Sunteți pe pagina 1din 9

COMPONENTELE ANTRENAMENTULUI ÎN LUPTE

– PREGĂTIREA FIZICĂ

Pentru a atinge un nivel optim de pregătire este necesar, ca în cadrul lecţiilor cu teme
din lupte, creşterea efortului să se facă progresiv, asigurându-se astfel o adaptare treptată a
organismului la efortul specific. În procesul de pregătire al luptătorilor, efortul variază în
funcţie de volumul, intensitatea şi complexitatea exerciţiilor folosite.
După cum arată L.P.Matveev (1980), efortul nu trebuie considerat doar ca o sumă a
exerciţiilor efectuate, deoarece fără aprecierea biochimică şi fiziologică a mutaţiilor şi
controlul dinamicii acestora, nu se pot obţine rezultate record.
Pentru a fi îndeplinite obiectivele pregătirii, în efectuarea diferitelor tipuri de eforturi,
trebuie să se respecte nişte cerinţe, printre care şi aceea a corelării efortului cu capacitatea
fiecărui practicant şi cu particularităţile acestuia (fizice, fiziologice, psihice). Trebuie astfel să
se recurgă la creşterea treptată a efortului pentru a permite organismului să se adapteze la
solicitările impuse de dezvoltarea acestuia.
În instruirea tehnico-tactică din cadrul luptelor, creşterea efortului trebuie să se facă
prin sporirea cerinţelor privind coordonarea mişcărilor, impuse de învăţarea unor structuri mai
complexe, realizarea de combinaţii variate între diferite procedee, creşterea vitezei de execuţie
ş.a. Toate acestea vor contribui la final la creşterea vitezei de reacţie a practicanţilor, la
îmbunătăţirea îndemânării şi coordonării mişcărilor.
Atunci când obiectivele activităţii instructiv-educative vizează dezvoltarea diferitelor
calităţi motrice sau ameliorarea capacităţii de efort a organismului, creşterea treptată a
efortului se va realiza prin creşterea volumului şi intensităţii, stabilindu-se un raport între
volum şi intensitate în cadrul diferitelor elemente structurale ale pregătirii, precum şi o
pondere a lor în diferite perioade.
Volumul se referă în special la latura cantitativă a efortului, fiind determinat de
numărul repetărilor sau durata execuţiilor. Volumul de lucru poate fi asigurat atât prin
mijloacele pregătirii fizice specifice cât şi prin mijloacele pregătirii tehnice. Între acestea,
exerciţiile cu partener au rol deosebit fie că vizează însuşirea unor prize, a părţilor componente
din cadrul procedeelor, fie că se referă la dezvoltarea forţei de menţinere a podului, a forţei de
ridicare, a forţei de împingere, de tragere, a mobilităţii coloanei vertebrale, etc.

1
Intensitatea reprezintă latura calitativă a efortului, fiind determinată de raportul dintre
lucru efectiv şi timpul necesar. În cadrul procesului de pregătire în sporturile de luptă,
intensitatea lucrului se realizează pe seama creşterii vitezei de execuţie a procedeelor tehnice
şi pe seama măririi încărcăturii cu care se lucrează (lucrul cu un partener mai greu).
Complexitatea efortului este legată de dificultatea însuşirii şi de executarea unor
procedee tehnice mai speciale, datorită dificultăţilor de coordonare a mişcărilor.
Datorită posibilităţilor diferite ale practicanţilor de a efectua un efort fizic specific (în
raport cu vârsta şi gradul de pregătire), planificarea efortului privind volumul, intensitatea şi
complexitatea, se va face în mod diferenţiat în cadrul fiecărei lecţii. În ceea ce priveşte lucrul
cu copiii, atât volumul, intensitatea cât şi complexitatea efortului vor fi reduse.
În procesul de pregătire, efortul variază în funcţie de volumul, intensitatea şi
complexitatea mijloacelor folosite. Principalii factori prin care se caracterizează efortul
specific luptelor sunt:

1. Capacitatea motrică 45%:


- rezistenţă 45%;
- forţă-rezistenţă 35%;
- îndemânare 20%.
2. Capacitatea psihică 40%:
- dârzenie 45%;
- iniţiativă 35%;
- vigilenţă 20%.
3. Tip somatic 15%:
- talie 40%;
- lungimea membrelor superioare 35%;
- mărimea palmelor 25%.

