Sumar

Maria Magdalena Székely,

De ce animalele ? .......................................................................................9
Luminiţa Bejenaru,
Fauna ca parte a culturii materiale în Moldova medievală:
studii arheozoologice ...............................................................................18
Maria Magdalena Székely,
Peisaj medieval cu animale ......................................................................34
Ovidiu Cristea,
Animalele şi războiul: câteva mărturii .....................................................71

Maria Magdalena Székely,

Calul: de la mijloc de transport la simbol de putere .................................87
Violeta Barbu,
Calul, între utilitate şi distincţie .............................................................106
Corina Cimpoeşu,
Herghelia de la Dumbrăveni a familiei Balş ..........................................123
Cristina Bogdan,
Avatarurile unui simbol escatologic (calul) în iconografia
monumentelor de cult din Ţara Românească (secolele XVIII–XIX) .....135
Lucian-Valeriu Lefter,
Moşteniri arhaice în lumea românească. Ipostaze simbolice
ale calului ...............................................................................................163

Maria Magdalena Székely,

Bestiarul lui Neagoe Basarab .................................................................192
Bogdan Creţu,
Bestiarul lui Dimitrie Cantemir: răstălmăcirea tradiţiei creştine............209
Bogdan Creţu,
Bestiarul lui Dimitrie Cantemir: între simbolul medieval
şi viziunea modernă................................................................................231

*
 Ciprian Firea,
„Blazoanele” sfinţilor. Câteva atribute iconografice
animaliere pe polipticul din Sighişoara (circa 1520)..............................244
Silvia Marin-Barutcieff,
Cursa cu obstacole a unei reprezentări zoomorfe.
Ipoteze pentru iconografia românească a Sfântului Hristofor ................266
Cătălina Velculescu, Ileana Stănculescu,
Prezenţe animaliere pe pridvorul de nord al bisericii
de la Mănăstirea Suceviţa (Cu o Anexă despre biserica
din Gârciu, com. Racu-Csikrakos) .........................................................285
Violeta Barbu,
Simboluri şi embleme: reprezentări animaliere în miniatura
brâncovenească ......................................................................................327
Cătălina Velculescu, Ileana Stănculescu,
Animale între numere şi flori .................................................................358

Tudor-Radu Tiron,
8 Bestiarul heraldic muntean. O încercare de sistematizare ......................390
Sorin Iftimi,
Animalele în heraldica boierească din Moldova
(secolele XIV–XVIII) ............................................................................407
Ştefan S. Gorovei,
Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice....................................441
Sorin Iftimi,
Reprezentări faunistice în sigiliile medievale ale oraşelor
din Moldova ...........................................................................................459
Ştefan S. Gorovei,
Lumea animală în heraldica teritorială a Moldovei medievale.
Reflecţii neconvenţionale .......................................................................495
Constantin Ittu,
Steme ardelene din secolele XVI–XVIII cu mobile heraldice
luate din lumea animală .........................................................................507

World of the Animals: Realities, Representations, Symbols

Abstracts.................................................................................................515
 Ştefan S. Gorovei

Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice*

În amintirea lui Vasile Lovinescu,

plecat acum un sfert de veac

În titlul acestei expuneri, cuvântul „variaţiuni” trebuie înţeles în acelaşi

sens în care este folosit în muzică; acolo, cu acelaşi material, cu aproximativ
aceleaşi linii melodice, un compozitor sau chiar şi un interpret pot scrie o nouă
pagină de muzică, în care se va regăsi tema iniţială, cu alte podoabe, aşezate
altfel, legate altfel, luminate altfel, desfăşurate altfel spre, bineînţeles, un alt
final. Nu se va putea spune că una sau alta dintre aceste replici ar fi cea mai
bună, cea „corectă”, ci fiecare îşi va avea locul ei.
În ceea ce priveşte istoria, acest gen de exerciţiu presupune un grad mai
mare de – ca să spun aşa – orbecăire printre informaţii cunoscute, fără a căuta
ceva anume. E un fel de derivă, lăsând frâu liber intuiţiei şi fanteziei strunite,
însă, de flerul pe care îl generează experienţa.
Am ţinut să fac aceste minime şi foarte subiective precizări metodologice,
întrucât unele dintre reflecţiile, sugestiile şi soluţiile formulate de-a lungul anilor
au fost întâmpinate uneori de pe poziţiile unei logici care nu este şi a mea. Nu
am intenţia unei polemici, ci doar aş vrea să reamintesc cuvintele pe care d-l
Sorin Ulea le-a pus la temelia unei pledoarii în favoarea vechii tradiţii privind
bisericuţa de lemn de la Putna, zisă a lui Dragoş vodă: „O legendă nu se
măsoară pozitivist, cu rigla şi echerul, ci cu sentimentul adânc al mitului, mai
ales când e vorba de heraldică medievală”1.

* Acest eseu încorporează idei mai vechi, dar şi câteva fragmente din texte
deocamdată netipărite, cu speranţa unor viitoare dezvoltări şi asamblări; ca urmare, am
redus aici trimiterile bibliografice la ceea ce am socotit a fi strictul necesar.
1
Sorin Ulea, Prima biserică a Mănăstirii Putna (Contribuţie la studiul fazelor de
dezvoltare a arhitecturii medievale moldoveneşti), în „Studii şi Cercetări de Istoria
Artei”, seria Artă plastică, 16, 1969, 1, p. 49, nota 48. