Moara cu noroc

de Ioan Slavici
-nuvela psihologică-

Nuvela este specia epică în proză, cu acțiune mai amplă decât a povestirii,conflict
consistent și personaje puternic individualizate. Acțiunea constă dintr-o intrigă puternică cu
un conflict susținut, materializată într-o compoziție riguroasă,coerentă, dar concisă ,care se
focalizează, de regulă, asupra unui personaj principal și are ca scop caracterizarea acestuia.
Nuvela psihologică se individualizează prin tipul de conflict, insistându-se asupra
celui interior, pe schimbările caracteriale și comportamentale ale personajului, pe devenirea
acestuia, dictată de un mediu nepropriu individului, descrisă în manieră tipic realistă, “ca felie
de viață”, “dosar de existență”.
Este tratată parvenirea individului într-o societate pentru care nu este pregătit, pe care
dorește să o înțeleagă și să i se integreze, acte în care eșuează, totodată dezumanizându-se
treptat.
Analiza stărilor constientizate ale personajului ne conduce spre cheia în care este
indicat să fie lecturată o astfel de nuvelă. Frica, obsesia banului, alienarea, erosul, fiecare
dintre acestea ar putea constitui tema operei, în funcție de perspectiva lectorului.
“Moara cu noroc “ a apărut în anul 1881, fiind inclusă în “Novele din popor”,
volum care a dat în literatura română un exemplu de scriere totodată tradiționalistă și realistă.
Poate fi privită și ca o ilustrare a noțiunilor teoretice susținute de Titu Maiorescu și Junimea
(“are specific național, este autentică”).
Din punctul de vedere al autorului, se încadrează perfect în opera acestuia, deoarece
este încă o dovadă a crezului moralist al lui Slavici, o pledoarie pentru viață liniștită și
cumpătată, de refuz al părăsirii unei ordini prestabilite, deoarece astfel de acțiuni vor fi
pedepsite de Destin.
Tema nuvelei poartă, deci, valori etice și psihologice, dorind să demostreze că
dorințele de îmbogățire/parvenire duc la declinul moral și spiritual al individului; în locul
acestora este recomandată, în manieră conservatoare, “liniștea colibei”.
Se poate sublinia și o concepție estetică în viziune clasică: ”pentru ca ceva să fie
frumos trebuie, înainte de toate, să fie bun și adevărat”(Slavici).
Subiectul este construit clasic, organizat pe momentele subiectului, însă evitând
liniaritatea, acțiunea dezvoltându-se pe mai multe planuri în maniera romanescă, în prim-plan
fiind plasat un personaj a cărui evoluție va fi urmărită pe parcursul operei. Interesant de
urmărit este jocul de alternanță al conflictelor interior și exterior, acestea potențându-se
reciproc.
Expozițiunea îl prezintă pe Ghiță alături de familia sa, înfruntând situația socială și
economică gri în care se află. Nemulțumit de statutul său de cizmar, în imposibilitate de a
asigura un trai decent familiei, el decide, împotriva sfatului soacrei, să ia în arendă hanul
“Moara cu noroc” .
Un timp afacerile prosperă, iar familia pare să trăiască idilic în acest nou mediu,
neprimitor (“pusta arădeană”) însă cu potențial.
Intriga este reprezentată de apariția lui Lică Sămădaul, personaj negativ, care va
declanșa un șir de evenimente, în urma cărora Ghiță se va degrada până la dezumanizare și va
sfârși tragic.
Conflictele nuvelei își au punctul de plecare în acest episod; se conturează atât cel
exterior între Ghiță și Lică, cât și cel interior, al conștiinței cârciumarului.
Setea de înavuțire își pune amprenta din ce în ce mai mult asupra lui Ghiță, care este
văzut într-o continuă evoluție, îndepărtându-se de familie și luând parte la afacerile necurate