Efortul în lupte este de intensitate submaximală, alternând cu faze de intensitate


maximală. Acesta se caracterizează prin acţiuni dinamice, complexe, cu momente scurte de
relaxare.
În ceea ce priveşte lucrul cu practicanţii începători, atât volumul efortului cât şi
complexitatea acestuia vor fi reduse.
Însuşirea tehnicii de bază din sporturile de luptă presupune dezvoltarea concomitent,
într-o anumită măsură a calităţilor motrice de bază, cu accent pe forţă, viteză şi îndemânare.
Dezvoltarea capacităţilor motrice se poate realiza prin:

2
- însuşirea tehnicii exerciţiilor programate;
- însuşirea unor deprinderi specifice altor ramuri sportive (atletism, gimnastică, jocuri
sportive etc);
- perfecţionarea unor priceperi şi deprinderi motrice de bază şi cu caracter aplicativ, la
nivelul optim al practicantului.
Perfecţionarea componentelor antrenamentului înseamnă asigurarea echilibrului optim
în vederea realizării în ansamblu şi în final a unei stări superioare de antrenament care
excelează prin unitatea componentelor şi nu prin particularitatea lor. În acest context,
componentele capată pondere diferită, în funcţie de etapele de vârstă şi obiectivele instruirii,
precum şi de performanţele propuse.
Pregătirea luptătorilor include următoarele componente: pregătire fizică, tehnică,
tactică, teoretică şi psihologică.

1. PREGĂTIREA FIZICĂ

În ceea ce priveşte predarea unor mijloace din lupte, în lecţiile de educaţie fizică
şcolară, pregătirea fizică presupune obţinerea unor indici morfologici şi funcţionali,
corespunzători cerinţelor impuse de efortul specific acestei discipline.
Realizarea unei pregătiri fizice corespunzătoare implică dezvoltarea tuturor calităţilor
motrice, întrucât lupta modernă solicită tot mai echilibrat manifestarea acestora, avându-se în
vedere două aspecte:
1. pregătirea fizică multilaterală;
2. pregătirea fizică specifică.
1. Pregătirea fizică multilaterală are drept scop creşterea nivelului de dezvoltare al
indicilor morfofuncţionali, formarea şi consolidarea deprinderilor motrice de bază, dezvoltarea
şi perfecţionarea continuă a calităţilor motrice. Aceasta se va obţine prin mijloace selecţionate
din celelalte ramuri sportive.
2. Pregătirea fizică specifică urmăreşte dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor
motrice în forme de manifestare specifice luptelor, formarea şi perfecţionarea deprinderilor
motrice specifice, creşterea indicilor morfofuncţionali în concordanţă cu efortul. Mijloacele
folosite în acest scop au o structură asemănătoare sau identică cu diferite părţi componente ale
procedeelor tehnice de luptă, fiind executate în funcţie de obiectivul urmărit, într-un anumit

3
tempou, de un anumit număr de ori, într-o anumită succesiune, cu un grad precis de îngreuiere
etc.
Accentul se va pune, în şcoală, pe dezvoltarea calităţilor motrice de bază forţă, viteză,
îndemânare, mobilitate, rezistenţă, precum şi pe cele combinate, care sunt însă mult mai
complexe, decât calităţi motrice (L.P: Matveev, 1980; Gh. Cârstea, 1993). De creşterea acestor
indici depinde formarea unui bagaj cât mai variat de deprinderi motrice de mişcare
(I. Şiclovan, 1970).

