic prevede faptele estetice,
consecinţele suportate, practica estetică acumulată.
Astfel se manifestă şi comportamentul concret al
fiecărui jurist legat de frumos, creaţie şi artă.
Cultura estetică presupune o anumită structură:
1) primul pas în formarea culturii estetice este
acumularea cunoştinţelor estetice despre cultură,
poezie, artă, pictură, despre frumosul fenomenelor din
natură şi al evenimentelor din viaţă şi activitatea
profesională;
2) următorul pas necesită transformarea
cunoştinţelor acumulate în convingeri estetice, în
capacitatea de a asimila şi a aprecia estetic operele de
artă, datoria profesională. A.P. Ocusov menţionează:
"Pentru un jurist este foarte importantă cunoaşterea,
înţelegerea şi aprecierea operelor de artă pentru a le
putea deosebi de cele falsificate, deoarece aceasta i-ar
permite să-şi exercite eficient funcţiile"116.
3) ultimul pas îl constituie pregătirea juristului
pentru a lua parte la crearea frumosului, capacitatea de
a-şi putea organiza „frumos" lucrul, de a comunica cu
colegii şi clienţii în conformitate cu cunoştinţele şi
convingerile estetice acumulate (eticheta conduitei, a
vorbirii, a vestimentaţiei, a cabinetului de lucru, a
documentelor perfectate s.a.).
Cultura estetică a juristului este rezultatul

115 OKVCOB A. n., yKa3.coM., c.177.

116 OKycoB A. n, ym3.coM., c.179.
educaţiei sale moral estetice,Ichemată să asigure:
îmbogăţirea lumii spirituale a lui,
 I dezvoltarea simţului frumosului, ce ar ajuta
la îndeplinirea normelor deontologiei juridice.
Cultura estetică îşi află ecou în atitudinea juristului faţa
de sine, profesie, colegi şi clienţi.
în aşa fel cultura estetică denotă capacitatea
juristului de a simţi armonia relaţiilor sociale, de a
aprecia valorile, de a alege cea mai corectă soluţie
practică, întru apărarea drepturilor şi libertăţilor
persoanei.
In manifestările concrete, cultura estetică devine o
trăsătură indispensabilă a întregului proces de ocrotire a
normelor de drept, aflîndu-şi exprimare în diferite sfere
ale esteticii juridice.
Cultura estetică are două laturi: externă şi internă.
Latura internă reprezintă universul lăuntric al
omului, ce caracterizează juristul ca persoană (de
exemplu, gustul).
Latura externă cuprinde formele de manifestare
exterioare.

§ 2. Formele de manifestare a culturii estetice a

juristului
Formele de manifestare a culturii estetice a
juristului se constituie din elementele exterioare ale
culturii condiţionate de simţul estetic al juristului, ce se
exprimă prin următoarele forme exterioare:
1) maniera de comportament;
2) cultura vorbirii;
3) cultura convorbirilor telefonice;
4) cultura aspectului exterior;
5) cultura organizării locului de lucru;
6) cultura juridică a întocmirii documentelor.
Maniera de comportament joacă un Toi important
în aprecierea culturii estetice a juristului. Aceasta ţine de
specificul psihofiziologic al personalităţii şi este o formă
neverbală de comunicare. Limbajul comunicării este o
componentă vitală a contactului ce are loc între oameni.
Mesajele neverbale le amplifică pe cele verbale ori le
contrazic.
Cînd comunicarea verbală şi cea neverbală se află în
contradicţie, este mai bine să luăm în consideraţie
conţinutul mesajului neverbal, deoarece oamenii pot
ţine sub control ceea ce spun „neverbal"125. Comunicăm
neverbal chiar prin simpla prezenţă (cum arătăm) sau
prin lucrurile din jurul nostru (cum le alegem şi cum le
aranjăm). Comunicăm astfel fără să vrem sau să ne dăm
seama, de aceea este imposibil să blocăm comunicarea
neverbală. în general, cercetările demonstrează că 7%
din mesaj este redat prin cuvinte, 38% prin manipularea
vocii (cumIspunem), accentuare, 55% prin gesturi,
poziţia corpului, alţi factori126.
Comunicarea neverbală are loc prin următoarele
mijloace:
— voce (timbru, intonaţie);
— mişcări (manieră, gesturi, mers);

125Virginia Verdinaş, Elemente de protocol, Bucureşti, Lumina Lex, 2000,

p. 120.
Angela Cojocaru, Viorica Mocanu, Strategii comportamentale şi de
comunicare pentru un şef de succes, Chişinău, 2001, p.62.

(
 I

— audiere (capacitate de a auzi şi de a asculta);

— vedere (privire).
Vocea ne furnizează informaţii privind starea
emotivă, intenţiile, atitudinea şi diversele caracteristici
ale persoanei. Timbrul dă culoare vocii, ea poate fi
armonioasă, agreabilă sau, dimpotrivă, metalică, seacă,
spartă. După intonaţia vocii putem afla dacă persoana
este energică sau obosită şi epuisată. Ritmul vorbirii
exprimă anumite caracteristici ale personalităţii:
nervozitatea accelerează ritmul vorbirii, în timp ce
calmul o încetineşte. într- o convorbire juristul trebuie
să fie foarte sensibil la muzica vocii, fie pentru a-şi
modifica propriile intervenţii, fie pentru a-şi cunoaşte
mai bine interlocutorul. El trebuie să urmărească
modificările tonului, intonaţia, accentele puse pe
anumite cuvinte sau pe o anumită frază şi să încerce să
se conformeze la conţinutul mesajului şi la contextul
comunicării.
Astfel mesajele vocale privesc atît juristul, cît şi
interlocutorul. Primul trebuie să creeze o impresie
bună, mai ales că în majoritatea cazurilor obiectul
activităţii lui îl formează elementele negative ale
societăţii. Alegerea corectă a intonaţiei îi va conferi
încredere în sine şi îl va ajuta la examinarea cazului
sau, dimpotrivă, îi va cauza emoţii negative, ce vor
complica activitatea.
In procesul examinării cazurilor juridice, este
important sesizarea tuturor trăsăturilor clientului,
gusturile şi preferinţele lui, stările dominante ale
psihicului (mimica, gesturile, mişcările corpului).
Datorită acestora, juristul poate să-şi creeze un tablou
clar despre convorbitor, despre acţiunile posibile ce
urmează să le întreprindă, hotărîrile şi tactica ce o va
adopta în relaţia concretă şi să nu uităm că acelaşi
lucru îl face în mintea sa şi clientul în legătură cu
juristul.
Limbajul mimicii, al gesturilor îi permit vorbitorului
să-şi expună sentimentele, indicînd cît de bine părţile
sunt stăpîne pe situaţie şi care este în realitate
atitudinea unuia faţă de altul.
Există fizionomii care atrag şi inspiră încredere,
altele pe care nu mai dorim să le revedem vreodată.
Există feţe nervoase, crispate, flegmatice, senzuale,
volitive. Starea de linişte şi seninătatea luminează faţa,
în timp ce tristeţea şi teama o împietresc. Contracţiile
convulsive ale muşchilor feţei sunt buni indicatori ai
trăirilor emoţionale: persoana tristă are fruntea
încreţită, colţurile guriiIcăzute, cea mînioasă are o
privire „neagră", buzele strînse, maxilarele contractate.
Pentru a evita erorile, juristul, la interpretarea
acestor semne, trebuie să ia în vedere contextul în care
apar. Deseori, microexpresiile care apar pe parcursul
conversaţiei sunt cele mai bune coduri pentru o analiză
validă: o uşoară tensiune în privire, o ridicare a
sprîncenelor, o grimasă etc.
(

O trăsătură facială importantă este zîmbetul. Deşi,

în general, zîmbetul este solul atitudinii prietenoase şi
încurajează pe ceilalţi la comunicare, atragem atenţia că
zîmbetul fără rost sau atunci cînd clienţii vorbesc
despre probleme serioase, ar putea fi interpretat în
defavoarea noastră.
Gesturile însoţesc, subliniază şi pun accentele în
mesajul juristului. Ele exprimă maniera lui de a gîndi,
de a simţi lucrurile: ele developează realitatea
profundă, o fac vizibilă unui client atent şi avizat.
Gesturile pot fi categorisite în cîteva tipuri. în literatura
de specialitate sunt cunoscute:127
— gesturi, simboluri, substituind anumite cuvinte
(de exemplu, degetele în V sunt simbolul victoriei).
Gesturile - simboluri pot demonstra o limită: mişcarea
tăioasă a mîinii înseamnă „nimeni nu a ştiut", „nu veţi
găsi niciodată", „este clar", o intensitate; mîna strînsă în
pumn înseamnă „este un încăpăţînat", „este insistent",
„cît activism şi cîtă stăpînire de sine"; un refuz poate fi
exprimat mişcînd mîna înainte sau ambele mîini; cu
palmele în sus „nu este nevoie", „nu sunt de acord"; o
comparaţie - mîna arată semnul „acolo" şi „aici"; o
separare - palmele se desfac în diferite părţi, însemnînd
„sunt două lucruri diferite", „acesta trebuie deosebit"; o
sumare cînd palmele mîinii se unesc: „putem împreună
să lucrăm", „ei au conlucrat eficient", „ei se potrivesc".
Aceste gesturi sunt legate de o abstracţie. Ele sunt clare
doar unei naţiuni sau unui grup, colectiv. Noi, în semn
de acord, mişcăm capul în sus în jos, iar bulgarii mişcă
capul din stînga spre dreapta. Cunoaşterea acestor
particularităţi prezintă un rol esenţial pentru orientarea
în situaţie;
— gesturile ilustratorii acompaniază vorbirea şi
sunt folosite cînd naratorului nu-i ajung cuvinte pentru
a descrie un fenomen, eveniment; uneori cuvintele nu
sunt suficiente din anumite motive (emotivitate,
nestăpînire de sine, iritare, neîncredere); pentru a
intensifica impresiile şi a sensibiliza ascultătorul.
Aceste I gesturi pot fi folosite, însă fără abuz,
evitînd folosirea gesturilor în locul cuvintelor;
— gesturi regulatorii, care subliniază, încetinesc
sau intensifică intonaţia în general monotorizînd fluxul
conversaţiei. De obicei, oamenii arată cu mîna la
diferite părţi ale capului cînd accentuează ceva. în
vorbire ne calmăm prin diferite moduri: îndoind
degetele, mestecînd gumă, fumînd, mişcînd creionul
dintr-o mînă în alta. în procesul de evaluare şi bărbaţii
şi femeile scarpină bărbia;
— gesturile adaptatorii scapă controlului conştient
şi nu au în general un scop comunicativ. Acestea arată
contextul emoţional în care se realizează comunicarea.
Oamenii scarpină nasul atunci cînd nu sunt
 I {

sinceri. Stresarea implică multe gesturi. Atingerea

diferitelor părţi ale corpului denotă nerăbdare.
încrucişarea mîinilor este un gest de protecţie. Gesturile
de disperare sunt cele „lasă-mă în pace", deschiderea
palmelor şi ridicarea umerilor. Poli Soner în lucrarea
Основы искусство речи deosebeşte şi gesturi de imitare,
care înviorează nararea. Cînd povestitorul se străduie să
preia imaginea persoanei despre care vorbeşte, asemeni
unui actor, îşi schimbă vocea şi manierele.
Juriştii, comunicînd cu oamenii, trebuie să poată
descifra mimica şi gesturile, acestea aducînd multe
informaţii despre caracterul persoanei, gîndurile şi
emoţiile ei.
Ţinuta corpului de asemenea spune multe despre
starea interioară a omului. Chiar de la primul contact ne
dăm seama de atitudinea deschisă, cordială sau,
dimpotrivă, o atitudine ostilă, de dispreţ sau supunere.
Fiind în bună măsură conştiente, manifestările posturale
ne oferă informaţii preţioase. Ele se modifică în funcţie
de dinamica situaţiei comunicative. Cînd situaţia este
stabilă, ele exprimă trăiri fundamentale: depresivul are
corpul aplecat, capul căzut, umerii încovoiaţi, cel
mulţumit de sine ţine capul drept, mersul este apăsat.
Cei ce şed pe partea din faţă a scaunului etalează o
atitudine pozitivă faţă de cele auzite; cei ce stau în
spatele scaunului arată o atitudine neutră, negativă.
Strînsul mîinii cu hotărîre denotă fermitatea persoanei
respective, încredere.
Starea fizică a corpului de asemenea furnizează
informaţii despre interlocutor. Se disting trei tipuri de
fizic: ectomorf (fragil, subţire, înalt), endomorf (gras,
rotund, scurt) şi mezomorf (musculos, atletic, înalt)117.
Pe lîngă aceasta, pentru un observator ager ţinuta
persoanei nu este mai puţin importantă: vestimentaţia,
miroznele, bijuteriile.
Datorită condiţiilor sociale, învăţăm la ce să ne
aşteptăm de la oameni. Astfel tindem să-i percepem pe
ectomorfi ca fiind tineri, ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi
şi nervoşi; pe endomorfi îi percepem ca fiind bătrîncioşi,
demodaţi, mai puţin rezistenţi fizic, vorbăreţi, buni la
suflet, agreabili, prietenoşi; pe mezomorfi îi vedem
încăpăţînaţi, puternici, aventuroşi, maturi în
comportare, plini de încredere în sine, întotdeauna

117 Viorica Mocanu, Angela Cojocaru, op.cit., p.65.

învingători. O persoană careI arată bine este asociată cu
una ce are succes social şi, invers, endomorfii pot
avea probleme fiind mai lenţi şi cerînd mai multe
comodităţi.
în procesul de comunicare a juristului o mare
importanţă are capacitatea de a asculta atent, care
îndeosebi într-o situaţie complicată, este garanţia
înţelegerii şi fără de care cazul riscă să nu fie soluţionat.
Momentul Idat necesită concentrare asupra celor
relatate, evidenţierea şi tălmăcirea celor mai importante
mesaje, compararea informaţiei obţinute cu cea
existentă.
în cazul cînd juristul ascultă, chiar dacă nu-şi
expune părerea, trebuie să fie activ, pune anumite
întrebări, precizează anumite elemente.
în cazul unei convorbiri, trebuie menţinut contactul
vizual cu persoana, poziţia corpului şi gesturile
demonstrînd interesul pentru cele relatate. Trebuie
reţinut că persoana aflată în condiţii extreme,
adresîndu-se colaboratorului organelor de drept,
doreşte să găsească în persoana lui un interlocutor
atent, viu nu un individ cu faţa împietrită, lipsită de
interes şi plictisită. în cazul cînd colaboratorul este
preocupat de alte probleme, mai bine să lase discuţia
pentru altă dată.
în timp ce clientul vorbeşte, trebuie suspendată
orice sursă ce ar putea să întrerupă discuţia. Dacă
intervine o neclaritate, gîndul trebuie ascultat pînă la
capăt, apoi se va reveni cu întrebări de precizare.
Ascultând un interlocutor emotiv, colaboratorul riscă să
cadă sub influenţa emoţiilor şi să-i scape esenţa
informaţiei. Ascultarea presupune sesizare,
conştientizare şi înţelegere. înţelegerea va fi greşită în
cazul cînd pe parcursul unor discuţii cu formulări
complicate colaboratorul consideră că totul este
limpede. Precizările ce urmează dovedesc contrariul, iar
interlocutorul îşi dă seama că a fost înţeles greşit.
înţelegerea se bazează pe interesare internă,
disciplină în gîndire şi cunoaşterea regulilor de
comunicare.
Din păcate, nu toţi colaboratorii organelor de drept
pot asculta. în literatura de specialitate se menţionează
cîteva reguli etice în ascultare:118
— uită părerile personale despre interlocutor;
— nu te grăbi cu întrebările şi concluziile;
— separă faptele de gînduri;
— urmăreşte ca propria vorbire să fie clară şi
precisă;
— fii nepărtinitor în aprecierea celor auzite;
— nu te preface că asculţi.
De cele mai dese ori nu ascultăm clientul din lipsă
de răbdare, ne irităm şi credem că noi am fi vorbit altfel.
Această poziţie este incorectă şi lipsită de eficienţă.
Juristul care nu are răbdare, de regulă, nu-şi
concentrează atenţia, respectiv, nu ascultă raţional.

118 Этика сотрудников правоохранительных

органов, указ.соч., с.ЗЗО. 94
Dacă laI sfîrşitul convorbirii puteţi presupune ce
acţiuni vor urma, înseamnă că aţi ascultat
convorbitorul, l-aţi înţeles şi aţi auzit totul ce a spus.
Capacitatea juristului de a asculta va avea drept rezultat
o informaţie deplină şi certă. De exemplu, în şedinţa
judiciară (în timpul susţinerilor verbale sau a ultimului
cuvînt al inculpatului) judecătorul nu trebuie să înceapă
a scrie
sentinţa sau a răsfoi dosarulIîn căutarea unor înscrisuri.
Faptul dat dă motiv pentru cei prezenţi să creadă că
judecătorul a soluţionat deja cazul, iar etapa finală a
şedinţei de judecată este o formalitate.
Privirea ajută persoana să stabilească contactul cu
vorbitorul. A-l accepta pe celălalt înseamnă a-i accepta
privirea, a vedea şi a fi văzut - toate sunt acţiuni
primordiale într-o relaţie conversaţională. Cu ajutorul
privirii transmitem cele mai subtile nuanţe ale emoţiilor
şi gîndurilor noastre. Privirea poate fi veselă, directă,
încrezătoare, ipocrită şi goală. De altfel, se spune uneori:
„ochii sunt oglinda sufletului". Un contact vizual minim
semnalizează un interes scăzut pentru mesajul transmis
de interlocutor, în timp ce un contact vizual insistent
poate induce acestuia sentimente de disconfort, ideea că
celălalt doreşte să-l controleze, să-l evalueze, să-l
domine.
Contactul vizual este influenţat şi de alţi factori:
distanţa spaţială, mimică, postură, conţinutul verbal,
contextul. în general, privim mai mult atunci cînd
ascultăm decît atunci cînd vorbim. Juristul prin privire
poate încuraja sau descuraja o persoană în abordarea
unor probleme.
Toate aceste manifestări sunt o urmare a sistemelor
simpatic şi parasimpatic, care inhibă sau activează
corpul. Cel care sesizează un anumit dezacord între
mesajele verbale şi neverbale, trăieşte o stare difuză de
disconfort, şi cu cît mai mult încearcă să-şi controleze
comportamentul său, cu atăt creşte probabilitatea
diminuării controlului şi a altor acţiuni. Astfel, el face
mai vizibil ceea ce ar fi dorit să rămînă invizibil,
subtilitate care va ajuta la ridicarea eficacităţii lucrului
unui jurist.
Cultura vorbirii înseamnă în primul rînd relevare
clară a gîndurilor. Un gînd expus corect şi laconic
înlesneşte comunicarea. Pentru jurişti cultura vorbirii
devine mijlocul de influenţă asupra oamenilor, iar de
unii autori este considerată „înlocuitoarea cătuşelor",
insuflînd necesitate în îndeplinirea acţiunilor cerute 119.
Posedînd o vorbire corectă, poţi convinge martorul să
dea depoziţii, impune infractorul să renunţe la intenţiile
sale, convinge orice persoană să-şi dea concursul la
descoperirea faptei. în acest caz însă este important să
imprimăm vorbirii bunăvoinţă, deoarece aceasta o va
face mai plină de încredere.
Se evidenţiază cîteva cerinţe înaintate faţă de limbajul juristului: 120

119 Окусов А.П., указ.соч., c.182.

120 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЗЗ.
 — normative -I referitoare la corectitudinea exprimării;
— comunicative - referitoare la claritatea vorbirii;
— etice - referitoare la concizia şi legitimitatea celor expuse.
Spre regret, în grupul profesionist al juriştilor
adesea se strecoară persoane care neglijează cultura
vorbirii. Acest lucru se întîmplă din
cauza căIpublicul, ştiindu-se dependent de acestea,
indiferent de conţinutul şi forma exprimării, se simte
obligat să le asculte, neglijînd estetica exprimării.
Treptat, acest fapt se consolidează în deprindere, iar ca
rezultat intervine lipsa de respect faţă de astfel de
colaboratori.
Cultura vorbirii reflectă în general nivelul de cultură
al juristului, pentru a scrie şi a vorbi corect, trebuie în
primul rînd să ai o gîndire lucidă, cunoştinţe profunde şi
să acţionezi raţional. Exprimarea confuză dovedeşte o
gîndire vagă, nebuloasă, prin urmare şi convingeri la fel
de superficiale, lipsă de cultură generală, a cunoştinţelor
temeinice şi erudiţiei.
Să examinăm unele cerinţe înaintate faţă de modul
de exprimare a juristului.
Vorbirea trebuie să fie precisă. Acesta înseamnă
folosirea corectă a cuvintelor, fapt ce reclamă erudiţie,
gîndire logică, vocabular bogat, cunoaşterea regulilor
limbii romîne, convingere şi probitate.
Erudiţia, cunoştinţele profunde sub toate aspectele,
competenţa în domeniu, ordonează gîndirea, deci şi
exprimarea. Cuvintele puţine care spun multe denotă o
cultură a gîndirii şi vorbirii.
Logica conferă exprimării coerenţă, fluenţă, cuvintele
se cimentează într-un singur gînd. Juristul îndeosebi
poartă răspundere pentru fiece cuvînt pronunţat, de
aceea adesea procurorul, avocatul sunt datori să acorde
atenţie deosebită semanticii cuvîntului, să precizeze
sensul, să contrapună, să compare înţelesul diferitelor
cuvinte.
Concludenţii presupune că faptele expuse simt
veridice şi motivate, adică dovedesc interlocutorului că
toate constatările există în realitatea obiectivă.
Convingerea este capacitatea de a influenţa conştiinţa
ascultătorilor şi atragerea lor de partea celui ce vorbeşte,
fiind scopul final al unei prelegeri, discuţii, polemici,
prin expunerea unor informaţii corecte. Pentru a
convinge pe cineva că ai dreptate, trebuie să fii însuşi
sigur de cele relatate, că dreptatea este de partea ta. O
persoană cu convingeri nestrămutate întotdeauna îşi face
drum mai uşor spre inima şi spiritul oamenilor.
Cunoaşterea regulilor ce ţin de corectitudinea
examinării este obligatorie atît pentru vorbirea orală, cît
şi cea scrisă.
In concluzie, constatăm că la acest capitol
colaboratorii organelor de drept trebuie să înveţe mult,
dovadă fiind susţinerile verbale seci ale avocaţilor şi
procurorilor şi exprimarea primitivă a colaboratorilor
organelor de interne.
Vorbirea trebuie să fie bine înţeleasă, adică să fie
 utilizate I cuvinte şi termeni, înţeleşi de convorbitor.
Mai mult decît atît, colaboratorul trebuie să se
convingă că acestea au fost sesizate în acelaşi sens.
Atunci cînd vorbirea juristului este formată din
propoziţii simple, curgătoare, martorul, bănuitul, partea
vătămată, reclamantul vor înţelege cu uşurinţă chiar şi
unii termeni juridici.
Ironia în vorbire trebuie folosită corect, de altfel
rişti să nu fie înţeles din cauza circumspecţiei în
virtutea situaţiei de dependenţă şi din cauza fricii.
Vorbirea înţeleasă presupune folosirea corectă a
profesionalismelor, jargoanelor, expresiilor străine, însă,
folosindu-le, vorbitorul trebuie să fie convins că ele sunt
înţelese de ascultător, la necesitate făcînd o explicaţie.
în procesul interogării ofiţerul de urmărire penală
are sarcina de a proba faptele, nu de a obţine
recunoaşterea vinei. în acest sens în loc de cuvintele
„omor", „viol", „furt", el trebuie să folosească unele
sinonime care atenuează gravitatea vorbirii.
Vorbirea trebuie să fie curată de elemente străine şi indecente.
Acestea pot fi:
— vulgarisme, obscenităţi, cuvinte ce înjosesc
onoarea şi demnitatea persoanei;
— cuvinte parazite, care diminuează esenţa
mesajului prin repetare abuzivă - „deci", „nu",
„înţelegi", „respectiv", „cum ar fi";
— interjecţii - „aha", „îhî" şi sunete nedorite „ă-ă-ă", „m-m-m", „î-î-î";
— cuvinte necunoscute;
— cuvinte de birou, folosite doar în afaceri, în
vorbirea cotidiană neavînd răspîndire.
Vorbirea trebuie să fie echilibrată. în acest sens
intonaţia trebuie să fie liniştită, reţinută, moderată. O
vorbire repezită este greu înţeleasă, iar una încetinită
irită. Fiecare cuvînt, silabă sau sunet trebuie pronunţate
corespunzător. Un adevăr, o opinie nu pot fi apărate
printr-un ton ridicat al vocii, ori cît de motivate ar fi ele.
în practica juridică apar situaţii care trebuie apărate cu
orice preţ, însă chiar în asemenea cazuri intonaţia calmă
şi atitudinea binevoitoare sunt obligatorii pentru
juristul profesionist. Puterea probei nu consistă în
puterea vocii, ci în puterea probaţiunii. Mai mult decît
atît, aceasta dovedeşte inteligenţă şi intelect trezind
părţii opuse tot respectul. Uneori, ordonarea care
comportă în sine un caracter categoric trebuie făcută
liniştit, cu ton uniform, dar ferm. O atenţie deosebită
juristul trebuie să acorde formelor corecte de adresare,
conform normelor de politeţe.
O condiţie obligatorie a unei înalte culturi a
vorbirii este stăpînirea de sine, neadmiterea expresiilor
ce înjosesc onoarea şi demnitatea. La ascultarea
clientului trebuieImanifestată atenţie, chiar
dacă cele auzite îţi trezesc dezacord. Tăcerea este arma
cea mai eficientă împotriva brutalităţii, invidiei, fricii,
ticăloşeniei.
 I Intonaţia corectă a vorbirii este garanţia
succesului unui jurist, este un mijloc puternic de
influenţă emoţională şi volitivă asupra interlocutorului,
deoarece ea poate înjosi, răni, incomoda sau, din contra,
poate produce o impresie de respect, dorinţa de a
comunica, înţelege şi accepta argumentele.
Vorbirea trebuie să fie vie laconică, curgătoare,
emotivă şi expresivă. Expresivitatea presupune folosirea
comparaţiilor, epitetelor, metaforelor, aforismelor, fără
a face abuz de acestea.
Juristul trebuie să-şi perfecţioneze permanent
limbajul, să citească mult, să asculte prezentatori de
televiziune şi radiou, actori, lectori, să-şi îmbogăţească
vocabularul, perfecţionîndu-şi dicţia, expresivitatea şi
claritatea exprimării.
Cultura convorbirilor telefonice. Dacă lăsăm la o parte
toate minunile tehnologiei, telefonul rămîne cea mai
sigură metodă pe care o putem folosi pentru a comunica
unul cu altul. Indiferent de ceea ce simţim, amărăciune,
fericire, tristeţe, bucurie, deprimare, toate se vor reflecta
în vocea juristului de îndată ce pune mîna pe receptor şi
începe să vorbească cu cineva. Vorbind la telefon, chiar
dacă interlocutorul nu vede gestica, mimica, trăirile
sunt sesizate imediat prin intonaţie, timbrul vocii, viteza
vorbirii şi chiar prin cuvintele folosite. Ori de cîte ori
vorbim la telefon, un mesaj poate sugera încîntarea
noastră, dorinţa de a continua conversaţia sau, invers,
exprimă plictiseală, lipsă de interes şi nerăbdarea de a
închide telefonul.
Ar putea să pară amuzant, însă la telefon ne vom
descurca mult mai bine dacă vom zîmbi şi vom reuşi să
transmitem zîmbetul pînă la celălalt capăt al firului. De
aceea, cînd vorbim la telefon, vocea de asemenea
trebuie să exprime însufleţire şi energie.
Şi în practica juridică, convorbirile telefonice sunt
un mijloc de a eficientiza şi uşura activitatea. Din acest
considerent convorbirile telefonice trebuie pregătite din
timp. De cîte ori un jurist urmează să dea un telefon,
trebuie mai întîi să-şi pună următoarele întrebări:
— cu ce scop vreau să telefonez?
— de ce informaţie am nevoie?
— ce informaţie trebuie să ofer?
— ce fac dacă interlocutorul nu este şi răspunde
altă persoană?
Dacă convorbirea telefonică este importantă sau
dificilă şi nu suntem
sigur de ceea ce trebuie să spunem sau cum s-o spunem,
ne ordonăm gîndurile pe hîrtie, însă în nici un caz nu
citim de pe foaie. Un jurist îşi ia la îndemînă toate
dosarele, documentele, numerele de telefon, adresele,
adică Itoată informaţia necesară în timpul
convorbirii, precum şi hîrtie şi stilouri. Telefoanele la
domiciliu pot fi făcute doar pe problemele ce nu
suferă amînare şi nu maiI tîrziu de ora 2200. Dacă
interlocutorul lipseşte şi răspunde altă persoană,
sunt necuviincioase întrebările de timp: „unde- i?"- In
cazul cînd sunăm la serviciu, ne putem permite orice
întrebare, mai ales dacă conducătorul caută
subalternul.
In situaţiile în care cel solicitat nu este la locul de
muncă, sunt acceptate formulele: „Mă scuzaţi, cînd aş
putea reveni cu un sunet?" Este nepoliticos să lăsăm
numărul de telefon pentru ca persoana solicitată să ne
sune, dacă nu ni s-a propus acest lucru. La începutul
discuţiei telefonice juristul se prezintă, în felul acesta
nu-1 pune pe interlocutor în situaţia să-i ghicească
numele. Dacă cel apelat este necunoscut, se va folosi
formula: „Mă scuzaţi, vă rog, cum vă numiţi?"
In cazul cînd primiţi un telefon, sunt stabilite alte
reguli. S-ar putea ca apelul telefonic să vă surprindă în
timpul unei discuţii cu o persoană şi deci e cazul să
cereţi scuze, apoi iniţiaţi convorbirea telefonică. în
cazuri operative răspundem apelului şi rugăm să
revină peste un anumit timp. Dacă subiectul necesită o
abordare mai amplă, notăm numărul de telefon, pentru
a reveni mai tîrziu. Este nerespectuos ca faţă de cei
aflaţi în birou să ne angajăm în discuţii de lungă durată,
mai ales dacă acestea poartă un caracter personal. în
cazul cînd ni se cer informaţii ce fin de competenţa
altor subdiviziuni, propunem amabil numărul de
telefon respectiv. Nimeni nu trebuie lăsat să aştepte la
telefon mai mult de 20 de sec., dacă este imposibil
(avem de verificat sau de căutat o informaţie), rugaţi
apelantul să revină. Dacă se întîmplă că cineva a greşit
numărul, cu voce liniştită întrebăm ce număr a format,
încercînd să-l ajutăm să se descurce în situaţia creată.
Un jurist trebuie să-şi stăpînească vocea cînd vorbeşte
la telefon. în discuţie trecem imediat la subiect,
excluzînd, pălăvrăgeala. Nu rămînem tăcut în timp ce
interlocutorul vorbeşte, îl susţinem prin „da", „sunt de
acord" etc.
Arta de a întreţine o discuţie de lucru la telefon este
nu doar un schimb de păreri şi informaţie operativă, ci
şi scopul de a atinge un rezultat determinat. Se cere ca
într-un timp foarte scurt să se facă schimb de
informaţii. Atenţionăm că la telefon nu se discută
secretele de stat sau profesional. Competenţa, tactul şi
bunăvoinţa, posedarea unor procedee de discuţie,
tendinţa de a rezolva problema sau de a ajuta la
rezolvarea ei operativă şi eficientă, vor lăsa o impresie
bună interlocutorului şi vor favoriza atingerea
scopului, care a devenit motiv de sunet.
în organele de ocrotire a normelor de drept sună
persoane ce informeazăIdespre accidente, infracţiuni,
fiind în stare agitată sau stresată. Ei nu se pot
concentra, vorbesc agitat, omit esenţialul, repetă una şi
aceeaşi ş.a. în acest caz colaboratorul organului de
drept, tacticos
trebuie săI îndrepte discuţia la temă, punînd întrebări
de precizare, întrebările trebuie să fie scurte, iar
frazele simple. Atenţia, amabilitatea, echilibrul şi
interesul în voce vor ajuta la obţinerea unui maximum
de informaţii. Aceste relaţii solicită o deosebită răbdare.
Colaboratorul nu întrerupe persoana la mijlocul
cuvîntului, nu-1 probozeşte şi nu-1 condamnă pentru
vorbirea precipitată. Agresivitatea reciprocă este
infertilă.
Convorbirea telefonică se va încheia folosind
frazele: „A fost plăcut să discut cu dumneavoastră",
„Mulţumesc că m-aţi informat". Să nu uităm că
discuţiile telefonice pentru o mare parte de oameni sunt
unica sursă pentru a-şi face o impresie despre noi şi
mediul în care muncim.
în concluzie menţionăm că mimica, manierele,
vorbirea, ţinuta, intonaţia juristului într-o situaţie
concretă de comunicare au o importanţă decisivă
pentru eficienţa practicii juridice. Mai simplu spus,
acestea formează temelia etichetei de serviciu a
juristului.

§ 3. Forma exterioră a juristului

Vestimentaţia este un element nu mai puţin

semnificativ decît comportamentul. Ea are acelaşi rol ca
şi cadrul pentru tablou: hainele nu trebuie să sustragă
atenţia asupra lor, ci asupra individului care le poartă.
De aceea îmbrăcămintea trebuie să fie curată, călcată pe
măsură şi să nu ofenseze prin extravagantă. Cea mai
potrivită ţinută este cea clasică. Aspectul exterior al
procurorului, judecătorului, ofiţerului de urmărire
penală influenţează esenţial atitudinea cetăţenilor faţă
de ei.
Adesea avocatului, ofiţerului de urmărire penală,
poliţistului, le vine greu să stabilească contactul cu
persoana anume din cauza antipatiei provocate de
aspectul exterior al acestora: o îmbrăcăminte neglijentă
sau care nu corespunde situaţiei de serviciu.
După aspectul exterior, juristul poate fi apreciat în
mod pozitiv sau negativ, de aceea el trebuie să se
îmbrace cu gust.
îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul
unei alegeri personale, poartă amprenta personalităţii
individului, comunică informaţii despre om. Ea poate
influenţa comportamentul celor din jur. Prin
îmbrăcăminte se marchează statutul social sau cel
pretins al persoanei. Juristul, în vestimentaţie, dă
preferinţă stilului clasic. Pentru bărbaţi costumul
simplu şi elegant şi servieta, de altfel ca şi pentru femei
- costumIsobru din două piese şi servieta.
îmbrăcămintea nonconformistă demonstrează că
purtătorul este un original, răzvrătit social, un posibil
creator de probleme sau un artist.121

121
Angel
a
Cojocarii
, op. cit.,
p.65. 100
îmbrăcămintea neglijentă I este asociată în general cu
lenea, apatia, lipsa de respect şi foarte rar cînd se
camuflează o valoare veritabilă a individului.
In contactul cu clienţii, cu colegii este important
totul: expresia feţei, pieptănătura, îmbrăcămintea,
ţinuta. Igiena personală de asemenea este un factor
elocvent: parfumul puternic, chiar de calitate, atrage
atenţia într-un mod deosebit, sugerîndu-ne prostul
gust sau anumite intenţii. O impresie negativă produce
juristul care s-a prezentat la serviciu în sacou descheiat
sau fără acesta, cu cămaşa şifonată, cravata în vînt,
neras, meşterind gumă. Apare întrebarea: este aceasta o
lipsă de cultură sau lipsă de respect pentru colegi, sau,
după părerea lui O. V. Afanasieva, este o "estetică
sălbatică", sau o joacă intenţionată de-a „băieţii
noştri"122. In societatea noastră, juristul comunică cu
persoane care au posibilităţi materiale diferite, însă el
trebuie să producă o impresie bună asupra tuturor.
Important este ca aceştia să vadă în persoana lui
apărătorul dreptăţii şi al legii.
Aşadar, faţă de persoanele ce-şi desfăşoară
activitatea în serviciul statului putem distinge
următoarele cerinţe faţă de ţinută, dictate atît de
regulile generale ale etichietei, cît şi de specificul
condiţiilor de lucru în autoritatea publică:
— vestimentaţia juriştilor trebuie să corespundă
menirii activităţii lor, să fie funcţional-raţională,
comodă, să nu distragă atenţia de la lucru nici a
propriei persoane, nici a celor din jur. Sobrietatea,
eleganţa şi acurateţea trebuie să simbolizeze
stabilitatea, siguranţa, importanţa şi cultura în serviciul
statului123;
— juristul, întotdeauna trebuie să ia în considerare
destinaţia funcţională a îmbrăcămintei în fiecare
situaţie concretă: serviciu, recepţie, întrunire colegială;
— la alegerea îmbrăcămintei se va ţine cont de vîrsta şi constituţia
fizică;
— destinaţia îmbrăcămintei determină stilul,
ţesătura, croiala, culoarea (după cum am menţionat,
juriştii care lucrează în sfera publică preferă „stilul
conservator", care produce impresia de stabilitate,
preocupare, temeinicie). Psihologii au demonstrat că
femeile care ştiu să se îmbrace „foarte delicat şi fin" rar
sunt promovate în funcţie, şi dimpotrivă, cele care
respectă în îmbrăcăminte stilul sobru, conservator

122 Афанасьева О.В., Пищелко А.В., указ.соч., с.208.

123 Государственная служба: Культура поведения и деловой
этикет/ Под ред. Охотского Е. В., Москва, 1999, с.83.
(tradiţional), fărăIcochetări şi nepretenţios,
sunt plătite mai bine124;
— nu este recomandabil stilul extravagant.
îmbrăcămintea trebuie să fie comodă, simplă şi să nu
concentreze atenţia;

124 Столяренко А.М., Психология, приёмы в работе юриста, Москва, 2000, с.102.
 I — pentru imaginea
juristului este important coraportul dintre datele
personale şi cele exterioare. Pentru ca stilul să fie
apreciat, cultura interioară trebuie să se reflecte în
trăsăturile exterioare, astfel îmbrăcămintea,
încălţămintea, pieptănătura şi manierele vor demonstra
calităţile intelectuale, profesionale şi de lucru, nivelul
educaţiei şi cultura lui. Tradiţional, simţul măsurii în
îmbrăcăminte şi maniere redau senzaţia de siguranţă şi
seriozitate136;
— costumul nu poate fi frumos pentru toate
cazurile, el trebuie să fie anume pentru dvs., să se
încadreze în timp şi circumstanţe. Aceasta imprimă
eleganţă şi siguranţă în orice situaţie. Stilul profesionist
nu trebuie să copie moda de ultima oră;
— la alegerea îmbrăcămintei trebuie respectate
regulile stabilite de instituţia unde îşi desfăşoară
activitatea juristul.
Pentru unele grupuri profesionale de jurişti este
stabilită uniformă. Astfel, judecătorii Curţii
Constituţionale la şedinţe poartă robă, al cărei model
este stabilit de Curtea Constituţională (art. 38 p.2 din
Legea cu privire la Curtea Constutiţionala).137
Aceeaşi uniformă este stabilită şi judecătorilor
Curţii Supreme de justiţie şi judecătorilor asistenţi: în
şedinţele procesuale ei se îmbracă în mantii de culoare
bordo şi, respectiv, neagră şi poartă insigne cu imaginea
Stemei de Stat. Acestea se eliberează gratuit. Modelul
ţinutei vestimentare se aprobă de Plenul Curţii (art. 28
din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie).138
Ţinuta vestimentară a procurorilor este prevăzută
de Legea Republicii Moldova privind gTadele de
calificare şi gradele militare ale lucrătorilor din
procuratură. Persoanele cărora li s-au conferit grade de
calificare şi grade militare, aflîndu-se în exerciţiul
funcţiei poartă uniformă cu însemnele gradelor
respective, dispoziţie valabilă pentru forţele armate (art.
12)139.
Uniforma poliţiei este stabilită prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova cu privire la uniforma
şi normele de echipare a colaboratorilor poliţiei şi
serviciului intern ale Ministerului Afacerilor Interne140
(anexa nr. 1 la Hotărîre).
îmbrăcămintea prescrisă purtată de categoriile de
mai sus subliniază caracterul public al activităţilor. Ea
este chemată să contribuie la ridicarea

136 CrwiapeHKO A.M.,

yKa3.coM., c.102.
137 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8 din
07.02.1995. I
138 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 196-199

din 12.09.2003.
139 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 65-66 din

10.10.1996.
140 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 75-76 din

29.06.2000.
oficialităţii în I comunicarea profesională: la
percheziţii, la examinarea la faţa locului săvîrşirii
infracţiunii sau a accidentului, la interogarea martorilor
ş.a.
Fiecare jurist profesionist care poartă îmbrăcăminte
strict stabilită trebuie s-o poarte cu onoare şi demnitate,
să manifeste grijă faţă de aspectul exterior, în
permanenţă fiind ordonat şi îngrijit.

§ 4. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea documentelor juridice

Eficacitatea lucrului unui jurist depinde în mare

măsură de aspectul exterior al clădirii, cabinetului,
locului personal de lucru. în legătură cu aceasta a
apărut o ştiinţă nouă - ergonomia, care are obiect de
studiu condiţiile şi metodele de muncă, interacţiunea
dintre om, maşină şi mediul de muncă în diferite tipuri
de sisteme industriale în vederea normalizării raţionale
a acestora, a îmbunătăţirii posibilităţilor de a folosi
maşina.125
Această ştiinţă foloseşte datele ştiinţelor tehnice,
anatomia, fiziologia, igiena, biofizica, pentru a crea
condiţii optime de lucru, care l-ar face productiv, ar
asigura lucrătorului comodităţi necesare, ar păstra
forţele lui, sănătatea şi capacitatea de lucru. Ca rezultat
aceste comodităţi acţionează pozitiv nu doar asupra
persoanelor de la locul de muncă, ci şi asupra celor care
trec zi de zi prin instituţiile juridice - poliţişti,
procurori, judecători, avocaţi.
In literatura de specialitate şi-a aflat expresie încă
un termen nou, referitor la amenajarea încăperilor de
serviciu - designai - o activitate de creaţie întru
organizarea estetică funcţională a unui teren,
întreprinderi, loc de muncă. Designerul este specialistul
care cunoaşte materia, tehnologia şi calitatea
construcţiilor create, a mobilei, a tehnicii după
destinaţia funcţională şi folosirea cotidiană. Specialiştii
în înzestrarea şi amenajarea instituţiilor juridice prin
aranjament trebuie să asigure o aplicare la maximum a
capacităţilor juristului, să fie un factor în prevenirea
acţiunilor ilegale şi socializarea infractorilor. în timpul
construirii şi amenajării instituţiilor juridice -
judecătorii, procuraturi, instituţii penitenciare, sectoare
de poliţie - trebuie luată în considerare destinaţia lor şi
atitudinea emoţională faţă de acestea. Constatăm cu
regret că la moment instituţiile noastre juridice se află
într-o stare nesatisfăcătoare, amenajarea fiind complet

125 Dicţionar enciclopedic ilustrat,Cartier, Chişinău, 1999.

neglijată. Ca rezultat,Ialături de alte motive,
birouri incomode, mobilier vechi, avem o activitate
ineficientă, generatoare de oboseală şi o totală lipsă de
încredere în instituţia juridică.
 I Aşadar, pe lîngă aspectul estetic,
designul încăperilor de lucru trebuie să-şi dea
concursul la ridicarea nivelului de deservire a
populaţiei, la respectarea legislaţiei în timpul executării
obligaţiilor profesionale şi de serviciu. La acest capitol
colaboratorii organelor de drept au un şir de probleme.
La ele se atribuie problemele unui design „urît" al
încăperilor, fiind vopsite în culori otrăvitoare, sălile
sunt amenajate cu mese şi scaune demodate şi ieşite din
uz, încăperile sunt înspăimîntătoare (înguste, mici,
neîncăpătoare), birourile de lucru sunt îmbîcsite cu
dosare şi hîrtii, iar în unghere poţi găsi probe materiale.
O problemă aparte este fumatul în astfel de încăperi,
care instalează o atmosferă respingătoare de casă
părăsită şi de disperare. Chiar de la prima vedere se
creează impresia că slujitorii legii sunt ocupaţi şi
neprietenoşi. In realitate, cam aşa şi este: forma
caracterizează conţinutul. Lipsa de exigenţă pentru
aspectul locului de lucru, pentru condiţiile de muncă
denotă şi o lipsă de interes faţă de procesul îndeplinirii
obligaţiilor de serviciu.
Pentru a dezvălui standardele estetice care trebuie
să domine instituţiile juridice, vom analiza unele
aspecte.
Deoarece o mare parte a muncii juristului decurge
în birou, acesta trebuie să fie amenajat în aşa fel încît să
creeze o atmosferă de lucru activă şi de confort.
Cerinţele generale înaintate faţă de cabinetul de
lucru:
— dimensiunea încăperii (pentru un ofiţer de
urmărire penală, de exemplu, se recomandă o încăpere
dreptunghiulară, separată, nu mai mică de 12 m2, după
posibilităţi nu mai sus de etajul doi al clădirii);
— iluminarea optimală, asocierea corectă a culorii
pereţilor cu mobila. Pentru iluminarea corectă a locului
de lucru sursa de lumină trebuie să fie amenajată în
stînga, iar pentru munca la aparatele tehnice (computer,
maşini de dactilografiat) - sub un unghi de 45°. Este
inadmisibil becul transparent, care orbeşte ochii. Nu
mai puţin importantă este alegerea culorilor în
încăperile de lucru, fiind admise culorile calde (verde-
deschis, roz, alb, bej) şi interzise cele aprinse (roşu,
oranj, verde-închis, maro);
— posibilitatea de reglare a microclimei:
umiditatea, temperatura, puritatea aerului din încăpere;
— dotarea cu pază şi semnalizare antiincendiară,
invizibilă pentru vizitatori;
— diminuarea gălăgiei, în acest scop uşile se
acoperă cu material special pentru amortizarea
sunetelor, uneori la posibilitate se instalează uşi duble;
 I — aranjarea comoda
a mobilei, computerului şi altei tehnici.
 Întrucît majoritateaI juriştilor îşi petrec timpul
de lucru la masa de scris, locul de muncă trebuie
amenajat individual.
Masa de lucru a judecătorului (procurorului)
trebuie să stea la perete central al cabinetului, astfel
încît vizitatorul să-l vadă imediat, dar deoarece adesea
într-un cabinet stau 2,3 persoane, amplasarea meselor
trebuie făcută conform specificului funcţiei. Restul
mobilei se aranjează de-a lungul pereţilor, în aşa fel ca
centrul cabinetului să rămînă liber. Este de dorit ca
vorbitorul să stea în partea opusă a lucrătorului, iar
lumina să cadă asupra lui, pentru a-i vedea ochii,
mimica, gesturile ş. a.
Atît în cabinetele ofiţerilor de urmărire penală, cît
şi ale judecătorilor (procurorilor) nu trebuie stocate
materiale, iar pe mese nu trebuie să fie rechizite de
birou din metal (foarfece, cuţite pentru deschiderea
plicului).
Oficiul notarului trebuie să aibă 2 camere, să fie
asigurat cu seif pentru ştampile, documente şi un dulap
metalic pentru arhivă. în condiţiile noastre la ferestre
trebuie instalate gratii, iar biroul conectat la mijloace de
semnalizare.
Sala de judecată la fel trebuie amenajată conform
ordinii stabilite. în centrul încăperii la peretele central
stă masa şi scaunul judecătorului (de obicei, de
dimensiuni impunătoare). în spatele său, pe perete,
atîrnă drapelul Republicii Moldova, în dreapta este
plasată masa procurorului, iar în stînga a avocatului.
Masa grefierului este instalată cît se poate de aproape
de cea a judecătorului. în mod obligatoriu, în sală
trebuie să fie un seif pentru dosare şi probe materiale şi
un loc amenajat special pentru inculpat, astfel încît la
necesitate să fie bine păzit.
în cabinetele avocaţilor, notarilor, consultanţilor
juridici nu trebuie să fie prezente obiecte pretinse de
lux (statuete, tablouri) care, adesea, sunt nişte copii
proaste, fapt ce ar putea deteriora imaginea
colaboratorului, demolînd încrederea clientului faţă de
jurist.

