Tipuri de discurs

1. Discurs argumentativ

Vorbitorii folosesc discursuri argumentative pentru a convinge auditoriul. „O argumentaţie solidă se bazează pe fapte,
foloseşte cu precauţie judecăţile şi mărturiile, evită exprimarea credinţelor personale şi elimină prejudecăţile”1.
 Argumentarea este un mijloc prin care se susţine sau se demonstrează un punct de vedere
privitor la o anumită temă.
 Scopul este de a convinge partenerul de valabilitatea opiniei exprimate.
 Paşii obligatorii sunt: a susţine, a dovedi, a întări.

In cadrul acesui tip de discurs, argumentatia poate fi de tip inductiv, pornind de la particular pentru a ajunge la ceva
general, sau de tip deductiv, pornind de la o idee general pentru a ajunge la un exemplu concret. Componentele
discursului sunt:

 exordiul – introducerea prin care se atrage atenţia/ simpatia/ bunăvoinţa/ interesul asupra temei discursului;
 propoziţia – punctarea părţilor subiectului ce urmează a fi tratat;
 naraţiunea – expunerea faptelor care fad obiectul discursului;
 probarea – argumentarea celor expuse;
 respingerea – preîntâmpinarea eventualelor obiecţii;
 peroraţia – concluzia.

Din punct de vedere ar limbajului discursul trebuie alcatuit urmarind structura anterior mentionata si sa includa
adverbe, locuţiuni adverbiale, conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale, structuri verbale care exprimă:
 ƒ succesiunea, continuitatea : în primul rând, în al doilea rând, etc, pe de o parte... pe de altă parte, în plus, de
asemenea
 ƒ contrastul: dar, însă, ci, în contrast cu, dimpotrivă
 ƒ ierarhizarea: înainte de toate, mai presus de toate, mai important decât
 ƒ comparaţia: la fel cu, tot aşa ca, în comparaţie cu, în mod asemănător
 ƒ probabilitatea: probabil, posibil, este cu putinţă, s-ar putea ca
 ƒ certitudinea: cu siguranţă, desigur, fireşte, nu este nici o îndoială că
 ƒ concesia: deşi, totuşi, cu toate acestea, chiar dacă
 ƒ concluzia: deci, aşa, prin urmare, în concluzie, în consecinţă, la urma urmelor.

Din punct de vedere al modului in care se urmareste argumentatia, Jones (1998) propune sa distingem intre:
a) discursul argumentativ pro si contra unde se exprima avantajele si dezavantajele unei anumite idei pe
care vorbitorul o poate anunta de la inceputul discursului pentru a se asigura ca auditoriul este edificat in privinta
temei de dezabatere. In cadrul discursului pro si contra, interpretul trebuie sa fie foarte atent pentru a putea delimita
corect argumentele de contraargumente si pentru a intelege foarte clar care este pozitia vorbitorului fata de tema
abordata. Un astfel de discurs poate fi abordat in urmatoarele doua feluri: fie se prezinta alternativ cate un argument in
favoarea temei urmat indeaproape de un contra argument, osciland astfel intre argumente si contraargumente, fie se
prezinta toate argumentele in favoarea temei ca ulterior sa se prezinte toate contraargumentele. Vorbitorul trebuie sa se
asigure ca tranzitia de la argument la contraargument este clara astfel incat textul sa nu devina un amestec confuz de
idei.
b) discursul argumentativ secvential care este compus dintr-o secventa logica de deductii ce conduc catre un
punct final, cel mai probabil singura concluzie la care s-ar putea ajunge in baza argumentelor prezentate din moment
ce vorbitorul nu prezinta nici o alta perspectiva asupra temei respective.

Exemple:
a) discursul argumentativ pro si contra: Controversele starnite de filmele Disney

 exordiul – Distorsioneaza fimele Disney perceptia copiiilor asupra realitatii a copiiilor?

 propoziţia – Univers magic, invita la visare vs. Nu surprinde realitatea in mod corespunzator
 naraţiunea – expunerea faptelor care fac obiectul discursului;
 probarea – Animale vorbitoare, taramuri magice, timpul poate sta in loc vs. Printese – identitatea vine din
infatisare, Disney este o corporație. Corporațiile fac bani.
 peroraţia – concluzia: Am invatat sa sfidam timpul prin imaginatia si jocurile noastre

1
Andra Şerbănescu, Cum se scrie un text, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p.226
Doamnelor si domnilor,