1
ale Sămădăului care exercită o dominație fascinantă asupra hangiului. Pe rând, arendașul
hanului este jefuit și bătut, o femeie în doliu și copilul său sunt omorâți, iar toate drumurile
par să ducă spre Lică, pe urmele căruia se află de mult timp jandarmul Pintea. Lică îl
manipulează pe Ghiță în așa fel încât acesta este de acord ca Ana să îl înșele. Când realizează
gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gândul de a-l demasca pe Lică, ceea ce și face.
Conflictul interior dictează afirmarea celui exterior, stadiul în care se află Ghiță îl face
pe acesta să își dorească o confruntarea cu Lică.
Totuși, cel care va cădea în propria cursă va fi Ghiță, care, atunci când se întoarce la
han o omoară pe Ana pentru fapta necugetată de a se fi aruncat în bratele Sămădăului, iar apoi
este omorât de Răut,omul sămădăului.
Lipsit de puteri în fuga de Pintea, Lică se sinucide izbindu-se cu capul de un copac.
Acesta este punctul culminant al nuvelei; asistăm la pedeapsa dată de destin fiecăruia, pe
măsura faptelor.
Pentru a dramatiza scena și a accentua ideea de final grandios, autorul se folosește de
metafora focului purificator care cuprinde moara, stergând urmele fărădelegilor.
Astfel, toate conflictele romanului se termină, se mistuie în foc alături de protagoniști,
lăsând loc cortinei, vocii naratorului care prezintă deznodământul cu valoare de sentință, dață
prin bătrâna, care, contemplând scena dezastrului, afirmă: ”așa le-a fost dată”.

Opera este consistentă, organizată în 17 capitole, circulară, deoarece începe și se

sfârșește prin intervenția bătrânei.
Datorită faptului că avem de-a face cu o nuvelă, nu acțiunea, ci personajele dau
valoarea artistică scrierii.
Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (după M. Forester), fiind
rezultate ale propriilor fapte, acțiuni și gânduri, acționând liber, neconstrânse decât de forța
destinului.
Personajul asupra căruia focalizează lentila moralistă a lui Slavici este Ghiță, care,
împreună cu soția sa, Ana și Lică Sămădăul formează “triunghiul nefericirii”.
In conturarea protagonistului se reunesc două perspective esențiale: realismul
psihologic (evoluția personajului) și clasicismul (viziunea de ansamblu care privește destinele
personajelor), rezultatul fiind un personaj individualizat.
Este urmărită decăderea omului care își părăsește mediul natal în căutarea bogației, a
aceluia care din bun gospodar se transformă în împătimit de bani, pentru care e gata să
renunțe la valorile morale, refuzând să vadă că, de fapt, bogăția lui era “liniștea colibei”.
Indepărtarea de nevastă, copii, îl fac să se trezească singur, copleșit de regrete, de sete de
răzbunare, de mânie, sentimente care, inevitabil, duc la crimă.
Aceste stări au fost induse de Lică Sămădăul, personaj demonic, aflat în relație de
dependență cu Ghiță, conducându-l pe acesta pe drumul pierzaniei.
Ana, care era „prea tânără, prea asezată, prea blândă”, reprezintă un personaj-
barometru față de atitudinea lui Ghiță, ea fiind sensibilă la modificările stării acestuia și
evoluând paralel cu el în direcția nefastă.
Pentru a-și contura personajele, Slavici se folosește de toate tipurile de caracterizare,
atât directă (de către narator, alte personaje, autocaracterizare), cât și de cea indirecta, prin
fapte, vorbe, gânduri.
Slavici apelează la caracterizarea directă atunci când sugerează încă de la începutul
nuvelei trăsăturile dominante ale lui Lică. Sămădăul, ”porcar și el, dar om cu stare care poate
să plătească grăsunii pierduți ori furați […] e mai ales om aspru și neindurat […] care știe
toate înfundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi”, de teama căruia
tremură toata lumea și care “știe să afle urechea grăsunului pripăsit chiar și în oala de varză”

2
 Deși exercită asupra Anei o dominație fascinantă, Lică este caracterizat în mod direct
de Ana ca fiind “om rău și primejdios”.
Ana își avertizează soțul că Sămădăul este periculos, fapt ce “se vede din ochii lui, din
rânjetul lui și mai ales din căutătura ce are, când își roade mustața cu dinții.”
Tot Ana este cea care, la un moment dat, observă o diferență între Lică și Ghiță,
contribuind la caracterizarea amândurora: „Tu ești om, Lică, iar Ghiță nu e decât muiere
îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău decât așa.”
Modalitatea principală în observația psihologică întreprinsă de Ghiță este introspecția,
autoanaliza. Când cade în patima banilor, își dă seama că este o fire slabă, autocaracterizându-
se: ”așa m-a lasat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?!”

