PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI

Unitatea de învăţare 1.
DELIMITAREA NOŢIUNII DE JOC CA ACTIVITATE UMANĂ

Etimologic, termenul ludic provine din latinescul "ludo" care însemna bucurie, veselie.
Traducerea în limba engleză a cuvântului joc este game sau play, în franceză - jeu, iar în germană –
spielen, desemnând o mişcare lină care produce satisfacţie.
„Omul nu este întreg decât atunci când se joacă”, scria Schiller. Jocul, ca activitate umană, este
o formă de manifestare a libertății și a puterii creatoare a ființei (Marcus, 2003). Arta, ştiinţa, religia și în
general cultura pot fi privite drept jocuri serioase și au o dimensiune ludică (Chateau, 1967; Huizinga,
2002, Marcus, 2003). Astfel, mecanismele jocului au fost analizate din cele mai variate perspective -
biologică, psihologică, matematică, sociologică, lingvistică, filosofică și politică (Marcus, 2003). Din
perspectiva teoriei jocurilor, prin joc se înțelege o situație în care acționează o mulțime de elemente
raționale, numite jucători, care, în mod succesiv și independent, într-o ordine și în condiţii specificate
printr-un ansamblu de reguli, aleg câte o decizie dintr-o mulţime de variante posibile. Modul de alegere
a deciziilor constituie o strategie. Dintre jocurile cunoscute, şahul se apropie cel mai mult de această
accepţie a jocului (Marcus, 2003).
Huizinga (2002) definea jocul ca acţiune sau activitate voluntară, concepută ca un scop în sine,
efectuată în anumite limite fixe de timp şi de loc, după o regulă liber consimţită, dar obligatorie; această
activitate este însoţită de o stare de tensiune, de bucurie şi de conştiinţa de a fi altceva decât viaţa
curentă. În cadrul jocului ne eliberăm de constrângerile imediatului pentru a ne crea lumi utopice în care
ne putem realiza pe deplin. Dacă jocul este o experienţă simulată a nedeterminării, atunci, el este unica
modalitate a distanţării faţă de tot ceea ce în viaţa curentă înseamnă loc fix, dependenţă, reglare
(Huizinga, 2002). Chiar şi reglementat, jocul ne face conştienţi de gratuitatea oricărei angajări, de
procentul de arbitrar ce rezidă în orice iniţiativă umană, de faptul că gravitatea este doar una dintre
feţele posibile ale lucrurilor. Jocul este manifestarea palpabilă a libertăţii. Orice acţiune omenească
poate fi redusă la o joacă. Civilizaţia umană se naşte şi se dezvoltă în joc şi ca joc.
Trăsăturile esențiale pe care matematicianul Solomon Marcus (2003) le regăsește în activitățile
de joc sunt caracterul agreabil, natura imprevizibilă, aspectul problematic și cel strategic. Ponderea
fiecăreia dintre cele patru trăsături în activitățile ludice diferă în funcție de joc, jucători și context. La fel
ca arta și ca matematica, jocul, prin convențiile sale, creează universuri ficționale, replici ale universului
contingent (Marcus, 2003).Spre deosebire de jocurile convenționale pe care jucătorul le ține sub control
în mare măsură, jocul creației artistice sau științifice pune stăpânire pe jucător (artist sau om de știință).
Tărâmul ludicului îi permite gândului să hoinărească în direcții stabilite doar de curiozitatea și de
imaginația sa, fără a se teme de sancționarea eșecului (Marcus, 2003). Prin joc gândirea înaintează de
la cunoscut la necunoscut, de la previzibil la imprevizibil, de la sigur la problematic, de la nimereală la
strategie. Jocul creativității este liber de orice limitări în timp și spațiu, el impregnează starea de veghe
și de somn, conștientul și subconștientul. Satisfacția și plăcerea sunt date de sondarea necunoscutului
(Marcus, 2003).
Jocul nu este un aspect, un element în cadrul culturii, ci un atribut al culturii – cultura are
caracter de joc, ceea ce impune o anumită moderație și stăpânire de sine, pretinde fair-play din partea
participanților (Marcus, 2003). Jocul este considerat de Huizinga (2002) un fenomen cultural, şi nu ca o
funcţie biologică. Jocul este însă mai vechi decât cultura, pentru că şi animalele se joacă. Jocul este o
experienţă, o formă de cunoaştere colectivă – toată lumea se joacă (Huizinga, 2002). Spre deosebire de
muncă, jocul nu urmăreşte producerea unor bunuri materiale, iar spre deosebire de învăţare, nu
urmăreşte însuşirea unor noi cunoştinţe sau alte produse ale învăţării. Jocul poate fi o zbenguială
veselă, o competiţie, un spectacol prezentat în faţa unor spectatori. Chiar şi la animale, jocul este mai
mult decât un fenomen pur fiziologic, sau o reacţie psihică determinată fiziologic. Jocul are tâlc,
înseamnă ceva, are o funcţie socială. Aceasta este esenţa jocului. Viaţa culturală pare să aibă un
caracter ludic – fiecare om îşi joacă rolul pe scena vieţii. Jocul este înainte de toate o acţiune liberă.

183
SIMONA BUTNARU

Jocul impus nu mai este joc. Copiii şi animalele se joacă pentru că le face plăcere. Jocul le serveşte
dezvoltării unor capacităţi. Pentru omul adult jocul poate fi oricând amânat sau suprimat. El nu este
impus de o nevoie fizică sau de o îndatorire morală. Nu este o sarcină, ci o activitate de timp liber. Jocul
este o ieşire din viaţa obişnuită într-o sferă temporară de activitate cu tendinţă proprie. Cel care se joacă
este conştient că nu este de-adevărat, ci doar în joacă. Spiritul jocului pare inferior seriozităţii realităţii,
însă cei care se joacă pot să facă acest lucru foarte serios, cu dăruire şi implicare totală, transformându-
se în seriozitate (Huizinga, 2002).

TEMĂ DE REFLECŢIE
Comentaţi relaţia dintre activitatea ludică şi creaţie şi importanţa sa în planul evoluţiei vieţii culturale a
societăţii.

Jocul este caracterizat de încordare, bucurie, haz (Huizinga, 2002).Jocul nu este dependent de
rațiune (căci și animalele se joacă), de o anume concepție despre om sau treaptă a civilizației (jocul
este prezent în toate societățile). Jocul străbate și însoțește cultura, este prezent pretutindeni, ca o
calitate determinată a acțiunii care se deosebește de viața „obișnuită”. Jocul se bazează pe o anumită
deformare a realităţii. În joc se împletesc toate activităţile primare ale societăţii omeneşti – limba, mitul,
cultul. Oamenii primitivi executau acţiunile sacre care serveau drept garanţie a fericirii lumii –
consacrările, sacrificiile, misterele – exclusiv jucându-se. În mit şi cult îşi au originea toate marile
activităţi ale culturii umane – dreptul şi ordinea, meseriile, meşteşugurile, artele, înţelepciunea şi ştiinţa,
prin urmare toate aceste activităţi îşi au rădăcinile în activitatea ludică (Huizinga, 2002).
Jocul este dezinteresat pentru că nu serveşte satisfacerii nemijlocite a unor nevoi. Jocul se
desfăşoară de dragul satisfacției conținută în însăși acțiunea ludică. Dacă este practicat în mod repetat,
el este un intermezzo, un răgaz, un acompaniament, un complement al vieții obișnuite. Jocul este
indispensabil prin faptul că înfrumusețează și completează viața.
Jocul este sursă de plăcere, deoarece presupune o eliberare de realitatea constrângătoare şi
posibilitatea de a o transforma într-o manieră personală (Huizinga, 2002). Jocul generează un sentiment
de siguranţă prin cunoaşterea regulilor care guvernează acţiunea; creează o ordine în realitatea
dezordonată, tinde să fie frumos şi oferă plăcerea dată de succes.
În sinteză, jocul este o acțiune liberă, simțită ca fictivă, situată în afara vieții curente, capabilă
să-l absoarbă total pe jucător, lipsită de orice interes material şi de orice utilitate, limitată în mod expres
temporal şi spaţial, desfăşurându-se ordonat, după reguli stabilite, şi dând naştere în viaţa propriu-zisă
unor relaţii de grup înconjurate de mister sau accentuând prin deghizare în raport cu lumea obişnuită
(Huizinga, 2002).

APLICAŢIE
Precizaţi trăsăturile esenţiale pentru care o activitate poate fi considerată ludică.