§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de întocmirea documentelor juridice

Activitatea juristului este greu de închipuit fără

lucrul cu documentele. Specialiştii au constatat că
pentru întocmirea documentelor de serviciu, unele
categorii de jurişti consumă 30% - 70% din timpul de
lucru. Aceasta ne duce la gîndul că întocmirea
documentelor tinde spre formalizare în detrimentul
muncii reale126. în acestIcontext se conturează
două probleme. Prima - cît de corect şi concis este
formulat documentul, importanţă prezentînd absolut
totul: acurateţea, precizia, standardele de întocmire şi
chiar semnătura executorului.

126 OKVCOB A. FI, xjYias.coH., c.187.

 A I doua-computerizarea maximală a muncii
juristului, implementarea tehnicii de lucru,
multiplicarea xerox a documentelor şi blanchetelor,
formarea arhivei de legi şi acte subordonate legilor.
In cazul soluţionării acestor probleme activitatea
de perfectare a documentelor decurge normal şi nu va
ocupa cea mai mare parte a timpului de muncă a
lucrătorului.
Documentul juridic reprezintă forma materială
prevăzută de lege a dobîndirii, păstrării, folosirii şi
răspîndirii informaţiei juridice pe calea fixării ei pe
hîrtie, peliculă magnetică video, foto, sau pe alt
purtător.
In literatura de specialitate se menţionează că prin
document juridic trebuie înţeles documentul oficial
scris, care produce anumite consecinţe, creează
anumite posibilităţi juridice şi este îndreptat spre
reglementarea unor relaţii.127
Documentele juridice (stricte) pot fi grupate în:
— acte normativ-juridice (legi, hotărîri, decrete,
instrucţiuni);
— acte executorii (hotărîrea judecăţii, protestul
procurorului,
ordonanţa de numire a expertizei);
— contracte (vînzare - cumpărare, de muncă,
matrimoniale,
donaţie);
— alte acte (cereri, procese-verbale, încheieri,
citaţii, demersuri, obligaţii, telegrame, plîngeri,
procuri, dispoziţii).
Fiecare document este întocmit de o anumită
persoană, de aceea în activitatea juristului există
cerinţe stricte în privinţa întocmirii documentelor de
serviciu şi a scrisorilor, care alcătuiesc eticheta de
afaceri. Reuşita cazului, relaţiile bune în colectiv şi cu
cetăţenii, autoritatea organelor de drept, respectarea
legii în mare parte depind de un ordin, încheiere,
hotărîre, scrisoare şi alte documente întocmite corect.
După cum am menţionat deja, activitatea juristului
este inundată de o sumedenie de documente de
serviciu care pot fi împărţite în mai multe categorii128:
— instructiv-dispozitive (instrucţiuni, hotîrîri,
ordine, dispoziţii);
— informative (dări de seamă, acte, procese-

127 Профессиональные навыки юриста, указ.соч., с.ЗЗО; Мугрино

Е.С., Техника юридического письма, Москва, 2000, с. 63 - 64.
128 Этика сотрудников правоохраните-гъных органов, указ.соч.,
с.353; Mihai Platon şi alţii, Funcţionarul public: principii şi norme
comportamentale, V. I, Chişinău 1995, p.50.
verbale, Iborderouri);
— de solicitare (cereri);
— operative (scrisori, telefonograme, însemnări);
— organizatorice (statute, regulamente,
instrucţiuni).
Acestea sunt documente clasificate după obiect şi
scop, însă există un şir de documente clasificate după
modul de întocmire:
 — documente tipizate -I documente întocmite pe
formulare-tip cu text, de regulă, tipărit (procese-
verbale, acte de sare civilă, citaţii, revendicări);
— documente netipizate - se întocmesc în mod
liber, cu respectarea regulilor de redactare. Acestea se
folosesc pentru diferite operaţii, adeverinţe, ordine,
contestaţii, sesizări, reclamaţii.
După natura şi destinaţia exemplarelor;
— originalul - deţine informaţia primară;
— copia: simplă identică cu originalul scrisă cu
indigo. Se menţionează „copie" cu cerneală şi se
semnează pe verso;
— duplicatul - se eliberează numai în cazurile
prevăzute de lege, pentru originalul pierdut. în acest caz
pierderea se anunţă instituţiei ce a eliberat actul şi apoi se
declară în Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau în
alte publicaţii. Noul act eliberat va cuprinde menţiunea
„duplicat", acesta avînd acelaşi efect juridic ca şi
originalul;
— copia de pe original - conţine acelaşi text de pe
original; se scrie „copie". La rîndul ei, poate fi certificată,
adică confirmată ca autentică, sigură, adevărată, exactă şi
valabilă. Aceasta se semnează de secretariatul unităţii
emitente, pentru a putea fi utilizată într-o altă unitate ce
solicită asemenea act sau cetăţean (copia sentinţei,
rechizitoriului). Această copie în mod obligatoriu poartă
semnătură (de exemplu: a judecătorului) şi ştampila;
— copia legalizata - este eliberată de notariat în
cazul cînd legea cere copiile legalizate;
— fotocopia - are valoare numai dacă este
legalizată de notariat, pe baza verificări şi confruntării cu
actul original;
— extrasul - copia unei părţi dintr-un act cu
dimensiuni mai mari. Valabilitate va avea numai după
certificare.
Toate documentele trebuie să corespundă
cerinţelor generale înaintate faţă de orice act individual
juridic.
Ele trebuie să fie legale, motivate, întocmite corect
şi estetic. Perfectarea estetică uşurează înţelegerea
acestora, iar întocmirea incorectă diminuează autoritatea
organelor procuraturii, de urmărire penală, judecătorilor.
încălcarea normelor de întocmire a unui act privind
conţinutul şi forma, lipseşte actul de forţă juridică.
Un jurist, la alcătuirea documentului juridic trebuie
să aleagă corect forma, stilul şi limbajul. Cerinţa
elementară este perfectarea în limba de stat, expunerea
competentă a faptelor, argumentarea, luarea hotărîrii,
dacă acestea ţin de competenţa sa. Astfel, la întocmirea
unui document juridic trebuie respectate:
I
 1. I Particularităţile lexicale. Unul dintre
principalele elemente care vizează acest
aspect este vocabularul folosit la redactarea
documentelor juridice. Fiind elementul cel mai dinamic
al limbii vocabularul se diversifică, se modifică şi se
îmbogăţeşte datorită dezvoltării vieţii social- economice,
sociale, a culturii şi civilizaţiei naţionale şi mondiale.
Evoluţia limbajului a dus la diferenţierea limbajelor de
specialitate, care se deosebesc între ele printr-o
terminologie specifică. Din această cauză, juristul
trebuie să folosească atît expresii şi cuvinte aparţinînd
limbajului general, cît şi expresii şi cuvinte de
specialitate, din practica lucrătorilor de birou. Astfel,
trebuie să alegem un vocabular adecvat situaţiei. Acesta
va cuprinde noţiuni, idei, fapte, termeni corespunzători
subiectului sau problemelor tratate. Un text juridic
trebuie să se deosebească de alt text ştiinţific sau
obişnuit prin folosirea terminologiei de specialitate din
domeniu] respectiv. Această regulă ne ajută să redăm în
mod corect, concis, logic şi coerent situaţiile şi ideile
tratate. Trebuie să ţinem seama că, în limbajul obişnuit
unele cuvinte, dar şi unele expresii au sensuri
generalizatoare de aceea folosirea lor în documentele
juridice pot naşte confuzii cu consecinţele imprevizibile.
In special, ne referim la paronime cuvinte
asemănătoare ca sonoritate cu alt cuvinte,dar deosebite
ca sens şi ca etimiologie, de exemplu, „alocaţie" şi
„alocuţiune", primul indică un ajutor în bani, cel de- al
doilea - o scurtă cuvîntare.
Altă grijă trebuie să avem pentru sinonime, cuvinte
cu acelaşi sens, fiind diferite ca formă. Astfel cuvîntul
„înlesnire" = „avantaj", „privilegiu", „scutire";
„contestare"- „contrazicere", „dezminţire", „negare",
„respingere", „tăgăduinţă".
Acestea au diferenţe semantice sensibile, însă permit
unui cunoscător al limbii să le folosească pentru a
exprima sensuri exacte.
Cu multă grijă trebuie folosite şi neologismele, ele
fiind utilizate atunci cînd acestea nu au echivalent în
limba noastră (franchising, marketing, design).
Pleonasmele şi tautologia sunt capcane frecvente, în
care cad unii jurişti ce folosesc cu uşurinţă cuvinte ale
căror sensuri nu le cunosc suficient. Pleonasmul ca şi
tautologia constă în folosirea alăturată a unor cuvinte cu
acelaşi sens: de exemplu: ne vom revedea din nou.
In fine trebuie să fim atenţi la cuvintele
polisemantice, adică cuvinte cu mai multe sensuri. De
exemplu, cuvîntul „adresă" are două sensuri, indicaţie
pe scrisori, colete cu date de identificare a domiciliului
destinatarului şi comunicare oficială în scris, făcută de o
 persoană Ijuridică; cuvîntul "amendare"poate fi folosit
drept: acţiunea de aplicare o amendă sau acţiunea de a
modifica, cu scopul de a îmbunătăţi, prin amendamente
un text mai ales o lege.
Astfel juristul trebuie să deţină o cultură generală
bogată, iar în caz că stă la îndoială, să apeleze la lucrări
de specialitate, surse explicative: dicţionare lingvistice,
tehnice, juridice, îndrumare ortografice.
In sfîrşit, în documentul juridic cu desăvîrşire este
interzisă utilizarea arhaismelor, popularismele,
regionalismelor, argourilor.
2. Particularităţi de formă gramaticală, adică norme
prevăzute de gramatica limbii române. Specificul constă
în folosirea unor forme gramaticale particulare. Folosim,
bunăoară, pluralul în loc de singularul persoanei I şi a
Il-a (vă rugăm, vă expediem, atenţionăm). In stilistică
acest plural se numeşte „plural de politeţe".
Folosirea corectă a prepoziţiilor, de exemplu
folosirea prepoziţiei "datorită" în locul locuţiunii
prepoziţionale "din cauza". Substituirea este greşită,
întrucît datorită presupune un rezultat pozitiv al
acţiunii, iar din cauza —unul negativ: „datorită bolii nu
s-a prezentat la serviciu", corect „din cauza bolii."
3. Particularităţi de construcţie sintactică.
Documentele juridice reclamă folosirea stilului oficial de
redactare pentru care este specific: concluzia, precizia
formulărilor şi claritatea gîndului expres, logica şi
argumentarea expunerii, lipsa de emotivitate,
expresivitate, plasticitate şi trăsături individuale*.
Regulile stabilite de sintaxa limbii române definesc
următoarele particularităţi:
— elaborarea şi folosirea propoziţiilor şi frazelor scurte;
— evitarea la maximum a subordonatelor, astfel
textul va deveni mai concis;
— evitarea construcţiilor ce exprimă generalizare sau eventualitate.
Cea mai valoroasă particularitate a stilului oficial este concizia. în
documentele juridice trebuie omise orice cuvinte sau
expresii de prisos. Propoziţiile şi frazele trebuie să fie
scurte, să conţină terminologia de specialitate, fără
explicaţii inutile. Un document juridic trebuie să
întrunească toate elementele ce-i întregesc conţinutul.
Precizia se asigură prin utilizarea terminologiei de
specialitate, a unităţilor de măsură oficiale (cînd e
cazul), prin exprimarea şi în litere, pe lîngă cifre, a
semnelor, cantităţilor. Terminologia de specialitate se
împarte în două categorii: cea folosită în practica
lucrărilor de secretariat şi corespondenţă şi cea din
diferite domenii de specialitate (în cazul nostru, cel
juridic). Este inevitabilă folosirea corectă a noţiunilor: ’
La acest capitol ţinem să menţionăm că în susţinerile verbale pot fi
folosite toate formele deI expresivitate a vorbirii, ceea ce
nu se permite la redactarea documentelor (vezi Введенская
Л. А., Павлова Л.Г., Риторика для юристов, указ.соч., с.122).
„bănuit", I„învinuit", „inculpat", „furt", „jaf",
„tîlhărie". Nu se permite, de exemplu, ca într-un
raport de expertiză să fie descrise anumite fapte,
fenomene, lucruri, în mod artistic, folosind metafore
şi epitete. Acesta trebuie să conţină formulări precise,
referitoare la obiectul cercetat, fiind descrise
amănunţit toate laturile lui. De aici rezultă o altă
condiţie a documentelor juridice-claritatea.
Astfel, în contextul acestora sunt menţionate
fapte, fenomene, situaţii, drepturi, obligaţii, îndatorii
şi răspunderi care, dacă nu sunt prezentate clar, pot
produce prejudicii. Prejudiciu poate produce şi
nerespectarea corectitudinii ca o condiţie a expunerii.
Aceasta presupune respectarea întocmai a formelor
şi regulilor gramaticale, ortografice, de fonetică, de
punctuaţie. Respectarea acestor reguli va conferi
documentelor o valoare în plus, dovedind astfel
respect pentru calitate şi persoana care le întocmeşte.
Neglijarea regulilor ortografice şi de punctuaţie
poate schimba întregul sens al unei fraze sau
propoziţii. Experienţa demonstrează că plasarea
incorectă doar a unei singure virgule generează
interpretări diferite.
Estetica documentelor este întregită de alegerea
hîrtiei, caracterelor, cernelii. Pentru siguranţă hîrtia
trebuie să fie de culoare albă, se va evita folosirea
hîtriei subţiri şi transparente, iar cerneala să fie
neagră sau de altă culoare închisă. în documentele
juridice se interzic corectările şi ştersăturile, scrisul
să fie citeţ, acurat, rîndurile drepte.
Documentele juridice tTebuie să conţină anumite
elemente standard întărite de stat sau la nivel de
instituţie. Lipsa unora dintre acestea duce la
anularea documentului.
De regulă, pentru întocmirea documentelor
juridice sunt folosite formularele-tip, cu text tipărit.
Acestea se eliberează de servicii special
împuternicite pentru fiecare organ din sfera juridică.
Fiecare element al documentului impune o
anumită valoare estetică. Toate documentele au titlu,
care scurt şi clar indică conţinutul lui (de exemplu,
„Sentinţă în numele legii", „Proces-verbal de
cercetare la faţa locului", „Decizie cu privire la
aplicarea sancţiunii administrative", „Proces-verbal
de audiere a martorului", „Mandat de arest", etc).
Titlul poate fi plasat sus, în centrul foii sau în
stînga acesteia. Pe unele documente ca element
obligatoriu este aplicată stema de stat a Republicii
Moldova.
Alt element al documentului juridic este
 I denumirea organului care 1- a emis.
Denumirea poate fi desfăşurată sau
prescurtată, tipărită sau aplicată cu o ştampilă
specială. Acest element include, în afară de
denumirea instituţiei, postura şi numele persoanei,
care a emis documentul.

I
 Documentele seIconfirmă în două moduri, avînd faţă
identică:
a) sintagma aprobării are următoarele elemente:
cuvîntul „aprob", funcţia, semnătura şi numele
persoanei ce a aprobat documentul, data aprobării.
Unul dintre înscrisurile care se face pe documente este
înscrisul confidenţialităţii. Acest înscris este aplicat
obligatoriu de purtătorul material de informaţie,
conţinînd date despre gradul de confidenţialitate al
acesteia („strict secret", „secret"), termenul
confidenţialităţii şi persoana care a efectuat înscrisul;
b) semnătura este un alt element al confirmării
documentului. De semnătură depinde forţa juridică a
documentului juridic. Prin semnătură se identifică
autorul documentului şi se autentifică sau se aprobă
conţinutul documentului şi se confirmă
responsabilitatea celui ce a întocmit documentul pentru
informaţia conţinută.
Documentele juridice în mod obligatoriu poartă
semnătura persoanei cu funcţie de răspundere. Dacă
documentul iese din cadrul organului care l-a întocmit,
el trebuie ştampilat.
Elementul „semnătura" include: denumirea
funcţiei, gradul (titlul, rangul), numele persoanei ce a
semnat documentul. Dacă documentul este întocmit pe
formular, în denumirea funcţiei persoanei nu se indică
organul. Semnătura va fi plasată la nivelul ultimului
rînd al inscripţiei funcţiei. Dacă documentul este
semnat de mai multe persoane cu aceeaşi funcţie, toţi
semnează de sus în jos.
Ştampila este ultimul element al documentelor
juridice. Legislaţia stabileşte documentele pe care se
aplică ştampila cu stema de stat, acestea pot fi: statute,
contracte, certificate, hotărîri, sentinţe etc. Ştampila
poate fi şi fără imaginea stemei de stat, conţinînd doar
denumirea organului respectiv cu inscripţia „Pentru
documente". Ea se aplică pe diferite certificate, eliberate
de instituţie sau organizaţie. în mod obligatoriu pe
această ştampilă se indică denumirea organului, locul
înregistrării sau numărul de înregistrare.
Amprenta ştampilei se aplică pe partea stingă a
documentului în aşa fel încît să cuprindă o parte din
denumirea funcţiei persoanei, ce a semnat documentul.
Amprenta ştampilei nu trebuie să conţină corectări sau
modificări de text, să fie clară, deoarece o ştampilă
ştearsă, în toate cazurile va reda documentului un
aspect neglijent, iar uneori va crea dubii în privinţa
veridicităţii conţinutului documentului.
Ultima categorie o prezintă ştampilele simple (mai
numite şi triunghiulare sau dreptunghiulare), care, de
regulă, necesită înscrisuriI adăugătoare, de exemplu,
numărul documentului, data eliberării ş. a.
 I Documentele juridice, de obicei, sunt
întocmite pe formulare tip A 4 şi se tipăresc la
intervalul dintre rînduri de 1,5 cm. Toate
paginile documentului trebuie numerotate, cu
excepţia primei unde „1" nu se pune. Data în
documente poate fi înscrisă sub diferite forme:
20.10.97, 20.10.1997 ori 20 octombrie 1998. A se
reţine că după cifrele ce indică anul punctul nu
se pune. Dacă documentul este destinat pentru
colegi din ţări străine, se va ţine cont de
înscrierea netradiţională a acestor date: de
exemplu, în SUA pe primul loc se scrie luna,
apoi ziua, apoi anul—12/10/97=10.12.1997.
Dacă în text sunt folosite numere formate din
mai multe cifre, scrierea lor trebuie simplificată,
de exemplu: „18000" în document va fi tratat
prin „18 mii". „Unu" se scrie cu litere nu cu cifre,
restul pot fi scrise cu cifre, cu excepţia cînd
acestea se află la începutul propoziţiei.
Eticheta de afaceri cere ca documentele
oficiale să fie obiective, convingătoare, autentice
şi probante. Chiar dacă sunt scrise într-o manieră
neutră, întreg stilul de expunere trebuie să fie
oficial, sobru, simplu şi natural să nu uităm de
politeţe şi demnitate.
Respectînd aceste cerinţe, vom da dovadă de
ţinută estetică înaltă, competenţă şi cultură
generală.

§ 6. Eticheta de serviciu a juristului

Eticheta (din franceză etiquette - etichetă)

este ansamblul de reguli de comportare
politicoasă întrebuinţate în relaţiile dintre
membrii unei clase, ai unei societăţii.129 Iniţial
acest termen desemna o totalitate de reguli
riguros stabilite la curţile monarhilor. Astfel,
eticheta începe de la Ludovic al XlV-lea care, la
una dintre recepţii, a folosit cartele speciale în
care erau formulate reguli de conduită la curte,
fiind înmînate tuturor oaspeţilor. Această
ordine capătă o importanţă şi în societatea
noastră atunci cînd este reglementată o
ceremonie, unde formele oficiale de
comportament al persoanelor cu funcţie de
răspundere nu trebuie să depăşească limitele
strict stabilite. Neîndeplinirea cerinţelor

129 Dicţionar enciclopedic ilustrat,Cartier, Chişinău, 1999.

 I etichetei
din cauza necunoaşterii sau a
lipsei de respect faţă de ele sunt
considerate drept ofensă a demnităţii personale
şi adesea devine motivul conflictelor sau, în cel
mai bun caz, provoacă o dezaprobare
justificată.
Eticheta contemporană presupune maniere
de comportament, ordonarea relaţiilor dintre
oameni, dezvoltarea lor în spiritul cordialităţii
şi omeniei, susţinerii şi atragerii respectului
reciproc şi bunăvoinţei. Această necesitate este
simţită la moment, deoarece societatea este
penetrată de egoism şi disperare, altruismul
devenind un privilegiu al trecutului130.
Eticheta Ia moment se manifestă sub diferite
forme, condiţionate de

130 Государственная служба: Культура

поведения и деловой этикет, указ.соч., с.28- 29. 112
specificul situaţiilor deIviaţă, al unor sfere de
activitate a societăţii, de trăsăturile specifice
profesionale ale unor grupuri sociale. Astfel, există
etichetă de serviciu, de afaceri, ştiinţifică, medicală,
diplomatică etc.
Deoarece activitatea juriştilor este complexă şi
controversată, putem vorbi despre eticheta juriştilor ca
funcţionari publici.
Eticheta de serviciu a juriştilor reprezintă o
totalitate de reguli, care reglementează latura
exterioară a relaţiilor dintre jurişti în procesul activităţii
profesionale, în toată diversitatea formelor de
comunicare la serviciu.
O.F. Scacun menţionează că eticheta de serviciu 131
a juriştilor semnifică ordinea stabilită de conduită ce
reflectă forma exterioară a principiilor morale şi constă
din reguli corespunzătoare şi politicoase de
comportament atît în societate cît şi în colectivul de
muncă. Respectarea strictă a etichetei de serviciu este
condiţia esenţială a culturii estetice a juristului.
Activitatea profesională a juriştilor este
reglementată de lege. Cu toate acestea, există un şir de
trăsături specifice care condiţionează necesitatea de a
stabili anumite reguli de etichetă pentru această
activitate. Acestea sunt:
— caracterul activităţii juristului, care în legislaţie
este specificat doar în linii generale;
— actele normative subordonate legii ce
reglementează activitatea juriştilor nu conţin toate
prescripţiile privind comportamentul lor;
— activitatea practică a juriştilor este legată
de necesitatea comunicării cu oamenii departe de a fi
cu morala înaltă, fapt ce poate provoca deformarea
profesională a lor;
— în activitatea profesională însăşi pot apărea
diferite controverse între scopul (lupta cu
criminalitatea) şi mijloacele de atingere a lui;
— activitatea juriştilor are un caracter public bine
pronunţat şi cuprinde o mare parte a populaţiei.
Aceasta din urmă se adresează juriştilor cu diferite
întrebări, solicită consultări în anumite probleme,
perfectarea documentelor, căutarea persoanelor
apropiate şi rudelor, ajutorul în cazul infracţiunilor ş.a.
Această activitate pune în sarcina fiecărui jurist o
responsabilitate deosebită pentru hotărîrile şi acţiunile
lor. Fiecare nemulţumire a cetăţenilor duce la
diminuarea autorităţii organelor de ocrotire a normelor

131 C'KaKVH O. <!>., 1JKO3.COM., c.354.

de drept. I
Reieşind din aceasta, putem menţiona că
specificul activităţii juriştilor lasă asupra caracterului
comunicării juriştilor o amprentă moral-psihologică
deosebită, care la rîndul ei se manifestă prin
 Irespectarea principiului moral etichetei
generale, conform căruia onoarea şi demnitatea
persoanei este valoarea supremă. Teoria menţionează
importanţa funcţiilor etichetei de serviciu148 care
îndeplineşte următoarele funcţii:
— informativă;
- stabilirea unor modele de comportament
individual şi de grup;
- controlul social şi influenţa socială;
— formarea confortului psihologic.
Normele etichetei informează despre faptul cum
trebuie să se comporte juristul în anumite situaţii
concrete de serviciu şi care va fi reacţia colegilor,
şefului sau a subordonaţilor.
Stabilind anumite standarde de comportament al
fiecărui membru al colectivului, eticheta îi ajută să
aleagă comportamentul în corespundere cu situaţia
reală şi cu aşteptările celor din jur, fără riscul de a
cădea într-o situaţie neplăcută sau a se certa cu
cineva. Respectarea regulilor stabilite insuflă
încredere în corectitudinea acţiunilor proprii, dă
naştere autorespectului şi a confortului psihologic149.
Datorită faptului că activitatea juristului este diversă,
s-au format diferite tipuri de etichetă: zilnică,
situaţională (legată de o situaţie concretă), oficială,
diplomatică. Pentru fiecare dintre acestea s-au
statornicit reguli de conduită nescrise, care includ
specificul salutării, prezentării şi adresării, deducerea
unei convorbiri, şedinţe, negocieri, convorbiri
telefonice, organizarea recepţiilor şi întîlnirilor de
afaceri, manierele de comportament, aspectul exterior
şi cultura vorbirii. Baza etichetei juristului o formează
principiile generale ale etichetei contemporane care,
la moment, sunt respectate în întreaga lume:
corectitudinea, amabilitatea, tactul, cumpătarea,
modestia, punctualitatea, autoorganizarea,
delicateţea. în activitatea juridică trebuie să fim
corecţi. Aceasta presupune un comportament ce nu-i
permite juristului să pună întrebări ce vor incomoda
interlocutorul, să se comporte destoinic în cele mai
complicate situaţii, să manifeste respect şi bunăvoinţă
faţă de colegi, să nu insulte persoanele cu care
comunică.
Amabilitatea este recomandată în fiecare situaţie
din activitatea juristului. în relaţiile de serviciu
politeţia serveşte mijloc sigur de apărare a demnităţii
subordonatului şi autoritatea conducătorului. Astfel,
un jurist inteligent îi salută pe cei din jur cu un „Bună
ziua", „Bună dimineaţa" corect pronunţat şi răspunde
politicos la bineţele acestora, iar salutînd un om mai
în I vârstă
sau o doamnă, duce mîna la pălărie
(căciulă) de parcă ar vrea s-o scoată. în local
pălăria se scoate, deoarece

143AcţanacteBa O. B„
rtnme/iKO A. B.,
yKa3.con., c.203. 149 Ibidem,
c.204.
un jurist care se respectă Inu-şi permite să stea cu
capul acoperit într-o încăpere, această regulă vizează
viitorii jurişti (studenţii).
Dacă salutul este însoţit de o strîngere de mîini,
juristul o va face cu toţi bărbaţii întîlniţi pînă a veni în
birou. Doamnelor li se întinde mîna pentru salut numai
în birou, cînd ele au venit în misiuni speciale, în rest ele
sunt cele care manifestă iniţiativa. Sărutul mîinii unei
femei presupune un grad respectiv de cunoaştere. Dacă
dînsa a primit strîngerea de mîini, atunci nu mai e
necesar să i se sărute mîna. Este acceptat sărutul mîinii
femeilor necunoscute dacă ele sunt reprezentante ale
profesiilor artistice sau cînd o doamnă este omagiată.
Formulele de adresare în cadrul activităţii juridice sunt
„domnul," „doamnă" (numele) sau domnul (postul),
spre exemplu, „domnul Creţu", „domnule director".
Sunt inadmisibile adresările de tipul „naşule",
„cumetre", „băiete", „fetiţă". Fiecare persoană trebuie
tratată cu mult respect şi ca mărturie în acest sens este
memorizarea numelui acesteia.
Amabilitatea (politeţea) în relaţiile de serviciu nu
este un scop în sine, ci un mijloc de a crea şi păstra în
colectiv un climat moral- psihologic. Amabilitatea se
manifestă şi prin capacitatea de a fi sensibil la
problemele altora, de a acorda ajutor, de a arăta o
predispunere sufletească şi o bunăvoinţă faţă de toţi
concetăţenii.
Amabilitatea întotdeauna este însoţită de tact —
stare emotivă de compasiune cu întreg colectivul şi cu
fiecare dintre membrii lui, atitudine grijulie faţă de
personalitatea clientului, simţul măsurii în exprimări şi
fapte, cumpătare şi prudenţă. Tactul îi permite
juristului să găsească precis hotarul dintre ceea ce se
poate şi ceea ce nu se poate. Tactul previne situaţiile de
jenă. Dacă eşti şef, niciodată nu critica un coleg sau un
supus în faţa celorlalţi colegi, nu răspîndi informaţii
despre situaţia personală; nu fi insistent dacă persoana
are probleme şi nu doreşte să le destăinuie; nu cere
informaţii primite în ordine confidenţială.
O persoană tacticoasă întotdeauna va cerceta
informaţia, luînd în considerare specificul vârstei,
sexului, situaţiei de serviciu, locul şi circumstanţele în
care are loc discuţia, prezenţa sau lipsa persoanelor
străine. Simţul tactului depinde de regulile specifice de
comportare profesională. De exemplu, în activitatea
profesională operativă de investigaţie colaboratorii
trebuie să respecte următoarele reguli:
— nu trebuie să manifeste interes faţă de acţiunile
colegilor, documentele întocmite, faptele cercetate,
precum şi faţă de persoanele cu care aceştia
contactează; I
— nu trebuie, fără necesitate, să discuţi cu
colegii locul, timpul şi scopul activităţilor operative sau
cine sunt executorii acestora;
 — Ifiecare colaborator, angajat în înfăptuirea
activităţilor operative de investigaţie, este pus la curent
doar cu acea parte a acţiunii în care este implicat, care l-
ar ajuta la îndeplinirea acestora.
Aceste reguli în alt colectiv ar fi amorale, însă în
cazul urmăririi penale ele sunt „reguli de joc", care
normalizează tensiunea morală în colectiv, exclude
apariţia bănuielii.132
Lipsa de tact mărturiseşte lipsa de cultură. Este
important de reţinut că manifestarea tactului este nu
doar un element obligatoriu al comunicării, ci şi o parte
indispensabilă a culturii spirituale a persoanei, condiţie
pentru obţinerea rezultatelor pozitive şi sporirea
autorităţii organelor de ocrotire a normelor de drept.
Modestia este o altă cerinţă a etichetei de serviciu.
Un jurist modest este în primul rînd cumpătat şi
moderat în cerinţele sale, nu se consideră superior
celorlalţi, nu este pretenţios. Opusul acestuia ar fi unul
încăpăţînat, indiscret, înfumurat, ambiţios, arogant,
obraznic. Cu regret, modestia a dispărut în ultimul
timp din conştiinţa socială, de aceea întîlnim mai des
persoane arogante şi obraznice decît modeste şi
nepretenţioase.
Un jurist care se respectă este inteligent şi educat,
niciodată nu va ridica vocea la colegi sau la clienţi,
întotdeauna îşi va asuma răspundere pentru faptele
săvîrşite, chiar dacă poartă vină parţială, poate să
asculte şi să ia în vedere părerile colegilor. Concluzia
pe care o facem este că ar fi sănătos un colectiv format
anume din astfel de membri.
Cumpătarea, sau stăpînirea de sine, se manifestă
alături de amabilitate prin stăpînirea emoţiilor, a
acţiunilor şi exprimărilor în situaţiile de criză. Luînd în
considerare specificul activităţii, menţionăm că juristul
are nevoie de multă discreţie în relaţia cu clienţii
„negativi" pentru a avea rezultate pozitive şi eficienţă.
în aceste cazuri nu trebuie acţionat de pe poziţii de
forţă (trîntitul cu pumnul în masă, ridicarea excesivă a
vocii, ameninţările) şi insistenţă exagerată.
Punctualitatea presupune atît autodisciplină, cît şi
precizie. în activitatea juridică trebuie să lucrezi cu
abnegaţie, în permanenţă să planifici toate acţiunile şi
să le îndeplineşti în termene rezonabile. Dacă ai promis
sau ai programat o acţiune, trebuie să te ţii de cuvînt.
Dacă întîrzii, trebuie să-ţi ceri scuze de la colegi. Un
aspect delicat al obligaţiilor este echitatea lor, adică e

132 Профессиональная этика сотрудников

правоохранительных органов, указ.соч., с.254- 255.
116
corect caI toate sarcinile să fie repartizate între
subalterni sau colegi în funcţie de situaţia lor
ierarhică.
Astfel, eficacitatea activităţii profesionale a
juriştilor este determinată nu doar de nivelul instruirii,
nu doar de respectarea principiilor etice ale
legalităţii justiţiei,Iumanismului,
responsabilităţii şi imparţialităţii, dar şi de capacitatea
de a transpune aceste principii în forme corespunzătoare
de comportament exterior, baza căruia o formează
respectul faţă de om şi de demnitatea lui, amabilitate,
tact, modestie, maniere bune şi atractive estetic. O
persoană educată nu este acea care gîndeşte mult înainte
de a proceda corect, ci acea care pur şi simplu nu ar fi
putut proceda altfel.

Tema 7
DEONTOLOGIA ASPECTULUI SOCIAL-PSIHOLOGIC
AL ACTIVITĂŢII JURISTULUI

§ 1. Noţiuni generale despre cultura

psihologică a juristului § 2.
Modelarea social-psihologica a
personalităţii juristului § 3. Noţiunea
şi structura psihicului personalităţii
juristului § 4. Temperamentul
juristului § 5. Caracterul şi
capacităţile juristului

§ 1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a juristului

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea

psihicului, cu legităţile proceselor psihice şi
particularităţile psihice individuale. Altfel spus,
psihologia este ştiinţa despre legităţile de funcţionare a
psihicului omului în procesul activităţii vitale133.
Psihologia are două compartimente, unul general, ce
studiază legităţile generale ale activităţii psihice a
omului şi altul aplicativ, ce studiază legităţile activităţii
psihice a omului în condiţii concrete de activitate.
Ramurile aplicative ale psihologiei sunt diverse:
pedagogică, inginerească, medicală, a administrării,
socială, a muncii şi sportului. Una dintre direcţiile de
cercetare a psihologiei sociale este psihologia juridică.
Psihologia juridică studiază legităţile de
manifestare şi aplicare în practică a psihicului
persoanelor incluse în sfera relaţiilor sociale,
reglementate de drept. în centrul investigaţiilor
psihologie juridice se află nu doar psihicul persoanelor
incluse în activitatea juridică, ci şi psihicul infractorilor
şi contravenienţilor. Bineînţeles, caracterul şi starea

133 A.Cosmovici, Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996, p.13.

psihică a martorului, părţiiI vătămate, infractorului
decurg din legităţile psihologiei şi fiziologiei
generale. însă specificul psihologiei juridice constă în
 Istudierea importanţei juridice a acestor
legităţi în procesul stabilirii adevărului, în căutarea
metodelor de reducere a numărului încălcărilor de
drept, prin corectarea acestora din punct de vedere
psihologic, precum şi a calităţilor personalităţii
infractorilor.
Ofiţerul de urmărire penală, înfăptuind urmărirea
penală, sau judecătorul, examinînd în şedinţă cazul,
elucidează problemele relaţiilor dintre oameni,
calităţile psihice, uneori inexplicabile ale oamenilor,
motivele care i-au determinat la săvîrşirea infracţiunii.
Examinînd dosare despre furturi, jafuri, omoruri,
leziuni corporale, de fapt se examinează psihologia
motivelor: profit, răzbunare, perfidie, cruzime,
gelozie şi altele. In acest caz judecătorul, procurorul,
ofiţerul de urmărire penală contactează nu doar cu
infractori, ci şi cu diferite persoane care figurează în
calitate de martori, victime, experţi, specialişti.
Personalitatea fiecăruia s-a format în anumite condiţii
ale vieţii sociale, fiecare posedă diferite forme de
gîndire, au caractere şi atitudini diferite faţă de
propria persoană şi lumea ce-i înconjoară. Din aceste
motive juriştii (procuror, judecător, ofiţer de urmărire
penală, colaborator al instituţiei penitenciare) trebuie
să fie înarmaţi cu cunoştinţe psihologice ce le-ar
permite să se orienteze corect în diferite relaţii şi
conflicte.
Psihologia juridică are ca sarcină principlă
desăvîrşirea activităţii practice a organelor de drept,
pentru ca acestea din urmă să soluţioneze în mod
obiectiv şi calificat diferite probleme ce formează
sensul, esenţa activităţii lor. Specificul profesiei
juridice constă în faptul că treptat în domeniu s-au
acumulat anumite cunoştinţe despre manifestarea
psihicului omului în anumite situaţii, cunoştinţe
absolut necesare pentru o activitate prodigioasă, dar
şi pentru întregirea culturii generale. Important este
ca permanentul contact cu anumiţi indivizi şi
fenomene negative din societate, în virtutea exercitării
funcţiilor de serviciu, să nu influenţeze integritatea
juriştilor.
Juriştii trebuie să-şi repartizeze raţional puterile
şi activităţile sale, pentru a păstra capacitatea de a
munci toată ziua. Pe lîngă calităţile psihice născute,
juristul trebuie să-şi formeze calităţii profesionale:
flexibilitatea gîndirii şi caracterului, spiritul de
observaţie pătrunzător, gîndire coordonată,
stăpînire de sine, principialitate şi sentimentul de
echitate, disciplinare şi individualism. Toate aceste
calităţi sunt indispensabile pentru înlesnirea
 I activităţii,eficientizarea muncii, elaborarea
unor tactici de lucru, crearea portretului
psihologic al altor participanţi la procesul juridic.
Analizînd cele expuse mai sus, ajungem la
concluzia că psihologia juridică are în vizor
personalitatea juristului, acesta devenind obiectul
prioritar de studiu. Astfel putem spune că psihologia
juridică stabileşte
cultura psihologică a Ijuristului profesionist,
devenind parte a cunoştinţelor deontologice, avînd
tangenţă cu deontologia juridică.
Cultura psihologică a juristului cuprinde calităţile
psihologice ale personalităţii juristului formate ca
rezultat al cerinţelor înaintate de profesia sa134. Cultura
psihologică a juristului include calităţi specifice unor
specialităţi juridice, structura personalităţii, deprinderi
şi procedee de comunicare, de rezolvare a unor
conflicte, competenţă profesională, factori psihologici ce
determină potenţialul personal al juristului.
Judecătorul şi procurorul, ofiţerul de urmărire
penală şi avocatul, notarul şi consultantul juridic,
poliţistul şi colaboratorii instituţiilor penitenciare
trebuie să cunoască cum să depăşească barierele
psihologice în comunicarea cu clientul, să ţină situaţia
sub control, să studieze psihologia infractorilor,
clienţilor şi altor participanţi la proces, să înfăptuiască
un test psihologic, să aplice atribuţiile de conducere
corect din punctul de vedere al legităţilor psihologice.
La descoperirea şi examinarea infracţiunilor
cunoştinţele psihologice despre diversele procese
psihice (gîndire, memorie, emoţie, voinţă) şi calităţile
personalităţii (temperament, caracter) au un rol esenţial.
Cultura psihologică a juristului are următorul conţinut:
— conştiinţa psihologică ce se exprimă prin
intelect, gîndire, memorie, raţiune ş.a. Fiecare jurist
posedă un anumit nivel de intelect, tip de memorare,
gîndire şi raţiune. Toate acestea sunt formate la nivel de
conştiinţă şi se manifestă în cazuri concrete;
— relaţii psihologice - raporturile care implică
aplicarea legităţilor psihicului şi care se pot manifesta în
conflict psihologic, interdependenţă psihologică,
neconcordanţă şi influenţă psihologică. Relaţiile
psihologice reprezintă o legătură specifică între
conştiinţa şi conduita psihologică;
— conduita psihologică se exprimă prin
manifestarea obiectivă a acţiunilor persoanei. Ea se
reflectă în orientări, reacţii şi consecinţe psihologice.
Cultura psihologică o putem determina, de
exemplu, după modul de gîndire (primul element),
care, aplicat într-o relaţie psihologică de conflict (acesta
fiind al doilea element), a dat anumite rezultate, în
cazul nostru anumite orientări psihologice (al treilea
element).

134 Основные виды деятельности и психологическая

пригодность к службе в системе органов внутренних дел: Справочное,
пособие / Под ред. Бовина Б.Г., Мягких Н.И., Сафронова А.Д., Москва,
1997, с.85.
 Formarea culturiiI psihologice a juristului
parcurge mai multe stadii, în primul rînd, are loc
acumularea cunoştinţelor psihologice generale
 I f

despre psihic, caracter, temperament, comunicare ş.a.

în al doilea rînd, cunoştinţele acumulate se
sedimentează şi se transformă în convingerea că
informaţia psihologică este necesară pentru o activitate
profesională înaltă. Juriştii trebuie să se pătrundă de
faptul că psihicul deviant al infractorilor nu va putea fi
controlat fără o cunoaştere a legităţilor psihologiei. în
al treilea rînd, cultura psihologică presupune şi
capacitatea de a putea folosi în procesul comunicării
psihanaliza, psihdiagnostica*, dezvăluirea stărilor
psihice ale diferiţilor subiecţi în situaţii concrete, a
caracterului şi temperamentului lor.
Ţinem să subliniem: cultura psihologică a juristului
are anumite particularităţi în funcţie de profesie -
judecător, procuror, avocat, notar, legate de specificul
atribuţiilor şi destinaţia activităţii juridice.
Cultura psihologică dă posibilitate juristului să
stabilească contacte psihologice cu oamenii, să fie
acceptat, să influenţeze persoana prin sentimente şi
emoţii, fără a abuza de procedee şi mijloace.
Cultura psihologică a juristului se manifestă în
comunicarea cu:
— persoane implicate în procesul de examinare a
cazurilor juridice (reclamant, pîrît, inculpat, martor,
expert, victimă, client ş.a);
— colegii de lucru.
în primul caz este importantă cunoaşterea
propriilor capacităţi şi posibilităţi psihice, apoi
cunoaşterea posibilităţilor celor cu care comunici.
Aceste circumstanţe reclamă capacitatea de dezvăluire
a trăsăturilor psihicului pentru examinarea cazurilor.
Acestea devin evidente, de exemplu, la declararea unei
persoane ca iresponsabilă. Doar cunoaşterea modului
de manifestare a dereglărilor psihice poate ajuta
juristul să ia o hotărîre justă. Un alt exemplu poate
servi eliberarea referinţelor de către colaboratorii
organelor de drept pentru anumite persoane. Fiecare
referinţă trebuie să evidenţieze calităţile individuale
ale persoanei, să dezvăluie trăsăturile lui psihice. în
acest sens va fi importantă cunoaşterea
temperament, capacitate. Cunoaşterea acestor elemente
demonstrează o cultură psihologică înaltă a juristului.
In ceea ce priveşte comunicarea cu colegii, aceasta
poate fi prezentă sub două aspecte. în primul caz, cînd
juristul este persoană cu funcţie de răspundere -
conducător. Pentru a alege forma corectă de conducere
 este I necesarăcunoaşterea calităţilor psihice
ale subalternilor. Poziţia autoritară '
Psihodiagnostica este o direcţie nouă în psihologie, care examinează
omul cu ajutorul testelor şi al impulsurilor slabe pe care acesta le
demonstreză societăţii: alegerea îmbrăcămintei, scrisul, mersul,
maniera de a strînge mîna şi de a prefera o anumită culoare. Ea ajută
persoanei să răspundă la diferite întrebări: cine sunt? ce doresc? ce
pot
face?
120
faţă de subalterni este condamnabilă ca ineficientă.
Uneori conducătorul se implică în diferite probleme
depăşind limitele competenţei sale, dă indicaţii cu un
ton de comandă, nu ţine cont de părerile
colaboratorilor, urmărind fără rost toate acţiunile
acestora. Ca rezultat, colaboratorii renunţă la iniţiativă,
pierd interesul şi dorinţa de a munci.
In cadrul unei atmosfere colegiale (democratice) de
muncă relaţiile dintre conducător şi subalterni se
construiesc pe încredere reciprocă, colaborare,
constatarea şi corectarea greşelilor. Acest stil de
colaborare stabileşte un climat psihologic sănătos, fapt
ce înlesneşte activitatea întregului colectiv. Cel de-al
doilea aspect al comunicării are loc la nivelul dintre
colegi („jurist - jurist"). In acest caz pentru înţelegerea
reciprocă şi colaborarea eficientă are importanţă luarea
în considerare a necesităţilor şi intereselor celor din jur.
Realizarea acestui scop depinde de trăsăturile moral
psihologice ale colegilor, de temperamentul, caracterul
şi capacităţile lor.
Cultura psihologică are o mare importanţă pentru
jurist, deoarece ea ordonează gîndirea şi formele ei de
exprimare; îl orientează spre un comportament exigent
faţă de activitatea sa, consolidează şi activizează
intelectul, voinţa şi sentimentele; ridică
responsabilitatea pentru atribuţiile ce i-au fost acordate.

