UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

TEOLOGIE PASTORALĂ

Problema transplantului de organe din

punctul de vedere al moralei creștine

STUDENT:

MARIAN TCACIUC

CLUJ-NAPOCA

2018
 CUPRINS

CUPRINS ........................................................................................................................................................ 2
1. DEFINIȚIA TERMENILOR ........................................................................................................................ 3
2. PREVEDERI LEGALE................................................................................................................................ 3
3. CONSIDERAȚII BIOETICE ........................................................................................................................ 4
4. CONSIDERAȚII RELIGIOASE.................................................................................................................... 6
5. CONCLUZIE ............................................................................................................................................ 8
6. BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................ 8
 1. DEFINIȚIA TERMENILOR

Transplantul de ţesuturi şi/sau organe umane reprezintă acea activitate medicală complexă
care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi
funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite că fiind sănătoase.

Prin prelevare se înţelege recoltarea de ţesuturi şi/sau organe umane sănătoase morfologic şi
funcţional, în vederea realizării unui transplant.

Donatorul este subiectul în viaţă sau subiectul în stare de moarte cerebrală, compatibil
genetic cu potenţialul primitor care, în scop terapeutic, donează ţesuturi şi/sau organe umane.
Primitor este subiectul care beneficiază de realizarea unui transplant.

2. PREVEDERI LEGALE

Prelevarea de la donatorii vii se face de la persoane majore, cu capacitate de discernământ,

după obținerea prealabilă a consimțământului informat, scris, liber și expres al acestora, după
informarea lor de către medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire de specialitate,
asupra eventualelor riscuri și consecințe pe plan fizic, psihic, familial și profesional, rezultate din
actul prelevării, donatorul putând reveni asupra consimțământului dat până în momentul
prelevării.

Donarea se face in scop umanitar, are caracter altruist și nu constituie obiectul unor acte și
fapte juridice sau urmarea unei constrângeri de natură fizică sau morală. Este interzisă prelevarea
de organe, țesuturi și celule de la minori, cu excepția prelevării de celule stem hematopoietice, cu
consimțământul minorului și cu acordul scris al ocrotitorului legal. Refuzul scris sau verbal al
minorului împiedică orice prelevare.
 Prelevarea de la donatorii decedați se face numai cu consimțământul scris a cel puțin unuia
dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soț, părinte, copil, frate,
soră sau persoana autorizată în mod legal.

Prelevarea se poate face fără consimțământul membrilor familiei, dacă, în timpul vieții,
persoana decedată și-a exprimat opțiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de
consimțământ pentru prelevare.

Prelevarea nu se poate face sub nici o formă, dacă, în timpul vieții, persoana decedată si-a
exprimat deja opțiunea împotriva donării, printr-un act de refuz al donării, avizat de medicul de
familie.

Transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană se face numai în scop terapeutic,
cu consimțământul scris al primitorului, după ce acesta a fost informat asupra riscurilor și
beneficiilor procedeului. Când primitorul este în imposibilitate de a-și exprima consimțământul,
acesta poate fi dat în scris de către unul din membrii familiei sau de către reprezentantul legal al
acestuia. În cazul minorilor sau persoanelor lipsite de discernamânt, consimțământul va fi dat de
părinți sau de celelelte persoane, care au calitatea de ocrotitor legal al acestora.

3. CONSIDERAȚII BIOETICE

Transplantul de organe, țesuturi și celule, trebuie să țină cont de cele patru principii
fundamentate ale bioeticii: principiul utilității, principiul respectului față de autonomia
persoanei, principiul justiției și principiul echității.

În virtutea principiului utilității sau a beneficiului trebuie evaluat corect raportul dintre
avantaje și dezavantaje, ținând cont de riscurile intervenției. Dacă transplantul este riscant,
putând grăbi moartea pacientului, fară a avea certitudinea reușitei, el nu trebuie efectuat. Este o
gravă eroare medicală să supui un suferind traumei provocate de operația pentru transplant și
aceasta să nu reușească, din cauza că organul grefat nu mai era apt pentru un transplant eficient.

Ținând cont de principiul respectului față de autonomia persoanei, transplantul trebuie

efectuat în baza consimțământului informat, atât al donatorului, cât și al primitorului, explicit și
în scris. Este o mare eroare ca, în graba de a preleva organe fiabile, echipa de prelevare să ucidă
un om, care nu era mort. Pe de altă parte, trebuie luată în discuție limitarea parțială a libertății
unor categorii sociale precum deținuții, persoanele sărace, persoanele handicapate și copiii, care
ar putea fi constrânși să-și dea consimțământul. Datorită nevoii crescute de organe pentru
transplant, sunt discuții aprinse asupra consimțământului prezumat. Acesta presupune, că orice
persoană aflată în moarte cerebrală, poate deveni automat, fără consimțământul rudelor, donator
de organe, dacă în viață nu și-a exprimat dezacordul față de donare. Acceptarea
consimțământului prezumat ar putea duce la ideea că bolnavii , odată ajunși într-o stare critică,
vor valora mai mult morți ( ca surse valoroase de organe și țesuturi) decât vii, sugerând astfel
faptul că, după moarte, corpul unei persoane poate deveni un bun public.