Cred ca in momentul in care spun „Mickey Mouse” sau „Pisicile Aristocrate” am sa-i fac macar pe unii dintre
dumneavoastra sa zambeasca. Poate ca unele dintre filmele Disney ale acestui secol nu mai amintesc de nici un fel de
lumea magica a veselului soricel Mickey Mouse dar nu despre acest lucru va voi vorbi astazi, ci despre cat de mult sau
de putin distorsioneaza aceste filme de desene perceptia copiiilor nostri asupra lumii inconjuratoare. Vom pune in
balanta frumusetea universului magic care te invita la visare cu aspectul comercial si intreaga industrie din spatele
acestor filme, intrebandu-ne daca nu cumva aceste filme ne prezinta o lume neconforma cu realitatea.

Nu stiu cati dintre dumneavoastra nu privesc cu nostalgie anii copilariei cand asteptam cu nerabdare sa ne uitam la un
film de desene animate. Cartoon network difuza „Laboratorul lui Dexter”, „Cow and Chicken” sau „Fetitele Power
Puff”, iar cei din generatia mea asteptau cu nerabdare rarele ocazii cand puteam vedea „Miaunel si Balanel”, „Mihaela
si cei trei ursuleti” sau „Oblio”, desene ce ne ofereau cateva minute de evadare in lumea imaginatiei, dar pentru multi
dintre noi nici unele dintre aceste desene nu erau la fel de frumoase ca filmele lui Disney: „Pisicile aristocrate”, „101
dalmatieni” sau „Cenusareasa”. Inocenti si visatori invatam din aceste desene ca exista personaje pozitive si personaje
negative si traiam cu intensitate fiecare moment in care personajul pozitiv era in pericol. Ne amuzam si ne veneau noi
idei de joaca in incercarea de a imita personajul care ne placuse cel mai mult. Ca sa nu mai spunem ca mai invatam si
cateva cuvinte noi si mai auzeam si cate o partitura de muzica clasica, cum ar fi in Fantasia, filmul produs de
studiourile Disney în 1940 ce cuprinde 8 segmente de animaţie de excepţie pentru acele vremuri, fiecare având pe
fundal câte o piesă de muzică clasică sub bagheta lui Leopold Stokowski şi în interpretarea Ochestrei din Philadelphia.
Unii dintre noi au mai invatat si cateva cuvinte in engleza tot deruland casetele ca sa ascultam melodiile preferate,
precum: „Circle of Life” si „Feel the Love Tonight”, din Regele Leu (1994), compuse de Sir Elton John sau „When
You Wish Upon a Star”, compus de Ned Washington si Leigh Harling, melodie ce este inclusă pe coloana sonora a
filmului de animatie Pinocchio. In 1940, această piesă a castigat premiul Oscar pentru Cel mai bun cantec original. Se
afla pe locul 7 in top 100 Greatest Songs in Film History, clasament întocmit de Insistutul American de Film. La
gradinita in mod sigur unii dintre noi am jucat in piese de teatru inspirate din aceste filme de desene animate si spre
exemplu inca imi amintesc cu multa placere momentele cand croiam tinute de printesa impreuna cu mama si sora mea.
Bineintels ca nu erau identice cu cele din filmele vizionate dar nu acest lucru conta cel mai mult. Ceea ce era
important pentru noi era faptul ca petreceam timp cu mama facand ceva amuzant, dar si solicitant, cu al carui rezultat
ne puteam mandri ulterior.