§ 2. Modelarea social-psihologica a personalităţii juristului

Pentru început definim că personalitatea este

înfăţişarea social- psihologică a omului, care se
manifestă într-o combinare stabilă a calităţilor social-
importante şi a trăsăturilor psihice individuale153. Altfel
spus, personalitatea este individul care deţine o
totalitate de calităţi şi trăsături psihice, ce se formează în
cadrul unor activităţi sociale importante. Reieşind din
aceasta, separăm cîteva noţiuni care necesită explicaţie.
în primul rînd, avem noţiunea „om", „individ",
„personalitate”. Adesea acestea se folosesc într-un
singur sens, deşi ele se deosebesc prin esenţă.
Cea mai largă este noţiunea de „om" (fiinţă vie,
social-organizată ce aparţine genului uman), care, la
rîndul ei, cuprinde noţiuneaIde „individ" (om înzestrat
cu trăsături specifice, unicale), aceasta cuprinzînd
noţiunea de „personalitate". Transformarea individului
în personalitate are loc doar în condiţii sociale concrete.
Normele societăţii determină modelul de conduită al
individului, criteriile de apreciere al acestei conduite. Se
menţionează că personalitatea este calitatea socială a

153 M.Şelaru, D.Donciu, Polivalenţa conduitei umane. Structuri temperamentale, Iaşi, 1999, p.8.
121
 I individului inclus în sfera relaţiilor sociale,
manifestă un activism şi deţine o anumită
poziţie de viaţă154. Iniţial individul este înzestrat
cu anumite calităţi înnăscute care, în procesul
comunicării, dobîndesc o anumită valoare socială,
individul capătă un statut personal şi individual,
totodată individul dobîndeşte şi anumite
drepturi şi îndatoriri.
Individualitatea reprezintă interacţiunea dintre
calităţile înnăscute şi cele acumulate ce
caracterizează o personalitate originală deosebită.
Individualitatea personalităţii cumulează
irepetabil aşa trăsături psihice ca temperamentul,
caracterul, interesele, motivele şi năzuinţele.
Nu orice individ este personalitate (de exemplu,
nou-născutul).
Personalitatea a fost definită în cele mai
diverse moduri, atît în psihologie cît şi în
filozofie. Cele mai răspîndite definiţii sunt:
- personalitate este individul înzestrat cu
conştiinţă înaltă155;
- personalitate este omul ce participă
conştient la activităţile sociale, ca subiect al
relaţiilor sociale156;
- personalitatea cuprinde un sistem stabil de
trăsături social importante, ce caracterizează
individul ca membru al societăţii157;
- personalitate este un membru capabil al
societăţii care conştientizează rolul său în această
societate158.
Astfel, spre deosebire de individ (de la naştere
înzestrat cu un cod genetic determinat şi un
complet de instincte şi capacităţi), personalitatea
se formează şi se dezvoltă în sistemul relaţiilor
sociale, dobîndeşte autoconştiinţă, voinţa de
libertate, independenţă, gîndire logică,
responsabilitate pentru acţiunile înfăptuite.
Personalitatea se află în permanentă stare de
autoperfecţionare şi auto-realizere, comportă un
simţ dezvoltat al dreptăţii, onoarei şi demnităţii.
Este hotărîtă şi insistentă în atingerea scopurilor
importante, este capabilă să-şi corecteze conduita,
iar în caz de nereuşită este în stare să-şi asume
răspunderea sau să suporte riscul.
în general, psihologia deosebeşte mai multe
tipuri de personalităţi:159
a) socializate, care s-au acomodat la condiţiile
sociale şi au un interes social util;
 IM.Şelaru, D.Donciu, op.cit., p.9.
1Я
155 Красникова E.A., Этика
и психология профессиональной деятельности, Москва, 2003,
С.135.
156 Шиханцев Г.Г., Юридическая психология, Москва, 2000,
с.108.
157 Афанасьева О.В., Пищелко А.В., указ.соч., с.21.
158 Васильев В. Л„ указ.соч., с.273.
159 Albert Ogien, Sociologia devianfei, Polirom, Iaşi, 1999, p.47.
 b) nesocializate, careI deviază de la cerinţele
sociale, iar interesul lor social este periculos;
c) deviante psihic - persoane cu psihicul slab
dezvoltat, la care interesul social lipseşte (psihopaţi,
nevrotici).
Un jurist trebuie să cunoască specificul acestora
pentru a alege conduita optimă, în special în situaţiile de
criză.
Nu mai puţin importantă este cunoaşterea
elementelor structurale psihologice ale personalităţii.
Acestea se împart în două categorii:
—biologice, care se referă la calităţile individuale
ale persoanei sau la sistemul psihonervos al
organismului uman (temperament, necesităţi, emoţii,
sentimente, gîndire, voinţă, memorie, caracter);
— sociale, care determină nivelul experienţei
sociale acumulat în procesul activităţii sociale a
persoanei (cunoştinţe, abilităţi, deprinderi, capacităţi)
prin învăţare.
Modelul social psihologic al personalităţii juristului
este determinat de rolul social şi acele funcţii pe care
trebuie să le îndeplinească, reieşind din corelarea
activismului obştesc şi specializarea profesională
(procuror, judecător, notar, avocat). Pentru o activitate
eficientă juristul trebuie să fie dotat cu un şir de trăsături
psihologice: amabilitatea, atenţia, bunăvoinţa,
competenţa, responsabilitatea şi creativitatea. Pentru
depistarea acestor calităţi, în prezent se aplică metoda
testărilor psihologice care constată caracteristicile
funcţionale ale persoanei ce doreşte să se dedice
activităţii juridice. Acestea accentuează experienţa,
orientările şi stilul individual de acţiune al persoanei.
Un alt aspect al testării este determinarea
manifestărilor productive ale personalităţii:
ingeniozitatea persoanei cînd este pusă în situaţia să
aleagă între motive, poziţii şi roluri, în procesul căutării
procedeelor de atragere a individului de partea sa. în
acest caz este importantă şi capacitatea de a aplica
diverse mecanisme de apărare a propriei poziţii.
Profesia juristului este specifică prin faptul că
reprezentanţii ei apără legea, de aceea aceştia sunt
chemaţi să promoveze conduita şi activitatea oamenilor
dinainte reglementate; să atingă rezultate strict stabilite
(de exemplu, să descopere infracţiunea); în activitatea sa
să ţină cont de modificări; să fie o personalitate creatoare
şi cu spirit de iniţiativă.
în psihologia juridică se evidenţiază cîteva trăsături
specifice personalităţii juristului, care formează portretul
psihologic al lui. V.L.Vasiliev a elaborat
„profesiograma", în care pune accentul pe trei
elemente135: I

135 BacwjibeB BJL, yKa3.coH., c.205.

 I — gîndirea creativă,
care presupune îngemănarea eficientă a
diferitelor mijloace, măsuri, căile de rezolvare a unei
situaţii fiind atît stabilirea ordinii, cit şi descoperirea
infracţiunii sau cercetarea circumstanţelor, măsura
vinovăţiei sau răspunderii învinuitului;
— comunicabilitatea juristului, care permite
deschiderea accesului la informaţia deţinută de alte
persoane, găsirea limbajului comun cu reprezentanţi ai
diferitelor categorii, grupuri, asociaţii de oameni etc.
— capacităţile organizatorice care dau posibilitatea
de a interesa grupuri de oameni să acţioneze în direcţia
dorită şi a-i convinge de importanţa unei astfel de
conduite, de a-i determina să te urmeze.
Este clar că această profesiogramă conţine procedee
strict psihologice a căror folosire individuală nu va da
rezultatele dorite. însă nici neglijarea acestora nu va
asigura o reuşită. De aceea pentru o activitate
profesională productivă în condiţiile statului de drept
este necesară folosirea procedeelor elaborate de cultura
psihologică.

§ 3. Noţiunea şi structura psihicului personalităţii

juristului

Personalitatea, pe parcursul activităţii, se formează

şi se manifestă doar cînd omul simte, asimilează,
memorizează, gîndeşte, doreşte şi îşi imaginează. Toate
acestea sunt procese care se desfăşoară în psihicul
persoanei.
Psihicul este calitatea creierului de reflectare a
realităţii, proprie omului şi animalelor superioare,
produs al activităţii sistemului nervos.151
Psihologia defineşte psihicul drept formă pe care o
îmbracă succesiunea proceselor nervoase din creier. 136 137
Personalitatea juristului (judecătorului, avocatului,
procurorului, notarului) se deosebeşte prin complexitate
şi varietate. Aceasta se formează în urma multor factori,
însă cel determinant este persoana, ce a ales o
specialitate anume ca unul dintre scopurile sale
importante ale vieţii.
Psihicul personalităţii juristului, ca şi al fiecărei
persoane, este format din procesele psihice, calităţile
psihice şi stările psihice.
Calităţile psihice sunt elementele de bază ce
determină conţinutul lumii interne a persoanei şi modul

136 A<ţ>anacbeBa O. B., numejiKO A. B., yKa3.c0M., c. 36.

137 A. Cosmovici, op.cit., p. 21.
124
individual Ide viaţă, activitate şi conduită. La acestea se
referă caracterul, temperamentul şi capacităţile.
Stările psihice reprezintă concentrarea funcţională a
psihicului pentru un anumit moment de viaţă sau
activitate. Acestea simt interesul insistent, îndoiala,
apatia, creativitatea etc.
 Procesele psihice suntI mijloacele de reflectare a
realităţii. Ele asigură legătura persoanei cu
lumea exterioară, formează conştiinţa persoanei,
dezvoltă capacităţile şi intelectul. Procesele pot fi: de
cunoaştere - vorbirea, gîndirea, memoria, imaginaţia,
atenţia; emoţionale - sentimentele, emoţiile, dispoziţia;
volitive (gradul de participare a persoanei în procesul
activităţii - iniţiativa, hotărîrea, insistenţa ş. a.).
Căile de cunoaştere sunt:
- senzaţia - proces psihic de reflectare în conştiinţa
omului a unor însuşiri separate ale obiectelor şi
fenomenelor în integritatea lor, în momentul când ele
acţionează asupra organelor de simţ;
- percepţia - proces psihic de sinteză prin care
obiectele şi fenomenele care acţionează nemijlocit
asupra organelor de simţ sunt reflectate în conştiinţă ca
un tot întreg;
- memoria - proces psihic care constă în
întipărirea, păstrarea, recunoaşterea şi reproducerea
cunoştinţelor, împrejurărilor, mişcărilor, trăirilor
psihice, senzaţiilor care constituie o experienţă
individuală. Memoria poate fi de scurtă durată şi de
lungă durată, episodică şi semantică, intenţionată şi
arbitrară. Juristul practic, în activitatea sa, trebuie să
folosească toate formele de gîndire. Pentru un ofiţer de
urmărire penală are importanţă memoria semantică (a
sensului), voluntară şi asemenea trăsături ale ei ca
volumul şi precizia.
Pentru avocat cunoaşterea particularităţilor
memoriei uşurează aplicarea influenţelor tactice asupra
omului pentru a-i aminti cele uitate. Ofiţerul de
urmărire penală trebuie în special să cunoască
manifestările memoriei pentru a dobîndi informaţia de
la martori, bănuit, victimă. Fiecare dintre aceştia
posedă diferite tipuri de memorie, în funcţie de valorile
ce-i interesează. Astfel, unul memorizează doar
aspectul pozitiv al situaţiei, altul doar negativul;
- imaginaţia este procesul psihic al cărui rezultat îl
constituie obţinerea unor reprezentări, idei noi pe baza
percepţiilor, reprezentărilor sau ideilor acumulate
anterior.
Importanţa imaginaţiei constă în faptul că ea
permite închipuirea procesului muncii de la început şi
pînă la sfîrşit. Astfel, ea ne permite să luăm hotărîri,
chiar dacă lipseşte volumul de cunoştinţe necesare
pentru îndeplinirea sarcinii. Pentru ca juristul să
reuşească în examinarea cazurilor (respectînd
principiul dreptăţii), trebuie să-şi imagineze propria
persoană în locul celei cu care comunică;
- gândirea - facultate superioară a creierului
omenesc, care reflectă înImod nemijlocit şi
generalizat, abstract, realitatea prin noţiuni, judecăţi,
teorii;
 I - atenţia constă în
orientarea şi concentrarea activităţii psihice cognitive
asupra unui obiect sau fenomen, care la moment şi în
situaţia dată, sunt importante pentru subiect.
Capacitatea de a concentra atenţia, de a o transfera de la
un obiect la altul este o calitate personală, profesională
importantă pentru jurist. Trăsăturile atenţiei ce se
manifestă în activitatea profesională a juristului sunt:
concentrarea, selectivitatea, volumul, stabilitatea,
distribuţia. Acestea fiind cultivate în procesul activităţii,
devin însuşiri ale caracterului juristului.
Procesele emoţionale sunt formele de trăire de către
om a atitudinii faţă de obiecte.
Sentimentele sunt procese afective specifice umane,
mai durabile şi mai complexe decît emoţiile, care
exprimă atitudinea omului faţă de realitate (iubire, ură,
admiraţie, dispreţ). Sentimentele sunt precedate de
formarea unor dorinţe, atitudini şi emoţii, iar odată
constituite, devin puternice motive de activitate.
Sentimentele pot fi inferioare (strict personale);
superioare (aspiraţii colective, sociale); morale (dragoste
de om, de muncă, sentimentul dreptăţii, patriotismul);
estetice (legate de trăirea frumosului); intelectuale
(aspiraţia spre cunoaştere).
Emoţiile sunt reacţii afective complexe, în general
apărute brusc şi însoţite de tulburări fiziologice, care
oglindesc atitudinea individului faţă de realitate.
Emoţiile pot favoriza sau împiedica înfăptuirea
activităţii (de exemplu: frică, furie), atingerea unor
rezultate în activitate (bucurie, tristeţe). In conformitate
cu aceasta se deosebesc emoţii negative şi pozitive.163
Pentru activitatea juridică nu sunt dorite nici unul
dintre aceste tipuri, deoarece emotivitatea sporită poate
genera unele imagini departe de hotărîrile luate de
jurişti fiind doar cele dorite, dar inadecvate. Emoţia
prezintă anumiţi indicatori, ca:
- dispoziţia este o stare emotivă situativă care
intensifică sau slăbeşte activitatea psihică pe o durată
determinată de timp.
Dispoziţia mai mult ca oricare altă emoţie
influenţează activitatea şi rezultatele ei. Buna dispoziţie
stimulează activitatea lucrătorului şi se răsfrînge
binefăcător asupra celorlalţi. Indispoziţia împiedică
activitatea, însă ea poate fi controlată prin efort volitiv.
în asemenea cazuri se poate trece la o activitate mai
captivantă.
- stresul este o stare emoţională tensionată,
provocată de influenţa factorilor de mediu (traumatism,
frig, căldură, curent electrict, medicamente, emoţii), care
produce reacţii defavorabile organismului uman. Latura
pozitivă aIstresului este mobilizarea forţelor pentru a
găsi ieşire din situaţia extremă, periculoasă (de
exemplu, în cazul atacului unui infractor înarmat);
 - afectul este o stareI emotivă violentă, provocată
de o situaţie impetuoasă de conflict care tulbură
temporar conştiinţa şi intensifică acţiunile impulsive. în
cazul afectului procesele volitive scapă de sub control
şi persoana poate să săvîrşească acţiuni necugetate.
Juristul trebuie să cunoască specificul afectului pentru
a califica adecvat unele acţiuni ale persoanei;
- frica este reacţia reflexă a organismului la
pericol şi se manifestă prin schimbarea bruscă a
activităţii organismului. Frica este provocată de
apariţia neaşteptată a unui mare pericol sau poate
apărea în condiţii obişnuite cu o intensitate mijlocie.
Frica poate să influenţeze neordinar procesul de
comunicare a juristului cu clientul. în unele cazuri
evenimentele povestite juristului pot fi interpretate
exagerat, greşit; în altele, în general, nu sunt înţelese
sau sunt subapreciate; dar pot fi interpretate şi obiectiv,
corect. Adevărul se descoperă mai rapid în cazul unor
discuţii (interogări) repetate.
Procesele volitive. Voinţa este capacitatea omului de
a acţiona în vederea realizării unui scop trasat
conştient, înfruntînd anumite bariere interne şi externe.
Actul de voinţă este un act dinamic. Dacă o persoană
doreşte să înfăptuiască ceva şi o face cu desăvîrşire,
acesta reprezintă un act volitiv extern, iar dacă vrea să
săvîrşească o acţiune, dar în virtutea unor circumstanţe
se abţine, acest act volitiv se numeşte intern. Actele
volitive sunt simple şi complexe.
Actele volitive simple se realizează aproape
mecanic, adică voinţa se transformă imediat în acţiune
(dorinţa de a bea, a mînca, a scoate haina).
în cazul cînd faţă de persoană este înaintată o
anumită problemă, atunci el analizează, compară,
alege, decide pînă cînd, în sfîrşit, rezolvă problema. Ln
această situaţie ea are de săvîrşit un act de voinţă
complex. Pentru actul de voinţă complicat sunt
necesare: prevederea consecinţelor, conştientizarea
motivelor, luarea deciziilor, intenţa de a-I înfăptui,
trasarea unui plan de realizare. Ţinem să menţionăm că
în activitatea juriştilor sunt prezente destule acte de
voinţă complicate cînd se conturează o confruntare de
interese, un pericol sporit real pentru viaţă şi sănătate,
o situaţie vagă, dificit de timp şi informaţie pentru a
lua hotărîri, riscul de a da greş, ce ar atrage răspundere
sporită ş. a.
Aceste acte volitive încununate cu unele rezultate
bune, vorbesc despre o voinţă de fier, pe care trebuie s-
o posede colaboratorii organelor de ocrotire a normelor
de drept.
Calităţile voinţei sunt:
 - iniţiativa — unIimbold intern care se
manifestă prin trasarea scopurilor noi şi elaborarea
căilor de atingere a lor;
 - I hotărârea — mobilizarea spre alegerea
imediată şi motivată a scopurilor şi căilor de atingere a
lor. Hotărârea apare ca rezultat al activismului
emoţional şi intelectual. De obicei, sunt indecise
persoanele ce nu deţin suficiente informaţii despre caz,
le lipsesc deprinderile şi priceperile;
- consecvenţa — facultatea de a planifica şi executa
succesiv anumite acţiuni;
- perseverenţa — capacitatea de a înfrunta greutăţi
o durată îndelungată de timp şi de a manifesta
flexibilitate în alegerea căilor de dobîndire a rezultatelor.
Antipodul este inerţia care duce la conservatism,
agravarea relaţiilor cu colectivul;
- cumpătarea (stăpînire de sine) — frînarea
emoţiilor impulsive într- o situaţie nedorită. Stăpînirea
emoţiilor în mod conştient fac dovada unei voinţe
dezvoltate.
Prezenţa voinţei în activitate şi în viaţă este
manifestarea unui caracter puternic.
Activitatea juristului reclamă voinţă puternică,
deoarece este plină de situaţii imprevizibile: conflicte,
incidente, oboseală. Fără depăşirea acestor impedimente
(atît interne, cît şi externe) activitatea nu poate fi reuşită.
în concluzie menţionăm că pentru un jurist este
important să-şi stăpînească şi să-şi dirijeze starea
psihică, în permanenţă să răspundă cerinţelor activităţii
pe care o înfăptuieşte. Pentru aceasta trebuie să-şi
antreneze intelectul, sentimentele şi voinţa.

§ 4. Temperamentul juristului

Temperamentul face parte din sistemul trăsăturilor

psihice. Noţiunea de temperament, provine din
latinescul temperamentum, ceea ce înseamnă ansamblul
trăsăturilor neurofiziologice ale unei persoane, care
determină diferenţieri psihice individuale privind
capacitatea energetică şi dinamica comportamentului
(capacitate de lucru ridicată sau scăzută, vioiciune sau
încetineală, stăpînire de sine sau impulsivitate).
Hippocrate (sec. V î. Hr.) a făcut o clasificare a
temperamentelor (coleric, sangvinic flegmatic,
melancolic,) corespunzătoare tipurilor: bilios, limfatic,
nervos, sangvin şi mixt164.
Temperamentul este trăsătura individual-
psihologică a personalităţii care se manifestă prin:
— activismul psihologic general (viteza şi energia
decurgerii proceselor psihice);
— motorică (viteza şi expresivitatea mişcărilor,
mimicii, gesturilor);
 — emotivitate (gradulIde excitare emoţională şi
trăsăturile schimbului de dispoziţie).
în psihologie se disting patru tipuri de temperament.165
Juristul sangvinic este „viu" - puternic, echilibrat,
abil. Este plin de viaţă, uşor trece de la un tip de
activitate la altul. Uşor îşi controlează emoţiile, uşor se
adaptează la noi condiţii. Activ intră în contact cu
oamenii, este optimist.
Un jurist sangvinic este foarte productiv în
activitate, este abil şi descurcăreţ, rezistent, calm şi
curajos, energic. Este în stare să îndeplinească acţiuni
responsabile şi împuterniciri, la fel poate să
îndeplinească în acelaşi timp mai multe acţiuni. Nu
creează situaţii de conflict, deoarece are stăpânire de
sine. Cu uşurinţă poate realiza acţiuni juridice. Este plin
de încredere în forţele proprii. Adesea propune idei
rezonabile pe care ţine să le realizeze cu orice preţ. în
situaţiile complicate (descoperirea unei infracţiuni) se
poate mobiliza, acţionînd consecvent, concentrat, cu
simţul umorului.
De obicei, sangvinicul jurist rezolvă probleme de
tactică, însă aceasta nu exclude şi calităţile sale de
strateg.
Cu toate calităţile pozitive, sangvinicul se poate
manifesta şi în mod negativ. Optimismul şi veselia riscă
să se transforme în predispunere faţă de distracţii.
Tendinţa spre liderism ameninţă să treacă în necesitatea
de a suprima persoanele mai slabe din punct de vedere
psihologic. Dar calitatea ce îl salvează de aceste tentaţii
este echilibrul, care îl ajută să lupte cu propriile
neajunsuri.
Manifestările negative ale unui sangvinic pot fi:
— poate lăsa lucrul neterminat;
— uneori poate lua decizii pripite;
— îi lipseşte răbdarea, atenţia este instabilă, poate
lucra „superficial", ocoleşte greutăţile;
— dacă lucrul nu-1 pasionează, devine pasiv,
molatic, trist şi somnoros;
— adesea promite, dar nu întotdeauna se ţine de cuvînt;
— este binevoitor, însă pentru a ajuta colegii
întotdeauna cere amînare.
Toate aceste calităţi se vor manifesta în condiţii
neprielnice, cînd lipseşte sistematicul şi consecvenţa în
atingerea unui scop. De aceea fată de unii sangvinici
trebuie să se aplice: stricteţe, exigenţă, control asupra
calităţii lucrului îndeplinit. I se recomandă activităţi ce
necesită activism intens şi condiţii schimbătoare care
angajează cele mai diverse capacităţi. Lucrul
organizatoric este cel mai potrivit pentru un sangvinic.
 I Juristul coleric este „nestăpînit" -
puternic, dezechilibrat, abil. Se evidenţiază prin
capacitate înaltă de lucru, activism şi energie excesivă.
Persoanele cu acest tip de temperament pot lucra din
toate puterile, pot să treacă repede de la o activitate la
alta, prind informaţia „din zbor", repede memorizează,
chiar dacă nu au conştientizat aceasta. Au spirit de
iniţiativă, sunt nerăbdători, iar dacă activitatea îi
pasionează, nu-i poţi opri. Situaţiile complicate nu-i
dezorientează, pot depăşi orice greutate.
Colericul se încinge repede şi are o emotivitate
puternică, care îl domină plenar. Este predispus spre
liderism, avînd capacitatea de a influenţa lumea din jur,
de a o transforma. Supărarea este trecătoare, neplăcerile
le uită repede. Poate depăşi greutăţile activităţii
operative de investigaţie şi poate îndeplini misiuni
juridico-organizaţionale de înaltă complexitate.
Cu toate acestea, colericul deţine un şir de calităţi
care îi încurcă în activitatea juridică, în stabilirea unor
relaţii de lucru bune cu colegii şi clienţii:
— este un tip instabil;
— foarte repede îşi schimbă dispoziţia;
— este rapid, impulsiv, violent, uneori poate fi
agresiv;
— adesea se grăbeşte, adoptînd hotărîri
nechibzuite;
— în tendinţe de a obţine rezultatul activităţii cât
mai repede, începe să se agite;
— este prea încrezut în sine, iar ideile interesante
nu le
conştientizează pînă la capăt;
— aşteptarea şi eşecul îl scot din sărite (acţionînd
intensiv, adesea cade în apatie).
Cu toate acestea, colericul poate învăţa să devină
echilibrat, din care motiv i se recomandă activităţi
diverse. La fel nu suportă glumele plate, atitudinea
neglijentă şi incorectă faţă de sine.
Juristul flegmatic este calm, puternic, echilibrat, puţin
mobil. în activitate se deosebeşte prin practicism,
dispoziţie stabilă, conştientizare manifestată pe deplin.
în comunicarea de serviciu este liniştit, în măsură
comunicabil, reţinut, cumpănit.
Este un lucrător insistent şi încăpăţînat, la
îndeplinirea diferitelor activităţi îşi repartizează forţele
pe o durată îndelungată de timp. Este un strateg şi în
permanenţă verifică acţiunile cu perspectiva lor.
Flegmaticul este întreprinzător, cu toate că o idee
nouă o lansează doar după ce o zămisleşte îndelung;
poate aştepta. Emoţiile şi dispoziţia, de obicei, se
caracterizează prin stabilitate. Foarte rar încalcă
disciplina Ide lucru, nu este predispus spre a-şi schimba
locul de lucru, nu suportă însărcinări neînsemnate.
Emotivitatea este stabilă, iar această stare o poate zgudui
doar o influenţă externă puternică.
 Ca şi celelalte tipuri de I temperament, flegmaticul
are manifestări negative:
— foarte greu se adaptează la condiţii noi, este
măcinat de îndoieli cînd trebuie să adopte hotărîre, însă
o face fără ajutorul cuiva;
— predispus spre pasivitate, indiferenţă, poate fi molatic, inert;
— uneori este lipsit de sensibilitate.
în funcţie de condiţiile de lucru însă juristul
flegmatic poate fi un luptător cu scop bine stabilit sau,
dimpotrivă, un inert, pasiv, molatic şi lenos.
De aceea i se recomandă activităţi care necesită
reţinere şi stăpînire de sine, atenţie stabilă şi mare
răbdare.
Juristului melancolic îi sunt caracteristice toate
trăsăturile omului de tip melancolic, conform clasificării
lui Hippocrate: stări depresive, tristeţe, amărăciune,
melancolie. Se simte stăpîn pe sine şi lucrează productiv
în colectivile echilibrate, întotdeauna e gata să sară în
ajutor prietenului, este fidel în prietenie, credincios
simţului datoriei, e foarte emotiv şi uşor influenţabil.
Reacţionează neadecvat, cu suspiciune la observaţiile şi
propunerile şefului sau colegilor. Poate fi descumpănit
de o privire a şefului. Respectă normele şi ordinele
autorităţilor.
Uneori hotărîrile juridice pe care le adoptă poară
amprenta emoţiilor, de aceea ele nu sunt înţelese nici
colegilor, nici persoanei în privinţa căreia s-a dat. In
general, sunt persoane fine, delicate, tacticoase, atente şi
compătimitoare.
Manifestările negative sunt:
— nivelul scăzut al activismului psihic, mişcări
încetinite, oboseşte repede;
— indecizie, necomunicabil;
— se adaptează greu la condiţii noi, cu greu
suportă dificultăţile activităţii profesionale, uşor îşi
pierde capul şi se simte neajutorat - în aceste cazuri are
nevoie de susţinerea colegilor;
— poate suporta doar efort de scurtă durată,
reacţionează dureros la observaţii critice;
— cu greu acumulează cunoştinţe noi, pe care le uită repede;
— nu are încredere în propriile forţe;
— pasivitate şi nesiguranţă, permanent este
tulburat. îngrijorarea are şi aspecte pozitive, deoarece îl
face pe melancolic prevăzător şi atent.
Melancolicul este neliniştit cu şi fără motiv, cu greu
intră în contact cu persoane necunoscute. Ceea ce va
şterge din calea sa holericul, nu va observa flegmaticul,
va ocoli sangvinicul, va deveni obstacol pentru
melancolic. Din acest considerent, melancolicul trebuie
să-şi cunoască capcanele propriului temperament şi să le
evite. îi sunt contraindicate I
activităţile careI cer o concentrare a forţelor de lungă
durată. Acest neajuns se depăşeşte de un avantaj
important - sensibilitate înaltă a sistemului nervos.
Melancolicul poate îndeplini activităţi monotone.
Atitudinea faţă de el trebuie să fie binevoitoare, se
exclude absolut urgenţă, observaţiile trebuie făcute
atent, lejer, de preferinţă între patru ochi. In colectivul
de lucru se recomandă cît mai multă încurajare,
susţinerea autorităţii lui, în acelaşi timp învăţîndu-1 să
lucreze.
Cu toate acestea trebuie să reţinem că deţinând
orice tip de temperament, poţi dezvolta în conduită
atât reacţii emotive, trăsături pozitive, cât şi negative.
Temperamentul întruneşte o totalitate de trăsături
specifice pentru anumite grupuri de persoane,
caracterizează dinamismul (mobilitatea) personalităţii,
însă în nici un caz nu determină convingerile,
orientările, interesele ei, nu este indicatorul valorii
personalităţii, nu denotă posibilităţile ei. Persoanele cu
cel mai divers tip de temperament pot obţine succese
frumoase în unul şi acelaşi tip de activitate.
Trebuie avut în vedere că temperamentul este
calitatea înnăscută a persoanei, iar trăsăturile
temperamentului pot influenţa atât pozitiv, cât şi
negativ formarea unor calităţi ale personalităţii.
Juristul trebuie să cunoască specificul tipului de
temperament al persoanelor cu care contactează în
procesul activităţii, cu atît mai mult cu cît se ciocneşte
cu aceste persoane mai mult în situaţii de conflict, cînd
caracterul se manifestă mult mai pronunţat. Juristul de
asemenea trebuie să cunoască şi specificul propriului
temperament, să ţină cont de aceasta în relaţiile cu
colegii, subalternii şi conducătorii (şefii).
Este ştiut că aceeaşi influenţă asupra
colaboratorilor cu diferit temperament poate provoca
reacţii diferite. De exemplu, o observaţie critică va
produce iritare holericului, îl va mobiliza pe sangvinic,
îl va lăsa indiferent pe flegmatic şi-l va dezorganiza pe
melancolic. în comunicarea cu holericul şi melancolicul
trebuie manifestat cumpătare şi tact maximal, aceasta
va trezi reacţie negativă pentru holeric şi-l va răni pe
melancolic. La fel nu are rost să încredinţezi
melancolicului lucrul operativ şi comunicarea cu
oamenii, iar cel ce necesită reţinere, tact şi răbdare,
holericului.
Pornind de la cele menţionate, deducem că la
alegerea cadrelor pentru activitatea juridică, neapărat
se va ţine cont de tipul de temperament.
 § 5. Caracterul şi Icapacităţile juristului

Activitatea profesională a juristului reclamă cerinţe

determinate şi destul de rigide faţă de caracterul
persoanei, plasînd pe primul loc trăsăturile volitive. Se
poate întâmpla ca acesta să manifeste interes şi
capacităţi faţă de activitate, dar lucrează neproductiv
din cauza lipsei de caracter. Insă aceste definiri nu sunt
corecte: fiecare persoană are caracter - un complex de
trăsături, ce o deosebeşte de alte persoane.
In traducere din greacă charackter înseamnă
trăsătură distinctivă, indiciu, şi se defineşte drept
ansamblu de însuşiri psihice şi morale, de motivaţii,
atitudini, comportamente care caracterizează
personalitatea unui individ.
Caracterul reprezintă corelarea individuală a
trăsăturilor psihologice stabile, care condiţionează
comportamentul tipic al persoanei date în anumite
circumstanţe şi situaţii determinate de viaţă.138
Caracterul este calitatea generală a personalităţii,
de manifestarea lui depinde procesul de desfăşurare a
activităţii şi conduitei ei în diferite situaţii de viaţă.
Caracterul mai este denumit „veşmîntul" persoanei.139
Dacă persoana are caracter puternic pronunţat, se-
poate prognoza mai uşor comportamentul într-o
anumită situaţie.
O fire blîndă poate fi influenţată uşor de alte
persoane, de circumstanţe, de păreri, iar acţiunile ei
adesea depind de întâmplări. Trăsăturile de caracter
sunt importante pentru activitatea profesională,
deoarece fiecare jurist trebuie să fie educat, organizat şi
consecvent.
Caracterul persoanei reflectă cele mai tipice şi
esenţiale trăsături ale persoanei, care se manifestă prin:
— fapte şi acţiuni (conştiente şi intenţionate);
— aspectul exterior (mimica, poziţia, mersul, gesturile);
— indiciile vorbirii (tare sau liniştit, temp repezit
sau încetinit, sociabil sau retras, emotiv sau rece).
Din acest punct de vedere se deosebesc caractere
integre şi contradictorii.140
Integre sunt caracterele lipsite de contradicţii
interne. O astfel de persoană se deosebeşte prin
unitatea gîndirii, sentimentelor şi conduitei.
Caracterele contradictorii se deosebesc prin scopuri şi
motive vitale care se contrazic, cu divergenţe între

138 Афанасьева О. В., Пищелко А. В., указ.соч., c.46.

139 Скакун О. Ф., указ.соч., c.159.
140 Афанасьева О. В., Пищелко А. В., указ.соч., c.47.
convingeri şiI comportament, provocînd
conflicte Iinterne. Un jurist trebuie să-şi formeze un
caracter integru, acest fapt ajutîndu-1 în activitatea
complexă şi deosebită pe care o desfăşoară.
Trăsăturile de caracter sunt strîns legate între ele şi
se manifestă în diferite genuri de activitate. Trăsăturile
de caracter se disting în funcţie de orientarea persoanei
şi de atitudinea ei faţă de muncă, de oameni şi faţă de
sine însăşi. Orientarea persoanei include sistemul de
impulsuri care presupune direcţionarea activităţii
psihice în recepţionarea unui stimul nou, determină
activismul, alegerea relaţiilor. Elementele orientării
persoanei sunt scopul, necesitatea, motivul, interesul,
directiva, convingerea, priceperea, obişnuinţa,
deprinderea.
Scopul reprezintă imaginea conştientizată a
rezultatului presupus al activităţii. Dacă scopul este real,
succesul este garantat. Nu are rost să-ţi propui un scop,
a cărui realizare depăşeşte forţele proprii. Pentru
realizarea fiecărui scop trebuie în mod raţional să
foloseşti puterile. în activitatea juristului persistă un
scop sigur - realizarea legalităţii, ordinii de drept şi a
drepturilor persoanei prin soluţionarea justă a cazurilor
juridice.
Necesitatea exprimă trebuinţa absolută a persoanei a
cărei satisfacere este importantă pentru existenţă,
dezvoltare şi perfecţionare. Omul este activ datorită
necesităţilor care, la rîndul lor, pot fi diverse: materiale
(hrană, îmbrăcăminte, casă) şi spirituale (cărţi, opere de
artă etc.). Necesităţile determină raţiunea, voinţa,
sentimentele. Sistemul necesităţilor poate fi încălcat prin
prevalarea unora asupra celorlalte. Acest lucru poate
duce la deformarea persoanei, fapt inadmisibil în
caracterul unui jurist. Pentru practica juridică
nomenclatorul intereselor de bază ajută la evidenţierea
parametrilor psihologici de bază în activitatea
grupurilor, organizaţiilor criminale, a legităţilor de
formare a orientărilor sociale ale infractorului.
Cunoscînd interesele iniţiale, juristul poate crea tabloul
psihologic al scopurilor şi tendinţelor unor indivizi luaţi
în parte sau în grupuri. Nesatisfacerea necesităţii, mai
devreme sau mai tîrziu, va împinge individul, grupul să
caute mijloace de satisfacere a lui. Astfel, dacă mijloacele
legale de satisfacere a interesului sunt blocate, acestea se
vor satisface prin infracţiuni.
Interesul este atitudinea selectivă faţă de obiecte sau
fenomene. Un obiect prezintă interes doar după ce ai
înţeles importanţa lui, iar un fenomen, după ce ai
suportat emoţional o anumită situaţie. Interesele pot fi
materiale şi spirituale, limitate şi profunde, stabile şi
accidentale, vii şi lipsite de interes, directe şi indirecte.
Un juristI practic poate da caracteristica unei persoane
determinînd cercul ei de interese. Juristul
practic trebuie să cunoască atît necesităţile indivizilor cît
şi interesele lor, pentru a le ţine sub control
comportamentul şi pentru a preveni
încălcările de drept.IAnalizînd aceste
componente psihologice, putem să ne apropiem de
instrumentul principal de descoperire a infracţiunii.
Motivul reprezintă imboldul persoanei faţă de o
anumită acţiune sau conduită.141 Acesta este legat de
realizarea necesităţilor dominante, fiind conştient sau
inconştient. îndemnurile conştiente sunt realizate după
ce au fost minuţios analizate. Cele inconştiente se
realizează mecanic, în baza experienţei trecute. Motivul
dictează acţiunile, acordînd posibilitatea de a alege.
Omul face ceea ce-i dictează la moment motivul. Acest imperativ e
comportamentale. în special multă bătaie de cap
juriştilor - judecător, procuror, ofiţeri de urmărire
penală - le oferă motivele ascunse, camuflate. La
descoperirea acestora trebuie descifrate un şir de
elemente ale psihicului persoanei.
Directiva este pregătirea de a acţiona într-o situaţie
corespunzătoare, într-un mod determinat, în baza
experienţei acumulate. Uneori produce inerţie şi
dificultăţi în procesul adaptării la noua situaţie. De
exemplu, directiva ofiţerului de urmărire penală asupra
vinovăţiei învinuitului duce la acumularea probelor de
învinuire, plasînd pe planul secund probele de achitare.
Convingerea presupune starea psihică volitivă, care
se manifestă prin aşteptarea rezultatului planificat al
activităţii. Probabilitatea că acest rezultat va surveni
este foarte înaltă. Convingerea se bazează pe aprecierea
obiectivă a circumstanţelor, pe deţinerea materialelor
de atingere a scopului - cunoştinţe, deprinderi, abilităţi,
capacităţi şi posibilităţi fizice. Convingerea este
importantă în activitatea unui judecător, procuror,
ofiţer de urmărire penală.
Priceperea este capacitatea de a face ceva, datorită
cunoştinţelor şi experienţei. Fiecare jurist trebuie să
dobîndească priceperea de a-şi exercita funcţiile
profesionist, calificat, fapt ce presupune nu doar
volumul de cunoştinţe şi experienţă, ci şi orientarea
psihologică. Perceperea se formează doar în procesul
autoperfecţionării permanente.
Deprinderea este o însuşire formată în urma
exersării, experienţei şi adusă la un anumit nivel de
perfecţiune. Această capacitate permite îndeplinirea
rapidă a activităţii, fără efort suplimentar, eficient şi
econom.
Deprinderile se consolidează în creierul juristului
obţinînd un caracter reflex (deprinderea juristului de a
analiza în gînd mersul examinării cazului); în

141 A. Cosmovici, op. cit., p.198.

sentimente (deprindereaI judecătorului de a nu
reacţiona la spontaneitatea emoţiilor, dispoziţiei,
închipuirilor
 Iparticipanţilor la proces); în voinţă
(deprinderea judecătorului de a influenţa procesul
volitiv al participanţilor la proces interzicînd sau
permiţînd acţiunile lor).142
Obişnuinţa cuprinde conduita persoanei, ce se
manifestă prin înclinaţia faţă de acţiuni, care au devenit
permanente şi se formează de regulă spontan.
La început obişnuinţa este iniţiată de anumite
deprinderi, însă în continuare ele se săvîrşesc mecanic,
în funcţie de necesitate. Obişnuinţa este un stereotip
psihologic vechi, care lasă amprente asupra persoanei.
Obişnuinţa poate fi pozitivă şi negativă. De exemplu,
nu putem numi pozitivă obişnuinţa unor judecători de
a amîna examinarea unui caz civil, în temeiul
neprezentării părţilor (în practica internaţională există
o regulă conform căreia neprezentarea părţilor
demonstrează poziţia lor: pentru reclamant -
renunţarea la cerere, pentru pîrît - recunoaşterea ei,
pentru participanţi - insultarea instanţei de judecată,
avînd consecinţe juridice).
In funcţie de orientarea generală, caracterul
persoanei poate fi caracterizat prin:
- atitudinea faţă de muncă, care se poate manifesta
prin iniţiativă, dragoste faţă de lucru, responsabilitate,
creativitate şi sîrguinţă sau, invers, inerţie, lene,
iresponsabilitate, superficialitate, conservatism. Astfel
un jurist, reieşind din aceste trăsături, poate fi calificat
harnic sau
apatic;
- atitudinea faţă de oameni manifestată prin
comunicabilitate, bunăvoinţă, sinceritate, amabilitate,
sensibilitate sau, din contra, nesociabilitate, grosolănie,
răutate, egoism, indiferenţă. în funcţie de acestea
putem caracteriza un jurist ca fiind uman sau inuman;
- atitudinea faţă de sine - în sens pozitiv aceasta se
manifestă prin simţul propriei demnităţi, autocritică,
modestie, mîndrie, autodisciplină, în sens negativ -
aroganţă, autoadmiraţie, autoînjosire, egoism şi
îngîmfare.
în această situaţie autoaprecierea adecvată devine
una dintre condiţiile perfecţionării personalităţii.
Extremităţile în autoapreciere (şi supraaprecierea şi
subaprecierea propriilor calităţi) sunt la fel de
condamnabile.

