TEOLOGIE PASTORALĂ

ANUL IV, SEMESTRUL 1

VINDECAREA DE PĂCATE
BINEFACERILE TAINEI POCĂINŢEI

ŞI ALE LUCRĂRII PĂRINTELUI DUHOVNICESC

I. POCĂINŢA – CALEA VINDECĂRII

I. 1. Boala păcatului şi pocăinţa ca remediu
I. 2. Pocăinţa – întoarcerea la Dumnezeu
I. 3. Legătura dintre Taina Pocăinţei şi Taina Sfintei Euharistii
I. 4. Sfinţii Părinţi – dascăli ai Pocăinţei
I. 5. Părintele duhovnicesc: luminător şi tămăduitor de suflete.

II. DE LA ÎNTUNECARE LA LUMINARE. CĂLĂUZĂ PENTRU

CURĂŢIREA DE PĂCATE ŞI CULTIVAREA VIRTUŢILOR

III. CĂLĂUZĂ PENTRU DUHOVNICI. MĂRTURII DESPRE „SLUJBA

DE PĂRINTE DUHOVNICESC”

1
2
 I. POCĂINŢA – CALEA VINDECĂRII

I. 1. Boala păcatului şi pocăinţa ca remediu

Păcatul şi consecinţa sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realităţile cele mai contrare
firii omeneşti, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Dar atât de
mult ne-am obişnuit cu păcatul şi cu moartea care se văd mereu în jurul şi înăuntrul
nostru, încât le considerăm fenomene „naturale”. Sfânta Scriptură, dimpotrivă, consideră
păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creaţiei şi un obstacol permanent în
participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu.
Păcatul primilor oameni s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a
comuniunii de iubire faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea „şarpelui”, prin
care a lucrat diavolul (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; 1 Ioan 3, 8;
Apocalipsa 12, 9).
Ruperea armoniei dintre om şi Creatorul său, prin neascultare, se transmite ca
tulburare a armoniei din interiorul omului, dintre bărbat şi femeie, dintre om şi celelalte
creaturi vii; iar apoi, din cauza păcatului omului, şi „pământul va fi blestemat” (Facerea 3,
17). Moartea, ca urmare a păcatului, se manifestă ca descompunere a elementelor
componente ale omului: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).
Din cartea Facerii (1, 27; 2, 7-25 şi 3, 1-24) se vede, aşadar, că fără comuniunea totală
cu Dumnezeu, ceea ce este pământesc în om nu poate fi ridicat spre viaţa cerească şi
veşnică. Păcatul primilor oameni nu a fost, de fapt, dorinţa „de-a fi ca Dumnezeu”, cum
greşit se afirmă uneori, deoarece dorinţa „de-a fi ca Dumnezeu” este înscrisă în crearea
omului „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 27), însă metoda sau
calea aleasă de Adam şi Eva a fost greşită: adică omul a dorit să fie ca Dumnezeu fără
Dumnezeu şi neascultând de Dumnezeu (Sf. Maxim Mărturisitorul). Disocierea spirituală a
omului de Dumnezeu atrage după sine descompunerea sau coruptibilitatea (stricăciunea)
lui ca persoană vieţuind în trup. Aşadar, moartea fizică a omului manifestată ca separaţie între
suflet şi trup, este urmarea separării sufletului de Dumnezeu.
Omului, fiind coroana şi conştiinţa creaţiei vizibile, i se dă pământul spre stăpânire,
păzire şi cultivare, şi tot prin el se transmite binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toată
creaţia, când acesta împlineşte voia lui Dumnezeu pe pământ, dar şi blestemul, când omul
rupe comuniunea sa de iubire şi ascultare faţă de Dumnezeu.
Formele concrete pe care le ia păcatul omului faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi
faţă de creaţie se referă atât la aspecte concrete ale păcatului, cât şi la păcat ca boală a
sufletului omului, cu consecinţe în toată existenţa creată.
Astfel, în Vechiul Testament, păcatul este o rupere a alianţei, o deviere sau abatere de la
voia lui Dumnezeu sau de la Lege (cf. Facerea 20, 9; Ieşirea 20, 20), răzvrătire (cf. Isaia 1, 28),
răstălmăcire sau falsificare voită (cf. Isaia 24, 1), nelegiuire (cf. Daniel 9, 5), rătăcire (cf. Iov 6,
24), nerespectarea celor sfinte (cf. Levitic 4, 2), răutate şi pagubă produsă altora (cf. Proverbe 24,
2). Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne arată, de asemenea, chipuri de pocăinţă şi
îndemn la speranţă în proorocul David, în regele Manase, în locuitorii cetăţii Ninive şi în
mulţi alţii care s-au pocăit.
În Noul Testament, păcatul este un principiu al înstrăinării omului de Dumnezeu (cf.
Romani 5, 12; 6, 12; 7, 17; 8, 2). El se arată mai ales ca lipsă de evlavie, necredinţă, incapacitate
de simţire spirituală (cf. Romani 1, 18; 2 Timotei 2, 16), degradare morală şi spirituală (cf. Fapte
8, 22; Romani 1, 29; Luca 11, 39; Efeseni 6, 12), cooperare a omului cu diavolul (cf. Matei 13,
19; 1 Ioan 3, 8 şi 12), nedreptate (cf. Romani 9, 14), strâmbătate (cf. Ioan 7, 18), nelegiuire (cf.
Romani 2, 8), fărădelege (2 Timotei 2, 19)1 etc.

1
Cf. Dicţionar biblic, Oradea, 1995, p. 988.
3
 După săvârşirea păcatului, Adam şi Eva se ascund dinaintea lui Dumnezeu (cf.
Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui
Dumnezeu şi îl împiedică să guste din Pomul Vieţii, adică să trăiască din prezenţa lui
Dumnezeu – Dătătorul de viaţă (cf. Facere 3, 22). În loc să-şi recunoască greşeala, omul
căzut în păcat inventează scuze şi transferă responsabilitatea spre altul: Adam o acuză pe Eva
(cf. Facerea 3, 12), iar Eva pe şarpe (cf. Facerea 3, 13). Păcatul lui Adam, ca neascultare faţă de
Creator şi nepostire sau neînfrânare faţă de lumea materială, este agravat de ne- pocăinţa omului ca
recunoaştere a greşelii sale. Mai târziu, când între descendenţii primei familii umane păcatul
ia forma fratricidului, Cain ucide pe Abel (cf. Facerea 4, 8). La violenţa sa, izvorâtă din
invidie, Cain adaugă insolenţa izvorâtă din iresponsabilitate faţă de greşeală.
În Sfânta Scriptură, „plata (sau consecinţa) păcatului este moartea” (Romani 6, 23), iar
singurul remediu pentru păcat este pocăinţa urmată de iertarea păcătosului.
Astfel, dacă păcatul este implicit cădere şi moarte, pocăinţa este ridicare şi viaţă. De
aceea, mântuirea pe care Dumnezeu o propune oamenilor înseamnă, de fapt, eliberarea şi
vindecarea de păcat şi de moarte. Acest adevăr este rezumat în cuvintele: Dumnezeu nu voieşte
moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iezechiel 18, 23; 33, 11) sau „Dumnezeu
voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).
În Noul Testament, atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Mântuitorul Iisus Hristos
încep propovăduirea lor cu îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s- a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei
3, 2; 4, 17). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocăinţei şi a iertării păcatelor, fără de care
nu putem împlini cu adevărat legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Sfântul Ioan Botezătorul predică pocăinţa şi cheamă la botezul pocăinţei, pentru a
arăta că este nevoie să ne recunoaştem păcatele şi să ne curăţim de ele. Atât de mare este
această nevoie, încât Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, El, Care deşi este fără de păcat, a
mers, totuşi, să primească în Iordan de la Ioan botezul pocăinţei pentru păcate. De ce?
Pentru a ne arăta nouă că toată natura omenească are nevoie să fie ridicată din păcat prin puterea
lui Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Hristos intră în
apele Iordanului pentru a arăta că vrea să aducă lumii vindecarea de păcat, pornind din
interiorul ei. Dar Iisus Se botează cu Botezul pocăinţei şi pentru a ne arăta nouă că prin
pocăinţă se deschid omului cerurile şi, astfel, se realizează legătura omului cu Sfânta Treime, Care
a zis atunci când l- a creat pe om: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1,
26). Iar Duhul lui Dumnezeu, Care „Se purta pe deasupra apelor” la începutul lumii (cf.
Facerea 1, 2), Se arată deasupra apelor Iordanului acum, la înnoirea lumii prin botezul
pocăinţei (cf. Matei 3, 16). Prin Botezul pocăinţei şi prin harul curăţitor al Sfântului Duh,
fiecare om redevine fiu iubit al lui Dumnezeu, tocmai pentru că Fiul Cel veşnic iubit al Tatălui
Ceresc a luat asupra Sa natura noastră omenească, pentru a ne învăţa pocăinţa spre iertarea
păcatelor şi a ne dărui viaţa veşnică. De aceea, Biserica spune în Simbolul de credinţă:
„mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să
fie”.
Naşterea spirituală sau cerească, din apă şi din Duh, spre iertarea păcatelor,
deschide omului Împărăţia cerurilor. Fără această naştere din nou, omul nu poate intra în
Împărăţia cerurilor (cf. Ioan 3, 5). Dar nu numai prin Botezul Domnului Iisus Hristos se
lucrează taina mântuirii ca taină a pocăinţei şi a iertării păcatelor, ci şi prin moartea Sa pe
Cruce şi Învierea Sa din morţi. Răstignirea Mântuitorului este, de fapt, urmarea păcatului
oamenilor, sau lucrarea oamenilor păcătoşi, a necredinţei şi împietririi lor, a trădării din
lăcomie, a urii din invidie şi a violenţei din răutate, toate manifestări ale păcatului. Dar la
toate acestea, Hristos – Domnul n-a răspuns cu forme ale păcatului, ci cu rugăciunea
pentru iertare: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Iar pentru a arăta cât de
mare este puterea pocăinţei, pe când era pe Cruce, a spus tâlharului care s-a pocăit: „Astăzi
vei fi cum mine în rai” (Luca 23, 43). Prin pocăinţă sinceră, chiar şi în ultima clipă a vieţii se
recâştigă, aşadar, raiul pierdut şi se reface legătura omului cu Dumnezeu.
4
 Taina Crucii, ca iubire mai tare decât moartea, a fost anticipată de Mântuitorul
Hristos când a instituit Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie. Prin cuvintele Sale: „Luaţi,
mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” şi „Beţi dintru
acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor” (Matei 26, 27-28), Mântuitorul arată că scopul ultim al jertfei Sale este iertarea
păcatelor. Însă, prin Sfânta Euharistie nu se realizează doar pomenirea iubirii jertfelnice a
lui Hristos, ci se şi oferă celor ce cred în Hristos şi Îl iubesc pe El puterea de a birui păcatul şi
moartea. De aceea, Sfântul Evanghelist Ioan arată înţelesul cel mai adânc al Euharistiei şi
anume că ea conţine tainic puterea învierii şi a vieţii veşnice: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi
bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Iată de ce, în
Biserica Ortodoxă, Sfânta Împărtăşanie se dăruieşte „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de
veci”. Sfinţii Părinţi au arătat că în Sfânta Euharistie omul are acum acces la Pomul Vieţii
(cf. Sfântul Isaac Sirul), fiindcă iubirea lui Dumnezeu arătată în Hristos este izvorul vieţii
veşnice. De aceea, în timpul împărtăşirii credincioşilor, se cântă: „Cu Trupul lui Hristos vă
împărtăşiţi (cuminecaţi) şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”.

I. 2. Pocăinţa – întoarcerea la Dumnezeu

Taina mântuirii noastre în Hristos, ca taină a pocăinţei şi a iertării păcatelor, a fost

pe deplin dăruită de Hristos ucenicilor Săi şi Bisericii, după Învierea Sa din morţi.
Dacă examinăm cu atenţie Sfânta Scriptură, vedem că în prima zi a Învierii Sale din
morţi, Mântuitorul Hristos însoţeşte, ca şi când ar fi fost un pelerin necunoscut, pe ucenicii
Săi Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus. Pe drum, le tălmăceşte Scripturile, arătând că
toate conţin în ele Taina Persoanei şi lucrării Sale, că toate cele întâmplate cu El erau
prezise de Moise, prooroci şi psalmi (cf. Luca 22, 27 şi 44). Iar când vorbeşte de ceea ce se
va întâmpla în viitor, precizează că „aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să
învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa: spre iertarea
păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 46-47).
Mai mult, după Învierea Sa din morţi, Hristos – Domnul nu anunţă numai că
trebuie să se propovăduiască pocăinţa spre iertarea păcatelor, ci şi dăruieşte ucenicilor Săi
adunaţi laolaltă puterea de a ierta păcatele: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a
trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi
Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”
(Ioan 20, 21-23). Această putere dumnezeiască şi mântuitoare de a ierta păcatele, dăruită
Bisericii de către Hristos – Domnul după Învierea Sa din morţi, a fost făgăduită mai înainte
lui Petru şi celorlalţi apostoli când le-a zis că le dăruieşte cheile Împărăţiei cerurilor, astfel
că orice vor lega pe pământ să fie legat şi în ceruri (cf. Matei 16, 18; 18, 18). Acum se
lămureşte mai bine că puterea de a lega şi dezlega se referă la iertarea păcatelor. Fericitul
Augustin spune în această privinţă: «Dacă voiţi să aveţi dovada că Biserica a primit cheile
Împărăţiei cerurilor, ascultaţi ce a zis Domnul tuturor apostolilor: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi
ierta păcatele se vor ierta lor….” Aceasta cuprinde puterea cheilor despre care a zis: „orice veţi
dezlega pe pământ…” Nimic nu este dezlegat în afară de Biserică»2.
Aşadar, am văzut în cazul tâlharului de pe cruce că pocăinţa i- a deschis acestuia uşile
Împărăţiei cerurilor, iar acum vedem că puterea de a ierta păcatele, dată Bisericii de către
Hristos, este numită „cheile Împărăţiei cerurilor”. Se foloseşte pluralul uşi şi chei, pentru a
arăta că avem nevoie de pocăinţă şi de iertarea păcatelor.
Păcatul ne desparte de Dumnezeu, iar pocăinţa ne întoarce spre Dumnezeu. Sfânta
Împărtăşanie ne uneşte cu Dumnezeu Fiul, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi
pentru mântuirea lor.

2
Sermo 295, 2-3; PL 39, col. 1349-1359, cf. Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa, Sibiu, 1939, p. 188.
5
 Păcatul, în limba greacă (hamartia), are înţelesul de eşec, şi anume de a rata o ţintă,
de a pierde un ţel, de a nu ajunge la o destinaţie. În limba ebraică însă păcatul (hattat)
înseamnă ruperea unei alianţe, unui legământ, unei înţelegeri, de fapt, ruperea comuniunii
omului cu Dumnezeu. Aşadar, când omul păcătuieşte rupe legătura cu Dumnezeu Cel Unul
Sfânt, pentru că păcatul se opune sfinţeniei. Când păcătuim încălcăm voia lui Dumnezeu,
şi încălcând voia lui Dumnezeu ne rupem din comuniunea de iubire cu El prin neascultare
şi prin nesocotirea bunătăţii Lui. Adesea păcătuim prin uitare, prin neglijenţă, prin
nebăgare de seamă, prin lenevire duhovnicească. Cărţile noastre de cult arată că
Dumnezeu nu este indiferent faţă de păcat, chiar dacă este iertător al păcătoşilor care se
pocăiesc. În rugăciunea din timpul Trisaghionului sau Sfinte Dumnezeule, se spune: „Cel
Ce dai înţelepciune şi pricepere celui care cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui
pocăinţa spre mântuire”3. Deci Dumnezeu Cel Milostiv nu trece cu vederea păcatul, dar a
pus pocăinţa spre îndreptare, spre ridicare din păcat. Ori de câte ori păcătuim cădem din
comuniunea cu Dumnezeu, ne despărţim de Dumnezeu. Sunt două feluri de căderi:
căderea de la dreapta credinţă (erezia sau ateismul), când nu mai mărturisim credinţa
ortodoxă, şi căderea de la dreapta vieţuire (viaţa păcătoasă), când încălcăm porunca iubirii faţă
de Dumnezeu şi de aproapele. Când adormim fără să ne rugăm, când mâncăm fără să ne
rugăm, când ne trezim din somn fără să ne rugăm, atunci păcătuim împotriva iubirii faţă
de Dumnezeu prin uitare şi nebăgare de seamă. Iar când nu-l iubim pe aproapele nostru,
când îl neglijăm, când îl batjocorim, când nu-l ajutăm, deşi am putea să-l ajutăm, atunci
cădem din iubirea faţă de aproapele. Or, Dumnezeu vrea ca noi să trăim în iubire faţă de
El, aceasta fiind cea mai mare şi cea dintâi poruncă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe
aproapele tău ca pe tine însuţi” (cf. Luca 10, 27 sau Marcu 12, 30). Să arătăm iubire faţă de
Dumnezeu prin rugăciune şi iubire faţă de semeni prin săvârşirea de fapte bune. Când
păcătuim înseamnă că am căzut fie din iubirea faţă de Dumnezeu, pentru că nu ne mai
rugăm şi nu mai împlinim voia Lui, fie din iubirea faţă de semeni. Iar dacă ne despărţim
de Dumnezeu prin păcate vom pierde mântuirea. De aceea, este nevoie de pocăinţă ca
lepădare de păcate şi întoarcere la Dumnezeu sau refacerea legăturii spirituale cu El,
Izvorul iubirii şi al Vieţii veşnice.
Pocăinţa, în limba greacă (metanoia), înseamnă schimbarea modului de a gândi. Sfântul
Ioan Damaschin spune: „Pocăinţa este întoarcerea de la rău la bine, de la păcat la Dumnezeu, de
la cele neplăcute lui Dumnezeu spre cele plăcute lui Dumnezeu”. Deci este vorba de o schimbare
de atitudine a minţii. De aceea e necesar să medităm asupra gândurilor, cuvintelor şi
faptelor noastre înainte de a ne spovedi, asupra a tot ceea ce în viaţa noastră nu este
potrivit cu voia lui Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi, în scrierile şi în vieţile
sfinţilor. Examinarea interioară a conştiinţei este necesară ca o conştientizare a stării noastre
duhovniceşti de cădere şi, în acelaşi timp, ca dorinţă de ridicare şi de vindecare. Pocăinţa noastră
aduce bucurie lui Dumnezeu, îngerilor şi Bisericii întregi. Mântuitorul Iisus Hristos ne
spune că mare bucurie se face în ceruri când un păcătos se întoarce la Dumnezeu (cf. Luca
15, 10), pentru că astfel omul se eliberează de robia demonilor. Demonii sunt mulţumiţi
când oamenii păcătuiesc, nu se mai pocăiesc şi nu-L mai iubesc pe Dumnezeu rugându-se
şi nici pe semeni săvârşind fapte bune. Demonii caută să-i piardă pe oameni, adică să-i
despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta.
Există păcate sau patimi cu care diavolii îi ispitesc pe oameni, şi care, într-un anumit fel, le
conţin şi le generează pe toate celelalte. Astfel, Evagrie Ponticul spune că „gândurile cele
mai generale, în care se cuprind toate celelalte, sunt în număr de opt. Primul este gândul
lăcomiei; după el vine cel al curviei; al treilea este al iubirii de arginţi; al patrulea, gândul

3
Vezi Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 144.
6
tristeţii; al cincilea, al mâniei; al şaselea, al akediei; al şaptelea, al slavei deşarte; la optulea,
al mândriei”4.
Dacă demonii caută să-i piardă pe oameni prin păcate, îngerii lui Dumnezeu, mai
ales îngerul de la botez, ne îndeamnă să ne pară rău de păcate, să ne întoarcem la
Dumnezeu, să punem început bun vieţii noastre. De aceea viaţa creştinului este o
permanentă luptă duhovnicească, o lepădare de Satana şi o unire cu Hristos, după cum se
spune în slujba Tainei Sfântului Botez.
Taina Pocăinţei este Taina căinţei pentru păcat, a mărturisirii păcatelor şi primirii iertării
de păcate. În limba română, cuvântul spovedanie nu acoperă toate aspectele Sfintei Taine a
Pocăinţei, fiindcă nu e vorba doar de mărturisirea păcatelor, ci şi de-a primi iertarea
păcatelor, pentru a ne împăca cu Dumnezeu şi cu Biserica. Aşadar, Taina Spovedaniei, ca
Taină a Pocăinţei, trebuie înţeleasă ca taina mărturisirii şi iertării păcatelor şi ca taină a
împăcării sau a reconcilierii. Poţi să mărturiseşti păcatele unui prieten, dar el nu îţi poate da
dezlegare, pentru că nu este duhovnic. Într-una din rugăciunile Tainei Pocăinţei sau
Spovedaniei se spune: „Împacă-l şi- l uneşte pe el cu Sfânta Ta Biserică” 5. De fapt, când
păcătuim, ne îndepărtăm de Biserică, deoarece slăbim în comuniunea cu Hristos – Capul
Bisericii şi cu Sfinţii Lui, care sunt centrul vieţii Bisericii.
Aşadar, Sfânta Taină a Pocăinţei are trei dimensiuni distincte, dar complementare:
mărturisirea păcatelor, primirea iertării pentru păcate sau dezlegarea de păcate şi împăcarea sau
reconcilierea cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu noi înşine, cu propria noastră conştiinţă. Deci, Taina
Pocăinţei este o lucrare sfântă şi mare de înnoire, renaştere şi creştere spirituală. Când primim
dezlegare de păcate şi ne eliberăm de un trecut păcătos apăsător, de o conştiinţă încărcată
de rele, începem să ne ridicăm şi să ne vindecăm cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
Sfânta Taină a Pocăinţei nu e o simplă acţiune juridică de iertare exterioară, ci este o
lucrare harică, început pentru o schimbare interioară, de înnoire, de înviere a sufletului
rănit şi omorât de păcat. Fiul risipitor din Evanghelie spune: „Ridicându-mă, mă voi duce la
tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta” (Luca 15, 18). Ridicarea aceasta nu
era numai una de ordin fizic, a trupului, ci era în primul rând o trezire sau o ridicare de
ordin spiritual. Cu alte cuvinte, nu mai sunt mulţumit de starea de decădere în care am
ajuns şi vreau o schimbare, vreau să mă ridic din păcat şi din înstrăinarea de Dumnezeu.
Păcatul este o înstrăinare a omului de Dumnezeu, de semeni şi de el însuşi. Pocăinţa
sinceră şi fierbinte este o refacere a comuniunii de iubire cu Dumnezeu – Tatăl, este o
reînfiere spirituală. Prin Botez primim iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor
personale, dacă cel care se botează este adult, dar şi înfierea prin harul Sfântului Duh, ca fii
ai lui Dumnezeu – Tatăl, prin credinţa în Dumnezeu – Fiul (cf. Ioan 1, 12). Iar păcatele pe
care le-am săvârşit după Botez trebuie curăţite prin „Botezul lacrimilor” 6, care este Sfânta
şi marea Taină a Pocăinţei. Pocăinţa ca vindecare a sufletelor este, de fapt, trezire a
propriei noastre conştiinţe şi libertăţi. Trebuie să ne schimbăm viaţa, ca să nu mergem spre
moarte, ca despărţire de Dumnezeu.
Când ne pocăim facem închinăciuni sau metanii mici şi mari întrucât recunoaştem
că suntem oameni căzuţi, traşi prea mult spre pământ, spre cele trecătoare şi spre
mormânt, dar şi că dorim să ne ridicăm spre cele cereşti şi veşnice. Când ne închinăm cu
faţa la pământ, tot corpul nostru participă la această stare de smerenie a recunoaşterii
păcătoşeniei noastre, dar având speranţa şi încrederea că iubirea milostivă a lui
Dumnezeu este mai tare decât păcatele noastre. Astfel, metaniile exprimă atât smerenia
păcătosului, cât şi speranţa ridicării şi mântuirii lui. Toate aceste aspecte privind învierea
sufletului din moartea păcatului sau însănătoşirea vieţii spirituale, sunt legate de slujirea
de părinte duhovnicesc, întrucât el nu poate fi dascăl al pocăinţei pentru alţii, dacă nu este
trăitor al ei pentru sine.
4
Evagrie Ponticul, Tratatul practic, 6.
5
Vezi Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 74.
6
Aşa a numit Pocăinţa Sfântul Grigorie de Nazianz (†390).
7
 În istoria Bisericii vedem că unii dintre marii păcătoşi au devenit, prin multă
pocăinţă, sfinţi vindecători de boli, iar alţii au devenit păstori duhovniceşti. Aşa a fost,
bunăoară, Fericitul Augustin, care în tinereţe a avut o viaţă agitată şi plină de ispite, s-a
convertit la credinţa creştină şi a devenit un mare dascăl al pocăinţei şi un mare păstor de
suflete, încât spunea: „Eu sunt episcop pentru voi, dar penitent împreună cu voi”. Vedem, de
asemenea, şi că Sfântul Apostol Pavel, după ce a prigonit Biserica, s-a convertit la
creştinism şi s-a pocăit, iar apoi a întors toate energiile, toată înţelepciunea, toată cultura
lui teologică şi laică spre a mărturisi pe Hristos şi Evanghelia Lui. Astfel, dintr-un mare
prigonitor al Bisericii a devenit cel mai mare misionar al ei, apostol şi păstor de suflete.
Sfântul Ioan Gură de Aur, care este un mare dascăl al pocăinţei, spune despre Sfântul
Apostol Pavel: „Vezi cât de mare este harul pocăinţei? A pus lupul să păzească oile”. Aşadar,
această schimbare radicală a felului omului de a fi, de a vieţui, este în primul rând lucrarea
Duhului Sfânt. Omul este numai vasul care poartă harul dătător de viaţă nouă, numai
sfeşnicul care poartă lumina mântuirii. Cinstea aceasta este mare, pentru că mare este şi
bucuria când un păcătos pocăit dobândeşte iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică
prin Sfânta Taină a Pocăinţei.

I. 3. Legătura dintre Taina Pocăinţei şi Taina Sfintei Euharistii

De ce Taina Pocăinţei precede Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtăşanii?

Sfânta Taină a Pocăinţei este o icoană a Judecăţii de Apoi, cu deosebirea însă că nu
Dumnezeu judecă pe om, ci omul însuşi se judecă pe sine, iar cei care se judecă sau se
acuză pe ei înşişi aici şi acum nu vor mai fi judecaţi sau osândiţi atunci, în ziua Judecăţii
universale. Iar Sfânta Euharistie este o icoană şi o pregustare a prânzului din Împărăţia lui
Dumnezeu („Dă- ne să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei
Tale” – spune preotul ortodox într-o rugăciune de după împărtăşanie7). Însă, de prânzul
acesta ceresc sufletul nu se poate apropia decât în haină de nuntă, în haină curată. Iar
această haină curată se dobândeşte o singură dată prin Botez, dar se curăţă apoi des prin
Pocăinţă. Fiindcă păcatele, dacă nu ne-am pocăit pentru ele, ne împiedică să intrăm în
Împărăţia cerurilor, când trecem din viaţa aceasta, şi să ne împărtăşim acum în Biserică
din prânzul mistic al Împărăţiei cerurilor, care este Sfânta Euharistie.
În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici
adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici
răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9-10). „Iar faptele trupului
sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli,
fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii,
chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei
ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Iar Sfântul
Apostol Ioan, în cartea Apocalipsei, spune despre cetatea Ierusalimului ceresc: „În cetate
nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei
scrişi în Cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21, 27). Apoi, aceeaşi carte arată puterea de
curăţire şi iertare a Pocăinţei şi a Sfintei Împărtăşanii: „Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să
aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate! Afară câinii şi vrăjitorii şi
desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!”
(Apocalipsa 22, 14-15).
Iar pentru că „în sângele Mielului” – Hristos se spală haina sufletului martirilor (cf.
Apocalipsa 7, 14) şi prin sângele Mielului a fost biruit diavolul (cf. Apocalipsa 12, 9-11),

7
Vezi Liturghier, ed. cit., p. 193.
8
când miridele de la Euharistie se pun în potir, se cere: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s- au
pomenit aici, cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi” 8.
Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curăţim şi să pregustăm
din viaţa veşnică, scrierea apostolică numită Didahia, care datează din secolul I, spune
despre pocăinţă: „În biserică să-ţi mărturiseşti păcatele şi să nu vii la rugăciunea ta cu
conştiinţă rea”9; iar despre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului spune:
„Adunându- vă în ziua Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai înainte v- aţi
mărturisit greşelile, ca să fie curată Jertfa voastră. Dar oricine are un conflict cu tovarăşul său să
nu se adune cu voi până nu se împacă, pentru ca să nu se spurce Jertfa voastră”10.
Credincioasă învăţăturii şi practicii Sfinţilor Apostoli, care vedeau legătura strânsă
între Pocăinţă şi Euharistie, Biserica Ortodoxă arată că pocăinţa sau mărturisirea păcatelor
este pregătire pentru împărtăşire. De aceea, postim şi ne spovedim înainte de-a primi Sfânta
Împărtăşanie, iar perioadele de post şi pocăinţă sunt perioade de împărtăşire mai deasă. Mai mult,
toate rugăciunile ortodoxe dinainte de împărtăşire sunt, de fapt, rugăciuni de pocăinţă, iar
cele de după împărtăşire sunt rugăciuni de mulţumire pentru iertarea păcatelor şi pentru
binefacerile pe care le aduce aceasta pentru mântuirea sufletului.
Aşadar, nu deasa sau rara împărtăşanie ne duce la dobândirea mântuirii, ci împărtăşirea cu
pregătirea necesară, din care nu poate fi exclusă Taina Pocăinţei. Părintele Paisie Olaru, unul
dintre cei mai cunoscuţi duhovnici ai secolului al XX-lea, dăruit de Dumnezeu cu darul
vindecării şi pacificării sufletelor rănite de păcate, spunea: „Nu deasa împărtăşanie ne
duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea păcatelor,
rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa împărtăşanie este semnul slăbirii
credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. Îndreptarea şi sporirea
noastră pe calea mântuirii începe cu deasa spovedanie şi se continuă cu post şi rugăciune
cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcarea cu toţi şi smerenie. Numai după
ce facem toate acestea ne putem împărtăşi mai des, aşa cum arată Sfintele Canoane şi
tradiţia Bisericii. Altfel, cum să primeşti pe Domnul cerului şi al pământului în casă când
sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales plin de mândrie? Întâi
avem nevoie de lacrimi, de rugăciune şi deasa spovedanie, apoi toate celelalte daruri ni se
adaugă. Mânăstirile noastre întotdeauna au ţinut calea împărătească de mijloc. Când este
cazul, să urmăm practica şi sfatul lor”11.

8
Ibidem.
9
Didahia IV, 14, trad. rom. de diac. prof. dr. Ioan I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei I, Editura Deisis, 2008, p. 567.
10
Ibidem, XIV, 1-2 (trad. rom. cit., p. 571).
11
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1993, p. 53.
9
 I. 4. Sfinţii Părinţi – dascăli ai Pocăinţei

Ierarhii sfinţi ai Bisericii, păstorii de suflete, precum şi preoţii duhovnici, doctori ai

vindecării de patimi şi păcate, au fost şi dascăli ai pocăinţei, tocmai pentru că ea este leac şi
mântuire.
Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al pocăinţei, spune: „Sunt două
lucruri: păcatul şi pocăinţa; păcatul este rana, pocăinţa este leacul. Precum în trup sunt răni şi
leacuri, tot aşa în suflet sunt păcate şi pocăinţă. Dar păcatul este împreunat cu ruşinea, iar
pocăinţa aduce încredere şi curaj”12.
Pocăinţa sinceră, cu regret şi lacrimi, aduce iertarea păcatelor şi mântuirea
sufletului: «Plânge şi tu, deci, păcatul şi nu plânge aşa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii
lumii, ci plânge- l cu amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă
pentru tine, să- ţi ierte păcatul. Fiindcă este îndurător; El Însuşi a spus: „Nu vreau moartea
păcătosului, ci să se întoarcă şi să se pocăiască şi să trăiască” (Iezechiel 18, 23). Cere de la tine o
osteneală mică şi îşi dăruieşte lucruri mari; caută să- I dai un prilej ca să- ţi hărăzească cămara
mântuirii»13.
Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pocăinţa este spital ce curăţă păcate, este dar
ceresc, putere minunată, care biruie, cu harul ei, şir de legi. De aceea Hristos nu doboară pe
desfrânat, nu alungă pe cel ce face adulter, nu întoarce spatele beţivului, nu se îngreţoşează de
închinătorul la idoli, nu izgoneşte pe hulitorul, nici pe îngâmfat, ci pe toţi îi schimbă. Pocăinţa este
un cuptor în care păcatul se opreşte”14.
Acelaşi Sfânt Părinte, vorbind despre valoarea pocăinţei, spune: «Atât de mare este
dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu nu- şi întoarce faţa de la o pocăinţă
făcută cu inima curată. Chiar de- ai ajunge un mare păcătos, dar ai vrea să te întorci iar pe calea
virtuţii, Hristos te primeşte, te trage la El, şi face totul ca să te aducă la starea cea dintâi. Dar
iubirea de oameni a lui Dumnezeu e încă şi mai mare. Chiar de n- ai arătat deplină pocăinţă, totuşi
Hristos nu respinge nici o pocăinţă scurtă şi puţină, ci- i dă şi ei răsplată. Asta se vede din cele
spuse de profetul Isaia poporului iudeu: „Din pricina păcatului l- am întristat puţin; l- am bătut,
Mi- am întors de la el faţa; iată că s- a întristat şi a umblat mâhnit; atunci l- am vindecat şi l- am
mângâiat” (Isaia 57, 17- 18)»15.
Sfântul Vasile cel Mare, pe lângă numeroasele canoane pe care ni le-a lăsat, folosite
până astăzi în Biserică, a fost preocupat în scrierile sale de problema pocăinţei, îndemnând
adesea pe fiii duhovniceşti să-şi spovedească păcatele, în vederea mântuirii sufletelor,
fiindcă, „cel ce s- a întinat de vreun păcat, deşi îşi pierde curăţia, totuşi nu este lipsit de nădejdea
de a se curăţi prin căinţă” 16. Acelaşi Sfânt Părinte arată că «cel ce mărturiseşte păcatul său nu
este acela care se mărgineşte a zice „Păcătuit- am”, şi pe urmă rămâne în păcat, ci acela care, după
cuvântul psalmului, a descoperit păcatul său şi se căieşte de el. Ce ar folosi toate îngrijirile
medicului dacă bolnavul nu se păzeşte de cele vătămătoare existenţei sale? Astfel, iertarea unei
nedreptăţi nu serveşte nimic acelui care comite altele, nici iertarea desfrânării aceluia ce stăruieşte
într- o viaţă desfrânată… Iconomul înţelept al vieţii noastre voieşte ca cel ce a vieţuit în păcat şi a
promis apoi a se ridica iarăşi spre a vieţui în dreptate, să sfârşească cu trecutul şi după ce a păcătuit
să facă un fel de început, reînnoindu- şi viaţa prin pocăinţă»17.
Un alt mare dascăl al pocăinţei, Sfântul Isaac Sirul, ne arată puterea pocăinţei ca
posibilitate de a recupera timpul pierdut fără rodire şi de a ne îndrepta şi completa
propria noastră viaţă pământească înainte de a ne prezenta la judecata lui Dumnezeu:
12
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă 8, 2, după drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi (Antologie
tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), Editura Trinitas, Iaşi, 2007.
13
Ibidem, 3.
14
Ibidem, 7.
15
Idem, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut 6, după drd. Liviu Petcu, op. cit., p. 529.
16
Sf. Vasile cel Mare, Comentariu la Isaia, 19, după Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa…, p. 90.
17
Ibidem, p. 90-91.
10
«Vieţuirea în lumea aceasta se aseamănă cu scriitorii, care alcătuiesc o carte, dar este încă în
ciornă. Şi dacă cineva vrea, adaugă sau scoate ceva şi face schimbare în scriere. Iar viaţa viitoare se
aseamănă cu manuscrisele (hieroglifele) cele scrise pe hârtie curată şi pecetluite cu pecete
împărătească, în care nu se mai fac nici adăugiri, nici ştergeri. Câtă vreme suntem în mijlocul
schimbărilor să luăm seama la noi. Şi câtă vreme avem putere asupra cărţii vieţii noastre, pe care
am scris- o cu mâinile noastre, să ne silim să facem în ea adaosul vieţii celei bune, şi să ştergem din
ea păcatele, cele în viaţa de mai înainte…. Că până mai suntem în lumea aceasta, nu pune
Dumnezeu pecetea, nici pe cele bune ale noastre, nici pe cele rele ale noastre, până în ceasul ieşirii,
în care ne sfârşim lucrul în patria noastră şi trecem în cealaltă ţară. Şi, precum a zis Sfântul Efrem:
„Trebuie să ne gândim că sufletul nostru este ca o corabie gata de plecare şi care nu ştie când va
sufla asupra ei vântul. Şi este ca o oaste care nu ştie în ce clipă va suna goarna de război”. Şi dacă,
zice Sfântul, acestea sunt aşa, şi ele, printr- o schimbare, se întorc din nou, oare cât trebuie noi să ne
pregătim şi să fim mai înainte gata, pentru ziua cea mai cumplită în faţa podului şi a uşii veacului
celui nou? Să ne dea nouă Hristos Mântuitorul vieţii noastre pregătire ca să avem sprijin în
nădejdea cea hotărâtă. Că a Lui este slava, închinăciunea şi mulţumirea în vecii vecilor. Amin» 18.
În acelaşi sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cât suntem aici, pe pământ, avem
nădejde de mântuire; dar după ce am plecat dincolo, nu ne mai putem pocăi, nici şterge păcatele. De
aceea, trebuie să ne pregătim neîncetat pentru ieşirea din lumea aceasta. Dacă Stăpânul a hotărât să
ne cheme diseară? Dacă a hotărât să ne cheme mâine?”19.