Caracterizarea indirectă
Caracterizarea indirectă se regăsește pe tot parcursul operei. Faptele grăiesc pentru
personaje.
Astfel, om harnic și cinstit, la început, Ghiță ia în arendă hanul Moara cu noroc,
deoarece își dorea sîă agonisească atâția bani încât să angajeze vreo zece calfe cărora să le dea
el de cârpit cizmele oamenilor. Treptat, el este atins de patima banilor care îi va oferi, de
altfel, și un sfârșit tragic.
Faptul că își cumpără pistoale de la Arad, că își mai angajează o slugă, pe Marti, “un
ungur nalt ca un brad” și doi câini indică incertitudinea și nesiguranța care îl domină după ce
relațiile cu Lică Sămădăul se complică din ce în ce mai mult.
Gândurile lui Ghiță privitor la faptul că pentru prima oară își dorea să nu fi avut
nevastă și copii, să nu fi fost legat de nimic și să fi putut risca pentru a câstiga mai mult sunt
un prim indiciu al transformării lui Ghiță într-un împătimit.
Atunci când își dă seama de gravitatea situației în care ajunge, Ghiță își face reprosuri,
are remușcări sincere și dureroase: “iartă-mă, Ano, iartă-mă cel putin tu, căci eu n-am să mă
iert cât oi trăi pe față pământului.”
Pe măsură ce petrece mai mult timp la Moara cu noroc și are un mai mare contact cu
Lică Sămădăul, relațiile lui Ghiță cu familia sa devin din ce în ce mai reci și mai tensionate.
Ana observă că bărbatul ei este îngândurat, se înstrăinează de ea și de copii, ajunge “mai de
tot ursuz”, nu mai zâmbește ca înainte și se “mâinie” foarte ușor.
Chiar și mediul influențează caracterul personajelor: așezată într-o vale, Moara cu
noroc este înconjurată de locuri rele. Chiar numele sugerează un topos negativ, idee susținută
de mentalitatea rurală (“la moară dracii macină sufletele”), iar alăturarea calificativului ”cu
noroc” nu face decât să îl amăgească amarnic pe cel care vrea să înfrunte înțelepciunea
colectivității.

Hanul devine simbol al îmbogățirii și va exercita influențe negative asupra lui Ghiță
în același mod în care o va face Lică Sămădăul, devenind mediul propice pentru un împărțit al
banilor.
Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea realizându-se la persoana a III-a de
către un narator omniscient și omniprezent.
Focalizarea externă predomină pe parcursul operei, deoarece Slavici împrumută
ipostazei naratoare registrele stilistice ale personajelor, de aici rezultă impresia de veridicitate,
dar și de stil neprelucrat, neartistic.
Alături de aceasta apare și tehnica punctului de vedere sau a focalizării interne,
deoarece povestitorul omniscient împrumută din autoritatea sa bătrânei, aceasta devenind
vocea colectivității (a sfatului bătrânilor, care în lumea rurală are autoritate deplină); de aici
rezultă dimensiunea moralizatoare a nuvelei.

3
 Modalitățile de expunere sunt folosite variat, pentru a sugera gama variată de stări și
pentru a focaliza asupra aspectelor care interesează.
Narațiunea este dinamizată și dramatizată prin dialog (începutul nuvelei), apoi ritmul
este încetinit prin prezența secvențelor descriptive cu rol în descrierea cadrului narațiunii, a
conturării portretelor.
Specifice unei opere de analiză psihologică sunt monologul interior de factură
tradiționalistă care redă gândurile personajului (cap IV) și monologul interior adresat, (Ghiță
vorbește cu sine, imaginând-o pe Ana ca interlocutor), cu rol de caracterizare indirectă.
Datorită acestor inserții, dar și elipsei, tehnicii flash-back-ului, narațiunea capătă
aspect discontinuu, dând impresia că ezitările personajului se imprimă povestirii și discursului
narativ, ajutând lectorul să vibreze la situația descrisă.
Stilul este imprimat de oralitatea ardelenească, asemănător lui Creangă ,mult mai
cenușiu însă, la fel ca pusta arădeană, fără savoare, ci doar sters, „sărac, cu repetarea acelorași
cuvinte în interiorul acelorași fraze”(T. Vianu), urmărind ritmul vorbirii.
Realizată în manieră realistă, cu accente clasice, opera reține atenția prin
complexitatea sa, fiind desemnată de G. Călinescu drept „nuvelă solidă cu subiect de roman”,
dar și personaje pregnant conturate, mai ales, în manieră tipică pentru Slavici: includerea ideii
moralizatoare, nuvela căpătând valoare de parabolă a cumpătării.