Dar, unii parinti nu le permit copiiilor sa vizioneze filmele de desene Disney de teama de a nu invata lucruri
nepotrivite argumentand ca exista o legatura intre media si modul in care copiii isi construiesc realitatea. Cu cat petrec
mai mult timp consumand mass-media, cu atat ideile si perceptiile copiilor sunt neconforme cu realitatea. In mod
recurent cea mai mare parte a eroilor Disney au crescut orfani de unul sau amandoi parintii din diferite motive:
moartea unui parinte sau a amandurora, abandon sau uneori parintii sunt total nementionati, spre exemplu: Bambi,
Peter Pan, Alladin. Ba mai mult, in clasicul Peter Pan filmul despre frumusetea si eternitatea copilariei, copiii zboara
toata ziua, se joaca si isi organizeaza singuri activitatile fara sa fie nevoie sa asculte de cineva. Personajele Disney, in
mare parte, se razvratesc impotriva regulilor impuse de parinti si din revolta impotriva acestor reguli aleg sa isi caute
singuri destinul: Mica Sirena, Alladin si Jasmine, Mulan si Pocahontas. Astfel de lucruri se intampla si in viata reala,
dar trebuie mentionat ca, atat in viata reala cat si in aceste filme de desene, personajele se confrunta cu pedepse grele
sau destine potrivnice, reusind intr-un final sa depaseasca consecintele pentru nesupunere si neascultatre cu ajutorul
parintilor. In alta ordine de idei filmele de desene animate produse de Walt Disney promovează imaginea prinţeselor
create după o reţetă care ar putea influenţa negativ micutele telespectatoare. Unele dintre printese sunt dispuse să
îndure greutăţi fără a riposta și se implică în dialog mult mai puţin în comparaţie cu printii, iar in general printesele
sunt imbracate cu haine alese, sunt foarte frumoase iar din punct de vedere al aspectului fizic toate se incadreaza in
tiparul ideal 90-60-90, cu toate ca Cenusareasa ar putea fi considerata o exceptie deoarece a fost obligata sa traisca in
mizerie. Nu in ultimul rand, unii parinti sunt revoltati si de amploarea industriei Disney, care promoveaza nenumarate
produse cu licenta, al caror pret este mult mai mare decat al produselor similare, dar fara licenta si astfel se fac eforturi
considerabile pentru a cumpara haine sau rechizite cu licenta.

Poate ca fiecare dintre tabere are argumente solide, dar nu pot sa nu ma gandesc ca in final nu putem impiedica visarea
si puterea imaginatiei si ca orice poate deveni un portal catre o lumea fantastica, nu neaparat un film de desene animat.
Poate ca personajul principal parcurge un drum initiatic care nu are cum sa fie lipsit de obstacole, dar la fel se
intampla si in viata reala si binele invingere mereu, ca oricat de grele au fost incercarile prin care trece eroul sau
eroina. Nu pot sa nu ma gandesc ca cine isi organizeaza viata si familia dupa dreapta masura nu va gasi inauntrul lui
un sfatuitor care sa il ajute sa gaseasca echilibrul in toate. Nu pot sa nu ma gandesc ca ragazul pe care ni-l luam ca
parinti pentru noi si pentru copiii nostri nu va efecte benefice asupra tinerelor minti impresionabile. Imi vine greu sa
cred ca un copil isi va croi o viata impotiva firii daca fondul a fost asezat intr-o buna intelegere si comunicare.
Nu pot sa nu ma gandesc ca exemple nepotrivite gasim in societate cu fiecare pas pe care il facem fara a viziona filme
Disney si nu pot sa nu ma gandesc ca impactul oricarui lucru cu potential neadecvat sau care este neconform cu
normele sociale poate fi diminuat printr-o buna comunicare cu copilul si prin timpul pe care il petreci cu copilul
explicandu-i lumea din jurul lui sau a ei, fie ea o lume imaginara sau cea reala.

Va multumesc!

b) discursul argumentativ secvential: Vaccinarea obligatorie

Doamnelor si domnilor,

Vaccinarea obligatorie este un subiect care starneste multe animozitati in societatea moderna. A- XII-a Conferință
Națională de Bioetică, la care a participat si Laurence Lwoff, șefa unității de Bioetică de la Comitetul pentru
Drepturile Omului al Consiliului Europei, a avut in acest an ca tema de dezbatere: etica vaccinării. Rolul dezbaterii nu
a fost acela de a pune în discuție valoarea sau argumentele științifice legate de vaccinare. Dezbatarea a plecat de la:
obligativitate versus liberă alegere si daca este o problemă etică, un conflict între etica individualistă (hipocratică) și
etica utilitaristă (colectivistă). Astazi voi aborda aceasta tema din urmatoarele puncte de vedere: argumente stiintifice
legate de vaccinare si obligativitate versus liberă alegere.