Reflecţiile teoretice asupra jocului,din perspectivă filosofică, psihologică şi estetică, oferite de

gânditori din secolul XIX, precum Fr. Schiller, H. Spencer, W. Wundt (Elkonin, 1980) constituie repere
clasice în delimitarea conceptuală a jocului. Schiller considera jocul ca manifestare a unui surplus de
energie. Comparând jocul cu activitatea estetică, Spencer afirma că au în comun faptul că nu ajută în
mod direct proceselor care servesc viaţa. Perspectiva lui W. Wundt asupra jocului accentuează
importanţa trăirii plăcerii în experienţa ludică şi absenţa unei utilităţi practice, trăsătură specifică altei
activităţi umane - munca. „Nu este joc care să nu-şi aibă prototipul într-una din formele muncii
adevărate care întotdeauna îl precede, atât ca timp, cât şi ca esenţă. Nevoia de a exista obligă omul la

184
 PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI
 

muncă. Muncind, el învaţă treptat să preţuiască acţiunea propriilor sale forţe ca sursă a satisfacţiei. […]
Jocul, prin natura sa, înlătură scopul util al muncii, propunându-şi drept ţel însuşi rezultatul plăcut al
muncii” (Wundt, 1887, „Etika”).
Din perspectivă biologică, jocul a fost explicat ca descărcare a unui surplus de forță vitală (Fr.
Schiller şi H. Spencer), ca imitație a unor comportamente cu rol de asigurare a supraviețuirii (H.
Spencer), ca exercițiu pregătitor în vederea unor activități serioase (K. Groos), ca satisfacere a unei
nevoi de destindere, ca manifestare a unor capacități (K. Bühler, W. Stern), a nevoii de a domina, de a-i
întrece pe ceilalți (A. Adler), ca eliberare nevinovată a unor porniri dăunătoare, sau ca satisfacere fictivă
a unor dorințe imposibil de satisfăcut în realitate (S. Freud). Astfel, jocul a fost considerat ca mijloc
pentru realizarea unor funcții biologice.
Ulterior, psihologi precum K. Bühler, Ch. Bühler, W. Stern, K.D. Usinski au considerat jocul
drept o manifestare a imaginaţiei pusă în mişcare de o serie de stări afective, iar J. Piaget şi J. Dewey
au legat jocul de dezvoltarea gândirii.
Tematica jocurilor variază în funcţie de condiţiile sociale şi materiale în care copiii se dezvoltă
(Elkonin, 1980). Totuşi, există anumite tipuri de jocuri care apar pe parcursul ontogenezei indiferent de
societate şi de cultură. W. Stern, A. Adler, S. Freud au susţinut ideea că, indiferent de specificul
condiţiilor de viaţă, pe anumite trepte de vârstă, sunt exprimate aceleaşi instincte (de mişcare, de
ocrotire, de luptă, de dominare, sexuale) în jocuri de aruncare, jocuri cu păpuşi, jocuri de luptă etc.
Jocurile copilăriei, uneori liber alese de copii, alteori practicate sub îndrumarea adulţilor, reprezintă o
pregătire pentru activităţi ale adultului inaccesibile deocamdată unei participări nemijlocite (Elkonin,
1980). Jocul este astfel observare, exerciţiu pregătitor de complexitate crescândă până când vârsta şi
stăpânirea priceperilor necesare permite dobândirea independenţei specifică maturităţii.
Elkonin (1980, p. 20) definea jocul ca „formă de activitate în care relaţiile sociale dintre oameni
se recreează în afara condiţiilor activităţii utilitare nemijlocite”. Spre deosebire de copil pentru care jocul
este modul firesc de manifestare, care îşi are motivaţia în el însuşi, pentru adult jocul este un remediu –
un mijloc de a se relaxa după muncă, sau un mod de petrecere a timpului liber, un remediu împotriva
plictiselii (Chateau, 1967).
Activitatea ludică a copilului este trăită cu seriozitate dacă și când identificarea cu rolul şi
implicarea în acţiune sunt maxime (Chateau, 1967). Adultul poate trăi același tip de experiență în
activitățile științifice, sportive sau în creația artistică. Atunci când practicăm o activitate din pură plăcere,
fără a fi preocupați de rezultat (descoperire științifică, operă de artă, succes, recunoaștere socială)
personalitatea noastră se dezvoltă, se afirmă și se exprimă prin produsul științific, artistic sau prin
performanța sportivă (Chateau, 1967). Uneori orice activitate nouă ne aduce înnoire și vigoare, ne
permite să ne afirmăm într-un alt mod.
Jocul copilului poate fi considerat şi ca un substitut al viitoarei munci pe care o pregăteşte şi o
anunţă (Chateau, 1967). Copilul nu poate munci şi, în această situaţie, se joacă serios. Copiilor le place
să-şi ajute părinţii, să facă lucruri utile, iar participarea la activităţile adulţilor poate fi o sursă importantă
de satisfacţie pentru copii. La fel se întâmplă când fac încercări reuşite de a elabora lucrări autentice
(machete, căsuţe pentru păpuşi, a unei nave). Copilul este dezamăgit atunci când îşi dă seama că orice
implicare în muncă pe care i-o permit adulţii este minoră, în sarcini fără importanţă sau dificultate, sau
că, chiar şi atunci, este supravegheat îndeaproape şi lipsit de autonomie. Visul oricărui copil este să
facă totul singur, să fie mare. Adulţii sunt modelele asemenea cărora el vrea să devină. La cinci ani,
copilul îşi vede părinţii ca atotputernici şi omniscienţi, veşnici, neschimbători, unici, garanţi ai siguranţei
(Chateau, 1967).
În joc copilul schițează, mimează ceea ce ar dori să facă în realitate şi nu poate sau
prefigurează ceea ce va face în viitor. Adultul este iniţial dorit, chemat în joc, după care, în jurul vârstei
de 6-7 ani, când copilul înţelege diferenţele dintre el şi adult, ştie că nu poate vorbi orice cu adultul, că
adultul are secrete, că uneori chiar îl minte, iar el trebuie să-şi păstreze locul de copil, incapabil de a trăi
la nivelul adulţilor. Astfel are loc o închidere, o retragere în propria carapace şi o creştere a timidităţii
(Chateau, 1967).