I. 5. Părintele duhovnicesc: luminător şi tămăduitor de suflete

În Biserica Ortodoxă, cel care are responsabilitatea Sfintei Taine a Pocăinţei este
preotul duhovnic. Duhovnicul este omul care reprezintă iubirea lui Dumnezeu Tatăl, Care
se bucură de orice credincios care se pocăieşte şi cere iertarea păcatelor. Prin harul dat lui,
duhovnicul reprezintă lumina lui Dumnezeu Fiul, Care în Sfintele Evanghelii cheamă la
pocăinţă şi vindecă mult pe păcătoşi şi bolnavi. În al treilea rând, părintele duhovnicesc
sau duhovnicul reprezintă lucrarea Duhului Sfânt, care ajută pe oameni să se roage şi să
caute sfinţenia. De aceea, el se numeşte duhovnic sau părinte duhovnicesc. Prin el se arată
iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, înfierea duhovnicească în Dumnezeu Fiul şi
lumina sfinţitoare a Duhului Sfânt, pentru ca omul să dobândească mântuirea în Împărăţia
Preasfintei Treimi, prezentă tainic în Biserică. Când vine la un duhovnic, credinciosul
trebuie să simtă iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, Care iese în întâmpinarea fiului
risipitor, rătăcit şi înstrăinat, dar care se întoarce acasă la tată săul. Să simtă şi iubirea lui
Hristos din Evanghelie, Care a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi
odihni pe voi” (Matei 11, 28), şi să simtă cum Duhul Sfânt îl luminează prin duhovnic, îl
întăreşte, îl îndeamnă să iubească pe Dumnezeu şi pe oameni mai mult decât păcatul sau
lucrurile trecătoare din lumea aceasta.
În zilele noastre, avem mare nevoie de părinţi duhovniceşti, buni învăţători şi, în
acelaşi timp, statornici rugători, pentru ca toţi cei care se pocăiesc şi doresc să-şi schimbe
viaţa, să primească iertarea păcatelor şi să se unească în Sfânta Împărtăşanie cu Hristos
Domnul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.
Duhovnicia este o responsabilitate foarte mare şi întrucât ea ajută mult la creşterea
duhovnicească a celor care sunt botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi care au primit
pecetea darurilor Duhului Sfânt, pentru ca împreună cu creşterea fizică a copilului să se
realizeze şi o creştere duhovnicească a omului, de-a lungul întregii sale vieţi. Iar creşterea
duhovnicească înseamnă o cultură a sufletului în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi,
având ca lumină netrecătoare şi veşnică Evanghelia iubirii Mântuitorului nostru Iisus

18
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Buna Vestire, Bacău, 1997, p. 190.
19
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr, cuvântul II, după drd. Liviu Petcu, op. cit., p. 546.
11
Hristos sau Evanghelia mântuirii, prin care dobândim slava lui Hristos (cf. 2 Tesaloniceni 2,
14). Prin lucrarea Evangheliei se luminează lumea, pentru că Hristos Cel din Evanghelie,
Dumnezeu Cuvântul prezent în cuvintele ei, este „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Prin urmare,
ca duhovnici, noi nu-i conducem pe oameni spre noi înşine, ci spre Hristos – Mântuitorul.
Deci duhovnicul este în primul rând o călăuză către Hristos, un povăţuitor, un
învăţător şi un rugător, pentru mântuirea păcătoşilor. Foarte adesea oamenii ştiu ce au de
făcut, dar trebuie ajutaţi cu rugăciunea dacă nu au puterea duhovnicească suficientă ca
să-şi schimbe viaţa în bine. A fi părinte duhovnicesc înseamnă a avea grijă ca cei
încredinţaţi lui spre păstorire pe calea mântuirii să crească duhovniceşte, să fie păziţi, să
fie îndrumaţi şi hrăniţi duhovniceşte până la maturitatea spirituală, la această îmbinare
între libertate şi responsabilitate în faţa lui Dumnezeu. Aşa cum părinţii după trup sunt
responsabili de sănătatea şi de creşterea copiilor pe care Dumnezeu i-a dăruit lor, tot aşa
părinţii duhovniceşti sunt responsabili de creşterea şi de mântuirea veşnică a celor
încredinţaţi lor spre păstorire. Pe de altă parte, această slujire este şi o mare binecuvântare
pentru Biserică. Duhovnicia nu este numai o responsabilitate înfricoşătoare, ci şi o mare
binecuvântare pentru înnoirea vieţii Bisericii, a credincioşilor. Duhovnicia te ajută să vezi
cum lucrează harul lui Dumnezeu în viaţa omului, cum se ridică omul păcătos, cum cel
rău îşi schimbă viaţa în bine, cum oameni pătimaşi se eliberează de patimi egoiste şi devin
fii duhovniceşti ai Bisericii, devin lucrători în via Domnului şi ajutători ai semenilor lor pe
care altădată i-au ignorat sau le-au făcut mult rău. Această taină a schimbării, a înnoirii
vieţii duhovniceşti, este cultivată, întreţinută, susţinută şi propovăduită de către
duhovnicul evlavios, harnic şi înţelept.
Duhovnicul, aşa cum spune numele, este un părinte duhovnicesc, un părinte care a
ajuns la o creştere duhovnicească el însuşi şi poate forma fii duhovniceşti pe care îi
îndrumă pe calea mântuirii. Responsabilitatea de a ajuta pe alţii să crească duhovniceşte este cea
dintâi responsabilitate a preotului duhovnic. Însă această creştere duhovnicească se face pe
baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, nu pe baza unor opinii personale marcate de
orgoliu sau egoism intelectual.
Un părinte duhovnicesc trebuie să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, pentru că din
Sfintele Scripturi ia el hrana duhovnicească, cuvântul lui Dumnezeu dătător de viaţă,
potrivit Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos: „Cuvintele Mele sunt duh şi sunt viaţă”
(Ioan 6, 63). Sfânta Scriptură îl ajută pe duhovnic să lumineze, să încălzească şi să
hrănească spiritual pe orice creştin dreptmăritor dornic de a spori duhovniceşte, de a se
maturiza şi de a spori legătura cu Dumnezeu în rugăciune şi cu semenii prin fapte bune.
Dar întrucât Sfânta Scriptură este tâlcuită, interpretată în modul cel mai sigur de către
Sfinţii Părinţi, aceştia sunt pentru duhovnicul ortodox dascălii cei mai buni în ceea ce
priveşte tâlcuirea sau explicarea Sfintei Scripturi. Aşadar, un duhovnic ortodox trebuie mai
întâi să cunoască Sfânta Scriptură în interpretarea pe care o dau Sfinţii Părinţi în consensul lor,
pentru că tot ceea ce e bun în Biserică se face în consens de gândire, în comuniune de
gândire şi în comuniune de lucrare cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Lui.
Sfântul Nicodim Aghioritul, în binecunoscuta Carte foarte folositoare de suflet,
îndemna: «Se cuvine, tu, cel ce vrei să te faci duhovnic, să ai cunoştinţă şi iscusinţă deosebită de
Scriptura Vechiului Testament şi de cea a Noului Testament, de Dogmele credinţei ce se cuprind în
Simbolul credinţei, adică în Crez, şi chiar mai mult şi mai cu dinadinsul, de toate Canoanele
Sfinţilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi, cu a căror citire se cuvine să te
îndeletniceşti ziua şi noaptea, încât să le ştii pe de rost. Să te culci cu dânsele, ca şi Alexandru cel
Mare cu „Iliada” lui Homer. Pe acestea să le respiri în fiecare ceas şi în fiecare clipă, de vreme ce
vrei să te faci cârmaci al corabiei Sfintei Biserici şi vrei să ţii în mâinile tale Canoanele acestea, care
sunt ca o cârmă a Bisericii»20.

20
Vezi ultima traducere rom., Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15.
12
 De asemenea, un duhovnic sau un părinte duhovnicesc trebuie să fie suficient de
atent ca textul Scripturii să fie aplicat în contextul istoric în care trăim, folosind cuvintele
cele mai înţelepte. Totuşi, în orice vreme trăim, scopul vieţii duhovniceşti este acelaşi: curăţirea
de păcate, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi creşterea într-o viaţă duhovnicească bineplăcută lui
Dumnezeu şi folositoare Bisericii şi oamenilor, pentru a dobândi mântuirea ca unire a omului cu
Dumnezeu Cel Unul Sfânt.
Pe lângă cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a interpretării ei de către Sfinţii Părinţi,
duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine viaţa Bisericii şi problemele cu care se confruntă
oamenii. Duhovnicul nu începe lucrarea sa pornind de la persoane ideale, ci de la persoane
reale pe care încearcă să le conducă, să le călăuzească spre viaţa sfântă, spre idealul vieţii
creştine, care este desăvârşirea şi sfinţenia. El începe de la persoane care adesea sunt robite
de patimi, copleşite de durere sau de indiferenţă şi care, mai târziu, ajung să-şi dea seama
că drumul pe care se află este greşit; deci duhovnicul nu lucrează cu material desăvârşit, ci
el modelează, curăţeşte, înfrumuseţează, îndreaptă viaţa oamenilor cu ajutorul lui Hristos
Păstorul Cel Bun, care a zis că nu cei sănătoşi, ci cei bolnavi au nevoie de doctor (cf. Marcu
2, 17). De aceea, Sfinţii Părinţi numesc această lucrare pastorală o artă a vindecării şi a
modelării duhovniceşti a omului.
Sfântul Apostol Pavel, care după Mântuitorul Iisus Hristos este cel mai mare
duhovnic, spunea credincioşilor pe care îi păstorea şi cărora le scria epistole pastorale sau
misionare: „Simt durerile naşterii până când Hristos va lua chip în voi” (Galateni 4, 19). Cu alte
cuvinte, un duhovnic simte nu numai bucurie pentru succese, ci şi durerile naşterii până când
vede că fiii şi fiicele duhovniceşti se schimbă în bine, se îndreaptă. Uneori, trebuie să te lupţi un
an, doi, trei cu un om până când îşi schimbă viaţa în bine şi de la păcat ajunge la virtute;
alteori, de zece sau chiar de cincisprezece ani. Prin urmare, este nevoie de multă răbdare şi
înţelepciune.
Adeseori, duhovnicul este nevoit să oprească de la primirea Sfintei Împărtăşanii un
fiu duhovnicesc. Părintele Ilie Cleopa spunea că „duhovnicul trebuie să fie cu mare grijă la
spovedanie, socotind bine pe cine trebuie să oprească şi cui să dea cele sfinte cu vrednicie.
(…) Cel mai mare păcătos, dacă pe patul de moarte se spovedeşte, plângând cu amar,
asemenea tâlharului de pe cruce, poate fi împărtăşit. Iar dacă cineva nici pe patul de
moarte nu vrea să se împace cu aproapele, sau refuză cele sfinte, nu trebuie să fie
împărtăşit”21. În privinţa perioadei în care cineva este oprit de la Sfânta Împărtăşanie, duhovnicul
trebuie să păstreze de asemenea dreapta socoteală, călăuzindu- se după Sfintele Canoane ale
Bisericii, dar şi după mărturiile părinţilor duhovniceşti. Despre aceasta, tot Părintele Cleopa
spunea: „În vremurile vechi, când creştinii aveau mare râvnă şi evlavie să se
împărtăşească mai des cu Sfintele Taine, cel mai greu canon pentru creştinii de atunci era
oprirea pe un timp mai scurt sau mai lung de la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie. (…)
Acum, însă, când credinţa a slăbit şi creştinii cei mai mulţi zac în adâncul nesimţirii şi al
lipsei de evlavie faţă de Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cred că cel
mai mare canon pentru îndreptarea sufletelor lor este părăsirea păcatelor spovedite şi
lupta cu ele până la moarte. Iar postul, rugăciunea, milostenia, metaniile şi alte nevoinţe
să li se dea după putere, după starea lor de sănătate şi după greutatea păcatelor făcute,
potrivit cu scumpătatea şi iconomia Sfintelor Canoane”22.
Unul din Părinţii Bisericii, Sfântul Benedict de Nursia, îndemna: „Ai grijă atunci
când cureţi un vas de rugină să nu faci mişcările prea tari, prea bruşte, de teamă să nu spargi
vasul”. Aşadar, atunci când vrem să îndreptăm un om pe calea duhovnicească, nu trebuie
să fim atât de radicali în voinţa de a-l îndrepta rapid, încât să-l îndepărtăm de la Biserică
sau să-l facem să cadă în deznădejde. Această pedagogie sau înţelepciune de a-l îndrepta
pe om în etape este dovada maturităţii spirituale a unui duhovnic. Important este să
21
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1988, p. 68.
22
Ibidem, p. 58.
13
credem că Dumnezeu îl ajută mai ales prin rugăciunea pentru el, întrucât sfatul nostru nu
este suficient dacă nu este însoţit şi de rugăciunea noastră. Sunt unii duhovnici extrem de
rigorişti, aspri sau radicali, iar alţii extrem de îngăduitori şi superficiali. Duhovnicul bun
evită aceste extreme, întrucât a dobândit maturitatea sau discernământul de a încuraja pe
cei descurajaţi şi de a trezi sau responsabiliza pe cei ce se află în nepăsare duhovnicească
sau care îşi justifică foarte uşor păcatele, fiindcă s-au obişnuit cu ele.
Duhovnicul lucrează uneori cu suflete fragile, cu conştiinţe umane foarte sensibile.
Dacă este prea aspru, îi poate duce la deznădejde, iar dacă este prea îngăduitor îi duce la
nepăsare. De aceea, cel mai bun îndreptar pentru duhovnicie este Canonul 102 al Sinodului
VI Ecumenic (692), care spune foarte clar că preotul duhovnic trebuie să fie ca un medic care ştie
să folosească atât asprimea, cât şi blândeţea, adică acrivia şi iconomia, bunătatea şi fermitatea, ca să
vindece pe cei răniţi de păcat. Prin aceasta, preotul nu se mărgineşte la a fi jurist, judecător
sau un automat – iertător, ci este un părinte – medic de suflet care, prin harul lui
Dumnezeu vindecă şi ridică, înnoieşte şi sfinţeşte vieţi umane.
Puterea rugăciunilor duhovnicului este deosebit de mare. Sfântul Simeon Noul Teolog,
deşi avea dorinţa să schimbe viaţa în bine, nu a putut singur. A stat o vreme în mănăstire,
apoi s-a dus din nou în lume, însă l-a readus din lume doar rugăciunea duhovnicului său,
Sfântul Simeon Evlaviosul. Această experienţă ne arată că există oameni care acceptă un
sfat, dar nu-l pot împlini fiindcă nu au suficientă forţă spirituală de a pune în practică ceea
ce acceptă din punct de vedere teoretic. Altfel spus, duhovnicul nu este doar un dezlegător de
păcate, ci este şi un luptător împreună cu cel care se pocăieşte. Această lucrare este mult mai
profundă decât cred cei care o tratează cu superficialitate şi o consideră doar ca un act
juridic sau un ritual de dezlegare de păcate în mod formal.
Duhovnicul adevărat şi înţelept este un om care oferă nădejde, nu conduce la deznădejde. El
nu este un indiferent, sau un „laxist” în ceea ce priveşte otrava şi moartea păcatului, dar
nici nu este un „terorist” care să împingă pe omul păcătos la deznădejde. Duhovnicul
înţelept poate să găsească totdeauna calea înţeleaptă, de mijloc, de medic bun al sufletelor
pătimaşe, să evite extremele, atât indiferentismul secularizant sau relativismul în ceea ce
priveşte viaţa creştină, cât şi rigorismul justiţiar de intimidare, care depersonalizează pe
cel ce se pocăieşte. Despre Părintele Paisie Olaru se spunea că „la spovedanie, de obicei,
era măsurat. Nu ţinea mult, mai ales pe cei cunoscuţi, nici nu stăruia în păcatele mici, nici
nu cerea să citească fiecare spovedania după hârtie. Nici nu descuraja vreodată pe cineva
pentru păcatele mari, cum că nu-l mai iartă Dumnezeu. Ci prin cuvinte simple, dar pline
de duh şi putere, deschidea inimile şi sufletele tuturor, trezea conştiinţele, scotea lacrimi
de pocăinţă, convingea pe fiecare să se pocăiască, să părăsească păcatele şi să pună început
bun. Zăbovea mai mult cu cei aflaţi în păcate mari, ca: necredinţa în Dumnezeu, avort,
divorţ, influenţă sectară, beţie, desfrânare şi certuri în familie. La urmă, întreba de fiecare
dată dacă mai are ceva pe cuget şi, după ce făgăduia că-i pare rău pentru păcate, că le
părăseşte şi primeşte canonul dat, rostea rugăciunea de iertare şi dezlegare” 23. Rigorismul
înlocuieşte, de fapt, înţelepciunea din Rugăciunile dinainte de împărtăşanie, rugăciunile de
pocăinţă ale preotului pe care le citesc şi credincioşii care primesc Sfintele Taine, şi anume
legătura dintre smerenia pocăinţei şi speranţă sau nădejde24.
Bunătatea duhovnicului se vede prin modul în care încearcă să vindece cu harul lui
Dumnezeu: pe cei căzuţi să-i ridice, pe cei răniţi să-i vindece şi să aducă bucuria prezenţei
Duhului Sfânt. Prin urmare, duhovnicul trebuie să-i pomenească în rugăciune pe cei ce se
spovedesc la el, iar cei ce se spovedesc trebuie să pomenească în rugăciunile lor pe duhovnic, pentru
că numai rugăciunea reciprocă a unuia pentru celălalt aduce prezenţa, căldura, lumina, bucuria
Duhului Sfânt în suflete.

23
Vezi Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 124.
24
Vezi Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, în Liturghier, ed. cit., p. 333-366.
14
 Unii duhovnici sunt tentaţi să aibă câţi mai mulţi fii duhovniceşti, considerându-se
pe sine „mari duhovnici”, fără să-şi dea seama de marea răspundere a duhovniciei.
Duhovnicia este o slujire bazată pe ascultare de Biserică, pe smerenie şi multă iubire
părintească jertfelnică, nu pe „vedetism”, pentru a primi lauda oamenilor. A fi duhovnic e
o răspundere foarte mare, pentru că duhovnicul dă seamă pentru toţi cei pe care i- a spovedit şi
de care apoi nu s- a mai îngrijit. Nu numărul celor care se spovedesc la un duhovnic
contează, ci calitatea lucrării sale duhovniceşti.
Fiecare părinte duhovnicesc sau duhovnic, trebuie să aibă, la rândul său, duhovnicul lui.
Dacă duhovnicul însuşi este un om care îşi plânge păcatele sale, el va şti să aprecieze pe
cei care se spovedesc, nu doar formal şi rapid, înţelegând că duhovnicia este o lucrare
anevoioasă şi necesară, o „plugărie a sufletului”, o cultivare în adâncime a conştiinţei
creştine prin mijloacele sau lucrările sfinte pe care Hristos Domnul le-a pus la îndemâna
Bisericii. Este un mare orgoliu şi o mare primejdie să credem că vindecăm pe alţii fără ca
noi înşine să avem nevoie de vindecare. Duhovnicul, chiar dacă ar fi în vârstă de o sută de
ani, trebuie să aibă şi el un duhovnic la rândul său, ca să fie şi el penitent, sau om care se
pocăieşte.
Cu câţiva ani în urmă a trecut la Domnul părintele Teofil Pârâian, care a fost
apreciat nu numai ca un mare orator, ci şi ca un duhovnic bun. Deşi nu vedea cu ochii
trupeşti, vedea duhovniceşte sufletele care se apropiau de el şi apoi, după Spovedanie, se
apropiau de Sfintele Taine ca să se împărtăşească cu Hristos – Mântuitorul. Cineva spunea
că Părintele Teofil, la Spovedanie, cobora în iadul păcatelor penitentului, ca să-l ridice
după aceea în raiul său, adică în comuniunea cu Hristos Domnul, Cel Răstignit şi Înviat.
Duhovnicia este o lucrare de smerenie şi sfinţenie când duhovnicul care aude o mulţime
de păcate, căderi, eşecuri, iar apoi aduce lumină, speranţă şi vindecare pentru ridicarea
omului căzut. Vedem că Biserica are mare nevoie totdeauna de duhovnici înţelepţi, nu
extremişti, de duhovnici echilibraţi, care nu trec cu vederea păcatul, dar nici nu conduc la
deznădejde pe cei care se află sub povara păcatelor. Ca duhovnici, trebuie să învăţăm şi din
pocăinţa altora, ca să ne pocăim noi înşine şi să ajutăm pe cei ce se pocăiesc să se ridice şi
să pună început bun vieţuirii lor. Uneori, pentru duhovnic este dureros că, după ce apare
speranţa că penitentul sau fiul duhovnicesc s-a îndreptat şi chiar trăieşte creştineşte o
vreme, revine la păcatele lui vechi. Ca şi în cazul unei boli, trebuie să începi tratamentul de
la capăt. Asemenea medicului, duhovnicul are nădejde că nu el, preotul, vindecă, ci
Dumnezeu, prin lucrarea lui. Se spune adesea că medicul tratează, dar Dumnezeu
vindecă. Prin analogie, putem spune că duhovnicul sfătuieşte pe penitent, dar Dumnezeu
îi dăruieşte vindecarea. Astfel, duhovnicul nu se substituie lui Hristos, Doctorul sufletelor,
ci devine mâinile Lui, care ajută pe cei păcătoşi să se ridice şi să se vindece de păcate.
În Biserică nu avem ceva mai important, mai demn şi mai folositor decât această
lucrare de părinte duhovnicesc, fiindcă lumea, prin părintele duhovnicesc, simte iubirea
părintească a lui Dumnezeu. De aceea, duhovnicul binecuvântează, îndreaptă, ajută,
indiferent de vârstă. Nu contează prea mult vârsta biologică a duhovnicului, ci
maturitatea lui spirituală, care reprezintă însăşi iubirea părintească a lui Dumnezeu pentru
lume.
Ca duhovnici, avem nevoie să cunoaştem mult mai bine problemele cu care se confruntă
credincioşii astăzi. Nu găsim pentru toate problemele soluţii gata făcute. De aceea, trebuie
să citim Sfânta Scriptură, în fiecare zi, Evanghelia zilei şi Apostolul zilei. Acestea sunt şi
comentate în „Ziarul Lumina” în fiecare zi, anume pentru a fi un sprijin preoţilor
duhovnici, preoţilor de caritate din spitale, din penitenciare, din cimitire ş.a. De asemenea,
pe lângă citirea Scripturii, trebuie să aprofundăm învăţătura Sfinţilor Părinţi referitoare la
mântuirea păcătosului.
În lucrarea pocăinţei trebuie păstrată legătura dintre preotul duhovnic şi credincioşi,
pentru ca ei să fie îndemnaţi să se spovedească cât mai des, mai ales în perioada posturilor, ca
pregătire duhovnicească mai intensă. Trebuie să-i ajutăm pe credincioşi, arătându-le ce anume
15
cărţi trebuie să citească. Celor care nu prea pot citi trebuie să li se ofere posibilitatea să
asculte la biserică mai multe cuvântări, mai multe predici, mai multe cateheze dedicate
modului de a ne pregăti pentru Taina Pocăinţei şi pentru primirea Sfintei Împărtăşanii.
În timpul Tainei Pocăinţei, mai ales în timpul sfaturilor date de duhovnic,
credinciosul trebuie să simtă lumina Evangheliei lui Hristos, nu păreri personale. Nu se
dau ca sfaturi credincioşilor opinii personale „originale”, „moderne”, ci numai acele
învăţături care sunt bazate pe Sfânta Evanghelie şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi. Nu noi
suntem Învăţătorul, ci Hristos. Noi doar slujim Evangheliei lui Hristos. Dezlegarea vine de
la Hristos, dar se face prin mâna preotului şi prin vocea Lui. Deci, să fim atenţi ca să nu ne
substituim lui Hristos când chemăm oamenii la El, pentru că, de fapt, nu-i chemăm la noi,
ci îi chemăm la Hristos – Domnul, pe care-L slujim. El este Vindecătorul, Mântuitorul, noi
suntem doar martori şi slujitori ai Lui. Dacă toţi duhovnicii vor avea ca izvor de lumină
Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, nu va fi mare deosebire între duhovnici. Ca duhovnic,
a fi original cu orice preţ, până la vedetism, de tip sectar, este o mare ispită. Rişti să nu mai
fi recunoscut ca duhovnic de către Biserică, nemaifiind în comuniune de gândire, de
simţire şi de lucrare cu Sfinţii Apostoli şi cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
În Sfânta Taină a Pocăinţei, penitentul trăieşte sau simte nu numai iubirea lui
Dumnezeu Tatăl cea milostivă, ci şi lumina Evangheliei lui Hristos, dar şi bucuria Duhului
Sfânt. Duhul Sfânt este lucrător prin harul Său în oamenii care se pocăiesc, care regretă şi
plâng păcatele săvârşite şi doresc să pună un început bun în viaţa lor. Un teolog ortodox
din Occident spunea că, în Biserica Ortodoxă, lucrarea Duhului Sfânt se arată mai ales în
relaţia dintre fiii duhovniceşti şi părinţii duhovniceşti. Aici se simte foarte mult cum
lucrează Duhul Sfânt în viaţa omului, prin faptul că îl luminează, îl încurajează, îl întăreşte
şi îl ridică. Toate lucrările Preasfintei Treimi se săvârşesc în Biserică prin harul
dumnezeiesc, care ni se împărtăşeşte prin credinţa în Hristos şi prin invocarea Duhului
Sfânt. De aceea, toate rugăciunile în Biserica Ortodoxă au ca început rugăciunea „Împărate
ceresc, Mângâietorule”. Mângâierea pe care o aduce Duhul Sfânt se vede mai ales printr-o
spovedanie bine făcută, sinceră, profundă, prin sfatul pe care preotul îl dă credincioşilor,
dar mai ales prin lucrarea rugăciunii preotului pentru fiii săi duhovniceşti.
Sunt foarte mulţi cei care nu ştiu să se spovedească sau care se spovedesc foarte superficial.
Îmbunătăţirea modului de mărturisire a păcatelor trebuie să se facă prin predici, prin
cateheze, prin cărţi duhovniceşti.
Sunt mulţi oameni foarte deznădăjduiţi, dezorientaţi. Numărul sinucigaşilor a
crescut foarte mult, neaşteptat de mult, pentru că lumea trăieşte foarte mult în singurătate,
în individualism, izolare, şi nu se mai roagă. Prin urmare, trebuie să acordăm oamenilor o
atenţie deosebită, mai ales tinerilor, care sunt bombardaţi cu tot felul de ispite, de propuneri, şi, în
acelaşi timp, simt vidul spiritual al vremurilor de astăzi.
Este nevoie ca duhovnicul să organizeze în parohie, cu tinerii mai ales, întruniri la
care să explice importanţa Spovedaniei, a iertării păcatelor şi a menţinerii legăturii cu
duhovnicul. Nu toate conversaţiile trebuie să se termine cu Spovedanie, dar grija pentru ca
aceşti tineri să se apropie de Biserică trebuie să fie una permanentă. Nu putem aştepta
mereu doar ca lumea să vină la preot, ci trebuie ca şi preotul să meargă spre tineri, spre
casele unde vedem că părinţii nu se mai pot ocupa de copii, fie că sunt plecaţi în
străinătate, fie că nu le mai ajunge timpul. Trebuie să-i ascultăm pe tineri şi să le ieşim în
întâmpinare. Ei trebuie să vadă în preot nu o persoană care îi sperie, ci un părinte spiritual
care le este mai aproape, uneori, chiar decât proprii părinţi. Trebuie să le inspirăm
încredere şi, în acelaşi timp, să-i aducem la Hristos, să-i aducem la Biserică. Se înţelege că
lucrul acesta trebuie realizat cu multă înţelepciune, pentru ca tânărul să cunoască faptul că
Hristos îl iubeşte mai mult decât proprii părinţi şi chiar mai mult decât se iubeşte el pe
sine însuşi. Această iubire sfântă şi eternă este iubirea lui Hristos, Cel Care a înviat din

16
morţi pe fiul văduvei din Nain sau pe fiica lui Iair, pentru a arăta că tinereţea este simbolul
vieţii fericite eterne.
Mântuitorul Hristos arată o deosebită grijă duhovnicească, părintească, iubitoare şi
mântuitoare pentru copii şi pentru tineri, pentru că ei au mare nevoie de îndrumare.
Tinereţea este timpul orientării, timpul entuziasmului, dar în acelaşi timp şi timpul
în care tânărul, dacă nu are un ideal, cade uşor în deznădejde sau în rătăcire. Idealul
creştin este, în primul rând, mântuirea, iar el se concretizează prin iubire faţă de
frumuseţile credinţei, frumuseţile Bisericii, valoarea unică şi eternă a fiecărei persoane
umane chemate la iubire veşnică în comuniunea Sfintei Treimi.
La nivelul parohiei, tinerii trebuie antrenaţi în cântarea de la strană sau corală, în
concursuri culturale cu conţinut creştin, în activităţile social-filantropice. Cu toate acestea,
Taina Pocăinţei trebuie să fie partea cea mai intensă, sacramentală şi spirituală a activităţii
noastre cu tineretul, dar tinerii trebuie pregătiţi pentru a se deschide duhovniceşte. Tinerii
duhovnici, fiindcă sunt mai apropiaţi de vârstă de tineretul ortodox, care are nevoie de
sprijinul Bisericii, trebuie să fie mai sensibili la această nouă problemă de pastoraţie, şi anume
tineretul fragil spiritual, dezorientat, fără un ideal precis. Trebuie să găsim în această Sfântă
Taină a Mărturisirii şi iertării păcatelor izvorul de lucrare misionară deosebită, anume
acela de a întări comuniunea tinerilor cu Biserica şi a tuturor credincioşilor între ei, pentru
a forma mai mult o familie spirituală în iubirea Preasfintei Treimi.
O altă categorie care merită şi care necesită o atenţie deosebită este aceea a bătrânilor
singuri pe care i-au uitat proprii lor copii şi care mor cu zile uneori, nu numai din cauza
bolilor şi a sărăciei, dar şi din cauza singurătăţii. Foarte mulţi bătrâni sunt singuri şi cad în
deznădejde sau cad într-o suferinţă sufletească, suferinţă care se adaugă la cea trupească,
în cazul în care sunt bolnavi. Mare atenţie trebuie să aibă duhovnicii atunci când primesc
mărturisirile bătrânilor bolnavi. În această privinţă, Părintele Cleopa îndemna: „Celor
bolnavi li se poate face uşurare de canoanele care cer osteneală trupească, precum: post,
metanie, priveghere, milostenie, dacă nu au de unde da; însă pentru osteneala duhului nu
sunt scutiţi, adică de sfânta rugăciune, cea dintotdeauna, şi de mulţumire către Dumnezeu
pentru suferinţa pe care o au. După cum am zis, canonul celor bolnavi se poate schimba,
nu însă şi obligaţia de a ierta, a se ruga şi a mulţumi neîncetat lui Dumnezeu pentru
toate, fiindcă prin acesta se vor mântui”25.
Aşadar, tinerii şi bătrânii, aceste două categorii care sunt foarte vulnerabile, foarte
fragile astăzi, trebuie să fie în centrul pastoraţiei. Desigur, noi ne ocupăm de toate vârstele
ca duhovnici, dar acestea două, la ora actuală, au cel mai mult nevoie de grija noastră
părintească.

Sperăm că aceste câteva lumini ale Tainei Pocăinţei şi ale slujirii de părinte
duhovnicesc vor fi de folos pentru a înţelege că Biserica Ortodoxă nu este o Biserică a
formalismului juridic şi a ritualurilor stereotipe, ci este un izvor şi un spaţiu sacru de
bucurie, de înnoire şi de speranţă, de comuniune şi mântuire.
Îl rugăm, aşadar, pe Hristos – Păstorul Cel Bun să dăruiască duhovnicilor râvnă,
putere, răbdare, dragoste faţă de Dumnezeu, de Biserică şi faţă de păstoriţii încredinţaţi
lor. Să împlinim cu multă dragoste această activitate, nu doar din obligaţie morală, nu
doar din datorie profesională, ci cu multă dăruire de sine şi dragoste părintească. Numai
atunci vom simţi bucuria minunată pe care o dă Dumnezeu preotului duhovnic care ajută
oamenii căzuţi în păcate să se ridice şi să-şi schimbe viaţa, să o înnoiască şi să o sfinţească.
Mântuitorul spune că cine face sau împlineşte poruncile Sale şi învaţă şi pe alţii, acela
mare se va chema în Împărăţia cerurilor (cf. Matei 5, 19).

25
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 62.
17
 Mari se vor chema în Împărăţia cerurilor toţi părinţii păstori de suflete care
împlinesc poruncile Evangheliei iubirii lui Hristos şi învaţă şi pe alţii să caute mântuirea şi
fericirea veşnică în iubirea Preasfintei Treimi pe care o pregustăm acum, ca arvună, în
Sfintele Taine ale Bisericii!