Direcţia de Sănătate Publică, cât şi Ministerul Sănătăţii recomandă o schemă de vaccinare care să protejeze
organismul împotriva unor afecţiuni grave, ce pot apărea pe parcursul vieţii. Imunizarea începe de la naştere cu
inocularea vaccinului BCG (împotriva tuberculozei) şi a hepatitei B. Se continuă imunizarea la 2 luni, 4 luni, 6 luni şi
1 an prin administrarea vaccinului împotriva difteriei, tetanosului, tusei convulsive, hemofilusului, poliomelitei şi
hepatitei B. La 1 an schema prevede imunizarea împotriva rujeolei, rubeolei şi oreonului. Schema de imunizare poate
fi completată cu vaccinuri suplimentare împotriva rotavirus, pneumococului, virusului varicelos şi meningitei.
Este adevarat ca in unele cazuri prin vaccinare nu te imunizezi dar forma pe care o poti face este una mult mai usoara
si fara atat de multe complicatii ca in cazul unui pacient nevacinat, dar ramane important de subliniat ca boli precum
meningita, hepatita sau difteria continuă să existe si vor exista si de acum inainte. Toate procedurile medicale sunt
însoţite de riscuri, la fel şi vaccinarea, dar în instituirea acestor proceduri trebuie luat în seamă raportul beneficiu/risc.
Vaccinurile recomandate îi pot scuti pe copii de consecinţele dureroase ale multor boli, precum ar fi: hepatita,
menigita, difterie, rujeola, tetanos. Mulţumită programelor moderne de vaccinuri atât la naştere, cât şi în timpul
primilor ani de viaţă, copiii au, astăzi, o speranţă de viaţă mult mai mare. Vaccinul este considerat de către mulţi
medici "un miracol al medicinei moderne".

Pe de alta parte, in ceea ce priveste obligativitatea efectuarii acestor vaccinuri cred ca trebuie sa privim vaccinarea ca
o problemă de sănătate publică și din moment ce nu toti cetatenii sunt suficient de informati privind riscurile la care
sunt expusi copiii nevaccinati, statul are obligația să reglementeze acest domeniu. Vaccinarea asigură protecția
cetățenilor in ansamblu, atat a copilului cat si a tuturor celorlalte persoane care intra in contact cu acel copil, mai ales
ca nici unii dintre acesti copii nu traiesc izolati, ci in comunitati extinse. Vaccinarea reduce cheltuielile determinate de
morbiditate prin boli infecto-contagioase. In randul populatiei vaccinate, s-a observat o reducere impresionantă a
bolilor pneumococice invazive (BPI), a pneumoniei, otitei medii, a rezistenței la antibiotice, precum și a utilizării
antibioticelor. De asemenea s-a observat reducerea portajului de pneumococi și o protecție indirectă împotrivă bolilor
pneumococice la toate vârstele, inclusiv la adulți. Din punct de vedere al imunitatii dobandite pe cale naturala si a
celei dobandite in urma vaccinarii problema este că in cazul sugarilor și copiiilor mici, vârstnicilor și persoanelor
imunodeprimate, răspunsul imun în urma infecției naturale este foarte slab. Vaccinurile pneumococice conjugate induc
o imunitate mai bună decât cea dobândită pe cale naturală, dar bineinteles numai pentru serotipurile incluse în vaccin.
Multi se intreaba care sunt riscurile pe care trebuie sa si le asume cand hotarasc sa vaccineze copiii. Riscurile sunt
minore, dar ca in cazul oricarei boli: cum boala nu oferă imunitate 100% sau pe viaţă, aşa nici un vaccin nu poate oferi
obligatoriu această imunitate. Din nou ajungem la discutia beneficiu – risc. In cazul in care facem o forma usoara de
rujeola putem spune ca am avut noroc si ca ne-a ferit Dumnezeu pentru ca in formele severe apar complicatii precum
encefalopatia sau chiar decesul. Chiar si in cazul unei forme usoare nu poate garanta nimeni ca ulterior nu se vor
manifesta complicatii tardive de tip paralitic progresiv. In cazul unor forme severe exista şanse de 1 la 1000 să faci
encefalopatie și încă de 2 la 1000 să apară decese. Reactiile adverse in cazul vaccinurilor ca o forma alergica agresiva
sau chiar encefalopatia sunt de 1 la un milion. Diferenţa in cazul acestor statistici este enormă, ca sa nu mai amintim
ca un sfert dintre copiii ai caror mame au avut rujeola in timpul sarcinii se nasc cu malformații grave.

In concluzie, cred ca problema vaccinarii este o problema de sanatate publica si trebuie sa ne gandim mereu la
riscurile la care ne expunem copiii in momentul in care refuzam sa-i vaccinam. Poate ca este dreptul fiecaruia de a
decide in privinta propriului copil dar nu pot sa nu ma intreb cat de corect este sa hotarasti pentru viata altui copil.
Va multumesc!