142
CxaKyH
O. <£>.,
yK03.coM.,
c. 166.
136
 I Caracterul persoanei se manifestă în
sentimentele şi emoţiile pe care le trăieşte,
în reacţiile impulsive, orientări şi neînduplecări, iar
capacitatea de a-şi stăpîni propriile emoţii vizavi de
persoanele din jur demonstrează o cultură psihologică
înaltă.
 Aşadar, trăsăturileIpregnante ale caracterului sunt:143
-volitive - caracterizează o personalitate conştientă,
cu trăsături individuale stabile şi cu conduita bine pusă
la punct. O astfel de personalitate este hotărîtă,
independentă, insistentă, curajoasă, cumpătată,
disciplinată. în jurisprudenţă îndeosebi sunt importante
trăsăturile volitive ale caracterului, deoarece reflectă
dirijarea conştientă de către persoană a propriei conduite
şi activităţi;
- emoţionale - trăsături individuale stabile ale
caracterului, conduită reglementată strict, gradul de
impresionabilitate, emotivitate şi expresivitate sporită;
— intelectuale - trăsături specifice stabile
individuale ale capacităţilor mintale, care cuprind
cunoştinţe teoretice sau practice, mod de gîndire rapidă,
independenţă în rezolvarea problemelor.
Orice jurist trebuie să fie liber de subiectivism în
aprecierea caracterelor persoanelor. în fiecare caz trebuie
să-şi formeze o opinie proprie, renunţînd la clişee şi
etichetări.
Caracterul are importanţă la avansarea în funcţie a
lucrătorului. S-a observat că persoana cu caracter viu,
optimist, permanent satisfăcut de lucru, mai uşor
înaintează în funcţie.
în mod normal, cel nesociabil, mofturos, chiar dacă
posedă capacităţi deosebite, mai greu îşi face carieră.
Caracterul este trăsătura individuală a
personalităţii. Nu există două persoane care ar avea
caractere similare, deşi multe calităţi ale unui caracter,
pot fi tipice pentru o grupă de persoane, o stare socială, o
profesie.
în cazul nostru, pentru jurişti sunt importante aşa
calităţi ca sentimentul echităţii, comunicabilitatea,
onoarea, ajutorul reciproc etc.
Caracterul se află în raport de interdependenţă cu
temperamentul şi capacităţile. în unele cazuri caracterul
depinde de temperament, astfel insistenţa holericului se
reflectă în activitatea lui productivă, iar a flegmaticului în
activitatea lui modestă. La fel şi sîrguinţa: holericul
lucrează energic, cu pasiune, iar flegmaticul metodic, fără
grabă. Se poate întîmpla ca temperamentul să se modifice
sub influenţa caracterului: persoana cu caracter puternic
poate depăşi manifestările negative ale temperamentului,
controlîndu-le.
Nivelul înalt al capacităţilor se asociază cu aşa
trăsături de caracter, cum ar fi: exigenţă faţă de sine,
atitudine critică faţă de propria activitate, priceperea de a

143 CxaKyH O. <t>., yxa3.coM., c.160.

învinge greutăţile, de a lucraI organizat, de a manifesta
iniţiativă.
 I Capacităţile sunt trăsături individual-
psihologice (înnăscute sau acumulate), care determină
posibilităţile fizice şi intelectuale ale persoanei în
înfăptuirea cu succes a unei activităţi concrete.
Aprecierea reală, obiectivă a propriilor capacităţi
contribuie la alegerea corectă a profesiei, la realizarea
„eului". Capacităţile sunt individuale, de ele depinde
succesul realizării cerinţelor înaintate de activitate. A
spune despre o persoană că este capabilĂ, înseamnă a
nu spune nimic.
Se deosebesc capacităţi generale, care se manifestă
în reflectările de bază ale activităţii (intelect, memorie,
capacitate de lucru, de vorbire) şi capacităţi speciale,
care sunt necesare într-un anumit gen de activitate
profesională: organizatorice, pedagogice, muzicale. La
capacităţile speciale se atribuie, de exemplu, imaginaţia
constructivă, necesară pentru activitatea
constructorului, spiritul de observaţie, mobilitate în
mişcări, memorie logică, gîndire individuală, putere
volitivă pentru jurist. Putem menţiona că unele
capacităţi sunt un imperativ al profesiei, de exemplu,
spiritul de observaţie al juristului.
Capacităţile se formează şi sunt pretinse doar în
procesul activităţii, în afara acesteia prezenţa sau
absenţa capacităţilor nu poate fi apreciată.
Capacităţile sunt legate de înclinaţiile necesare în
anumite genuri de activitate, pasiunea faţă de ea. De
capacităţile persoanei depinde uşurinţa şi rapiditatea cu
care pot fi asimilate cunoştinţele, abilităţile,
deprinderile. Acestea la rîndul lor contribuie la
dezvoltarea în continuare a capacităţilor.
 Tema 8. I
ASPECTE MODERNE PRIVIND PREGĂTIREA JURIŞTILOR
PENTRU ACTIVITATEA PROFESIONALĂ

§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea economică § 2. Cerinţe

deontologice înaintate de domeniul ecologic § 3. Cerinţe deontologice înaintate de
sistemul informaţional

§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea economică

Odată cu trecerea la economia de piaţă, în Republica Moldova încep

să se stabilizeze noi relaţii, care înaintează faţă de subiecţii lor anumite
cerinţe. Economia, reformele economice pretind temeinice cunoştinţe
economice şi modificarea reprezentărilor cetăţenilor. Afacerile economice
insistent cer de la conducătorii acestora un anumit nivel de competenţă.
Nu rămân în afara ariei de influenţă nici juriştii care sunt chemaţi să ia o
poziţie socială activă, să se descurce în cazurile economice, contribuind
astfel la ridicarea nivelului economic al ţării.
In activitatea juridică este importantă cunoaşterea categoriilor
economice ale calităţii - „interese", „binefacere", „echitate" şi cele ale
cantităţii - „preţuri,", "venituri", „cheltuieli", „volumul producţiei",
„tempou de creştere economică", „productivitate", folosite în ştiinţa
economiei.
Pentru a înţelege care este legătura economiei cu activitatea juridică,
putem apela la interdependenţa economie - drept.
Economia influenţează asupra dreptului, atît nemijlocit cît şi indirect,
prin stat, politică, conştiinţă. Influenţa reciprocă se manifestă prin dreptul
statului de a dispune de mijloacele de producţie aflate în proprietatea sa,
iar indirect prin stabilirea cuantumului impozitelor, salariului minim,
regulilor securităţii tehnice ş.a.
Dreptul influenţează asupra economiei prin următoarele mijloace:
— dreptul fixează relaţiile economice, garantează stabilitatea lor;
— dreptul stimulează formarea şi dezvoltarea noilor relaţii sociale,
dacă sunt condiţiile necesare;
— dreptul susţine şi protejează relaţiile economice.
Rolul dreptului în domeniul economic este primordial: reglementează
activitatea subiecţilor economici — înregistrarea lor, politica în domeniul
economiei, asigurarea condiţiilor materiale de viaţă ş.a.
Stimularea dezvoltării relaţiilor economice se manifestă prin scoaterea
interdicţiilor, acordarea privilegiilor, determinarea cercului de subiecţii ai
diferitelor raporturi. în Republica Moldova dreptul
promovează asigurarea uneiIeconomii libere, dezvoltarea proprietăţii
private, asigurarea tuturor formelor de proprietate, protecţia micului
business.
în calitate de ocrotitor, dreptul interzice anumite acţiuni ale
subiecţilor în comerţ şi afaceri, aplică sancţiuni în cazul folosirii abuzive a
reclamei, mărcilor, iar în cazul provocării unor daune, dreptul restabileşte
ordinea încălcată atît în plan material (în primul rînd), cît şi moral.
Cunoaşterea acestor funcţii devine baza şi esenţa culturii juridice şi
economice a unui jurist. Cultura economică este o noţiune relativ nouă în
literatura de specialitate,144 dar ea reflectă în modul cel mai desăvîrşit
personalitatea juristului - activist al unei economii de piaţă.
Cultura economică cuprinde sistemul cunoştinţelor, capacităţilor,
deprinderilor economice, care permit realizarea drepturilor economice şi
înfăptuirea motivată a obligaţiilor profesionale din punct de vedere
economic145.
Cu alte cuvinte, cultura economică este o cunoaştere a bazelor
economiei, a categoriilor economice; capacitatea de a adopta în mod
profesional hotărîri juridice în domeniul economic şi a preveni încălcările
în sfera economică*.
Cultura economică a juristului vine să mobilizeze eforturile tuturor
profesioniştilor în ridicarea economiei ţării şi susţinerea producătorului
autohton. Ea presupune :
1) acumularea cunoştinţelor despre teoria economică şi legislaţia în
domeniul economiei, cunoaşterea vieţii economice a societăţii, legităţilor
ei, drepturilor şi obligaţiilor economice ale cetăţenilor;
2) convingerea în necesitatea unor reforme economice, în ridicarea
nivelului de dezvoltare economic al statului, eliberarea economiei de
structuri dubioase, ocrotirea drepturilor economice ale cetăţenilor;
3) participarea la contracararea abuzurilor şi încălcărilor în relaţiile
economice.
Juristul trebuie să cunoască mecanismul de realizare a drepturilor
economice. Aceasta însă nu este posibil fără cunoaşterea structurii
economice: legi, norme, reguli de conduită, politică fiscală, contracte
colective, acorduri interguvernamentale.

144 Скакун О.Ф., указ.соч., c.386.

145 Ibidem, p. 386.
In practică se susţine că din cauza lipsei de cultură economică, multe încălcări din domeniul
economic rămîn nesancţionate, colaboratorii poliţiei şi ofiţerii de urmărire penală nu cunosc
modalitatea de cercetare a cazurilor, însă, chiar dacă sunt aduse pînâ la judecată, ele sunt
clasate din lipsa sau inconsistenţa dovezilor.
 La fel trebuie cunoscutăI teoria economică, ea asigurîndu-i
profesionism în rezolvarea cazurilor juridice din domeniul economic
(cazuri examinate de judecătoria economică). Un jurist profesionist trebuie
să se descurce în noţiuni economice (bani, preţuri, producţie, consum) şi
poate să deosebească realitatea de probabilitate.
Nu mai puţin importantă este cunoaşterea noţiunilor de
„microeconomie" — starea economică a unei persoane, a familiei, firmei,
întreprinderii — şi „macroeconomie" — un sistem unitar de procese de
producţie, repartizare şi consum al bunurilor şi serviciilor la nivel de
regiune, stat, întreaga lume.
Juristul de orice specializare trebuie să cunoască aspectul teoretic
al domeniului economic, iar cel ce rezolvă anumite cazuri din sfera
relaţiilor economice (juristul unei bănci, colaboratorul ce luptă cu
infracţiunile economice, ofiţerul de urmărire penală de la Centrul pentru
Combatere a Crimelor Economice şi Corupţiei, executorul judiciar,
judecătorii Judecătoriei economice), trebuie să cunoască aspectul practic al
domeniului economic. Aceasta le permite să soluţioneze just anumite
cazuri economice, să motiveze acţiunile profesionale din punct de vedere
economic. Astfel, juristul băncii, de exemplu, trebui.e să cunoască bine
circulaţia bănească, sistemul bancar, piaţa hîrtiilor de valoare, juristul
întreprinderii - economia afacerilor, juristul inspectoratului fiscal -
sistemul de impozite şi impozitări ş.a.
Cultura economică cuprinde şi convingerea juristului de a
consolida securitatea economică a statului. Astfel, juristul nu va tolera
activitatea criminală a unor structuri economice, grupuri sociale, fiind
sigur că operaţiunile ilegale în economie (falimentul intenţionat)
influenţează procesul de producţie, paralizează dezvoltarea economiei de
piaţă a statului.
Cînd este abilitat, juristul, înarmat cu cunoştinţele necesare, poate să
îndeplinească anumite operaţiuni, de exemplu, să efectueze controlul
asupra respectării legislaţiei fiscale, să ajute cetăţenii şi întreprinderile să
respecte disciplina fiscală, să descopere cauzele obiective de neplată a
impozitelor de către aceştia.
în domeniul economiei activitatea juridică practică mai presupune:
— preîntîmpinarea şi contracararea încălcării disciplinei financiare de
către cetăţeni şi funcţionari;
— curmarea abuzurilor financiare în stat;
— contribuirea activă la transformarea economiei tenebre în una
statală, legală;
— susţinerea antreprenoriatului cinstit şi lupta cu escrocheriile.
 în concluzie,Igeneralizăm că un jurist profesionist în
activitatea sa, nu doar înfăptuieşte un control asupra sferei economice
a vieţii sociale, ci şi asigură securitatea economică a statului.

§ 2. Cerinţe deontologice înaintate de domeniul ecologic

Istoria omenirii dovedeşte că persoana nu poate să se dezvolte în

afara naturii, mediu armonios cu care omul interacţionează. însă odată
cu progresul tehnico - ştiinţific coexistenţa devine tot mai
contradictorie. Lipsa unei convingeri relativ la ocrotirea naturii a
provocat efecte dezastruoase. Se menţionează că forţele naturii adesea
cedează după distrugeri în faţa forţelor omeneşti, a lipsei de cultură
ecologică146 .
Modificarea naturii implicit duce la modificarea omului, de
aceea ocrotirea naturii este problema omenirii din secolul al XXI-lea,
problemă legată atît de irosirea resurselor naturale, cit şi de
distrugerea mediului înconjurător.
Termenul ecologie (grec. oykos - loc, locaş adăpost, casa şi logos-
ştiinţă) pentru prima dată a fost utilizat de către biologul german Emst
Haekel în 1866 în lucrarea sa Morfologia organismelor, în care studiază
relaţiile dintre animale şi mediul lor organic.
In accepţiunea contemporană, ecologica este trasată ca o ştiinţă
ce studiază interacţiunea dintre organismele vii şi mediul lor de
existenţă147. Ecologia socială studiază interacţiunea dintre om şi
mediul lui de existenţă.
Ecologia socială include capacităţi ecologice, necesităţi,
activităţi, relaţii şi instituţii. Toate acestea formează o structură
ecologică, pe care societatea trebuie s-o stăpînească pentru a stopa
distrugerea naturii . Fiecare persoană în legătura sa cu natura trebuie
să respecte un imperativ moral important: „Dauna adusă naturii este
egală cu dauna adusă generaţiei viitoare"148.
Organele competente ale statului stabilesc standardele calităţii
mediului, a căror neglijare creează pericol pentru omenire şi
persoană, pentru mediul ce-1 înconjoară. La fel statul reglementează
prin acte normative domeniul apelor, solului, regnului animal şi
vegetal. Aceste acte sunt aprobate în conformitate cu standardele
internaţionale.
în aceste acte este stabilită politica ecologică a statului în
domeniul ocrotirii mediului:

146 Шмоткин O.B. Юридична деонтологгя, Киев, 1995, c.220.

147 P. Zamfir, I.Trofimov, Dreptul mediului, Chişinău, 1998, p.8.
148 Скакун О.Ф., укю.соч., c.394.
142
 — respectarea legislaţieiI cu privire la protecţia mediului;
— prognozarea crizelor, accidentelor şi cataclismelor ecologice;
— evaluarea impactului asupra mediului;
— efectuarea recensamîntului resurselor naturale;
— stabilirea limitelor de folosire a resurselor naturale;
— coordonarea activităţii de ocrotire a monumentelor naturii de
importanţă ştiinţifică;
— organizarea şi coordonarea cercetărilor ştiinţifice în problemele
ecologice.
Sistemul organizaţional de protecţie a mediului este constituit din
ansamblul de subiecte împuternicite naţionale şi internaţionale se realizeze
activităţile şi procedurile prevăzute de legislaţie.
Astfel, totalitatea organelor şi reglementărilor trebuie să devină bază
în formarea culturii ecologice a societăţii şi a juristului.
Cultura ecologică a juristului se exprimă prin totalitatea cunoştinţelor
ecologice, priceperi şi deprinderi, care permit realizarea drepturilor şi
obligaţiilor ecologice în calitate de ocrotitor al mediului înconjurător.
Cultura ecologică reprezintă sfera preferenţială în sistemul tuturor
celorlalte culturi, deoarece de fapt ea decide soarta existenţei omenirii sau
a modului sănătos de viaţă.
Sub acest aspect, juristului îi revine un rol esenţial, deoarece specificul
culturii ecologice este de a conştientiza valoarea sistemului ecologic cu
elementul sau de bază - mediul natural înconjurător.
Cultura ecologică mai presupune convingerea că unele drepturi
ecologice reprezintă drepturi naturale, indispensabile de activitatea
cetăţenilor. Aceste drepturi (indiferent dacă sunt reglementate) se
realizează ca necesitate obiectivă; dreptul la un mediu înconjurător
favorabil, dreptul la ocrotirea vieţii şi sănătăţii de influenţa dăunătoare a
stării ecologice, dreptul la restituirea pagubei adusă sănătăţii prin
contravenţiile ecologice.
Astfel, art. 37 din Constituţia Republicii Moldova se reglementează
dreptul la un mediu înconjurător sănătos: „Fiecare om are dreptul la un
mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru
viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic
inofensive La fel „persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele
pricinuite sănătăţii şi avutului unei persoane, ca urmare a unor
contranvenţii ecologice".
Realizarea acestor drepturi este imposibilă fără angajamente ecologice:
ocrotirea mediului înconjurător, răspunderea pentru încălcarea normelor
ecologice, folosirea raţională a apelor, solului, pădurilor, regnului animal
ş.a.
 Obligaţiile ecologiceIsurit prevăzute exhaustiv în legislaţia ce
reglementează domeniile speciale ale mediului.
Evident, un rol aparte în realizarea drepturilor şi îndatoririlor revine
activităţii juridice, care este menită să aplice normele juridice ecologice, cu
atit mai mult cu cît vicierea mediului este o consecinţă a activităţii umane.
Juristului, ca cetăţean şi ca persoană cu funcţie de răspundere, îi revine
sarcina de a respecta normele Constituţiei, ale actelor normative ecologice .
In activitatea practică, juristul este obligat să asigure toate condiţiile de
realizare a drepturilor şi obligaţiilor, trebuie să cunoască că fiecărui drept
îi revine o obligaţie, anume din partea organelor de stat. Aceste organe
sunt obligate să instituie un set de măsuri în vederea revitalizării
mediului, prevenirii şi anihilării consecinţelor periculoase pentru om şi
mediul ce-1 înconjoară.
In acest scop juriştii (funcţionari de stat) sunt obligaţi să se înarmeze
cu temeinice cunoştinţe ecologice, care prevăd:
— conştiinţă ecologică - formată în baza cercetării ideilor, concepţiilor,
orientărilor şi sistemului de valori ecologice;
— relaţiile ecologice - apărute în procesul exploatării mediului,
infracţiuni, conflicte din domeniul „om-natură";
— soluţionarea cazurilor intentate în baza încălcării legislaţiei ecologice.
Asigurarea securităţii ecologice este una dintre direcţiile de bază ale
politicii statului în domeniul ecologic .
Cunoştinţele ecologice ale juristului sunt în special orientate spre
cunoaşterea nivelului nepericulos al mediului, a expertizei ecologice care
reprezintă informaţii veridice despre starea mediului; participărea activă
la activităţi şi relaţii ecologice concrete, prognozarea consecinţelor acestor
activităţi.
Totodată juristul are dreptul să participe la elaborarea măsurilor de
protecţie a mediului, de folosire raţională a resurselor naturale; să
participe la elaborarea proiectelor de legi, a materialelor ce prevăd
construcţia şi reconstrucţia obiectelor care influenţează negativ mediul
natural. Pe lîngă faptul că persoana trebuie să respecte normele ecologice,
el explică cetăţenilor că încălcarea integrităţii mediului atrage după sine
răspundere.
Juristul asigură dreptul cetăţeanului la informaţie veridică privitoare
la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la calitatea
produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic.
Tăinuirea acestei informaţii este interzisă prin lege. Dacă vor fi
respectate aceste drepturi din partea statului, faptul se va răsfrânge pozitiv
asupra culturii ecologice a societăţii în ansamblu. Juristul -
colaborator al organelorI ecologice—cere de la cetăţeni exploatarea
raţională a bogăţiilor naturale, păstrarea şi ocrotirea lor,
respectarea regulilor securităţii ecologice antiincendiare, ocrotirea
pădurilor, folosirea raţională a terenurilor de pământ.
Specificul protecţiei mediului de către jurist se manifestă nu atît prin
reprimarea braconajului, ci prin pedepsirea persoanelor responsabile
(conducător de întreprinderi, organizaţii) de poluarea mediului. Juristul
trebuie să ţină cont de faptul că mediul înconjurător are nevoie de
protecţie şi orice încălcare trebuie pedepsită, iar dauna recuperată.

§ 3. Cerinţe deontologice înaintate de sistemul informaţional

Unul dintre domeniile novatoare ale vieţii sociale este domeniul

informaticii. Informatica devine principalul mijloc de dezvoltare stabilă a
societăţii. In Republica Moldova informatica a început să se dezvolte după
proclamarea independenţei. în instituţiile de învăţământ a apărut un
obiect de studiu nou, iar statul a elaborat un şir de legi în reglementarea
acestui domeniu.149
Informatica este ştiinţa care studiază calităţile generale şi structura
informaţiei ştiinţifice, legităţile şi principiile de creare, transformare,
acumulare, răspîndire şi folosire cu ajutorul sistemelor automate de calcul
în diferite sfere ale activităţii omului. Informaţia este definită drept
comunicări documentate şi pronunţate public despre fenomene şi
evenimente, care se produc în societate, stat, lume. Informaţiile ridică
nivelul de cunoştinţe profesionale.
In general, o societate care funcţionează în regim normal economic,
politic şi cultural, nu poate exista fără a fi informatizată: doar astfel
persoanele manifestă activism social, publicitatea informaţiilor vor apropia
cetăţenii de putere, vor garanta o încredere în politica dusă de ea, vor
aprecia corect experienţa naţională şi pe cea internaţională. Informatizarea
are loc prin folosirea sistemelor informaţionale,

149 Legea audiovizualului din 03.10.95, nr. 603-X1II, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 70 14.12.95; Legea RM cu privire la publicitate din 27.06.97, nr. 1227-
XIII, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 67-68 dinl6.10.97; Legea RM cu
privire la secretul de stat, nr.106- XIII din 17.05.1994, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 25.08.1994; Legea privind fondul Arhivistic al Republicii Moldova din
22.01.92, nr. 880-XI1I, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova N 1 din 30.01.92;
Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe din23.11.94, nr. 293-XIII, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 13 din 02.03.95; Legea Republicii Moldova privind
accesul la informaţie nr.982-XIV din 11.05.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 88-90 din 28.07.2000.
resurselor, tehnologiilor - Itoate create în baza tehnicii automate de
calcul.
Astfel statul are sarcina de a informa cetăţenii, de a crea condiţii de
creare, păstrare, acumulare, sistematizare şi protejare a resurselor
informaţionale, adică de a construi o societate informată. In acest context
Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie stabileşte că:
„Statul are drept obiectiv eficientizarea procesului de informare a
populaţiei şi a controlului efectuat de către cetăţeni asupra autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice". în asemenea condiţii, cum am menţionat
mai sus, are loc „stimularea formării opiniilor şi participării active a
populaţiei la procesul de luare a deciziilor în spirit democratic" (Legea
Republicii Moldova privind accesul la informaţie nr.982-XIV din
11.05.2000, art.2)!78
într-o societate informată este prezentă şi o cultură informaţională, în
care eficacitatea activităţii este dictată de folosirea tehnologiilor
informaţionale. In asemenea societate economia, politica, cultura se
dezvoltă normal. Informaţia este parte a domeniilor de activitate: în
economie este considerată marfă, în tehnică se manifestă prin
implementarea tehnologiilor avansate în producţie, învăţămînt, afaceri
ş.a., în sfera socială este mijlocul de schimbare a calităţii vieţii, în politică
implică dezvoltarea democraţiei, în cea juridică aceasta înseamnă
asigurarea juridică a relaţiilor informaţionale.
Juristul are menirea de a transforma această asigurare într-o realitate
obiectivă. în acest context de la el se cere ca să cunoască tehnologiile
informaţionale, să cunoască baze de date (de exemplu, în MAI privind
evidenţa antecedentelor penale), să posede priceperi de lucru cu ele, în
general să ştie cum să găsească o lege într-un sistem electronic (mai ales că
toate organele de drept folosesc o singură bază de date oficiale „Juristul" în
care este inclusă în formă electronică toată legislaţia Republicii Moldova).
Dacă un jurist cunoaşte aceste momente, putem spune că el posedă o
cultură informaţională - sistemul de cunoştinţe, priceperi, deprinderi -
condiţionate de nivelul de dezvoltare ale societăţii informatizate.
Cultura informaţională cuprinde două aspecte: cel de cunoaştere a
informaţiei tehnologizate (cunoaşterea reţelelor computerizate naţionale şi
globale) şi cel informaţional juridic (despre legi şi alte acte normative), care
trebuie să devină tărîmul de activitate al juriştilor din Moldova. în prezent
un imperativ al timpului este că viitorii jurişti, în formarea abilităţilor
practice, sunt obligaţi să cunoască computerul, să ştie cum să

178 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-90 din 28.07.2000. 146
se folosească de anumiteI programe.150 în aceeaşi ordine de idei se
propune studierea cursurilor opţionale de tipul Internet Law care
dezvăluie esenţa, conţinutul şi capacităţile de lucru cu reţeaua globală de
informaţie Internet. In lucrările de specialitate se propune formarea unei
culturi a comunicării prin Internet, care are drept instrument principal arta
de a găsi informaţia necesară.151
Reţeaua globală Internet influenţează evident dezvoltarea dreptului,
în special a dreptului internaţional privat. în viitorul apropiat se
prognozează o creştere rapidă a „comerţului electronic". Juristul specialist
este chemat să asigure protecţia unor astfel de relaţii. Statul nu a rezolvat
pe deplin această problemă. Pînă la moment în legislaţie nu este prevăzută
definiţia infracţiunii în domeniul informaticii, nu este creat un organ
special ce ar putea urmări încălcările în domeniul informaticii, crearea
unei legislaţii susceptibile să garanteze eficienţa relaţiilor sociale în
domeniul folosirii reţelelor computerizate.
O.F. Scacun, deontolog ucrainean, propune crearea unei „poliţii
computerizate" ce ar fi garantul securităţii sociale.152
Aceasta se datorează creşterii infracţiunilor în domeniul informaticii,
iar odată ce statul foloseşte sistemele de informare începînd cu transportul
aerian şi cel auto, bănci, firme, instituţii de stat, departamente şi terminînd
cu securitatea naţională, el depinde tot mai mult de computerizare şi în
acest sens computerizarea trebuie protejată.
Deontologia juridică informaţională în mod principial propune
instruirea lucrătorilor din sfera juridică în domeniul informaţiei şi
informaticii. Această pregătire presupune acumularea cunoştinţelor
juridice în domeniul informaticii şi al legislaţiei respective, despre
drepturile şi obligaţiile subiecţilor participanţi la raporturile
informaţionale; convingerea în necesitatea folosirii mijloacelor tehnice şi
tehnologiilor informaţionale pentru binele societăţii, asigurarea securităţii
informaţionale a societăţii, apărarea standardelor informaţionale de stat.
Specificul culturii informaţionale a juristului se manifestă prin
capacitatea juristului nu doar de a se putea folosi de serviciile
informaţionale, ci şi de a informa clienţii solicitanţi.
Juristul trebuie să cunoască terminologia specifică din domeniu:
„sistem informaţional", „regim informaţional", „activitate
informaţională", „fond informaţional" ş.a., precum şi conţinutul

150 Профессиональные навыки юриста, указ.соч., с.24.

151 Скакун О.Ф., указ.соч., с.352.
152 Скакун О.Ф., Овчаренко И.Н., Юридическая деонтология, Харьков, 1997, с.108.
drepturilor şi obligaţiilorIinformaţionale, mecanismul de realizare a
lor, tipurile de informaţii (oficiale, neoficiale, statistică, ştiinţifică, cu acces
limitat ş. a.).
La nivel aplicativ, juristul posedă capacităţi şi deprinderi de a lucra cu
orice informaţie, de a o dobîndi, prelucra, păstra şi aplica în orice scop
(excepţie face informaţia confidenţială). în cursul activităţii, juristul poate
obţine informaţii de la orice organ de stat sau privat, în volum complet şi
veridic. Un jurist profesionist trebuie să participe la toate activităţile
informaţionale: să caute, să folosească, să răspîndească şi să păstreze
informaţia. Priceperea informaţională permite alegerea informaţiei precise
şi corecte, primirea acesteia la timp, folosirea eficientă a ei, păstrarea,
evitarea dezinformării. Juristul poate să folosească sistemele
informaţionale automatizate ale MAI.

Tema 9
DEONTOLOGIA SPECIALITĂŢILOR JURIDICE
§ 1. Noţiuni generale privind deontologia specialzărilor juridice § 2.
Deontologia judecătorului § 3. Deontologia procurorului § 4. Deontologia
avocatului § 5. Deontologia colaboratorului poliţiei § 6. Deontologia notarului

§ 1. Noţiuni generale privind deontologia specialităţilor juridice

Deontologia juridică, convenţional, se împarte în două părţi: una

generală, care exprimă aspectele şi calităţile comune tuturor juriştilor şi
alta specială, care dezvăluie cerinţele şi particularităţile fiecărei specialităţi
(profesii) în parte.
Astfel, Concepţia politicii de cadre juridice, adoptată de Guvernul
Republicii Moldova, dispune ca în procesul de instruire a juriştilor să fie
stabilite unele criterii stricte pentru fiecare dintre domeniile concrete de
activitate, cărora juriştii trebuie să corespundă. La fel juriştii trebuie să
cunoască deontologia fiecărei funcţii ce ţine de specialitatea de jurist, să
cunoască responsabilităţile de bază, cerinţele înaintate pentru desemnare,
promovare şi destituire din funcţie, reglementate de lege şi de regulile de
conduită profesională (codul deontologic).
Toate aceste cerinţe urmează a fi stipulate în codurile deontologice ale
judecătorului, procurorului, avocatului, notarului, colaboratorului de
poliţie, altor funcţionari unde este necesară specialitatea de jurist.
în literatura de specialitate153 această problemă se cumulează sub
noţiunea „model ideal" al juristului profesionist, adică este vorba de

153 Профессиональные навыки юриста. Опыт практического обучения/ Под ред. Воскобитова
Л.А., Михайлова Л.П., Шугрина Е.С., Дело, Москва, 2001, с. 15; Скакун О.Ф., Юридическая
деонтология/ Учебник для вузов, Эспада, Харьков, 2002, с. 416; Васильев В.А., Юридическая
психология, Изд. Питер, Санкт-Петербург, 2002.
Atenţionăm că termenul „profesiogramă" este relativ nou prin care înţelegem
„reprezentarea cronologică detaliată a caracteristicilor unei activităţi profesionale, sub aspectul
solicitărilor fizice, psihice şi al repaosului într-o zi unică"(Vezi Dicţionar enciclopedic, Chişinău
1999).
alcătuirea uneiI profesiograme' care include enumerarea
cunoştinţelor, capacităţilor, calităţilor, reprezentărilor de valoare, cărora
juristul trebuie să corespundă. Fără aceasta este foarte dificil de organizat
activitatea profesională. Problema ţine de stabilirea „modelului ideal" al
juristului, însă, în primul rînd, este imposibil să fie stabilit un model din
simplul motiv că aceasta necesită studii complexe în domeniu, pe cînd
societatea se află în continuă transformare, se schimbă structura, sistemul
valorilor şi relaţiile dintre ele şi, respectiv, se schimbă şi rolul juristului cu
cerinţele înaintate faţă de el. în al doilea rînd, profesia juridică are un şir de
direcţii, specialităţi (numite în general profesii) care fac imposibilă
stabilirea unor modele a capacităţilor, deprinderilor şi cunoştinţelor
judecătorului, procurorului, avocatului, notarului ş.a. Cu toate acestea,
sigur este faptul că în construirea modelului juristului va prevala opinia
socială, care consideră una sau altă specialitate (totalitatea trăsăturilor care
pot face ideală orice specialitate) drept întruchipare a „juristului ideal". Se
menţionează că în sistemul anglo-saxon juristul ideal este avocatul, iar în
cel continental - judecătorul.154
Cerinţele înaintate faţă de profesie se referă la cunoştinţe, capacităţi,
calităţi, care se manifestă numai în ansamblu. Posedarea doar a unui
element nu presupune rezultate pozitive. Poţi cunoaşte la perfecţie
legislaţia, însă fără o atitudine respectuoasă şi dorinţă de a acorda ajutor
juridic profesional nu vei putea comunica cu clientul şi nici nu vei obţine
informaţia necesară.
Aşadar, cine înaintează cerinţele profesionale faţă de jurişti?
In primul rînd, acest lucru îl stabileşte statul prin legi, standarde de
instruire, instrucţii ş.a.
în al doilea rînd, asociaţiile profesionale consfinţesc cerinţe în statute
şi coduri deontologice.

154 Профессиональные навыки юриста; указ.соч., стр. 15.

 în al treilea rinei, laIformarea profesiogramelor trebuie luate în
considerare părerile savanţilor, profesioniştilor, experienţa străină,
cerinţele şi recomandările documentelor internaţionale.
în general, juristul trebuie:
— să interpreteze şi să aplice legile şi alte acte normative;
— să asigure respectarea legislaţiei în activitatea organelor de stat,
persoanelor fizice şi juridice;
— să califice corect din punct de vedere juridic faptele şi
circumstanţele;
— să elaboreze documente juridice;
— să acorde asistenţă juridică cetăţenilor;
— să adopte hotărîri juridice;
— să depisteze şi să stabilească faptul săvîrşirii infracţiunii;
— să determine măsura răspunderii şi a pedepsei vinovaţilor, măsuri
în restabilirea drepturilor;
— să-şi ridice sistematic calificarea profesională, să studieze
legislaţia şi practica de aplicare a ei, să se orienteze în literatura de
specialitate.
Aceste capacităţi şi deprinderi se reflectă în activitatea de zi cu zi a
juristului în diferite sfere profesionale, în diferite funcţii.
Totalitatea capacităţilor şi calităţilor se prezintă sub următoarele
aspecte:
— social: adoptarea hotărîrilor social importante, interpretarea şi
realizarea normelor în interesul societăţii, apărarea drepturilor şi
intereselor cetăţenilor, contracararea încălcărilor de drept, profilactica lor,
propaganda în rîndul populaţiei, reeducarea infractorilor;
— reconstituitiv: analiza informaţiei acumulate pentru elaborarea
versiunii situaţiei ce a avut loc sau a modelului ideal al cazului;
— de cercetare: culegerea informaţiei, examinarea cazurilor, studierea
dovezilor, controlul actelor, cercetarea documentelor, căutarea normelor şi
aprecierea posibilităţilor de aplicare, consultarea, elaborarea strategiilor;
— comunicativ: planificarea întîlnirilor, argumentarea părerilor,
punerea întrebărilor, ducerea de prelegeri, lucrul la computer şi internet,
stabilirea contactului cu clienţii, folosirea limbajului şi tehnicii de
comunicare, lucrul cu parteneri dificili;
— organizatoric: planificarea lucrului, a timpului, locului de lucru, a
oficiului, organizarea lucrărilor de secretariat, conducerea şi controlul
asupra îndeplinirii hotărîrilor, planificarea şi căutarea resurselor,
susţinerea legăturilor obşteşti;
 — de perfectare:I întocmirea documentelor juridice: hotărîri,
procese verbale sentinţe, ordonanţe ş.a.
Subliniem că aceste aspecte caracterizează activitatea profesională a
oricărui jurist, însă conţinutul şi importanţa depinde de specialitatea
juridică concretă.
In funcţie de profesia deţinută, ele se manifestă cu intensitate diferită,
fiind dependente de calităţile personale ale juristului.
In continuare vom examina profesiogramele profesiilor juridice care
în ansamblu luate formează deontologia profesiei date.

§ 2. Deontologia judecătorului

Judecătorul este funcţionarul de stat aparţinînd puterii judecătoreşti,

împuternicit cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei şi îndeplinire a obligaţiilor
pe bază profesională. Se menţionează că în orice sens s-ar folosi acest
termen în faţă ne apare chipul unei persoane care simbolizează adevărul şi
dreptatea.155 Judecătorul este înfăptuitorul justiţiei, pledează dreptatea şi
adevărul în baza înţelepciunii legilor. Astfel, în antichitate Zeiţa justiţiei -
Femida reprezenta o femeie magnifică cu ochii legaţi, reprezentînd
imparţialitatea, avînd în mînă o balanţă, cu ajutorul căreia cîntărea
adevărul şi minciuna.
In lege judecătorul este denumit persoana învestită constituţional cu
atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le execută pe bază profesională
(art.l din Legea privind statutul judecătorului).
Funcţiile judecătorului sunt:
— garantarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei prin
rezolvarea cazurilor civile (desfacerea căsătoriei, restabilirea în serviciu,
dobîndirea moştenirii, a spaţiului locativ);
— determinarea subiecţilor vinovaţi de săvîrşirea infracţiunii,
stabilirea pedepselor pentru aceştia, garantarea dreptului la libertatea
individuală şi siguranţa persoanei prin eliberarea motivată a mandatelor
de arestare;
— controlul asupra executării hotărîrilor şi sentinţelor.
Prin realizarea acestor funcţii judecătorul înfăptuieşte justiţia, din
acest motiv profesia judecătorului fiind considerată măreaţă. Doar
judecătorul poate cel mai meticulos să examineze cazuri civile şi penale, să
caute adevărul, să judece dreptul, să învinovăţească şi să acuze persoane,
să rezolve probleme de familie. Putem spune că în mîinile

155AaeKceeB C. C., yiaU.COH., C . 121.

judecătorului se află stareaImaterială şi psihică a celei mai de preţ valori
sociale - omul. Prin aceasta se exprimă măreţia muncii judecătorului. în
general, se susţine că un judecător trebuie să fie pregătit pentru această
funcţie. Pregătirea include: activitatea în calitate de consultant juridic în
judecată, apoi specialist în organele justiţiei, stagierea în organele
procuraturii, după care trece ca ajutor de avocat, astfel ca în etapa a cincea
să susţină examenul de calificare pentru funcţia de judecător. 156
în literatura de specialitate se susţine că totalitatea calităţilor unui
judecător, îndreptate spre rezolvarea corectă şi optimă a problemelor
înaintate faţă de el într-un proces de judecată, formează cultura
judiciară.157 La fel cultura judiciară trebuie privită ca nivel de perfecţiune
în înfăptuirea activităţii judiciare, respectând atât normele legale cît şi
morale. Reieşind din aceste definiţii, putem determina că profesiograma
judecătorului cumulează cultura judiciară, din care considerent în
continuare vom folosi noţiunea de profesiogramă.
Profesiograma judecătorului include următoarele aspecte:
Aspectul social, care se manifestă nu doar prin examinarea şi
soluţionarea corectă, în conformitate cu legea, a cazurilor civile sau penale,
ci şi în folosirea la maximum a procesului judiciar, practicii judiciare şi
diverselor materiale pentru prevenirea acţiunilor infracţionale şi a altor
încălcări de lege. în acest sens se desfăşoară procese publice la locul de trai
al infractorilor, se propagă legile în rîndurile populaţiei, se duce o
activitate de profilaxie. Din cauză că judecătorul este factorul de decizie
într-un proces, el trebuie să dea încheieri motivate, să emită sentinţe juste
(care sunt începutul rezolvării conflictului dintre persoană şi societate), să
fie responsabil în faţa societăţii pentru dezvoltarea de mai departe a
personalităţii inculpatului.
Aceste acţiuni cer de la judecător următoarele calităţi: spiritul
dreptăţii; intolerarea încălcărilor sub orice formă; tendinţa de a stabili
adevărul; principialitate; responsabilitate pentru păstrarea încrederii
societăţii faţă de sistemul judiciar; mîndrie profesională; demnitate;
imparţialitate şi cumpătare.
Se susţine că judecătorul la fel trebuie să fie educator, deoarece, prin
activitatea sa, aplică mijloace de educaţie asupra participanţilor la proces,
precum şi asupra tuturor cetăţenilor.158
Aspectul de cercetare se manifestă în procesul examinării prealabile a
cazurilor, după care dosarele sunt înaintate spre examinare, colectarea şi

156Дементьев А. Д., Как стать судьей/ Российская Юстиция, № 8,1994, с. 10-11.

157 Леоненко В.В., Профессиональная этика участников уголовного судопроизводства,
Киев 1981, с. 95.
158Алексеев С. С., указ.соч., с.123.
152
cercetarea dovezilor,I controlul şi evaluarea tuturor probelor,
ascultarea părţilor, examinarea acelor dovezi ce au legătură cu
cazul, dobîndirea informaţiei, stabilirea expertizei etc.
Aceste acţiuni reclamă judecătorului deţinerea următoarelor calităţi:
prudenţă sporită în acţiuni; responsabilitate înaltă pentru hotărîrile luate;
capacitatea de a prognoza consecinţele hotărîrilor luate; sinceritate cu sine
însuşi; gîndire critică şi precisă; măiestrie profesională înaltă.
Pentru a face faţă acestor exigenţe, judecătorul trebuie să posede un
intelect profund şi erudiţie profesională.
Aspectul reconstitutiv se compune din analiza informaţiei acumulate pe
dosar, verificarea şi confruntarea ei, formarea versiunii proprii. Nu mai
puţin importantă este organizarea informaţiei şi depoziţiilor martorilor,
inculpatului, victimei, raportului de expertiză într-un sistem logic şi
reconstituirea faptului săvîrşirii infracţiunii.
Reconstituirea mai presupune pregătirea şi emiterea hotărîrii, care
este legată, motivată, bazată pe acele probe ce au fost examinate în şedinţa
judiciară.
Activitatea de reconstituire pretinde: memorie dezvoltată;
imaginaţie; gîndire logică şi analitică; independenţă - exluderea diferitelor
influenţe asupra activităţii profesionale; obiectivitate şi imparţialitate,
adică judecătorul examinează circumstanţele reale ale cazului, adoptînd o
poziţie egală faţă de toţi; acţionează doar în interesul dreptăţii şi al
adevărului în baza legii; orizont larg; intuiţie.
Acest aspect este inseparabil de cel de cercetare, deoarece în ambele
cazuri accentul se pune pe capacitatea judecătorului de a gîndi obiectiv,
concret, decis şi multiaspectual.
Aspectul comunicativ se reflectă în comunicarea judecătorului cu
avocatul şi procurorul, cu colegii şi judecătorii ierarhic superiori, cu părţile
participante la proces, cum se spune judecătorul este arbitru în
organizarea comunicării în proces, deoarece el poate acorda ajutor într-o
situaţie de conflict, să concilieze contrariile, să influenţeze părerile celor ce
nu au dreptate.159
Este important ca judecătorul să aplice procedeele de interogare
pornind trăsăturile individuale ale persoanei. Nu trebuie neglijată
atmosfera emoţională pozitivă, aceasta favorizînd examinarea justă a
cazului.
Nervozitatea care apare în procesul examinării cazului, incapacitatea
judecătorilor de a anihila această stare diminuează calitatea lucrului şi
poate produce greşeli grave. Nu se cuvine să intimidăm sau să insistăm ca
făptuitorul să recunoască vina.

1593aKOMJiMCTOB A. O., Cydeduan 3muxa, CaHKT-neTep6ypr, 2002, c. 168.

 Comunicarea corectăInecesită din partea judecătorului răbdare,
amabilitate, tact, stabilitate emoţională, sensibilitate, capacitatea de a
asculta şi a vorbi, toleranţă faţă de orice părere sau punct de vedere, lipsa
aroganţei, cultură înaltă a vorbirii.
Menţionăm că în comunicare judecătorului îi va ajuta cultura
psihologică înaltă şi talentul de orator. Doar astfel vom exclude teama,
iritarea, pierderea cumpătului, neîndemînarea (fapt la care ne-am referit la
Tema VIII), provocînd interlocutorul la sinceritate.
Aspectul organizatoric constă în faptul că preşedintele şedinţei de
judecată conduce examinarea judiciară a cazului în limitele legii
procesuale. Se deosebesc două laturi ale organizării:160 în primul rînd,
planificarea corectă a lucrului, organizarea estetică a locului de muncă,
autoorganizarea în pregătirea pentru proces, convocarea şedinţei judiciare
la timpul stabilit' şi în al doilea rînd, organizarea tuturor participanţilor ia
proces. Aceasta presupune înştiinţarea din timp despre ora examinării şi
obligativitatea lor de a se prezenta la ora stabilită în sala de şedinţe;
ridicarea asistenţei cînd începe şedinţa prin cuvintele solemne: „Ridicaţi-
vă, intră instanţa de judecată" şi cînd se adresează instanţei de judecată,
asigurarea cu locuri comode a procurorului şi avocatului.
Deoarece părţile participante la proces nu se subordonează
judecătorului, dirijarea lor este limitată de legea procesuală. Judecătorul
trebuie să fie un bun organizator, lider, manifestînd iniţiativă şi •
prognozînd acţiunile eventuale ale persoanelor ce doresc să influenţeze
hotărîrea sa, la fel trebuie să intuiască comportamentul martorilor, părţii
vătămate.
In procesul de organizare se realizează aşa calităţi personale ale
judecătorului cum sunt: voinţa, consecvenţa, insistenţa, concentrarea,
stăpînirea de sine, punctualitatea, autodisciplina.
Organizarea corectă şi complexă a lucrului permite examinarea
rapidă şi în termene rezonabile a dosarului. Organizarea tactică mai
presupune eficienţă şi rezultate pozitive.
Aspectul perfectării încheie profesiograma judecătorului şi presupune
transpunerea întregii informaţii acumulate în cursul procesului judiciar în
forme speciale: sentinţă, hotărîre, ordonanţă,

160 Васильев В. Л., указ.соч., с. 338.

‘ Cu regret, şedinţele de judecată nu încep la timpul stabilit, în mare parte din cauza
numeroaselor cazuri ce trebuie examinate, fapt care dezorganizează activitatea
judecătorului, procurorului, avocatului şi a altor participanţi la proces. Un martor care
aşteaptă mai mult de o oră, sub uşă, pe viitor nu se va prezenta la şedinţă. Aceasta va duce
ori la examinarea necalitativă a cazului, ori la imposibilitatea examinării.
154

(
încheiere, decizie, mandat deI arestare ş.a. în acest caz se manifestă
capacităţile profesionale, cultura specială şi generală de întocmire a
unui document juridic.
Calităţile necesare pentru întocmirea documentelor sunt: cunoaşterea
limbii de stat şi a altor limbi de circulaţie în Republica Moldova; cultură
generală şi specială în domeniul limbajului scris; cunoaşterea lucrului de
secretariat; capacitatea de a motiva o hotărîre; capacitatea de a formula
gândurile clar şi precis, structurat şi logic; capacitatea de a folosi mijloace
tehnice şi grafice de scriere.
Cert rămîne faptul că profesia judecătorului este una foarte grea şi
responsabilă. Din această cauză la postul dat se admit persoane care
întrunesc anumite cerinţe legale (prevăzute de art. 9, 11 din Legea cu
privire la statutul judecătorului), precum şi etice, morale, politice şi
psihologice.
Astfel, studenţii care au hotărît să devină judecători, trebuie să-şi dea
bine seama că lucrul acestuia necesită o experienţă social-politică bogată,
cunoaşterea vieţii, o pregătire multilaterală.