18
 II. DE LA ÎNTUNECARE LA LUMINARE
– CĂLĂUZĂ PENTRU CURĂŢIRE DE PĂCATE CULTIVAREA VIRTUŢILOR –

Păcatul primilor oameni, Adam şi Eva, nu este o simplă încălcare a unei porunci
divine, externe naturii umane. El poate fi numit un „deranjament” al naturii umane, o
dedublare a persoanei, o dispersare a interiorităţii sale, o strâmbare a unităţii ei şi un eşec
în realizarea ei plenară. Cuvintele „Video meliora proboque, sed deteriora sequor” („Văd
pe cele bune şi le aprob, dar urmez pe cele rele”), rostite de poetul Ovidiu, sunt
asemănătoare constatării Sfântului Apostol Pavel: „…nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul
pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Prin neascultare – rupere a
comuniunii de iubire cu Dumnezeu ca Persoană – spiritul omului se întoarce către lumea
sensibilă, care îi pare mai importantă sau de o valoare imediată şi mai mare decât
Persoana. Adam caută cu preferinţă realizarea sa nu în relaţie de comuniune iubitoare cu
Altul (relaţie ce îl defineşte natural prin creaţie ca persoană), ci în relaţie cu altceva. Setea
omului de infinit, de a deveni „ca Dumnezeu”, se opreşte de atunci la lucrurile limitate ca
o realitate ultimă, substituindu-le axiologic pe acestea lui Dumnezeu. Prin păcat, ca lipsă a
comuniunii şi a iubirii faţă de Dumnezeu, omul se alipeşte de lucrurile finite, folosind
greşit facultăţile sale cognitive, rupând armonia dintre spirit şi simţuri, aservindu-şi
libertatea faţă de natură.
Porunca dată de Dumnezeu primilor oameni de a nu mânca din unul din pomii
raiului nu însemna decât un prilej ca ei să se exerseze liber în ascultare faţă de Dumnezeu,
în comuniune cu El. „Porunca nu urmărea aservirea omului, ci întărirea lui în libertate şi în
comuniunea cu Dumnezeu”26, fiindcă Dumnezeu voia ca omul să se întărească în bine şi prin
propria-i conlucrare27. Acum, cu adevărat liberi sunt doar sfinţii. Noi, cât suntem înrobiţi
de patimi, nu avem libertate. Sfinţii Părinţi spun că nepătimirea sau despătimirea,
eliberarea de patimile egoiste sunt drumul libertăţii, iar împlinirea virtuţilor un tratament,
o şcoală, un exerciţiu, un antrenament, prin care stabilim priorităţile în viaţa noastră şi ne
vindecăm de boala păcatului.
Când respingem ispitele păcatelor şi patimile egoiste, adică „ce se află cuibărit de
multă vreme cu împătimire în suflet” 28, atunci putem fi liberi pentru a săvârşi fapte bune
plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor.
Folosirea păcătoasă sau pătimaşă a libertăţii duce la pierderea darurilor, pierderea
timpului de creştere duhovnicească şi pierderea de sine sau omorârea de sine. Libertatea păcătoasă
este pierdere de sine şi, în acelaşi timp, moarte de sine, descreştere spirituală, diminuare a
existenţei, sărăcire a faptelor bune, diminuare a personalităţii şi mergere spre moartea
sufletului ca despărţire a omului de Dumnezeu. Aceasta este, aşadar, drama libertăţii
păcătoase: pierdere de sine şi moarte spirituală. Totuşi, după învăţătura ortodoxă, libertatea
păcătoasă poate fi convertită într- o libertate sfântă, într-o libertate interioară de a ne putea
schimba.
Orice păcat este o înstrăinare de sine, o ieşire din fire ca abatere de la natura umană
pe care Dumnezeu a creat-o ca să fie icoană sau chip al iubirii şi al sfinţeniei lui în lume.
Redobândirea acestei vocaţii poate fi realizată numai prin trăirea virtuţilor contrare
patimilor înrobitoare, prin pocăinţă, care este întoarcere de la păcat la Dumnezeu,
revenirea de la înstrăinarea de Dumnezeu la împăcarea şi comuniunea cu El. „...Dumnezeu
ne-a dat în chip firesc virtuţile, spune Avva Dorotei. Dar patimile nu le avem în chip firesc.
Fiindcă nici nu au vreo fiinţă, sau vreun ipostas; ci sunt ca întunericul care nu există (nu
subzistă) după fiinţă, ci sunt ca o boală (o patimă) a văzduhului, cum zice Sfântul Vasile,
26
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti, 1978, p. 413.
27
Ibidem, p. 467.
28
Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, cap. 35, în Filocalia, vol. IV, p. 116.
19
care se iveşte după aceea, din lipsa luminii. Abătându-se sufletul de la virtuţi din iubirea
de plăcere, a dat naştere patimilor (bolilor) şi le-a întărit pe acestea împotriva sa”29.
Lupta împotriva patimilor este lupta împotriva sfâşierilor interioare ale persoanei, a
risipirii ei chinuite în înrobirea faţă de lucruri limitate sau a înjugării ei în acţiuni ce
deformează şi înveninează relaţiile de comuniune dintre oameni. Prin asceză şi rugăciune,
natura umană dă expresie libertăţii şi disponibilităţii sale pentru iubire dăruitoare, pentru
slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Pentru Părinţii duhovniceşti, ţinta ascezei este nepătimirea. Dar nepătimirea nu este o
insensibilitate, ci o tărie a sufletului. Sfântul Isaac Sirul zice în această privinţă: „Ce este
nepătimirea omenească? Ea nu consistă în a nu simţi patimile, ci în a nu primi patimile” 30.
Însă nepătimirea nu este un scop în sine, ci este disponibilitate pentru adevărata iubire,
lipsită de egoism. De aceea, Evagrie Ponticul a spus că „iubirea este fiica nepătimirii” 31. Pe
de altă parte, iubirea de Dumnezeu este o condiţie pentru a ajunge la nepătimire: „Dacă
noi iubim sincer pe Dumnezeu, iubirea noastră însăşi alungă patimile” – afirmă Sfântul
Maxim Mărturisiorul32. Iar iubirea faţă de Dumnezeu ne apropie de împărăţia cerurilor,
după cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul: „Deprinderile patimilor sunt arvunele chinului,
precum lucrările virtuţilor sunt ale împărăţiei”33.
Întreaga literatură filocalică ne arată toate suişurile şi coborâşurile luptei cu patima
până la cele mai mici amănunte. Sfinţii Părinţi sunt cei care mai întâi au trăit această luptă,
reuşind să o ducă la bun sfârşit, iar sfaturile lor sunt de un real folos, fiindcă vin din
propria lor experienţă. Îmbogăţindu-se în virtuţi, au reuşit să învingă patimile, să se cureţe
de păcate, să se lumineze, bucurându-se de desăvârşire, în comuniune cu harul Preasfintei
Treimi. De aceea Sfinţii Părinţi sunt singurii care ne pot învăţa cum să ne curăţim, să ne
luminăm şi să ajungem cât mai aproape de desăvârşire.
Sfinţii Părinţi de învaţă că patima este păcatul repetat, devenit obicei sau obişnuinţă.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „patima reprezintă cel mai coborât nivel la care
poate cădea fiinţa omenească. Patimile copleşesc voinţa, omul e adus prin ele la o stare de
pasivitate, de robie... încât omul patimilor nu mai e un om al voinţei, ci se spune despre el
că e un om «stăpânit», «robit», purtător de patimi” 34. În acelaşi timp, Dumnezeu respectă
libertatea fiecăruia dintre noi, oferind harul Său sfinţitor numai acelora care îşi exprimă o
minimă dorinţă de a-l primi. Sfântul Antonie cel Mare, un mare luptător împotriva
patimilor şi a ispitelor diavoleşti, ne avertizează: „Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi
dacă vrei, eşti liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar
cel ce biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea. Fiindcă dacă n-ar fi patimile,
n-ar fi nici virtuţile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni” 35.
„Omul, scrie Sfântul Macarie Egipteanul, are, potrivit firii sale, voinţă liberă; pe
aceasta o cere Domnul. El îi cere omului ca, în primul rând, să cunoască; cunoscând, să
iubească; şi, în sfârşit, iubind, să fie gata să împlinească voia Sa. Faptul însă că mintea este
impulsionată, că suportă osteneli şi că săvârşeşte o lucrare, nu aparţine omului, ci harului
lui Dumnezeu, care se dă celui ce vrea (să facă voia Lui) şi crede (în El). Voinţa omului este
deci un ajutor esenţial. Fără voinţa omului, Dumnezeu Însuşi nu face nimic – deşi poate -,
din respect faţă de liberul arbitru. Prin urmare, lucrarea mântuitoare a Duhului depinde

29
Avva Dorotei, Diferite învăţături folositoare de suflet, cap. 10, în Filocalia, vol. IX, p. 606.
30
Cuv. 81, ed. Spetsieri, Atena, 1895, p. 310; cf. Thomas Spidlik, La Spiritualité de l’Orient chrétien, Roma, 1978,
p. 266.
31
Le traité practique 81, „Sources chrétiennes”, nr. 171, Paris, 1971, p. 670.
32
Cent. III , 50; „Sources chrétiennes”, nr. 9, Paris, 1943, p. 138.
33
Sf. Grigorie Sinaitul, Capete după Acrostih, cap.35, în Filocalia rom., vol. VII, p. 107.
34
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 67.
35
Sf. Antonie cel Mare, Învăţătură despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, cap. 67, în Filocalia, vol.
I, p. 29
20
de voinţa omului”36. Omul, după ce primeşte harul lui Dumnezeu, în special prin Sfintele
Taine, trebuie să se străduiască nu numai să-l păstreze, ci şi să-l sporească. „Dacă după
Botez noi continuăm să păcătuim şi să vieţuim în chip pătimaş, dacă şi după aceea suferim
din pricina răului şi suntem bolnavi cu sufletul, aceasta nu se datorează câtuşi de puţin
urmărilor păcatului strămoşesc, fiindcă am fost spălaţi de acestea, şi nici tiraniei
diavolului, de vreme ce am fost scoşi de sub stăpânirea lui. Numai din pricina lipsei
noastre de grijă ni se întâmplă toate acestea şi noi suntem deci răspunzători pentru ele.
Harul care ni s-a dat este cu totul desăvârşit, noi suntem cei nedesăvârşiţi faţă de el. Harul
pe care-l avem în chip deplin nu se face vădit şi nu devine lucrător decât pe măsura
credinţei şi nădejdii noastre şi, în general, pe măsura împlinirii poruncilor” 37.
Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă trăirea virtuţilor creştine care atrag
harul lui Dumnezeu în viaţa noastră şi, în acelaşi timp, ne ajută să scăpăm de patimile care
ne robesc.
Ortodoxia accentuează aspectul ontologic al mântuirii care a fost produs de Hristos
în natura Sa umană şi care este lucrată în toţi oamenii care vin în Trupul său, Biserica.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune în legătură cu întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Bolnavul
are nevoie de un vindecător; sclavul are nevoie de un eliberator; cel mort are nevoie de cel
care-l face viu”. În această privinţă, Biserica vede pe om după căderea în păcat ca pe un
bolnav, ca pe un sclav care nu se bucură de libertatea fiilor lui Dumnezeu. Omul vrea să
facă uneori binele, dar vede că nu are puterea necesară pentru aceasta.
Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451) a definit păcatul ca o „boală a sufletului”.
Astfel, mântuirea omului constă, în viziunea ortodoxă, nu într-o simplă declaraţie, ci într-o
reală transformare şi într-o nouă creaţie care este în stare să reflecte frumuseţea darurilor
dumnezeieşti. Când Dumnezeu îl iartă pe om, îl vindecă totodată şi restaurează prin har
natura sa alterată de păcat. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, dispariţia unei patimi
înseamnă iertarea păcatului care-l stăpâneşte pe om. Asceza ortodoxă arată că mântuirea
înseamnă o eliberare de patimi care sunt împotriva naturii. În Noul Testament, „soteria”
(σωτηρία = „mântuire”) vine de la verbul „sozo” (σώζω = „a mântui”, „a salva”); adjectivul
„sos” (σῶς = „sănătos”) corespunde latinescului „sanus” şi arată că sănătatea celui ce a
pierdut-o îi este dată din nou. „Soterios” (σωτήριος) este cel care propovăduieşte şi aduce
vindecarea. De aceea, cuvintele din Evanghelie „credinţa ta te-a mântuit” înseamnă, în
acelaşi timp, „credinţa ta te-a vindecat”. Ambele expresii sunt sinonime şi indică acelaşi
act al iertării divine cu trupul şi sufletul, mântuite în unitatea lor 38.
Prin Sfintele Taine, dar în special prin Sfânta Taină a Pocăinţei, omul primeşte nu
numai iertarea divină, ci şi vindecarea. Pocăinţa nu are un caracter juridic sau punitiv, ci
un caracter „medical”, vindecător. Misiunea cea mai delicată şi cea mai grea pentru un
preot ortodox nu este predica şi nici administrarea comunităţii Bisericii, ci Taina Pocăinţei.
Aici îşi arată păstorul sufletesc intensitatea iubirii sale de Dumnezeu şi de om şi greaua sa
responsabilitate pentru mântuirea aproapelui. Mărturisirea trebuie să fie o convorbire
între părinte şi fiu, în care bolnavul nu ezită să comunice, să descopere medicului său
rănile şi bolile fiinţei sale. La Mărturisire, credinciosul vine la Dumnezeu ca să fie vindecat
de slăbiciunea sa şi să dobândească iertarea. Duhovnicul are responsabilitatea să se
intereseze printr-o iubire sinceră de viaţa sufletească a fiilor săi, ajutându-i să nu
urmărească numai iertarea păcatelor, ci şi progresul duhovnicesc. Cu alte cuvinte, să
parcurgă drumul de la patimi la virtuţi. Adevăraţilor creştini ortodocşi nu le palce când un
părinte spiritual este superficial în administrarea Tainei Pocăinţei şi nu îi ajută să
progreseze spiritual, având mai degrabă atitudinea unui funcţionar care rosteşte mecanic
formula de iertare, arătând lipsă de interes şi de iubire.
36
Sf. Macarie Sinaitul, Omilii duhovniceşti (col. II), XXXVII, 10, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor
spirituale, trad. de Marilena Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 276.
37
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 278.
38
Paul Edokimov, Présence de l’Esprit dans la tradition orthodoxe, Paris, 1969, p. 84.
21
 Iată de ce socotim necesară prezentarea câtorva repere scripturistice şi patristice,
care să constituie o călăuză pentru părinţii duhovnici în efortul lor de a parcurge
împreună cu fiii duhovniceşti drumul de la patimi la virtuţi sau de la întunecare la
luminare.
Vom folosi clasificarea patimilor făcută de Avva Evagrie Ponticul, devenită clasică
în literatura filocalică, fiind întâlnită la cei mai mulţi dintre Sfinţii Părinţi de după el.
Iată ce spune Evagrie: „Opt sunt gândurile cele mai generale în care se cuprinde
orice gând. Cel dintâi este cel al lăcomiei pântecelui, după el vine cel al desfrânării, al
treilea e cel al iubirii de arginţi, al patrulea cel al întristării, al cincilea al mâniei, al şaselea
al akediei, al şaptelea al slavei deşarte, iar al optulea cel al mândriei. Ca toate acestea, să
perturbe sau să nu perturbe sufletul nostru nu atârnă de noi, dar ca ele să dureze mult
timp sau să nu dureze ori ca să pună în mişcare sau să nu pună în mişcare patimile,
aceasta atârnă de noi”39.

I. LĂCOMIA PÂNTECELUI

Numită şi gastrimarghie, după originalul grecesc, lăcomia pântecelui reprezintă

înclinaţia păcătoasă a omului de a căuta plăcerea de a mânca şi a bea, făcând din aceasta
un scop în sine.
E adevărat că nu mâncarea în sine este rea, fiindcă „nu ceea ce intră în gură spurcă pe
om” (Matei 15, 11) şi „orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se
ia cu mulţumire” (1 Timotei 4, 4). A mânca devine o patimă în momentul când starea
sufletească a omului devine păcătoasă, aşa cum spune Avva Dorotei: „Atunci când
primeşti hrană, tot aşa mănânci dacă o iei spre nevoia trupului, şi dacă o iei pentru
desfătare, şi, de ne vătămăm, în starea noastră ne vătămăm” 40. Iar Sfântul Isaac Sirul ne
învaţă că „mâncărurile s-au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi pentru
tămăduire”41. Cel care le primeşte pentru a se simţi bine, pentru a simţi o oarecare plăcere,
e deja stăpânit de patima lăcomiei pântecelui. Un astfel de om Îl înlocuieşte inconştient pe
Dumnezeu cu desfătarea dobândită prin mâncare, chiar dacă e conştient că la sfârşit nu
simte altceva decât o mare întristare. „Să se gândească, aşadar, - spune Diadoh al Foticeii -
cel ce luptă nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceaţa plăcerii, ci la sfârşiturile
amândurora. Şi când îşi va înfăţişa întristarea care urmează amândurora, să ştie că le-a
legat coadă de coadă şi prin darea la iveală a nimicit semănăturile celor de alt neam” 42.
Tămăduirea de o astfel de patimă e privită de mulţi dintre Sfinţii Părinţi ca un
prim pas pe drumul biruirii celorlalte patimi. Astfel, Sfântul Grigorie cel Mare spune:
„Nu poate ieşi învingător în războiul duhovnicesc cel care n-a biruit mai întâi vrăjmaşul ce se
ascunde sub lăcomia la mâncare. Este cu totul amăgitor să voieşti să te lupţi cu puteri
vrăjmaşe îndepărtate când eşti doborât de cele care sunt în preajma ta (...). Unii dintre cei
care nu cunosc cum se cuvine să se ducă lupta nu se îngrijesc să-şi potolească lăcomia, ci se
avântă în luptele cele duhovniceşti; şi reuşind uneori să facă lucruri măreţe, care cer multă
râvnă, biruiţi fiind de lăcomie (şi împlinind) pofta trupului, ajung să piardă tot folosul din
cele pe care le-au înfăptuit cu atâta bărbăţie”43.
O primă recomandare întâlnită în învăţătura Sfinţilor Părinţi este evitarea oricărui
exces şi folosirea mâncării numai pentru strictul necesar: hrana şi tămăduirea de
39
Avva Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutăţii şi Replici împotriva lor, trad. de
diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 111.
40
Cf. Ale lui Avva Dorotei diferite epistole, A, 3, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 130.
41
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 7, după Ibidem.
42
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească ,
cap. 40, în Filocalia, vol. I, p. l98.
43
Sf. Grigorie cel Mare, Comentariu la Iov, XXX, 18, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 465.
22
anumite boli. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune, ca şi Sfântul Isaac Sirul: „Mâncărurile
s-au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi pentru tămăduire. Prin urmare, cei ce se
împărtăşesc de ele, în afară de aceste pricini, se vor osândi ca unii ce s-au dedat
desfătărilor, folosind rău cele date de Dumnezeu spre trebuinţă. Şi în toate lucrurile reaua
folosire este păcat”44. E de la sine înţeles că acest lucru nu trebuie să creeze un dispreţ faţă
de mâncare, aşa cum ne învaţă Diadoh al Foticeii: „… înfrânarea de la mâncăruri trebuie
să o păzească în aşa fel, ca să nu câştige careva vreo scârbă faţă de vreuna din ele. Acesta
ar fi un lucru vrednic de osândă şi cu totul drăcesc. Căci nu ne înfrânăm de la ele fiindcă ar fi
vrednice de ocară (să nu fie), ci ca depărtându-ne de multele mâncări să pedepsim cu dreaptă
măsură mădularele aprinse ale trupului; apoi, ca să avem destul prisos ca să-l putem da
săracilor drept semn al dragostei adevărate”45.
De asemenea, ferirea de exces e recomandată de Sfinţii Părinţi ori de câte ori ne
folosim de lucrurile acestei lumi. De aceea, „mâncarea cu măsură este frâna poftei”46 şi, „de
asemenea, se cuvine să guşti câte puţin din toate câte s-au rânduit, adică din toate câte s-
au îngăduit prin făgăduinţă, spre a slăvi pe Dumnezeu şi a-I mulţumi şi pentru a nu ne
trufi. Dar fereşte-te şi de adunarea celor de prisos. Fiindcă puţinătatea lucrurilor, cum spune
Sfântul Isaac, învaţă pe om, fără să vrea, înfrânarea. Deoarece, când le avem din belşug şi le
putem folosi cât vrem, nu ne putem stăpâni”47.
Regula practică recomandată de Sfinţii Părinţi este ca omul să nu mănânce şi să nu
bea niciodată până la săturare, oprindu-se înainte ca pofta să se stingă. „Părinţii spun
despre măsura înfrânării – ne învaţă Sfântul Ioan din Gaza – că stă în a te opri puţin înainte de
săturare, fie de la mâncare, fie de la băutură, adică înainte de a avea stomacul plin”48.
În al doilea rând, lipsirea de hrană şi băutură nu trebuie să slăbească trupul peste
măsură. Fiindcă „cel ce se nevoieşte nu trebuie să-şi slăbească trupul decât atâta cât
trebuie ca să-i înlesnească lupta, ca prin ostenelile trupului şi sufletului să se curăţească
după cuviinţă”49.
În acelaşi timp, omul poate greşi atunci când nu ştie sau nu poate să stabilească
măsura de hrană şi băutură care îi sunt necesare. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare, cu
realismul care l-a caracterizat întotdeauna, atrage atenţia că, „în privinţa alimentelor, aşa
cum nevoile oamenilor diferă ale unora de ale altora, după vârstă, îndeletnicire şi
obişnuinţa trupului, la fel şi măsura şi modul de folosire a alimentelor sunt diferite, după
caz. Astfel, nu e cu putinţă să fie cuprinşi într- o singură regulă toţi cei care se călesc întru
nevoinţele cucerniciei”50. E recomandată dreapta socoteală în folosirea hranei şi a băuturii,
pentru ca trupul să nu devină nici prea slab şi nici prea puternic, aşa cum ne învaţă
Sfântul Ipatie: „Rânduim ca trupul să fie stăpânit, ca să nu fie îngreunat de mâncăruri şi să
nu cufunde sufletul în păcate, dar, pe de altă parte, nici să nu se usuce şi să se sfrijească,
împiedicând sufletul să se afierosească lucrurilor duhovniceşti. Ci sufletul trebuie în aşa
fel să strunească trupul întrucât atunci când slăbeşte, să-l odihnească puţin, iar când îşi
recapătă puterile, să-i pună hăţuri”51.
În al treilea rând, se recomandă abţinerea de la mâncărurile şi băuturile
diversificate şi căutarea simplităţii. „Să nu pofteşti mâncări felurite şi de mult preţ şi
44
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 86, în Filocalia, vol. II, p. 103.
45
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească,
cap. 43, în Filocalia, vol. I, p. 354.
46
Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, cap. 174, în Filocalia, vol. IV, p. 300.
47
Calist şi Ignatie Xanthopol, Metoda sau cele o sută de capete, cap. 34, în Filocalia, vol. VIII, p. 84.
48
Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 155, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor
spirituale…, p. 467.
49
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească ,
cap. 45, în Filocalia, vol. I, p. 354.
50
Cf. Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 468.
51
Callinicos, Viaţa Sfântului Ipatie, XXIV, 70-71, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p.
469.
23
desfătări aducătoare de moarte. Fiindcă cea dedată desfătărilor, zice, a murit fiind încă vie (1
Timotei 5, 6). Dacă e cu putinţă, fugi chiar de săturarea cu cele uşor de găsit, fiindcă s -a
scris: Nu vă amăgiţi cu saturarea stomacului”52. De asemenea, ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul:
„Să tăiem întâi mâncărurile care îngraşă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne
fac plăcere”53.
În al patrulea rând, cel stăpânit de lăcomia pântecelui e îndemnat să ofere
bunătăţile sale mai întâi celorlalţi. Astfel, întâlnim în literatura filocalică, după cum
tâlcuia Părintele Dumitru Stăniloae, «minunate reguli de bună cuviinţă, care s-au întipărit
în viaţa poporului nostru. Ele stau pe o temelie lăuntrică şi nu sunt asociate cu vreo
fanfaronadă ca cele din codul manierelor elegante occidentale, care stau la baza unei
politeţi ce face caz de ea: „Când vezi gândul tău îndulcindu-se de o mâncare şi urmăreşti
să o ai înaintea tuturor, sau să o ai înaintea ta, să ştii că te stăpâneşte lăcomia pântecelui. Ia
aminte deci la tine însuţi şi fă tot ce poţi ca să te sileşti să nu iei cu grabă din ea, ci cu bună
rânduială. Şi împinge mai vârtos mâncarea aceasta înaintea altora ce şed la masă împreună cu
tine. Dar cum am spus, nu trebuie să încetezi îndată de-a mânca pe motiv de lăcomia
pântecelui, ci păzeşte-te să nu te repezi la mâncare fără rânduială. Vorbind de lăcomia
pântecelui, Părinţii cer să nu întinzi mâna la masă înaintea altuia, fiindcă acesta e un lucru
necuviincios şi străin de bună rânduială... Un alt semn al lăcomiei pântecelui este de a voi să
mănânci înainte de ora rânduită, lucru care nu trebuie făcut decât dacă este vreo pricină
binecuvântată»54.
În al cincilea rând, lacomul trebuie ajutat să conştientizeze că toate vin de la
Dumnezeu, inclusiv mâncarea şi băutura, iar gustarea lor ar trebui să fie spre slava Lui.
Omul este chemat să sfinţească natura, inclusiv hrana pe care o are, fiindcă, spune Sfântul
Apostol Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să
le faceţi” (1 Corinteni 10, 31), iar Dumnezeu a creat bucatele „spre gustare cu mulţumire,
pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul” (1 Timotei 4, 3). O alipire prea
mare de mâncare şi băutură duce la uitarea de Dumnezeu. Gustarea lor cu măsură şi
detaşarea de acestea – neignorându-le , deoarece avem nevoie ele ca fiinţe finite –
reprezintă o recunoaştere a superiorităţii lui Dumnezeu şi o formă de slăvire a Lui. De un
mare folos pentru conştientizarea acestui adevăr sunt rugăciunile sincere, cu
străpungerea inimii, lecturile din Sfânta Scriptură sau gândul la moarte.
În sfârşit, celor stăpâniţi de lăcomia pântecelui le sunt recomandate, ţinându-se cont
de faptul că această patimă e legată şi de trup, câteva metode practice pentru scăpa de ea:
postul, metaniile, privegherea sau lucrul mâinilor.

52
Teodor al Edessei, Una sută capete foarte folositoare, cap. 55, în Filocalia, vol. IV, p. 213.
53
Sf. Ioan Scărarul, Scara, 14, 8, în Filocalia, vol. IX, p. 215.
54
Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, Răspunsul 163, în Filocalia, vol. XI, p. 200-201.
24
 II. DESFRÂNAREA

Patima desfrânării este, potrivit Sfintei Scripturi, unul dintre cele mai grele păcate
săvârşite cu trupul, cel menit să fie „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 19): „Fugiţi de
desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării
păcătuieşte în însuşi trupul său” (1 Corinteni 6, 18). De asemenea, ferirea de desfrânare a fost
poruncită de Dumnezeu încă din Vechiul Testament: „Să nu fii desfrânat” (Ieşire 20, 14),
oprindu-se legăturile trupeşti necuvenite: curvia, preacurvia sau adulterul (relaţii
extraconjugale), malahia sau onanismul, prostituţia, violul şi altele.
Patima desfrânării, cu diferitele ei forme de manifestare, îl poate stăpâni pe om la
orice vârstă. Sfântul Ioan Casian scrie că „pofta aceasta începe să supere pe om de la cea
dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Fiindcă acest război
este îndoit, aflându-se şi în suflet, şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi
împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea
desăvârşitei neprihăniri şi a adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi
rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, şi lucrul
mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului, şi
să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate foloseşte smerenia
sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la
început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare (cf. Proverbe 4, 23)
[...] dracul acesta nu încetează de a război pe om până nu va crede omul cu adevărat că nu
prin străduinţe şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se
izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei” 55.
Din cele scrise de Sfântul Ioan Casian, desprindem deja care sunt primele mijloace
practice de îndepărtare a acestei cumplite patimi din viaţa oamenilor.
Mai întâi, trebuie reţinut, aşa cum am văzut, că războiul cu desfrânarea este îndoit,
pentru că se dă deodată în suflet şi în trup. Postul trupesc nu e suficient dacă nu e
însoţit cu zdrobirea inimii, umilinţă, rugăciune şi citire deasă a Sfintelor Scripturi,
însoţite de osteneala şi lucrul mâinilor. Avva Evagrie Ponticul ne învaţă că „pofta aprinsă
o stinge foamea, osteneala şi singurătatea” 56. Iar Nichita Stithatul spune: „Dorinţele şi
imboldurile trupeşti le opreşte înfrânarea şi aprinderile inimii le răceşte citirea
dumnezeieştilor Scripturi, le smereşte rugăciunea neîncetată şi le potoleşte, ca un
untdelemn, umilinţa”57.
Consumarea excesivă a mâncărurilor şi a băuturii, adică îmbuibarea, duce imediat
la gândul desfrânării, care, din păcate, de multe ori se şi materializează. De aceea, poate
primul pas în tămăduirea de patima desfrânării îl reprezintă alungarea lăcomiei şi
practicarea înfrânării, după cum spunea şi Sfântul Ioan Casian: „Doctorii duhovniceşti,
punând în discuţie prima pricină a acestei boli, şi-au dat seama că de obicei stă într-o
hrană prea îndestulătoare”58. Talasie Libianul ne învaţă că orice exces poate atrage ispita
desfrânării, chiar dacă ne ferim de anumite lucruri, considerate periculoase: „Când nu
bei vin, să nu te saturi de apă; iar de nu, îi dai curviei aceeaşi materie” 59.
Cel ispitit de gândul desfrânării e sfătuit să alunge gândul păcătos şi să-l
înlocuiască imediat cu gândul la Dumnezeu şi la marea Sa iubire de oameni. Sfântul
Ioan Casian ne învaţă: „...aceasta să fie paza cea dintâi a curăţiei noastre: de ne va veni în
cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, ... îndată să o alungăm din

55
Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. 113.
56
Evagrie Ponticul, Capete despre trezvie, cap. 5, în Filocalia, vol. I, p. 85.
57
Cuviosul Nichita Stithatul, Cele trei sute de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, cap. 68, în
Filocalia, vol. VI, p. 253.
58
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XXII, 6, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 475.
59
Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, suta a patra, cap. 33, în Filocalia, vol.
IV, p. 35.
25
inima noastră, ca nu cumva zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi
să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De aceea şi
porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui (cf. Facere 3, 15),
adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul
nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului, să primim
şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la
fapta neîngăduită”60.
Aşadar, e foarte important ca gândul desfrânării să nu fie lăsat să se încuibeze în
sufletul omului. „În privinţa dracului curviei, e foarte bine să-i închizi intrarea. Dar dacă
te răpeşte şi intră, luptă cu el aruncând neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi cerând
ajutor. Şi El îl va scoate de la tine” 61. E recunoscut din nou rolul esenţial pe care îl are
rugăciunea sinceră şi ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate oferi omului pentru a
scăpa de patimi.
Un alt mijloc pentru a scăpa de desfrânare şi a ajunge la curăţie este evitarea
prilejurilor păcătoase sau a întâlnirilor care ne pot aduce în minte gândurile desfrânării.
Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „apăsător este dracul curviei şi năprasnic
năvăleşte asupra celor ce luptă împotriva patimii, mai ales când nu sunt cu băgare de
seamă la felul de hrană şi în întâlnirile cu femeile. Furând prin nebăgare de seamă mintea
prin vraja plăcerii, pe urmă năvăleşte prin amintire asupra isihastului, aprinzându-i trupul
şi înfăţişând minţii felurite forme, îndemnându-l astfel să consimtă la păcat”62. Tot Sfântul
Maxim Mărturisitorul ne învaţă şi cum trebuie alungate astfel de gânduri şi situaţii: „Dacă
nu vrei să zăbovească acestea în tine, apucă-te de post, de osteneală, de priveghere şi de
bună isihie unită cu rugăciunea stăruitoare”63.
Mulţi se întreabă care este semnul că am scăpat de această patimă şi am dobândit
neprihănirea, adică virtutea opusă ei? Ne răspunde şi de această dată Sfântul Ioan Casian:
„Semnul că am dobândit desăvârşit această virtute îl avem în aceea că sufletul chiar şi în
vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Fiindcă deşi nu socoteşte
păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de
patimă. Şi de aceea trebuie să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întâmplă în somn
sunt o dovadă a trândăviei noastre de până aici şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă
scurgerea ce ni se întâmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în
ascunzişurile sufletului”64.
Aşadar, virtutea contrară desfrânării este neprihănirea sau castitatea. Dacă pentru
monahi castitatea este o regulă de viaţă şi orice abatere de la ea reprezintă o manifestare a
desfrânării, pentru oamenii căsătoriţi ea dobândeşte un înţeles diferit. Unirea trupească
dintre bărbat şi femeie a fost şi este binecuvântată de Dumnezeu, cu condiţia ca ea să se
întâmple în cadrul unei familii, nu spre satisfacerea unor plăceri trupeşti, fiindcă, după
cuvântul Apostolului, „cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4).
Aşa cum sublinia un cunoscut teolog ortodox contemporan, analizând patima desfrânării,
„ceea ce o caracterizează este abuzul de sexualitate, constând în folosirea ei de dragul plăcerii.
Or, se poate vorbi în cadrul căsătoriei despre o pervertire a acestei funcţii, care, prin fire,
este destinată procreării şi care trebuie să fie, fundamental, o manifestare a iubirii pe care
soţia şi soţul o au unul pentru celălalt, în strânsă legătură însă cu celelalte modalităţi de
unire a lor, şi îndeosebi cu latura duhovnicească a acestei uniri. Tămăduirea desfrânării şi
dobândirea castităţii pe acest plan trebuie să se facă deci, mai înainte de orice, prin întoarcerea la
această menire firească şi normală a legăturii trupeşti dintre soţi”65.
60
Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. 115.
61
Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, Răspunsul 166, în Filocalia, vol. XI, p. 203.
62
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 19, Filocalia, vol. I, p. 71.
63
Ibidem.
64
Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. 114.
65
Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 482.
26
 În privinţa soţilor, sunt recomandate câteva principii de vieţuire, pentru a se feri de
desfrânare în interiorul relaţiei lor conjugale:
Unirea conjugală să nu se întâmple în vederea plăcerii simţurilor. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune în acest sens: „… când e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire
la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Cel ce urmăreşte plăcerea
greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Aşadar, unul ca acesta face rea
întrebuinţare (abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri
şi înţelesuri”66.
Nu pofta să stea a baza unirii celor doi soţi, ci iubirea reciprocă, pentru a nu
ajunge „iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3, 4). De
aceea, „în viaţa conjugală, desfrânare înseamnă iubirea celuilalt în afara lui Dumnezeu,
iubire pur carnală, adică opacă la energiile dumnezeieşti. Dimpotrivă, curăţia în căsnicie
înseamnă iubirea celuilalt în Dumnezeu, şi iubirea lui Dumnezeu în celălalt. Curăţia
transfigurează iubirea celor doi, o urcă la înălţimi duhovniceşti, unde ea devine cu totul
transparentă faţă de Dumnezeu, căpătând un sens mistic (cf. Efeseni 5, 32) şi împlinind, în
chip analogic, taina iubirii lui Hristos pentru Biserică, aşa cum spune Sfântul Apostol
Pavel în Epistola către Efeseni, care se citeşte la slujba cununiei: Bărbaţilor, iubiţi pe femeile
voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica (5, 25); De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama
sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos
şi în Biserică (5, 31-32)”67.
Fiecare trebuie să ţină cont de avertismentul Sfântului Apostol Pavel: „Nu vă
amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici
sodomiţii” (1 Corinteni 6, 9). Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat şi doreşte să intre
în Împărăţia cerurilor se fereşte de astfel de păcate, care închid poarta către ea. Prin
înfrânare şi curăţie sau neprihănire, omul ajunge să privească fără patimă şi cu inimă
curată lucrurile sau persoanele care ar putea să-i stârnească patima desfrânării. Aceasta
este ţinta către care tindem: înduhovnicirea simţurilor, ca pază a sufletelor, aşa cum ne
învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Plata înfrânării este nepătimirea, iar a credinţei
cunoştinţa. Nepătimirea, la rândul ei, naşte discernământul, iar cunoştinţa, dragostea către
Dumnezeu”68.