1. FORŢA - Forţa reprezintă calitatea de bază pentru realizarea eficientă a majorităţii


actelor motrice şi poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă
externă, sau internă măsurată în kg. prin contracţie musculară. Rezultatele superioare, atât în
educaţia fizică şcolară cât şi în activitatea sportivă de performanţă nu se pot obţine fără o
pregătire corespunzătoare a tuturor grupelor musculare. În cele mai multe cazuri, forţa
condiţionează manifestarea la un nivel ridicat a celorlalte calităţi motrice.
În cadrul luptelor, forţa reprezintă capacitatea luptătorului de a executa procedee
tehnice, învingând rezistenţa activă şi pasivă a adversarului, precum şi de a se opune acţiunilor
acestuia prin contracţii musculare corespunzătoare.
Rezistenţa activă este rezultată din contracţiile musculare segmentare, schimbarea
plasamentului, schimbarea pârghiilor etc., în timp ce rezistenţa pasivă este de cele mai multe
ori masa corporală în poziţii apropiate de repaus.
Factorii care determină valoarea forţei
Cunoaşterea factorilor care determină valoarea forţei reprezintă o condiţie de bază
pentru alegerea celor mai indicate metode şi mijloace de dezvoltare a acesteia. Aceştia sunt:
- numărul fibrelor musculare angrenate într-o contracţie;
- gradul de coordonare neuro-musculară;
- mărimea (secţiunea) muşchiului;
- calitatea proceselor metabolice şi cantitatea de substanţe energetice existente la
nivelul muşchiului;
- particularităţile psiho-motrice ale individului şi puterea acestuia de concentrare;
- nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice implicate în efectuarea acţiunii.

Forme de manifestare a forţei

4
După localizare, putem vorbi de:
- forţa generală care se referă la forţa întregului sistem muscular, manifestată în mod
curent sau forţa propriu-zisă (V. M. Zatiorski), care reprezintă forţa cea mai mare pe care o
poate dezvolta sistemul neuro-muscular într-o contracţie voluntară maximă (D. Harre).
Această formă de manifestare a forţei este întâlnită în mod deosebit, în cadrul ridicărilor
adversarului de la sol, în vederea executării aruncărilor peste piept sau a răsturnării prin
centurare inversă.
- forţa specială ce se referă la forţa anumitor grupe musculare şi se manifestă în cazul
anumitor mişcări (acţiuni) din lupte sau unor specializări sportive.
În raport cu acţiunea motrică în care acţionează, în cadrul luptei forţa se poate
manifesta sub mai multe forme:
- forţa explozivă (regim de viteză) este „capacitatea de a manifesta valori mari de
forţă în cea mai mică unitate de timp” (D. M. Ioselini). Această formă de manifestare a forţei
are rol important în cadrul luptei moderne. Reuşita procedelor de aruncare sau de doborâre
este condiţionată de această formă de forţă, care asigură amplitudinea corespunzătoare
procedeelor de aruncare, spectaculozitate şi acurateţea luptei. În funcţie de stadiile de pregătire
diferite ale luptătorilor, forţa explozivă are valori diferite.
- forţa în regim de rezistenţă reprezintă capacitatea organismului de a efectua un
efort muscular timp îndelungat. Această formă de manifestare a forţei se întâlneşte în lupte,
rugby, pregătirea culturiştilor, caiac-canoe etc.
După mobilitatea acţiunilor, putem vorbi de forţa dinamică, cu acţiuni corporale ce
implică lungirea sau scurtarea fibrei musculare (contracţii izotonice) şi forţa statică cu acţiuni
care nu implică modificarea fibrei musculare (contracţii izometrice).
- forţa dinamică este reprezintată de contracţiile izotonice ce stau la baza executării
majorităţii procedeelor tehnice şi combinaţiilor tehnico-tactice specifice luptei în picioare.
- forţa statică este reprezentată de contracţiile izometrice, care stau la baza
procedeelor specifice luptei la sol, atât în timpul atacului, cât şi în timpul apărării, în poziţiile
menţinute de pod, în fixarea podului, în încercările de executare a procedeelor de rostogolire
prin centurare cu ambele braţe. De cele mai multe ori în timpul executării procedeelor de luptă
la sol contracţiile izometrice ale unor grupe musculare (angrenate în execuţie) sunt însoţite de
contracţii izotonice ale altor grupe musculare.
Forţa relativă reprezintă raportul dintre forţa absolută şi greutatea individului.