§ 3. Deontologia procurorului

Procuror (din latină "procuro"- a se îngriji, a asigura, a preveni) este

funcţionarul de stat care îndeplineşte funcţiile procuraturii legate de
conducerea şi exercitarea urmăririi penale, prezentarea rechizitoriului în
instanţele judecătoreşti, examinarea şi soluţionarea cererilor şi
reclamaţiilor cetăţenilor, reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi
apărarea ordinii de drept (art. 24 alin. 1 Constituţia Republicii Moldova).
Pornind de la această definiţie putem spune că activitatea
procurorului este lipsită de caracterul impunător al activităţii
judecătorului şi de romantismul ofiţerului de urmărire penală. Procurorul
este privit ca un învinuitor sever, participant nemijlocit la evenimentele
tragice, accidente şi este spaima tuturor conducătorilor neglijenţi.161
în general, esenţa activităţii procurorului constă în responsabilitatea
în faţa statului pentru starea legalităţii şi contracararea încălcărilor de
drept. Prin întreaga sa activitate procurorul contribuie la aplicarea justă şi
unitară a legii, la prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi altor fapte de
încălcare a ordinii de drept, la educarea cetăţenilor în spiritul respectării
legilor şi regulilor de convieţuire socială162.

161 Алексеев С. С, указ.соч., c. 130.

162 Леоненко В.В., указ.соч., с.117.
 I {

Atunci cînd susţine învinuirea în instanţa de judecată, procurorul

participă prin prezentarea de noi probe sau cereri de a administra noi
probe; îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul
dezbaterilor, precum şi referitor la aplicarea legii penale şi a pedepsei faţă
de inculpat. în cauzele civile procurorul poate porni acţiunea în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime la cererea persoanei.
în cazul cînd conduce şi exercită urmărirea penală (art. 52 din Codul
de procedură penală al Republicii Moldova), procurorul urmăreşte ca
orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nici o persoană să nu fie
urmărită penal fără temei. La fel procurorul veghează ca nici o persoană să
nu fie reţinută, decît în condiţiile prevăzute de lege şi doar în baza hotărîrii
judecătorului. Pentru asigurarea legalităţii procesului penal, procurorul
porneşte procesul penal sau refuză pornirea lui, încetează sau
suspendează urmărirea penală, întocmeşte rechizitoriul, transmite
materialele instanţei de judecată.
La exercitarea supravegherii generale (art.18 din Legea cu privire la
procuratură), procurorul poate să ceară conducătorilor şi altor factori de
decizie prezentarea documentelor, materialelor, datelor statistice,
organizarea controlului şi reviziei activităţii agenţilor economici aflaţi în
subordinea şi sub controlul lor, factorilor de decizie, subordonaţi lor,
precum şi să solicite, concursul specialiştilor pentru elucidarea unor
probleme de specialitate apărute pe parcursul exercitării supravegherii,
efectuarea unor expertize, verificarea unor materiale, informaţii,
comunicări sosite la procuratură, să oblige persoanele abilitate să prezinte
rezultatele controlurilor; să citeze factori de decizie şi cetăţeni şi să le ceară
explicaţii orale sau scrise privitor la încălcările legii, să audieze
comunicările şi explicaţiile conducătorilor organelor administraţiei
publice, agenţilor economici şi ale altor persoane juridice privind starea
legalităţii din organizaţiile care se află în subordinea şi sub controlul lor.
Astfel, activitatea procurorului atinge toate tipurile activităţii juridice,
prin aceasta devenind foarte importantă. în cadrul ei se manifestă atît
calităţile organizatorice, de cercetare şi reconstitutive, cît şi comunicative şi
de perfectare a actelor juridice.
Aspectul social al activităţii procurorului constă în analiza socială a
infracţiunii săvîrşite, evidenţierea motivelor şi cauzelor, condiţiilor care au
favorizat înfăptuirea infracţiunii. La fel se analizează motivele, condiţiile
de apariţie şi funcţionare a grupurilor criminale organizate.
 Pentru asigurarea uneiI reuşite în acest domeniu, procurorul trebuie
să cunoască criminologia, sociologia, pedagogia, psihologia etc.
Procurorul, susţinînd învinuirea în numele statului, reprezintă majoritatea
socială. Aceasta necesită o analiză meticuloasă a probelor, concluzii
ireproşabile, capacitatea de a formula cerinţele juste, înţelese pentru
întreaga masă a societăţii pe care o reprezintă.
Pentru asigurarea legalităţii, procurorul este responsabil de
consolidarea, confirmarea legalităţii, avînd drept rezultat o atmosferă
normală a vieţii juridice în societate, relaţii sociale reglementate, prescripţii
legale întocmite corect şi complet. Actele emise de procuror în aceste
condiţii devin obligatorii pentru toţi cetăţenii, persoane cu funcţii de
răspundere, întreprinderi şi organizaţii.
Pentru reuşita legăturii cu societatea procurorul are nevoie de
independenţă şi să se supună doar legii, să fie obiectiv, imparţial şi
principial*; intolerant faţă de încălcarea legilor.
Subliniem că procurorul activează în numele societăţii şi în interesul
public, de aceea în asigurarea legalităţii este responsabil în faţa ei.
Un aspect nu mai puţin important al activităţii procurorului este cel
de cercetare. Aceasta se manifestă prin analiza tuturor materialelor,
dosarelor aflate pe rol, analiza actului de pregătire şi săvîrşire a
infracţiunii, analiza probelor în procesul examinării unor cazuri
complicate, cu multe episoade, în special a celor din sfera crimelor
organizate.
Importanţă prezintă analiza personalităţii inculpatului - căutînd nu
numai calităţi negative, ci şi pozitive.
Momentul cercetării este prezent în cazul controlului documentelor şi
materialelor agenţilor economici, persoanelor fizice, organelor de stat,
unităţilor militare, locurilor de recluziune, precum şi a materialelor
primite în baza cererii scrise. La fel se cercetează instrucţiunile,
dispoziţiile, ordinele persoanelor cu funcţii de răspundere şi se cer
lămuriri scrise sau verbale de la acestea privind încălcarea legii.
în vederea susţinerii învinuirii, procurorul prezintă probe, ia
cunoştinţă de materialele dosarului, formulează cereri, dă explicaţii.
Activitatea de cercetare reclamă procurorului anumite calităţi: gîndire
critică, flexibilă, promptă, independentă, mobilă, consecventă,
pătrunzătoare şi cu orizont larg; capacitatea de a prognoza consecinţele
hotărîrii sale; reacţii rapide în aprecierea circumstanţelor şi luarea
măsurilor necesare; abnegaţie; capacitatea de a sesiza caracterul '
Principialitatea în acest sens este calitatea ce presupune credinţa într-o idee determinată şi
convingerea în transpunerea ei în practică (Vezi: Леоненко В.В., указ.соч., с.117).
denaturat al informaţiilor şiIfaptelor; constructivitatea prezintă o
importanţă deosibită în activitatea procurorului şi constă în capacitatea de
a sintetiza toată informaţia acumulată pe dosar, pentru a forma concepţia
învinuirii în procesul penal; capacitatea de a descoperi motivele
fenomenelor cercetate şi reacţionarea la timp în ordinea stabilită de lege.
Activitatea de cercetare reprezintă un proces dinamic de căutare şi
instalare a adevărului.163
Odată cu cercetarea materialelor dosarului procurorul îşi îndreaptă
activitatea la reconstituirea evenimentului infracţiunii, care a avut loc în
trecut. Aspectul reconstitutiv caracterizează întreaga activitate a
procurorului.
în cazul activităţii de control al legalităţii, procurorul îşi mobilizează
gîndirea în situaţii complicate, pătrunde în esenţa faptelor, cuprinde o
sferă largă de fenomene şi probleme care cer a fi controlate, audiază
persoane, verifică legalitatea actelor, dă anumite indicaţii organelor de
urmărire penală, anulează ordonanţe ilegale.
La susţinerea învinuirii în instanţa de judecată aspectul reconstitutiv
se manifestă în capacitatea de a elucida faptele în felul în care au fost
stabilite în urma examinării judiciare, de a interpreta îndoielile în folosul
inculpatului, a analiza probele examinate în şedinţă şi a motiva concluzia
despre învinuire sau lipsa ei, de a argumenta calificarea juridică a
acţiunilor inculpatului.
Acest aspect presupune prezenţa următoarelor calităţi pentru
procurori: potenţial intelectual general şi special - adică să fie specialist
atât în controlul legalităţii, cît şi în urmărire penală, învinuire în instanţă,
în literatura de specialitate această calitate mai este numită universalism164;
gîndire logică; cunoaşterea legislaţiei; independenţă în scopuri şi sarcini;
memorie operativă de lungă durată; intuiţie şi imaginaţie.
Dacă despre judecător se spune că este arbitrul procesului, despre
procuror se spune că este un jurist „dublu", nu doar din cauza diversităţii
activităţii pe care o înfăptuieşte, dar şi din cauza responsabilităţii pe care o
poartă pentru asigurarea legalităţii în faţa statului.165
Un element esenţial în structura activităţii procurorului devine
aspectul organizatoric, în care se realizează calităţile volitive ale
personalităţii acestuia.

163 Васильев В. Л., указ.соч., с. 344.

164 Алексеев С. С„ указ.соч., с. 134.
165 Ibidem, с. 138.
158
 Astfel, procurorulI trebuie să poată planifica strict ziua de lucru:
primirea cetăţenilor; organizarea dezbaterilor, susţinerea
învinuirii, studierea la timp a dosarului, în care trebuie susţinută
învinuirea, pregătirea materialelor; antrenarea colegilor în rezolvarea
anumitor probleme.
Procurorul planifică independent modalitatea de control (revizie sau
expertiză, planificat sau inopinat, general sau tematic) a agenţilor
economici, persoane fizice sau organe de stat. Datorită calităţilor
organizatorice, procurorul poate ridica eficacitatea lucrului. în general
procurorul trebuie să fie un model al disciplinei.
Aspectul organizatoric demonstrează prezenţa la procurori a voinţei,
concentrării forţelor şi gîndurilor, consecvenţei şi hotărîrii, autodisciplinei,
iniţiativei, insistenţei şi cumpătării, tactului, calităţii de lider.
în concluzie, menţionăm că aspectul organizatoric al activităţii
procurorului presupune şi capacităţi de organizare a lucrului cu oamenii:
pentru a susţine învinuirea pe un caz ce necesită cunoştinţe speciale, el
trebuie să consulte anumiţi specialişti - medici, psihologi, criminalişti,
economişti, contabili etc.
O importanţă deosebită în activitatea profesională a procurorului o
prezintă latura comunicativă. Contactînd diferite persoane, începînd cu
colegii, cetăţenii, alte persoane din diferite sfere sociale şi finisînd cu
interogarea inculpatului, martorilor, victimei, procurorul trebuie să fie un
meşter iscusit la întreţinerea unei discuţii, un polemist cu experienţă şi un
orator strălucit.
Principalul indicator al calităţilor de orator ale procurorului este
susţinerea învinuirii în instanţa de judecată.
La interogharea unui inculpat este importantă prezenţa culturii
psihologice care să provoace inculpatul la discuţie, mărturie, dezvăluirea
adevărului.166 Este importantă apelarea la starea emoţională a inculpatului.
în general, în comunicarea cu persoanele procurorul ascultă atent, întreţine
discuţia, controlează limbajul nonverbal. La primirea cetăţenilor şi
examinarea plîngerilor lor este importantă nu numai strategia, dar şi
tactica. în discuţie trebuie separate gîndurile principale, analizînd imediat
informaţia obţinută. Manifestînd înţelegere, un procuror va fi înţeles mai
uşor. Nu se cuvine să se pună întrebări camuflate, deoarece astfel nu se
obţin răspunsuri obiective, doar întrebările directe provoacă interlocutorul
la destăinuiri amănunţite.
Referitor la susţinerea învinuirii, aspectul comunicativ implică
procurorul în pregătirea unui discurs bine gîndit care ar putea forma o

166 Романов В., В прокуратуру через психологический отбор, Росийская юстиция, № 8,

1995, с. 50-51.
conştiinţă juridică la cetăţeni,Iridica nivelul de cultură juridică, educa
respectul faţă de lege şi stricta ei respectare. In prelegerea procurorului se
dă apreciere juridică infracţiunii săvîrşite, se elucidează cauzele ei, se
descrie personalitatea infractorului şi calea ce l-a adus pe banca acuzării. O
cuvîntare cu conţinut profund, argumentat, emotiv va influenţa conştiinţa
ascultătorilor, va fi mai înţeles prin forţa sa de convingere.
Procurorul trebuie să respecte toate cerinţele înaintate faţă de
structura comunicării, astfel prin introducere se stabileşte contactul cu
auditoriul, se creează o microclimă favorabilă, se caracterizează pericolul
social al infracţiunii, se subliniază importanţa socială a cazului; în
conţinutul propriu-zis se trece la redarea circumstanţelor infracţiunii,
trasarea sarcinilor ce doreşte să le rezolve, analiza şi aprecierea probelor,
motivarea calificării, caracterizarea inculpatului, motivarea măsurilor de
pedeapsă, analiza circumstanţelor ce au condiţionat săvârşirea infracţiunii;
şi încheierea cuprinde: atitudinea procurorului faţă de justiţia sentinţei,
căile de dobîndire a adevărului, lecţia dată de acest proces. 167 Dacă
procurorul renunţă la învinuire, discursul său va conţine motivele care au
dus la adoptarea acestei decizii şi o va expune astfel încât participanţii să
înţeleagă că judecata nu doar învinuieşte, ci şi achită pe cei nevinovaţi. Se
menţionează că renunţarea la învinuire este pentru procuror o datorie
profesională şi morală.168
Respectarea acestor cerinţe denotă capacitatea procurorului de a
prezenta un discurs - elementul cel mai important în activitatea sa
practică. Generalizînd cele expuse, credem că sub aspect comunicativ,
procurorul trebuie să posede următoarele calităţi de: orator înnăscut;
stabilitate emotivă; claritate şi expresivitate în vorbire; argumentare;
devotament; comunicabilitate; respectare a persoanei; expunere logică,
concisă şi simplă.
Putem spune că elementul comunicării dă valoare personalităţii
procurorului, chiar dacă acesta are misiunea de a învinui. în acest sens
credem că cel mai sever procuror obţine încrederea inculpatului dacă se
manifestă ca un bun profesionist.
In susţinerea învinuirii se dezvăluie practic toate aspectele necesare
unui discurs de învinuire: prin latura reconstructivă judecata obţine o
analiză exhaustivă a probelor pe dosarul dat şi concluziile ce confirmă
gradul vinovăţiei; comunicarea asigură stabilirea contactului cu toţi
participanţii procesului; organizarea atinge consecvenţa, concentrarea ce
favorizează depăşirea dificultăţilor ce apar în procesul învinuirii; latura
socială determină formele etice şi juridice, în care se înfăptuieşte
învinuirea de stat.

16719<| Мельников И. И.,. Мельников И. И, указ.соч., с. 53 - 82.

168 Леоненко В.В., указ.соч., с.118.
160
 Astfel, cu cît este maiI înalt nivelul de cultură psihologică, juridică,
etică, estetică şi ecologică* cu atît mai armonioasă este personalitatea
procurorului. Respectiv sporeşte şi nivelul profesionismului în susţinerea
învinuirii.
Perfectarea actelor juridice de către procuror necesită aceleaşi
dexterităţi ca şi ale judecătorului, doar că actele întocmite de procuror sunt
de altă natură: recurs, sesizare, ordonanţă, acţiune civilă. Acest aspect cere
de la procuror capacitatea de a întocmi corect documentele în conformitate
cu normele materiale şi procesuale, cunoaşterea limbii de stat, acurateţe,
precizie, claritate etc.
Studenţii care doresc să lucreze în procuratură trebuie să-şi formeze
asemenea calităţi, să fie gata pentru a lucra atît în urmărirea penală, cît şi
în exercitarea supravegherii, susţinerea învinuirii.

§ 4. Deontologia avocatului

Avocatul (din latină „advocatio" - a chema în ajutor) este persoana,

datoria profesională a căruia este de a acorda ajutor juridic cetăţenilor şi
organizaţiilor198.
Din alt punct de vedere199 avocatul este juristul care acordă ajutor
cetăţenilor şi organizaţiilor şi susţine interesele prin consultare, apărare
judiciară şi reprezentare.
Conform legislaţiei Republicii Moldova, avocatul este persoana care a
obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a participa la
ancheta penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în
numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în
domeniul dreptului (art. 8 din Legea cu privire la avocatură).
Reieşind din aceste definiţii putem spune că avocatura este o profesie
autonomă. Avocatul nu este funcţionar, el este persoană cu profesie liberă.
Dacă procurorul şi judecătorul acţionează în numele legii, atunci avocatul
acţionează în numele său, al conştiinţei, talentului şi în conformitate cu
legea.200

Procuratura Generală are în structura sa Direcţia studii, documentare, ecologie şi analiză

statistică (înfiinţată prin Regulamentul aprobat de Ordinul Procurorului General din
08.10.1999 (nr. 974 - P). Una dintre funcţiile principale este controlul respectării legislaţiei
ecologice şi asigurării dreptului la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere
ecologic pentru viaţă şi sănătate. Astfel cultura ecologică se manifestă şi în activitatea
procurorului.
E. Martîncic, Avocatul: racursiu istoric, umanismul profesiei, Legea şi viata, nr. 1996, nr.
4, p. 23.
199 Скакун О. Ф., указ.соч., c. 438.
200 Любит И.А., Адвокатура в России/Учебник, Москва, 2001, с. 12.
 Activitatea Iavocatului se desfăşoară în instituţia
avocaturii. Despre avocatură se menţionează că este creată nu pentru
satisfacţia celor ce fac parte din ea, ci pentru slujirea socială, slujire grea,
severă şi serioasă.201 Funcţiile avocatului în Republica Moldova sunt:
— oferă consultaţii şi explicaţii;
— întocmeşte documente cu caracter juridic;
— reprezintă interesele persoanei fizice şi juridice în instanţele de
judecată, în autorităţile administraţiei publice;
— reprezintă interesele persoanelor fizice şi juridice în materie
juridică în relaţii cu alte persoane;
— participă la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în cauzele
penale în calitate de apărător sau reprezentant al victimei, al părţii civile,
al părţii civilmente responsabile şi al martorilor.
Pentru exercitarea acestor funcţii avocatul trebuie să fie înzestrat cu
capacităţi profesionale.
Sub aspect social activitatea avocatului este caracterizată prin
umanism determinat de societate. în această ordine de idei avocatul
trebuie să deţină capacitatea de a imprimă importanţă socială apărării
atunci cînd susţine un interes privat;202 capacitatea de a inspira încredere
societăţii; de a menţine şi consolida autoritatea şi prestigiul avocaturii în
general; capacitatea de a desfăşura munca de educaţie juridică a populaţiei
prin consultaţii, interpretînd acte normative, fapt care influenţează
conştiinţa juridică, favorizează preîntîmpinarea infracţiunilor; capacitatea
de a păstra secretul profesional pentru a nu distruge încrederea în relaţia
avocat — client, astfel diminuînd prestigiul avocaturii; capacitatea de a
înfăptui apărarea juridică a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, pentru
a rezolva conflictul dintre persoană şi societate, în strictă corespundere cu
principiul prezumţiei nevinovăţiei; capacitatea de a fi competent în
problemele care interesează cetăţenii, fapt care trebuie asigurat în mod
profesionist.203
Aşadar, pentru realizarea aspectului social al activităţii, avocatul
trebuie să fie înzestrat cu următoarele calităţi: umanismul; încredere în
oameni, reflectată în prognozarea unei conduite social-utile a infractorului;
spiritul dreptăţii; respectarea legalităţii; nivel înalt al calificării
profesionale; comportament ireproşabil în societate; atitudine
respectuoasă faţă de oameni. 169 170

16911икар Э., Об адвокате (парадокс), Москва, 2000, с. 13.

Пойков А. Д„ Этика профессиональной защиты по уголовным делам, Москва,. 1978, с.
25.
170 Барщевский М., Адвокатская этика, Москва, 2001, с. 41.
162
 Posedînd asemeneaI aptitudini, avocatul va putea păstra uşor
legătura cu societatea, asigurîndu-şi reputaţie ireproşabilă
profesională.
Putem suţine cu toată certitudinea că în ziua în care majoritatea
avocaţilor vor avea grijă doar de satisfacerea intereselor personale, de
starea lor materială, în acel moment avocatura va dispărea ca instituţie
social-importantă.
Deoarece statul controlează mai puţin activitatea avocaţilor,
controlorul lor principal rămîne societatea. în faţa acesteia avocaţii sunt
responsabili pentru îmbunătăţirea situaţiei ei, pentru ridicarea culturii
juridice a cetăţenilor, respectarea legilor şi a drepturilor altor persoane.171
172

însă aceasta nu este suficient, în activitatea avocatului un loc aparte

deţine aspectul de cercetare care presupune: capacitatea de a găsi dintr-un
număr mare de probe doar pe acele care îl vor achita pe inculpat sau vor
micşora vina lui (de aceasta depinde reuşita activităţii avocatului);
capacitatea de a aprecia probele şi de a acorda un ajutor corect şi calificat;
selectarea normelor juridice şi aplicarea adecvată a lor; folosirea tuturor
mijloacelor legale de apărare; urmărirea schimbărilor din legislaţie;
cunoaşterea practicii juridice, doctrinei pentru a se putea descurca cu
uşurinţă în situaţiile complicate.
Acest aspect cere de la avocat: gîndire profundă, conştiinciozitate,
cunoaşterea legislaţiei, principialitate, dezinteres personal.
Renumitul avocat român M. I. Manolescu aduce şi alte calităţi, legate
de aspectul de căutare, de cercetare: imaginaţie şi darul invenţiei, pentru a
descoperi noi argumente şi a memora aspectul procesului; spirit de
sinteză, pentru a scoate în relief punctele esenţiale ale procesului; spirit
critic, pentru a putea combate argumentele adversarului; simţ psihologic,
necesar pentru a percepe reacţiile auditoriului; ascuţime intelectuală şi
perceperea de a se mlădia după împrejurări.205
în activitatea avocatului persistă şi aspectul reconstructiv care poate fi
realizat în trei trepte:
— formularea concepţiei generale despre apărare, generalizarea
informaţiei, elaborarea propriei păreri şi construirea liniei de apărare. Cel
mai mare pericol pentru avocat este lipsa părerii proprii despre starea
cazului şi modalitatea de rezolvare a lui. în aceste cazuri se manifestă
incapacitatea avocatului de a-şi promova convingerile, el poate fi uşor
influenţat, pasiv, inert, iar apărarea este ineficientă.

171 Профессиональная этика юриста. Адвокатская этикя:/Учеб.-метод. пособие /

Составители: Е.Л.Богданова, А.Б.Гутников, Н.М.Кипнис, М.Н.Трофимов, Санкт-
Петербург, 2002, с.46.
172 Mircea I. Manolescu, Arta avocatului, Bucureşti, 1998, p. 117.
 La această etapăIavocatul trebuie:
a) să-şi imagineze clar ce eveniment a avut loc;
b) să delimiteze circumstanţele dovedite de cele bănuite sau
necunoscute;
c) să nu se limiteze la declaraţiile participanţilor;
d) să intuiască legătura lăuntrică justă a evenimentelor;173
— elaborarea tacticii de apărare: pregătirea mijloacelor de apărare,
întocmirea cererilor şi demersurilor, pornind de la complexitatea şi
specificul sarcinii puse, experienţa anterioară acumulată în astfel de
dosare, posibilitatea de a examina suplimentar unele probleme confuze,
consultarea altor colegi pentru rezolvarea problemelor clientului. Toate
materialele dosarului avocatul le examinează în primul rînd din punctul
de vedere al clientului, şi în mersul examinării cauzei nu poate schimba
poziţia apărării fără acordul acestuia;
— efectuarea apărării. La realizarea acestui aspect sunt necesare aşa
calităţi ca: independenţă174, memorie, gîndire critică, imaginaţie, atenţie la
subtilităţi şi detalii, corectitudine faţă de colegi, sinceritate, competenţă
specială ca reflectare nemijlocită a deontologiei profesionale175.
Aspectul reconstitutiv permite avocatului să realizeze sarcina
principală, pusă în faţa sa, şi anume: apărarea prin orice mijloace a
clientului, manifestînd o inteligenţă deosebită şi respect.
Renumitul savant în etica judiciară A. F. Coni menţionează: după cum
în activitatea practică a medicului nu pot fi oameni răi şi oameni buni, boli
meritate şi nemeritate, ci există doar bolnavi şi suferinţe ce trebuie uşurate,
la fel şi pentru avocat nu există cazuri (dosare) curate şi murdare, drepte şi
nedrepte, ci doar temeiul dat de învinuire ce presupune contrazicerea
dovezilor procurorului prin toată puterea şi subtilitatea dialecticii,
apărarea intereselor clientului, fără a privi orizontul îndepărtat al binelui
obştesc.176
Un rol aparte în asigurarea reuşitei activităţii avocatului îl are aspectul
organizatoric, care se manifestă în pregătirea către proces: alcătuirea
planului, studierea personalităţii clientului, motivele infracţiunii, condiţiile
ce au favorizat săvîrşirea ei, înlăturarea neclarităţilor şi impreciziilor.

173 Iu. Mărgineanu, L. Osoian, op. cit., p. 16.

174'07 Муллерат P., Независимость - основной принцип юридической деятельности,
Адвокат, № 11,1996, с. 33.
11К Бойков А. Д., указ.соч., с. 105.

1757117 Кони А. Ф., Нравственные начала в уголовном процессе (общие черты судебной этики),
Москва, 1967, с.48.
176' Punctualitatea avocaţilor cere de dorit, fiindcă la ziua de azi şedinţele de judecată se
amină sau se întrerup din cauza neprezenţei avocaţilor. Din diferite motive aceştia nu prezintă
respect pentru timp, fapt care devine o problemă delicată în desfăşurarea procesului.
I I
(

Sunt chibzuite amănunţit toate problemele care trebuie clarificate în

faza de pregătire a şedinţei de judecată, precum şi a celor din faza de
desfăşurare a ei. Organizarea presupune şi încheierea acordului privind
cuantumul onorariului. Acesta se stabileşte prin acordul părţilor şi nu
poate fi schimbat de autorităţile publice sau de instanţa de judecată. în
cazul cînd participă din oficiu la apărare, cheltuielile sunt suportate de
Ministerul Justiţiei.
în sfîrşit, organizarea mai presupune prezentarea la timpul stabilit în
proces şi prezentarea materialelor necesare examinării cazului.
Pentru aspectul organizatoric avocatul are nevoie de aşa calităţi ca:
autodisciplină; voinţă puternică; insistenţă; individualitate; hotărîre;
punctualitate;' supunerea faţă de ordinea stabilită în biroul dat de avocaţi.
în sumarea celor redate, menţionăm că un avocat educat niciodată nu
va merge la proces cu întîrziere, nu va alege o formă de îmbrăcăminte
extravagantă, nu va refuza participarea la apărarea din oficiu (fiindcă în
ziua respectivă nu are timp sau nu este de serviciu).
Sub aspect comunicativ activitatea avocatului se manifestă prin
capacitatea de a stabili relaţii cu clienţii, în materie civilă, cu inculpatul
încă în faza de urmărire penală; cu colegii; cu instanţa de judecată şi cu alţi
participanţi la proces şi în cazul cînd se realizează calitatea de orator
iscusit.
în ceea ce priveşte comunicarea cu clientul, avocatul trebuie să fie
cinstit şi corect în discutarea problemelor, să cîştige încrederea acestuia,
manifestînd înţelegere, confidenţialitate. în acest caz avocatul trebuie să
separe cu precizie doleanţele clientului. Autorul rus M. Barşevschii
susţine: „Nu fă o favoare clientului, ci lucrează cu toată dăruinţa pentru
el".177
în cazul în care acordă consultaţie, avocatul o face în mod calificat,
convingîndu-se că a fost înţeles, pentru aceasta el trebuie să se exprime
corect, clar şi complet. Dacă nu este competent într-o anumită problemă,
avocatul recunoaşte acest fapt şi-i spune clientului că va consulta colegii.
La realizarea relaţiei cu clientul avocatul trebuie să depună efort, folosind
căile cele mai simple şi scurte (fără a întinde examinarea problemei) de
acordare a asistenţei juridice.
în relaţia cu inculpatul avocatul trebuie să studieze bine
personalitatea inculpatului, motivele şi cauzele care au dus la săvîrşirea
infracţiunii.

177 Барщевский M, указ, соч., с. 58.

 Nn va avea rezultateIdacă cere achitarea inculpatului doar pe
motiv că pericolul social al faptei este neînsemnat sau dacă acesta renunţă
la apărare.
Problema care apare în această relaţie este armonizarea convingerii
lăuntrice cu obligaţia profesională de a-1 ajuta pe infractor şi care ar fi
calea de apărare cînd infracţiunea este pe deplin dovedită sau atunci cînd
în discuţia cu avocatul criminalul îşi recunoaşte fapta, iar în instanţă neagă
săvîrşirea infracţiunii. Rolul avocatului este să-l îndrumeze pe inculpat că
este mai bine şi în interesul său să recunoască vina. Capacitatea de a sfătui,
de a recomanda, explica situaţia juridică reală şi perspectivele rezolvării
cazului vor asigura o reuşită în comunicarea cu inculpatul. In acest context
este reuşită fraza lui E. Picar: „Nimic nu poate dăuna atît de mult
procesului, cît constatarea lui ca cîştigător". 178
In cazul cînd inculpatul se află sub strajă, avocatul trebuie să
manifeste o atenţie sporită, deoarece el este izolat şi suferă atît fizic cît şi
moral.
în rezolvarea acestor probleme avocatul trebuie să restabilească
legătura morală dintre judecător şi inculpat, să demonstreze că cel mai
imoral infractor are calităţi omeneşti, cerînd pentru acesta micşorarea
pedepsei.
în relaţia cu colegii, avocatul trebuie să păstreze un climat psihologic
sănătos, echilibrat, să ajute colegii oferindu-le consultaţii, în special
colegilor tineri. Este respectuos şi corect, evitînd replicile şi insultele,
critica. Cu avocatul, oponenţii adoptă o conduită corectă, pentru a nu
dăuna examinării cauzei. Relaţia avocat - coleg în general se bazează pe o
concurenţă civilizată.
în contactul cu instanţa de judecată şi alţi participanţi la proces,
avocatul este obligat să apere conştiincios şi cu folos interesele clientului
fără a depăşi limitele legale (Codul general de reguli pentru avocaţii ţărilor
Uniunii Europene, nr. 27). Astfel instanţa trebuie stimată, nu minţită,
acesteia trebuie să te supui. Se interzice falsificarea circumstanţelor şi
datelor pentru obţinerea rezultatelor, relaţii ce se întemeiază pe o
obiectivitate maximală, nu se admit insulte în adresa instanţei sau a
celorlaţi participanţi la proces. în şedinţă trebuie respectată ordinea
stabilită, acelaşi lucru se cere şi de la clienţi.
în relaţia cu martorii avocatul trebuie să fie politicos, să nu facă abuz
de poziţia personală, să nu indice clientului ce trebuie să vorbească.
Ultimul aspect al comunicării revine pledoariei avocatului. Acesta
este momentul culminant în particparea avocatului la proces. în pledoarie
se face un rezumat asupra anchetei judiciare, demonstrînd poziţia apărării
şi calităţile oratorice sau arta de a vorbi în public.179

178 Пикар Э., указ, соч., с. 17.

179 Соболева А., Образ русского судебного оратора, Российская юстиция, пг. 3,2002, с.
67 166
 Pledoaria avocatuluiI trebuie să fie concisă, clară şi expresivă. O
pledoarie neconvingătoare şi nemotivată nu va aduce folos nici
inculpatului, nici instanţei în aprecierea probelor. Ca şi în cazul cuvîntării
procurorului pledoaria are mai multe părţi.
Partea introductivă, de regulă, susţine o propunere prin care se
trezeşte interesul pentru cauză şi cel care vorbeşte, încearcă să stabilească
o legătură între sine şi ceilalţi participanţi.
După introducere este expus succint subiectul, apoi începe analiza şi
aprecierea probelor semnificative. Este importantă demonstarea punctului
de vedere propriu şi aducerea rezultatelor, concluziilor.
In sfîrşit, avocatul rezumă cele expuse, făcînd o încheiere de ordin
general. Este foarte elegantă pledoaria în care avocatul se întoarce la starea
de spirit de la care a plecat, dar îmbogăţită cu tot ce a expus între timp. 180
Astfel, pledoaria trebuie să corespundă anumitor reguli:
— planul discursului şi logică aranjării argumentelor;
— avocatul trebuie să se exprime într-o limbă literară, folosind
diferite mijloace artistice: epitete, comparaţii, metafore;
— discursul trebuie întemeiat cu grijă, să nu fie schimonosite faptele,
să se distingă prin claritate;
— intonaţie potrivită, calmă, normală;
— gesturile să fie naturale.
Dacă se vor respecta aceste reguli, pledoaria îşi va realiza scopul unic
pe care îl are - convingerea instanţei şi participanţilor la proces de
adevărul celor spuse.
în baza celor menţionate, aducem următoarele calităţi ale
comunicării: orator iscusit; cultura vorbirii; convingere; laconicitate;
confidenţialitate; demnitate; forţă de persuasiune. 181 182
în teorie sunt prezente un şir de lucrări care dezvăluie trăsăturile
pledoariei avocatului.213
Astfel conchidem că avocatul trebuie să fie un vir bonus, dicendi peritus
(bărbat bun, experimentat în vorbire), care este înarmat cu cunoştinţe şi
sinceritate profundă, moderat în aplicarea mijloacelor, independent în
convingeri şi stabil în solidaritatea sa cu colegii.183
Activitatea de perfectare a actelor de către avocat constă în întocmirea
corectă şi la timp a documentelor, necesare în cadrul acordării asistenţei
juridice sau cînd susţine apărarea şi reprezentarea în instanţa

180 М. I. Manolescu, op. cit., p. 170.

181 Ibidem, p. 180.
182 vezi: Мельников И. И., указ, соч; М. I. Manolescu, op.cit.; Сергеич П., Искусство
речи на суде; Н. А. Введенская, Павлова Л. Г., Риторика для юристов.
183 Кони А. Ф., указ, соч; с. 50.
de judecată (cereri, plîngeri,Ifişe de evidenţă, etc.). Documentul cel mai
des întocmit de avocat este cererea de chemare în judecată în cauzele
civile, plîngerea şi cererea simplă în cazul celor administrative.
Acest aspect cere de la avocat posedarea următoarelor calităţi:
acurateţe; cunoaşterea limbii de stat; facultatea de a fi laconic în exprimare.
Calităţile expuse mai sus şi prezenţa lor formează deontologia sau
profesiograma avocatului va permite acestuia să-şi exercite funcţia de
apărare şi să fie excluşi din categoria juriştilor „fără popularitate".184

§ 5. Deontologia colaboratorului poliţiei

Termenul „poliţist" desemnează reprezentantul legii, numit sau ales,

care exercită atribuţii poliţieneşti, în special puterea de a aresta şi a reţine.
Definiţia dată este conţinută în Codul de conduită pentru poliţişti, adoptat
prin Rezoluţia nr. 14169 din 17.12.1979 a Adunării Generale a ONU (art. 1,
Comentariu). In prezentul capitol prin noţiunea poliţist înţelegem toţi
colaboratorii MAI şi ai altor organe de asigurare a securităţii statului,
inspectori de sector, inspectori de supraveghere şi asigurare a securităţii
rutiere, inspectori pentru minori, colaboratori ai Serviciului de Informaţii
şi Securitate, colaboratori ai Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat.
Conform Legii cu privire la poliţie (art. 12), poliţia exercită
următoarele atribuţii:
— ia măsuri pentru apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi
averii cetăţenilor;
— controlează respectarea ordinii publice pe străzi;
— efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor flagrante;
— instituie măsuri de protecţie de stat;
— ia măsuri de investigare operativă;
— efectuează paza obiectivelor stabilite de guvern;
— efectuează controlurile necesare.
La realizarea acestor funcţii poliţistul trebuie să deţină anumite
capacităţi şi calităţi. Ca şi în cazul profesiilor menţionate mai sus, vom
pomi de la aspectul social al activităţii poliţistului. în acest context putem
menţiona că numai aprecierea socială imprimă calificativul de
personalitate unui poliţist. Numai ecoul social al acţiunilor şi
comportamentului poliţistului conferă acestuia acea aură publică de
natură să atragă după sine aprecierea că are personalitate. 185

184 Алексеев С. С, указ.соч., c. 150.

185"I8 Constantin Cândea, Etica poliţienească şi relaţia cu publicul. Bucureşti, 1995, p.24.
168
 Sub aspect social unI poliţist trebuie să deţină aptitudinea de a
lucra cu oamenii, adică să aprecieze corect faptele lor, să pătrundă în
firea oamenilor şi în subtilităţile problemelor personale; 186 aptitudinea de a
cunoaşte raza criminalităţii în sectorul dat; capacitatea de a crea o
atmosferă ce ar preveni săvîrşirea infracţiunilor, de a asigura un climat de
moralitate sănătos în interiorul grupurilor sociale şi al societăţii în general;
poliţistul la fel are grijă permanentă pentru viaţa şi libertatea oamenilor, în
permanenţă veghează şi luptă pentru contracararea faptelor ce prezintă
pericol pentru societate, depistează şi trage la răspundere pe cei care prin
acţiunile lor sfidează legea. Pentru a cîştiga respectul populaţiei, nu este
suficient să se acţioneze în conformitate cu legea, ci legea trebuie aplicată
cu integritate şi respectînd bunul simţ187.
Pentru realizarea acestor aptitudini poliţistul are nevoie de: cinste,
sinceritate, sociabilitate, încredere în oameni, umanism, patriotism,
răbdare, interes, stabilitate emoţională, consecvenţă, netolerare de încălcări
sub orice formă de manifestare.
Astfel, aspectul social are ca scop principal asigurarea unei reputaţii
ireproşabile profesiei poliţistului.
Un alt aspect îl prezintă cel de cercetare care presupune depistarea
infracţiunii, dobîndirea informaţiilor pentru crearea portretului
infractorului care dau posibilitate de a identifica persoana; în cazul
inspectorului securităţii rutiere este importantă efectuarea reviziei tehnice
a mijloacelor de transport, prevenirea situaţiilor de accident; în cazul
inspectorului de sector - colectarea informaţiilor ce ar contribui la aflarea
adevărului despre infracţiuni şi infractori.
Este importantă aptitudinea poliţistului de a învăţa, întrucât persoana
care doreşte să devină poliţist trebuie să studieze, să acumuleze cunoştinţe
specifice domeniului, să-şi formeze deprinderile şi priceperile necesare.
Un poliţist trebuie să poată aprecia corect faptele şi împrejurările, să
le memoreze cu uşurinţă. în cazul poliţistului accentul cade pe memoria
vizuală a formelor, figurilor, cifrelor, culorilor, tipurilor de autovehicule,
memoria trebuie să fie rapidă şi trainică, pentru a putea reda situaţia cu
„lux de amănunte", fără a exclude exactităţile188.

186'19 Adevăratul tragism pentru un poliţist apare atunci cînd, deformîndu-se profesional,
începe să vadă în fiecare individ un potenţial infractor, cînd începe să-şi piardă încrederea în
simpatia şi colaborarea oamenilor pentru prinderea răufăcătorilor (vezi Булденко К. А.,
Профессиональная этика сотрудников милиции, Хабаровск, 1991).
187 Ş. Stamatin, С. Creangă, Ghidul deontologiei poliţieneşti, Chişinău, 2004, p.144.
188"2I C. Cândea, op.cit., p. 29.
 în sfîrşit, capacitateaIde a efectua diferite acţiuni operative şi
tactice, percheziţii, interogări, ridicări şi reţineri este o permanenţă în
activitatea poliţistului.
Aceste aptitudini nu se vor manifesta fără posedarea următoarelor
calităţi: atenţie sporită, reţinere, insistenţă, memorie, consecvenţă,
tactică şi tehnică criminalistică, operativitate, agerime, inteligenţă,
calităţi de cercetaş, folosirea armei şi a deprinderilor de luptă corporală,
spirit de observaţie profesionist189, confidenţialitate.
Aspectul de cercetare formează baza activităţii poliţistului, de aceea
în acţiunile de cercetare şi depistare a încălcărilor trebuie să folosească
în mod profesionist toate procedeele şi mijloacele cunoscute.
In activitatea poliţistului mai puţin important este aspectul de
reconstruire a evenimentului produs, despre care, de regulă, iniţial
există date incomplete, dispersate; capacitatea de a lua hotărîri corecte
în aplicarea măsurilor necesare; capacitatea de a constata şi descoperi
infracţiuni prin elaborarea unui plan tactic bine chibzuit, formarea unei
imagini reale despre evenimentul produs, aprecierea informaţiei şi
căutarea altor dovezi în rezolvarea cazului. Aspectul reconstructiv se
bazează pe aptitudinea de a prevedea şi a deduce în baza unei
imaginaţii bogate faptele, evenimentele, împrejurările comiterii lor,
precum şi pe capacitatea analitico-sintetică evidenţiată prin
promptitudinea în emiterea unor soluţii, decizii ferme, raţionale şi
juste, care să nu dea naştere la interpretări, confuzii sau care să
genereze reacţii nedorite, violente, periculoase pentru ordinea publică.
Aspectul reconstitutiv al faptei cere poliţistului următoarele calităţi:
gîndire constructivă, operativitate, cumpătare, stăpînire de sine,
independenţă în luarea hotărârilor, imparţialitate, logică juridică,
imaginaţie, calitatea de a prevedea perspectiva cazului în faza de
urmărire penală şi anchetă judiciară, rezistenţă psihologică, atenţie la
detalii.
Aceste calităţi caracterizează atît activitatea inspectorilor de sector,
de securitate a circulaţiei, colaboratorilor MAI, cît şi ai SIS-ului, ai
Serviciului de Protecţie şi Paza de Stat. Indiscutabil că acestea nu
formează lista exhaustivă a aptitudinilor, însă acestea fiind prezente,
ele vor favoriza exercitarea cu succes a aspectului reconstructiv în
activitatea poliţiei.
Aspectid comunicativ al poliţistului este unul dintre cele mai
importante în activitatea lui şi se manifestă prin capacitatea de a
întreţine relaţii cu ceilalţi membri ai societăţii, de a comunica
permanent cu ei, de a se ataşa de ei, de a colabora, de a trăi împreună
succesele şi insuccesele. Mai mult decît oricare profesie, mai mult decît
oricare persoană, poliţistul trebuie să fie sociabil, să se apropie fără
dificultate de alte persoane chiar

189лг Васильев В. Л., указ.соч., с. 263.

170
necunoscute. CheiaI succesului se găseşte tocmai în capacitatea
de a se apropia de oameni, de a le cîştiga încrederea, prietenia,
respectul, de a le stimula dorinţa de comunicare cu poliţistul, pe care nu-1
consideră străin, ci unul de-al lor, ce acţionează spre binele lor.
Pentru aceasta poliţistul trebuie să fie permanent cu sufletul deschis,
să aibă încredere în cei cu care vine în contact, să fie volubil, să fie interesat
de problemele acestora, să fie binevoitor.
O altă capacitate este forţa de convingere prin aducerea argumentelor.
Aceasta prezintă o importanţă deosebită pentru profilarea personalităţii
poliţistului în conştiinţa oamenilor. Numai printr-o capacitate persuasivă,
prin raţionament logic, prin argumente în conformitate cu actele
normative în vigoare poliţistul poate dobândi respect şi admiraţie din
partea semenilor. Pentru aceasta trebuie să posede arta conversaţiei şi a
tehnicilor de convingere190. Puterea de influenţare a celor din jur se
realizează nu numai printr-o conduită faptică, ci şi printr-o conduită
verbală corespunzătoare.
în comunicare poliţistul trebuie să aibă capacitatea de a pune întrebări
atît pentru sine, cît şi pentru alţii. întrebările vizează o paletă extrem de
largă de domenii şi situaţii, plecînd de la o întrebare aparent banală: „Fiţi,
amabil, cum vă numiţi", pînă la cele de genul: „Cum aţi reacţionat cînd
răufăcătorul a scos arma?" etc. întrebarea adresată trebuie să scoată
adevărul la lumină. Deosebit de importantă este maniera în care sunt
adresate întrebările.
Se menţionează că o însuşire ce trebuie să caracterizeze personalitatea
poliţistului este capacitatea de a se transpune în psihologia altei persoane,
de a „intra în pielea" infractorului, martorului, învinuitului sau a victimei,
de a pătrunde cognitiv şi afectiv în cadrul intern de referinţă al
partenerului.191 Transpunerea psihologică pe structura celuilalt face
poliţistul să gîndească sau să simtă ca acea persoană, reuşind s-o
înţeleagă mai bine, să-i anticipeze
comportamentul, să-i fixeze o strategie corespunzătoare de acţiuni faţă de
el. Nevoia de empatie se manifestă în munca poliţistului, întrucît oferă
posibilitatea de a înţelege mai bine de ce o anumită persoană, într-o
situaţie dată, a comis o faptă antisocială, de ce un martor nu spune tot ce
ştie, de ce victima devine indulgentă sau nu cu agresorul său. 192
Comunicarea cu colegii de lucru este o capacitate ce presupune
corelarea intereselor întru rezolvarea sarcinilor comune. Tactul, stima

190 C. Crăciun, op. cit., p. 28-34.

191 C. Cândea, op. cit., p. 27.
192 Ibidem, p.27.
reciprocă, întotdeauna fiindIgata de a sări în ajutor, vor ajuta poliţiştii să
reuşească în misiunea lor. Reieşind din specificul muncii, unele activităţi
cer implicarea altor organe şi servicii. Pentru aceste cazuri este importantă
întreţinerea anumitr relaţii, coordonarea acţiunilor ce urmează a fi
efectuate, îndrumarea colegului în caz de necesitate. Comunicarea cu
colegii nu presupune discuţii inutile, pauze de fumat, îndeplinirea
chestiunilor personale în timpul orelor de lucru, convorbiri interminabile
la telefon, indiferent de anturaj, ci un respect faţă de colegi, capacitatea de
a insista în probleme principiale şi de a ceda, aplanarea situaţiilor de
conflict, de a aprecia interesele lor, a manifesta grijă şi a acorda anumite
servicii. Activitatea poliţistului este legată de îndeplinirea unor acţiuni
complicate şi riscante,193 fapt care necesită unire de forţe, de păreri şi
interese, relaţii de prietenie. Această unitate înlesneşte îndeplinirea
acţiunilor.
Un loc aparte revine rolului poliţistului în situaţii extreme (epidemii,
tulburări în masă, cataclisme naturale ş.a.)194. în aceste condiţii poliţiştii
sunt impuşi să aplice forme şi metode de lucru netradiţionale. Sarcina de
bază este de a stabiliza starea emoţională a victimelor, de a-i organiza şi a-i
proteja. In acest scop poliţistul trebuie să vorbească desluşit, tare, folosind
propoziţii scurte şi clare. Argumentele trebuie să fie convingătoare,
atitudinea plină de înţelegere, compasiune şi interes.
Un moment principial în acest tip de comunicare este de a demonstra
interlocutorului sensul activităţii colaboratorilor ce doresc să soluţioneze
problemele. Pentru aceasta trebuie instalată o atmosferă şi nişte relaţii
între oameni cordiale, corecte şi echilibrate. Numai unindu-şi eforturile,
oamenii pot depăşi situaţia creată.
La fel este nevoie ca poliţistul să studieze în asemenea situaţii
trăsăturile psihologice ale indivizilor şi conduita lor (de exemplu,
depistarea persoanelor instabile, agitate, emotive sau cu care în momentul
situaţiei nu are legătură vizuală - se află sub ruine, au de depăşit un
obstacol, sunt ostatici ş.a.). în primul caz, pentru a preveni un act violent
nu se admit mişcări rapide, este acceptat punctul de vedere al subiectului
descumpănit. în cel de-al doilea caz e importantă stabilizarea stării
emotive a acestora prin bunăvoinţă, atenţie, grijă şi compătimire.