66
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 17, în Filocalia, vol. II, p. 71.
67
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 485.
68
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 15, în Filocalia, vol. II, p. 73.
27
 III. IUBIREA DE ARGINŢI

Iubirea de arginţi sau arghirofilia se manifestă prin iubirea faţă de bucuriile materiale,
în special faţă de bani, fiind socotită de Sfinţii Părinţi „dracul cel cu mii de capete...” 69 sau
„rădăcina tuturor relelor (păcatelor)”70. Cel stăpânit de această patimă, după cuvântul
Sfântului Maxim Mărturisitorul, caută de fapt împlinirea plăcerilor: „Iubitorul de plăceri
iubeşte argintul ca să-şi procure dezmierdări printr-însul; iubitorul de slavă deşartă ca să
se slăvească printr-însul; iar necredinciosul ca să îl ascundă şi să-l păstreze, temându-se de
foamete, de bătrâneţe, de boală sau de ajungerea între străini. Acesta nădăjduieşte mai
mult în argint decât în Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor şi Proniatorul tuturor,
până şi al celor mai de pe urmă şi mai mici vietăţi”71.
Cei care iubesc banii sau lucrurile materiale nesocotesc cuvântul Mântuitorului:
„Nimeni nu poate să slujească la doi domni, fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau
de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona 72”
(Matei 6, 24). Şi Apostolul Pavel avertizează că lăcomia este „închinare la idoli” (cf.
Coloseni 3, 5) şi „nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la
idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5).
Lăcomia după bani şi averi arată, în cele din urmă, o lipsă a credinţei, aducând
după ea şi alte patimi. Spune Sfântul Ioan Scărarul: „Iubirea de arginţi este închinarea la
idoli, fiica necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrâneţii, frică de secetă,
vestitoarea foametei”73. De aceea, pentru a scăpa de această patimă, sunt recomandate de
Sfinţii Părinţi mai multe metode.
Mai întâi, cei stăpâniţi de arghirofilie trebuie ajutaţi să conştientizeze că au
această patimă. Fiindcă „boala iubirii de argint, (...) venind din afară (de fire), se poate tăia
mai uşor, dacă este silinţă şi luare- aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare
decât celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrânt”74.
Tămăduirea, şi în cazul arghirofiliei, depinde foarte mult de intensitatea credinţei
celui stăpânit de ea, aşa cum mărturiseşte Sfântul Ioan Scărarul: „Credinţa adevărată curmă
toate grijile”75 sau, în altă parte: „Credinţa şi înstrăinarea sunt moartea iubirii de argint”76.
Cunoaşterea urmărilor iubirii de arginţi ajută la tămăduire, aşa cum ne învaţă
Sfântul Ioan Damaschin: „…Aproape toată afecţiunea pământească şi împătimirea de ceva
din cele materiale naşte plăcere şi desfătare în cel împătimit şi înnebuneşte şi vatămă în chip
pătimaş partea poftitoarea a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iuţimii, mâniei, întristării şi
ţinerii de minte a răului, când e lipsit de ceea ce doreşte... desfrânat este şi iubitorul de avuţii,
iubitorul de argint şi zgârcitul. Fiindcă precum acela iubeşte trupurile, aşa şi acesta avuţiile;
ba este cu atât mai desfrânat acesta, cu cât nu are o aşa de mare silă de la fire care să-l
împingă... Dar e vădit în tot felul că pofta de avuţii e de prisos, şi nu după fire, neavându-
şi puterea într-o silă a firii, ci în voia liberă cea rea. De aceea nu are scuză cel ce păcătuieşte
lăsându-se biruit de aceasta cu voia”77.
Dincolo de conştientizarea patimii şi de cunoaşterea urmărilor ei, e nevoie de
conştientizarea deşertăciunii tuturor avuţiilor după care aleargă omul, aşa cum constată
Eclesiastul: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Eclesiast 1, 2). Tot aşa ne
69
Sf. Ioan Scărarul, Scara, 16, l, în Filocalia, vol. IX, p. 249.
70
Ibidem, p. 253.
71
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 18, în Filocalia, vol. II, p. 89-90.
72
Chiar dacă pentru cei mai mulţi îl reprezintă pe Satan, cuvântul mamona este un cuvânt aramaic, care
înseamnă bogăţie, avere.
73
Sf. Ioan Scărarul, Scara, 14, 2, în Filocalia, vol. IX, p. 249.
74
Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. 116.
75
Sf. Ioan Scărarul, Scara, 15, 3, în Filocalia, vol. IX, p. 323.
76
Ibidem, 26, 3, p. 370.
77
Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, în Filocalia, vol. IV, p. l86.
28
învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: „Cei ce se folosesc de lumea aceasta (să fie) ca şi cum nu s- ar
folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” (1 Corinteni 7, 31). Când omul se încrede
prea mult în propria avuţie şi face din dobândirea ei un scop, dă dovadă de necredinţă,
considerând cele trecătoare şi nesigure mai presus decât „bunătăţile cele făgăduite”. Un
astfel de om nu respectă îndemnul Mântuitorului: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde
molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici
molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 19-20).
Aşadar, o cale de urmat este canalizarea dorinţelor spre lucruri cu adevărat
importante. Sfântul Ioan Gură de Aur, răspunzând la întrebarea cum poate cineva să
scape de iubirea banilor şi a averilor pământeşti, răspunde: „Îndrăgosteşte- te de altceva!
Îndrăgosteşte-te de bogăţia cea din ceruri! Cine se îndrăgosteşte de împărăţia cerurilor
dispreţuieşte lăcomia; cine-i rob al lui Hristos nu mai este rob al lui mamona, ci stăpân. Că
bogăţia obişnuieşte să meargă după cel ce o alungă, dar fuge de cel ce o urmăreşte. Nu cinsteşte atât
pe cel ce- o urmăreşte cât pe cel ce o dispreţuieşte. De nimeni nu- şi bate atâta joc cât de cel ce o
doreşte”78.
Cel stăpânit de arghirofilie trebuie să fie mulţumit cu ceea ce are, după cuvântul
Apostolului: „Feriţi- vă de iubirea de argint şi îndestulaţi- vă cu cele ce aveţi, fiindcă Însuşi
Dumnezeu a zis: Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5). Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune: „Banii (îi poate nesocoti), când îşi convinge cugetul ca în toate să se
mulţumească cu ceea ce are”79.
În scrierile filocalice ale lui Nil Ascetul găsim alte două remedii ale iubirii de
arginţi: sărăcia de bunăvoie şi evitarea însoţirilor cu oamenii care ne îndeamnă la păcat.
„Drept aceea, fiindcă mare este vătămarea ce vine din avuţii, dând imbold tuturor
patimilor ca o pricină aducătoare de boli, să smulgem însăşi pricina dacă vrem să purtăm
grijă de buna aşezare a sufletului. Să tămăduim patima iubirii de avuţie prin sărăcie. Să fugim
de însoţirile cu oamenii netrebnici îmbrăţişând singurătatea, fiindcă petrecerea cu cei deşerţi e
vătămătoare şi aduce stricăciune stării de pace. Precum cei ce se află într-un aer purtător de
boală se îmbolnăvesc cu siguranţă, aşa cei ce petrec între tot felul de oameni se umplu de
răutatea acelora”80.
Arghirofilia se vindecă şi prin practicarea milosteniei, ca dovadă a iubirii faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele. Fiindcă „cel ce iubeşte pe Dumnezeu cu siguranţă iubeşte
şi pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate păstra banii, ci-i foloseşte cu dumnezeiască
cuviinţă, dând fiecăruia din cei ce au trebuinţă” 81. Iar Avva Filimon de spune că „..iubirea
de argint (e stinsă) prin compătimirea celor săraci...” 82. De fapt, atunci când suntem
milostivi ne asemănăm lui Dumnezeu (cf. Luca 6, 36) şi vom fi la rândul nostru miluiţi de
Dumnezeu (cf. Matei 5, 7).
Aşadar, tămăduirea de iubirea de arginţi prin încrederea în puterea lui Dumnezeu,
conştientizarea deşertăciunii acestei lumi şi canalizarea dorinţelor spre cele netrecătoare,
atrage după sine şi dobândirea virtuţilor iubirii faţă de Dumnezeu prin rugăciune şi faţă
de semeni prin fapte bune şi neagonisire.

78
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. de pr. Dumitru Fecioru, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,
vol. 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 118.
79
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 49, în Filocalia, vol. II, p. 112.
80
Nil Ascetul, Cuvânt ascetic foarte trebuincios şi folositor, cap. 72, în Filocalia, vol. I, p. 221.
81
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 23, în Filocalia, vol. II, p. 56.
82
Avva Filimon, Cuvânt foarte folositor, în Filocalia, vol. IV, p. l88.

29
 IV. ÎNTRISTAREA

Întristarea sau tristeţea, ca şi moartea, nu este un lucru firesc. Omul nu a fost creat
pentru fi trist, această stare apărând după căderea sa în păcatul neascultării şi despărţirea
de comuniunea cu Dumnezeu. Prezenţa tristeţii în viaţa omului nu înseamnă neapărat că
este stăpânit de o patimă. În literatura filocalică întâlnim descrise două feluri de întristare:
una folositoare omului – „cea după Dumnezeu”, şi alta păgubitoare, atrăgând după sine
alte patimi şi necazuri.
Viaţa creştină autentică este chemată să fie una a bucuriei, aşa cum îndeamnă
Sfântul Apostol Pavel: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul şi iarăşi zic bucuraţi-vă! (Filipeni 4,
4). Însă bucuria aceasta nu trebuie să fie dăunătoare sufletului, ci o pregustare a bucuriei
din Împărăţia cerurilor, fiindcă, aşa cum spunea adesea Părintele Teofil Pârâian, „nu se
poate să fii credincios şi să nu fii bucuros” 83. Viaţa veşnică fiind „dreptate, pace şi bucurie în
Duhul Sfânt” (Romani 14, 7), cel care are bucuria ca roadă a Duhului Sfânt pregustă încă
de aici, desigur în mod nedeplin, fericirea veşnică. Bucuria dobândită prin conlucrarea
omului cu harul Duhului Sfânt este, aşadar, o chezăşie a vieţii veşnice. Bucuria adusă în
suflet de Duhul Sfânt depăşeşte orice sentiment. „Când Duhul Sfânt Se pogoară la om şi
luminează cu deplinătatea luminii Sale – afirmă Sfântul Serafim de Sarov – atunci inima
omului se umple de o bucurie negrăită, fiindcă Duhul lui Dumnezeu înveseleşte totul, cu
orice ar veni în atingere”84.
Pe de altă parte, întristarea cea bună sau „cea după Dumnezeu” este prezentă în
viaţa omului, ca manifestare a dorului pe care omul îl simte pentru comuniunea pierdută în rai şi
după Împărăţia promisă, ca loc al reîntâlnirii. O astfel de întristare „aduce pocăinţă spre
mântuire”, (1 Corinteni 7, 10) şi nu naşte în om disperarea ci, dimpotrivă, rodeşte în el
roadele Sfântului Duh: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea
de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23).
Cuviosul Nichita Stithatul ne învaţă că „întristarea după Dumnezeu, care e
mântuitoare şi folositoare, lucrează răbdare în osteneli şi în ispite. Ea desfundă izvorul
căinţei în cel ce se nevoieşte şi însetează după dreptatea lui Dumnezeu şi hrăneşte inima
lui cu lacrimi, încât se împlineşte cuvântul lui David: Ne vei hrăni pe noi cu pâinea lacrimilor
şi ne vei apăra cu lacrimi peste măsură (Psalm 79, 6)”85. E recomandat ca o astfel de întristare
să ne însoţească permanent, pentru că ea „curăţeşte inima şi depărtează de la ea
întinăciunile plăcerilor”86.
Opusă întristării celei folositoare, este tristeţea pierzătoare sau dăunătoare, care se
naşte din nesatisfacerea unei dorinţe păcătoase, în urma necazurilor suferite din partea
celorlalţi sau chiar ca o ispită venită din partea diavolului. Omul care se află într-o astfel
de stare nu mai este capabil să se întristeze pentru păcatele sale, încercând să dobândească
virtuţile contrare acestora. Apostolul Pavel spune: „înstrăinarea cea după Dumnezeu aduce
pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moartea” (2 Corinteni 7,
10).
O primă cauză a tristeţii este faptul că omul simte lipsa plăcerii pe care i- o oferă un bun
material sau o dorinţă trupească. E de la sine înţeles că tămăduirea de acest sentiment
chinuitor trebuie să aibă la bază renunţarea la bunurile materiale şi dorinţele trupeşti, care
nasc astfel de sentimente. Părinţii Bisericii recomandă chiar dispreţuirea acestora. Ei
vorbesc şi despre tristeţea care se abate asupra omului cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Care
doreşte ca sufletul omului să se cureţe. Fiindcă, aşa cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur,
„de-ar veni asupră-ţi volburi de supărări, vei fi deasupra tuturora, dacă Dumnezeu te
83
Arhim. Teofil Pârâian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, 2001, p. 45.
84
Cf. Pr. Filaret Costea, Sensul bucuriei în viaţa creştină, în „Studii Teologice”, XV (1963), nr. 1-2, p. 42.
85
Cuv. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, I, 60, în Filocalia, vol. VI, p. 210.
86
Talasie Libianul, Despre dragoste, II, 72, în Filocalia, vol. IV, p. 24.
30
mângâie. Că Dumnezeu dă întotdeauna cu mult mai multe răsplăţi decât dureri. (…)
Fericeşte pe cei ce plâng, nu după vrednicia plânsului lor, ci după iubirea Sa de oameni” 87.
Dumnezeu îngăduie necazurile pentru a ne arăta că suntem pe o cale greşită, iar răbdarea
acestora ne poate aduce mângâierea.
Întristarea cea bună este un dar al lui Dumnezeu, însă pentru a fi păstrată e nevoie
de efortul omului. Când omul nu o poate păstra este vina lui, pentru că nu a avut grijă de
inima sa, gândindu-se la moarte, la judecata ce va să fie, la osânda iadului, citind din
Sfintele Scripturi şi mărturisindu-şi păcatele înaintea duhovnicului. Iar toate acestea vor
naşte bucurie în suflet, aşa cum făgăduieşte Hristos – Domnul: „Adevărat, adevărat zic vouă
că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, dar întristarea voastră se va face în bucurie” (Ioan 16, 20).
De foarte multe ori, oamenii cred că întristarea cea rea vine fie de la demoni, fie
de la semeni, din comportamentul acestora. Celor care cred că întristarea vine de la
semeni, de la lipsa aprecierii din partea acestora, e bine să li se amintească un cuvânt al
Mântuitorului: „Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26). Sfinţii
Părinţi arată adesea că nu trebuie căutată cauza tristeţii neapărat în ispita diavolului sau în
comportamentul celor care ne-au jignit, ci în noi înşine.
A înceta să comunicăm cu cei care ne-au jignit sau ne-au supărat nu este o cale
potrivită de vindecare. Dimpotrivă, continuând să-l vezi şi să vorbeşti cu cel care te-a
jignit, ajungi mult mai repede la vindecare. Rămânând izolat, există riscul ca adevăratele
motive ale întristării tale să nu-ţi fie cunoscute, iar propriile resentimentele să amplifice
întristarea şi mânia pe care le simţi, otrăvindu-ţi sufletul, spre bucuria celui rău. „Sfinţii
Părinţi - spune teologul Jean–Claude Larchet – îndeamnă nu numai să nu ne supărăm pe
cei care ne jignesc, dar să-i socotim adevăraţi binefăcători ai noştri, doctori care ne dau
leacuri pentru bolile sufletului, să le fim recunoscători şi să le mulţumim (…) Dacă însă te
vei mâhni e ca şi cum i-ai spune lui Hristos: Nu voiesc leacurile Tale”88.
Faţă de cel care ne jigneşte trebuie să arătăm bunăvoinţă şi chiar iubire,
încercând să-l iertăm mai întâi, rugându-ne pentru el. Nu acela trebuie învinuit, ci noi,
pentru că l-am adus poate în starea de a ne face rău. De foarte multe ori, jignirea naşte
mânia, care se manifestă ca ranchiună, ducând la apariţia tristeţii.
Din ce în ce mai des în zilele noastre apare în sufletele oamenilor o tristeţe greu
de explicat, căreia cu greu i se găseşte şi cauza. E adevărat, ea este o ispită pe care
diavolul o aduce în viaţa celui care nu are o credinţă suficient de puternică, iar greutăţile
vieţii îl aduc în această stare. În astfel de cazuri, nu există o soluţie sau un remediu general
valabil. Cel cuprins de o astfel de stare este bine să nu se închidă în sine, să nu devină un
introvertit. Cel mai bine ar fi dacă ar reuşi să-şi deschidă sufletul în faţa unui duhovnic,
pentru a primi ajutor. De mare importanţă este în această situaţie şi ajutorul celorlalţi,
susţinerea lor, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Întăriţi-l în iubire, ca nu cumva unul
ca acesta să fie doborât de o prea mare întristare şi să nu ne lăsăm copleşiţi de satana,
fiindcă nu ne sunt necunoscute gândurile lui” (2 Corinteni 2, 7-11).
O tristeţe prea mare poate face loc uşor diavolului în suflet, iar urmările acestui
lucru pot fi dezastruoase.
Ca şi în cazul altor patimi, şi atunci când e stăpânit de tristeţea cea pierzătoare, omul
poate găsi mult ajutor şi mângâiere citind Sfânta Scriptură, îndeosebi a psalmilor, însoţind această
lectură cu rugăciunea, care este, după cuvântul Avvei Nil, izgonire a tristeţii şi a mâhnirii89.
E bine să ştim că şi cântarea adusă lui Dumnezeu cu toată inima poate alunga tristeţea cea
pierzătoare şi îl ajută pe om să ajungă la fericita întristare, singura care poate aduce adevărata
bucurie. Iată cât de frumos vorbeşte Diadoh al Foticeii despre acest lucru: „Când sufletul e
plin de belşugul rodurilor sale fireşti, îşi face cu glas mai mare şi cântarea de psalmi şi vrea
87
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei…, p. 177.
88
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale… , p. 503.
89
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale… , p. 505.
31
să se roage mai mult cu vocea. Dar când se află sub lucrarea Duhului Sfânt, cântă şi se
roagă întru toată destinderea şi dulceaţa numai cu inima. Stării de suflet celei dintâi îi
urmează o bucurie amestecată cu închipuiri, iar celei din urmă, lacrimi duhovniceşti şi
după aceea o mulţumire iubitoare de linişte. Fiindcă pomenirea rămânând fierbinte din
pricina glasului domol face inima să izvorască anumite cugetări înlăcrimate şi blânde.
Atunci se poate vedea cum se seamănă seminţele rugăciunii cu lacrimi în pământul inimii,
în nădejdea bucuriei secerişului ce va urma. Totuşi, când suntem apăsaţi de multă tristeţe,
trebuie să facem cântarea rugăciunii cu un glas puţin mai mare, lovind sufletul cu sunete în
nădejdea bucuriei, până ce norul acela greu va fi împrăştiat de valurile melodiei”90. Sau, aşa cum
spune Sfântul Ioan Scărarul, „cântarea şi compătimirea şi neagonisirea sunt sugrumarea
întristării”91.
Aşadar, duhul întristării trebuie alungat, pentru a nu ne duce la deznădejdea cea
pierzătoare: „mai întâi trebuie să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la
deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Fiindcă acesta n-a lăsat pe Cain să se
pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vândut pe Domnul. Să ne
deprindem numai în acea întristare care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e
împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: întristarea cea după
Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău (2 Corinteni 7, 10)”92. Procedând
aşa, omul depăşeşte întristarea cea pierzătoare, o dobândeşte pe cea bună, ajungând în
cele din urmă să simtă bucuria prezenţei lui Dumnezeu în suflet, ca roadă harului
Sfântului Duh.

V. MÂNIA

Evagrie Ponticul spune despre mânie că este „o patimă extrem de acută, fiindcă se zice
că e o fierbere a părţii irascibile şi o mişcare împotriva celui ce ne- a nedreptăţit sau a celui ce pare
că ne- a nedreptăţit; ea sălbăticeşte toată ziua sufletul, dar răpeşte mintea mai cu seamă la
rugăciuni, oglindindu- i faţa celui ce l- a întristat. Iar când durează mai mult timp şi se preface în
iritare, ea produce tulburări noaptea: o topire a trupului şi paloare, şi atacuri ale unor fiare
veninoase”.
Plecând de la descrierea făcută de Avva Evagrie, ne dăm seama că mânia este o
patimă extrem de periculoasă, pornită din puterea irascibilă a sufletului, folosită nu
împotriva diavolului şi ispitelor sale, ci împotriva semenilor. Există, aşadar, două feluri de
mânie: una bună şi mântuitoare, iar alta pătimaşă şi demonică.
Mândria pătimaşă îl face pe om să se comporte urât faţă de aproapele, să se răzbune
pentru unele fapte rele pe care le-a suferit, pe drept sau pe nedrept, nesocotind cuvântul
Sfântului Apostol Pavel,c are zice: „Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui
Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Romani 12,
19-20). Mâniosul nu mai este „blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), ci rob al diavolului,
pierzând astfel harul Sfântului Duh, Care este Duhul păcii şi al liniştii, fiindcă „mânia
omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1, 20).
Când ajungem să fim stăpâniţi de mânie faţă de un semen al nostru, trebuie să ne dăm
seama că oricând am putea fi în locul lui, fiind alţii nevoiţi să suporte neputinţele noastre.
Întotdeauna există o cale mai bună de a rezolva un conflict: „Rugându-te tu cum trebuie, ţi
se vor întâmpla astfel de lucruri, încât să ţi se pară că ai dreptate să te foloseşti de mânie.
Dar nu este nici o mânie dreaptă împotriva aproapelui. Căci de vei căuta, vei afla că este

90
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 73, în Filocalia, vol. I, p. 368.
91
Sf. Ioan Scărarul, Scara, 4, în Filocalia, vol. IX, p. 370.
92
Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri…, în Filocalia, vol. I, p. l28.
32
cu putinţă să rânduieşti lucrul bine şi fără mânie. Deci foloseşte-te de tot meşteşugul ca să
nu izbucneşti în mânie”93.
Ca în cazul oricărei alte patimi, şi în ceea ce priveşte mânia, e foarte important ca
omul să-şi dea seama că ceea ce simte nu este un lucru firesc, că este vinovat şi că, prin
comportamentul său, Îl supără pe Dumnezeu şi pe semeni. Imediat după ceea, trebuie
făcut un efort ca primele manifestări ale mâniei să fie îndepărtate, prin aducerea aminte de
porunca lui Dumnezeu de a ne iubi unii pe alţii, de a fi milostivi, aşa cum şi El este. De
aceea, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, nu trebuie să ne mâniem nici atunci când am
avea motive suficient de întemeiate să o facem. Avva Evagrie Ponticul spune că „leacul
desăvârşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia
nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Fiindcă duhul mâniei întunecându-ne
mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici
tăria sfatului drept, nici cârma dreptăţii”94.
La început avem sentimentul că mânia pe care o simţim este un lucru firesc şi chiar
necesar, însă, treptat, ea ajunge să ne cuprindă sufletul şi să devină o ispită pătimaşă,
fiindcă „cine şi-a stăpânit mânia a supus pe demoni...”95.
A răspunde răului cu rău înseamnă a închide uşa vindecării acestei patimi. Răului
trebuie să-i răspundem cu blândeţea, bunătatea şi îndelungă-răbdarea de care suntem în
stare, pentru că numai aşa ne asemănăm lui Dumnezeu, Care ne-a îndemnat să luăm
aminte la El, că este „blând şi smerit cu inima” (cf. Matei 11, 29).
Omul mânios e bine să încerce să se liniştească, să-şi impună perioade de tăcere
sau însingurare, în care să mediteze şi să Îl roage pe Dumnezeu să aducă pacea şi
liniştea în viaţa lui96. Foarte frumos spune un părinte filocalic: „...tăcerea la vreme este frâna
mâniei...”97. În acelaşi timp, trebuie evitat şi pericolul care poate însoţi însingurarea, despre
care vorbeşte Sfântul Ioan Casian astfel: „Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne
mâniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mânie sau fiindcă e mai
uşor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Fiindcă din mândrie şi din
voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre
pricinile tulburării, poftim despărţirea de fraţi (…) Pustia şi retragerea celor neizbăviţi de
patimi, nu numai că le păzesc patimile nevătămate, ci le şi acoperă, încât nu-i lasă să se
simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de
virtute şi-i face să creadă că au câştigat îndelunga răbdare şi smerenia, până nu este cine
să-i ispitească şi să-i probeze”98.
După mărturia Sfinţilor Părinţi, vedem că cel stăpânit de mânie se lasă stăpânit de
diavol, nefiind în stare să-L iubească pe Dumnezeu. „Cel ce vede în inima sa vreo urmă de
ură faţă de vreun om oarecare, pentru vreo anumită greşeală, e cu totul străin de iubirea
lui Dumnezeu, deoarece iubirea de Dumnezeu nu suferă câtuşi de puţin ura faţă de
om”(Sfântul Maxim Mărturisitorul)99.
„Mânia e cădere de la starea de om” 100, făcându-l pe acesta să se comporte urât cu
ceilalţi, uneori mai rău decât unele animale. În acest sens, Avva Dorotei ne învaţă: „Iar în
vremea tulburării fratelui ce ţi se împotriveşte, păzeşte limba ta ca să nu grăiască
nicidecum ceva întru mânie; şi nu lăsa inima ta să se înalţe împotriva lui, ci adu-ţi aminte

93
Avva Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 24, în Filocalia, vol. I, p. 90.
94
Avva Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, 4, în Filocalia, vol. I, p. 127.
95
Avva Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, 4, în Filocalia, vol. I, p. 71.
96
Sf. Antonie cel Mare spunea: „Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată inima şi credinţa, pe acela şi
Dumnezeu îl ajută să-şi stăpânească mânia şi pofta”. Vezi Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre
buna purtare, 12, în Filocalia, vol. I, p. 19-20.
97
Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 174, în Filocalia, vol. IV, p. 300.
98
Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. l25.
99
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 15, în Filocalia, vol. II, p. 56.
100
Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia, vol. XI, p. 664.
33
că fratele şi mădularul în Hristos şi chipul lui Dumnezeu e ispitit de vrăjmaşul nostru
comun, şi ai milă de el ca nu cumva robindu-l diavolul prin lovitura iuţimii, să-l omoare
cu ţinerea de minte a răului şi din negrija noastră să se piardă sufletul lui pentru care a
murit Hristos. Gândeşte-te că şi tu eşti supus la aceleaşi judecăţi ale mâniei şi, cunoscând
neputinţa ta, ai milă de fratele tău şi mulţumeşte că ţi s-a dat prilej să ierţi, ca să-ţi fie
iertate şi ţie de Dumnezeu cele mai şi mai multe. Socoteşti oare că se vatămă fratele tău
prin îndelunga ta răbdare? Dar Apostolul porunceşte să biruim răul cu binele (cf. Romani
12, 21); nu răul cu răul. Fiindcă şi părinţii spun: Când, certând pe altul, eşti stârnit spre mânie,
ai împlinit patima ta. Şi nici un om înţelept nu dărâmă casa sa ca să zidească pe a altuia”101.
Sfântul Maxim Mărturisitorul sfătuieşte abţinerea de la vorbirea de rău a
aproapelui, ca mijloc de stingere a mâniei sau a urii simţite faţă de el: „Lauda obişnuită
pe care o aduci fratelui să nu o pătezi în întâlnirea cu ceilalţi fraţi din pricina supărării
ascunse pe care o ai împotriva lui, amestecând pe neobservate defăimarea în cuvintele tale,
ci foloseşte în întâlniri lauda curată şi roagă-te sincer pentru el, ca pentru tine. În chipul
acesta te vei izbăvi repede de ura pierzătoare”102.
Găsim în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi numeroase referiri la felul
cum se poate tămădui această cumplită patimă, care închide practic uşa oricărei virtuţi.
Avva Evagrie Ponticul ne învaţă: „Când te va întâmpina vreo ispită sau te va aţâţa o
împotrivire ca să-ţi mişti mânia spre cel ce-ţi stă împotrivă sau să spui vreo vorbă goală,
adu-ţi aminte de rugăciune şi de porunca dumnezeiască cu privire la ea, şi îndată se va linişti
mişcarea fără rânduială din tine”103.
Sfântul Grigorie cel Mare face o frumoasă descriere a modului cum sunt vindecaţi
mânioşii, în comparaţie cu oamenii blânzi, şi unii şi alţii aflându-se în pericolul de a cădea
în ispită. Astfel, Sf. Grigorie spune: „Atunci când cei mânioşi sunt cuprinşi de furia lor nu
mai ştiu ceea ce fac, pentru că sunt mânioşi. Uneori, însă, ceea ce este mai rău, e că ei
suferă din vina lor proprie. Nu de puţine ori, apoi, socotesc râvnă a dreptăţii chiar
descărcările lor de mânie. Şi, când viciul se furişează în locul virtuţii, păcatele se săvârşesc fără
teamă. Aşa, adeseori, cei blânzi amorţesc prin dezgustul nepăsării, iar cei mânioşi se lasă,
în schimb, înşelaţi de râvna falsă. La virtutea celor blânzi se uneşte, pe ascuns, viciul ; în
schimb, la cei mânioşi viciile proprii se socotesc drept virtuţi active şi foarte folositoare”104.
Sfinţii Părinţi ne învaţă că tămăduirea de mânie nu poate fi realizată fără
lepădarea de alte patimi, care o provoacă şi o întreţin: lăcomia, iubirea de arginţi sau
desfrânarea. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cel ce nu dispreţuieşte slava, plăcerea
şi iubirea de argint, şi care le sporeşte pe acelea şi stă în slujba lor, nu poate tăia de la sine
prilejurile de mânie. Iar cel ce nu le taie pe acestea nu poate ajunge la dragostea
desăvârşită”105.
Pe lângă acestea, leacurile recomandate de cele mai multe ori sunt îndelunga răbdare,
rugăciunea, cântarea psalmilor sau milostenia: „...Îndelunga răbdare, nepomenirea răului
şi blândeţea o opresc şi nu o lasă să crească; iar iubirea, milostenia, bunătatea şi iubirea de
oameni o micşorează”106.

VI. AKEDIA (trândăvia, lenea)

101
Avva Dorotei, Diferite învăţături folositoare de suflet, 2, în Filocalia, vol. IX, p. 639, 640.
102
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, 28, în Filocalia, vol. II, p. 109.
103
Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 12, în Filocalia, vol. I, p. 89.
104
Sf. Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale (Cartea grijii pastorale), 15, trad. de pr. prof. Alexandru Moisiu,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 129.
105
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 75, în Filocalia, vol. II, p. 64.
106
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 47, în Filocalia, vol. II, p. 77.
34
 Patima akediei este considerată adeseori ca fiind specifică mediului monahal, ea
fiind descrisă în literatura filocalică drept „demonul amiezii”, care aduce ispita întristării,
a plictiselii ce naşte deznădejdea în mântuirea proprie, lipsa dorinţei de a lucra ceva
bun sau de a te aşeza la rugăciune sau cântare, lâncezeala, neliniştea inimii şi altele
asemenea acestora. Iată cum descrie Sfântul Ioan Casian acest cumplit gând al răutăţii: „...
(Acest drac al întristării) cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşeală,
întristare şi scârbă chiar şi faţă de locul unde se află, şi de fraţii cu care petrece, ba şi faţă
de orice lucrare şi de însă şi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gânduri
de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi
osteneala. Pe lângă acestea mai stârneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, câte nu i
s-ar fi întâmplat după un post chiar de trei zile sau după un drum foarte îndelungat, sau
după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte că nu va putea scăpa de boală şi greutatea
aceasta în niciun chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce pe la fraţi, dându-i ca
motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-l poate înşela numai cu acestea,
îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra lui..., îl va face nestatornic,
împrăştiat şi leneş, îndemnându-l să colinde mănăstiri multe, şi să nu se îngrijească de
nimic altceva, fără să afle numai unde se află mâncări şi băuturi mai bune. Fiindcă nimic
nu-i năluceşte mintea leneşului, decât gânduri ca acestea. Prin acestea îl încâlceşte apoi cu
lucruri lumeşti şi puţin câte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, până îl scoate cu
totul şi din cinul monahicesc”107. Este exact ceea ce găsim descris pe scurt în Sfânta
Scriptură: „Lenea te face să cazi în toropeală” (Pilde 19, 15)
Autorii filocalici vorbesc despre o trândăvie a firii, venită din osteneala firească, şi
de alta, care vine de la diavoli, ce se abate asupra omului chiar atunci când ar trebui să
lucreze. Prima este o consecinţă a obosirii peste măsură, ca manifestare a neputinţei
trupului, având ca remediu simplu şi eficient odihna 108. În acelaşi timp, nimeni nu
condamnă odihna sau repaosul, ci doar exagerarea acestora, care duce la lâncezeală sau
lenevie.
Cercetând scrierile filocalice, ne dăm seama că patima akediei nu este exclusiv
anahoretică sau monastică, ea fiind întâlnită, sub diferite manifestări, în viaţa oricărui
om. Akedia cuprinde toate puterile sufleteşti, stârnind şi celelalte patimi, distrugând
virtuţile existente. Acesta este motivul pentru care se spune despre akedie că nu poate fi
tămăduită printr-o virtute care să i se împotrivească direct şi care să o înlocuiască în
sufletul omului, aşa cum e posibil în cazul altor patimi. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul
spune: „Fiecare dintre celelalte patimi e nimicită de o virtute. Dar trândăvia sufletească (akedia)
este moartea atotcuprinzătoare a călugărului”109. Leneşii, spune Sfântul Grigorie cel Mare,
învăţându-i pe preoţi cum să-i păstorească pe aceştia, „trebuie învăţaţi să nu-şi piardă, prin
amânare, prilejul faptelor bune pe care ar fi trebuit să le săvârşească”110.
Vindecarea presupune un efort susţinut, având ca început identificarea sau
conştientizarea patimii. Neavând, aşa cum spuneam, o pricină bine definită, e mai greu
să fie identificată de cel pe care îl stăpâneşte, acesta neînţelegând ce se petrece cu el, având
mintea orbită şi puterea slăbită. La originea unei astfel de stări poate sta frustrarea unei
dorinţe neîmplinite sau a unei nădejdi înşelate. Omul care nu reuşeşte să-şi împlinească
în mod repetat anumite gânduri sau dorinţe, poate ajunge în această stare de apatie, de
lipsă a oricărui interes, de lâncezeală, fiind, de fapt, stăpânit de patima akediei.
Chiar dacă e proprie celor singuri, patima akediei se manifestă şi prin gândul de a
părăsi tot timpul locul în care te afli, umblând dintr-un loc în altul, căutând permanent
întâlnirea cu ceilalţi, pentru motive ce par îndreptăţite. Toate acestea se nasc din
107
Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. l29-130.
108
Vezi Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia, vol. XI, p. 520-521.
109
Sf. Ioan Scărarul, Scara raiului, în Filocalia, vol. IX.
110
Sf. Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale (Cartea grijii pastorale), 15, trad. de pr. prof. Alexandru Moisiu,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 126.
35
nestatornicia sufletească, fiind încercări care nu aduc liniştea, ci deznădejdea şi lehamitea.
De aceea întâlnim sfatul Părinţilor pentru monahi, care este la fel de important şi pentru
cei care vieţuiesc în lume: „Să nu-ţi laşi chilia la ceasul încercărilor plăsmuindu- ţi pricini bine
întemeiate (Avva Evagrie Ponticul). Ci stai înăuntru, rabdă şi întâmpină-i vitejeşte pe toţi
cei care dau năvală peste tine, şi mai cu seamă pe demonul akediei” 111 […] Când se ridică
asupra ta duhul akediei, nu-ţi părăsi chilia şi nu te feri de lupta cu el”112.
Akedia naşte în sufletul celui stăpânit de ea o cumplită nestatornicie şi lehamite
faţă de locul în care trăieşte şi, în general, faţă de tot ceea ce se întâmplă în viaţa lui. E
amăgit că în altă parte i-ar fi mult mai bine şi determinat să-şi abandoneze lucrarea şi să
caute alte îndeletniciri care îi vor aduce fericirea dorită. Această stare e dublată de o
închidere în sine greu de schimbat, şi chiar de o inerţie care-l împiedică pe om să mai aibă
orice fel de comunicare cu exteriorul, să fie neliniştit şi anxios.
De cele mai multe ori, akedia se manifestă ca o dorinţă puternică de a dormi, mai
ales atunci când ar trebui să facem un lucru bun. În această situaţie, străduinţa trebuie să
fie aceea de a alunga gândul rău, de a alunga toropeala şi îndemnul spre nelucrare. Dacă
omul se lasă stăpânit de acea stare, nu face altceva decât să sporească boala akediei. Astfel,
Sfântul Ioan Casian scrie: „Asaltat de vrăjmaş cu asemenea vicleşuguri, cât timp este sleit
de duhul neliniştii [...] îşi află scăparea sau în somn, sau este dat afară din chilie, ca să-şi
caute în vizitarea unui frate o alinare a suferinţei. Dar leacul folosit deocamdată îl va
îmbolnăvi şi mai rău curând după aceea, fiindcă vrăjmaşul îl va ataca şi mai des şi mai
înverşunat pe cel pe care-l ştie că, pornită lupta corp la corp, va întoarce spatele şi-l vede
bine că-şi speră scăparea în fugă, nu în lupta până la victorie”113.
Când omul e stăpânit de somnolenţa aceasta nelucrătoare, trebuie să se
împotrivească puternic, chiar dacă împotrivirea nu dă roade de fiecare dată. Oricum, lupta
e lungă şi e nevoie de multă răbdare şi stăruinţă. Aşadar, răbdarea e un prim leac al
akediei. Aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „...trândăvia (e stinsă) prin răbdare,
stăruinţă şi mulţumire către Dumnezeu” 114, fiindcă, aşa cum ne asigură Mântuitorul,
„întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19).
Un alt leac esenţial, care trebuie adăugat răbdării, este nădejdea. Când moleşeala
sufletească naşte deznădejdea, e bine să ne întrebăm împreună cu proorocul David:
„Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L
voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu” (Psalm 41, 16-17).
Alături de răbdare, nădejdea unită cu frica de Dumnezeu îl pot ajuta pe om să
scape de deznădejdea şi depresia care-l stăpânesc, încercând să conştientizeze valoarea
bunurilor viitoare şi răsplata care îi aşteaptă pe cei harnici şi buni.
Un alt leac este pocăinţa unită cu întristarea după Dumnezeu, străpungerea inimii
şi aducerea aminte de moarte. Sfântul Ioan Scărarul ne asigură că trebuie „să fie legat
acest tiran cu aducerea-aminte a păcatelor”115 şi că „cel ce se plânge pe sine nu cunoaşte
trândăvia sufletului”116. Iar Proorocul David spune: „Ostenit- am întru suspinul meu, spăla-
voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda”(Psalm 6, 6). Amintirea
morţii ne face să trăim fiecare zi ca pe ultima, pregătindu-ne pentru acest moment printr-o
vieţuire creştinească, „răscumpărând vremea”, după îndemnul Apostolului (cf. Efeseni 5,
16). Cine se gândeşte că poate muri oricând şi că urmează o vreme a judecăţii, încearcă să
se ferească de păcat şi să nu lenevească, lucrând cele bineplăcute lui Dumnezeu. De aceea,
amintirea morţii vindecă toropeala duhovnicească pe care o aduce akedia, şi ne face să spunem
111
Sf. Ioan Casian, Tratatul practic, 28, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 522.
112
Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 522.
113
Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 522.
114
Sf. Ioan Damaschin, Cuvântări, în Filocalia, vol. IV, p. 188.
115
Sf. Ioan Scărarul, Scara, XIII, 10, în Filocalia, vol. IX.
116
Ibidem, XXVII, 38.
36
împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Mor în fiecare zi” (1 Corinteni 15, 31). Aşa cum
rostim la fiecare slujbă a Utreniei, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va
înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său”
(Psalm 102, 15-16). Cine conştientizează şi crede acest lucru scapă mai uşor de patima
akediei.
Sfinţii Părinţi recomandă pentru tămăduirea de akedie, aproape în unanimitate,
lucrul mâinilor (rucodelia), după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „să lucraţi cu mâinile
voastre, precum v-am dat poruncă” (1 Tesaloniceni 4, 11). Apostolul însuşi era un exemplu
în acest sens: „Fiindcă voi înşivă ştiţi cum trebuie să vă asemănaţi nouă, că noi n- am
umblat fără de rânduială (...), ci cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu
împovărăm pe nimeni dintre voi" (2 Tesaloniceni 3, 7-8). Sfântul Ioan Casian ne învaţă:
„...Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngăduie nici o vreme în care monahii să rămână fără lucru,
mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trândăvia, îşi dobândesc hrana şi ajută
celor lipsiţi. Fiindcă nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor,
săracilor şi celor din închisori, crezând că o atare facere de bine este o jertfă sfântă şi bine
primită la Dumnezeu. Încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează e războit adesea numai de
un drac şi numai de acela e năcăjit, pe când cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit”117.
Sfântul Ioan Casian vorbeşte de comportamentul demn de urmat al unui Părinte
Pavel care, chiar dacă avea hrana asigurată de grădina de lângă chilia sa, neavând unde să
vândă roadele ei, pentru a nu rămâne în lipsă, „îşi impunea totuşi o muncă zilnică
neîntreruptă, ca şi cum din asta ar fi trebuit să-şi asigure traiul. Iar după ce-şi umplea
peştera cu munca întregului an, dădea foc, să ardă tot ce strânsese cu grijă neostoită (…) În
felul acesta, dovedea el că monahul nu poate sta locului fără să-şi pună în lucrare mâinile, nici
să se înalţe vreodată pe culmea desăvârşirii, şi chiar dacă nici o nevoie de hrană nu l-ar sili
să facă aceasta, el totuşi s-o îndeplinească numai pentru curăţia inimii, pentru statornicirea
gândurilor, pentru a rămâne întruna în chilie şi pentru a dobândi o izbândă deplină
asupra neliniştii”118.
De un mare ajutor pentru tămăduirea akediei, pe lângă aceste mijloace, este
rugăciunea sinceră şi curată, unită cu psalmodierea, însoţite, dacă este posibil, şi de
metanii, care alungă toropeala produsă de patima akediei.
Fără prezenţa rugăciunii, toate celelalte remedii despre care am vorbit rămân
lipsite de un real folos, sunt simple mijloace omeneşti de luptă cu patima, rugăciunea fiind
cea care face posibilă prezenţa virtuţilor tămăduitoare. Conştientizarea prezenţei patimii
akediei, lupta sau împotrivirea faţă de ea, răbdarea şi tăria nădejdii, întristarea cea bună, plânsul şi
gândul la moarte şi Judecată, lucrul mâinilor, ca mijloace de tămăduire, trebuie însoţite de
rugăciune. De aceea, Sfântul Simeon Noul Teolog învăţa: „...intră cu sârguinţă în locul
obişnuit al rugăciunii tale şi căzând la iubitorul de oameni Dumnezeu, roagă-te din inimă cu
suspine, întru durere şi lacrimi, cerând izbăvire de povara trândăviei şi a gândurilor rele; şi ţi se va
da degrabă ţie, celui ce baţi şi stăruieşti cu osteneală, izbăvirea de acestea” 119.
Cine reuşeşte să biruie demonul akediei, spun Părinţii, primeşte de la Dumnezeu
o mângâiere, pentru a fi întărit în războiul duhovnicesc, care nu se încheie niciodată
până la moarte. Astfel, Evagrie Ponticul spune că „acest demon nu este urmat
îndeaproape de nici un altul; o stare de linişte cuprinde sufletul după încheierea
bătăliei”120. Fiind privită ca o patimă în care sunt cuprinse într-un fel sau altul toate
celelalte patimi, izbăvirea de akedie aduce pentru moment odihna şi pacea. Până atunci,
însă, suntem îndemnaţi foarte frumos de Părintele Dumitru Stăniloae cum să evităm ispita

117
Sf. Ioan Casian, Despre gânduri…, în Filocalia, vol. I, p. 131.
118
Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, X, 24, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p.
527.
119
Sf. Simeon Noul Teolog, Capete…, 66, în Filocalia, vol. VI, p. 33
120
Avva Evagrie Ponticul, Tratatul practic, 12.
37
akediei, a nelucrării şi a trândăviei trupeşti şi sufleteşti: „Să faci ceva, orice, să clădeşti o
casă, să sădeşti un pom, să creşti un copil, să ajuţi pe alţii... Să scrii o carte, să trăieşti
pentru un scop. Asta-i deosebirea între a trăi şi a vegeta, a fiinţa doar biologic, a-ţi îngropa
talantul în pământ. Nu degeaba slujitorul din parabolă este condamnat, «deşi n-a făcut
nimic». Tocmai pentru că «n-a făcut nimic». A nu face nimic este păcat, este rău, pentru că
degradează esenţa fiinţei umane, a creaţiei divine”121.
Dacă reuşim să alungăm demonul trândăviei sau al akediei şi să dobândim pacea şi
liniştea, dobândim o stare greu de păstrat. Fără trezvia rugăciunii şi a faptelor bune, aşa
cum spunea Sfântul Grigorie cel Mare, «încetul cu încetul, fiind părăsită râvna, se pierde şi
paza binelui. De aceea, pe drept cuvânt este adăugat: „Sufletului trândav îi va fi foame”
(Pilde 19, 15). Sufletul care nu tinde cu putere spre cele înalte se destramă, târât nepăsător
în abisul dorinţelor sale şi, atâta vreme cât nu este ajutat cu vigoarea pentru a atinge ţintele
înalte şi sublime, este cuprins de foamea poftelor josnice. Şi cu cât nu se simte legat prin
legăturile unei aspre discipline, cu atât mai mult din cauza patimii se împrăştie în dorinţe
desfrânate. De aceea, acelaşi Solomon zice: „Omul trândav mereu pofteşte”» (Pilde 21,
26)”122.

121
Lidia Stăniloae, Lumina faptei din lumina cuvântului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 361.
122
Sf. Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale…, trad. cit., p. 126-127.
38
 VII. SLAVA DEŞARTĂ

Dacă celelalte patimi pot fi identificate şi descrise mai uşor, în ceea ce priveşte slava
deşartă, acest lucru este mai greu de realizat. În primul rând, spune Sfântul Ioan Casian,
această patimă este „foarte felurită”, numind-o „fiară cu multe capete”123. De aceea, găsim în
literatura patristică mai multe denumiri sau manifestări ale acesteia, precum: lăudarea,
încântarea, iubirea de sine, filavtia, făţărnicia, slava deşartă, mândria.
În al doilea rând, slava deşartă este atât de subtilă, încât chiar şi cel care
păcătuieşte nu este conştient de ea124. Prin urmare, este un lucru anevoios, atât pentru
preotul duhovnic, cât şi pentru cel care se mărturiseşte, să-i descopere cauzele şi
manifestările ei.
În al treilea rând, slava deşartă îl atacă pe om din toate părţile şi cu toate
mijloacele, atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Spune Sfântul Ioan Casian: „Acest păcat
încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt,
prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin
îndelunga răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin
scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a
putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a
necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl
amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut
moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de
dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dau prilej de război acestui
drac viclean”125.
În al patrulea rând, lupta cu această patimă este neîncetată, fiindcă şi „ceea ce faci
să te cureţi de el (de gândul slavei deşarte n.n.), îţi devine pricină pentru altă slavă
deşartă”126.
În cele ce urmează, vom încerca să sintetizăm câteva lucruri pe care Sfinţii Părinţi le
amintesc când vorbesc despre această patimă.
După cum am menţionat, slava deşartă se deosebeşte de celelalte patimi prin faptul că nu
vizează doar o parte, ci întreg sufletul omului. Sfântul Ioan Scărarul descrie mulţimea
înfăţişărilor pe care le poate lua: „În toate străluceşte soarele cu îmbelşugare. Şi de toate
străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpânit de slava deşartă când postesc;
dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru
modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase, sunt biruit de ea; schimbându-le în haine
nearătoase, iarăşi sunt biruit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcând, iarăşi sunt biruit de
ea”127. Tot în acest sens, Evagrie Ponticul mărturiseşte: „Dintre gânduri, singur cel al slavei
deşarte lucrează cu multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea şi deschide uşile
tuturor dracilor, făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetăţii... Gândul acesta îl fac să
crească toţi dracii după ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare din nou în
suflet şi să facă astfel cele din urmă mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45; Luca 11, 26)”128.
Cu toate că nu găsim o definiţie exactă a slavei deşarte, Sfinţii Părinţi ne oferă
diferite ilustrări ale acesteia. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în slava deşartă „abaterea
de la scopul cel după Dumnezeu şi îndreptare spre un alt scop decât cel dumnezeiesc. Fiindcă
iubitorul de slavă deşartă este cel ce urmăreşte virtutea pentru slava sa, nu pentru a lui Dumnezeu
şi care plăteşte prin ostenelile sale laudele goale de la oameni”129. Pentru Sfântul Ioan Scărarul,
123
Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. 132-133.
124
Ibidem, p. 132.
125
Ibidem.
126
Evagrie Ponticul, Tratatul practic, 30.
127
Sf. Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia, IX, p. 268-269.
128
Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, 13, în Filocalia, vol. I, p. 72.
129
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie5, în Filocalia, vol. III, p. 277-278.
39
„slava deşartă este, după natură, schimbarea firii şi strâmbarea moravurilor şi pândirea a ceea ce
poate fi dispreţuit. Iar după calitate, este risipitoarea ostenelilor, pierderea sudorilor, pândirea
comorii, nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mândriei, înecarea corăbiei în port, furnica în
arie. Ea e subţire, dar unelteşte împotriva a toată osteneala şi a tot rodul”130.
Unii Sfinţi Părinţi131 găsesc ca izvor al slavei deşarte iubirea trupească de sine
(filavtia), pe care o numesc „maica tuturor relelor” (Talasie Libianul, Sfântul Maxim
Mărturisitorul), „maica patimilor” (Sfântul Grigorie Sinaitul), din ea născându-se toate
celelalte patimi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că din filavtie, iubirea neraţională a
trupului, se nasc „cele dintâi trei gânduri pătimaşe care sunt şi cele mai generale: al
lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte” 132, iar Teodor al Edessei
numeşte alte patimi care îşi au rădăcinile în iubirea trupească de sine, ca mânia, întristarea,
pomenirea răului, iubirea de plăcere şi îndrăzneala, concluzionând: „cel biruit de ea e rob
şi al celorlalte patimi”133.
Tot la Sfinţii Părinţi, găsim asocierea acestei patimi cu făţărnicia: „De slava
deşartă ţine făţărnicia şi minciuna...”134; „Părerea de sine şi îngâmfarea sunt pricini ale
hulirii, iar iubirea de argint şi slava deşartă sunt pricini ale neîndurării şi făţărniciei” 135.
Această patimă, a făţărniciei, pe care o putem defini în termeni moderni dedublare a
personalităţii, se manifestă atât în relaţie cu semenii, cât şi faţă de noi înşine. Omul stăpânit
de ea ajunge să nu mai ştie cine este, care este rostul lui pe acest pământ, încotro se
îndreaptă şi, în cele din urmă, îşi va trăi viaţa în funcţie de un anumit context sau altul,
vânând doar lauda oamenilor. Dar manifestările unui astfel de om nu îl reprezintă cu
adevărat, ci sunt doar o mască menită să ascundă adevăratul chip, „palid la vedere”, aşa
cum îl numeşte Talasie Libianul136. Atât Mântuitorul, Care aseamănă pe unul ca acesta cu
puiul de viperă (cf. Matei 23, 33), cât şi Sfinţii Părinţi sunt categorici cu cel făţarnic, pe care
îl îndeamnă „să facă roade vrednice de pocăinţă, adică să-şi schimbe dispoziţia ascunsă a inimii
după purtările văzute”137. Cel făţarnic este stăpânit de slava deşartă, fiindcă el afişează în
permanenţă un tip de comportament care să placă oamenilor. Prin urmare, nu numai
sinceritatea faţă de semeni şi faţă de propria persoană îl va mântui pe om de patima
făţărniciei, ci, în primul rând, renunţarea la dorinţa de a fi slăvit de oameni. Făcând astfel,
omul trăieşte pentru celălalt, plinind porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.
Dacă începutul tuturor patimilor este filavtia sau iubirea de sine, sfârşitul lor este
mândria138, fiindcă „slava deşartă fie că e alungată, fie că e de faţă, naşte mândria. Când e
alungată, naşte părerea de sine; când e de faţă, îngâmfarea” 139. Iată, deci, că filavtia, slava
deşartă şi mândria sunt strâns legate între ele, toate trei aşezându-l pe om în centrul
existenţei, uitând cu totul de Dumnezeu.
Prin urmare, remediul principal este lepădarea de sine şi căutarea slavei lui
Dumnezeu, iar virtutea la care trebuie să ajungă omul, luptând cu această patimă este
smerenia.

130
Sf. Ioan Scărarul, Scara, 21, 2, în Filocalia, vol. IX, p. 267-268.
131
Vezi Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II şi III, în Filocalia, vol. II; Talasie Libianul, Despre
dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, II, 1, în Filocalia, vol. IV, p. l9; Sf. Grigorie Sinaitul, Capete după
Acrostih, 106, în Filocalia, vol. VII, p. 133; Teodor al Edessei, Una sută capete foarte folositoare, 93, în Filocalia,
vol. IV, p. 224-225.
132
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 59, în Filocalia, vol. II, p. 79.
133
Teodor al Edessei, Idem, p. 224, 225.
134
Talasie Libianul, Despre dragoste, I, 19, în Filocalia, vol. IV, p. 16.
135
Marcul Ascetul, Despre cei ce ce-şi închipuie, 87, în Filocalia, vol. I, p. 262.
136
Despre dragoste, III, 30, în Filocalia, vol. IV, p. 35.
137
Sf. Maxim, Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa lui Dumnezeu , în Filocalia, vol. II, p. 133.
138
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II, p. 79.
139
Ibidem, p. 98.
40
 Pentru a ajunge la adevărata smerenie şi, mai ales, pentru a rămâne în ea,
duhovnicul trebuie să-l ajute pe cel care îi cere ajutorul să urmeze câţiva paşi140:
În primul rând, este foarte important ca omul să (re)cunoască această patimă. După
cum am văzut, din mărturia Părinţilor, nu este un lucru uşor să fii conştient că eşti stăpânit
de slava deşartă. De altfel, observăm şi o anumită prudenţă la părinţii filocalici, care
mărturisesc că şi cei îmbunătăţiţi duc o luptă continuă împotriva acestei patimi. Sfântul
Ioan Casian spune că, în timp ce păcatele celelalte „îi atacă de obicei doar pe cei biruiţi în
luptă, această boală îi urmăreşte mai înverşunat pe biruitori şi, cu cât a fost mai puternic
strivită, cu atât mai aprig îi atacă, chiar când se mândresc cu izbânda lor” 141. Duhovnicul
nu numai că trebuie să descopere gândul ascuns, dar să şi încerce să prevină manifestările
ulterioare, adică să taie de la rădăcină orice pornire, fie ea cât de subtilă, care-l poate
conduce pe om la patima slavei deşarte, fiindcă, prevenit şi asupra luptelor viitoare mai
înainte de ivirea lor, va şti să ia măsuri de prevedere, cum să le întâmpine şi să lupte
împotriva lor142.
Cu siguranţă, sunt mulţi oameni care nu numai că nu sunt conştienţi că sunt
stăpâniţi de patima slavei deşarte, dar nici nu sunt convinşi că este un păcat. Omul
contemporan este „educat” pentru a accede cât mai sus, în special din punct de vedere
material sau profesional143. A fi pregătit cât se poate de bine într-un domeniu este un lucru
bun în sine, dar a te făli cu aceasta, ca şi când este exclusiv meritul propriu, nu poate duce
decât la patima mândriei. Prin urmare, rolul duhovnicului este să le arate tuturor, cu tact
şi înţelepciune, că alergarea după lucrurile lumeşti şi după lauda oamenilor este deşartă.
Este de ajuns să ne amintim de cuvântul Psalmistului: „Dumnezeu a risipit oasele celor ce
plac oamenilor” (Psalmi 52, 7) sau de pildele Noului Testament, precum Pilda bogatului
căruia i- a rodit ţarina (cf. Luca 12), Pilda bogatului şi a săracului Lazăr (cf. Luca 16) sau Pilda
vameşului şi a fariseului (cf. Luca 18), pentru a ne da seama cât de amăgitoare este slava
lumii şi lauda de sine. Duhovnicul trebuie să dea dovadă de mult discernământ în a-l
îndruma pe cel care se mărturiseşte. Foarte importantă este motivaţia, gândul care stă la baza
unei anumite manifestări. Uneori este chiar recomandat să încurajăm pe cel care este lipsit
de încredere, deznădăjduit, amintindu-i că este înzestrat de Dumnezeu cu daruri pe care
este dator să le înmulţească spre folosul semenilor şi spre lauda lui Dumnezeu 144, iar,
alteori, trebuie să atragem atenţia celui care, deşi aparent este virtuos, alunecă pe panta
slavei deşarte145, poate chiar fără să-şi dea seama. În acest sens, Părintele Dumitru
Stăniloae tâlcuieşte un cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul astfel: «În toate cele ce le lucrăm,
Dumnezeu caută scopul: de lucrăm pentru El sau pentru altceva. Deci, când voim să facem
un bine, nu plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L avem ca scop, ca privind pururea
spre El, pentru El să lucrăm, ca nu cumva să răbdăm şi osteneala şi să pierdem şi răsplata
[...] Ceea ce nu se face pentru iubirea de Dumnezeu, ci pentru lauda de la oameni, oricare
ar fi aceea, nu are lauda cinstirii lui Dumnezeu, ci judecata pentru o faptă făcută spre
plăcerea oamenilor, pentru vrajbă, pentru pizmă sau pentru altă vină. De aceea Domnul le
numeşte şi fapte ale nedreptăţii, zicând către cei ce spuneau: „Am mâncat înaintea ta” şi
celelalte: „Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii" (Matei 7, 23). Aceştia sunt cei
ce abuzează de darurile lui Dumnezeu, pentru plăcerile lor (de la Sfântul Vasile) [...] Din
cele făcute de oameni, unele sunt bune prin fire, dar nu sunt bune prin cauza lor. De
140
Vom folosi structura propusă de teologul Jean – Claude Larchet în valoroasa lucrare Terapeutica bolilor
spirituale, citată anterior.
141
Sf. Ioan Casian, Aşezăminte mănăstireşti, XI, 7.
142
Ibidem, 17.
143
Prof. Georgios Mantzaridis spunea: „Astăzi toate se reduc la bani. Patria, religia, conştiinţa, tot ceea ce are
sau de care are nevoie omul, chiar şi omul însuşi este apreciat şi cumpărat cu bani. Spiritul financiar
paralizează omul din punct de vedere moral şi-l transformă în primitor pasiv al evoluţiilor exterioare” (Prof.
Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 13).
144
Vezi Pilda talanţilor (Matei 25).
145
Vezi Pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18).
41
exemplu, postul, privegherea, rugăciunea, citirea psalmilor, milostenia, iubirea de străini,
sunt fapte bune prin fire, dar când se fac pentru slava deşartă, nu sunt bune (de la Sfântul
Maxim)»146.
După ce devine conştient de existenţa şi de gravitatea acestei patimi, omul
trebuie să ceară, în primul rând, ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare,
cunoscând că numai harul Lui îl poate tămădui 147. Semnele străduinţei omului în lupta cu
patima slavei deşarte sunt: recunoaşterea greşelilor în faţa semenilor, fiindcă, spune
Sfântul Ioan Scărarul: „culmea necăutării slavei deşarte este a face în chip nesimţit
înaintea mulţimii cele ce aduc necinstirea” 148, dar şi în faţa propriei conştiinţe, având
pururea în faţa ochilor păcatele, pentru a nu ne semeţi în inima noastră 149; neţinerea de
minte a răului, văzând în umilinţele pe care le are de îndurat leacuri ale proniei cereşti 150,
după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „prin ocară e alungată de la tine slava
deşartă”151. Tot Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că semnul izbăvirii de slava deşartă
este să nu păstrezi ura în suflet faţă de cel care te dispreţuieşte 152; facerea de bine în ascuns153:
„să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3); lepădarea de slava omenească şi
căutarea iubirii lui Dumnezeu şi a slavei Sale, deoarece „nimic să nu facă uitându-se
după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit
gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui
Dumnezeu. Fiindcă numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de
duhul slavei deşarte”154. A fi lăudat de semeni nu este un lucru rău în sine, dacă este
pentru slava lui Dumnezeu, chiar Mântuitorul îndemnând pe ucenici să fie călăuză şi
model pentru ceilalţi: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să
vadă ei faptele voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,
16). Primirea laudelor în inimă şi îndulcirea cu ele este semnul că nu căutăm voia lui Dumnezeu,
ci pe cea a oamenilor. Prin urmare, atitudinea creştinească este să nu facem binele pentru a fi
văzuţi de oameni, asemenea fariseilor, pe care îi mustră aspru Mântuitorul, ci să urmăm
îndemnului dat tot de El: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi:
Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).
Părintele Stăniloae explică acest lucru: „Când nu face cineva lucrul lui Dumnezeu pentru a
fi văzut de oameni, dar cei ce-l văd îl slăvesc, celui ce îl lucrează nu-i va veni nici o
vătămare din laudă”155.
Centrarea existenţei noastre pe căutarea lui Dumnezeu, pentru a fi în slava Lui, este
esenţială pentru toţi Părinţii şi scriitorii bisericeşti, urmând cuvântul Scripturii: „pe cei ce
Mă slăvesc, zice, îi voi slăvi” (1 Regi 2, 30). Se cuvine să căutăm „slava care vine de la
unicul Dumnezeu” (Ioan 5, 44). Iată ce spune şi Origen: „Trebuie să fugim de orice mărire
care vine de la oameni, chiar dacă se pare că ea este adusă pentru ceva frumos, şi să
căutăm singura mărire adevărată, dată de Singurul Care preamăreşte cu adevărat pe cel
vrednic de mărire şi, într-un fel, cu mult mai mult decât vrednicia lui” 156. Pentru
dobândirea slavei de la Dumnezeu e nevoie de multă osteneală 157 şi de practicarea virtuţii

146
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota explicativă 562, în Filocalia, vol. IX, p. 270.
147
Sf. Ioan Scărarul, Scara, 32; Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, 34.
148
Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXI, 31.
149
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evrei, IX, 5.
150
Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 561.
151
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II, p. 57.
152
Ibidem, p. 75.
153
Ibidem, p. 62; Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor, în Filocalia, vol. IV, p. 188.
154
Sf. Ioan Casian, Aşezăminte mănăstireşti, p. 133.
155
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notă explicativă 579, în Filocalia, vol. IX, p. 276.
156
Origen, Despre rugăciune, 19.
157
Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 89, în Filocalia, vol. VI, p. 43.
42
smereniei, fiindcă „smerenia slobozeşte mintea de slava deşartă” 158, iar „oricine se înalţă
pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 17, 11).

VIII. MÂNDRIA

Mândria este adeseori privită ca fiind acelaşi lucru cu slava deşartă. Mulţi Sfinţi
Părinţi vorbesc despre aceste două patimi împreună, fapt pentru care spun că există doar
şapte principale gânduri ale răutăţii, şi nu opt. Mândria e socotită adeseori ca un apogeu al
slavei deşarte. Sfântul Ioan din Gaza spune: „Crescând slava deşartă, se ajunge la
mândrie”159. Iar Sfântul Ioan Casian ne învaţă: „creşterea uneia aduce apariţia celeilalte,
prisosul de glorie deşartă dă naştere trufiei” 160. Tot acelaşi sfânt spune că mândria este
„foarte cumplită şi mai sălbatică decât toate cele de până aici”161.
După mărturia Sfintei Scripturi, mândria este un lucru rău, care izvorăşte din inimă (cf.
Marcu 7, 21). Ea se manifestă ca o preţuire de sine peste măsură şi atitudine de dispreţ faţă
de semeni. Aşa cum îngerii răi au căzut în mândrie, la fel şi primii oameni, au pierdut
comuniunea cu Dumnezeu, fapt pentru care adeseori mândria este socotită ca cel mai
mare păcat şi izvorul tuturor celorlalte.
Mântuitorul Însuşi, înainte de a ieşi la propovăduirea Evangheliei, a fost ispitit de
diavol, care a încercat să-L facă să se mândrească (cf. Matei 4, 8-9). Iar mai apoi
Mântuitorul ne-a arătat urmările nefaste ale mândriei: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri”
(Matei 23, 12; Luca 14, 11). Rostind Pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 9-14), ne-a
arătat că virtuţile devin inutile pentru cel care se mândreşte cu ele. Tot aşa, Sfântul Apostol
Iacob zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (Iacob 4, 6).
Omul mândru uită de Dumnezeu, nesocoteşte poruncile Sale, vorbeşte defăimător
despre semenii săi, fiind adesea un răzvrătit şi un făţarnic, cu o încredere exacerbată în
sine însuşi, neştiind că, „cine se încrede în sine, se încrede în diavol. Căci acela îl face pe cineva să
se mândrească cu faptele sale, sau că a învins vreo patimă” 162. De aceea spune un autor filocalic:
„Mândria ne face să ne despărţim de ajutorul dumnezeiesc, să ne încredem în noi înşine şi
să ne înălţăm împotriva oamenilor”163. Iar Sfântul Apostol Pavel atenţionează: „Ce ai, pe
care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni
4, 7).
O „definiţie” lămuritoare a mândriei găsim la Sfântul Ioan Scărarul: „Mândria este
tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osândirii, nepoată a
laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii din
minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpânire (de draci), izvor al mâniei, uşa
făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor,
potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei”164.
Spun Sfinţii Părinţi că păcatul mândriei, atunci când pune stăpânire pe sufletul
omului, ca un tiran care cucereşte o cetate mare şi bogată, îl dărâmă în întregime şi îl surpă
până în temelii. Apoi îşi construieşte propria cetate. Mărturie veşnică pentru acest lucru
stă îngerul, care, pentru mândrie, a căzut din cer. Zidit fiind de Dumnezeu şi împodobit cu
toate virtuţile şi mai ales cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din
darul Stăpânului, ci din firea sa.

158
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 80, în Filocalia, vol. II.
159
Sf. Ioan din Gaza, Scrisori duhovniceşti, 460, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 208.
160
Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, V, 10, apud Ibidem.
161
Idem, Despre cele opt gânduri ale răutăţii…, p. 133.
162
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota explicativă 218, în Filocalia, vol. XI, p. 81.
163
Talasie Libianul, Despre dragoste, 34, în Filocalia, vol. IV, p. 35.
164
Sf. Ioan Scărarul, Scara, 22, l, în Filocalia, vol. IX, p. 278-279.

43
 Mândria poate avea multe pricini, între care lucrurile pe care le moşteneşte omul,
fără să aibă neapărat un merit. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că pe unii dintre oameni
„diavolul îi face să se laude cu strălucirea strămoşilor lor. Poate fi, oare, o mai mare prostie
decât aceea să te mândreşti cu lucruri cu totul potrivnice unele altora? Unii se mândresc
pentru că părinţii, bunicii şi străbunicii lor au fost nişte oameni de rând; alţii, pentru că au
fost străluciţi şi vestiţi. Cum ai putea smeri mândria şi a unora şi a altora? Spunându-le
unora: Urcă-te tu, care te făleşti cu strămoşii tăi, urcă-te mai sus de bunici şi de străbunici
şi ai să găseşti printre străbunii tăi o mulţime de bucătari, de vizitii, de negustori; altora,
celor care se mândresc că se trag din nişte strămoşi de rând, spune-le dimpotrivă: Şi tu,
dacă ai merge mai sus pe scara străbunilor tăi, vei afla mulţi strămoşi cu mult mai
străluciţi decât tine!”165. Acelaşi Sfânt Părinte continuă: „Cel mândru vrea să fie mai mare
decât toţi oamenii; spune că nimeni nu-i egal cu el; şi oricâtă cinste i s-ar da, doreşte şi mai
multă; şi stăruie şi socoteşte că nu are nici una; dispreţuieşte pe oameni, dar doreşte să fie
cinstit de ei. Poate fi, oare, o lipsă mai mare de judecată? Un om mândru e o adevărată
enigmă: vrea să fie slăvit de aceia pe care-i socoteşte o nimica. Ai văzut că acela care vrea
să fie înalt a căzut jos şi stă la pământ? Cel mândru socoteşte că toţi oamenii sunt o nimica
pe lângă el; el însuşi o declară. Aşa e mândria. Pentru ce alergi atunci, mândrule, la cel ce e
o nimica? Pentru ce ceri de la ei cinste? Pentru ce doreşti să fii înconjurat de atâta mulţime
de oameni? Iată omul mic, care stă pe un loc mic”166.
Mândria anulează de cele mai multe ori tot efortul duhovnicesc pe care încearcă
cineva să-l realizeze: «De-ai face mii şi mii de fapte bune, de-ai săvârşi toată virtutea, dar dacă te
lauzi cu faptele tale bune, ai ajuns cel mai nenorocit şi cel mai ticălos om. Şi aceasta se vede bine
din cele ce a suferit fariseul acela, care s-a lăudat faţă de vameş şi a ajuns dintr-o dată mai
prejos de vameş (cf. Luca, 18, 9-14); cu limba şi-a pierdut toată bogăţia virtuţii: a ajuns gol
şi sărac, suferind un naufragiu nemaivăzut şi nemaiauzit; şi-a pierdut toată încărcătura,
chiar când a ajuns în port. Să păţeşti ce-a păţit fariseul: din pricina unei rugăciuni, pe care
n-a făcut-o cum trebuie, înseamnă să ţi se înece corabia în mijlocul portului. De aceea şi
Hristos, poruncind ucenicilor Săi, spunea: „Când veţi face toate spuneţi: Slugi netrebnice
suntem” (Luca 17, 10). Prin aceste cuvinte, Hristos voia să-i întărească şi să-i ţină departe
tare de această patimă pierzătoare»167.
Dacă, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „toată inima semeaţă este urâciune înaintea
Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită” (Pilde 16, 5), iar „Dumnezeul celor mândri le
stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacob 4, 6), omul e dator să lupte din toate puterile
să scape de această patimă.
Tămăduirea mândriei nu e posibilă fără conştientizarea prezenţei acestei patimi
în viaţa omului. De aceea Sfântul Ioan Casian spune că „vom putea fi preveniţi cum să ne
punem la adăpost de veninul foarte primejdios al acestei boli, dacă vom cerceta cauzele şi
originea căderii înseşi. Negreşit, niciodată nu vor putea fi tratate bolile, găsindu-se leacuri
pentru suferinţe, mai înainte de a afla printr-o atentă cercetare originile şi cauzele
acestora”168. Uneori, ca şi în cazul celeilalte patimi-surori, slava deşartă, omul nu îşi dă
seama că este stăpânit de ea, ba, mai mult, o confundă cu o virtute. Astăzi, a fi încrezător
în propriile forţe şi mândru de realizările personale este considerat un lucru pozitiv. Rolul
duhovnicului este de a-l ajuta pe om să conştientizeze că numai prin harul lui Dumnezeu
este ceea ce este.

165
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LVIII, 4, vol. 23, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 677.
166
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LVIII, 4, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 23, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 756.
167
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXXI, 2, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 21, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 396.
168
Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XII, 4, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 565.
44
 De aceea, următorul pas pe care trebuie să-l facă omul mândru este să-şi dea
seama că prin harul lui Dumnezeu realizează orice lucru bun, aşa cum ne învaţă Sfântul
Maxim Mărturisitorul: „Mândria e alungată de voinţa de-a pune pe seama lui Dumnezeu
toate isprăvile”169. Tot Sfântul Maxim Mărturisitorul arată cum, atunci când eşti ispitit de
diavol să te mândreşti „pentru faptele cele de-a dreapta (bune), întoarce celălalt obraz,
adică scoate la vedere faptele de-a stânga săvârşite de noi”170.
Sfinţii Părinţi recomandă, de asemenea, ferirea de locurile, situaţiile şi persoanele
care îl fac pe om să se mândrească. „Nu poate cineva să se vindece de boală – spune
Sfântul Vasile cel Mare – dacă nu s-a lepădat mai înainte de toate strădaniile lui pentru
înălţare; aşa cum nu poate cineva să uite o limbă străină sau o oarecare meserie dacă nu
încetează cu totul nu numai să facă sau să spună ceva în legătură cu acea meserie, ci chiar
dacă nu încetează să audă pe cei care vorbesc şi să vadă pe cei care lucrează”171.
„Mândria – arată teologul Jean-Claude Larchet – se vădeşte prin anumite atitudini:
încrederea în sine, mulţumirea de sine, semeţia, îndrăzneala, credinţa că le ştii pe toate, încrederea
în propria judecată, convingerea ca ai avut dreptate, îndreptăţirea de sine, împotrivirea în cuvânt,
voinţa de a-i învăţa pe alţii, de a porunci, nesupunerea. La acest nivel, omul poate lupta contra
mândriei adoptând atitudini cu totul opuse acestora, adică: urârea voii proprii,
neîncrederea în propria înţelepciune, lepădarea îndreptăţirii de sine şi, dimpotrivă,
învinovăţirea de sine, lepădarea împotrivirii în cuvânt, ferire de a învăţă şi de a porunci
altora, care, toate, se împlinesc prin ascultarea de părintele duhovnicesc, prin care, cum
arăta Avva Dorotei, poate omul a se regăsi pe sine şi a reveni la ceea ce e după fire” 172.
Ca şi în cazul celorlalte patimi, rugăciunea ne ajută să luptăm împotriva mândriei,
după cuvântul Mântuitorului Hristos: „Acest neam de demoni nu poate ieşi decât numai prin
rugăciune” (Marcu 9, 29). Avva Dorotei arată cum rugăciunea este cea care îl ajută pe om să
nu-şi atribuie sieşi laudele, ci lui Dumnezeu: „Rugăciunea neîncetată e vădit că se
împotriveşte celei de a doua mândrii [...]. Cel ce se roagă întotdeauna lui Dumnezeu, de se
învredniceşte să izbutească în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească şi nu se
poate mândri, nici nu-şi pune cele izbândite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui
Dumnezeu şi Lui Îi mulţumeşte pururea şi pe El îl roagă pururea, tremurând să nu cadă
de la ajutorul Lui şi să se arate slăbiciunea şi neputinţa lui”173.
Avva Evagrie sintetizează câteva remedii împotriva acestei patimi: rugăciunea
intensă, o viaţă de sărăcie de bunăvoie şi de dependenţă, dar şi de părăsire pedagogică
din partea lui Dumnezeu, părăsire care poate fi preîntâmpinată de om dacă se smereşte
pe sine privindu-şi în faţă condiţia de creatură în radicalitatea ei şi fără înduioşare de
sine174. Această părăsire pedagogică de către Dumnezeu, de care vorbeşte Avva Evagrie, este
necesară pentru mântuire. Aşa cum Mântuitorul a fost ispitit în pustie şi în Gradina
Getsimani, aşa cum ucenicii, deveniţi mai apoi apostoli, apoi toţi sfinţii până în zilele
noastre s-au luptat cu ispite de tot felul, aşa şi fiecare dintre noi trebuie să parcurgem acest
drum al ispitelor, pentru a ne putea mântui. Spune Sfântul Antonie: „Dacă vei înlătura
ispitele, nimeni nu se va putea mântui” 175, fiindcă numai aşa conştientizăm deopotrivă
slăbiciunea noastră şi ajutorul lui Dumnezeu.
Toate aceste remedii îl ajută, de fapt, pe om să ajungă la virtutea smereniei, virtute
care se opune, aşa cum am văzut, şi patimii slavei deşarte.