4
 Proba scrisa la limba si literatura romana
Varianta 10
CERINTA: SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini in care sa prezinti tema si viziunea despre lume, reflectate intr-
o nuvela studiata. In elaborarea eseului, vei avea in vedere urmatoarele repere:

- evidentierea tipului de nuvela pentru care ai optat si a trasaturilor care fac posibila
incadrarea intr-o tipologie, intr-un curent cultural/ literar, intr-o perioada sau intr-o
orientare tematica;
- prezentarea temei nuvelei, reflectata in textul narativ ales, prin referire la doua episoade/
secvente narative;
- sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume a autorului/ a naratorului (de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si
spatiale, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativa, tehnici
narative, constructia personajului, modalitati de caracterizare, limbaj etc.);
- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul in care tema si viziunea despre lume
sunt reflectate in nuvela aleasa.

Nota! Ordinea integrarii reperelor in cuprinsul lucrarii este la alegere.

Pentru continutul eseului vei primi 16 puncte (cate 4 puncte pentru fiecare cerinta/ reper);
pentru redactarea eseului vei primi 14 puncte (organizarea ideilor in scris – 3 puncte;
utilizarea limbii literare – 3 puncte; abilitati de analiza si argumentare – 3 puncte; ortografia
– 2 puncte; punctuatia – 2 puncte; asezarea in pagina, lizibilitatea – 1 punct).
In vederea acordarii punctajului pentru redactare, eseul trebuie sa aiba minimum 2
pagini.

Tema şi viziunea despre lume într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici

Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în literatura română cu precădera în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada marilor clasici. Notabilă fusese însă în
perioada paşoptistă, apariţia primei nuvele istorice din literatura română, devenită şi rămasă
capodoperă, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, în care viziunea asupra vieţii
este cea romantică.
În epoca marilor clasici, tipurile de nuvelă vor fi diversificate, astfel vom avea
nuvela filosofico-fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan Slavici şi nuvela
psihologică a lui Caragiale.
Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română rămâne Ioan Slavici,
autorul volumului „Novele din popor”, publicăt în anul 1881. Capodopera volumului este
nuvela „Moara cu noroc”, reprezentativă pentru viziunea autorului asupra existenţei şi mai
ales asupra vieţii din satul transilvănean.
E o opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate particularităţile acestei
specii: tematică, puternic conflict interior, personaje complexe şi modalităţi de caracterizare
şi de investigaţie psihologică a acestora. Realismul nuvelei este susţinut de temă, de
personaje, plasarea acţiunii într-un timp şi spatiu cât mai exacte, de existenţa unui
determinism social (personajele au un caracter format în strânsă legătură cu mediul de viaţă).
Alte elemente care susţin caracterul realist sunt reprezentate de existenţa unui puternic
conflict exterior, impresia de veridicitate, prezenţa unui narator obiectiv care narează la
persoana a III-a, precum şi redarea atmosferei de epocă.

5
 Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale
patimii banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul, ca fatalitate
impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor. Această temă sintetizează viziunea despre
lume a scriitorului, una de factură realist-moralizatoare şi izvorâtă din mentalitatea omului
din popor: cumpătarea omului în toate şi frica de Dumnezeu.
De altfel, incipitul nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama Anei, despre
viaţă, reprezintă aceaşi concepţie profund moralizatoare a autorului („Omul să fie mulţumit
cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”). Aceste
cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul personajelor în funcţie de respectarea sau
nerespectarea lor.
Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă
rol testamentar.
Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a secolului al XIX,
iar spaţiul, în zona Ardealului, la Moara cu noroc (ultimul „prag înaintea lucrurilor rele).
Ghiţă, cizmar într-un umil sat transilvănean se hotărăşte să renunţe la „liniştea colibei” şi ia
în arendă Moara cu noroc (un loc aşezat la răscruce drumuri, în pustiu), transformând-o într-
un han.
Împreună cu el vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi vor începe sa
muncească făcând ca locul să pară binecuvântat. Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează
ipostaza benefică, până la sosirea lui Lică Sămădăul, personaj malefic, care va schimba
destinul familiei. Acesta distruge echilivrul şi liniştea familiei lui Ghiţă, astfel Ghiţă intră
într-un puternic conflict exterior cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe cel interior, care va
duce la degradarea morală şi la dezumanizarea personajului principal.
Specific nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi finalizarea acestuia vine să
confirme atitudinea moralizatoare a scriitorului şi viziunea sa despre lume. Astfel, Ghiţă
intrat în mecanismul necruţător al afacerilor necurate ale lui Lică va fi stăpânit de setea de
bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii săi.
Într-o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui Ghiţă toţi banii din
ladă, promiţându-i că-i va înapoia, dacă va trăi.
Este încă un pas în pactul cu diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit sa îl
apere pe Lică pentru a-şi recupera banii. În preajma sărbătorii Sfântului
Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă la cârciumă, Lică rămând să şi doarmă
acolo. Peste noapte însă, Ghiţă îl vede plecând însoţit de un străin, pentru a se întoarce mai
târziu, spre zorii zilei.
Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că în timpul
nopţii arendaşul fusese bătut şi jefuit. Ulterior, Ghiţă este chemat în faţa comisarului,
mărturiseşte în favoarea lui Lică (de frică), este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub
escortă. Dus la Oradea, în faţa judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu cei bogaţi şi
scapă.
Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între bine şi rău; ar dori
să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul câştigului „Dar
Ghiţă nu voia să plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în scurt timp putea să
devină om cu stare”. Aşa se face că primind de la Lică bani furaţi spre a-i schimba, Ghiţa îl
anunţă pe Pintea, dar nu îi spune ca jumătate sunt ai săi.
Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de
îmbogăţire: amână aducerea doevezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă
în lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică ar putea veni să-l
prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie inima. De Paşte, Ghiţă şi Ana
rămân la han, în timp ce bătrâna pleacă, împreună cu nepoţii.