5
Folosirea forţei musculare în lupte are drept caracteristică executarea mişcărilor de
trântire a adversarului efortul fiind realizat prin contracţia succesivă a diferitelor grupe
musculare care asigură susţinerea mecanismului tehnic al execuţiei. Menţinerea forţei
contracţiei musculare în condiţiile transferării ei de la o grupă musculară la alta, fără
fragmentări produse de tonusul scăzut, se realizează numai în urma unui mare număr de
repetări care consolidează traiectul neuromuscular al execuţiei.
Metodologia dezvoltării forţei
În mod normal, pentru dezvoltarea forţei se folosesc exerciţii cu încărcături mari şi
foarte mari, reprezentând 66% - 100% din posibilităţile maxime ale individului la un moment
dat.
În lecţiile de educaţie fizică din şcoală însă, nu este posibil lucrul cu asemenea
încărcături, astfel se pot folosi încărcături mici, situaţie în care va fi influenţată forţa în regim
de rezistenţa.
Eficienţa folosirii forţei în lupte depinde şi de utilizarea corectă a pârghiilor şi
cuplurilor de forţă ale organismului, precum şi de folosirea inerţiei de mişcare proprii şi a
adversarului. În funcţie de folosirea diferitelor procedee tehnice, forţa se va manifesta diferit
în timpul luptei. Astfel, în cadrul luptei din picioare majoritatea acţiunilor se bazează pe
contracţii musculare dinamice, iar în majoritatea procedeelor la sol, acţiunile se bazează pe
contracţii musculare statice, forţa fiind demonstrată de acţiunea diferitelor grupe musculare în
poziţii fixe.
Mijloacele folosite pentru dezvoltarea forţei trebuie să acţioneze asupra tuturor
grupelor musculare, deoarece în execuţia procedeelor din lupte toate acestea sunt solicitate.
Încărcătura iniţială, precum şi creşterea gradată a acesteia se vor stabili în mod diferenţiat în
funcţie de posibilităţile de exprimare ale fiecărui practicant, astfel încât să nu fie afectată
viteza de execuţie a mişcărilor, calitate motrică vizată la această vârstă.
Pentru dezvoltarea forţei, sub toate aspectele ei, se pot folosi câteva metode, cum ar fi:
- antrenamentul în circuit (pentru dezvoltarea forţei şi rezistenţei), metodă indicată şi
accesibilă elevilor;
- metoda eforturilor pană la refuz;
- metoda eforturilor mijlocii;
- metoda eforturilor maximale şi supramaximale;
- metoda contracţiilor izometrice.

6
Antrenamentul în circuit se bazează pe principiul lucrului pe ateliere, cu schimbarea
lor într-o anumită ordine şi cu o dozare precisă. Această metodă urmăreşte: dezvoltarea forţei
generale, creşterea rezistenţei musculare, dezvoltarea sistemului cardiovascular.
Deoarece în timpul execuţiei procedeelor din lupte, majoritatea acţiunilor sunt fie de
învingere a forţei adversarului fie de cedare controlată în faţa atacurilor acestuia, în pregătirea
pentru lupte se poate folosi metoda în circuit.
În cadrul pregătirii fizice cu practicanţii, exerciţiile pentru dezvoltarea forţei în regim
de viteză se vor folosi în prima parte a lecţiei, după realizarea încălzirii, în timp ce exerciţiile
pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă se vor planifica spre sfârşitul lecţiei.
Metoda eforturilor până la refuz se bazează pe faptul că o dată cu creşterea
numărului de repetări pentru realizarea efortului se recrutează un număr tot mai mare de
unităţi motorii concomitent cu accentuarea stării de oboseală şi scăderea capacităţii de lucru a
muşchiului.
Greutatea utilizată nu trebuei să fie mai mică de 35% din capacitatea maximă a
muşchiului, grupei musculare sau grupelor musculare, la începători şi de 60% la lupătorii
consacraţi.
Metoda este recomandată în mod special luptătorilor începători, deoarece asigură o
pregătire msuculară, ligamentară şi articulară necesară eforturilor depuse în învăţarea tehnicii
cu manevrarea corpului adversarului.
Îngreuierea cu care se lucrează trebuie astfel aleasă încât starea de refuz să apară după
20-25 de repetări. Creşterea numărului de repetări, după 25 are efecte asupra dezvoltării
rezistenţei.
Metoda eforturilor mijlocii este utilizată în vederea dezvoltării forţei explozive.
Mărimea încărcăturii este de 70-80% din posibilităţi.
Numărul repetărilor este de 3-5, executate în viteză maximă, iar numărul seriilor este
variabil, între 6 şi 9.
Metoda eforturilor mari are ca obiectiv dezvoltare forţei maxime optime şi se
caracterizează prin folosirea încărcăturilor de 80-100 % din posibilităţile luptătorului,
raportate la grupele musculare vizate.
Numărul repetărilor este de 1-2, într-o serie la limita superioară a încărcăturii, şi de 2-3
la limita inferioară. Numărul seriilor ce pot fi efectuate este între 6-9.