2. Discursul narativ

Discursul narativ poate fi cronologic sau necronologic. Discursul cronologic presupune respectarea ordinii in care s-au
petrecut faptele narate, iar scopul unui astfel de discurs este de a evoca evenimente socio-istorice, de a descrie evolutia
unei institutii sau unui sector de activittae umana. Discursurile necronologice nu respecta ordinea in care s-au
desfasurat evenimentele narrate si unde este important sa detecctam daca alterarea ordinii firesti decatre locator este
un act deliberat sau nu.

23 august 1944 – lovitura de stat?

Doamnelor și domnilor,

“Niciodată de acum încolo nu va mai trebui ca vreun lider român să învețe ce înseamnă ca soarta țării noastre să fie
decisă în spatele scenei, în tratate secrete făcute fără să fim informați sau consultați. Mici sau mari, sărace sau bogate,
statele Europei trebuie să învețe să se respecte unele pe altele. Trebuie să ne amintim astăzi de soldații care au plătit cu
cel mai înalt sacrificiu. Ei toți purtau pe uniformă inițiala numelui meu, și nici o onoare mai înaltă nu mi-a fost dată
vreodată decât să-i comand, în acele timpuri grele.”, spunea in 2004 ultimul rege al romanilor, Regele Mihai I, intr-un
discurs cu prilejul aniversării a 60 de ani de la evenimentele din 23 august 1944.

Fiecare stat se mândrește cu victoriile repurtate de armata sa în momente de cotitură ale istoriei și toți ne simțim
cuprinși de mândrie când ne gândim că intervenția armatei noastre a contribuit decisiv sau a schimbat soarta lumii.
Dar ce s-a intamplat in data de 23 august 1944?

Este ziua în care Regele Mihai, sprijinit de Blocul Naţional Democratic, l-a convocat pe mareşalul Ion Antonescu la
Palatul Regal şi i-a cerut încheierea unui armistiţiu cu puterile aliate. Regele nu era de acord cu înaintarea Armatei
Române în interiorul URSS, alături de Germania nazistă.

În dimineaţa zilei de 23 august, într-un efort de ultimă oră de a-l convinge pe mareşalul Antonescu să încheie un
armistiţiu, Maniu şi Constantin Brătianu i-au cerut istoricului Gheorghe Brătianu, nepotul liderului liberal, să-l
convingă pe maresalul Antonescu să se întâlnească cu regele în acea după-amiază. Mareşalul a acceptat să meargă la
Palat, dar cu condiţia ca Maniu şi Brătianu să-i trimită până la ora 15 o scrisoare în care să confirme faptul că ei îl
susţin în semnarea armistiţiului. Mareşalul a dat apoi instrucţiuni pentru a se solicita regelui o audienţă la ora 16.
Gheorghe Brătianu nu i-a găsit nici pe unchiul său, nici pe Maniu, şi de aceea, nu a putut îndeplini condiţia
mareşalului. În cele din urmă, generalul Sanatescu a reuşit să-l convingă pe mareşal să se prezinte la Palat, chiar şi în
lipsa respectivei scrisori. Ion Antonescu a sosit la Palat la ora 16:05. I-a explicat regelui de ce nu a grăbit semnarea
unui armistiţiu, arătând pe rând că a făcut numeroase demersuri la Aliaţii occidentali. Acceptarea condiţiilor puse de
sovietici implica pierderea definitivă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, iar drept gaj al plăţii despăgubirilor de
răboi ruşii ar fi ţinut ţară ocupată pe termen nedefinit. Probabil că informaţia dată de mareşal, conform căreia în
aceeaşi după-amiază aştepta răspunsul lui Hitler la cererea transmisă prin Clodius de a ieşi din război, care urma să
sosească la 17:30, i-a întărit hotărârea regelui de a-l aresta. Până la data sosirii răspunsului din partea lui Hitler, forţele
germane puteau să se mobilizeze pentru a contracara orice tentativă a României de a se rupe din relaţia cu Germania.
Ulterior, s-a hotărât că noul prim-ministru să fie generalul Sanatescu, o persoană care se bucura de respectul armatei.
Dovada că armata a considerat că loialitatea față de comandantul ei suprem, regele, este mai presus de cea datorată
mareşalului Antonescu a fost faptul că niciun ofiţer superior nu a încălcat ordinele lui Sănătescu şi niciunul nu a trecut
de partea mareşalului. În cursul serii, Regele Mihai a transmis prin radio o proclamaţie către popor: "România a
acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment
încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi
Statele Unite", spunea Regele Mihai I, în Proclamaţia pentru ţară rostită la radio, în seara zilei de 23 August 1944.