169
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 62, în Filocalia, vol. II, p. 98.
170
Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări şi răspunsuri, în Filocalia, vol. II, p. 215-216.
171
Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 35, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 564.
172
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 566.
173
Învăţături de suflet folositoare, II, 13, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 569.
174
Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri..., p. 168.
175
Sfântul Antonie, Apoftegme, 5, după Smerenia în tradiţia monastică, antologie şi introducere de Enzo Bianchi,
p. 19.
45
 Toţi Sfinţii Părinţi văd în smerenie principalul leac împotriva mândriei 176. Dacă
Adam a căzut în neascultare din pricina mândriei, Hristos, Noul Adam, ne-a mântuit prin
smerenie: „Dumnezeu fiind în chip, n- a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S- a
deşertat pe Sine, chip de rob luând [...]. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându- se până la moarte,
şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8). Iată, deci, că Mântuitorul ne arată El Însuşi calea
smereniei: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor
noastre” (Matei 11, 28). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că adevăratul sens al cuvântului
smerenie (ταπεινοφροσύνη) este să te micşorezi pe tine în chip voit: „Atunci eşti smerit
când, deşi ai pricină să te lauzi, totuşi te micşorezi pe tine însuţi, te smereşti, te umileşti” 177.
Dar smerenia nu înseamnă pasivitate indiferentă, ci „adâncime în care, asemenea apelor
unui ocean, se adună forţe uriaşe care luptă împotriva celor mai puternici vrăjmaşi ai
omului, patimile dinlăuntrul nostru”178.
Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc, aşa cum am văzut, despre slava deşartă ca fiind
premergătoare mândriei, aşa şi leacul împotriva acestora, smerenia, are trei trepte.
Ambrozie de la Optina le defineşte astfel 179: supunerea faţă de mai marii tăi, după îndemnul
Sfântului Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri!” (Romani 13, 1) şi „Cel
ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu” (Romani 13, 2);
supunerea faţă de cei care ne sunt egali nouă, fiindcă sentimentul demnităţii personale ne
împinge să nu ne supunem, ci să poruncim, să dirijăm; supunerea faţă de cei mai mici
decât noi, treapta cea mai înaltă a smerenie, pe care Avva Dorotei o numeşte „smerenia
desăvârşită a sfinţilor”180. Găsim multe exemple în Vechiul şi Noul Testament, precum şi în
vieţile sfinţilor, despre oameni care, deşi sunt vrednici de toată cinstea, se consideră cei
dintâi păcătoşi (cf. Facere 18, 27; Psalmi 21, 6; I Corinteni 15, 8-9; 1 Timotei 1, 15). Însuşi
Mântuitorul ne arată cum să te smereşti în faţa celor mai mici, când a spălat picioarele
ucenicilor la Cina ce de taină (cf. Ioan 13), îndemnându-i apoi: „Care între voi va vrea să fie
mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 27).
Dacă, din pricina mândriei, omul îşi poate pierde toate virtuţile pe care le-a
dobândit până atunci, tot aşa, smerenia, fără alte virtuţi, îl poate mântui pe om. Avem
numeroase exemple în Noul Testament unde Mântuitorul ne arată că smerenia este cale
spre mântuire: tâlharul de pe cruce (cf. Ioan 19; Marcu 15), Pilda bogatului nemilostiv şi a
săracului Lazăr (cf. Luca 16), Zaheu vameşul (cf. Luca 19), episodul cu sutaşul din
Capernaum (cf. Matei 8), precum şi alţi desfrânaţi, vameşi şi păcătoşi, cărora Mântuitorul
le-a iertat păcatele, pentru că au dat dovadă de smerenie. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă
drept pildă pe Manase, care „a păcătuit ca nici un altul dintre oameni [...]. De-ar fi postit
toată lumea pentru el, nimic nu ar fi putut aduce în schimb deopotrivă cu păcatul lui. Dar
smerenia a izbutit să tămăduiască în el şi cele de nevindecat ale lui” 181. Sfinţii Părinţi
mărturisesc că fără virtutea smereniei, în zadar se va strădui omul 182, fiindcă „înainte de
toate, de smerenie are omul trebuinţă”183, iar „faptele fără smerenie sunt nefolositoare
[...], ca şi toate virtuţile şi nevoinţele”184.
176
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească, IV; Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 61; Sf. Ioan
Casian, Aşezăminte mănăstireşti, XII, 8; Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 80; Avva Dorotei,
Învăţături de suflet folositoare, I, 7; după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 570.
177
Omilii la Facere, XXXIII, 5, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 571.
178
Arh. Serafim Alexiev, Smerenie şi Mândrie, p. 96.
179
După Arh. Serafim Alexiev, Smerenie şi Mândrie, p. 101-108.
180
Învăţături de suflet folositoare, II, 8, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 576.

181
Vezi Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 582.
182
Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXII, 12; Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 49; Avva Dorotei, Învăţături de
suflet folositoare, II, 3; Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLVII, 4; Sf. Ioan Casian, Aşezăminte mănăstireşti,
XII, 32, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 581.
183
Avva Isaia, Cuvânt ascetic, III, 1, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 581.
184
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 49, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 582.
46
 Vedem, aşadar, că smerenia este cununa tuturor virtuţilor, singura armă în lupta
cu cea mai aprigă dintre patimi – mândria -, precum şi calea cea mai scurtă spre mântuire,
deoarece „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 18).

47
 IV. CĂLĂUZĂ PENTRU DUHOVNICI
MĂRTURII DESPRE
„SLUJBA DE PĂRINTE DUHOVNICESC”

DARUL DUHOVNICIEI

„Întâi, o, părinte, care vrei să devii duhovnic, se cuvine să ai fapte bune şi o

sfinţenie mai aleasă şi mai deosebită decât a celorlalţi oameni, chiar şi decât a preoţilor cu
care împreună vieţuieşti şi dintre care vrei să fii ales. Să ai patimile tale vindecate şi
biruite. Să fii mai presus în toate şi mai deosebit decât toţi ceilalţi şi, ca unul ce vrei să te
faci duhovnic, se cuvine să petreci o viaţă duhovnicească, povăţuit fiind numai de cugetul
Sfântului Duh, dacă voieşti să ai numele de duhovnic adevărat şi unit cu lucrul” (Sf.
Nicodim Aghioritul)185.

„Făcându-se mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, duhovnicii împacă pe oameni

cu Dumnezeu. Este însă trebuinţă ca ei să cunoască foarte bine felul şi ştiinţa acestei
împăcări, precum a zis fericitul Pavel: Pentru că Dumnezeu era Cel Ce întru Hristos împacă
lumea, ... punând întru noi cuvântul împăcării (2 Corinteni 5, 19). Ei sunt doctorii şi primitorii
de oaspeţi pe care i-a rânduit Domnul, după pilda Evangheliei, la sălaşul cel de oaspeţi al
Bisericii, ca să poarte de grijă de cei bolnavi, adică de păcătoşii aceia care sunt răniţi de
tâlharii cei nevăzuţi, adică diavolii. De aceea este mare trebuinţă ca ei să cunoască ce răni
se cuvine să fie arse, care să fie tăiate şi la care să pună pansament. Apoi să cunoască la
care oameni să folosească vin şi asprime, şi la care să întrebuinţeze untdelemn şi blândeţe”
(Sf. Nicodim Aghioritul)186.

„Ca un părinte trebuie să primeşti pe păcătos cu braţele deschise, aşa cum Părintele
cel ceresc a primit pe fiul cel desfrânat, fără a-l certa sau a te scârbi de dânsul, pentru
păcatele lui.
Ca un doctor trebuie să vindeci rănile lui cu untdelemn şi cu vin, adică cu iubire de
oameni şi cu rânduire de canon, după pilda celui ce a căzut între tâlhari.
Iar ca un judecător, hotărârea ta trebuie să fie foarte dreaptă şi nu înşelată de daruri
sau de frică, sau de prietenie, sau de vreo altă patimă, ca să fie neclintită pe pământ şi în
cer, după cuvântul care spune: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi
dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Matei 18, 18)” (Sf. Nicodim Aghioritul)187.

„După mărturisire, nu rămâne altceva, duhovnice, decât să păzeşti tainic păcatele

şi să nu le arăţi niciodată, nici cu cuvântul, nici cu scrisoare, nici în vreun alt mod, chiar
dacă te vei afla în primejdie de moarte; pentru că ţie ţi se potriveşte ceea ce spune
înţeleptul Sirah: Auzit- ai cuvânt? Să moară cu tine! (19, 10), şi iarăşi: Nici prietenului şi nici
duşmanului, nu povesti (19, 8). Adică: ai auzit cuvânt de taină, să moară şi cuvântul cu tine
şi nici prietenului tău, nici vrăjmaşului tău să nu-l spui, atât cât trăieşti” (Sf. Nicodim
Aghioritul)188.

„Cea mai gingaşă lucrare pastorală a preotului este duhovnicia. Nimic nu înalţă şi
nu osândeşte mai uşor pe un preot, ca slujba aceasta sfântă. Dar tot atât de adevărat este că
185
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 11.
186
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 6.
187
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 44.
188
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 82.
48
nimic nu este mai neglijat în şcolile teologice ca duhovnicia, deşi în Biserică slujba sfântă a
duhovniciei covârşeşte toate slujbele” (Părintele Ilarion Felea)189.

„La întrebarea Cum se poate forma un duhovnic model? Răspundem că foarte greu,
deoarece duhovnicia este întâi de toate vocaţie sau dar de la Dumnezeu, apoi ucenicie
îndelungată pe lângă duhovnici experimentaţi şi abia în rândul al treilea studiul cărţilor de
pastorală şi psihologie. Dar tocmai greutatea cu care se fabrică sau se creează un lucru îi
arată valoarea deosebită. Aşa e duhovnicia: cu cât se obţine cu mai mari sacrificii de inimă
şi cu mai grele nevoinţe sufleteşti, cu atât este mai venerabilă, mai admirată, mai temută,
mai respectată, mai căutată şi mai iubită” (Părintele Ilarion Felea)190.

„De duhovnic depinde mântuirea sau osânda fiecărui suflet care îi este încredinţat.
De el depinde călugăria fraţilor de mănăstire, cu dezlegarea lui se împărtăşesc şi călugării
şi mirenii şi tot cu dezlegarea şi pe garanţia lui se hirotonesc candidaţii la preoţie. Mare
răspundere are un duhovnic şi de aceea el se mântuieşte mult mai greu decât un călugăr
sau un mirean” (Părintele Paisie Olaru)191.

„Voi fi fost şi eu vinovat că nu am făcut cât trebuia pentru ei, sau n-am priceput mai
mult, sau le-am tolerat prea mult. Cloşca, când puişorii sunt mici, îi acoperă cu aripile; iar
după ce cresc, unii mor. Aşa şi eu, după ce am văzut ucenicii mari, n-am prea îndrăznit
să-i mustru. M-am rugat numai pentru ei şi i-am îndemnat la blândeţe şi smerenie,
încredinţându-i voii lui Dumnezeu. Chiar dacă unii s-au depărat, ori au rătăcit în credinţă
şi rugăciune, pentru toţi este mântuire, dacă se întorc de unde au căzut şi pun început bun
cu pocăinţă” (Părintele Paisie Olaru)192.

„La spovedanie, de obicei, era măsurat. Nu ţinea mult, mai ales pe cei cunoscuţi,
nici nu stăruia în păcatele mici, nici nu cerea să citească fiecare spovedania după hârtie.
Nici nu descuraja vreodată pe cineva pentru păcatele mari cum că nu-l mai iartă
Dumnezeu. Ci cu cuvinte simple, dar pline de duh şi putere, deschidea inimile şi sufletele
tuturor, trezea conştiinţele, scotea lacrimi de pocăinţă, convingea pe fiecare să se
pocăiască, să părăsească păcatele şi să pună început bun. Zăbovea mai mult cu cei aflaţi în
păcate mari, ca: necredinţa în Dumnezeu, avort, divorţ, influenţă sectară, beţie, desfrânare
şi certuri în familie. La urmă întreba de fiecare dată dacă mai are ceva pe cuget şi, după ce
făgăduia că-i pare rău pentru păcate, că le părăseşte şi primeşte canonul dat, rostea
rugăciunea de iertare şi dezlegare” (mărturie despre Părintele Paisie ca duhovnic)193.

Cei care doresc să afle un duhovnic bun, „să caute cu credinţă şi vor găsi şi să ceară
de la Dumnezeu prin rugăciune şi lacrimi şi le va da. Că nu începe, nici nu se sfârşeşte
lumea cu noi. Are Dumnezeu încă destui aleşi necunoscuţi, care pot să călăuzească suflete
pe calea mântuirii. Iar calităţile unui duhovnic bun sunt cam acestea: să fie mai întâi om de
rugăciune, să iubească biserica şi pe toţi oamenii, să fie smerit şi blând cu cei smeriţi care
se căiesc de păcatele lor şi aspru cu cei leneşi care nu merg la biserică şi nu părăsesc
păcatele; să nu fie iubitor de bani şi de lucruri pământeşti, nici să fie iubitor de laudă şi
cinste. Iar cununa tuturor, să fie gata la nevoie a-şi pune şi viaţa şi sufletul pentru biserica
lui Hristos şi pentru fiii săi sufleteşti” (Părintele Paisie Olaru)194.

189
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa. Studiu de documentare teologică şi psihologică, Editura Scara, Bucureşti, 2000, p.
166.
190
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 226.
191
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 20.
192
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 51.
193
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 124.
194
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 52-53.
49
 „Nici înfăţişarea exterioară şi nici vârsta nu sunt indicii suficiente pentru a-l socoti
pe un preot mare duhovnic. Un om cu părul alb, şi cu viaţă spirituală serioasă, poate fi
lipsit de discernământul necesar duhovnicului. Mulţi credincioşi, uitându-se după
aspectul exterior al unui duhovnic, s-au înşelat. Lipsa de serioasă experienţă în formarea
altora şi puţinul discernământ, se răsfrânge negativ asupra ucenicilor. Sfaturi
neîntemeiate, canoane aplicate anapoda, pot crea derută şi în cazuri extreme pot duce la
deznădejde” († Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei)195.

„Duhovnicul este şi el un om. Ca om întru totul cu dorinţe, cu slăbiciuni, primeşte

darul acesta al iertării păcatelor prin mărturisire, iertare pe care numai Dumnezeu poate
să o dea. Se cuvine, pe lângă acest mare dar al Duhului Sfânt, să ceri şi tu în continuare de
la Dumnezeu îndoit dar, ca proorocul Elisei, să poţi acea neapărat o viaţă curată, de
sfinţenie, mai aleasă şi mai deosebită decât a celorlalţi oameni, cu patimile vindecate,
povăţuindu-te numai de îndemnurile Sfântului Duh, dacă voieşti să ai numele de
duhovnic adevărat, unit cu fapta. În toate să fii exemplu. Dacă vei posti, vor posti şi fiii tăi;
dacă te vei smeri, se vor smeri şi ei; şi-n toate vor fi după buna rânduială a lui Hristos,
pentru că ei cred mai mult în cele ce văd la tine cu lucrul decât ce aud din gura ta!”
(Părintele Arsenie Papacioc) 196.

„Duhovnicul trebuie să fie iubitor şi înveselitor cu toată lumea. Să se vadă că eşti

primitor şi înţelegător şi, când au venit la tine, să-ţi vadă blândeţea, bunătatea, iubirea şi că
eşti sincer doritor să-i ajuţi în procesul lor de conştiinţă pentru lucrul cel mai de preţ –
mântuirea. Să fii, ca duhovnic, popular, să-l convingi mai întâi de acel lucru care l-ar
îngrijora: că păstrezi taina spovedaniei cu preţul vieţii tale. Ferească Dumnezeu să fie
altfel! Că discuţia este omenească, dar lucrarea divină. Că eşti martor cinstit cu puterea de
a dezlega sufletul lui de orice păcat mărturisit şi că, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de
Aur, păcatele mărturisite nu se mai iau în vedere nici la vămi, nici la Judecata de Apoi.
Atunci el va vedea cât a fost de mare momentul mărturisirii lui.
Să-l convingi că omul nu este acela care a greşit, ci este acesta care se căieşte şi se
spovedeşte acum. Şi dacă a căzut în apă adâncă şi e salvat cu darul lui Dumnezeu şi
răsuflă liniştit, nu-l mai ceartă nimeni că de ce este ud; bine că a scăpat de pieire.
În felul acesta blând şi de la inimă, dându-şi seama că se săvârşeşte cu el Taina
iertării păcatelor, îşi deschide sufletul cu totul; să nu facă o mărturisire rea, cumva - care
l-ar primejdui mai mult -, să nu-i rămână nimic, nici păcatele mari şi grozave şi nici cele
mici, care se cred a fi neînsemnate. Dar e un lucru foarte înşelător să crezi aşa ceva, pentru
că: „nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic”. Îţi va cere ajutor, să-l cercetezi după o
oarecare rânduială şi să o faci cu toată inima, că e fiul tău. Şi să-l asiguri că la răspântia cea
din urmă, cândva, veţi fi de faţă şi îngerii se vor bucura şi, cu ei o dată, rudele, lumea şi
toată creaţia lui Dumnezeu.
O astfel de lucrare duhovnicească va avea ecou şi în alte suflete şi vor cerceta
Biserica şi va străbate peste munţi Duhul lui Dumnezeu, încurajându-ne spre unitate în
dragoste creştină, căci credinţa noastră, a creştinilor, este iubire.
Duhovnicul, arătându-şi întru totul şi întru toate dragostea de părinte adevărat, se
socoteşte că moartea cu fiii lui e mai dulce decât o viaţă fără dânşii” ( Părintele Arsenie
Papacioc)197.

195
†Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune…, p. 221.
196
Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, ediţie îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2001,
p. 25.
197
Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 26-27.
50
 „Duhovnicul are mare datorie faţă de fiii săi duhovniceşti, de a-i supraveghea, de
a-i învăţa pururi şi de a se ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Iar fii duhovniceşti au
şi ei datoria de a asculta învăţăturile duhovnicului lor, de a-i cere întotdeauna sfat şi
binecuvântare pentru toate, de a-şi face canonul rânduit, de a se sili spre îndreptarea lor şi
de a se ruga pentru părintele lor duhovnicesc” (Părintele Ilie Cleopa)198.

Pe fiul duhovnicesc al altuia, duhovnicul „să-l primească numai pentru sfat

duhovnicesc, iar la spovedanie să-l primească numai dacă i-a murit duhovnicul sau are
binecuvântare şi dezlegare de la duhovnicul lui” (Părintele Paisie Olaru)199.

„Când vei găsi un duhovnic bun să nu te mai duci la altul, fiindcă dacă
neguţătoreşti mărturisirea nu te poţi folosi. Dacă te-ai mărturisit la un duhovnic de mai
multe ori şi din pricină că ai căzut în aceleaşi păcate te ruşinezi de el şi te duci la altul ca să
te ruşinezi mai puţin şi să primeşti canon mai uşor, acesta mai rău mânie pe Dumnezeu.
Unii creştini obişnuiesc să caute duhovnici foarte îngăduitori, care iartă fără canon şi chiar
dau şi Sfânta Împărtăşanie. Unii ca aceştia se pierd pe sine şi se fac pierzare şi pentru alţii,
dar vremea judecăţii (osândei) lor este în veac, zice Sfânta Scriptură.
Alţii uneltesc vicleşugul mai cu măiestrie, fiindcă se duc la un duhovnic şi spun
unele păcate, apoi se duc la altul şi spun alte păcate, tâlcuindu-le în aşa fel încât să le
înfăţişeze fără adevărata lor vină. Alţii spun repede păcatele lor ca duhovnicul să nu le
bage în seamă, nici să le cerceteze cu de-amănuntul pricinile şi urmările acelor păcate şi
astfel să poată fi tămăduiţi. Alţii, ceea ce este şi mai rău, nu voiesc să le mărturisească pe
toate, ci ascund pe cele mai mari. Toate aceste uneltiri ale diavolului caută pe orice cale să
ducă la pierzare sufletele oamenilor slabi în credinţă” (Părintele Ilie Cleopa)200.

„Socotim că nu poate constitui sau nu trebuie să constituie un temei de jignire

pentru un preot, dacă unii enoriaşi ai lui rămân la vechiul lor duhovnic sau chiar îi preferă
un duhovnic străin. Sfântul Vasile cel Mare, ca şi Sfântul Ioan Scărarul, recomandă să se
caute pentru mărturisire cel mai bun duhovnic. Negreşit, o astfel de situaţie va trebui să
intereseze pe preotul enoriei, pentru consideraţiuni ce privesc mântuirea acestor
credincioşi încredinţaţi lui, dar nu va face niciodată chestiune personală din astfel de
cazuri. Dimpotrivă, seriozitatea, ponderaţia şi înţelepciunea lui le vor putea cuceri
încrederea într-însul, cu vremea, făcându-i să-l accepte din propria lor iniţiativă
conducător spiritual şi în scaunul mărturisirii. Trebuie avut în vedere, pe de altă parte, că
păstrarea vechiului duhovnic sau neschimbarea duhovnicului subzistă ca un scrupul de
conştiinţă al penitentului şi nu e fără de raţiune” (Părintele Petre Vintilescu)201.

„Pentru aceasta Marele Vasile hotărăşte în ce chip este duhovnicul şi zice: Duhovnic
se numeşte cel ce nu mai vieţuieşte după trup, ci de Duhul lui Dumnezeu se poartă şi fiu
al lui Dumnezeu este şi s-a făcut asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu.
Nu este lucrul tuturor a povăţui pe alţii, ci cărora li s-a dat dumnezeiasca alegere,
după cum zice şi Apostolul: Alegerea duhurilor care despart pe cel rău de cel bun cu sabia
cuvântului.
Deci, toată puterea jertfei Mântuitorului pe Cruce de a ierta păcatele oamenilor, a
dat-o duhovnicului şi a întărit-o, pecetluind această putere, zicând Apostolilor: Iată, vă dau
vouă putere: ce dezlegaţi voi, dezleg şi Eu şi ce legaţi voi, leg şi Eu.

198
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1993, p.
60-61.
199
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 61.
200
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 65.
201
Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia..., p. 37.
51
 Răspunderea de duhovnic este neînchipuit de mare, gândind că mântuirea
creştinului este condiţionată de a fi dezlegat de păcate.
Ce imensă obligaţie ai, să nu piară vreun suflet, căci şi tu eşti chemat să-i rânduieşti
zilele! Răspunzi nu numai de cei care sunt bolnavi, bătrâni şi care poate aşteaptă sfârşitul;
trebuie să se gândească asupra tuturor vârstelor, că toţi au nevoie de harurile divine
pentru puterea de a cunoaşte, de a lupta cu răul din ei şi din afară şi de a se forma şi a fi
mereu în binecuvântare” (Părintele Arsenie Papacioc) 202.

„Din cuvântul Domnului păstrat în Sfânta Evanghelie, ştiu că mult i se va cere

oricărui i s- a dat mult (Luca 12, 48). Duhovnicului i s-a dat puterea iertării păcatelor, spre
desfiinţarea păcatului. Grija lui trebuie să fie ca nu cumva să înmulţească păcatele, când i
se pare că iartă păcatele. Cu alte cuvinte, duhovnicul trebuie să fie cu luare aminte, ca nu
cumva, iertând prea uşor păcatele celor nevrednici de iertare, să-i facă pe cei neluători
aminte să păcătuiască cu gândul că vor primi iertarea cu uşurinţă. Într-un astfel de caz,
duhovnicul nu se face pricină de împuţinare a păcatelor – cum ar trebui să fie – ci se face
pricină de înmulţire a păcatelor, greşind înaintea lui Dumnezeu şi făcându-se vrednic de
judecată şi de pedeapsă. Duhovnicul trebuie să ştie când şi în ce condiţii poate să dea
iertare păcatelor celor ce se mărturisesc ca păcătoşi şi îşi mărturisesc păcatele. El nu poate
şi nu trebuie să ierte păcatele în cazul când cei ce vin la spovedanie trăiesc permanent
aceleaşi păcate, adică au păcatul, nu numai la trecut, ci şi în prezent şi în viitor trăiesc în el
şi îl justifică. (…) Duhovnicul trebuie să se roage lui Dumnezeu să-i dea darul de a şti
când şi în ce condiţii poate să dea dezlegarea păcatelor, ca să-i fie lucrarea fără osândă, şi
ca unul credincios să nu meargă la Judecată, ci să se mute din moarte la viaţă (cf. Ioan 5,
24)” (Părintele Teofil Pârâian)203.

„Nu-i lucru uşor să porţi de grijă altora, mai ales atunci când e vorba de sufletul
lor. Complexitatea fiinţei umane, înălţimea ţintei la care trebuie să ajungă, greutatea de a
pătrunde în sufletele altora, bătălia cu nişte vrăjmaşi nevăzuţi, îl fac pe preotul conştient să
nu se grăbească a deveni duhovnic cuiva. Din moment ce ascultarea faţă de episcopul său
l-a determinat să primească această misiune, este dator ca, atunci când un credincios îl
solicită să-i devină duhovnic, să primească. Îl obligă la acest lucru şi dragostea faţă de
semenul său, cu toată conştiinţa incompetenţei duhovniceşti pe care o are. Important este
să primească această sarcină cu responsabilitate, cu smerenie, în cunoştinţă de cauză şi
convins că răspunde în faţa lui Dumnezeu de sufletul celui ce şi l-a ales duhovnic” Andrei,
Arhiepiscopul Alba Iuliei)204.

„Obligaţia duhovnicului de a se ruga pentru fiii săi spirituali îl pune adesea în faţa
unei dificile probleme de conştiinţă. Din frământarea lăuntrică a părinţilor reiese gingăşia
lor sufletească. Ce ar trebui să-i ceară lui Dumnezeu pentru ucenici? Izbăvirea de ispite
sau puterea de a le birui? Avva Varsanufie era de părere că noi adesea nu ştim ce ne este
de folos şi cerem un lucru în locul altuia. De aceea e bine să-i cerem lui Dumnezeu ceea
ce-i mai folositor pentru cel în cauză. Dacă-i este folositoare izbăvirea din ispite, să-l
izbăvească. Dacă ispitele îi sunt folositoare, să-l ajute să le poată birui. Totul e bine să
rămână în voia lui Dumnezeu. Bătrânii Părinţi aveau opinii diverse faţă de această
problemă, funcţie şi de starea lăuntrică a ucenicilor, pe care o cunoşteau datorită harismei
de a pătrunde în sufletul omului” (Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei)205.
202
Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 24.
203
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1988, p.
730-731.
204
† Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Alba Iulia, 1998.
205
†Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune…, p. 177.
52
 „Înainte de Mărturisire duhovnicul trebuie să se pregătească cel puţin atât cât se
pregăteşte pentru slujba Sfintei Liturghii şi pentru predică. (...) Duhovnicia, prin definiţie,
este dezlipire de tot ce este pământesc şi trupesc, este trăire în atmosfera Duhului Celui
Sfânt şi sfinţitor. Dar pentru a ajunge la treapta sfinţeniei, adică a desăvârşirii
duhovniceşti, avem lipsă de exerciţiile postului şi ale rugăciunii stăruitoare. (...)
Duhovnicul, înainte de Spovedanie este dator să se supună exerciţiilor spirituale la care îşi
supune fiii sufleteşti. El însuşi să se mărturisească, să postească şi să se roage cât mai mult.
Duhovnicul nepregătit nu poate spovedi, aşa după cum nu poate predica sau nu poate
sluji Sfânta Liturghie nepregătit, fără să se osândească” (Părintele Ilarion Felea)206.

„Instituţia duhovnicului este o instituţie dinamică în interiorul tradiţiei. Ea asigură

tradiţia, dar o şi contemporanizează în permanenţă. O reînnoieşte, o reîmprospătează.
Ucenicul e nou – şi duhovnicul e nou. Amândoi sunt noi, contemporani. Ei trebuie să
vorbească aceeaşi limbă, cu aceleaşi noţiuni, care să aibă acelaşi înţeles pentru amândoi.
Dar să fie, în acelaşi timp, pline de conţinutul cu care le-a împlinit şi le-a transmis
experienţa înaintaşilor. Ele trebuie să fie doar aduse la zi, nu falsificate (…). Duhovnicul
este tocmai cel ce se contemporanizează cu libertate, în interiorul şi în sensul tradiţiei”
(Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului)207.

„În general, duhovnicii sunt la curent cu toată literatura de specialitate, cu

canoanele şi cu tradiţia Bisericii. Au însă în plus şi o lucrare personală, duhovnicească, de
rugăciune şi asceză, care le dă putere şi înţelepciune.
S-a pus adesea întrebarea: cum sunt aceşti duhovnici, cine îi califică, cine îi
acreditează, cine le garantează şi cine le conferă autoritatea pe care o au. Nu e uşor să se
răspundă acestor întrebări, pentru că acest oficiu , această calitate nu e oficială, nu e o
treaptă ierarhică, nu e rezultatul unei investiri, numiri sau alegeri. Cel care ajunge într-o zi
duhovnic cunoscut, n-a urmărit acest lucru, nu i l-a conferit nimeni. E preot, doar atât. Ca
toţi ceilalţi, dar pe el încep să-l caute credincioşii în mod special. Aşa îl impune viaţa, şi
viaţa creează tradiţie” (Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului)208.

„Trei sunt harismele speciale care-l disting pe părintele duhovnicesc. Cea dintâi este
clarviziunea şi discernământul, cu alte cuvinte capacitatea de a străbate intuitiv până în
realităţile tainice ale inimii celuilalt, de a înţelege lucrurile ascunse pe care nici măcar el nu
le cunoaşte. Părintele duhovnicesc pătrunde dincolo de atitudinile şi gesturile
convenţionale în spatele cărora ne ascundem adevărata noastră personalitate atât faţă de
ceilalţi, cât şi faţă de noi înşine. (…) A doua harismă a părintelui duhovnicesc este
capacitatea de a iubi pe ceilalţi şi de a- şi face ale sale suferinţele altora. (…) Cea de a treia (…)
este puterea de a transfigura mediul uman, material şi nematerial. Bătrânul (duhovnicul) îi
ajută în general pe ucenicii săi să perceapă lumea aşa cum a făcut-o Dumnezeu şi aşa cum
Dumnezeu vrea ca ea să fie odată” [Kallistos (Ware) al Diokleei ]209.

„Datoria părintelui duhovnicesc nu este de distruge libertatea omului, ci de a-l

ajuta să vadă el însuşi adevărul. Nu să suprime personalitatea omului, ci să-i dea

206
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 204-205.
207
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1995, p.
224-225.
208
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1995, p.
200.
209
† Kallistos (Ware) al Diokleei, Paternitatea spirituală în Ortodoxie, prefaţă la P. Irénée Hausherr S.I.,
Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, trad. de Mihai Vladimirescu, Editura Deisis, Sibiu,
1999, p. 11-14.
53
posibilitatea să se descopere pe sine însuşi, să crească până la deplina maturitate şi să
devină ceea ce este în realitate. Dacă în anumite situaţii părintele duhovnicesc cere o
ascultare necondiţionată şi în aparenţă oarbă de la ucenicul său, aceasta nu se face ca un
scop în sine, nici pentru aservirea lui. Scopul acestui gen de terapie de şoc este de a-l elibera
pe ucenic de eul său neautentic şi iluzoriu ca să poată apoi ajunge la adevărata libertate.
Părintele duhovnicesc nu-şi impune propriile sale idei şi virtuţi personale, ci îl ajută pe
ucenic să-şi găsească vocaţia sa proprie exclusivă. (…) În ultimă instanţă, ceea ce dă
părintele duhovnicesc ucenicilor săi nu este un cod de reguli scrise sau orale, nici un
ansamblu de tehnici meditative, ci o relaţie personală. În această relaţie personală,
părintele duhovnocesc creşte şi se schimbă împreună cu ucenicul său, fiindcă Dumnezeu îi
călăuzeşte pe amândoi” [Kallistos (Ware) al Diokleei]210.

„Dacă mulţi oameni cred că nu-şi pot găsi un părinte duhovnicesc, e şi pentru că îşi
închipuie că trebuie să fie un tip special de om: vor neapărat un Serafim de Sarov, şi astfel
îşi închid ochii de la cei pe care Dumnezeu îi trimite în realitate la ei. Adeseori problemele
lor nu sunt chiar atât de complicate, şi ei cunosc deja în inima lor răspunsul la ele. Dar
acest răspuns nu le place, fiindcă el cere un efort necontenit şi stăruitor din partea lor. Şi,
de aceea, caută un oracol (un deus machina), care printr-un singur cuvânt miraculos să facă
dintr-o dată totul uşor. Aceşti oameni trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă adevărata natură a
îndrumării duhovniceşti” [Kallistos (Ware) al Diokleei ]211.

«Unii întreabă: „La ce preot trebuie creştinul să se spovedească?” Răspunsul este

acesta: la orice preot care este ortodox şi a primit prin legiuita hirotonire a primit harul de
a săvârşi Sfintele Taine. Se poate şi la un preot tânăr, şi la unul bătrân. Se înţelege, e
recomandabil să căutăm un preot încercat, slujitor cu experienţă, care, fie prin numărul
anilor, fie prin experienţa sa, fie prin autoritatea sa personală, ar putea să aibă o înrâurire
harică asupra celui care se spovedeşte. Dar, dacă nu aflăm un astfel de preot, nu trebuie,
doar pentru aceasta, să ne lipsim de bunătăţile duhovniceşti pe care le aduce mărturisirea.
Harul lucrează şi la preotul tânăr cu aceeaşi putere ca şi la cel bătrân» (Arhim. Serafim
Alexiev )212.

«În întâlnirea cu sufletul omenesc neliniştit duhovnicul Îl va împărtăşi pe Hristos

atât de mult cu cât Îl are în inima lui însuşi (…) oricât de mare ar fi căderea omului,
duhovnicul îl primeşte pe cel care se mărturiseşte nu ca un inculpat care-şi aşteaptă
condamnarea, ci ca pe o făptură a lui Dumnezeu „pierdută”, care nu încetează să-şi
păstreze în ele elementele chipului dumnezeiesc,c are pot să-i dea forţa de propulsie de
care are nevoie ca să iasă din „adâncul” căderii la „înălţimea” mântuirii. Duhovnicul care
iubeşte nu încetează să lupte să stârpească păcatul eliberându-l pe fiul său duhovnicesc de
sub puterea lui. Iar ajutorul pe care îl oferă e pe măsura intensificării iubirii lui. Cum zice
Sfântul Vasile cel Mare: „Vindecarea cu iscusinţă a păcatului se realizează de cel care
iubeşte sincer” (Regula mare 7)» (Părintele Gheorghios Metallinos)213.

210
† Kallistos (Ware) al Diokleei, Paternitatea spirituală în Ortodoxie, prefaţă la P. Irénée Hausherr S.I.,
Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, trad. de Mihai Vladimirescu, Editura Deisis, Sibiu,
1999, p. 21.
211
† Kallistos (Ware) al Diokleei, Paternitatea spirituală în Ortodoxie, prefaţă la P. Irénée Hausherr S.I.,
Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, trad. de Mihai Vladimirescu, Editura Deisis, Sibiu,
1999, p. 23-24.
212
Arhim. Serafim Alexiev, Leacul uitat: Sfânta Taină a Spovedaniei, ediţia a doua, trad. de Gheorghiţă Ciocoi
şi Petre-Valentin, p. 109-110.
213
Protoprezbiter prof. dr. Gheorghios Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru , trad. de pr. Prof. Ioan I.
Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 71-72.
54
 Duhovnicul «nu încetează nicio clipă să creadă în ticăloşia lui, mărturisind ca Pavel:
„Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (cf. I Corinteni 15, 10). Dacă n-a înaintat în
smerenie există riscul să se confrunte cu una din cele mai înfricoşătoare ispite. Poziţia sa
faţă de omul zdrobit şi de cele mai multe ori literalmente disperat poate crea în el o
atitudine de înălţare de sine şi superioritate. Se poate considera un stăpân puternic” (are
„puterea” să ierte şi să impună pedepse) simţindu-se pe sine ca judecător, iar pe cel care se
mărturiseşte ca acuzat, iar nu ca „împreună rob” cu el. Smerenia însă înseamnă să aibă
conştiinţa că aşa cum în dumnezeiasca Euharistie îi „împrumută” lui Hristos mâinile şi
gura lui (cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur), la fel şi aici el „iartă” fără să se substituie
Celui Care dă harul» (Părintele Gheorghios Metallinos)214.