6
 Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând să-l
anunţe pe Pintea. Astfel a reuşit să o împingă pe soţia sa în braţele Sămădăului, aceasta
simţindu-se atrasă de caracterul puternic al porcarului, devenind o victimă a împrejurărilor,
mai mult decât a propriului păcat.
La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”, Ghiţă o înjunghie pe
Ana, cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat la timp „gândul cel bun”. Sămădăul
(care se întorsese să-şi ia serparul uitat la han), îi porunceşte lui Răuţ să-l împuşte pe Ghiţă şi
să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi zdrobeşte capul de un copac.
Deznodământul este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude, singură cu
copii şi mâhnită până în adâncul inimii. La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile afumate
ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau oasele celor care fuseseră Ghiţă şi
Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata propriilor fapte, ei încălcând norme morale:
„omul să fie mulţumit cu ceea ce are, căci nu există bogăţie mai mare decât chibzuinţa,
adevărul şi omenia”.
Bătrâna îşi ia nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic), crezându-se că într-
o lume care respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se încheie tot cu
vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! Zise ea într-un târziu. Simţeam eu
că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!”
Astfel, bătrâna simbolizează înţelepciunea şi cumpătarea; ea este purtătoarea
mesajului nuvelei, iar semnificaţia cuvintelor rostite în deschiderea acţiunii este profundă.
Astfel, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre scrierile lui Ioan Slavici în care
autorul înfăţişează lumea satului transilvănea, în care trăiesc ţărani, cârciumari, preoţi,
oameni buni şi răi ca în viaţa reală, întruneşte caractere tari de oameni primitivi, puternic
influenţaţi de mediul în care trăiesc, care în final îşi primesc răsplata pentru propriile fapte.