Proclamatia catre tara a Regelui Mihai I din 23 august 1944 este considerata de istoricii Georgeta Filitti, Dan Berindei,
Zoe Petre si Adrian Majuru, la 70 de ani de la eveniment, "un fapt extraordinar", care a scurtat cu sase luni Al Doilea
Razboi Mondial si a dus la supravietuirea Romaniei. E greu de spus ca aceasta zi isi va fi pastrat semnificatia, mai ales
ca regimul comunist a avut grija in permanenta sa-i deturneze intelesul. Rămâne totuși o hotarare exceptionala a
tanarului monarh Mihai I, de a intoarce frontul, gest apreciat in primul rand de americani. Daca n-ar fi fost 23 august,
am fi fost supusi unei ocupatii militare extrem de dure, care ar fi grabit ritmul instaurarii sistemului caruia i-am fost
prizonieri o jumatate de veac. Iar, din punct de vedere al insemnatatii in istoria universala, este un lucru cert ca decizia
României a slabit in general apararea germana si a dus la grabirea sfarsitului razboiului in ansamblu.

3. Discursul descriptiv

Dificultatea pe care o ridica un discurs descriptiv unui interpret vine din faptul ca este imposibil de anticipat felul in
care va decurge discursul din moment ce un astfel de discurs nu are neaparat la baza relatia cauza-efect sau
ierarhizarea ideilor in functie de importanta lor sau in functie de secventualitatea lor din punct de vedere logic.

a) Discurs descriptiv: Furnicile legionar

Doamnelor si domnilor,

Acum cateva zile, mergând pe stradă, am primit un material publicitar care promova cursuri de dezvoltare personală,
un subiect la modă în vremurile noatre. M-am uitat pe broşura şi mi-au căzut ochiii pe o întrebare scrisă cu litere de-o
șchioapă: “Tu cum stai cu spiritul de echipă?” Nu-mi găsesc cuvintele ca să vă spun cât de tare m-a enervat modul în
care era formulată întrebarea! Şi nici nu vreau să vă spun aşa, direct, că nu cred că avem nevoie să facem astfel de
cursuri şi nici nu cred că tânăra generație va mai putea într-adevăr colabora fără să fie mânată de diverse interese. Şi
ca să fie clar ce vreau să spun, vă voi da un exemplu de colaborare, de spirit de echipă, venit din rândul
necuvântătoarelor. Exemplul la care mă voi referi astăzi vorbeşte despre furnicile legionar a căror supraviețuire se
bazează pe spiritul de echipă și indiferent de cât de ireal poate suna, se spune că furnicile legionar au contribuit la
formarea Istmului Panama.

În japoneză cuvantul “furnică” este alcătuit din doua caractere: unul înseamnă “insectă”, celălalt – “loialitate”.
Furnicile-legionar sunt considerate printre cele mai mici carnivore războinice din lumea animală și sunt renumite
pentru comportamentul nomad. Aceste furnici îşi organizează viaţa după o structură foarte interesantă. Adică
formează colonii bine structurate, cu o ierarhie socială bine stabilită și migrează în continua lor căutare de hrană,
stabilindu-se acolo unde este hrană din belșug. Comportamentul lor de grup este plin de fapte de eroism, disciplină
militară și spirit de echipă. Odată ce hrana s-a terminat (sau e pe terminate), furnicile organizează raiduri, uneori chiar
și contra altor colonii de furnici, mâncând totul în cale – nu, nu este o glumă. Dacă acționează în grup, aceste furnici
pot ucide șopârle, șerpi, pui de găină, capre, porci, până și păsările care se adăpostesc în copaci.