Duhovnicul «trebuie să trăiască integral în duhul tradiţiei Bisericii. Trebuie să-şi

însuşească cel dintâi credinţa sobornicească a Bisericii şi să formeze în el etosul
sobornicesc, făcându-se prin harul lui Dumnezeu un om sobornicesc, adică adevărat şi
desăvârşit, ca să-i poată călăuzi şi pe alţii la curăţie şi desăvârşire. Când Sfântul Grigorie
Teologul a formulat acel celebru: „Trebuie să te curăţeşti mai întâi pe tine însuţi, şi abia
apoi să cureţi pe altul”, se referea negreşit înainte de toate la preotul mărturisitor care în
această calitate exercită lucrarea pastorală prin excelenţă în trupul Bisericii. Respiră,
trăieşte şi se mişcă în climatul viu al tradiţiei ortodoxe. Altă tragedie a multor preoţi
mărturisitori e că nu doar că n-au să ofere nimic din tradiţie, dar oferă ceva ce nu e
sobornicesc, adică nu e bisericesc. Fără scufundarea permanentă în tradiţie pătrunde însă o
interpretare subiectivă, care vine din patimi şi necurăţia noastră lăuntrică» (Părintele
Gheorghios Metallinos)215.

„Clericul nu poate să ignore nicio clipă faptul că din momentul hirotoniei lui nu
mai este pentru rudele şi cunoscuţii Nicu, Ghiţă etc., ci părintele duhovnicesc al tuturor.
Aceasta nu înseamnă, fireşte, o distanţă ipocrită sau lipsa bunăvoinţei şi a iubirii, ci o
distanţă necesară, pentru ca ceilalţi să nu şovăie; să îngenuncheze cu respect şi cucernicie
ca să ia rugăciunea şi iertarea lui” (Părintele Gheorghios Metallinos)216.

„Duhovnicul nu are menirea de a da învăţăminte teoretice şi generale; el trebuie să

găsească în primul rând acea învăţătură care se potriveşte cel mai bine omului pe care îl
are în faţă, ţinând cont de personalitatea lui, de viaţa şi activitatea sa, se posibilităţile şi de
dificultăţile sale şi, mai ales, de felul bolii de care suferă. Este de dorit, de aceea, ca
duhovnicul să-l cunoască bine pe penitent şi să urmărească evoluţia stării lui lăuntrice, ca
să poată judeca în mod corect situaţia în care se află şi cum poate evolua, în rău sau în
bine, boala lui. De aceea, credincioşii sunt sfătuiţi să se spovedească întotdeauna la acelaşi
preot”(Jean – Claude Larchet)217.

„Cuvintele rostite de preot la spovedanie nu sunt simple vorbe obişnuite, cu atât

mai mult cu cât ele se spun într-un timp şi într-un spaţiu ecleziale, iar preotul nu vorbeşte
în numele său, ci în al Bisericii; ele revelează cuvântul şi harul tămăduitor al lui
Dumnezeu sub inspiraţia Sfântului Duh, ceea ce le oferă o putere şi o lucrare cu totul
speciale, mai ales atunci când creştinul li se deschide cu totul şi voieşte din tot sufletul să
se vindece. Stând înaintea duhovnicului, creştinul nu se mai simte singur, pierdut, rătăcit
din pricina păcatelor sale; sfaturile preotului îi redau coordonatele adevărate şi sigure care
îi permit să redescopere calea şi să ştie, fără putinţa de a se înşele, ce trebuie să facă pentru
214
Protoprezbiter prof. dr. Gheorghios Metallinos, Parohia…, p. 72.
215
Protoprezbiter prof. dr. Gheorghios Metallinos, Parohia…, p. 72-73.
216
Protoprezbiter prof. dr. Gheorghios Metallinos, Parohia…, p. 75-76.
217
Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2001,
p. 267.
55
a-şi păstra sănătatea pierdută. În mod esenţial, aceste sfaturi îi permit să-şi redobândească
dreapta judecată şi dreapta vieţuire, conforme cu voinţa lui Dumnezeu, îi reamintesc ţelul
duhovnicesc spre care trebuie să se îndrepte, chipul desăvârşirii pe care tot creştinul este
chemat să o atingă, dar prin ele i se arată şi căile pe care poate ajunge la ea” (Jean – Claude
Larchet)218.

DARUL POCĂINŢEI

„Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăinţei!” (Părintele Arsenie
Papacioc)219.

„Pocăinţa este unul din mijloacele pe care Biserica Mântuitorului Hristos le pune la
îndemâna creştinilor pentru a se curăţa de întinăciunile păcatelor. Cu alte cuvinte, este o
cale de curăţire sufletească. După cum microbii bolilor otrăvesc trupul, la fel microbii
păcatului otrăvesc sufletul omului şi, după cum trupul nu se poate împăca cu boala, la fel
sufletul nu se poate împăca în nici un chip cu otrava păcatului. Leacul de curăţire şi ispăşire
a păcatului este Pocăinţa” (Părintele Ilarion Felea)220.

„Calea Pocăinţei o deschide convertirea inimii. Pocăinţa cea mai bună este aceea
care începe şi se sfârşeşte prin convertire, prin dezbrăcarea de o haină veche şi renaşterea
la o viaţă trăită sincer după canoanele credinţei creştine ortodoxe. Îndepărtarea
Mărturisirii păcatelor din cadrul practicilor Bisericii creştine este o greşeală ce nu se
justifică nici biblic, nici istoric şi nici psihologic. Convertirea la Pocăinţă este fructul
emoţiilor şi al cunoştinţelor religioase dar, mai presus de toate, este descoperirea
dragostei, atingerea tainică de Duhul lui Dumnezeu care trage spre sfinţenia Sa sufletele
dornice de mântuire. Pocăinţa deschide uşa virtuţilor, fiindcă include în sine credinţa,
speranţa şi iubirea creştină. A trăi în sentimente şi acte de Pocăinţă, înseamnă a trăi în
virtute şi, deci, a evita păcatul” (Părintele Ilarion Felea)221.

„Se cuvine ţie, celui ce vrei să te faci duhovnic, să ştii bine şi taina pocăinţei, care va
fi cel mai de aproape lucru cu care vrei să te îndeletniceşti. De asemenea, trebuie să ştii şi
părţile pocăinţei, care sunt: zdrobirea inimii, mărturisirea şi împlinirea canonului” (Sf.
Nicodim Aghioritul)222.

„Încă trebuie să ştii tu, o, Părinte, care vrei să te faci duhovnic, cele ce se numesc
împrejurări şi pricini ale păcatului. Acestea, după cum zice Coresie, sunt şapte: 1. Cine?
Adică cine este cel ce a făcut păcatul. 2. Ce? Adică ce păcat a făcut. 3. Pentru ce l-a făcut? 4.
Cu ce l-a făcut? 5. Când l-a făcut? 6. Unde ce l-a făcut? 7. De câte ori l-a făcut? Cu aceste
şapte întrebări cercetându-se fiecare păcat, se vede a fi mai mare sau mai mic” (Sf.
Nicodim Aghioritul)223.

„Nu este datoria duhovnicului să întrebe pe cel ce se mărturiseşte ce a făcut. În felul

acesta, cel ce se pocăieşte se vădeşte şi se mustră, dar nu se mărturiseşte. Spovedindu-se,
trebuie singur să mărturisească păcatele sale, ca să ia şi iertarea acestora, că aşa porunceşte
şi Dumnezeu: Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26). Pentru acesta şi
218
Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 268.
219
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 79.
220
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 5.
221
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 164-165.
222
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 40.
223
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 33.
56
tu, fiule, spre ruşinarea păcatului şi a diavolului, spune tu singur fărădelegile, ca să te
îndreptezi” (Sf. Nicodim Aghioritul)224.

„De multe ori, din cauza ruşinii şi a sfielii, chiar penitentul care-şi face mărturisirea
exploziv, întrebuinţează formule, construcţii şi înlănţuiri dintre cele mai eufemistice şi mai
evazive. Printre aceste lacune de expunere, duhovnicul poate desluşi uneori adevărul
întreg şi curat; alteori însă sensul este ambiguu şi neprecis. De aceea, atât pentru
orientarea lui exactă, cât şi pentru a provoca pe cel care se spovedeşte la o mărturisire -
acuzatoare pentru el însuşi şi deci cu caracter adevărat de pocăinţă, duhovnicul va trebui
să recurgă la întrebări, pentru a-i înlesni acest gest” (Părintele Petre Vintilescu)225.

„Pământul nelucrat şi neasemănat cu seminţe nobile, nu produce de la sine decât

buruieni. La fel orice materii prime, numai trecute prin felurite ateliere şi prefaceri, se
transformă în lucruri de folos. Tot aşa este şi omul. Trebuie pregătit din vreme ca să-şi facă
o Spovedanie rodnică. Este ştiut că prin raţiune omul caută de cele mai multe ori să-şi afle
scuze şi să-şi îndreptăţească patimile şi păcatele. Este o stare penibilă pentru duhovnic,
când îi vine în scaunul Mărturisirii un penitent care se declară nevinovat de nici un păcat.
În cazul acesta ispitirea prin întrebări este inevitabilă” (Părintele Ilarion Felea)226.

„O deosebită grijă se cuvine să aibă duhovnicul la ispitirea prin întrebări, ca ea să se

facă prieteneşte, cu duhul blândeţii şi al bunătăţii, cu mare prudenţă şi cuviinţă şi să nu
intre în amănunte ce nu ţin de Taina Mărturisirii. Cu alte cuvinte, să se ferească de cele
două excese; Spovedirea superficială şi grăbită şi Spovedania prea scrupuloasă şi prea
minuţioasă, ca să nu facă din ea nici lucru de clacă, nici de tortură. Penitenţilor care au
făcut o Spovedanie sinceră şi totală le acordă dezlegarea, celor nedemni le-o refuză sau
le-o amână” (Părintele Ilarion Felea)227.

„Mare meşteşug şi înţelepciune trebuie să ai, duhovnice, la aceia care, de ruşine, sau
nu mărturisesc de fel păcatele lor, sau le mărturisesc pe jumătate şi nu deplin. Uneori, din
păcatul cel mic pe care ei îl mărturisesc, trebuie puţin câte puţin să-l afli pe cel mare” (Sf.
Nicodim Aghioritul)228.

„Mărturisesc unii din ucenici că dacă încercau să se îndreptăţească la spovedanie,

bătrânul nu le primea mărturisirea, ori tăcea şi nu le dădea nici un sfat, iar ei plecau
tulburaţi de la sfinţia sa. Alteori le zicea: - De vrei să asculţi şi să te foloseşti, taie-ţi voia şi
lasă-te în voia lui Dumnezeu şi primeşte cuvintele şi dragostea noastră. Părintele Paisie nu
vorbea niciodată la persoana sfinţiei sale, ci se referea la toţi preoţii duhovnici” (Părintele
Paisie Olaru)229.

„Vindecarea duhovnicească se face prin sfaturi şi canoane de Pocăinţă. (...) Taina

Pocăinţei, fără aplicarea severă sau îndulcită a canoanelor, nu dă roadele cuvenite. Păcatul
nu se cere numai să fie iertat, ci şi ispăşit. Fiindcă sufletul păcătosului nu are linişte, nici
bucurie şi pace lăuntrică, până ce nu împlineşte o faptă bună, contrară păcatului săvârşit.
Fără canoane de Pocăinţă, oamenii vinovaţi de păcate grele nu simt efectul iertării divine,
nici uşurarea conştiinţei, nici îndreptarea vieţii” (Părintele Ilarion Felea)230.

224
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 47.
225
Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia..., p. 95.
226
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 5.
227
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 205.
228
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 49.
229
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 117.
230
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 218.
57
 „… Taina Pocăinţei se săvârşeşte cu un om care a dovedit că nu a conlucrat cu harul
Botezului, ceea ce îl face mai vinovat şi dă dovadă că în el s-a produs o boală, sau o
slăbiciune, care-l poate duce şi după această Taină la noi căderi. Deci el trebuie să explice
din ce motive a căzut şi care sunt slăbiciunile lui, pentru a fi vindecat. Apoi trebuie să
arate prin căinţă şi prin făgăduinţa de a nu mai păcătui o angajare cu mult mai hotărâtă în
a combate slăbiciunile care au dat dovadă că pot birui cu uşurinţă firea lui. Rostul acestei
Taine arată că pentru recidiviştii în aceleaşi păcate grele, mijloacele de remediere a
slăbiciunilor trebuie aplicate cu şi mai multă stricteţe. Altfel Taina nu are ca efect
remedierea durabilă a omului şi nu-l face iarăşi un om cu adevărat nou” (Părintele
Dumitru Stăniloae)231.

„…Taina aceasta e Taina unei comuniuni cum nu există alta: e Taina restabilirii
comuniunii depline între un credincios şi preotul ca organ văzut al lui Hristos şi ca
reprezentant al Bisericii. De aceea e Taina readucerii penitentului în comuniune cu Hristos
şi cu Biserica, pregătindu-l pentru comuniunea lui cu Trupul lui Hristos. Nici un alt om nu
poate împlini rolul de intermediar al comuniunii mai extinse cu alţi oameni şi cu
Dumnezeu, decât preotul în Taina Mărturisirii” (Părintele Dumitru Stăniloae)232.

„Dacă Dumnezeu ne-a lăsat pocăinţa ca Taină, evident că nu ne putem duce la ea

nepregătiţi sau numai cu o reamintire scurtă a păcatelor în ultimele clipe, sau chiar zile.
(…) În pocăinţa ca Taină aruncăm din noi efectiv gunoiul de care ne-am desolidarizat, de
care ne-am detaşat, dar care e încă tot în noi, după ce l-am desprins treptat de pe sufletul
nostru. Ieşirea cu el în faţa duhovnicului e necesară pentru ca să experiem mai acut
socoteala ce trebuie să o dăm în faţa lui Dumnezeu (…). Spovedania e necesară pentru
acceptarea in partea noastră a celei mai accentuate simţiri de umilinţă şi pentru a ne da
seama că scăparea noastră de păcat atârnă de sprijinul, de ajutorul ce ni-l dă semenul, că
această eliberare este o operă a comuniunii, depăşind individualismul în care stă la pândă
mândria. Prin spovedanie ne punem în situaţia smerită de ucenici ce primim o învăţătură.
Prin ea dăm prilejul să auzim o judecată obiectivă, externă asupra faptelor noastre,
nepotrivită nici pe partea cruţării, nici pe a condamnării, cum ni se întâmplă nouă aproape
întotdeauna, când suntem numai noi, cu lăuntrul nostru (Părintele Dumitru Stăniloae)233.

„E în afară de orice îndoială că păcatele mari ni le recunoaştem, dacă suntem

creştini cu frică de Dumnezeu. Le recunoaştem dacă le-am făcut, sau ne ferim de ele
înainte de a le face. Nu dăm însă toată atenţia păcatului indiferenţei. Şi tot aşa, nu dăm
toată atenţia răspunderii pe care o avem în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce n-am făcut.
Ne ducem la duhovnic, la spovedanie şi, la multe din întrebările lui, răspundem că am
făcut sau n-am făcut anumite păcate despre care ne întreabă el, sau le spunem singuri pe
cele pe care le-am făcut. Şi o facem cu adevărată părere de rău, cu căinţă şi cu hotărârea de
a nu le mai face. Foarte rar însă îi spunem duhovnicului ceva despre binele pe care nu
l-am făcut şi pe care l-am fi putut face, şi ne imputăm aceasta ca pe un păcat important,
faţă de care să şi avem o adevărată părere de rău” (Mitropolitul Antonie Plămădeală)234.

231
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ediţia a IV-a, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010, p. 133-134.
232
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ediţia a IV-a, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010, p. 135.
233
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 114.
234
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 281.
58
 „Duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecărui penitent. Dacă nu cu ştiinţa şi cu
cultura, în orice caz cu acea ştiinţă şi cultură duhovnicească dobândită prin har, care să-l
facă să poată pătrunde prin pojghiţa celui din faţa lui ca printr-o pânză transparentă”
(Mitropolitul Antonie Plămădeală)235.
„(Duhovnicul) e omul în faţa căruia poţi plânge fără să te simţi umilit. E omul în
faţa căruia poţi plânge de mila ta, te poţi răzvrăti împotriva ta, te poţi acuza fără teama de
urmări, te poţi pedepsi numai spre îndreptare, te poţi smeri cu adevărat fără teama că vei
fi dispreţuit, te poţi simţi iubit, îţi poţi reface încrederea în bine, adevăr şi dreptate, şi în
puterea şi iubirea lui Dumnezeu. Evident, dacă l-ai găsit pe acela care e un adevărat
duhovnic, un conducător de suflete, un îndrumător de oameni”(Mitropolitul Antonie
Plămădeală)236.

„Duhovnicul cel mare are cuvânt potrivit pentru ucenicul care cere. Scurt. Simplu.
Şi încă o dată: nu acelaşi cuvânt pentru toţi. Pentru fiecare în parte are cuvântul care i se
potriveşte numai lui. Aceasta e marea înţelepciune a duhovnicului de desăvârşire. Degeaba
ai întreba pe altul: Ce ţi- a spus? – ca să urmezi şi tu sfatul. Nu e sfatul pentru tine. E sfatul
pentru acela. Tu du-te după sfatul care e pentru tine. Şi după ce ţi l-a dat, urmează-l. Dacă
urmezi sfatul dar altuia, vei greşi, nu vei ajunge la ţintă”(Mitropolitul Antonie
Plămădeală)237.

„Mai întâi, repet, să fiţi bine spovediţi. O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de
catehism, adică să te cercetezi mereu: Ce-am făcut? Această stare de cercetare este o stare de
prezentă. Să fiţi bine spovediţi! Nu faceţi cu nici un chip o spovedanie aşa, tradiţională,
raţională, ci afectivă: Domnule, asta am făcut! Să spuneţi păcatul cu gustul lui, cu mustul lui,
că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie
raţională. Deci, să fiţi bine spovediţi! Asta-i taina care mântuieşte! Ce iertaţi voi -
episcopilor, preoţilor, duhovnicilor - iert şi Eu. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în
vedere, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de
apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.
Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti! Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui,
la un om, nu la un înger. Nu trebuie să existe ruşine la spovedit. Aceasta este o armă foarte
eficace a diavolului, să-ţi dea ruşine la spovedit. O spovedanie bună înseamnă să spui tot.
Dacă te ruşinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetaţi oriunde, să vă controlaţi, că e
mare greşeală să nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeţi un lucru pentru că n-ai
ştiut că l-ai făcut, nu te-ai înregistrat.
Urmăriţi-vă pe voi înşivă, înregistraţi-vă paşii şi mintea. Pentru că se poate să te
speli pe fată şi să te speli numai la o subţioară, dar pe una să nu te speli, uiţi. Dacă eşti
înregistrat, te întrebi: Ce fac, unde merg, cine sunt?
Nu mergeţi la întâmplare, din inerţie simplă. Tu trebuie să ştii că exişti. Dacă tu
gândeşti că trebuie să fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat şi vei avea, deci o
conduită a vieţii. Plecând de la un lucru care crezi că s-a terminat: Părinte, sărut mâna, am
venit, am spus, acum plec. Nu, băiete! Pe unde te duci, să te înregistrezi mereu: Eu am
înjurat, am vorbit de rău, m-am mândrit etc. Chiar vă rog să notaţi păcatele atunci când le-aţi
făcut, cel mai mare lucrul asta ar fi. Nu faceţi pe eroii: Lasă că ştiu ce să spun acolo! Poţi să
spui şi împrejurarea în care ai făcut lucrul, pentru ca să se uşureze, ori să se agraveze
fapta. Să nu vă apuce moartea, as putea spune, să nu vă apuce seara fără să fiţi spovediţi.
Nu ţineţi la faptul că va scrie despre voi că a murit fără lumânare! Lumânarea nici nu ajută,
nici nu acuză.

235
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 161.
236
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 162.
237
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 167.
59
 Nu păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunăoară la cei
căsătoriţi, la unul din soţi îi place o altă persoană şi cedează în inima lui. Când sunt
împreună ca soţ şi soţie, şi cel care a cedat în inima lui îşi închipuie că trăieşte cu persoana
aceea, face un păcat subtil de curvie.
N-ai nevoie să laşi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi
spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a uşurat şi te-a scos din adânc de
ape. Tu eşti la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că eşti numai la jumătate de
centimetru? Spovedeşte-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Şi pe
urmă, vă mai spun şi altceva, el este plin de har şi te simte, nu este prost, îşi dă seama.
Credeţi că Dumnezeu a făcut duhovnic pe oricine? Şi atunci, te simte şi, delicat, poate să-ţi
spună: De ce mă minţi, măi frate? Pentru că duhovnicul nu poate să-ţi lase impresia că-ţi
cunoaşte ţie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Şi pe urmă nu
ne interesează atât de mult părerea duhovnicului, ne interesează că tu ai reuşit să te
salvezi în loc să te nenoroceşti. Pentru că, fraţii mei, ori la spovedit să spui păcatele, pentru
iertare, ori la Judecata de apoi pentru pedeapsă ele se vor vădi, dar nespuse nu rămân!
Asta să ştie toată lumea. Şi duhovnicul va fi de faţă acolo, la judecată, unde n-ai ce să mai
zici, şi nici el” (Părintele Arsenie Papacioc) 238.

„Spoveditul, ca să poţi fi iertat, adică taina asta care se numeşte, Taina Pocăinţei,
stă, mai întâi de toate, în a nu mai face păcatul. Al doilea, să-1 mărturiseşti curat. Al
treilea, să te dezlege duhovnicul. Al patrulea, un canon care se dă sau nu se dă. Deci, nu
mai fac! Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul ăsta. S-ar putea
să se repete, dar tu nu eşti vinovat de deliberare; n-ai deliberat ca să-1 faci. L-ai făcut fără
să-ţi dai seama sau să ştii. Dar dacă îl faci chiar ştiind că-i păcat şi îl faci, sigur că este păcat
mai mare.
Diavolul se mulţumeşte cu un fir de păr, ca să te dai de partea lui. Se mulţumeşte,
căci dacă te-ai supărat şi ai zis ceva unui om, nu eşti departe de a-1 lovi. Nu eşti departe
nici de a-l omorî. Pentru că ai pornit spre aşa ceva. Când e vorba să fii de partea diavolului
în ce priveşte învăţăturile lui negative, el se mulţumeşte să fii de partea lui chiar cu un fir
de păr. Hristos îţi zice: Dacă vrei să fii al Meu, să-Mi fii întreg” (Părintele Arsenie
Papacioc)239.

„Am dorit mult ca toţi care cercetează duhovnicul să vină la el liber, ca la un mare
prieten, şi să poată vorbi cu el neapărat ca şi cum ar vorbi sieşi. Trebuie apreciat, şi să ştie
de la început, că nici un moment nu-i mai important, mai extraordinar pentru toată
existenţa lui aici pe pământ şi în veşnicie, ca acest moment al spovedaniei.
Demonstrez, dacă e cazul. O mărturisire bună este să reuşeşti să nu rămână nici un
păcat nespus, oricât de mic ar fi, fiind silit să spun încă o dată că nu este lucru mic în viaţă
răul cel mai mic. Să-i arate duhovnicul multă iubire şi preţuire, că se spovedeşte curat şi
este mult apreciat, că spune cu inimă ruptă şi smerită toate păcatele, oricât de mari ar fi.
Dezlegarea dată de duhovnic se poate numi har al harurilor, cum spune un mare
autor duhovnicesc. Iar credinciosul să fie asigurat cu orice chip păstrarea secretului tainei.
Şi dacă îl scapi şi scoţi un suflet din adânc de ape, nu-l mai mustră nimeni că de ce e ud!”
(Părintele Arsenie Papacioc) 240.

„Omul trebuie convins cu blândeţe şi cu un ton intim că va fi neapărat silit să se

oprească de la păcate pe viitor; şi să fie înţeles, spun la mulţi, că e zadarnică spovedania
dacă patima nu cedează în inima lor pe viitor. Am văzut că este cu efect, spunându-le:

238
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 62-64.
239
Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 135.
240
Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 76-77.
60
Frate, sau soră, ştii cum eşti frăţia ta? La fel cu acela care a furat de nouă ori, dar spune să-i dezleg
zece, că fură la noapte iar!
În fine, nu trebuie scăpate fel de fel de prezentări ale realităţilor morţii şi apoi că
până atunci vor fi eliberaţi de duhurile rele şi rebele şi harul lui Dumnezeu îi va salva
neîntrerupt în lupta vieţii lor. Ce nebunie e a se lipi de ceea ce trece atât de repede! Se cade
oare să îndurăm atâtea griji pentru a ne pregăti regrete atât de amare?” (Părintele Arsenie
Papacioc) 241.

„Să le spunem credincioşilor ce vin la spovedanie, cu iubire şi deschis, că timpul,

lumea şi toate lucrurile vremelnice vor dispărea ca o fantomă şi nu ne va mai rămâne
altceva decât veşnicia: „Onorurile fug, aurul te părăseşte, trupul putrezeşte, singură
veşnicia rămâne!” Va fi bună sau va fi îngrozitoare? O, clipă înfricoşată! A mă înfăţişa la
judecata lui Dumnezeu, singur în prezenţa Lui, a fi întrebat şi examinat din toată viaţa
mea de un Judecător drept, Care nu va mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptăţii, Care va
răsplăti fiecăruia după faptele sale. Aceasta trebuie să ştiu: Când şi cum voi muri eu!
Dragostea, înţelegerea, blândeţea şi harul Duhului Sfânt să stăpânească atmosfera
celui mai potrivit moment în doi, la scaunul de spovedanie; şi simţi că pleacă cu o inimă
de miel, chiar dacă s-a considerat în viaţa lui un leu neînfricat!” (Părintele Arsenie
Papacioc)242.

„Problema mai grea ar fi cu cei care vin nepregătiţi, siliţi să vină la spovedit din
partea altora sau care vin la întâmplare, cu un fel de-a se înşela singuri. Aceştia nu au prea
multă cunoştinţă de importanţa Tainei Pocăinţei şi nici nu au o trezvie a conştiinţei. Şi
sigur, se riscă să nu se spovedească sincer, curat, din inimă, cu căinţă, ci cu eventuale
prejudecăţi. Aceştia trebuie luaţi de la început cu viaţa şi moartea şi amănunte susţinute,
după puterea lor de înţelegere, să le trezeşti conştiinţa, profitând de singurul fapt
important, că totuşi au venit la tine, împinşi, traşi, cu un fel necinstit de a se înşela singuri.
O lămurire intensă trebuie. Căci e mare păcat ascunderea păcatelor sau spunerea
lor cu scuze sau cu mai multe înţelesuri, lucru atât de nesuferit în faţa Dreptului Judecător,
acestea numindu-se furtişag de cele sfinte sau păcat împotriva Duhului Sfânt. La fel
primirea cu nevrednicie a Preacuratelor Taine” (Părintele Arsenie Papacioc) 243.

„Am avut la scaunul de spovedanie două cazuri grave. Întâi, un om care nu voia să-
şi mărturisească un păcat foarte grav. Nici după mari insistenţe n-a vrut să-l spună şi,
desigur, nu l-am dezlegat. După câteva zile a murit nespovedit. Dumnezeu, ca pe fiecare
din noi, l-a adus la timp pentru iertare şi numai printr-un singur cuvânt putea fi salvat.
Lucrul acesta a speriat şi înţelepţit pe mulţi, mai ales pe aceia care ştiau păcatul, pentru că
îl făcuseră împreună.
Un alt caz, înspăimântător, s-a petrecut cu un bolnav pe care îl ţineam la mânăstire
de trei zile pentru Sfântul Maslu. Soţia lui ne spusese de unele păcate grele ale lui şi trei
zile l-am rugat şi am insistat să se spovedească la ce duhovnic vrea, că eram mai mulţi,
arătându-i, cu timp şi blândeţe, că bunul Dumnezeu a rânduit iertarea tuturor păcatelor
prin spovedanie. Însă el nu voia cu nici un chip să se mărturisească.
Când eram noaptea la Sfântul Maslu, a treia zi, a început deodată să urle pur şi
simplu că vin nişte arapi grozavi să-l ia şi vedea cu mintea pe ei, toate păcatele lui şi,
nespus de speriat, a cerut grabnic să se spovedească. Acum se făcuse înţelept!
Au ieşit afară repede toţi din camera unde eram, şi el, în vaiete pătrunzătoare, atât a
mai putut să spună: „Am făcut... Am făcut...” şi a murit în braţele mele. L-am dezlegat cu

241
Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 77.
242
Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 78.
243
Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 78-81.
61
un sentiment de răspundere şi milă, măcar pentru dorinţa lui din urmă, dar era mort.
Întâmplarea aceasta s-a povestit în toată regiunea aceea mulţi ani.
Iată îndoiala, acea vinovată necredinţă şi înşelare că la moarte nu vin diavolii sau
îngerii buni pentru bietul tău suflet! Ce izvor de nelinişte şi frică în clipele din urmă, când
liniştea e atât de necesară! Şi la ce nu se expune omul dacă este surprins de moarte!
Viermele lor nu doarme, spune Sfânta Evanghelie (cf. Marcu 9, 48).
Prima mustrare de conştiinţă a osânditului va fi, aşadar, cugetul la acea plăcere
ticăloasă şi de nimica, pentru care este osândit pentru totdeauna; a doua mustrare e
cugetul că printr-o osteneală cât de mică ar fi putut fi fericit; în urmă este cugetul că,
pierzând pe Dumnezeu, Bunul cel mai înalt, a pierdut totul. Împlinească-se în mine,
totdeauna, întru toate, voia Ta, Doamne! Amin” (Părintele Arsenie Papacioc)244.

„O metodă care ar fi cea mai eficace este să-ţi scrii păcatul pe hârtie atunci când îl
faci, zilnic. Uite, eu am greşit aici. Şi treci acolo. Poţi să-1 ţii cu semnele tale, să nu ţi-1
cunoască nimeni. Şi, odată scris acolo, va fi spovedit sigur. Nu va fi uitat. Dar dacă nu eşti
pregătit pentru spovedit şi sunt multe lucruri mărunte sau foarte importante, pe care le
uiţi, nu eşti iertat. Dar dacă tu te-ai pregătit pe cât ţi-a fost cu putinţă şi ai uitat ceva, acelea
sunt iertate. Pentru că tu te-ai silit să găseşti lucrul acesta, nu te-ai dus întâmplător şi te-ai
lăsat pe seama duhovnicului să te întrebe. El o să te întrebe o serie întreagă de lucruri, dar
călătoria prin trecut ţi-a fost foarte dificilă poate, sau foarte variată.
Cel mai bine este să-ţi scrii păcatele zilnic, când le faci. Şi să vedeţi frăţiile voastre,
atunci când veţi începe să faceţi lucrul ăsta, cât va fi de greu. Nu-i convine satanei: ba ţi-ai
pierdut creionul, ba stai că notez deseară, stai că notez mâine, şi uiţi. Dacă m-aţi întrebat
cu adevărat, un om care vrea cu orice chip să se spovedească curat, să-şi noteze păcatul
când îl face. Uite, eu l-am vorbit de rău pe ăla. Uite, m-am enervat. Uite, mi- am ieşit din fire.
Vezi, trebuie să te pregăteşti de spovedit” (Părintele Arsenie Papacioc) 245.

„Taina pocăinţei cuprinde patru elemente: 1. Mai întâi de toate să nu mai faci
păcatul. 2. Să-l mărturiseşti. 3. Să te dezlege duhovnicul. 4. Un canon care se dă sau nu se
dă. Deci nu mai fac. Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul.
S-ar putea să se mai repete. Tu nu eşti vinovat de deliberare. L-ai făcut fără să-ţi dai seama.
Dar dacă îl faci chiar ştiind că-i păcat, este păcat mai mare. De aceea nu-i dezleg pe aceştia
care trăiesc necununaţi. Le spun aşa: Am furat de nouă ori, dar dezleagă-mă de zece ori că la
noapte fur iar! Îi pun în situaţia să înţeleagă şi ei că condiţia pentru iertare este să nu mai
facă.
Lupta este din partea amândurora, a fiului şi a părintelui, să te vindeci de păcate şi
să progresezi, să devii mai bun, din ce în ce mai bun. Păcatele, la prezenţa asta sufletească
continuă, ţi-aduc un foarte mare avantaj - smerenia: Uite ce am fost eu în stare să fac,
netrebnicul de mine! Cum am putut eu să-L supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele!
Raiul este plin de păcătoşi pocăiţi. Toţi au făcut păcate, i-a plăcut lui Dumnezeu
căinţa lor. Păcatul aduce smerenie. De unde se înţelege că dracul joacă un rol mântuitor
indirect. Ne arată imediat neputinţele. Ne ajută la încununare. Dacă ar şti cât de mult ajută
la mântuire, ar fi mai puţin ispititor?” (Părintele Arsenie Papacioc)246.

„Păcatele mărunte nasc un adevărat pustiu în viaţa duhovnicească a omului. Aşa

după cum ceasul cu pendulă de pe perete se opreşte din pricina depunerii prafului
mărunt, tot astfel şu pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros de
păcate mărunte adunate. Pentru ca ceasul să pornească din nou trebuie şters praful. Pentru

244
Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 79-81.
245
Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 134.
246
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 65-66.
62
ca omul să se însufleţească pentru o viaţă duhovnicească trebuie să-şi mărturisească şi cele
mai mărunte păcate” (Arhim. Serafim Alexiev )247.

«Cât priveşte marile păcate, nimeni nu poate să nege că ele înalţă un sinistru zid
despărţitor între noi şi Dumnezeu. Însă păcatele cele mărunte sunt dispreţuite de către
mulţi ca fiind de mică importanţă şi inofensive. Unii chiar le socotesc ca îngăduite! Se
întâmplă să meargă credinciosul cu asemenea păcate la vreun oarecare duhovnic
neîncercat şi să audă, spre mirarea lui, următorul fapt: „Acesta nu e păcat. Spune ceva mai
substanţial!” Fireşte, creştinul va pleca de la un asemenea duhovnic nemulţumit. El simte
că păcatele lui mărunte, fără de număr, asemenea firelor de praf, s-au îngreunat ca o
sarcină apăsătoare în sufletul lui şi la fiecare suflare a unu vânt potrivnic se ridică,
asemenea unui nor, înlăuntrul inimii, murdărind atmosfera i duhovnicească, asfixiind pe
creştin, nelăsându-l să mai respire. Păcatele cele mici deschid calea celor mari»248.

«Pentru curăţirea întinării trupeşti Dumnezeu ne-a dat apa. Iar pentru curăţirea
întinărilor sufleteşti, Dumnezeu ne-a dăruit harul Sfintei Taine a Spovedaniei. Orice om
care-şi murdăreşte mâinile se spală. Şi nimeni nu zice: „N-am să mă mai spăl pe mâini,
fiindcă oricum am să mă murdăresc!” De ce, dar, atunci, mulţi oameni spun: „nu mă voi
mărturisi, fiindcă mâine am să păcătuiesc iarăşi”? Este limpede că vrăjmaşul mântuirii
noastre ne îndeamnă ca să nu ne curăţim sufletele, pentru a putea pune stăpânire pe ele.
Noi însă nu ar trebui să plecăm urechea la astfel de îndemnuri diavoleşti, ci să ne
spovedim des, fiindcă deasa curăţire naşte în noi gustul pentru curăţie.
Lăsaţi-vă casa nemăturată, necurăţită, neaerisită timp de un an! Oare nu va deveni
ea o adevărată cocină? Şi acum socotiţi ce a devenit sufletul aceluia care nu un an, ci
douăzeci, patruzeci, şaizeci sau şaptezeci de ani nu şi-a curăţit sufletul prin spovedanie!...»
(Arhim. Serafim Alexiev )249.