193 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с. 339-369.

194"~7 în activitatea poliţiei persistă „risc operativ" sau „risc profesional" - acţiuni operative,
îndreptate spre obţinerea unui rezultat pozitiv final în lupta cu criminalitatea, însă realizarea
acestuia este însoţită de posibilitatea survenirii unor consecinţe nedorite, atît pentru
colaborator, cît şi pentru alte persoane, de aceea sunt admise în cazuri excepţionale sau cu
respectarea unor condiţii. Vezi: Деятельность сотрудника ОВД в экстремальных условиях:
социально-политические аспекты, Ростов-на-Дону, 1995, с. 19. 172
 Se menţionează că înI cazurile de forţă majoră tipul de bază a
comunicării este negocierea, tratativele - acestea fiind cea mai complicată
activitate psihologică a colaboratorului poliţiei. 195 Cunoaşterea specificului
şi modalităţilor tratativelor îi va ajuta acestuia să rezolve situaţia, să ajute
oamenii.
Generalizînd cele expuse, putem evidenţia următoarele trăsături de
caracter ale poliţistului: insistenţă, consecvenţă, concentrare, calitatea de a
convinge şi constrînge în limitele normelor de drept, empatia, stăpînire de
sine, capacitatea de a-şi exprima clar şi corect gînd urile, sociabilitate,
bunăvoinţă, capacitatea de a atrage interlocutorul de partea sa,
compătimire, spirit de observaţie, calitatea de a face compromisuri.
Aspectul organizaţional se manifestă prin autodisciplină, folosire
raţională a timpului de lucru, organizarea acţiunilor pe durata zilei de
lucru a persoanelor ce sunt implicate benevol în realizarea acestor acţiuni,
organizarea ordinii la trafic, folosirea eficientă a mijloacelor tehnice.
Organizarea mai presupune muncă şi efort pentru binele colectivităţii,
care solicită devotament şi fidelitate exemplară, respectare a cerinţelor
regulamentelor, ordinelor şi instrucţiunilor de linie.
Poliţistul disciplinat nu este numai punctual- în activitate, ci se
preocupă în continuare de ridicarea calificaţiei sale, observă cu atenţie ceea
ce este nou în domeniu, învaţă din experienţa colegilor.
Pe lîngă promptitudine şi o bună pregătire, disciplina cere, în
condiţiile actuale, spirit de organizare riguroasă a muncii, spirit de
răspundere, spirit de echipă, conştiinciozitate şi o deosebită dragoste
pentru profesie. Mai mult decît în alte domenii, în poliţie, disciplina liber
consimţită şi riguros respectată trebuie să devină moment de autodirijare
interioară a fiecăruia, plecând de la faptul că numai astfel se pot obţine
rezultatele scontate.
Poliţistul trebuie să fie convins că pentru a fi un factor al ordinii
publice, întîi de toate el trebuie să fie disciplinat şi ordonat, să nu confunde
libertatea cu libertinajul, democraţia cu anarhia, mai ales că el este chemat
să muncească nesupravegheat de şefi şi superiori.
Un poliţist trebuie să fie dornic de a învăţa tehnici de investigaţie şi
cercetare, pentru a strînge informaţii şi pentru a disocia adevărul de
minciună. Astfel, prin hărnicie acumulează experienţă, dobândeşte
cunoştinţe şi deprinderi necesare profesiei, îşi fortifică voinţa şi dezvoltă
personalitatea.
Poliţistul conştiincios de munca sa, îşi planifică raţional activitatea
zilnică, săptămînală, anuală şi nu lasă nimic neterminat din ceea ce şi-a

1958 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с. 364.

propus să înfăptuiască.IPentru a îndeplini la timp volumul mare de
lucru, el caută şi adoptă cele mai adecvate metode de muncă.
Calităţile înaintate de aspectul organizatoric sunt: responsabilitatea,
conştiinciozitatea, atenţia şi concentrarea, capacitatea de a se orienta în
situaţie, punctualitatea şi autodisciplina, voinţa puternică, dragostea
faţă de muncă, îndeplinirea la timp a sarcinilor funcţionale, alegerea
mijloacelor optimale, flexibilitate în acţiuni, precizie şi operativitate în
acţiuni, autoritate şi menţinerea ei.
Capacităţile organizatorice ale poliţistului îi permit să realizeze cu
succes atribuţiile, executînd fiecare acţiune la timpul propus.
în sfîrşit, ultimul aspect al activităţii poliţistului este cel de perfectare
a documentelor: explicaţii, încheieri, procese-verbale, citaţii, ordonanţe,
certificate, acte de examinare şi cercetare, rapoarte ş.a. Este important
de specificat că toate aceste documente sunt transmise apoi organelor
de urmărire penală, procuraturii, instanţei judecătoreşti şi altor organe
publice ale statului. Din acest motiv, este nevoie să fie respectate cu
toată stricteţea cerinţele înaintate faţă de întocmirea documentelor
juridice. In felul acesta organele ce au de lucrat cu aceste acte nu vor
avea de „descifrat cu mare greu" semnele şi formulările întortocheate
întocmite de poliţişti. Problema care persistă în acest domeniu poate fi
motivată prin agramatism şi modul de exprimare inadecvat care uneori
fac imposibilă înţelegerea sensului celor redate, diminuînd eficienţa şi
corectitudinea aplicării dreptului.
Pentru a evita aceste neajunsuri, din partea multor poliţişti se cere
perfecţionarea următoarelor deprinderi şi calităţi: acurateţe,
cunoaşterea specificului şi principiilor lucrărilor de secretariat,
capacităţi de a transpune vorbirea orală într-o formă desluşită scrisă,
capacitatea de a lucra cu tehnica de scris, capacitatea de a întocmi
documente procesuale, operative de investigaţie şi confidenţiale, de a
argumenta juridic concluziile, fixarea şi păstrarea probelor materiale,
însuşirea limbii populaţiei din sectorul unde lucrează, claritate şi
precizie în formulare, cunoaşterea terminologiei de specialitate (este
corect ca o lămurire să fie întocmită după spusele martorului, însă în
cazul în care exprimarea acestuia depăşeşte orice limită admisă,
poliţistul transpune această vorbire în una corectă din punct de vedere
lingvistic şi juridic; în unele cazuri se păstrează şi originalul şi
traducerea corectă de către colaborator), corectitudinea gramaticală,
capacitatea de a desena scheme grafice, mai ales în cazul inspectorului
de securitate a circulaţiei.
Perfectarea corectă a unui act dă posibilitate ca textul fixat să fie
înţeles şi de către alte persoane, să fie apreciat şi interpretat în modul
corespunzător.
 Din lista aptitudinilorI poliţistului fac parte şi însuşirea şi aplicarea
mijloacelor tehnice ca:
1) tehnică specială de cercetare;
2) mijloace de transport, utilaje;
3) arme;
4) raţie;
5) dispozitive pentru determinarea vitezei la distanţă;
6) instrumente care îi ajută să-şi îndeplinească atribuţiile în anumite
situaţii.
Reieşind din natura şi condiţiile în care se desfăşoară munca
poliţistului, celui care îmbrăţişează această profesie i se solicită, în afara
aptitudinilor indicate mai sus, şi unele ce vizează fizicul şi sănătatea. Aşa,
de exemplu, patrularea sau pînda, supravegherea şi dirijarea circulaţiei
într-o intersecţie sunt acţiuni ce se desfăşoară, de obicei, stând în picioare,
în condiţii de mediu şi timp uneori nefavorabile, îi cer poliţistului sănătate
şi robusteţe, să fie rezistent la eforturi fizice prelungite. Pe lîngă acestea, îi
mai sunt necesare aptitudini senzorial- perceptive pentru a putea aprecia
cît mai precis şi mai rapid evenimentele ce se derulează în raza postului şi-
a reţine operativ pe cele care interesează munca de poliţie. Aptitudinile
legate de percepţie sunt cu atît mai necesare cu cît poliţistul este un factor
de decizie ce acţionează intr-un sistem cu o structură modificabilă în timp
şi spaţiu, în care se perindă continuu persoane şi mijloace de transport cu
calităţi şi caracteristici diferite. Perceperea corectă şi rapidă a mărimii,
formelor, distanţelor, timpului şi mişcării (vitezei de deplasare) prezintă
importanţă deosebită nu doar pentru succesul muncii, ci şi pentru
prestigiul şi onoarea poliţistului.
La fel au importanţă senzaţiile auditive, vederea ascuţită şi
capacitatea de adaptare la întuneric. Toate acestea îi vor permite să-şi
poată îndeplini munca, să inspire încredere, simpatie şi chiar admiraţie din
partea cetăţenilor cu care vine în contact şi care să-i ofere o colaborare
firească, voluntară, sinceră.
Toate aceste aspecte, luate împreună, formează profesiograma sau
deontologia poliţistului. Cineva ne-ar putea reproşa chipul exagerat al
poliţistului, însă insistăm asupra acestor calităţi importante pentru reuşita
activităţii poliţieneşti în speranţa că viitorii poliţişti (educaţi şi instruiţi în
spiritul deontologiei) vor deveni adevăraţi apărători ai ordinii de drept.
 I
§ 6. Deontologia notarului.

Notar (din latină notarius- cel ce ia notiţe) este funcţionarul public

învestit cu atribuţia de a redacta şi legaliza acte juridice, de a legaliza
semnăturile, de a elibera copii legalizate, certificate. Activitatea notarilor se
deosebeşte de cea a altor jurişti prin faptul că activează doar în sfera unor
anumite ramuri de drept: civil, comercial, procesual civil, cuprinde unele
raporturi juridice civile sau comerciale nelitigioase, cu largi atribuţii în
certificarea unor împrejurări de fapt, precum şi alte operaţiuni specifice ca:
— perfectarea, la solicitarea părţilor, a actelor cu conţinut juridic;
— autentificarea actelor;
— procedura succesorală notarială;
— certificarea unor fapte prevăzute de lege;
— legalizarea semnăturilor pe documente;
— certificarea datei de prezentare a actelor;
— primirea documentelor pentru păstrare;
— legalizarea copiilor de pe documente;
— efectuarea şi legalizarea traducerilor;
— eliberarea din registrul actelor notariale a extraselor din actele
întocmite sau depuse formal în arhivele sale la păstrare sau anexate la alte
acte;
— acordarea consultaţiilor juridice notariale (art. 35 din Legea cu
privire la notariat)196.
Astfel, activitatea notarului are un caracter complex, motiv care,
neîndoielnic, imprimă importanţa muncii lor. în literatură de specialitate
se menţionează următoarele trăsături specifice ale activităţii notarului:197
în primul rînd, acţiunile notariale dau forţă juridică actelor ce le
autentifică, redactează, completează. De exemplu, autentificarea unui
contract de donaţie dă forţă juridică acestui document, în caz contrar
acesta ar fi considerat o simplă convenţie, care nu implică consecinţe
juridice; copiile documentelor în urma acţiunilor notariale devin
documente juridice autentice, avînd forţă juridică egală cu cea a
originalului.
în al doilea rînd, în unele cazuri acţiunile notariale au un caracter
nemijlocit de protecţie, deoarece ele protejează moştenirea testamentară,
înstrăinarea caselor de locuit ş. a.

196 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 154-157 din 21.11.2002. i3°
Алексеев С. С., указ.сон., с. 147.
197176
 Astfel, acţiunileI notariale comportă un caracter profund
juridic, de ele depinde în mod evident survenirea consecinţelor
juridice. Statul impune notarului obligaţia de a controla legalitatea
documentelor şi acţiunilor juridice şi ocroteşte prin aceasta drepturile şi
interesele cetăţenilor şi organizaţiilor, preîntîmpină încălcările.
Aşadar, munca notarului este o activitate adevărată, autentică,
juridică, căreia îi sunt specifice toate calităţile lucrului juridic în general.
Ca şi în cazul celorlalte profesii juridice, activitatea notarială impune
realizarea aspectului social, care presupune: acordarea asistenţei juridice
persoanelor fizice şi juridice, ce se adresează notarului pentru efectuarea
acţiunilor notariale, protecţia drepturilor lor de încălcări; protecţia părţilor
convenţiilor de risc. Notarul apără nu doar drepturile şi interesele
persoanelor, în numele cărora autentifică convenţiile, ci şi persoanele, ale
căror drepturi pot fi încălcate prin aceste convenţii. Notarul este consilierul
juridic al ambelor părţi (spre deosebire de avocat care tradiţional apără
interesele doar ale unui client într-un proces), stând de strajă intereselor
tuturor persoanelor interesate în convenţia respectivă pemtru prevenirea
încălcărilor.
Astfel, aspectul social al activităţii notarului reclamă următoarele
calităţi: răbdare, corectitudine, onestitate şi sinceritate, veridicitate în
acţiune, siguranţă în acţiuni, atitudine egală faţă de părţile oponente,
umanism.
Modul de exercitare a activităţii notariale are semnificaţie socială şi
sub aspectul garantării securităţii operaţiilor juridice efectuate de notar, în
această ordine de idei se menţionează că activitatea notarială este
organizată în vederea realizării unui serviciu public de o deosebită valoare
cetăţenească198.
Activitatea notarului presupune şi aspectul de cercetare, care se
manifestă prin studierea profesională a documentelor ce i se prezintă:
adunarea, studierea şi aprecierea documentelor, stabilirea autenticităţii lor;
verificarea conformităţii cerinţelor cetăţeanului cu normele dreptului, în
acest caz notarul nu se limitează la partea formală, ci pătrunde în
conţinutul documentului ce urmează a fi identificat şi determină
legalitatea cerinţelor cetăţeanului; în cazul constatării traducerii se atestă
doar îndeplinirea ei de către traducător, respectarea cerinţelor legale de
ordin procedural.
Notarul nu are în atribuţiile sale controlul cauzei săvîrşirii unei sau
altei acţiuni, de exemplu corectitudinea hotărîrii, în baza căreia clientului
i-au fost eliberate actele ce necesită a fi autentificate.
Aspectul de cercetare cere de la notar următoarele calităţi: cunoştinţe
speciale, îndeosebi în domeniul dreptului civil şi procedural civil. La fel un
notar profesionist trebuie să cunoască datele actuale ştiinţifice cu privire la
dreptul penal şi criminalistică, ce se referă la falsificarea documentelor,
abuzurilor în domeniul relaţiilor patrimoniale, în care sunt implicaţi
cetăţeni; atenţie sporită în analiza documentelor clientului (de exemplu, la
autentificarea unui contract de vînzare-cumpărare a unei case unde
locuieşte o familie notarul identifică persoana şi capacitatea juridică a ei,

198D. Roman, T. Vâzdoagă..., op. cit., p. 200.

apartenenţa patrimoniului,Istabileşte dacă nu se încalcă dreptul uneia
dintre părţi, dacă averea este dobândită în timpul căsătoriei, drepturile
copiilor minori sau proprietarilor comuni, verificările se efectuează în
baza documentelor autentice);
conştiinciozitate - notarul este obligat să ajute persoanele fizice şi juridice
în realizarea drepturilor lor şi protecţia intereselor legale.
Acest ajutor se manifestă prin faptul că notarul explică ce drepturi şi
obligaţii au cetăţenii, esenţa şi importanţa actului prezentat şi îi
preîntîmpinîndu-i despre consecinţele acţiunilor notariale. Pentru
efectuarea acestei munci, notarul trebuie să fie: imparţial, adică capabil să
facă o apreciere justă a faptelor; să nu admită acţiuni ce ar pune la îndoială
obiectivitatea activităţii notariale, în interese personale sau străine; să nu
compromită onoarea şi demnitatea profesiei de notar; interesele clienţilor
să prevaleze asupra intereselor personale ale notarului; independent -
orice influenţă asupra activităţii notarului este interzisă; responsabil -
notarul poartă răspundere personală pentru îndeplinirea obligaţiilor
profesionale; exigent, corect, perspicace.
Referitor la aspectul de comunicare a notarului, acesta se dezvăluie
prin: capacitatea de a stabili contact psihologic cu toate persoanele ce se
adresează lui după ajutor; preîntîmpinarea conflictelor prin explicarea
consecinţelor juridice ale actelor efectuate de către părţi; păstrarea
secretului profesional, în virtutea funcţiei notarului îi devin cunoscute
unele fapte şi împrejurări, pe care părţile nu doresc să le facă publice. De
aceea notarul este obligat să respecte confidenţialitatea lucrărilor întocmite
şi să nu divulge datele sau informaţiile ce i-au fost încredinţate (art.6 din
Legea cu privire la notariat); acordarea consultaţiilor juridice cetăţenilor; în
contactul cu oamenii inadmiterea lipsei de respect, grosolăniei,
impulsivităţii, culturii joase a vorbirii profesionale şi personale, atitudinii
antiumane, dezinteresului faţă de interesele acestora; cumpătare şi
demnitate personală în cercul de persoane cu care comunică; construirea
relaţiilor cu colegii în baza respectului reciproc, ajutorului şi înţelegerii
reciproce, colaborării, corectitudinii şi cumpătării, creării unui climat
moral-psihologic pozitiv în biroul de muncă;
curmarea deprinderilorI proaste şi comportamentului care să
denigreze onoarea şi demnitatea persoanei.
în cazul activităţii de comunicare se cere: calitatea de a auzi şi a
înţelege interlocutorul, tact, bunăvoinţă, confidenţialitate, respect.
Aspectul comunicativ denotă capacitatea notarului de a lucra cu
oamenii, de a le insufla încredere şi a acorda înţelegere.
Aspectul organizatoric al notarului presupune stabilirea unei ordini
stricte de primire a cetăţenilor, autoorganizare la efectuarea fiecărei acţiuni
notariale; respectarea procedurii de certificare prevăzută de lege (de
exemplu, procedura succesorală are mai multe etape: înştiinţarea
moştenitorilor despre deschiderea succesiunii, primirea pretenţiilor de la
creditorii defunctului; luarea măsurilor de conservare a bunurilor rămase,
citarea moştenitorilor; efectuarea activităţilor repede şi eficient).
în realizarea aspectului organizatoric se cere: iniţiativă, gîndire
constructivă, autodisciplină, concentrare, punctualitate.
în sfîrşit, poate cel mai important fapt în activitatea notarului este
aspectul de perfectare, ce se manifestă prin redactarea şi completarea, la
solicitarea părţilor, a actelor cu conţinut juridic; autentificarea actelor,
certificarea unor fapte prevăzute de lege, certificarea datei de prezentare a
actelor, legalizarea semnăturilor pe documente, legalizarea copiilor de pe
documente, întocmirea actelor de protest al cambiilor, legalizarea
traducerilor.
Textele documentelor notariale vor fi scrise citeţ, datele, termenele şi
sumele care se referă la conţinutul documentelor vor fi scrise cu litere, cel
puţin o singură dată, iar denumirile persoanelor juridice fără prescurtări,
indicîndu-se sediul lor, certificatul de înregistrare şi codul fiscal (Legea cu
privire la notariat, art. 45). Legea menţionează şi alte cerinţe, a căror
respectare va face veridică şi legală activitatea de certificare a notarilor.
Aspectul dat presupune următoarele calităţi: cunoaşterea legislaţiei
respective, cunoaşterea limbii de stat, cunoaşterea cu desăvîrşire a
lucrărilor de secretariat şi a cerinţelor înaintate faţă de structură, datele
despre persoane, ordinea de folosire a mijloacelor tehnice, a formularelor,
precizie în evidenţa documentelor, responsabilitate pentru păstrarea
documentelor, acurateţe şi concizie.
Astfel, prin acest aspect se apreciază nivelul de posedare de către
notar a capacităţilor de certificare şi legalizare a actelor, fapt care
formează esenţa activităţii notariale.
//
în concluzie, putem deduce că activitatea notarului cere un şir de
capacităţi şi calităţi profesionale a cărora stăpînire asigură eficienţă şi
importanţă activităţii notarului.
 CODURI I DEONTOLOGICE NAŢIONALE
CODUL DEONTOLOGIC AL AVOCAŢILOR BAROULUI DIN REPUBLICA
MOLDOVA
Adoptat la Congresul Avocaţilor din 20 decembrie 2002, Chişinău

In Republica Moldova avocatul îndeplineşte un rol eminent în

protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie acordarea de
asistenţă juridică calificată persoanelor fizice şi juridice în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.
In executarea profesiei avocatul este obligat să acţioneze pentru
asigurarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, să
acţioneze prin toate mijloacele legale pentru a proteja profesia, demnitatea
şi onoarea corpului de avocaţi.
Libertatea şi independenţa profesiei de avocat sunt atribute exclusive
ale persoanei ce exercită profesia în temeiul legii şi al prezentului Cod.
Normele de deontologie profesională din prezentul Cod sunt
destinate să garanteze buna îndeplinire de către avocat a misiunii sale
pentru buna funcţionare a justiţiei şi realizarea drepturilor juridice.
Jurământul avocatului constituie esenţa juridico-morală de exercitare
a profesiei. Nerespectarea jurământului şi a normelor prezentului Cod va
constitui temei pentru intentarea unei proceduri de răspundere
disciplinară a avocatului.
In exercitarea dreptului său de a asista şi a reprezenta clientul în faţa
tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor avocatul este în drept să
aplice orice mijloace de exercitare a dreptului de apărare prevăzute de
lege.
1. Independenţa
Exercitând profesia de avocat, fiecare este obligat să întreprindă
măsuri corespunzătoare pentru a asigura independenţa şi libertatea de
exercitare a profesiei. Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului
impune din partea acestuia o independenţă absolută, liberă de orice
influenţă, chiar şi de influenţa derivată din propriile sale interese sau
datorită influenţelor din partea terţelor persoane.
Astfel, avocatul trebuie să evite orice prejudecare a independenţei sale
şi să vegheze de a nu neglija etica sa profesională.
2. încrederea şi integritatea morală
Relaţiile dintre avocat şi client sunt bazate pe onestitate, probitate,
echitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate. Responsabilitatea
avocatului include în sine atât comportamentul acestuia în exercitarea
profesiei cît şi în afara ei.
 3. Confidenţialitatea I
Natura misiunii avocatului este prezumată de a fi
depozitarul secretelor clienţilor săi şi al comunicărilor confidenţiale, fiind
un drept şi o datorie fundamentală a avocatului.
Obligaţia de a păstra secretul profesional îl constituie chestiunile cu
care o persoană s-a adresat după asistenţă juridică, esenţa consultaţiilor
oferite de avocat, procedeele de strategie şi tactică ale apărării sau
reprezentării, datele privind persoana, care s-a adresat după asistenţă şi
alte împrejurări care rezultă din activitatea profesională a avocatului.
Obiectul confidenţialităţii se extinde asupra tuturor activităţilor
avocatului şi asociaţilor biroului. Nici o presiune a unei autorităţi publice
sau de altă natură nu-1 poate obliga pe avocat să divulge secretul
profesional, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege sau pentru a
intenta o acţiune, ori pentru a asigura apărarea în cadrul unui litigiu dintre
avocat şi client.
4. Incompatibilităţi
Profesia de avocat în Republica Moldova este incompatibilă cu:
a) orice funcţie retribuită, cu excepţia funcţiilor legate de activitatea
ştiinţifică şi didactică, precum şi de activitatea în calitate de
arbitru al judecăţii arbitrale (arbitrajul);
b) activitatea de întreprinzător;
c) activitatea de notar.
5. Publicitatea personală
1. Avocatului i se interzice să facă publicitate, direct sau indirect,
activităţii sale profesionale.
2. Interdicţia specificată nu se aplică în cazul când în publicaţiile
informaţionale, în formularele oficiale, pe plicuri, pe cărţile de vizită şi pe
internet se conţin date despre avocat.
3. Oficiul avocatului nu poate fi amplasat în incinta clădirilor în care
funcţionează organele de anchetă, procuratură, instanţele de judecată,
precum şi la domiciliul acestuia.
6. Interesul clientului
1. In conformitate cu legea şi cu normele de deontologie, avocatul are
obligaţia de a apăra interesele clientului său, chiar în raport cu propriile
sale interese, cu interesele altui avocat sau interesele statului.
7. Relaţiile cu clienţii
1. Avocatul acţionează doar atunci când este împuternicit de clientul
său, potrivit contractului cu acesta ori în cazul când este numit din oficiu,
la cererea organului de urmărire penală sau judecată, sau acordă la
solicitare asistenţă juridică gratuită.
 2. Avocatul îşi consultă Iclientul în mod conştiincios şi cu diligentă,
informează clientul cu privire la evoluţia cauzei ce i-a fost încredinţată.
3. Avocatul nu este în drept să accepte o cauză atunci când cunoaşte
cu certitudine că nu are competenţa necesară pentru a se ocupa de această
cauză, exceptând cazul în care cooperează cu un alt avocat, care are
competenţa necesară.
4. Avocatul nu poate accepta o cauză atunci când datorită altor
obligaţii se află în imposibilitatea de a se ocupa de ea cu promptitudine
sau de a consulta corect clientul.
5. în cazul în care avocatul se află în imposibilitatea de a-şi exercita
atribuţiile, trebuie să se asigure ca respectivul client să-şi poată găsi un
timp util un alt avocat care să-i ofere asistenţă juridică, pentru a se evita
prejudicierea clientului.
6. Relaţiile cu clientul trebuie să fie oficiale, bazate pe respect reciproc.
7. Avocatul nu este în drept să accepte o propunere frauduloasă şi este
dator să acţioneze în conformitate cu legea.
8. Conflictul de interese
1. Avocatul nu este în drept să consulte, să reprezinte ori să apere mai
mult de un client în una şi aceeaşi cauză, atunci când interesele acestora
sunt conflictuale sau când există realmente riscul de a apăra astfel de
conflicte de interese.
2. Avocatul trebuie să se abţină să se ocupe de cauzele tuturor
clienţilor implicaţi, atunci când intervine un conflict de interese ale
acestora, când secretul profesional riscă să fie violat sau când
independenţa sa riscă să fie pusă la îndoială.
3. Avocatul nu este în drept să accepte o cauză a unui nou client, dacă
secretul informaţiilor încredinţate de un vechi client riscă să fie divulgate
şi atunci când cunoaşterea de către avocat a cauzelor vechiului său client îl
favorizează pe noul client în mod nejustificat.
9. Stabilirea onorariilor
1. Avocatul trebuie să-şi informeze clientul privitor la onorariu, iar
valoarea onorariilor trebuie să fie echitabilă şi justificată.
2. Cînd avocatul solicită deschiderea unui cont cu titlul de avans
asupra cheltuielilor şi/sau a onorariului, acesta nu trebuie să depăşească o
estimare rezonabilă a onorariului şi a cheltuielilor probabile în cauză, în
cazurile patrimoniale onorariul nu poate depăşi 30% din acţiuni.
3. în cazul neachitării avansului solicitat, avocatul este în drept să
renunţe de a se mai ocupa de cauză sau se poate retrage din ea, respectând
dispoziţiile pct. 7 alin. 6 al prezentului Cod.
10. împărţirea onorariului cu o persoană care nu este avocat
1. Avocatului îi este interzis să împartă onorariul cu o persoană care
nu este avocat.
 2. Prevederea I menţionată nu se aplică sumelor sau
compensaţiilor predispuse de către avocat moştenitorilor unui avocat
decedat sau unui alt avocat care şi-a dat demisia pentru a se prezenta ca
succesor al clientelei acestuia.
11. Relaţiile cu organele de urmărire penală, instanţele de judecată
şi autorităţile publice
1. In raporturile cu organele de urmărire penală, instanţele
judecătoreşti şi autorităţile publice, avocatul este dator să aibă un
comportament respectuos şi loial. Trebuie să respecte în şedinţe
solemnitatea şi caracterul contradictorial al dezbaterilor. Apără şi
reprezintă clientul în mod conştiincios, fără a ţine cont de propriile sale
interese sau ale terţei persoane şi nici de alte circumstanţe ce l-ar putea
influenţa.
2. Avocatul nu este în drept să furnizeze judecătorului, cu
bunăştiinţă, o informaţie falsă ori de altă natură, să-l inducă pe acesta în
eroare.
3. Normele aplicabile în cazul relaţiilor dintre avocat şi judecător se
aplică în egală măsură şi în cadrul relaţiilor avocatului cu reprezentanţii
organelor de urmărire penală sau ai autorităţilor publice.
12 Raporturile dintre avocaţi
1. Colegialitatea:
a) colegialitatea impune ca relaţiile dintre avocaţi să fie bazate pe
încredere, spre interesul clientului şi pentru a evita atât procesele inutile,
cît şi orice compartiment succesibil să afecteze reputaţia profesiei;
b) colegialitatea nu poate fi în contradicţie cu interesele avocaţilor şi
interesele clienţilor;
c) avocatul este obligat să manifeste faţă de orice coleg avocat un
comportament colegial şi loial;
d) adresându-se către un alt coleg avocat sau vorbind despre acesta,
avocatul este obligat, înainte de a-i pronunţa numele şi prenumele
acestuia, să utilizeze cuvintele "domnul avocat", "doamna avocat", iar în
adresare către membrii Consiliului Baroului, membrii Comisiei de
licenţiere a profesiei de avocat, membrii Comisiei pentru etică şi disciplină
şi către şeful biroului de avocaţi să utilizeze cuvântul "maestre".
2 Cooperarea dintre avocaţii altor state:
a) este de datoria oricărui avocat ca la solicitarea unui avocat dintr-un
alt stat, să se abţină să accepte o cauză pentru care nu are competenţa
necesară; pentru astfel de situaţii, el trebuie să-şi ajute colegul să intre în
contact cu un alt avocat, care să fie în măsură să-i ofere serviciul cerut;
b) atunci când avocaţii din două state diferite lucrează împreună,
amândoi au datoria de a ţine cont de diferenţele care pot exista între
sistemele lor de drept, barourile lor, competenţele şi obligaţiile lor
profesionale.
 3. Corespondenţa întreIavocaţi:
a) avocatul, care adresează altui avocat printr-o comunicare prin
care doreşte să i se confere informaţie cu caracter confidenţial, va
trebui să precizeze acest lucru din momentul expedierii respectivei
comunicări;
b) în cazul în care destinatarul comunicării nu este în măsură să-i
confere acestuia un caracter confidenţial, el va trebui s-o returneze
expeditorului fără a cunoaşte conţinutul acestuia.
4. Onorariile pentru recomandare:
a) avocatul nu poate nici să pretindă şi nici să accepte din partea
altui avocat sau din partea unui terţ un onorariu, un comision, sau vreo
altă compensaţie pentru faptul că a recomandat un avocat unui client
sau a trimis un client la un avocat;
b) avocatul nu poate transmite nimănui un onorariu, un comision
şi nici o altă compensaţie în contrapartidă pentru că i-a fost prezentat
un client.
5. Comunicarea cu partea adversă:
Avocatul nu poate intra în relaţie directă cu o persoană, cu privire
1a. o anumită cauză, atunci când ştie că această persoană este
reprezentată sau este asistată de un alt avocat, exceptând cazul în care
el are acordul colegului său şi se angajează să-l ţină pe acesta la curent.
6. Schimbarea avocatului:
a) un avocat nu poate succeda altui avocat apărarea intereselor
unui client, într-o cauză determinată, decât cu condiţia, ca în prealabil
să- şi fi anunţat colegul şi să se fi asigurat că au fost luate măsurile
necesare în vederea cheltuielilor şi a onorariilor datorate acestuia.
Totuşi, această îndatorire nu-1 face pe avocat personal răspunzător de
plata clienţilor şi a onorariilor datorate predecesorului său;
b) în cazul în care, spre interesul clientului, se impune luarea unor
măsuri urgente, înainte de a putea fi îndeplinite condiţiile stabilite în
alineatul de mai sus, avocatul poate lua în consideraţie aceste măsuri
cu condiţia de a-1 informa neîntârziat pe predecesorul său.
7. Pregătirea tinerilor avocaţi
Pentru a întări încrederea şi cooperarea dintre avocaţi spre
interesul bineînţeles al clienţilor, este necesar să fie încurajată
dobândirea unei mai bune cunoaşteri a legilor şi a normelor
procedurale aplicabile. în acest scop, avocatul este obligat să ia
atitudine cu toată diligenţa în pregătirea la nivel avansat a tinerilor
avocaţi.
în calitate de îndrumător al unui stagiar poate fi avocatul,
recomandat de Consiliul Baroului, care întruneşte înalte calităţi morale
şi profesionale, exercită profesia nu mai puţin de 5 ani şi dispune de
condiţii suficiente (masă, scaun, literatură etc.) pentru a asigura stagiul.
8. Litigiile dintre avocaţi: I
a) atunci când un avocat este de părere că un coleg avocat a
încălcat o normă deontologică, el trebuie să-i atenţioneze acest lucru;
b) atunci când între avocaţi apare un diferend personal, de natură
profesională, aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l soluţioneze pe cale
amiabilă;
c) înainte de a porni o procedură împotriva unui coleg, pe tema unui
conflict de interese, avocatul trebuie să informeze Baroul pentru a-i
permite să-şi dea concursul.

CODUL DEONTOLOGIC AL NOTARILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

Adoptat la Adunarea generală a notarilor din 24-25 septembrie 1999
CUVÎNT:
Dispunem de patru principii ale moralei.
1 Cel filozofic: fă binele de dragul binelui, din respect faţă de lege.
2. Cel religios: fă-1 pentru că este voinţa lui Dumnezeu, din
dragoste faţă de Dumnezeu.
3. Cel uman: fă-1 pentru că bunăstarea ta o cere, din dragoste faţă de
tine.
4. Cel politic: fă-1 pentru că o cere prosperitatea societăţii din care
faci parte, din dragoste faţă de societate şi din consideraţie faţă de sine
însuţi.

Capitolul I.
Deontologia notarială. Principii
Art.I Normele de conduită morală şi profesională care sînt cuprinse în
acest cod apreciază: «Notarul este acela a cărui voinţă nu cunoaşte
arbitrarul. El crede în realitate - aceasta înseamnă: el crede în legătura reală
a dualităţii reale a lui Eu şi Tu. El crede în destinul său, el crede că acesta
are
nevoie de el».
Unica libertate care merită acest nume de notar este aceea de a căuta
propriu] nostru bine, pe propriul nostru drum, aşa încît să nu-i lipsim pe
ceilalţi de binele care li se cuvine sau să-i împiedicăm să se străduiască
pentru a-1 obţine.
Astfel confirmînd adeziunea la Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi la alte documente juridice internaţionale cu privire la drepturile
omului, adoptăm prezentul Cod cu respectarea în întreaga activitate a
următoarelor principii:
 a) echidistanţei şiIimparţialităţii faţă de solicitanţii actului
notarial;
b) adevărului, echităţii şi bunei credinţe, ca sens şi scop al căutării,
prin cunoaştere şi înţelepciune a notarului;
c) legalităţii actului şi procedurilor notariale;
d) confidenţialităţii activităţii desfăşurată de notar;
e) principiul libertăţii contractuale şi bunelor moravuri.
Art.2 Una din îndatoririle cele mai de seamă ale notarului este aceea
de a-şi îmbogăţi în permanenţă cunoaşterea, în acelaşi dinamism cu
realităţile complexe ale vieţii însăşi, pentru a-şi putea asigura astfel
instrumentele necesare îndeplinirii cu bună credinţă a actului notarial, în
condiţii de siguranţă pentru părţi.
Art.3 De apreciat că nerespectarea şi nesocotirea unor valori
fundamentale ca: binele, adevărul, echitatea, libertatea, morala şi bunele
moravuri, atrage starea de litigiu.
Art.4 Binele reprezintă concordanţa dintre starea de fapt şi regulile
eticii sociale, este cel spre care aspiră toate. Adevărul reprezintă
concordanţa dintre cunoştinţele reflectate de conştiinţa subiectivă şi
realitatea obiectivă.Actul notarial trebuie să aibă la temelie adevărul,
notarul avînd îndatorirea sacră de a pune adevărul mai presus de orice.
Art.5 Echitatea, semnificînd dreptate şi nepărtinire, trebuie să fie
maxima grijă a notarului de a-şi păstra prin imparţialitate
incoruptibilitatea.
Neutralitatea notarului nu înseamnă o atitudine indiferentă, ci una
activă, de autoritate investită de stat să constate raporturile juridice civile
şi corner dale nelitigioase, precum şi ocrotirea intereselor în conformitate
cu legea.
întreaga conduită a notarului trebuie să fie un exemplu de cinste şi
omenie pentru semeni.
Sfatul notarului va fi dat solicitanţilor actului notarial şi beneficiarilor
oricăror proceduri notariale numai sub semnul dreptăţii şi nepărtinirii.
Art.6 Libertatea reprezintă posibilitatea acţiunii conştiente a
oamenilor în condiţiile cunoaşterii legii.
In activitatea notarială libertatea înseamnă accesul egal la actul
notarial al tuturor subiecţilor de drept.
Ca valoare protejată de societate, libertatea este expresia posibilităţii
încheierii actului notarial în orice situaţie particulară sau excepţională, de
o varietate şi complexitate determinate doar de respectarea ordinii
pozitive de drept şi bunelor moravuri.
Alegerea de către părţi a unei libertăţi peste lege, ca şi acceptarea sau
asumarea de către notar a unei asemenea libertăţi, atrag nevaliditatea
actului şi răspunderea notarului.
 Art.7 Notarul este datorI să respecte şi să impună şi părţilor, în actul
întocmit, o atitudine de neabatere de la preceptele morale şi de la
bunele moravuri.
Nerespectarea acestei îndatoriri de către notar atinge onoarea
instituţiei pe care o reprezintă.
Capitolul II.
Conduita notarului. Raporturile între notari şi între aceştea şi
structurile organelor de lucru ale organizaţiei profesionale
Secţiunea 1. Conduita notarului
Art.8 întreaga activitate a notarului trebuie să se întemeieze pe
respectarea următoarelor principii:
1. Onorează-ţi funcţia pe care o îndeplineşti.
2. Dacă ai cea mai mică îndoială cu privire la ceiea ce faci, abtine-te.
3. Aşează adevărul mai presus de orice.
4. Lucrează cu prudenţă.
5. Studiază cu pasiune.
6. Consiliază cu bună-credinţă.
7. lnspiră-te din principiul echităţii.
8. Condu-te după lege.
9. Exercită-ţi profesiunea cu demnitate.
10. Aminteşte-ţi că misiunea ta este aceea de a evita litigiile dintre
oameni.
Art.9 Conduita notarului trebuie să fie călăuzită de o conştiinţă mereu
trează şi stăpînă pe sine. Notarul trebuie să-şi dezvolte virtuţile prin
studiu necontenit şi să-şi întărească prin experienţa de viaţă bunele
deprinderi.
Art.10 Curajul, cumpătarea, altruismul şi justiţia sînt virtuţi cardinale
pentru exercitarea profesiei de notar.
Art.ll Comportarea curajoasă a notarului este dovedită şi de puterea
lui de a aprecia în orice împrejurare binele de rău şi de a urmări numai
realizarea binelui, adevărului, echităţii, rezistînd oricărei tentaţii de
convingere sau acţiuni de şantaj realizate asupra lui.
Notarul îşi va elibera conştiinţa pentru a putea în orice situaţie să
rostească sau să facă posibilă rostirea adevărului, să stabilească soluţia
legală în actele îndeplinite de el şi să nu se abată de la lege.
Art.12 Prin cumpătare, notarul va evita prezenţa sa în acele momente
şi împrejurări care îi pot aduce o proastă reputaţie.
Viaţa sa trebuie să fie închinată îndeplinirii îndatoririi pentru care este
menit dînd dovadă deplină a unui exemplu în societate, prin:
- modestie, politeţe, simplitate, stăpînirea firii, evitarea oricăror excese
şi anturaj defavorabile, care aduc atingere onoarei de notar.
Art.13 Altruismul trebuie să fie de dragul frumosului moral ştiind să
fie, totodată, şi judicios. Altruismul notarului priveşte îndeosebi:
 a) bunăvoinţa, fărăIdescriminare pe considerente de rasă,
naţionalitate, credinţe religioase, sex, vîrstă etc.;
b) darul de a fi un fin şi bun ascultător al oamenilor;
c) arta de a aprecia împrejurările şi condiţiile îndeplinirii actului
notarial, printr-o: «sine ira et studio» («fără mînie şi pasiune»);
d) deschiderea sinceră, lipsită de aroganţă şi egoism atît faţă de
semeni cît şi în exerciţiul profesiei de notar;
e) dorinţa neascunsă a notarului de a dărui din experienţa şi
cunoştinţele sale noilor notari.
Art.14 în întreaga sa activitate, notarul va fi nepărtinitor şi îşi va
îndeplini cu imparţialitate atribuţiile ce ţin de exercitarea profesiei.
Raporturile între notari nu sînt un scop în sine, ci prin
perfecţionarea lor se stabilesc modalităţile şi mijloacele de întărire a
instituţiei notarului.
Art.15 Raporturile între notari se întemeiază pe altruism, loialitate,
seriozitate, sinceritate şi corectitudine, fără manifestări de orgoliu,
egoism, nesince-ritate, concurenţă neprincipială.
Art.16 Notarul răspunde numai în faţa legii. El nu ia în seamă
partidele politice sau grupele de presiune. El îşi realizează îndatoririle
profesionale independent de orice influenţă externă şi fără o întrerupere
necuvenită, este dator să pună în comun toate eforturile pentru sporirea
prestigiului instituţiei căreia îi aparţine.
Art.17 Exercitarea profesiei de către notar este o îndatorire sacră, iar
calitatea îndeplinirii ei trebuie să aibă suportul în cunoaştere.
Pregătirea notarului trebuie să fie una dintre grijile principale ale
acestuia, întrucît de ea ţine calitatea actelor îndeplinite.
Art.18 Constituie o îndatorire colegială atenţionarea respectuoasă şi
confidenţială făcută acelui notar care, prin modul de instrumentare a
actelor, aduce atingere probităţii profesionale şi lezează interesele părţilor.
Art.19 Profesia de notar se exercită în condiţii de concurenţă, pe
criterii exclusiv de competenţă şi probitate profesională, recunoscute şi
unanim acceptate ca principii de întărire a prestigiului instituţiei notarului.
Se interzice notarului orice manifestare de concurenţă neloială în
exercitarea serviciului sau în legătură cu serviciul său.
Art.20 Sînt manifestări de concurenţă neloială:
a) aprecierile publice dezavuante cu privire la alţi colegi notari;
b) critici aduse colegilor notari cu privire la pregătirea şi calitatea
muncii lor;
c) nerespectarea interdicţiei legale de a-şi face reclamă prin orice
mijloace, cu excepţia firmei biroului notarial executată după modelul
adoptat de Adunarea generală a notarilor din Republica Moldova şi a
anunţurilor referitoare la adresa biroului notarial, programul de lucru şi
conţinutul activităţii numai în sensul precizării domeniului notarial;
 d) nerespectarea I dispoziţiilor stabilite de Uniunea Notarilor
privind dimensiunile şi forma în care este realizată firma biroului
notarial;
e) atitudinea notarului care după îndeplinirea actului notarial
subliniază părţilor avantajele pe care le au din faptul că au încheiat actul la
biroul său notarial şi solicitarea ori sugerarea, adresată părţilor, ca pe
viitor actele notariale să le realizeze prin intermediul biroului său notarial;
f) orice alte practici de convingere săvîrşite de notar asupra
solicitanţilor actului notarial, făcute cu scopul de a-i atrage ca viitori clienţi
ai biroului notarial;
g) folosirea unor onorarii sub nivelul minim stabilit, precum şi
reclama acordării în condiţiile permise, a celor mai substanţiale reduceri
de onorarii;
h) determinarea de către notar a părţilor să solicite strămutarea
către biroul său a dosarului succesoral sau al altor acte şi proceduri aflate
pe rol sau în desfăşurare după caz la biroul altui notar, fără ca această
hotărîre să fie expresia doar a voinţei părţilor implicate în act sau
procedură notarială;
i) refuzul sau sustragerea de la încheierea actului notarial care
trebuie realizat prin deplasare în afara sediului biroului notarial sau în
situaţii de urgenţă şi îndrumarea părţilor la alt notar;
j) deschiderea biroului notarial în imediata vecinătate a altui birou
notarial în funcţiune, fără o prealabilă înştiinţare a notarului ce
funcţionează în biroul deschis iniţial, precum şi practicile de a alege actele
a căror încheiere o constată după caracterul oneros al onorariului,
îndrumînd solicitanţii actelor notariale cu onorarii modice sau gratuite la
notarul vecin;
k) culegerea de informaţii prin diverse mijloace despre activitatea
notarilor din aceeaşi circumscripţie, pentru a cunoaşte ponderea şi
cuantumul veniturilor şi clienţii birourilor notariale despre care se culeg
respectivele informaţii;
l) racolarea personalului instruit şi format la un alt birou notarial;
m) orice acţiune, gesturi, atitudini şi alte forme de manifestare ale
notarului, personal sau prin interpuşi, prin care se urmăreşte sporirea
clientelei şi a veniturilor biroului său notarial în detrimentul altor notari,
precum şi orice acţiune a notarului care îşi păstrează sau îşi măreşte
clientela prin aceea că adaugă la comportamentul corect de notar în
exerciţiul funcţiunii orice acte comportamentale în beneficiul biroului său
notarial.
Art.21 Notarii vor stabili obligatoriu între ei raporturi bazate pe
solidaritate profesională şi respect reciproc.
 Art.22 OnoareaInotarului este rezultatul unei conduite
ascendente, întemeiată pe modestie, echilibru, înţelepciune şi cutezanţă
răzbătătoare în înfruntarea oricărei atitudini sau stări viciante aduse în faţa
sa.
In raporturile dintre notari, onoarea este semnul de nobleţe în
virtutea căruia toţi îşi resimt egal şi plenar coexistenţa în profesie, ea fiind
chezăşia ce permite colaborarea şi întărirea prestigiului profesiei.
Art.23 Dispreţuieşte şi lezează onoarea şi prestigiul profesiei de notar
orice manifestare care iese din tiparul unui comportament echilibrat.
Secţiunea 2. Raporturile între notar şi structurile organelor de lucru ale
organizaţiei profesionale
Art.24 In calitate de membri ai Uniunii Notarilor din Republica
Moldova notarii îşi aleg prin votul lor organele reprezentative, în
condiţiile prevăzute de lege, regulament şi statut.
Criteriile în baza cărora notarul va fi desemnat pentru ocuparea unei
funcţii în organele reprezentative vor privi calităţile acestuia de bun
organizator şi, cumulativ, valoarea sa de om care a probat prin exemplul
său că pune mai presus de interesele sale interesele comune şi cauza
tuturor notarilor, neurmînd să profite sau să-şi creeze din deţinerea unei
funcţii elective în cadrul organelor de lucru ale organizaţiei profesionale o
situaţie de avantaj personal.
Se interzice orice încercare de creare în cadrul structurilor organelor
de lucru ale organizaţiei profesionale a unor grupuri de presiune, a unor
reţele oculte de control, de sondare a opiniei notarilor sau alte practici
diversioniste de manevrare a opţiunilor notarilor, metode care deturnează
instituţia notarului de la scopul ei stabilit, acestea fiind ingerinţe care aduc
atingere prestigiului instituţiei notarului.
Reprezentanţii desemnaţi din rîndurile notarilor îşi vor dovedi
valoarea nu atât prin exercitarea drepturilor şi prerogativelor conferite
prin alegere, cît prin măsura în care se pot indentifica cu interesele
acestora manifestîndu- se în sens pozitiv, constructiv, creator, nu
distructiv.
Art.25 Se interzice publicarea în revistele de specialitate ale Uniunii
sau în alte publicaţii a actului de control, în integralitatea lui, inclusiv
caracteristicile particulare de individualizare ale biroului notarial, a
notarului, a numărului actului notarial defectuos, precum şi a oricăror alte
elemente, care prin competenţa lor nu sînt menite să fie utile îmbunătăţirii
activităţii notariale.
Ceea ce se va putea publica în aceste reviste, relativ la actele de
control vor fi informări complete, analitice care vor enumera greşelile
descoperite cu ocazia controalelor, ponderea lor, în ce constă greşeala
notarului, care sînt consecinţele imediate şi mediate ale acestor greşeli,
precum şi care este

I
1
procedeul corect de urmatI de către notar, pentru a evita aceste greşeli
indicîndu-se totodată sursele bibliografice pentru aprofundarea studiului
de caz.
Art.26 Răspunderea morală a notarului priveşte acele abateri săvîrşite
de acesta prin care se lezează relaţiile sociale a căror atingere atrage
oprobiul, deoarece privesc valori sociale care se respectă de membrii
societăţii din convingere, întrucît au rădăcini adinei în istoria, credinţa,
cultura şi civilizaţia poporului.
Efectele răspunderii morale asupra notarului se manifestă prin:
a) scăderea respectului colectivităţii faţă de persoana notarului în
cauză;
b) slăbirea încrederii în probitatea profesională şi onoarea notarului;
c) renumele rău sub care este cunoscut notarul, care prin activitatea
sa impresionează negativ şi perpetuu memoria colectivităţii cu consecinţe
păgubitoare asupra prestigiului instituţiei notarii lui;
d) sancţiunile disciplinare ale răspunderii morale vor fi aplicate
conform cerinţelor legii cu privire la notariat. Nici un notar nu poate fi tras
la răspundere civilă în ceea ce priveşte realizarea îndatoririlor sale
profesionale.
Art.27 Notarul va urmări păstrarea şi colaborarea cu organele de
justiţie, instituţiile statale, administrarea publică locală, precum şi alte
persoane juridice şi se va baza pe principiile corecte de performanţă ale
serviciului notarial, eliminîndu-se orice manifestări de colaborări
exclusiviste, fără tendinţe monopoliste.