7
Această metodă poate fi utilizată în cazul procedeelor de aruncare (smulgerea de pe
saltea), executarea procedeelor la sol, bazate pe ridicarea adversarului de la sol etc.
Metoda eforturilor maximale şi supramaximale se utilizează, de regulă, numai după
4-5 ani de pregătire, timp în care au fost folosite alte metode de dezvoltare a forţei. Aceasta
asigură formarea unor raporturi neoro-coordonatoare optime în direcţia dezvoltării forţei
musculare. Greutatea aleasă trebuie să nu poată fi ridicată de mai mult de 3 ori într-o serie.
Metoda contracţiilor izometrice. Efectuarea efortului static este elementul hotărâtor
în stimularea metabolismului celulelor musculare. Încordarea statică a forţei produce o
tensiune mărită a fibrelor musculare, fapt ce conduce la o creştere mai accentuată în grosime
şi o mărire a volumului muşchiului şi implicit a forţei (A. Demeter). Astfel, orice încărcătură
ce depăşeşte 2/3 din forţa maximă a muşchiului, ducând la scăderea momentană a aportului de
oxigen, determină lărgirea capilarelor, mărindu-le activitatea cu cca. 40%. Creşterea tensiunii
interne a fibrelor musculare reprezintă elementul de bază în obţinerea hipertrofiei musculare.
Metoda este indicată luptătorilor de performanţă. Avantajele folosirii acestei metode
sunt:
- dezvoltarea în mod precis a diferitelor grupe musculare;
- lucrul total se soldează cu oboseală generală mai mică;
- se economiseşte timp, durata lucrului fiind mai scurtă decât în cazul folosirii altor
metode.
Durata încordării musculare variază în funcţie de nivelul pregătirii între 6-12 secunde.
Se folosesc 6-9 serii cu pauze de 60-90 sec. Între repetări şi între exerciţii. Se recomandă
folosirea a 3 exerciţii diferite în cadrul unui antrenament.
Metodele prezentate mai sus se aplică prin intermediul mijloacelor nespecifice şi
specifice.
Dintre mijloacele nespecifice, amintim:
- exerciţii cu hantele;
- exerciţii cu mingi medicinale;
- exerciţii cu haltere;
- exerciţii cu puduri;
- exerciţii cu saci de nisip;
- exerciţii cu extensorul (benzi elastice);

8
- exerciţii la diverse aparate (frânghie, prăjină suspendată, bară fixă, inele, paralele,
cadru izometric, cadru metalic etc.);
- exerciţii individuale;
- exerciţii cu partener.
Dintre exerciţiile specifice, amintim:
- exerciţii individuale:
o deplasări,
o sărituri,
o târâri,
o treceri dintr-o poziţie în alta,
o podul şi variantele sale.
- exerciţii cu partener:
- exerciţii cu manechinul:
o balansări în pod;
o ridicări cu centurare;
o aruncări.