„Nici o predică sau broşură nu poate înlocui relaţia duhovnic – penitent în

momentul Tainei. Aceasta însă presupune fireşte şi timp şi o dispoziţie binevoitoare faţă
de sufletul pe care Dumnezeu l-a încredinţat în mâinile noastre. E mai bine ca preotul să
nu săvârşească Taina decât să o săvârşească defectuos, adică în grabă şi cu indiferenţă. În
momentul Mărturisirii judecat nu e numai cel care se mărturiseşte, ci şi cel care
mărturiseşte. E un moment înfricoşător pentru amândoi. Dintr-o mărturisire care se face
cu tihnă şi iubire pot să apară multe lucruri bune. (…) O repetăm: e mai bine să nu-l
mărturisim pe cineva decât să-l mărturisim nedesăvârşit. Oare chirurgul îşi permite să
opereze bolnavul dacă n-are timp şi dispoziţia de a epuiza orice limită a rezistenţei şi
perseverenţei pentru vindecarea bolnavului lui?” (Părintele Gheorghios Metallinos)250.

„Nepăsători la faptul că oamenii comit păcate, problema principală este aceea a

atitudinii noastre fundamentale faţă de noi înşine şi faţă de alţii. Există mulţi care, deşi
iertaţi, fac puţine lucruri pentru a se schimba ei înşişi în interiorul lor sau pentru a adopta
o nouă atitudine. Ei trăiesc cu un resentiment adânc şi în revoltă faţă de Dumnezeu şi
într-o respingere a lor înşişi şi a valorii vieţii lor. Cel care trăieşte într-o asemenea stare de
păcat trăieşte cu adevărat doar pentru sine însuşi. Convertirea – metanoia – trebuie să fie
reconcilierea cu adevăratul eu al fiecăruia. Păcatul – hamartia – este o alegere rea, un eşec în

247
Arhim. Serafim Alexiev, Leacul uitat: Sfânta Taină a Spovedaniei, ediţia a doua, trad. de Gheorghiţă Ciocoi
şi Petre-Valentin Lică, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 46-47.
248
Arhim. Serafim Alexiev, Izbăvirea de păcate. Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, trad. de Gheorghiţă
Ciocoi, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 50-51.
249
Arhim. Serafim Alexiev, Leacul uitat: Sfânta Taină a Spovedaniei, ediţia a doua, trad. de Gheorghiţă Ciocoi
şi Petre-Valentin Lică, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 50-51.
250
Protoprezbiter prof. dr. Gheorghios Metallinos, Parohia…, p. 80.
63
a atinge ţinta şi obiectivul adevărat, este ceva calculat greşit, ceva îndrumat greşit, şi
aceasta datorită alegerii deliberate contra firii. Prin urmare, cel păcătos nu acţionează
autentic şi nici nu există autentic. Cel păcătos are trebuinţă să fie „întors din drum”, să fie
reorientat, revitalizat,a re nevoie constantă de tămăduire. Aceasta a fost întotdeauna una
dintre slujirile terapeutice de bază ale bisericii, deşi pentru mulţi creştini ea a fost
concepută drept o metodă limitată şi simplistă de dobândire a iertării. Exomologesis –
mărturisirea păcatelor – este un element important în tămăduirea păcatului, dar aceasta
este doar parte dintr-un proces mai larg” (Mitropolitul Emilianos Timiadis)251.

„Spovedania este prin sine eliberatoare. Atâta vreme cât nu este recunoscut ca atare şi
atâta vreme cât nu este mărturisit altcuiva, păcatul se înrădăcinează în suflet, creşte şi se
întinde, îmbolnăvindu-l în întregime, măcinând, pustiind şi otrăvind viaţa lăuntrică.
Povara păcatului este greu de purtat de unul singur, cu atât mai mult cu cât el iscă
tulburări a căror pricină omul nu o poate înţelege uşor şi e prea slab şi neputincios ca să le
poată stăpâni. De aceea, păcatul este izvor de nelinişte, de angoasă, mai ales din cauza
sentimentului de vinovăţie care, în general, îl însoţeşte, dar şi pentru că păcatul trezeşte şi
întreţine activitatea demonilor care, profitând de această stare bolnavă, seamănă tulburare
şi nelinişte în suflet prin toate mijloacele. (…) Prin întâlnirea cu duhovnicul în cadrul
Tainei, penitentul găseşte bun prilej ca să rupă tăcerea şi să iasă din însingurarea sa
bolnăvicioasă, care nu face decât să-i sporească răul. Vorbind despre ceea ce-l tulbură, el
dă pe faţă boala care-l măcina nevăzut pe dinăuntru. Simpla înaintare spre celălalt,
îndrăzneala de a se deschide în faţa lui cu smerenie, înfrângându-şi ruşinea, învinuirea de
sine fără nicio milă în faţa celuilalt, biruirea mândriei, toate acestea constituie deja un pas
important, care-l duce pe om spre ieşirea din universul bântuit de boală al păcatului”
(Jean – Claude Larchet)252.

CANONUL DE ÎNDREPTARE CA MANIFESTARE A POCĂINŢEI

«Un creştin a întrebat pe un înţelept dacă sunt aceleaşi păcate în toate locurile. Iar
înţeleptul i-a răspuns că sunt aceleaşi, pentru că Dumnezeu este Acelaşi în toate locurile.
Atunci creştinul i-a spus: „Cum se explică, atunci, că eu pentru aceleaşi păcate pe care
le-am făcut în locuri diferite, am fost canonisit cu diferite canoane? Când eram în cutare
loc, duhovnicul de acolo nu m-a mustrat deloc pentru beţie, iar pentru curvie m-a mustrat
foarte tare, încât mustrarea aceea a fost de ajuns pentru a mă opri de la păcat. Iar când
eram în alt loc, duhovnicul de acolo, pentru curvie nici o sfătuire înţeleaptă nu mi-a dat,
iar pentru beţie m-a mustrat foarte tare, ca pe un fur de cele sfinte, şi m-a canonisit”.
Înţelegem dina ceasta, că duhovnicii aceştia, la patimile pe care le aveau şi ei făceau
pogorăminte mari, iar la patimile pe care nu le aveau făceau mustrarea necesară» (Sf.
Nicodim Aghioritul)253.

„Dacă cel ce se pocăieşte aer multe păcate, canoniseşte-l pe cel mai mare , adică pe
cel ce are canon de mai mulţi ani. Câtă vreme face păcatul, chiar dacă nu se împărtăşeşte,
vremea aceea se numără la facerea canonului. Dacă se va depărta o vreme de la păcatul pe
care l-a spovedit, şi va cădea iarăşi în acelaşi păcat, să pui începătură la anii canonului.
Dacă va cădea în alt păcat, trebuie să socoteşti care are mai mulţi ani: canonul pe care îl
avea nesăvârşit, sau păcatul cel de curând făcut” (Sf. Nicodim Aghioritul)254.
251
Mitropolitul Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire: noţiuni şi orientări pentru teologia şi practica pastorală,
trad. de Paul Brusanowski, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 204.
252
Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 265.
253
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 13.
254
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 66.
64
 „Dacă cel ce se pocăieşte se află încă sub canon şi se va afla în primejdie de moarte,
se împărtăşeşte cu Dumnezeieştile Taine, de nevoie. Dacă se va însănătoşi, începe iarăşi
canonul de acolo de unde l-a lăsat mai înainte de a se împărtăşi” (Sf. Nicodim
Aghioritul)255.

„Canonul la spovedanie nu era nici prea greu, nici prea uşor. Ci era chibzuit, după
vârsta, sănătatea, puterea şi aşezarea sufletească a fiecăruia. Cel mai mult oprea de la
Sfânta Împărtăşanie timp de şapte ani, pentru avort, desfrânare şi ucidere. Pe cei care
aveau păcate foarte grele, de obicei nu-i dezlega, ci îi trimitea la preotul de parohie. Iar pe
cei nehotărâţi, care nu făgăduiau să se pocăiască din toată inima, îi amâna şi-i îndemna să
mai vină. Pentru cei mai mulţi obişnuia să dea canon, mergerea frecventă la sfintele slujbe,
citirea Psaltirii, câte două-trei catisme zilnic, metanii, post până seara, miercurea şi
vinerea, ţinerea posturilor, citirea cărţilor sfinte, milostenii etc.” (Părintele Paisie Olaru)256.

Părintele Paisie „sfătuia pe duhovnicii mai tineri din mănăstire, zicând: - Să nu

legăm la spovedanie oamenii care sunt cu păcate mari şi care sunt de departe. Ci să-i
trimitem să se spovedească la preoţii lor, ca să nu rămână legaţi de noi” (mărturie despre
Părintele Paisie Olaru)257.

„Nimeni dintre duhovnici nu ştie exact cât trebuie să lege şi cât trebuie să dezlege
în scaunul de spovedanie. Duhovnicul săvârşeşte Taina Mărturisirii sub inspiraţia
Duhului Sfânt. Dar numai Dumnezeu ştie inima şi sufletul fiecărui om. Eu nu am dat
canoane prea grele la mărturisire, fiindcă mi-a fost milă de fiecare şi am plâns cu cel care
plângea şi m-am bucurat cu cel care se bucura… Oare nu pentru mulţimea păcatelor pe
care le-am dezlegat prea uşor m-a ajuns suferinţa aceasta?... Vă rog să vă rugaţi mai mult
pentru mine!” (Părintele Paisie Olaru)258.

„Celor care aveau păcate grele şi erau robiţi de patimi vechi, le rânduia bătrânul să
postească obligatoriu toate posturile şi zilele rânduite de Biserică, să nu mănânce un timp
carne şi ulei şi să nu bea vin. Apoi o zi sau două pe săptămână, de obicei miercurea şi
vinerea, le rânduia post negru până la orele trei după masă, până seara sau chiar până a
doua zi şi să citească psaltirea la miezul nopţii. Iar celor care săvârşeau avorturi, le rânduia
să nască alţi copii în locul celor ucişi, sau să boteze şi să îmbrace copii săraci după numărul
avorturilor, sau să înfieze copii fără părinţi” (Părintele Paisie Olaru)259.

„Spre deosebire de sfatul duhovnicesc, canonul reprezintă un mijloc pozitiv mai

dur pentru continuarea, adâncirea şi desăvârşirea pocăinţei, cerută de natura specială a
anumitor păcate. (...) Deşteptarea pocăinţei şi punerea ei în funcţiune în condiţiile unei
conştiinţe drepte şi sigure, iată cel dintâi şi fundamental scop al canonului la spovedanie.
Acest principiu îl ilustrează cât se poate de viu următoarea prescripţie a unui duhovnic. El
a impus drept canon, unei femei clevetitoare, obligaţia de a merge în clopotniţa bisericii cu
o pernă de fulgi, pe care să o destrame pe îndelete, lăsând fulgii în voia vântului, iar după
aceea să se întoarcă la dânsul. Îi ceru apoi să se ducă să adune fulgii la loc. Femeia făcu,
desigur, o figură speriată, mărturisind imposibilitatea de a reface perina din fulgii pe care
numai vântul ştia unde-i răspândise. – Aşa este şi clevetirea, reluă duhovnicul: ea duce
vorbele de rău ca şi vântul, aşa că nu mai poţi drege ceea ce ai stricat, pentru că nu mai eşti
255
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 66-67.
256
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 124-125.
257
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 126.
258
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 127.
259
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 116.
65
stăpână pe vorbele odată ieşite din gură. Canonul şi-a ajuns scopul său esenţial, şi anume
deşteptarea conştiinţei cu privire al gravitatea păcatului şi, deci, nevoia de îndreptare” (Părintele
Petre Vintilescu)260.

„Aplicarea canonului de pocăinţă se face într-un spirit corecţional, Când

întrebuinţăm această expresie, nu înţelegem să dăm canonului un caracter de pedepsire
sau de ispăşire a păcatului, ci numai să subliniem scopul său corecţional, adică salutar,
pedagogic sau de corijare (îndreptare) a penitentului. Scopul epitimiilor prescrise în
scaunul de spovedanie nu este, prin urmare, ispăşitor, adică pentru a satisface justiţia
divină (...). Scopul lor este îndreptarea penitentului prin exerciţii mai grele, dar cu atât mai
hotărâtoare pentru restabilirea funcţiunilor conştiinţei şi voinţei morale. Epitimiile ar
putea fi numite pedepse, cel mult în sensul de pedepse părinteşti, adică în sensul în care
părinţii îşi pedepsesc copiii din iubire, pentru a-i îndrepta, iar nu pentru că au greşit”
(Părintele Petre Vintilescu)261.

„ Canoanele de Pocăinţă se impun după greşeală şi după putere , în raport direct

proporţional cu gravitatea ranei, ci intensitatea Pocăinţei şi cu posibilitatea împlinirii lor.
Indulgenţa e recomandată totdeauna când se dă dovadă de căinţă şi îndreptare sinceră,
aşa după cum asprimea este la locul ei când penitenţii nu arată semne şi sentimente de
îndreptare” (Părintele Ilarion Felea)262.

„La aplicarea canoanelor, duhovnicul nu poate uita că nu este numai judecător şi

doctor, ci mai ales părinte iubitor şi dezinteresat. Credincioşii să vadă în el pe omul lui
Dumnezeu, pe liturghisitorul mântuirii şi pe cel mai mare binefăcător al fericirii lor.
Atunci şi numai în aceste condiţii se apropie enoriaşii de el cu toată încrederea, îşi
descoperă în faţa lui tainele conştiinţei cu iată sinceritatea şi el va putea pătrunde şi sluji în
inima lor, ca în altar” (Părintele Ilarion Felea)263.

„Preotul dă canonul sau epitimia, adică pune în aplicare canoanele prevăzute pentru
diferite păcate. Acestea nu au ca scop pedepsirea, ci vindecarea penitentului. Necesitatea
preotului e pusă în evidenţă, în această fază, prin faptul că penitentul nu-şi poate fixa el
însuşi mijloacele de tămăduire şi nu i le poate da nici alt semen al său, cu suficientă
autoritate, pentru a-l face să le împlinească. (…) Duhovnicului i se cere să fie în stare, prin
citiri de cărţi duhovniceşti, prin urmărirea diferitelor procese sufleteşti, prin experienţă, nu
numai să dea cu o anumită siguranţă sfaturile cele mai eficiente, ci şi să le argumenteze în
faţa penitentului, ca acesta să se lase convins să le urmeze” (Părintele Dumitru
Stăniloae)264.

„Astăzi, când foarte mulţi se împărtăşesc destul de rar, oprirea de la Sfânta

Împărtăşanie pentru un an, doi sau trei nu mai e simţită ca un canon eficient. Mai eficientă
e recomandarea înfrânării de la păcatele mărturisite şi anumite reparaţii corespunzătoare.
Prin faptul că scopul acestor recomandări este tămăduirea sufletească a penitentului şi ele
pot fi scurtate sau prelungite după râvna cu care acesta le observă, sau după nepăsarea
faţă de ele, urmează că duhovnicul trebuie să rămână într-o legătură sufletească cu el, sau
într-o prietenie duhovnicească, care ea însăşi îi poate fi aceluia de mare folos. Mai trebuie

260
Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia, Alba Iulia, 1995, p. 216-217.
261
Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia..., p. 218.
262
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 219.
263
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 220.
264
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 140.
66
menţionat că eficienţa recomandărilor date de duhovnic atârnă în mare măsură de trăirea
duhovnicului însuşi în conformitate cu ele” (Părintele Dumitru Stăniloae)265.

„În vremurile vechi, când creştinii aveau mare râvnă şi evlavie să se împărtăşească
mai des cu Sfintele Taine, cel mai greu canon pentru creştinii de atunci era oprirea pe un
timp mai scurt sau mai lung de la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie. (…) Acum, însă,
când credinţa a slăbit şi creştinii cei mai mulţi zac în adâncul nesimţirii şi al lipsei de
evlavie faţă de Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cred că cel mai mare
canon pentru îndreptarea sufletelor lor este părăsirea păcatelor spovedite şi lupta cu ele
până la moarte. Iar postul, rugăciunea, milostenia, metaniile şi alte nevoinţe să li se dea
după putere, după starea lor de sănătate şi după greutatea păcatelor făcute, potrivit cu
scumpătatea şi iconomia Sfintelor Canoane” (Părintele Ilie Cleopa)266.

„Duhovnicul trebuie să fie cu mare grijă la spovedanie, socotind bine pe cine

trebuie să oprească şi cui să dea cele sfinte cu vrednicie. (…) Cel mai mare păcătos, dacă pe
patul de moarte se spovedeşte, plângând cu amar, asemenea tâlharului de pe cruce, poate
fi împărtăşit. Iar dacă cineva nici pe patul de moarte nu vrea să se împace cu aproapele,
sau refuză cele sfinte, nu trebuie să fie împărtăşit” (Părintele Ilie Cleopa)267.

„Cei ce sunt opriţi un timp de la Sfânta Împărtăşanie se pot împărtăşi cu

pogorământ numai în caz de primejdie de moarte, adică de accidente, de operaţie,
internare în spital pentru mai mult timp etc. De asemenea, femeile însărcinate se pot
împărtăşi în luna a noua, orice oprire canonică ar avea, cu condiţia ca după naştere să ţină
în continuare canonul dat de duhovnic” (Părintele Ilie Cleopa)268.

„Cei ce nu vor să primească un canon la Sfânta Spovedanie, după multă sfătuire,

de vor rămâne în îndărătnicia lor, nu li se poate face dezlegare de păcate, cum spune
Sfântul Nicodim Aghioritul în Învăţătura către duhovnic” (Părintele Ilie Cleopa)269.

„Duhovnicul e cel cu care tratezi viaţa ta ca şi cu Dumnezeu. El are puterea de a

lega şi dezlega, ceea ce în spiritualitatea ortodoxă defineşte marele rol al preotului şi
marea sa misiune pe pământ. Dar el e, cum am mai spus şi cum de fapt a spus cândva
Avva Pimen, model, nu legislator. Canoanele pe care se întemeiazp sunt orientative, suple.
Duhovnicul le poate atenua, le interpretează, le aplică la cazuri concrete, diferite unele de
altele. Cu unii le aplică în literă, cu alţii în spirit. Pentru unii sunt neînduplecate, pentru
alţii mai blânde. Dacă nu se poate opera diferenţierea în limitele aceluiaşi canon, se caută
altul, mai aspru sau mai blând. Duhovnicul are libertatea să aprecieze” (Antonie
Plămădeală, Mitropolit al Ardealului)270.

„Cine nu foloseşte Canoanele, schimbă modul de administrare a darurilor în

Biserică. (…) Canonul în mărturisire are un rol corecţional şi pedagogic. (…) Să nu se
înţeleagă însă că Ortodoxia acordă canonului rol ispăşitor, juridic, precum se întâmplă în
teologia romano-catolică. Învăţătura ortodoxă spune că iertarea la mărturisire se dă

265
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 146.

266
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, Editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1988, p.
58.
267
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 68.
268
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 64.
269
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 62.
270
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1995, p.
203.
67
gratuit, de către Hristos, de aceea se şi numeşte iertare, în virtutea vredniciei lui Hristos şi
a Jertfei Sale ispăşitoare (…) dar o iertare fără angajament din partea omului de a se
îndrepta, fără o lucrare de îndreptare, nu i-ar fi de folos. Canonul, pe care îl dă duhovnicul şi
pe care penitentul îl primeşte, are rolul de a concretiza angajamentul de îndreptare şi lucrarea de
îndreptare. E semnul vădit că penitentul îşi dezaprobă păcatul şi e hotărât a nu- l mai face”
(Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului)271.

„Tradiţia, exemplele Părinţilor, dau libertate de alegere, permit elasticitatea

deciziilor, lasă loc libertăţii interioare faţă de Regulă. Tocmai acest lucru asigură puterea şi
realismul vieţii duhovniceşti ortodoxe. Libertatea se situează deasupra Regulei, cu
condiţia să fie exercitată cu discernământ şi nu contra spiritului ei. Criteriul de apreciere
între necesitatea rigorii şi posibilitatea de a o călca, este acesta: rigoare când e vorba de
poruncile dumnezeieşti, libertate când e vorba de e vorba de modul de aplicare” (Antonie
Plămădeală, Mitropolit al Ardealului)272.

„Sistemul meu este să fiu mai îngăduitor, dar să atac păcatul cu orice chip, şi să-l
pun în situaţia să fie şi el împotrivă. Dacă el este împotrivă, este pe cale. Mila lui
Dumnezeu îl ajută” (Părintele Arsenie Papacioc)273.

„Duhovnicul ce canon dă, de nu poate să-l facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea
asta, a unor canoane care angajează timp şi chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de
prezentă, de atenţie, de ţâşnire către Dumnezeu. Iar dacă nu puteţi să faceţi canonul pe
care vi l-a dat, sunteţi în culpă. Trebuie să vă spovediţi că nu aţi putut să faceţi canonul,
sau nu aţi vrut. De ce să nu se poată face? Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l
fac, trebuie s-o discutaţi cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l
uşureze. Duhovnicul are toată autoritatea de a lega şi a dezlega. Vi l-a dat, nu mai
discutăm că nu este bun, trebuia să-l discutaţi atunci. „Părinte, eu mă găsesc în situaţia
asta, nu pot îngenunchea, că am o bubă la genunchi”; „Părinte, am o anemie”. Un părinte
duhovnicesc ţine cont de regula neputinţelor. Dar, dacă nu-l faci dintr-o lipsă de atenţie şi
dintr-o crasă lenevire, atunci eşti vinovat” (Părintele Arsenie Papacioc)274.

„Canonul începe să se considere atât de relativ, încât nu ai toată siguranţa că se

potriveşte atât de bine la cel care i-l dai. Se mai poate orienta un duhovnic după râvna care
o are fiecare şi în funcţie de gravitatea păcatelor. Dar canonul cel mai adevărat este acesta:
să nu mai faci păcatul. Pentru că eşti cu tine mereu, mereu sunt ispite, şi, atunci, tu te
găseşti un luptător cu sabia scoasă, ascuţită, nu un luptător adormit. Sau unul din
canoanele cele mai mari care se dă este oprirea de la împărtăşit. Aici se pot pronunţa
duhovnicii cu foarte multă grijă. Canoanele cele mai rezistente opresc de la împărtăşit 18-
20 şi chiar 25 de ani. Dar asta ar însemna să nu te mai împărtăşeşti niciodată. Mai ales se
ţine cont şi de momentul istoric în care trăim. El poate să se obişnuiască cu neîmpărtăşitul
şi nu îl mai interesează şi zice: Parcă tot cu împărtăşania am trăit până acum! (…) Trebuie
urmărit un canon pe care să-l facă zi de zi, în ce priveşte starea de simţire, nu starea de
obligaţie tipicală. Duhovnicul de multe ori cu regret se achită de fiul duhovnicesc, îi dă un
canon: să citeşti cutare... Fiul o face din obligaţie, nu o face să se vindece, dacă face. Sunt
foarte puţini care fac cum trebuie” (Părintele Arsenie Papacioc)275.
271
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1995, p.
214.
272
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1995, p.
227.
273
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 74.
274
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 66.
275
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 67-68.
68
 „Vă dau un exemplu: S-a măritat Ioana cu Nicu. Au terminat petrecerile nunţii şi au
trecut la casa lor. Nicu a plecat la treabă, unde trebuia el să muncească, iar Ioana a rămas
să gătească mâncare. Ea, dintr-o greşeală, nepricepută şi tânără cum era, a afumat
mâncarea. Şi se perpelea: Vai, ce o să zică Nicu: N-ai învăţat nici atâta la mama ta!, se fărma
sărăcuţa. A venit Nicu. Dragă Nicule, am afumat mâncarea! Lasă, dragă, nu asta mă interesa pe
mine! Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua, asta mă interesa! Asta îl interesează şi pe
Dumnezeu: O, dacă ar şti cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V- am dat chip îngeresc, şi peste
îngeri chiar. Vă stau îngerii de vă slujesc. Îngeri vă veţi numi şi voi întru împărăţia Mea. V-am dat
înţelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-aţi gândit la Mine? Şi, auziţi, numai să ne
gândim la El. Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Să te gândeşti la
Dumnezeu, cum te gândeşti la mâncare, cum te gândeşti la părinţi, cum te gândeşti la
cineva pe care-l iubeşti. Te gândeşti la ei: ce-o mai fi făcând mama, tata, soţia. Aşa să te
gândeşti şi la Dumnezeu. Pentru că mai întâi de toate şi peste toate El trebuie să fie iubit
din tot cugetul şi din toată inima. Când te surprinzi în uitare, în răspândire: Doamne,
iartă- mă! Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. Doamne, sunt un netrebnic, nu
merit...! Încolo, îmi faci mie 100 de metanii (…); dar ce faci după ce le faci?” (Părintele
Arsenie Papacioc)?276.

„După ce îşi face pravila, omul se consideră achitat de obligaţia rugăciunii şi se

retrage fără nimic. Eu sunt mai mult pentru o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea
am spus: orice clipă poate fi un timp şi orice suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după
tipic o termini într-o oră. Nu trebuie renunţat la ea. Dar să nu fie singura treabă
duhovnicească. A citi un Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la
cunoştinţă, căci lucrul acesta e mai puţin discutat, este prezenta continuă a inimii. Chiar o
serie întreagă de inşi îmi spun la spovedit că nu şi-au făcut canonul. Poarte rar găsesc care
şi-au făcut canonul. Atunci nu prea sunt de părere pentru canoane, dintr-astea, care se fac
repede ca să scape de ele, sau se fac numai raţional, fără simţire, sau nu se fac deloc.
Suspinarea însă, nu îţi ia timp. E la îndemână şi angajează toată fiinţa ta: Of, Doamne!, şi ai
făcut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatăl nostru, îl ştia pe de rost şi l-a zis
repede” (Părintele Arsenie Papacioc)277.

„Dacă este cineva bolnav, trebuie, o, duhovnice, să alergi în grabă spre cercetarea
lui, chiar şi la miezul nopţii, dacă va şi ploua sau va ninge. După ce îl vei mângâia în boala
lui, spunându-i că prin aceasta se va curăţa de întinăciunea păcatului, aşa cum aurul se
curăţă prin foc, să-l îndemni mai întâi de toate la doctoria trupească, să se spovedească cu
o spovadă de obşte a tuturor păcatelor vieţii sale, De s-a legat limba bolnavului, îndată
trebuie să-l strângi de mână, sau să strigi tare, până când prin semne îţi va da de înţeles că
vrea să se mărturisească. Atunci să-i citeşti rugăciunea de iertăciune şi să-l împărtăşeşti cu
Dumnezeieştile Taine, ca să nu se întâmple să moară neiertat şi neîmpărtăşit.
Să mergi adeseori la dânsul, să-l mângâi şi să-l întăreşti ca să nădăjduiască la mila
lui Dumnezeu, până la răsuflarea lui cea mai de pe urmă şi să nu deznădăjduiască, fiindcă
în ceasul acela diavolul luptă tare ca să-l arunce pe om în deznădăjduire. Pentru aceasta, în
ceasul de pe urmă, are mare trebuinţă de sfătuirea şi mângâierea ta, pe care de o va avea,
poate să dobândească dobândă veşnică, aşa cum neavând-o, poate să sufere o pierdere
veşnică ” (Sf. Nicodim Aghioritul)278.

„Celor bolnavi, însă, li se poate face uşurare de canoanele care cer osteneală
trupească, precum: post, metanie, priveghere, milostenie, dacă nu au de unde da etc.; însă
276
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 68-69.
277
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 69-70.
278
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 63-64.
69
pentru osteneala duhului nu sunt scutiţi, adică de sfânta rugăciune, cea dintotdeauna, şi
de mulţumire către Dumnezeu pentru suferinţa pe care o au. După cum am zis, canonul
celor bolnavi se poate schimba, nu însă şi obligaţia de a ierta, a se ruga şi a mulţumi
neîncetat lui Dumnezeu pentru toate, fiindcă prin acesta se vor mântui” (Părintele Ilie
Cleopa)279.

„Cât priveşte canoanele de oprire de la Sfânta Împărtăşanie, m-am orientat după

îndrumarea Părintelui Stăniloae din cartea sa de Dogmatică, în care spune să nu dăm
canoane de oprire pe vreme mai lungă de trei ani. N-am dat şi cred că n-o să dau canon de
oprire de la Sfânta Împărtăşanie pe vreme mai lungă de trei ani. E drept că sunt cazuri în
care nu pot fixa vreo limită. Am avut la spovedanie credincioşi cărora le-am spus că, după
aşezarea sufletească pe care o au, după lipsa de religiozitate, de cunoştinţe şi de practici
religioase, nu le-aş putea fixa vreun termen la care ar fi vrednici să se împărtăşească. Ba
chiar le-am precizat că, în starea în care se află, nici chiar la moarte n-ar putea să se
împărtăşească cu vrednicie. Bineînţeles, de fiecare dată le-am arătat şi ce e de făcut, pentru
a se face vrednici de darul lui Dumnezeu” (Părintele Teofil Pârâian)280.

„Nu are rost să aşteptăm trecerea anilor, ci vindecarea însăşi. Atunci când simt o
schimbare spre bine la credincioşi, nu aştept trecerea anilor sau împlinirea sorocului, ci
dau dezlegare la Sfânta Împărtăşanie înainte de termenul stabilit în prealabil” (Părintele
Teofil Pârâian)281.

„M-am trezit în Sâmbăta Paştilor cu un maramureşean bătrân, cu sarica pe el: No,

domn' Părinte, am venit să mă mărturisesc, să mă grijesc! Cine era acest bătrân? În satul lui era
un om foarte însemnat. De 30 de ani nevasta lui se făcuse adventistă. Era un curent de
adventişti foarte puternic acolo. Şi toţi adventiştii vroiau să-l prindă pe badea Ioan, care
era foarte reprezentativ, ca prin el, să dea lovitură satului. Însă el se ţinea de Biserică, şi nu
au reuşit ăia să-l doboare. El apăra poziţia ortodoxă, numai prin faptul că nu se ducea la
duşmani. Eu, n-am de lucru, în spovedanie, şi l-am întrebat: Ai postit?, că vroia să se
împărtăşească. Mâine erau Pastile. No, domn părinte! Am mâncat şi ieri de frupt!, în Vinerea
Mare, că era în spital.
Acum, am zis eu, ce faci Arsenie? Sigur, ce ar face Hristos? Omul ăsta de 30 ani
apără credinţa adevărată, ortodoxă, şi acum mă cramponez că a mâncat omul acesta o
bucăţică de cozonac, dată de pomană, pentru că era străin? Bine, bade Ioane, să posteşti până
mâine! Şi până mâine mai erau câteva ceasuri, ca să zic că i-am dat un canon, şi l-am
împărtăşit.
Vedeţi, faci un mare pogorământ, dar pe ceva. Nu l-am oprit după canoane, şi am
ţinut cont de starea lui sufletească, de lupta care o dă de ani de zile. Pentru că, trebuie să
spun, dar cu teamă, că nu prea văd că singur postul ar da nădejde de mântuire. Smerenia
adâncă din inima noastră şi neduşmănia este nădejdea de mântuire a noastră. Postul este
recomandat ca o stare de nevoinţă şi ca stare fiziologică, că elimină toxinele, şi e foarte
bun. Dar ne întâlnim cu fel de fel, şi foarte multe cazuri, când nu s-a postit, ori sunt
bolnavi, ori sunt pe drum.
Vedeţi, trebuie să ai înţelegere. Dacă duhovnicul ţine cont de intensitatea pocăinţei
fiului, el se consideră ajuns” (Părintele Arsenie Papacioc)282.

279
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 62.
280
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti…, vol. II, p. 734.
281
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti…, vol. II, p. 734.
282
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 71-72.
70
 „Unul s-a dus la spovedit, cu păcate grele. Părintele i-a dat un canon foarte uşor şi
zice: „Părinte, părinte, e uşor pentru mine, păcătosul! Doar atât să fac eu?” Duhovnicul i-a
scăzut şi din ce i-a dat. „Părinte, ce faci?” Şi i-a plesnit inima, şi a murit din râvnă că el nu
merita acest lucru. Dar duhovnicul a fost iscusit.
Aşadar, canoanele rămân ca nişte mari faruri de orientare: Uite, domnule, păcatul
dumitale, că te oprea de la împărtăşit douăzeci de ani, cum e cazul cu avorturile. Dar sunt
atât de multe posibilităţi ca să-l uşurezi. Sfântul Ioan Gură de Aur, zice: Ani vrei să- i dai?
Nu, vindecă-i rana! L-ai oprit atâţia ani, dar el tot aşa a rămas, nevindecat. Lupta mare este
să-i vindeci rana.
Se sfidează jertfa de pe Golgota când preoţii duhovnici refuză să dezlege pe cei cu
păcate grele şi care se căiesc. Este o enorm de mare greşeală. Poţi să-l opreşti de la
împărtăşit dar nu ca să nu-l dezlegi de păcate. De câte ori să iertăm? a întrebat Sfântul
Petru. De şaptezeci de ori câte şapte. Ceea ce înseamnă: permanent. Dar numai dacă se
căieşte permanent, că n-are voie nimeni să desfiinţeze iadul că-i milostiv Dumnezeu”
(Părintele Arsenie Papacioc)283.

„M-am dus la o mănăstire unde aveam doi fii duhovniceşti, aduşi de mine la
mânăstire, şi i-am întrebat: cum canonisiţi? Zice: noi, pe cei cu douăzeci de avorturi, nu-i
dezlegăm de păcate! Şi ce faceţi cu ei, îi trimiteţi la Arsenie? Nu-l împărtăşeşti imediat, dar
de dezlegat îl dezlegi” (Părintele Arsenie Papacioc)284.

„Nu putem accepta cu nici un chip, cu riscul că-şi pierde credinţa ortodoxă. Nu
putem accepta la o femeie să facă avort. E un păcat mare. Şi nu-i vorba de faptul că a
omorât un om, dar a ucis un om nebotezat. Le-am făcut o teorie de au început să plângă.
Dumnezeu însă, aşteaptă pocăinţa oamenilor, nu timpul. Pentru că Dumnezeu a iertat de
la primele cazuri. Femeia păcătoasă, aduceţi-vă aminte. Şi mereu trebuie să ne întrebăm
ce-ar face Iisus Hristos în cazul acesta. Mântuitorul a vrut să mântuiască lumea, oamenii
căindu-se, că nu se poate fără pocăinţă. Acesta e actul material prin care se vede căinţa
unui om: mărturisirea. Chiar într-o observaţie, la Sfântul Vasile cel Mare, se zice: Se dădeau
canoane mari pentru că era şi credinţa mare. Noi nu ignorăm canoanele, dar, totuşi, trăim un
moment istoric al nostru. Eu, azi, spovedesc, acum stau de vorbă cu penitentul. Şi vă rog
să mă credeţi că nu am oprit mai mult de trei ani de la Sfânta Împărtăşanie, chiar şi pe cei
cu avorturi” (Părintele Arsenie Papacioc)?285.

„Nu deasa împărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa

spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa
împărtăşanie este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii
duhovniceşti. Îndreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu deasa
spovedanie şi se continuă cu post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor,
milostenie, împăcarea cu toţi şi smerenie. Numai după ce facem toate acestea ne putem
împărtăşi mai des, aşa cum arată Sfintele Canoane şi tradiţia Bisericii. Altfel cum să
primeşti pe Domnul cerului şi al pământului în casă când sufletul tău este necurat,
nespovedit, robit de patimi şi mai ales plin de mândrie? Întâi avem nevoie de lacrimi, de
rugăciune şi deasa spovedanie, apoi toate celelalte daruri ni se adaugă. Mânăstirile noastre
întotdeauna au ţinut calea împărătească de mijloc. Când este cazul, să urmăm practica şi
sfatul lor” (Părintele Paisie Olaru)286.

283
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 72.
284
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 73.
285
Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 77.
286
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 53.
71
 „S-a ajuns, pe măsură ce a slăbit râvna credincioşilor, la o foarte rară împărtăşire.
Biserica s-a văzut nevoită să stabilească o normă minimă: cele patru posturi de peste an.
Pentru mulţi însă acest minim recomandat a devenit lege, ba unii se împărtăşesc doar în
postul Sfintelor Paşti. Această stare este nefirească. Când preotul iese cu potirul şi zice: Cu
frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!, şi nu se apropie nimeni, este
semn că au pierdut creştinii sensul Liturghiei, care are ca punct culminant tocmai
împărtăşirea cu Hristos” (†Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei)287.

287
În Prefaţa la pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia..., p. 22.
72