Capitolul III.
Dispoziţii finale
Art.28 Codul Deontologic al notarilor se aprobă de Adunarea generală
a notarilor din Republica Moldova. Orice modificare a Codului va fi
supusă aprobării de către Adunarea generală.
Art.29 De la data adoptării de către Adunarea generală Codul
Deontologic devine normă de conduită morală obligatorie pentru toţi
notarii din Republica Moldova.
După adoptare, prezentul Cod va fi publicat în revista «Buletinul
Notarilor».
 I (

CODUL DE ETICĂ PROFESIONALĂ AL JUDECĂTORULUI

Aprobat la Conferinţa judecătorilor din 4 februarie 2000

Autoritatea judecătorească în Republica Moldova este parte

componentă a puterii de stat. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai
de către instanţele judecătoreşti.
Dreptul de a înfăptui justiţia îi aparţine judecătorului, care este
obligat să examineze, conform legii, cauzele civile, administrative şi
penale, să îndeplinească această funcţie, respectînd principiile
independenţei şi imparţialităţii, evitînd în activitatea sa tot ce ar trezi
îndoială asupra obiectivităţii şi incoruptibilităţii sale.
Judecătorii, fiind conştienţi de responsabilităţile ce le revin la
înfăptuirea justiţiei, vor respecta legea, demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile lui fundamentale, ca valori supreme în societate, păstrînd în
acestă activitate exigenţele etice de conduită, onoarea şi demnitatea
instanţelor judecătoreşti prin respectarea următoarelor reguli.

Capitolul I. Asigurarea independenţei judecătorului

Regula nr. 1. Judecătorul, înfăptuind justiţia, respectă independenţa
ce îi este oferită prin Constituţia Republicii Moldova.
Regula nr. 2. Judecătorul respectă şi aplică corect legea, întotdeauna
procedează în aşa mod ca să nu se încalce principiile de înfăptuire a
justiţiei
Regula nr.3. Judecătorul, examinîd cauzele civile, administrative şi
penale, este dator să nu se lase influenţat de careva instituţii ale puterii sau
administraţiei, de opinia publică, organele de informare în masă sau de
careva alte persoane.
Regula nr.4. Judecătorul ia hotărîri independent, în baza propriilor
convingeii ce nu depind de opiniile altor judecători, care nu sînt expuse în
ordinea stabilită prin legislaţia in vigoare.
Regula nr.5. Orice influenţă asupra judecătorilor la soluţionarea
cauzelor concrete sau darea unor indicaţii din partea preşedintelui
instanţei, a locţiitorului său ori a judecătorilor din alte instanţe, la
adoptarea hotărîrilor constituie un amestec grav in înfăptuirea justiţiei.
Regula nr.6. Judecătorul respectă cu sfinţenie onoarea şi prestigiul
profesiei sale.
Regula nr.7. Judecătorii sînt solidari în apărarea colegilor săi de critica
neîntemeiată, indiferent de unde vine ea — din interiorul sau din
exteriorul autorităţii judecătoreşti.
Capitolul II.Comportamentul judecătorului
în executarea atribuţiilor de serviciu
Regula nr.8. Judecătorul işi perfecţionează permanent calificarea sa
profesională.
Regula nr.9. Judecătorul nu răspîndeşte informaţia primită
confidenţial în cadrul examinării cauzei.
Regula nr.10. Judecătorul, examinînd cauza, pătrunde în esenţa ei,
evită graba şi superficialitatea, dar fără a tergiversa procesul judiciar.
 Regula nr.ll. JudecătorulI acordă atenţie culturii desfăşurării
procesului judiciar şi limbajului său, este corect şi punctual.
Regula nr.12. în şedinţa de judecată judecătorul trebuie să fie oficial,
sobru, politicos şi să nu jignească onoarea şi demnitatea participanţilor la
proces.
Regula nr.13. La desfăşurarea şedinţei judiciare, judecătorul va
manifesta calmitate, toleranţă şi va evita orice acţiuni sau gesturi ce ar crea
impresia că este părtinitor.
Regula nr.14. Judecătorul ascultă cu atenţie participanţii la proces în
ordinea şi modul prevăzut de lege şi este exigent faţă de orice persoană
care încalcă regulile de comportare în proces.
Regula nr.15. Judecătorul întocmeşte actele procesuale în strictă
conformitate cu legea, utilizînd cuvinte şi noţiuni ce corespund cerinţelor
limbii de stat şi sînt accesibile pentru toţi.
Regula nr.16. în afara şedinţei de judecată, judecătorul va evita orice
discuţie cu participanţii la proces sau cu alte persoane despre cauza pusă
pe rol.
Regula nr.17. Judecătorul trebuie să reacţioneze la încălcarea legilor şi
a normelor de etică de către alţi judecători, de către procurori sau avocaţi.
Regula nr.18. Judecătorul, exercitîndu-şi funcţiile sale, nu va leza
onoarea, demnitatea şi drepturile omului, nu-şi va manifesta în nici un caz
şi în nici un fel atitudinea sa privind chestiunile cu caracter religios, rasial,
sexual, stării sociale sau alte chestiuni.
Regula nr.19. Judecătorul, prin comportamentul său, disciplină,
cultură şi comunicare va fi exemplu pentru colaboratorii instanţelor
judecătoreşti.
Capitolul III. Comportamentul judecătorului în afara executării
atribuţiilor de serviciu
Regula nr.20. Exercitarea de către judecător a unor activităţi
neprevăzute de statut nu trebuie să împiedice executarea atribuţiilor
directe de serviciu.
 Regula nr.21.IJudecătorul nu oferă consultaţii scrise sau
verbale în probleme litigioase, cu excepţia cauzelor părinţilor, soţului
(soţiei), copiilor, precum şi ale persoanelor aflate sub tutela sau curatela sa.
Regula nr.22. Judecătorul se abţine de a face comentarii publice
asupra hotărîrilor judecătoreşti definitive sau asupra cauzei care se află pe
rol. Venind în contact cu opinia publică, cu jurnaliştii, judecătorul se va
abţine de a-şi expune părerea personală asupra cauzelor concrete.
Regula nr.23. Judecătorul nu participă în activitatea financiară şi
comercială, folosind situaţia de serviciu.
Regula nr.24. Judecătorul nu reprezintă interesele sale sau ale
membrilor familiei sale în instanţa judecătorească în care activează.
Regula nr.25. Judecătorul nu se pronunţă public asupra problemelor
curente de politică internă şi nu se ocupă cu agitaţia, cu excepţia cazurilor
prevăzute de legislaţia în vigoare, abţinîndu-se de la activităţi care ar trezi
suspiciuni că este influenţat de vreo ideologie politică.
Regula nr.26. în afara timpului de serviciu, judecătorul va avea un
asemenea comportament ce nu va defăima titlul de judecător.
Regula nr.27. Judecătorul se va comporta în aşa fel ca relaţiile sale
familiale, sociale şi de altă natură să nu aducă prejudicii funcţiei. El nu
poate să-şi apere interesele personale, profitînd de situaţia de serviciu.
Regula nr.28. Judecătorul nu poate să primească cadouri şi alte daruri
în semn de recunoştinţă, să beneficieze de credite sau de alte servicii, dacă
acest lucru se face cu scopul de a influenţa soluţionarea cauzei aflate în
examinare.
Regula nr.29. Judecătorul se comportă amabil şi corect cu toţii.
Regula nr.30. Codul de Etică al Judecătorului se aplică începlnd cu
ziua adoptării, 4 februarie 2000.
 CODUL Aprobat
I DEONTOLOGIC AL PROCURORILOR
prin Hotărirea Colegiului Procuraturii Generale Nr 2
din 07. 04. 2000

Capitolul I. Noţiuni generale

Constituţia Republicii Moldova determină Procuratura, ca parte
componentă a autorităţii judecătoreşti.
Procurorii, în exercitarea atribuţiilor lor, reprezintă interesele
generale ale societăţii, apără drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor legalităţii,
imparţialităţii şi controlului ierarhic.
Atribuţiile Procuraturii şi modul de exercitare a lor sînt
reglementate de Legea cu privire la procuratură şi codurile de
procedură.
Pentru ca activitatea procurorilor să se desfăşoare în conformitate
cu scopurile şi principiile stabilite de lege, ei sînt obligaţi să se supună
normelor legale şi regulilor de conduită profesională.
Regulile de conduită a procurorilor în relaţiile acestora cu
judecătorii, cu justiţiabilii, cu celelalte autorităţi publice şi cu cetăţenii
sînt următoarele:
Prima regulă: Procurorii trebuie să apere supremaţia legii.
A doua regulă: Procurorii trebuie să contribuie la asigurarea
independenţei puterii judecătoreşti, respingînd prin întreaga lor
conduită, orice imixtiune în activitate judiciară.
A treia regulă: Procurorii în întreaga lor activitate trebuie să
promoveze imparţialitatea.
A patra regulă: Procurorii trebuie să asigure egalitatea cetăţenilor în
faţa legii.
A cincea regulă: Procurorii trebuie să apere demnitatea persoanelor
implicate în procedurile judiciare, după competenţă.
A şasea regulă: Procurorii trebuie să asigure exercitarea dreptului la
apărare a persoanelor implicate în procedurile judiciare, după
competenţă.
A şaptea regulă: Procurorii trebuie să asigure respectarea prezumţiei
de nevinovăţie a persoanelor acuzate.
A opta regulă: Procurorii trebuie să promoveze echitabilitatea şi
legalitatea măsurilor privative sau restrictive de drepturi, pe care le au în
virtutea legii.
A noua regulă: Procurorii respectă şi aplică corect legea, întotdeauna
procedează în aşa mod ca să nu încalce principiile de înfăptuire a
justiţiei.

I
 ( I f

A zecea regulă: Procurorii respectă cu sfinţenie onoarea şi prestigiul

profesiei sale.
Capitolul II. Comportamentul procurorului în executarea
obligaţiunilor de serviciu
A unsprezecea regulă: Procurorul desfăşoară un proces de
autoinstruire continuu, perfecţionăndu-şi calificarea profesională.
A douăsprezecea regulă: Procurorul nu dezvăluie informaţia primită
confidenţial în cadrul anchetării şi examinării cauzei, nu face careva
promisiuni în folosul unei părţi în procesul anchetării şi examinării în
judecată a cauzei penale sau civile.
A treisprezecea regulă: Procurorul, Ia anchetarea şi examinarea
cauzelor, pătrunde în esenţa lor, evitînd superficialitatea şi
tergiversarea.
A paisprezecea regulă: Procurorul, în activitatea sa, acordă atenţie
culturii vorbirii, tactului, este corect şi punctual.
A cincisprezecea regulă: Procurorul, exercitînd atribuţiile, trebuie să
fie calm, oficial, politicos şi tolerant.
A şaisprezecea regulă: Procurorul, participînd la procesul de anchetă şi
şedinţa judiciară, nu va manifesta iritare (enervare), mînie (răutate), va
evita ridicarea vocii şi orice acţiuni, care pot crea impresia că este
părtinitor.
A şaptesprezecea regulă: Procurorul întocmeşte actele procesuale în
strictă conformitate cu legea, le argumentează, utilizînd fraze şi noţiuni
accesibile pentru toţi şi care corespund cerinţelor legislaţiei lingvistice.
A optsprezecea regulă: Procurorul, în afara şedinţei de judecată, va
evita discuţiile cu alţi participanţi la proces despre cauza în care
participă.
A nouăsprezecea regulă: Procurorul trebuie să reacţioneze la încălcarea
legilor şi a normelor de etică de către orice persoană.
A douăzecea regulă: Procurorul, exercitîndu-şi funcţiile, nu va leza
drepturile, onoarea şi demnitatea persoanei, în nici un caz şi în nici un
fel nu-şi va exprima atitudinea sa privind chestiunile cu caracter religios,
rasial, sexual, stare socială sau alte chestiuni.
A douăzeci şi una regulă: Procurorul, prin comportamentul său,
disciplină, cultură şi comunicare, va fi exemplu pentru colaboratorii
organelor procuraturii.
Capitolul III. Comportamentul procurorului în afara executării
obligaţiunilor de serviciu
A douăzeci şi doua regulă: Procurorul nu poate exercita activităţi ce nu
ţin de direcţiile activităţii Procuraturii, cu excepţia activităţii didactice şi
ştiinţifice. Exercitarea acestora nu trebuie să împiedice executarea
atribuţiilor directe de serviciu.
 A douăzeci şi treia regulă:I Procurorul nu dă consultaţii scrise sau orale
în probleme litigioase, cu excepţia cauzelor părinţilor, soţiei (soţului),
copiilor, precum şi persoanelor aflate sub tutela sau curatela sa.
A douăzeci şi patra regulă: Procuroul se abţine de a face comentarii
publice referitoare la hotărîrile judecătoreşti definitive, precum şi asupra
cauzelor (materiale, petiţii, procese penale sau civile) examinate de el sau
cu participarea lui, pe care n-au fost emise sau pronunţate hotărîri.
A douăzeci şi cincea regulă: Procurorul nu reprezintă interesele sale
sau ale membrilor familiei sale în instanţa judecătorească pe lingă care
activează.
A douăzeci şi şasea regulă: Procurorul nu se pronunţă public asupra
problemelor curente de politică internă şi nu se ocupă cu agitaţia,
abţinîndu- se de la activitatea care ar trezi suspiciuni că este influenţat de
vreo ideologie politică, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia în
vigoare.
A douăzeci şi şaptea regulă: Procurorul, în afara timpului de serviciu,
va avea un comportament demn pentru a nu compromite titlul de
procuror, se va comporta corespunzător pentru ca relaţiile sale familiale,
sociale şi de altă natură să nu aducă prejudiciu familiei. El nu poate să-şi
apere interesele personale, profitînd de situaţia de serviciu.
A douăzeci şi opta regulă: Procuroul nu poate primi cadouri şi alte
daruri în semn de recunoştinţă, beneficia de credite sau alte servicii, dacă
acest lucru se face cu scopul de a influenţa soluţionarea cauzelor aflate în
examinare.
A douăzeci şi noua regulă: Procurorul se comportă corect cu toţi
cetăţenii şi întemeiază relaţiile colegiale pe principiile de bună credinţă,
respect şi sprijin reciproc, evită cazurile de ofensă şi umilinţă.

CODULUI POLIŢIENESC AL REPUBLICII MOLDOVA

Aprobat prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 2 din 09
ianuarie 2003 „Cu privire la aprobarea Codidui Poliţienesc al Republicii
Moldova"
DOMENIUL DE APLICARE
Respectarea prezentului Cod este obligatorie pentru toţi angajaţii
atestaţi ai organelor afacerilor interne ale Republicii Moldova care au
drept sarcini de bază asigurarea ordinii publice şi combaterea
criminalităţii şi care sunt autorizate de către stat să exercite forţa şi
competenţe speciale pentru îndeplinirea acestor sarcini.
I. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ACTIVITĂŢII POLIŢIEI Republica Moldova este
o ţară democratică, guvernată conform principiului supremaţiei dreptului.
Acest principiu se află şi la baza
activităţii organelor deIpoliţie ale Republicii Moldova în ansamblu,
precum şi a fiecărui angajat al poliţiei în particular.
în toate acţiunile sale fiecare angajat al poliţiei este obligat să respecte
întru totul drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, în
corespundere cu Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Constituţia Republicii Moldova şi
alte acte normative în vigoare. Orice deviere de la acest principiu în
acţiunile angajatului poliţiei faţă de o anumită persoană nu poate fi
tolerată decât în cazurile în care:
— însăşi persoana dată prejudiciază drepturile şi libertăţile similare
ale altei persoane;
— numai astfel pot fi apărate drepturile şi libertăţile similare ale
acestor persoane.
In asemenea cazuri angajatul poliţiei va avea grijă ca măsura în care
acţiunile sale lezează drepturile şi libertăţile persoanei date să fie minimă.
II. OBIECTIVELE POLIŢIEI
1. Asigurarea respectării legii, menţinerii liniştii şi ordinii publice în
societate.
2 Depistarea şi descoperirea crimelor.
3. Reducerea şi prevenirea criminalităţii.
4. Acordarea asistenţei şi serviciilor populaţiei în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
HL BAZELE JURIDICE ALE POLIŢIEI
5. Poliţia Republicii Moldova este un organ public, stabilit prin Legea
cu privire la poliţie.
6. Personalul poliţiei este în general supus aceloraşi legi ca şi cetăţenii
ordinari, puţinele excepţii de la acest principiu fiind justificate de scopul
asigurării bunei desfăşurări a sarcinilor poliţiei într-o societate
democratică.
VL POLIŢIA ŞI SISTEMUL JUSTIŢIEI PENALE
7. între activitatea poliţiei şi a sistemului judiciar, procuraturii şi
sistemului penitenciar există o distincţie clară: poliţia nu are nici o putere
de control asupra acestor organe.
8. Poliţia va respecta cu stricteţe independenţa şi imparţialitatea
judecătorilor, în special, ea nu va înainta obiecţii asupra deciziilor judiciare
legitime şi nici nu va împiedica exercitarea acestora.
9. Pentru atingerea obiectivelor de bază ale activităţii sale, poliţia este
investită cu un număr limitat de competenţe judiciare, prevăzute de
legislaţia în vigoare, în caz de dezacord cu anumite decizii judiciare ale
poliţiei, persoanele fizice şi juridice sunt în drept să conteste aceste decizii
în judecată.

(
 10. Poliţia nu va fiI implicată în executarea măsurilor
penitenciare, în afara cazurilor de urgenţă.
V. ORGANIZAREA POLIŢIEI
Principii de bază
11. In îndeplinirea sarcinilor sale specifice, poliţia beneficiază de o
independenţă operaţională suficientă faţă de alte organe ale statului.
12. La necesitate, poliţia va promova o cooperare strânsă cu alte
organizaţii: organe ale statului, organizaţii non-
guvernamentale, organizaţii obşteşti etc.
13. Fiecare angajat al poliţiei este obligat să se comporte astfel încât să
fie demn de respectul populaţiei. De asemenea, el trebuie să promoveze
bunele relaţii dintre poliţie şi societate, în măsura şi în modul pe care i-o
poate permite locul acestuia în ierarhia organizatorică a poliţiei.
14. In scopurile garantării integrităţii fiecărui angajat al poliţiei şi
desfăşurării activităţii în strictă corespundere cu normele şi obiectivele
stabilite prin prezentul Cod, organele poliţiei vor planifica şi executa
măsuri speciale eficace, inclusiv controale interne închise. Aceste măsuri
vor viza în special prevenirea şi contracararea corupţiei la toate nivelurile
serviciilor poliţiei, precum şi a devierilor de la respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanei, afirmate în actele normative
internaţionale.
15. Serviciile poliţiei trebuie să fie gata să furnizeze cetăţenilor
informaţii obiective privind activitatea lor, fără însă a divulga informaţiile
confidenţiale. Pentru a evita divulgarea acestor informaţii în raporturile cu
cetăţenii, inclusiv cu organele mass-media, fiecare angajat al poliţiei se va
comporta conform limitelor competenţei sale. în cazurile când un angajat
al poliţiei nu va fi sigur de faptul dacă o anumită informaţie este
confidenţială sau nu, el nu va furniza informaţia dată fără acordul
superiorului său.
VI. CALIFICĂRILE, ANGAJAREA ŞI DEVOTAMENTUL PERSONALULUI POLIŢIEI
16. Fiecare angajat al poliţiei trebuie să fie încadrat în serviciu în baza
unei competenţe şi experienţe profesionale, ce ar corespunde atât
obiectivelor poliţiei, cât şi funcţiei concrete.
17. Pentru serviciu în poliţie vor fi selectate numai persoane demne
de respectul populaţiei. Selecţia se va face pe bază de concurs, drept
criteriu de apreciere servind patriotismul simţul datoriei şi răspunderii,
bărbăţia şi dorinţa de a lucra pentru atingerea obiectivelor specifice ale
poliţiei, profesionalismul, inteligenţa, dezvoltarea fizică, precum şi alte
calităţi umane necesare pentru lucrul în cadrul poliţiei.
18. Personalul poliţei trebuie să dea dovadă de un nivel al capacităţii
de a comunica cu populaţia, ce ar fi suficient de înalt pentru îndeplinirea
sarcinilor de serviciu înIdependenţă de funcţia deţinută şi, dacă e
cazul, de aptitudini de a dirija şi de a organiza, în afară de aceasta, e
necesar ca el să aibă o bună înţelegere a problemelor sociale şi culturale,
caracteristice Republicii Moldova în ansamblu, precum şi a
problemelor comunitare existente în teritoriul deservit.
19. Persoanele care au comis crime trebuie să fie descalificate din
lucrul poliţienesc. La fel se va proceda şi în cazul contravenţiilor, dacă
acestea au fost comise în mod repetat sau într-un mod ce discretizează
organele de poliţie.
20. Procedura de angajare trebuie să se bazeze pe criterii obiective
şi nediscriminatorii şi să prevadă un examen metodic al candidaţilor.
VII. PREGĂTIREA PERSONALULUI POLIŢIEI
21. Pregătirea personalului poliţiei se va efectua în funcţie de
obiectivele poliţiei. Ea trebuie să se bazeze pe principiile fundamentale,
cum ar fi pluralismul democratic, statul de drept şi protecţia
drepturilor omului.
22. Pregătirea generală a personalului va fi pe cât posibil de
deschisă în ceea ce priveşte societatea.
23. Pregătirea iniţială trebuie să fie urmată de perioade regulate de
pregătire continuă şi de pregătire specializată.
24. Angajatul poliţiei beneficiază, în principiu, de aceleaşi drepturi
civile şi politice, ca şi alţi cetăţeni, în particular, ei se bucură de dreptul
de a se reuni în sindicate, dreptul de a primi o remunerare adecvată,
dreptul de a avea o acoperire socială, în plus, ei beneficiază de măsurile
specifice de protecţie a sănătăţii şi a securităţii, ţinând cont de lucrul
specific al poliţiei.
25. Orice sancţiune disciplinară ce vizează un angajat al poliţiei, la
cererea acestuia sau chiar în lipsa cererii sale, poate fi supusă unui
control din partea instanţei judecătoreşti competente sau altui organ
independent abilitat.
26. Lucrătorii poliţiei trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi ca
şi orice alt cetăţean în faţa instanţelor judecătoreşti, precum şi în faţa
unei eventuale condamnări.
27. Tinându-se cont de atitudinea deosebit de duşmănoasă a
multor reprezentanţi ai lumii criminale faţă de angajaţii poliţiei
(inclusiv faţă de foştii angajaţi), este necesar ca în cazul condamnării lor
la privare de libertate aceştia să fie amplasaţi separat de alte categorii
de condamnaţi.
VIII. PRINCIPII DIRECTORII PRIVIND ACŢIUNEA/INTERVENŢIA POLIŢIEI
Principii de bază
28. Poliţia trebuie să asigure în permanenţă legalitatea
intervenţiilor sale.
29. Fiecare angajat al poliţiei, oricare ar fi nivelul funcţiei sale în
ierarhia organului de poliţie este personal responsabil de acţiunile şi
inacţiunile sale, precum şi de ordinile date subalternilor.
 30. în cadrul organelorI de-politie trebuie să existe o ierarhie exactă
de şefi şi subalterni. Trebuie ca în fiecare caz concret să fie posibilă
determinarea superiorului responsabil în ultimă instanţă de acţiunile sau
inacţiunile oricărui lucrător de poliţie.
31. Fiecare angajat al poliţiei este obligat să execute ordinele date de
superiorul său, însă are dreptul şi este obligat să se abţină de executarea
ordinelor despre care el (ea) ştie sau ar trebui să ştie că sunt evident de
ilegale.
32. Poliţia trebuie să ducă la bun sfârşit misiunile sale într-un mod
just şi imparţial, fără vreo discriminare după orice criteriu (sex, rasă,
culoare a pielii, limbă, religie, naţionalitate, origine etnică, etc.). în toate
situaţiile acţiunile poliţiei trebuie să aibă motive obiective şi rezonabile
care să le justifice.
33. In toate intervenţiile sale poliţia trebuie să respecte dreptul
absolut la viaţă al persoanelor. Se va face excepţie de la această cerinţă
numai în situaţiile speciale, prevăzute de Lege cu privire la politie şi
numai în modul indicat de Legea nominalizată.
34. Indiferent de circumstanţe, poliţia nu va aplica, nu va încuraja şi
nu va tolera nici un act de tortură, nici un tratament sau pedeapsă
inumană sau degradantă.
35. Poliţia va recurge la forţă numai în cazurile de necesitate şi numai
într-o măsură suficientă pentru realizarea unui obiectiv legitim.
36. Angajaţii poliţiei trebuie să se opună tuturor formelor de corupţie,
fie că este vorba de ei înşişi sau de colegii lor. Din acest punct de vedere el
trebuie să beneficieze de susţinere, atunci când îşi informează superiorii şi
alte organe competente despre orice caz de corupţie în cadrul politiei.
37. Indeplinindu-se misiunile de serviciu, angajaţii poliţiei trebuie să
acţioneze cu integritate şi respect faţă de populaţie, ţinând în special cont
de necesităţile grupurilor vulnerabile ale populaţiei.
IX. SITUAŢII SPECIFICE
A. Anchetele poliţiei
38. Anchetele efectuate de poliţie trebuie să fie bazate cel puţin pe
învinuiri legitime că o infracţiune a fost comisă sau va fi comisă.
39. Poliţia trebuie să respecte principiul prezumţiei nevinovăţiei, în
conformitate cu care orice persoană acuzată de un delict penal trebuie să
fie considerată nevinovată până când va fi declarată vinovată de către
instanţa de judecată şi să beneficieze de minimul de drepturi, în special de
dreptul de a fi informată în timpul cel mai scurt despre acuzaţiile
formulate împotriva sa şi dreptul de a-şi pregăti apărarea (fie personală,
fie prin intermediul unui avocat la alegerea sa).
 ii I
J

j 40. Anchetele poliţieneşti trebuie să fie obiective şi echitabile, în

procesul de anchetare se va ţine cont de particularităţile persoanelor
anchetate (dacă aceasta face parte din anumite grupuri specifice:
adolescenţi, membri ai minorităţilor, persoanele vulnerabile etc.) şi se va
acţiona în modul corespunzător.
41. Interogarea persoanelor se va face într-un mod echitabil, adică
persoanele interogate vor fi informate şi conştiente de motivele
interogatorului, de locul şi de durata acestuia, de persoanele care sunt
prezente etc.
42. Desfăşurarea interogatoriului trebuie să fie întotdeauna
înregistrată.
43. Angajaţii poliţiei trebuie să fie conştienţi de necesităţile specifice
ale martorilor şi să respecte anumite reguli privind protecţia şi asistenţa de
care aceştia pot avea nevoie şi care trebuie să le fie asigurate în timpul
anchetei, în special dacă aceasta ţine de crima organizată, violenţa în
familie sau în alte situaţii în care există riscul de intimidare a martorilor.
44. Poliţia va acorda, în măsura necesară, susţinere, asistenţă şi
informaţie victimelor criminalităţii.
45. Poliţia trebuie să fie capabilă să acorde serviciile de interpretare,
traducere necesare pe toată durata anchetei poliţieneşti.
B. Arestarea/privarea de libertate de către poliţie
46. Privarea de libertate a persoanelor trebuie să fie, pe cât e posibil,
limitată şi aplicată, ţinându-se cont de vulnerabilitatea şi necesităţile
personale ale fiecărui deţinut. Pentru fiecare deţinut se va întocmi un
registru de arestare.
47. Orice persoană arestată sau reţinută ar trebui să fie informată într-
un timp cât mai scurt, într-o limbă pe care persoana respectivă o înţelege,
desfăşoară temeiul juridic al privaţiunii de libertate, acuzaţiile înaintate,
drepturile sale, procedura ce va fi aplicată.
48. Poliţia trebuie să garanteze securitatea persoanelor puse sub arest
preventiv, asigurându-le în măsura necesară supravegherea stării
sănătăţii, condiţiile de igienă şi necesităţile de alimentare, încăperile
poliţiei prevăzute în acest scop trebuie să fie de o mărime rezonabilă, să
aibă iluminarea, ventilarea necesară şi să ofere condiţiile necesare de
odihnă.
49. Poliţia trebuie să asigure persoanelor private de libertate
posibilitatea de a informa terţele persoane, de a beneficia de dreptul la un
avocat şi a putea fi examinate de un medic.
50. Este recomandabil ca persoanele care sunt deţinute în localurile
poliţiei pentru alte motive decât acel de a fi suspectat de săvârşirea unei
crime, să fie separate de persoanele deţinute anume pentru un astfel de
motiv.
 C. Respectarea vieţiiI private şi alte drepturi
51. Poliţia nu trebuie să prejudicieze drepturile fiecărei persoane Ia
viaţa privată şi familiară, la domiciliu şi la corespondenţă, în afară de cazul
când aceasta este justificat de motive specifice legitime, însă chiar şi în
aceste cazuri nu se vor depăşi limitele minime necesare.
52. Colectarea, stocarea şi utilizarea datelor personale de către poliţie
trebuie să fie limitate numai la aceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor specifice legitime. Poliţia va respecta întotdeauna dreptul
fiecărei persoane la libertatea de gândire, de conştiinţă, de exprimare, de
reuniune paşnică, de circulaţie şi folosire a bunurilor sale. Aceste drepturi
nu se vor prejudicia, cu excepţia circumstanţelor specifice legitime
prevăzute de Convenţia Europeană şi Apărarea Drepturilor Omului.
 CODURI I DEONTOLOGICE STRĂINE

CODUL DE CONDUITĂ AL JUDECĂTORILOR DIN SUA

Regula \. Judecătorul, ca reprezentant al comunităţii judecătoreşti,

trebuie să fie cinstit şi independent.
Regula 2. Judecătorul trebuie să evite intact şi incorectitudine în
comportament în toate tipurile de activitate.
Regula 3. Judecătorul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile sale
imparţial şi cu sârguinţa respectivă.
Regula 4. Judecătorul poate participa şi în activităţi în afara serviciului
în scopul perfecţionării legislaţiei, a sistemului de drept şi înfăptuirii
justiţiei.
Regula 5. Judecătorul trebuie să-şi desfăşoare activitatea în afara
serviciului astfel încât să reducă la minimum posibilitatea de contrazicere
cu obligaţiile profesionale.
Regula 6. Judecătorul trebuie în mod sistematic să raporteze despre
veniturile încasat pentru desfăşurarea unei anumite activităţi juridice sau
în afara serviciului.
Regula 7. Judecătorul trebuie să se abţină de la activitatea politică.