7
 CARACTERIZAREA LUI GHIȚĂ
Nuvela solida, cu subiect de roman“ (G. Calinescu), “Moara cu noroc” ilustreaza epic
si estetic conceptia etica a lui Ioan Slavici, iar personajele cu destin tragic din nuvela sunt
victime ale incalcarii invataturilor stravechi. Scriitorul este adeptul unui “realism poporal”, in
conformitate cu care ideea de om sarac, dar fericit, predomina in nuvelele sale.
Tema, efectele nefaste ale dorintei de inavutire, dezvaluie o problematica etica si
psihologica, iar subiectul plaseaza in centrul atentiei un personaj complex, a carui evolutie
este urmarita pe tot parcursul actiunii.
Ghita, personajul nuvelei se abate de la norma morala enuntata la inceputul nuvelei
(“omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, bogatia ci linistea colibei tale te face
fericit”) si de aceea va evolua inevitabil spre un deznodamant tragic. Personajul identifica
saracia cu lipsa demnitatii si prin urmare se hotaraste sa abandoneze linistea colibei din sat si
sa ia in arenda carciuma de la Moara cu Noroc, unde se va muta cu intreaga familie. Fostul
cizmar parcurge un drum simbolic, lasa in urma sate si locuri “bune” si se indreapta spre
locurile “rele”; drumul semnifica o “coborare in infern” ( descensum ad Inferos), intr-un
univers malefic, al patimilor care-l agreseaza continuu pe Ghita, depersonalizandu-l.
Afacerile carciumarului incep sa prospere si acesta incepe sa guste satisfactia
castigului cu multa usurinta a banilor, precum si bucuria ca a scapat de saracie. Dar chiar
acum, la carciuma apare un personaj ciudat, Lica Samadaul, stapanul ilegal al locurilor, fire
rece, insensibila, stapanita, un “om rau si primejdios”, asa cum bine intuieste Ana. Ghita insa
desi a inteles ca aici la Moara cu noroc, nu putea sa ramana nimeni fara voia lui Lica, nu poate
parasi locul “pentru ca-i mergea bine”. Prin urmare, cei doi vor fi prezentati in ipostaze
antitetice: personajul stapanitor (Lica) si cel stapanit de autoritatea invincibila a primului
(Ghita). Acesta din urma se simte amenintat de Samadau, de atitudinea sa de stapan
necontestat al locurilor: “Ori imi vei face pe plac, ori imi fac rand de alt om la Moara cu
noroc”.
Evolutia lui Ghita este dramatica, el traieste o drama psihologica, ce se naste din
conflictul interior al personajului – dorinta de a ramane cinstit este la fel de puternica precum
aceea de a se imbogati.
Omul bun, bland, harnic, de la inceputul nuvelei, se transforma intr-o “fire ciudata”,
“neizbutind sa-si puna in acord esenta cu aparenta existentiala decat cu pretul vietii”. (George
Munteanu).
Monologul interior ilustreaza gandurile si framantarile personajului
(autocaracterizare): “ Ei! Ce sa-mi fac?…Asa m-a lasat Dumnezeu!…Ce sa-mi fac daca e in
mine ceva mai tare decat vointa mea?”
Ghita se dezumanizeaza, devine fricos, las, fuge de “eul” sau real, cauta un alt “eu”,
iluzoriu, ce-l va conduce spre moarte mai mult, incepe sa se supuna (chiar daca nu asta isi
doreste) lui Lica , simtind ca are nevoie de bunavointa acestuia. De fapt, personajul simuleaza
alianta cu Lica, dar si cu Pintea, iar fata de propriai familie joaca rolul onorabilitatii .
Stralucirea din ochii fostului cizmar, bucuria vietii se sting; Ghita “nu mai zambea ca
mai inainte, ci radea cu hohot, incat iti venea sa te sperii de el “, devine “de tot ursuz”
(caracterizare directa). Pe Ana o impinge incet incet spre Lica, fara sa anticipeze ca nu ar
putea suporta sa isi vada sotia in bratele Samadaului, iar pe sine se inpinge “pe fagasul unei
tot mai depline si tot mai urate ambiguitati de comportare“ (George Munteanu)
Carciumarul isi dezvaluie trasaturile in deosebi in momentele de maxima incordare si
in relatia cu celelalte personaje (caracterizare indirecta) cand naratorul consemneaza cu
atentie gesturile, gandurile si framantarile personajului.
Asadar imaginea lui Ghita de om onest, bland si cumsecade se destrama ireversibil;
acesta devine, fara voie, complice in jefuirea arendasului si in uciderea unei femei, la process

8
jura stramb, devine complicele Samadaului prin implicarea voluntara sau involuntara in
afacerile oneroase si in crimele porcarului. Carciumarul isi constientizeaza drama, are
remuscari: “Iarta-ma, Ano! […]“ dar nu este capabil sa opteze durabil. Ghita aluneca definitiv
pe panta dezumanizarii, se indeparteaza de familie, o pierde definitive pe Ana, care nu-l mai
considera “om” – carciumarul nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti.
Finalul sta sub semnul catliarsismului, focul purificand acest spatiu al deriziunii
morale (carciuma), in care crima este unica optiune durabila: Ghita o ucide pe Ana pierzand
astfel ultima iluzie despre sine, dupa care, carciumarul va fi omorat iar Lica se va sinucide.
Ghita este un personaj rotund, complex, ce traieste o drama psihologica, consecinta
nefasta a instinctului exacerbat al avaritiei, a nerespectarii moralei satului arhaic, in care este
puternic ancorata batrana mama a Anei, si potrivit careia banii nu contribuie la umanizarea
lumii, ci constituie sursa ei de pierzanie.