Principiul justiției sau al dreptății (nediscriminării pacienților) ia în considerare distribuția

etică a beneficiilor și a costurilor. Având în vedere că transplantul trebuie să aibă caracter
terapeutic, selecția trebuie făcută numai în funcție de condițiile optime de reușită a transplantului
și de finalitatea acestuia, având în vedere: urgența transplantării, posibilitatea de reușită,
previziunea ca organul să se poată transplanta și prioritatea cererii.

În virtutea principiului echității, apărarea vieții donatorului și a primitorului, este mai presus
decât orice performanță medicală. Donatorul viu nu trebuie să sufere substanțial, încât să devină
inapt pentru o viață normală sau chiar să-și piardă viața, pentru a amâna decesul altei persoane.
Primitorului trebuie să i se garanteze, de asemenea, o prelungire reală a vieții în condiții normale
sau aproape normale, nu doar o prelungire a agoniei, situație în care viața acestuia ar fi mai
degrabă respectată, dacă i s-ar acorda asistență medicală paliativă. Performanțele medicale ale
ultimilor ani au dus la realizarea transplantului de cap/trunchi la câini și la maimuțe, cu
perspectiva realizării acestui tip de transplant și la om, fapt care ar afecta identitatea și unicitatea
persoanei, deoarece creierul conservă memoria personală. De asemenea, transplantul organelor
genitale, deși reprezintă o performanță medicală în vederea asigurării fertilității, nu este
justificabil, deoarece ar afecta identitatea și autonomia persoanei. Există o diferență între
organele trupului omenesc în ceea ce privește definirea personalității umane: omul își păstrează
calitățile personale și identitatea personală chiar dacă i se transplantează o altă inimă, un alt ficat
sau un alt plămân; nu același lucru se poate spune despre creier: când unei persoane i s-a distrus
creierul, persoana este moartă. Transplantul de țesuturi embrionare este inacceptabil, deoarece
embrionul, deși ființă vie, este în imposibilitatea de a-și da consimțământul. Același considerent
se poate aplica și nou născuților acefali sau hidrocefali. De asemenea tendința unor bolnavi de a
deveni donatori de organe, cu condiția să fie eutanasiați, este inacceptabilă.

4. CONSIDERAȚII RELIGIOASE

Pentru antropologia ortodoxă, trupul uman nu este o maşină biologică ce deserveşte viaţa
personală identificată cu viaţa conştientă localizată fiziologic la nivelul creierului. Prin urmare,
un organ nu este doar un component biologic al organismului, care poate fi înlocuit mecanic sau
schimbat cu alt organ similar fără alte implicaţii decât cele de ordin tehnic medical, ci este o
parte a persoanei, cu o funcţie biologică subsumată organismului ca întreg, a cărui funcţionare
este la rândul ei integrată vieţii spirituale (relaţiei cu Dumnezeu).

În acest sens, în baza relaţiei sale atât cu întregul personal originar din care face parte, cât şi
cu cel care îl primeşte, un organ transplantat păstrează pe de o parte amprenta identităţii de
origine iar pe de alta primeşte amprenta noii identităţi. Prin urmare, transplantul unui organ solid,
deşi nu reprezintă un transfer al persoanei sau un amestec de persoane, implică o anumită
întrepătrundere personală. Aşa cum prin căsătorie, soţii devin „un singur trup” şi cum prin
descendenţă copiii moştenesc „singurul trup”, prin transplant cei implicaţi devin un singur organ;
se naşte, cu alte cuvinte o înrudire, cu o componentă biologică mai consistentă decât căsătoria,
dar mai săracă decât descendenţa.