185
SIMONA BUTNARU

ÎNTREBARE
Care este rolul jocului în vederea pregătirii pentru o viitoare muncă ?

Prin importanța mizei sale, de a forma deprinderi care susțin activitatea de învățare școlară și
a-i asigura reușita (Chateau, 1967), jocul este o activitate serioasă, departe de a fi o joacă facilă
(Marcus, 2003). Dificultățile de învățare în școlaritatea mică pot să aibă drept cauză insuficiența
exersării prin joc a unor capacități necesare. Însuși faptul de a fi obișnuit cu rezolvarea de sarcini se
învață prin joc. Ideal ar fi ca activitatea de învățare școlară să fie cât mai ludică, atractivă, plăcută, iar
rezultatele învățării să fie dobândite firesc, printr-o motivație intrinsecă (Chateau, 1967). Dar învățarea
sistematică, desfășurată în școală, deși include elemente de joc, depășește arbitrariul și plăcerea
acțiunii ludice. Învățarea școlară urmează traseul prescris de curriculumul formal, care respectă (sau cel
puțin așa ar trebui) particularitățile vârstelor pentru care este construit.
În timp ce activitatea de învățare are o componentă ludică, mai accentuată în special la vârstele
mici, activitatea didactică, și în general educațională, este considerată joc, în sensul de punere în scenă
(Marcus, 2003). Profesorul trebuie să fie un actor care chiar dacă predă a suta oară teorema lui
Pitagora, nu are voie să se arate plictisit, ci trebuie să pară emoţionat că o descoperă atunci împreună
cu elevii săi. Profesorul trebuie să se asigure păstrează legătura cu clasa, că replicile sale ajung la
elevi. Tot un fel de regie este necesară şi în predica preotului, în pledoaria avocatului, în discursul unui
parlamentar sau în prezentarea unei comunicări ştiinţifice. Prin extensie, întreg comportamentul public
are o dimensiune ludică, de spectacol şi strategie. Faptul de a te şti observat determină un anumit grad
de teatralizare a comportamentului.
Atribut al copilăriei, dar şi activitate general umană, jocul se distinge de alte tipuri de activitate
precum munca, învăţarea, creația şi experienţele estetice, dar totodată reprezintă o dimensiune a
acestor activități sociale neludice. Precedând la scară ontogenetică munca, învăţarea şi creaţia, jocul
este purtătorul principalelor elemente psihologice ale oricărei ocupații specific umane și o pregătire
pentru viața adultă.

APLICAŢIE
Precizaţi argumente pentru care jocul precede învăţarea, munca şi creaţia.

186