În Panama s-a realizat o nouă cercetare privind comportamentul furnicilor-legionat care a fost publicată în jurnalul
Animal Behaviour. Cercetarea a arătat că în aceste raiduri, furnicile-legionar dau dovadă de un spirit de echipă foarte
dezvoltat. Ele ''cooperează'' pentru a crea un drum cât mai sigur și rapid pentru ceilalți participanţi la raid, folosindu-și
pentru asta propriile corpuri. Sigur, vă puteti intreba în ce consta cooperarea. Ei bine, în acest caz constă în stabilirea
modului în care acoperă denivelările și chiar în alegerea furnicilor care se vor sacrifica. Furnicile legionar sunt
suficient de mari, ajungând până la 1 cm, astfel încât atunci când dau peste o groapă pe care nu o pot travesta normal,
o încercuiesc, apoi își întind picioarele și se clatină înainte și înapoi pentru a vedea dacă sunt destul de mari pentru a o
acoperi. Dacă o furnică nu poate face acest lucru, vine o alta care îi ia locul și tot așa până când se găsește o furnică de
mărimea potrivită pentru a acoperi gaura. Cercetătorii susţin că furnica respectivă devine o suprafață vie și își
păstrează poziția timp de ore întregi. În această perioada, mii de furnici trec peste ea înainte și înapoi, de la pradă la
cuib. Furnicile-legionar își caută hrana în grupuri mari de până la 200.000 de membrii așezați în formă de evantai. În
felul acesta se pot întinde pe o distanță de câțiva metri. Exact acesta este motivul pentru care se crede că tocmai
această modalitate extraodinară de deplasare poate explica prezența lor în America Centrală înainte de mometul
formării Istmului Panama, așa cum îl cunoaștem în ziua de astăzi. Totodată furnicile pot căra greutăți de până la 20 de
ori greutatea lor. Acestea fiind spuse, nu ar fi de mirare dacă cercetătorii ar prezenta în curând dovezi care să arate că
aceste micuțe insecte, prin deplasarea lor în evantai și cu ajutorul greutăților pe care le transportă, să nu fi contribuit la
unirea celor doua continente contribuind la formarea istmului Panama.

Mă gândesc că nu ar fi rău să învățăm câte ceva de la micuțele necuvântătoare mai ales dacă ne gândim că biomasa
tuturor furnicilor din lume echivalează cu biomasa tuturor oamenilor și că fosilele furnicilor datează de acum 130 de
milioane de ani. Ar fi o minunata lectie de solidaritate, dar si de supravietuire a unei specii bazata pe participarea la
efortul comun!

Vă mulțumesc!
b) Discurs descriptiv: Tupeul Negativ

Doamnelor și domnilor,

Vreau să vă povestesc o întâmplare ce poate fi considerată o lecţie de viaţă. Despre ce este vorba? Ei bine, deunăzi am
primit un duș rece de la o puștoaică de 4 ani cu care m-am duelat în vorbe la un loc de joacă din parc, unde eram cu
fetita mea Silvia Poate că această confruntare nu m-ar fi tulburat atât de tare dacă nu aș fi auzit întâmplător ce i-a spus
mama care își consola puștoaica și dacă nu aș fi fost și mustrată de câțiva cunoscuți când le-am povestit ulterior toată
tărășenia. Vă voi spune ceva mai încolo cum au decurs lucrurile si ce s-a spus. Am căzut pe gânduri și m-am întrebat:
“Oare idealizez eu trecutul sau pe vremuri chiar era mai bine?”, “Să înţeleg oare ca ceea ce eu consider un
comportament deranjant, o impertinență este de fapt o dorință de afirmare când tu, cel în cauză, trebuie să îți spui
răspicat punctul de vedere ca să-ți fie recunoscut statutul social? “Este oare posibil ca termenul tupeu să nu mai aibă
conotații negative în secolul nostru sau a devenit acceptabil să te erijezi în cineva superior care are dreptul să facă
orice?” Iata de ce m-am hotărât să vă vorbesc astăzi despre tupeul negativ și ceea ce unii numesc tupeul pozitiv, adica
afirmarea de sine, cum as spune eu. Dupa mine, tupeul nu are decat o conotatie negativa, nicidecum una pozitiva.
Sper că rememorând întâmplarea din parc voi reuși să îmi revin din uluiala cauzată de comportamentele considerate
acceptabile în prezent. Ca să adaug o notă umoristică celor ce urmează voi cita dintr-un contemporan: “Uimirea mare,
spaimă în norod” sau poate doar în rândul “demodaților”.