ETICA POLIŢISTULUI REPUBLICII FEDERATIVE GERMANE

1. Obligaţia principală a poliţiei este de a proteja drepturile, onoarea şi

demnitatea persoanei.
2. Pluralismul existent în societate îngreunează considerabil
elaborarea principiilor etice. însă există un minimum determinat, care este
obligatoriu. Aceste prescripţii sunt consfinţite în Constituţia RFG.
3. în etica poliţienească trebuie să persiste simţul amical. Normele ei
reprezintă o interpretare corespunzătoare a normelor etice unanim
recunoscute. Ea nu poate fi o culegere de prescripţii instructive, normele ei
trebuie să acorde posibilitatea unei interpretări libere a textului
4. în activitatea poliţienească trebuie să domine o abordare creativă:
nu o executare mecanică a ordinelor, ci o fundamentare pe valorile morale.
Această cerinţă are următoarea motivaţie: poliţistul este împuternicit să se
implice în viaţa privată a cetăţeanului, însă cu toate acestea el este obligat
să ţină cont de specificul serviciului său: respectul şi protecţia drepturilor
şi demnităţii persoanei.
 5. Serviciul în poliţie seI bazează pe principiul devotamentului faţă
de stat, inclusiv faţă de valorile morale şi juridice ale acestuia.
6. Poliţistul are sarcina să califice fapta ca infracţiune, de aceea
trebuie să fie atent, imparţial, incoruptibil ş. a.
7. Folosirea armei de foc întotdeauna este însoţită de o cercetare de
serviciu, de aceea aceasta este determinată de convingerile etice ale
colaboratorului poliţiei.
8. Etica poliţienească joacă un rol esenţial în pregătirea poliţistului,
deoarece ea este prezentă în toate sferele activităţii sale de serviciu şi
fiecare comportă un anumit specific. De aceea ea trebuie să fie predată ca
un capitol special al fiecărei discipline şi să se reflecte în fiecare funcţie de
serviciu.
9. Cercetările sociologice şi demografice arată următorul sistem de
valori al serviciului poliţienesc (părerea cetăţenilor):
Valori
— corectitudine - 50%
— aptitudinea de a acorda ajutor - 50%
— bunăvoinţă - 38%
— atenţie - 37%
— capacitatea de a insufla încredere - 32%
— dreptatea - 26%
— aspectul exterior - 26%
— capacitate creativă -17%
— răbdare -15%
Antivalori
— duritatea - 37%
— birocratism - 34%
— lipsa simţului umorului - 25%
— aroganţă - 24%
— coruptibilitate - 7%
— violenţă -11%
— parţialitate - 20%
— neatenţie -12%
Elemente negative ale activităţii poliţiei (părerea poliţiştilor):
V comandamentul nu acordă suficient timp colaboratorilor;
V nu ascultă părerile lor;
^ intolerant faţă de critică;
■S subapreciază colaboratorii;
S nu apără interesele colaboratorilor;
V mai mult se gândeşte la propria carieră decât la avansarea în
serviciu a colaboratorilor.
 I 10. Colaboratorul nu trebuie să
fie corect doar în aparenţă. El este obligat să fie credincios, în esenţă,
valorilor morale şi principiilor statului. Colaboratorul în primul rând
trebuie:
• să fie punctual;
• să aibă grijă de sănătatea sa;
• să aibă grijă de securitatea sa;
• permanent să se autoinstruiască şi să se autoperfecţioneze.
11. Colaboratorul obţine dreptul la o remunerare
suplimentară doar cu permisiunea şefului, luînd în considerare
următoarele:
populaţia nu trebuie să socoată serviciul în poliţie uşor, care îi
acordă colaboratorului mult timp liber;
- el primeşte salariu şi nu trebuie să mai ocupe încă o funcţie;
- serviciul suplimentar poate să influenţeze asupra îndeplinirii cu
conştiinciozitate a obligaţiilor de bază;
poate avea loc conflictul de interese între serviciul poliţienesc şi
cel al funcţiei suplimentare.
11. Calităţile importante ale poliţistului sunt:
a) simţul prieteniei - calitate importantă a colaboratorului, care nu
trebuie să depăşească limitele şi să se transforme în cumetrism; prietenia
înţeleasă greşit poate duce la ascunderea, nedivulgarea unor cazuri şi
metode inacceptabile, transmiterea împuternicirilor de la un coleg la altul.
Prietenia se termină acolo unde încetează legalitatea şi legea. în acest caz
susţinerea prietenească trebuie să cedeze locul criticii;
b) un mod de viaţă sănătos - alcoolismul dăunează sănătăţii,
înrăutăţeşte calitatea activităţii de lucru, înrăutăţeşte atmosfera moral-
psihologică în colectiv, favorizează crearea prietenilor în false prietenii.
(Teze de lecţii, citite la Academia MAI a Rusiei, 10 februarie 1994, de
doctorul în drept Zigmunt Franke - decanul facultăţii Academiei de Poliţie RFC,
oraşul Münster).
 CODUL I EUROPEAN DE ETICĂ AL POLIŢIEI
Recomandarea Rec(2001)10 adoptata de Comitetul Miniştrilor
al Consiliului Europei, 19 septembrie 2001
Comitetul Miniştrilor, conform articolului 15b al statutului Consiliului
Europei:
Reamintind că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune
mai strânsă între membrii săi;
Conştient că unul dintre obiectivele Consiliului Europei este
deopotrivă favorizarea Statului de Drept, care este baza unei democraţii
adevărate;
Considerând că sistemul de justiţie penală joacă un rol determinant în
protejarea Statului de Drept şi că poliţia are un rol esenţial în cadrul
acestui sistem;
Conştient de necesitatea, comună tuturor Statelor membre, de a duce o
luptă eficace contra criminalităţii, la nivel naţional, cât şi pe plan
internaţional;
Considerând că activităţile poliţiei sunt întreprinse într-o largă măsură,
în raport strâns cu populaţia şi că eficienţa lor depinde de susţinerea
acesteia din urmă;
Recunoscând că majoritatea serviciilor de poliţie europene - în afara
faptului ca veghează la respectarea legilor - joacă un rol social şi asigură
un anumit număr de servicii în cadrul societăţii;
Convins că încrederea populaţiei în poliţie este în mod riguros legată
de atitudinea şi comportamentul poliţiei vis-a-vis de populaţie şi, în
particular, de respectul demnităţii umane, libertăţilor şi drepturilor
fundamentale ale persoanei, care sunt consacrate îndeosebi în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Considerând că principiile formulate în Codul de conduită al
Naţiunilor Unite pentru cei responsabili de aplicarea legilor şi Rezoluţiei
Adunării parlamentare a Consiliului Europei referitoare la Declaraţia
despre poliţie;
Păstrând în memorie principiile şi regulile enunţate în textele
referitoare la poliţie - în spiritul dreptului penal, civil şi public şi al
drepturilor omului, astfel adoptate de Comitetul de Miniştri, precum şi în
deciziile şi hotărârile Curţii Europene pentru Drepturile Omului şi în
principiile adoptate de Comitetul pentru prevenirea torturii şi pedepselor
sau tratamentelor inumane sau degradante;
Recunoscând diversitatea structurilor de poliţie şi a mijloacelor de
organizare a acţiunii poliţiei în Europa;
Considerând necesitatea de definire a orientărilor şi principiilor
europene comune, în cadrul obiectivelor generale, funcţionării şi
207
 reponsabilii poliţiei, înIscopul asigurării securităţii şi respectării
drepturilor persoanei în societăţile democratice, funcţionând pe baza
principiului preeminenţei dreptului,
Recomandă guvernelor Statelor membre de a se inspira, în legislaţia
şi practicile interne ale acestora şi în codurile lor de conduită în materie
de poliţie, de la principiile enunţate în "Codul european de etică al
poliţiei", ce figurează în anexa prezentei Recomandări, în vederea
aplicării lor progresive şi asigurării unei difuzări cât mai ample a
acestui text.
Definirea câmpului de aplicare
Prezentul cod se aplică forţelor sau serviciilor de poliţie publice
tradiţionale sau altor organe autorizate şi/sau controlate de puterile
publice, al căror prim obiectiv constă în a asigura menţinerea ordinii
într- o societate civilă şi care sunt autorizate prin Stat să aplice forţa
şi/sau puteri speciale pentru a atinge acest obiectiv.
I. Obiectivele poliţiei
1. Principalele scopuri ale poliţiei constă, într-o societate
democratică condusă de principiul preeminenţei dreptul, în
următoarele sarcini:
— de a asigura menţinerea liniştii publice, respectul legii şi
ordinii în cadrul societăţii;
— de a proteja şi respecta libertăţile şi drepturile fundamentale
ale individului care sunt consacrate, îndeosebi, de către Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului;
— de a preveni şi de a combate criminalitatea;
— de a depista criminalitatea;
— de a oferi asistenţă şi servicii populaţiei.
II. Bazele juridice ale poliţiei
2. Poliţia este un organ public, care trebuie instituit prin lege.
3. Operaţiunile poliţiei trebuie să fie întotdeauna îndeplinite
conform dreptului intern şi normelor internaţionale acceptate de ţări.
4. Legislaţia de organizare a poliţiei trebuie să fie accesibilă
cetăţenilor şi suficient de clară şi precisă; în cazul contrar aceasta
trebuie completată prin regulamente de asemenea accesibile
cetăţenilor şi clare.
5. Personalul poliţiei este supus aceleiaşi legislaţii ca şi cetăţenii
obişnuiţi, singurele excepţii de la acest principiu nu pot fi justificate,
decât în vederea asigurării unei bune desfăşurări a sarcinilor poliţiei,
într-o societate democrată.
III. Poliţia şi sistemul de justiţie penală
6. O distincţie netă trebuie stabilită între rolul poliţiei şi cel al
sistemului judiciar, al parchetului şi al sistemului penitenciar; poliţia
nu trebuie să aibă nici o putere de control asupra acestor organe.
7. Poliţia trebuie să respecte, cu stricteţe, independenţa şi
imparţialitatea judecătorilor; poliţia nu trebuie nici să ridice obiecţii faţă
de hotărârile judecătoreşti sau deciziile judiciare legitime, nici să
împiedice executarea lor.
8. Poliţia nu trebuie, în principiu, să exercite funcţiuni judiciare.
Orice delegare de putere judiciară trebuie să fie limitată şi prevăzută prin
lege. Trebuie ca întotdeauna să fie posibilă contestarea în faţa unui organ
judiciar a tuturor actelor,I deciziilor sau omisiunilor poliţiei privind
drepturile indivizilor.
9. Este cazul să se asigure o cooperare funcţională şi corespunzătoare
între poliţie şi ministerul public. în ţările unde poliţia se află sub
autoritatea ministerului public sau judecătorilor de instrucţie, ea trebuie să
primească instrucţiuni clare, atât în privinţa priorităţilor care
determină politica anchetelor criminale precum şi la desfăşurarea
diferitelor anchete criminale. Poliţia trebuie să informeze judecătorii de
instrucţie sau ministerul public de modul în care instrucţiunile lor sunt
aplicate şi, mai ales, trebuie să îi ţină la curent cu evoluţia cazurilor penale.
10. Poliţia trebuie să respecte rolul avocaţilor apărării în procesele de
justiţie penală şi, dacă este necesar, să contribuie la asigurarea dreptului
efectiv de a avea acces la asistentă juridică, în mod deosebit, pentru
persoanele private de libertate.
11. Poliţia nu trebuie să se substituie personalului penitenciar, cu
excepţia cazurilor de urgenţă.
IV. Organizarea structurilor poliţiei
A. Generalităţi
12. Poliţia trebuie să fie organizată în aşa fel încât membrii săi să
beneficieze de respectul populaţiei, atât ca profesionişti însărcinaţi cu
aplicarea legii, cât şi ca prestatori de servicii.
13. Serviciile de poliţie trebuie să-şi exercite misiunile de poliţie, într-
o societate civilă sub responsabilitatea autorităţilor civile.
14. Poliţia şi personalul în uniformă trebuie în mod normal să fie
recunoscuţi cu uşurinţă.
15. Serviciul de poliţie trebuie să beneficieze de o independenţă
operaţională suficientă, vis-a-vis de alte organe ale Statului, în îndeplinirea
sarcinilor de poliţie care-i revin şi de care trebuie să fie pe deplin
responsabil.
16. Cadrele poliţiei trebuie să fie, la toate nivelele ierarhice, personal
responsabile de actele lor, de neglijenţele sau de ordinele date
subordonaţilor lor.
 17. Organizarea poliţieiItrebuie să cuprindă o reţea de comandă clar
definită. Trebuie să fie posibilă, în toate cazurile, determinarea
superiorului responsabil de actele de neglijenţă ale unui membru din
personalul de poliţie.
18. Poliţia trebuie să fie organizată astfel încât să promoveze bunele
raporturi între poliţie şi populaţie şi, eventual, o cooperare efectivă cu
celelalte organisme, asociaţii locale, organizaţii nonguvemamentale şi alţi
reprezentanţi ai populaţiei, cuprinzând grupurile etnice minoritare.
19. Serviciile de poliţie trebuie să fie pregătite să furnizeze cetăţenilor
informaţii obiective despre activităţile lor, fără însă a dezvălui informaţii
confidenţiale. Trebuie elaborate liniile directoare profesionale, care
guvernează raporturile cu mass-media.
20. Organizarea serviciilor de poliţie trebuie să cuprindă măsuri
eficace, pentru a garanta integritatea personalului de poliţie şi
comportamentul adecvat al acestuia, în executarea misiunilor, în special,
respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei, în mod
particular, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
21. Măsuri eficiente pentru prevenirea şi lupta împotriva corupţiei
trebuie aplicate la toate nivelele serviciilor de poliţie.
B. Calificative, recrutări şi fidelitatea personalului de poliţie
22. Personalul de poliţie, oricare ar fi nivelul la care se angajează,
trebuie să fie recrutat pe baza competenţei şi experienţei personale, care
trebuie adaptate obiectivelor poliţiei.
23. Personalul de poliţie ar trebui să fie în măsură să dea dovadă de
discernământ, de deschidere intelectuala, de maturitate, de simţ justiţiar,
de capacităţi de comunicare şi, dacă este cazul, de aptitudini de conducere
şi organizare. Ei trebuie să aibă şi o bună putere de înţelegere a
problemelor sociale, culturale şi comunitare.
24. Persoanele care au fost recunoscute vinovate de infracţiuni grave
nu trebuie să aibă funcţii în poliţie.
25. Procedurile de recrutare trebuie să se bazeze pe criterii obiective şi
nediscriminatorii şi să se facă conform unui examen obligatoriu al
candidaturilor. Trebuie, în plus, aplicată o politică prin care să se recruteze
bărbaţi şi femei, reprezentând diverse categorii ale societăţii, printre care
grupurile etnice minoritare, obiectivul ultim fiind ca personalul de poliţie
să reflecte societatea în serviciul căreia se găseşte.
C. Formarea personalului de poliţie
26. Formarea personalului de poliţie care se bazează pe principiile
fundamentale, cum ar fi democraţia, Statul de drept şi protecţia
drepturilor omului, trebuie să se realizeze în funcţie de obiectivele poliţiei.
 27. Formarea generală aI personalului de poliţie trebuie să fie cât mai
deschisă pentru societate.
28. Formarea generală iniţială ar trebui, de preferinţă, să fie urmată de
perioade regulate de formare continuă şi de formare specializată şi, dacă
este cazul, de formare pentru sarcini speciale şi de gestiune.
29. O formare practică privind aplicarea forţei şi limitele sale
referitoare la principiile stabilite în materie de drepturi ale omului, şi mai
ales a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei
corespondente, trebuie integrată în formarea poliţiştilor la toate nivelele.
30. Formarea personalului de politie trebuie să integreze pe deplin
necesitatea de a combate rasismul si xenofobia.
D. Drepturile personalului din poliţie
31. Personalul din poliţie trebuie, în reguli generale, să beneficieze de
aceleaşi drepturi civile şi politice, ca şi ceilalţi cetăţeni. Restricţiile privind
aceste drepturi nu sunt posibile, decât dacă ele sunt necesare în exercitarea
funcţiunilor poliţiei, într-o societate democrată, în conformitate cu legea şi
cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
32. Personalul de poliţie trebuie să beneficieze, în calitate de
funcţionari, de o gamă de drepturi sociale şi economice cât mai mare
posibil. Trebuie să beneficieze, în special, de dreptul sindical sau de a
participa în instanţe, de dreptul de percepere a unei remuneraţii
corespunzătoare, de dreptul la o acoperire socială şi de măsuri specifice de
protecţie a sănătăţii şi securităţii, ţinând cont de caracterul particular al
muncii poliţiei.
33. Orice măsură disciplinară luată împotriva unui membru al poliţiei
trebuie să fie supusă controlului unui organ independent sau tribunalului.
34. Autoritatea publică trebuie să susţină personalul de poliţie, pus în
cauză într-un mod nejustificat, în exercitarea funcţiunilor sale.
V. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia poliţiei
A. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia poliţiei: principii
generale
35. Poliţia şi toate intervenţiile poliţiei trebuie să respecte dreptul
oricărei persoane la viaţă.
36. Poliţia nu trebuie să aplice, să încurajeze sau să tolereze acte de
tortură, tratamente sau pedepse inumane sau degradante, în orice
circumstanţă s-ar afla.
37. Poliţia nu poate recurge la forţă decât în caz de necesitate absolută
şi numai în măsura necesară atingerii unui obiectiv legitim.
38. Poliţia trebuie să verifice, în mod sistematic, legalitatea
operaţiunilor pe care şi le-a propus să le execute.
 I {

39. Personalul de poliţie trebuie să execute ordinele date în mod

regulamentar de superiori, dar au datoria de a se abţine de la executarea
celor care sunt evident ilegale şi de a face raport privind acest subiect, fără
a se teme de eventuale sancţiuni în astfel de situaţii.
40. Poliţia trebuie să-şi îndeplinească misiunile, într-o manieră
echitabila, inspirându-se, în special, din principiul de imparţialitate şi de
nediscriminare.
41. Poliţia nu trebuie să lezeze dreptul fiecăruia la viaţa sa privată,
decât în caz de necesitate absolută şi numai în măsura necesară pentru
realizarea obiectivului legitim.
42. Adunarea, stocarea şi utilizarea datelor personale de către poliţie
trebuie să fie în conformitate cu principiile internaţionale privind protecţia
datelor şi, în special, să se limiteze la ceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor legale, legitime şi specifice.
43. în îndeplinirea misiunii sale, poliţia trebuie întotdeauna să
vegheze la spiritul drepturilor fundamentale ale fiecăruia, precum şi la
libertatea de gândire, de conştiinţă, de religie, de exprimare, de reuniune
pacifistă, de circulaţie şi dreptul asupra bunurilor sale.
44. Personalul de poliţie trebuie să acţioneze cu integritate şi respect
faţă de populaţie, ţinând în mod special cont de situaţia indivizilor care fac
parte din grupuri vulnerabile.
45. Personalul de poliţie trebuie în mod normal, în timpul
intervenţiilor lor, să fie în măsură să ateste calitatea sa de membru al
poliţiei şi identitatea sa profesională.
46. Personalul de poliţie trebuie să se opună tuturor formelor de
corupţie din poliţie. Trebuie să-şi informeze superiorii şi celelalte organe
competente de toate cazurile de corupţie din politie.
B. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia poliţiei: situaţii
specifice
1. Anchete de poliţie
47. Anchetele de poliţie trebuie, cel puţin, să fie fondate pe supoziţii
rezonabile că a fost sau va fi comisa o infracţiune.
48. Poliţia trebuie să respecte principiile, conform cărora, oricine este
acuzat de un delict penal trebuie presupus a fi nevinovat, până ce acesta
va fi găsit vinovat de un tribunal şi trebuie să beneficieze de anumite
drepturi, în special de acela de a fi informat, în cel mai scurt timp, de
acuzaţia formulată împotriva sa şi de a pregăti apărarea sa, fie personal, fie
prin intermediu] unui avocat ales de el.
49. Anchetele poliţieneşti trebuie să fie obiective şi echitabile. Ele
trebuie să ţină cont de nevoile specifice ale persoanelor, cum ar fi copiii,
 I (

adolescenţii, femeile, membrii minorităţilor cuprinzând minorităţile etnice

sau persoanele vulnerabile, şi să se adapteze în consecinţă.
50. Se vor stabili, ţinând cont de principiile enunţate în articolul 48 de
mai sus, liniile directoare cu privire la conduita interogatoriilor de poliţie.
In special, este vorba de a se asigura că aceste interogatorii să se desfăşoare
într-un mod echitabil, aceasta însemnând ca cei interesaţi să fie informaţi
de motivele interogatoriului şi de alte fapte pertinente. Conţinutul
interogatoriilor de poliţie trebuie să fie, în mod sistematic, consemnat.
51. Poliţia trebuie să fie conştientă de necesităţile specifice martorilor
şi trebuie să respecte anumite reguli, inclusiv protecţia şi asistenţa care le
pot fi asigurate în timpul anchetei, mai ales când există riscul de
intimidare a martorilor.
52. Poliţia trebuie să asigure victimelor criminalităţii susţinerea,
asistenţa şi informarea de care acestea au nevoie, fara discriminare.
53. Poliţia ar trebui să fie în măsură să ofere servicii de interpretare/
traducere necesare pe toată durata anchetei de poliţie.
2. Arestarea/Privarea de libertate de către poliţie
54. Privarea de libertate trebuie să fie pe cât posibil limitată şi
aplicată, ţinând cont de demnitatea, de vulnerabilitatea şi de necesităţile
individuale ale fiecărei persoane deţinute. Plasările în detenţie trebuie să
fie, în mod sistematic, consemnate într-un registru.
55. Poliţia trebuie, în măsura în care este posibil conform legii
naţionale, să informeze rapid orice persoană privată de libertatea sa
asupra motivelor acestei privaţiuni şi asupra acuzaţiilor ce i se aduc şi,
totodată, să o informeze fără întârziere despre procedura aplicabilă în
cazul său.
56. Poliţia trebuie să garanteze securitatea persoanelor deţinute, să
vegheze la starea lor de sănătate, să le asigure condiţiile satisfăcătoare de
igienă şi o alimentaţie adecvată. Celulele de poliţie prevăzute în acest scop
trebuie să aibă dimensiuni rezonabile, să dispună de iluminat şi ventilaţie
corespunzătoare şi să fie dotate astfel încât să permită odihna.
57. Persoanele private de libertate de către poliţie trebuie să aibă
dreptul ca mandatul lor de reţinere să fie notificat unei terţe persoane,
aleasă de ele, să beneficieze de un avocat şi să poată fi examinată de un
medic, în măsura în care este posibil şi în conformitate cu opţiunea lor.
59. Poliţia trebuie, pe cât e posibil, să separe persoanele, reţinute în
incintele poliţiei, suspectate de fi comis infracţiuni penale de persoanele
reţinute din alt motiv. în mod normal bărbaţii trebuie separaţi de femei,
precum şi persoanele majore de persoanele minore, private de libertate.
 VI. Responsabilitatea Işi controlul poliţiei
59. Poliţia trebuie să fie responsabilă în faţa Statului, cetăţenilor şi
reprezentanţilor acestora. Ea trebuie să reprezinte obiectul unui control
extern, eficient.
60. Controlul poliţiei de către Stat trebuie repartizat între puterile
legislativă, executivă şi judiciară.
61. Puterile publice trebuie să aplice procedurile efective şi imparţiale
de recurs împotriva poliţiei.
62. Ar trebui să se încurajeze crearea unor mecanisme care să
determine responsabilitatea poliţiei şi care se bazează pe comunicare şi
comprehensiune mutuală între populaţie şi poliţie.
63. Statele membre, supervizate de organele în drept, trebuie să
elaboreze coduri de deontologie ale poliţiei, care se bazează pe principiile
enunţate în prezenta Recomandare.
VII. Cercetarea şi cooperarea internaţională
64. Statele membre trebuie să favorizeze şi să încurajeze activităţile
de cercetare în privinţa poliţiei, efectuate de poliţia însăşi sau de instituţiile
din exterior.
65. Ar trebui să se promoveze cooperarea internaţională în privinţa
problemelor de etică a poliţiei şi aspectelor acţiunilor sale privitoare la
drepturile omului.
66. Mijloacele de promovare a principiilor enunţate în prezenta
Recomandare şi aplicarea lor ar trebui să constituie obiectul unei atente
examinări din partea Consiliului Europei.

REGULAMENTUL CU PRIVIRE LA PRINCIPIILE ETICE ALE

SERVICIULUI POLIŢIENESC AL MARII BRITANII
Fiind colaborator al serviciului poliţienesc eu tind întotdeauna:
1. Să acţionez cu dreptate, să îndeplinesc obligaţiile de serviciu
cinstit şi nepărtinitor.
2. Să-mi îndeplinesc datoria de serviciu cu sârguinţă şi precauţia
respectivă.
3. Să manifest autocontrol, răbdare, înţelegere şi amabilitate în
conformitate cu circumstanţele în contactul cu oamenii - atât cei ce se află
în serviciul poliţienesc, cât şi cei din afara lui.
4. Să contribui la respectarea drepturilor omului, conform cărora
fiecare persoană este unică şi irepetabilă şi să manifest compătimire şi
respect pentru ea.
 5. Să acord susţinereI tuturor colegilor mei în îndeplinirea de către
aceştia a datoriei, determinată de limitele legii, în mod activ să
reacţionez la fiece încălcare din partea oricărei persoane.
6. întotdeauna să ţin minte că marea parte a informaţiei o obţin pe
cale confidenţială şi o pot divulga doar în cazul când mă obligă s-o fac în
interesul serviciului.
7. Să folosesc forţa doar în cazuri necesare, în limite minimale,
suficiente pentru atingerea scopului legal şi a instruirii ordinii.
8. Să acţionez doar în limitele legii, înţelegînd faptul că nici o
circumstanţă nu mă poate determina să le depăşesc şi nimeni nu-mi poate
cere să fac aceasta.
9. Mijloacele aflate la dispoziţia mea trebuie să le aplic pentru
atingerea bunăstării maximale obşteşti.
10. Să răspund pentru autoinstruirea proprie, în permanenţă îmi
perfecţionez metodele şi formele care mă ajută să slujesc societatea.
11. Să răspund personal pentru acţiunile şi greşelile mele.
(Джеймс A., Colegiul personalului poliţienesc, Bramehill, Marea
Britanie)

CODUL ETICO-MORAL AL POLIŢISTULUI STATELOR UNITE ALE

AMERICA I
Ca ofiţer de poliţie, consider că datoria de bază a mea este de a sluji
omului: să protejez viaţa şi proprietatea cetăţenilor mei, să-i apăr pe cei
creduli de înşelăciune, pe cei slabi de asuprire şi înfricoşare, pe cetăţenii
paşnici de tortură şi dezordine, să respect drepturile constituţionale ale
tuturor persoanelor la libertate, egalitate şi justiţie.
în viaţa privată eu promit să fiu exemplu pentru alţii: voi fi curajos şi
liniştit în faţa pericolului, mă voi strădui să fiu reţinut în manifestarea
emoţiilor şi în permanenţă voi avea grijă de bunăstarea altora.
Fiind cinstit în gânduri şi în fapte, în chestiuni personale şi de
serviciu, eu voi îndeplini fără ezitare legile ţării mele şi instrucţiunile de
serviciu.
Toată informaţia cu caracter confidenţial, cu care mă voi confrunta
sau care îmi va fi transmisă pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, o
voi ţine în taină până la sfârşitul zilelor, dacă dezvăluirea acestor
informaţii nu va fi necesară pe parcursul serviciului. Promit să nu mă
amestec în treburi străine şi niciodată nu voi permite simpatiilor
personale, emoţiilor negative sau prieteneşti, prejudecăţilor să influenţeze
asupra hotărârilor mele.
 Fiind necompromiţătorIfaţă de infracţiuni şi insistent în urmărirea
infractorilor, eu voi îndeplini obligaţiile conştiincios şi amabil, fără
banalizări şi părtiniri, ură sau alte intenţii, neapelând niciodată la forţă
nefolositoare şi niciodată să nu iau mită .
Eu primesc semnul distinctiv al conducerii mele ca simbol al
încrederii obşteşti, de care mă voi folosi atâta timp, cât mă voi călăuzi de
etica serviciului poliţienesc. în permanenţă mă voi strădui să ating aceste
scopuri şi idealuri, dedicându-mă profesiei alese - serviciului în poliţie.

CODUL DEONTOLOGIC AL POLIŢIEI NAŢIONALE A FRANŢEI

(Decret N 86592)
Partea introductivă
Art. 1. Poliţia naţională serveşte asigurării pe întreg teritoriul ţării a
garanţiei libertăţilor şi protecţia instituţiilor republicane, menţinerea
liniştii şi ordinii obşteşti, paza cetăţenilor şi a patrimoniului.
Art. 2. îndeplinind misiunea, poliţia naţională îşi desfăşoară
activitatea sa în conformitate cu Declaraţia universală a drepturilor omului
şi cetăţeanului, Constituţia, tratatele internaţionale şi legea.
Art. 3. Poliţia naţională este gata să slujească tuturor cetăţenilor ce
respectă dreptul.
Art. 4. Poliţia naţională se organizează după principiul ierarhiei,
respectând prescripţiile ce sunt prezente în codul procesual penal în partea
ce se referă la activitatea poliţiei juridice, ea fiind supusă Ministerului
Afacerilor Interne.
Art. 5. Prezentul cod deontologic este obligatoriu pentru colaboratorii
poliţiei naţionale şi pentru acei care participă la îndeplinirea funcţiilor
poliţieneşti.
Art. 6. Orice neîndeplinire a prescripţiilor, fixate în prezentul cod, se
pedepseşte cu sancţiune disciplinară şi nu influenţează măsura pedepsei
în acel caz când acţiunile înfăptuite sunt calificate drept ilegale de codul
penal.

Capitolul I. Obligaţiile generale ale colaboratorilor poliţiei

naţionale
Art. 7. Colaboratorul poliţiei naţionale este obligat să fie credincios
instituţiilor republicane. Este onest, incoruptibil şi imparţial. El nici într-o
circumstanţă nu cedează cu demnitate. Fiind chemat să slujească societăţii,
colaboratorul poliţiei trebuie să devină model de comportament. El trebuie
să aibă o atitudine respectuoasă faţă de oricare cetăţean, indiferent de
originea etnică şi naţionalitate, statut social, convingeri politice, religioase
şi despre lume.
 Art. 8. ColaboratorulI poliţiei naţionale este obligat, chiar în
cazurile când nu-şi îndeplineşte obligaţiile de serviciu, din
proprie iniţiativă să acorde ajutor fiecărui cetăţean, care se află în pericol,
pentru a preîntâmpina şi a contracara orice acţiune ce încalcă ordinea
obştească şi să protejeze cetăţeanul sau colectivul de atentate asupra
persoanei sau proprietăţii.
Art. 9. în acele cazuri când colaboratorul poliţiei este obligat să aplice
forţa, în bază legală şi în special să folosească arma, el trebuie s-o facă doar
de extremă necesitate şi în strictă corespundere cu situaţia creată.
Art. 10. Oricare cetăţean reţinut se află sub protecţia poliţiei care
poartă pentru el răspundere; el nu trebuie să suporte din partea poliţiei
sau altor persoane nici un fel de tortură, tratare inumană sau înjosirea
demnităţii. Colaboratorul poliţiei, care este martorul acţiunilor menţionate
mai sus şi care nu a întreprins măsuri pentru preîntâmpinarea lor sau nu a
înştiinţat conducătorii respectivi, poartă răspundere disciplinară.
Colaboratorul poliţiei, în paza căruia se află un reţinut care are nevoie
de asistenţă medicală, este obligat să sesizeze lucrătorul medical, iar în
cazurile necesare să întreprindă măsuri pentru păstrarea vieţii şi sănătăţii
ei.
Art. 11. Colaboratorul poliţiei poate în mod liber să acorde informaţie,
cu excepţia cazurilor legate de executarea de către el a obligaţiilor de
serviciu, ce necesită păstrarea secretelor profesionale şi tainei de serviciu.
Art. 12 . Ministerul Afacerilor Interne apără colaboratorii poliţiei
naţionale de ameninţări, violenţă, samovolnicie, nedreptate, insultă,
calomnie, victimele cărora ei devin în timpul exercitării obligaţiilor de
serviciu sau în procesul activităţii de lucru.

Capitolul II. Drepturile şi obligaţiile reciproce ale colaboratorilor

poliţiei şi ale conducătorilor lor
Art. 13. Conducătorul, abilitat cu putere, execută funcţii de comandă,
în această calitate el adoptă hotărâri şi cere executarea lor; el le exprimă
sub forme de ordine, care trebuie să fie precise şi să conţină indicaţii clare
pentru îndeplinirea lor cu succes.
Art. 14. Conducătorul este responsabil pentru ordinele emise, pentru
îndeplinirea şi consecinţele lor. în cazul în care, acesta încredinţează unii
subalterni să acţioneze în numele său, responsabilitatea lui se menţine în
totalitate; acest fapt se referă şi la acţiunile pe care subalternul le
îndeplineşte permanent în limitele funcţiilor sale şi a ordinelor primite.
 Colaboratorul politieiIeste obligat să îndeplinească strict ordinele
date de conducător. El poartă răspundere pentru executarea lor sau pentru
consecinţele neexecutării.
Art. 15. Conducătorul dă ordine subalternilor nemijlociţi. Dacă o
necesitate urgentă nu-i permite să urmeze aceste ordine, conducătorii
subdiviziunilor inferioare trebuie informate imediat despre acest fapt.
Art. 16. Cu excepţia cazurilor când în îndeplinirea funcţiilor
poliţieneşti sunt implicaţi militari sau autorităţile publice, nici un
conducător nu are dreptul să ordoneze colaboratorului de poliţie, sfera de
acţiune a căruia se află în afara competenţei lui, dacă aceasta nu este
dictată de necesitate prevăzută de regulile generale disciplinare.
Art. 17. Subalternul este obligat să îndeplinească toate dispoziţiile
conducătorului, în afară de cazurile când dispoziţia dată în mod evident
poartă un caracter ilegal şi poate provoca o daună considerabilă intereselor
obşteşti. Dacă subalternul consideră că ordinul poartă caracter ilegal, este
obligat să-şi exprime pretenţiile conducătorului ce a emis ordinul,
indicând clar şi determinat esenţa ilegalităţii prezentă în ordin. Dacă
ordinul este menţinut, indiferent de explicaţiile şi analiza prezentată de
subaltern, conducătorul insistă asupra executării, subalternul se adresează
conducătorului ierarhic superior, celui ce a emis ordinul, care este obligat
să examineze argumentarea opoziţiei lui.
Oricare refuz de executare a ordinelor, ce nu corespunde condiţiilor
de mai sus este, urmat de tragerea la răspundere a colaboratorului pentru
neexecutare.
Art. 18. Fiecare colaborator al poliţiei este obligat să raporteze
conducerii îndeplinirea ordinelor primite sau, în cazurile necesare,
motivele care au împiedicat executarea lor.

Capitolul III. Despre controlul poliţiei

Art. 19. Alături de procuratura care controlează activitatea
colaboratorilor poliţiei naţionale şi a conducerii administrative m cazurile
când aceştia îndeplinesc funcţia poliţiei judiciare, personalul poliţiei
naţionale şi conducătorii lui sunt supuşi controlului ierarhic şi controlului
inspecţiei generale şi, în ceea ce priveşte personalul poliţiei naţionale, de
către inspecţia generală a poliţiei naţionale.
Art. 20. Ministrul Afacerilor Interne şi al regiunilor este obligat să
asigure executarea prezentului decret, care este publicat în Revista
Naţională a Republicii Franceze.
Paris, 18 martie, 1986.
 BIBLIOGRAFIE: I

Acte normative
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994,
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.l din 12.08.1994.
2. Legea Republicii Moldova privind combaterea corupţiei şi
protecţionismului nr.900 din 27.06.96, Monitorul Oficial al R. Moldova
nr.56 din 22.08.1996.
3. Legea Republicii Moldova privind Serviciul de Informaţii şi
Securitate al Republicii Moldova nr.753-XIV din 23.12.99, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.156 din 31.12.1999.
4. Legea Republicii Moldova cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837
din 17.05.96, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.6 din 23.01.1997.
5. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională
nr.317-XIII din 13.12.94, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.8 din
07.02.1995.
6. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie nr. 416-XII din
8.12.1990, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 17-19 din 31.01.2002.
7. Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie nr.982-
XIV din 11.05.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.88-90 din
28.07.2000.
8. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură nr. 1260-XV din
19.07.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 126-127 din 12.09.2002.
9. Legea Republicii Moldova cu privire la Consiliul Superior al
Magistraturii nr. 947-XIII din 19.07.1996, Monitorul Oficial al R.Moldova
nr. 186-188 din 22.08.2003.
10. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de
Justiţie nr. 789-XIII din 26.03.1996, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 196-
199 din 12.09.2003.
11. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească
nr.514-XIII din 06.07.95,Monitorul Oficial al R.Moldova nr.58 din
19.10.1995.
12. Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură nr. 118-XV
din 14.03.2003, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 73-75 din 18.04.2003.
13. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului nr.
544-XIII din 20.07.1995, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 117-119 din
15.08.2002,
14. Legea Republicii Moldova cu privire la notariat nr. 1453-XV din
8.11.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 154-157 din 21.11.2002.
15. Legea audiovizualului nr.603-XIII din 03.10.95, Monitorul Oficial
al R.Moldova nr.70 din 14.12.1995.
 16. Legea Iserviciului în organele vamale nr.ll50-XIV
din 20.07.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.106-108 din 24.08.2000.
17. Legea Republicii Moldova despre Regulamentul de
conferire a gradelor de calificare funcţionarilor publici nr,1263-XIII din
17.07.97, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.63 din 25.09.1997.
18. Legea Republicii Moldova cu privire la publicitate
nr.l227-XIII din 27.06.97, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.67-68 din
16.10.1997, republicată în Monitorul Oficial nr.57-58 din 18 mai 2000.
19. Legea privind fondul Arhivistic al Republicii Moldova
din 22.01.92 nr. 880-XIII, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 1 din 30.01.92.
20. Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe nr.
293- XIII din 23.11.94, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 13 din 02.03.95.
21. Legea Republicii Moldova despre statutul deputatului in
Parlament nr.39-XIII din 07.04.94, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.4 din
30.04.1994.
22. Legea serviciului public nr.443-XIII din 04.05.95,
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.61 din 02.11.1995.
23. Legea Republicii Moldova privind gradele de clasificare
şi gradele militare ale lucratorilor din Procuratura Republicii Moldova
nr.920-XIII din 11.07.96, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.65-66 din
10.10.1996.
24. Hotărîrea Parlamentului RM cu privire la declararea
sărbătorii profesionale a colaboratorilor afacerilor interne Ziua Poliţiei nr.
12-13, XII din 01.12.92, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 12 din 30.12.92.
25. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la
uniforma colaboratorilor organelor afacerilor interne din Republica
Moldova nr.298 din 18.03.98, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.36-37 din
23.04.1998.
26. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la uniforma
şi normele de echipare a colaboratorilor poliţiei şi serviciului intern ale
Ministerului Afacerilor Interne nr.596 din 20.06.2000, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.75-76 din 29.06.2000.
27. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la structura
organizatorică, limita efectivului şi Regulamentul Ministerului Afacerilor
Interne nr.844 din 30.07.98, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.75-76 din
13.08.1998.
28. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova privind Concepţia
pregătirii cadrelor de jurişti în instituţiile de invaţămînt ale Ministerului
Afacerilor Interne nr.325 din 22.05.95, Monitorul Oficial al R.Moldova
nr.34 din 22.06.1995.
 29. Hotărîrea I Guvernului Republicii Moldova cu privire la
aprobarea Concepţiei politicii de cadre juridice nr.1385 din
30.10.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.149-150 din 07.11.2002.
30. Decretul Preşedintelui RM privind instituirea sărbătorii
profesionale-Ziua Juristului-19 octombrie, din 11.10.2000, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.130-132 din 19.10.2000.
31. Decretul Preşedintelui RM privind instituirea Zilei lucrătorilor
procuraturii nr.ll din 26.01.96, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.8-9 din
08.02.1996

Manuale şi monografii
1. A.Cosmovici, Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996.
2. Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei,
Transparecy International - Moldova, Chişinău, 2000.
3. Albert Ogien, Sociologia devianţei, Polirom, Iaşi, 1999.
4. Angela Cojocaru, Viorica Mocanu, Strategii comportamentale şi de
comunicare pentru un şef de succes, Chişinău, 2001.
5. Aristotel, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988.
6. Carmen Cozma, Elemente de etică şi deontologie, Editura
Universităţii „Al.I.Cuza", Iaşi 1997.
7. Constantin Cândea, Etica poliţienească şi relaţia cu publicul, Bucureşti,
1995.
8. C. Leonardescu, Etică şi conduită civică, Lumina Lex, Bucureşti,
1999.
9. D.Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxsie, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1993.
10. Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.
11. Dicţionar enciclopedic, Cartier, Chişinău, 1999.
12. E. Martîncic, Avocatul: racursiu istoric, umanismul profesiei, Legea şi
viaţa, 1996, nr. 4.
13. E.Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Universul, Bucureşti 1993.
14. I.Grigoraş, Datoria etică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
15. Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii
materiale, Bucureşti, 1997.
16. Iu. Mărgineanu, L.Osoian, Avocatura în Republica Moldova,
Chişinău, 2003.
17. Marius Profiroiu, Anton Parlagi, Eugen Crai, Etică şi corupţie în
administraţia publică, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
 18. M.Şelaru, ID.Donciu, Polivalenţa conduitei umane.
Structuri temperamentale, Iaşi, 1999.
19. Martîncic E. Авторитет советского суда, Ştiinţa, Chişinău, 1991.
20. Mihai Platon şi alţii, Funcţionarul public: principii şi norme
comportamentale, V. I, Chişinău, 1995.
21. Mircea I. Manolescu, Arta avocatului, Bucureşti, 1998.
22. P. Zamfir, I.Trofimov, Dreptul mediului, Chişinău, 1998.
23. Platon, Opere V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
24. Ş. Stamatin, C. Creangă, Ghidul deontologiei poliţieneşti,
Chişinău, 2004.
25. S. R. Covey, Etica liderului eficient sau conducerea bazată pe
principii, ALLFA, Bucureşti, 2000
26. Sergiu Tamaş, Dicţionar politic/Instituţiile democraţiei şi
cultura civică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993.
27.Tatiana Vîzdoagă, Doina Ganea, Rodica Iordanov, Victor
Orîndaş, Ion Căpăţînă, Victor Zaharia, Instruire în clinica juridică, Chişinău,
2004.
28. Tatiana Mocreac, Necesitatea deontologiei juridice în statul
de drept/ Materiale ale Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice, în
culegerea: Edificarea statului de drept, Chişinău, 26-27 septembrie 2003.
29.Tatiana Mocreac, Deontologia juridică: originea tennemdui şi
determinarea obiectului de studiu, USM, Analele ştiinţifice, Ştiinţe juridice,
nr.7, Chişinău, 2004.
30. Tatiana Mocreac, Esenţa şi specificul deontologiei colaboratorilor
organelor de drept, Analele ştiinţifice ale USM, Seria „Ştiinţe
socioumanistice", Volumul I, Chişinău, 2004.
31. Valeriu Capcelea, Etica juridică, Chişinău, 2004.
32. Virginia Verdinaş, Elemente de protocol, Bucureşti, Lumina Lex,
2000.
33. Алексеев C.C., Введение в юридическую специальность,
Юридическая Литература, Москва, 1976.
34. Алексеев С.С., Теория права, Москва, 1997.
35. Афанасьева О.В., Пищелко П.В., Этика и психология
профессиональной деятельности юриста, Москва, 2001.
36. Барщевский М., Адвокатская этика, Москва, 2001.
37. Бентам И., Введение в основании нравственности и
законодательства, Москва, 1971.
38. Бойков А. Д., Этика профессиональной защиты по уголовным
делам, Москва, 1978.
 39. Болотина Г.К.,I Этика профессионального успеха/ Учеб.-
метод. пособие для преподавателей и студентов высших и
средних учебных заведений, ТюмГНГУ, Тюмень, 1998.
40. Букреев В.И., Римская И.Н., Этика права, Москва, 1999.
41. Булденко К. А., Профессиональная этика сотрудников милиции,
Хабаровск, 1991.
42. Васильев В.А., Юридическая психология, Питер, Санкт-
Петербург, 2002.
43. Введение в юридическую специальность/ Под ред. Корнеева А. П.,
Москва, 2001.
44. Введенская Л.А., Павлова Л.Г., Риторика для юристов, Феникс,
Ростов-на-Дону, 2002.
45. Горшенев В.М., Бенедик И.В., Юридическая деонтология/
Учебное пособие, Киев, 1988.
46. Государственная служба: Культура поведения и деловой этикет
/Под ред. Охотского Е. В., Москва, 1999.
47. Гришин А.А., Моральный фактор в деятельности органов
внутренних дел/ Монография, Моек. юрид. ин-т, Москва, 1995.
48. Громов А.П., Врачебная деонтология' и ответственность
медицинских работников, Москва, 1989.
49. Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., Юридична деонтолог1я,
Кгав,
2000.
50. Дементьев А. Д., Как стать судьей, Российская Юстиция, пг. 8,
1994.
51. Деятельность сотрудника ОВД в экстремальных условиях:
социально-политические аспекты, Ростов-на-Дону, 1995.
52. Дж. Марович, За хрупкий приз, который зовется репутацией,
Российская юстиция, 2001.
53. Жалинский А.Е., Профессиональная деятельность юриста,
БЕК, Москва, 1997.
54. Закомлистов А. Ф., Судебная этика, Санкт-Петербург, 2002.
55. Зеленкова И.А., Беляева Е.В., Этика, Минск, 1997.
56. Ильин И.О., О сущности правосознания, Москва, 1983.
57. Кобликов А.С., Юридическая этика/ Учебник для вузов,
Норма, Москва, 1999.
58. Кокорев Л.Д., Этика уголовного процесса/ Учебное пособие,
Изд-во Воронеж, ун-та, Воронеж, 1993.
59. Кони А. Ф., Нравственные начала в уголовном процессе (общие
черты судебной этики), Москва, 1967.
 60. Красникова Е.А.,IЭтика и психология профессиональной
деятельности, Форум-ИНФРА-М, Москва, 2003.
61. Кукушкин В.М., Полицейская деонтология/ Социол. анализ
зарубеж. концепций, Акад. МВД России, Москва, 1994.
62. Кукушкин В.М., Твоя профессиональная этика, Изд-во МП
"Кодекс", Москва, 1994.
63. Леоненко В.В., Профессиональная этика участников уголовного
судопроизводства, Киев, 1981.
64. Лукашева Е.А., Право, мораль, личность, Москва, 1986.
65. Любащиц В.Я., Мордовец А.Ю., Тимощенко И.В., Теория
государства и право, Ростов-на-Дону, 2002.
66. Любиив И.В., Адвокатура в России/Учебник, Москва, 2001.
67. Медников И.И., Мельников И.И., Судебная речь, Москва, 2003.
68. Мугрино Е.С., Техника юридического письма, Москва, 2000.
69. Муллерат Р., Независимость - основной принцип юридической
деятельности, Адвокат, № 11,1996.
70. Нено-Неновки, Право и ценности, Москва, Прогресс, 1987.
71. Нравственные и эстетические основы совершенствования
профессиональной культуры руководителей органов внутренних дел/ Под
ред. Дубов Г. В., Акад. МВД СССР, Москва, 1990.
72. Окусов А.П., Юридическая деонтология или профессиональная
несостоятельность безнравственного юриста/Учебное пособие, Ростов- на-
Дону, 2001.
73. Основные виды деятельности и психологическая пригодность к
службе в системе органов внутренних дел: Справочное, пособие/ Под ред.
Бовина Б.Г., Мягких Н.И., Сафронова А.Д., Москва, 1997.
74. Пикар Э., Об адвокате (парадокс), Москва, 2000.
75. Пашинский А.Э., Юридическая деонтология/Автореферат
диссертации на соискание степени кандидата юридических наук, Москва,
1995.
76. Профессиональная этика юриста. Адвокатская этика /Учеб.-
метод. Пособие, Составители: ЕЛ.Богданова, А.Б.Гутников,
Н.М.Кипнис, М.Н.Трофимов, Санкт-Петербург 2002 .
77. Профессиональные навыки юриста. Опыт практического
обучения/ Под ред. Воскобитова Л.А., Михайлова Л.П., Шугрина
Е.С., Дело, Москва, 2001.
78. Романов В., В прокуратуру через психологический отбор,
Российская юстиция, пт. 8,1995.
79. Романов В.В., Юридическая психология, Москва, Юрист, 2002.
80. Салернский кодекс здоровья, Минск, 1994.
 81. Сальников В.П., I Правовая культура /Актуальные проблемы
теории права, Уфа, 1995.
82. Семин Ария, Об адвокатской тайне, Российская юстиция, пг.2,
1997.
83. Скакун О.Ф., Овчаренко И.Н., Юридическая деонтология,
Харьков, 1997.
84. Скакун О.Ф., Хрестоматия по юридической деонтологии, Эспада,
Харьков, 2002.
85. Скакун О.Ф., Юридическая деонтология/ Учебник для вузов,
Эспада, Харьков, 2002.
86. Сливка С.С., Юридична деонтолог1я, Лъв1в, 1996.
87. Соболева А., Образ русского судебного оратора, Российская
юстиция, № 3,2002.
88. Стандарты независимости юридической профессии, Советская
юстиция, 1991.
89. Столяренко А.М., Психология, приёмы в работе юриста, Москва,
2000.
90. Теория государства и права/ Под ред. Матузова Н.И., Малько
А.В., Москва, 1995.
91. Туманова А.В., Харитошкин В.В., Клиническое образование и
проблемы правовой этики, Тверь, 2000.
92. Упоров И.В., Профессия юрист, Ростов-на-Дону, 1999.
93. Цицерон М.Т., Три трактата об ораторском искусстве, Москва,
1972.
94. Шиханцев Г.Г., Юридическая психология, Москва, 2000.
95. Шмоткин О.В., Юридическая деонтология, Киев, МНТу, 1995.
96. Этика сотрудников правоохранительных органов/ Под ред. Дубова
Г.В., Москва, 2001.
 I Cuprins
Tema 1.
DEONTOLOGIA JURIDICĂ- INTRODUCERE ÎN STUDIU 3
§ 1. Apariţia deontologiei ca ştiinţă 3
§ 2. Noţiunea şi caracteristica generală a deontologiei juridice 6
§ 3. Obiectul de studiu al deontologiei 9
§ 4. Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei
juridice ca disciplină de studiu 11
§ 5. Funcţiile şi principiile deontologiei juridice 14

Tema 2.
CARACTERIZAREA GENERALĂ A ACTIVITĂŢII JURIDICE 18
§ 1. Activitatea juridică - formă a activităţii sociale 18
§ 2. Trăsăturile fundamentale ale activităţii juridice 21
§ 3. Conţinutul activităţii juridice 24
§ 4. Profesia - jurist 27
§ 5. Autoritatea profesiei juridice 32

Tema 3.
CULTURA PROFESIONAL JURIDICĂ A JURISTULUI 34
§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei 34
§ 2. Cultura profesional juridică a juristului 37
§ 3. Gîndirea profesională a juristului 41
§ 4. Competenţa ca indicator al măiestriei
profesionale a juristului 43
§ 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei 46

Tema 4.
CULTURA POLITICĂ A JURISTULUI 50
§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei 50
§ 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului 52
§ 3. Nivelurile culturii politice a juristului 55
§ 4. Pluralismul şi neutralitatea politică
în activitatea profesională a juristului 57
§ 5. Asociaţiile obşteşti ale juristului 60

Tema 5.
CULTURA ETICĂ A JURISTULUI 66
§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului 66
§ 2. Codul etic profesional al juristului 70
§ 3. Secretul profesional al juristului 75
§ 4. Jurămîntul juristului 80
§ 5. Deformarea morală şi răspunderea morală a juristului 83
Tema 6.
CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI 87
§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului 87
§ 2. Formele de manifestare a culturii estetice a juristului 90
§ 3. Forma exterioară a juristului 100
§ 4. Estetica organizării locului de muncă 103
§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea
documentelor juridice 105
§ 6.Eticheta de serviciu a juristului 112

Tema 7
DEONTOLOGIA ASPECTULUI SOCIAL-PSIHOLOGIC
AL ACTIVITĂŢII JURISTULUI 117
§ 1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a juristului 117
§ 2. Modelarea social-psihologica a personalităţii juristului 121
§ 3. Noţiunea şi structura psihicului personalităţii juristului 124
§ 4. Temperamentul juristului 128
§ 5. Caracterul şi capacităţile juristului 133

Tema 8.
ASPECTE MODERNE PRIVIND PREGĂTIREA JURIŞTILOR
PENTRU ACTIVITATEA PROFESIONALĂ 139
§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea economică 139
§ 2. Cerinţe deontologice înaintate de domeniul ecologic 142
 § 3. Cerinţe deontologice înaintate de sistemul informaţional
I
Tema 9
DEONTOLOGIA SPECIALITĂŢILOR JURIDICE 148
§ 1. Noţiuni generale privind deontologia specialzărilor juridice ... 148
§ 2. Deontologia judecătorului 151
§ 3. Deontologia procurorului 155
§ 4. Deontologia avocatului 161
§ 5. Deontologia colaboratorului poliţiei 168
§ 6. Deontologia notarului 176

CODURI DEONTOLOGICE NAŢIONALE 180

CODURI DEONTOLOGICE STRĂINE 204

BIBLIOGRAFIE 219
13 Окусов А.П., Юридическая деонтология или профессиональная несостоятельность
безнравственного юриста/Учебное пособие, Ростов-на-Дону, 2001, с.16.
36 Алексеев C.C., указ.соч., c.86.
37 Скакун О.Ф., указ.соч., с. 63.

164