Un loc teologic de cea mai mare semnificaţie pentru această întrepătrundere personală este
Împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are
viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi
sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru
Mine şi Eu în el.” (Ioan 6, 54-56)

Realitatea tainei unirii euharistice şi eclesiale, care pentru creştin este conviețuirea prin
excelenţă este explicitată atât în termeni conjugali, la Efeseni 5, cât şi de descendenţă, prin
imaginea viţei şi mlădiţelor la Ioan 15. Euharistia nu este transplant, ci mâncare.
 Aşadar, transplantul este un gen de înrudire mediată biologic mai specifică decât înrudirea
universală naturală, dar nu poate fi expresia unei relaţii interpersonale împlinitoare în sens cu
totul uman, deci spiritual, decât în contextul iubirii. Din punctul de vedere al Bisericii, aceasta
înseamnă nu doar necesitatea absolută a consimţământului explicit, ci şi necesitatea ca această
înrudire să se realizeze „în Hristos şi în Biserică”! Ca şi căsătoria sau procreaţia, ea presupune
pentru credincios acordul voii sale cu voia lui Dumnezeu, ceea ce întotdeauna şi fără excepţie
pretinde atât un cadru eclesial, sacramental şi liturgic, cât şi angajamentul nemijlocit al
conştiinţei celor în cauză prin rugăciune personală către Dumnezeu.

Căutarea acestui acord reprezintă locul specific al prezenţei şi misiunii Bisericii în contextul
biomedical. Invocarea poruncii iubirii faţă de aproapele pentru a creşte oferta de organe fără a
aşeza actul donării pe un temei duhovnicesc real şi în afara oricărei încadrări eclesiale (nu în sens
administrativ, desigur, ci ca viaţă, practică şi sacramentală, în Trupul lui Hristos), ar însemna o
ipocrizie.

În afara acestei rămâneri reciproce în Hristos, donarea şi transplantul de organe nu sunt spre
binele omului. Nu este o perspectivă inedită: înrudirea prin înfiere este consacrată eclesial printr-
o ierurgie („Însuţi, Iubitorule de oameni Împărate, caută din sfânt locaşul Tău spre robii Tăi
aceştia (N) şi pe cei pe care firea i-a născut depărtaţi unul de altul după trup, pe aceştia Însuţi îi
uneşte în tată şi fiu prin Sfântul Tău Duh…”, Rânduiala la înfierea de copii din Molitfelnic).

În altă odine de idei, iubirea este o poruncă, numai că, în acelaşi timp, este şi cea mai mare
dintre virtuţi. Acest paradox aparent rezultă din modul în care Tradiţia ortodoxă înţelege
poruncile nu ca nişte norme exterioare faţă de care persoana trebuie să se conformeze, ci drept
acţiuni prin care ea dobândeşte acea prefacere lăuntrică care este, gradual, virtutea.

Aici însă, se ridică şi problema aşa numitei „încrâncenări” medicale sau, din alt unghi de
vedere, a „inutilităţii” tratamentului: până unde este obligat moral medicul să acţioneze pentru
binele pacientului său, iar familia să stăruie în acest sens şi să susţină acest demers (în cazul de
faţă, un transplant)? Întrucât caracteristica iubirii este aceea de a nu cunoaşte limite („iubind pe
ai Săi … până la capăt/ desăvârşit i-a iubit”, Ioan 13,1), atât conştiinţa primului, cât şi a
celorlalţi pretinde a face tot ceea ce este posibil. A nu face astfel înseamnă a trăda principiul
iubirii
 Această puternică implicaţie afectivă a teologiei ortodoxe dovedeşte din plin că dincolo de
considerentele medicale teoretice şi tehnice, dincolo de justificări abstract umaniste sau chiar
utilitariste, înţelegerea de către Biserică a raportului dintre persoană şi componenta sa biologică
este înrădăcinată în chiar constituţia naturii umane. Mai intervine desigur problema caracterului
anonim al donării. Înţelegerea teologiei ortodoxe ca înrudire face acest principiu discutabil. O
înrudire anonimă e un non-sens. Totuşi, în cazul în care donorul găseşte convenabil anonimatul
(ca în alte situaţii de generozitate), această dorinţă se cuvine respectată. Dar chiar şi atunci relaţia
interpersonală poate fi, chiar se cuvine a fi, mediată cel puţin de rugăciunea reciprocă.

5. CONCLUZIE

Transplantul de țesuturi și de organe este una din formele de vârf ale practicii medicale
contemporane, care transformă suferința în nadejde pentru mai multă viața. Este o performanță a
științei și a practicii medicale pe care Biserica o binecuvintează atâta vreme cât, prin transplant,
se rezolvă criza determinată de lipsa altor soluții de vindecare și se redă viața normală a unei
persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să trăiască altcineva.

6. BIBLIOGRAFIE

 Raluca-Mihaela Asandei, Etica biomedicala si accesul la ingrijirile de sanatate, Iași,

2015
 Asociația ProVita, Rezoluţii ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Române și Bisericii
Ortodoxe Ruse privind probleme de bioetică, București, 2004
 Conf. Univ. Dr. Sebastian Moldovan, Transplantul, o înrudire?, București, 2007
 http://patriarhia.ro/transplantul-de-organe-1451.html [05.06.17 - 16:44]