Întâmplarea de la locul de joacă a început când o puștoaică a dat-o la o parte pe fiica mea dintr-o învârtitoare în care
își câștigase dreptul să se dea pentru că își așteptase rândul cu răbdare și se suise pe învârtitoare cînd s-a eliberat locul.
Văzând cum se îndepărtează cu capul plecat, înfrântă din clinciul verbal cu puștoaica, am intervenit. Mi s-a părut și
încă mi se pare că trebuia să intervin ca să îi arăt că o susțin și că nimic din comportamentul ei nu fusese inadecvat.
Cred că trebuia să ştie că mă bucur că nu a răspuns cu violență verbală sau fizică la această manifestare de tupeu
negativ. M-am îndreptat către puștoaica în cauză și i-am spus clar și răspicat că era rândul copilului meu, care îşi
câștigase civilizat dreptul de a folosi un bun al tuturor, aşa că nu este în regulă să fie îndepărtată și nu este în regulă
nici ca cineva să pună stăpânire pe un bun public și doar prin mărinimia agresorului să il mai putem folosi și noi
inferiorii. Puștoaica mi-a răspuns cu un pic prea multă îndrăzneală pentru gustul meu susţinând că ea trebuie să facă
sport și că fiica mea n-are decât să se dea în altceva. I-am explicat că lipsa de agresivitate a copilului meu nu este un
semn de prostie ci un comportament pe care l-a desprins de la noi, părinţii ei, căci pe noi nu ne caracterizează
agresivitatea. I-am mai spus și că nu este cazul să ne punem la încercare forțele (că eu, totuși, o pot îndepărta de acolo
într-o clipită, dacă nu se poate altfel decât prin a ne măsura puterile). Şi am mai adăugat că societatea se bazează totuși
pe forme de respect reciproc. In acel moment am auzit-o pe mama puștoaicei spunându-i oblăduitor doar: “Las-o
mamă și p-asta!” Povestind istoria unor cunoscuți nu mare mi-a fost mirarea că unii consideră că nu era cazul să mă
bag și că trebuie să lăsăm copiii să își rezolve singuri conflictele și că există o lume a copiilor unde părinții nu trebuie
să vină să facă ordine. Ce să mai încoace și-ncolo, concluzia lor a fost: “Bine v-a făcut!”

Acum vă întreb și eu: “Cuvântul de sorginte franceză, tupeu, nu însemna cumva cutezanță care întrece limita
cuvenită?” Sa fi devenit impertinența o formă de afirmare a personalității? Nu mi-ar plăcea ca societatea în care trăiesc
să înceapă să legitimeze tupeul negativ pentru că cel în culpă se va simți astfel încurajat să se comporte tot în acest
mod și își va crea o falsă impresie despre sine. Chiar și în situaţia în care am putea dovedi superioritatea unora față de
alții nu cred că este de dorit să încurajăm aroganța. Cu atât mai puțin când atitudinea arogantă izvorăște dintr-o
convingere personală, dintr-un sentiment de superioritate nedemonstrabil cu argumente valide. Daca acceptăm astfel
de comportamente arogante cred că ajungem pe un teren minat unde nu mai rămâne decât un pas până la a ne afirma
superioritatea prin violență. Cred cu tărie că nu poate exista un dialog constructiv dacă nu ne bazăm pe respect în
relaţiile interumane. Susțin ideea că tinerii trebuie încurajaţi să progreseze, să își descopere pasiunile și să învețe să își
argumenteze punctul de vedere, dar nu pot fi de partea părinților care își încurajează copiii să aibă tupeu doar pentru
că, după părerea lor, în ziua de azi, nu poţi reuşi altfel. Societatea ne-a mai adus în faţă modele de parveniți sau avari,
pe care chiar ea, societatea i-a izolat în cele din urmă. Dar am o temere pentru generația din care face parte copilul
meu, şi anume faptul că astfel de modele nu vor mai putea fi taxate pe măsură deoarece evoluția acestor copii stă sub
semnul modelelor promovate de nenumăratele surse mediatice unde valoarea spirituală a pierdut teren în fața bunurilor
materiale ca indicator al statutului tău social.
Nutresc speranța că societatea se va reaseza în făgaşele cuminteşiei si inţelepciunii și va reveni la valorile pe care se
baza odată și că le vor mai spune și alți tineri părinți copiilor lor că nu ne costă nimic să dăm dovadă de amabilitate,
înțelegere, respect și compasiune pentru că vreau să cred că multora ne-ar plăcea să fim tratați pe măsură.

Respectul începe și de la gesturi mici de politețe așa că vă mulțumesc pentru atenție și vă salut: “Mă înclin! Toate
bune!”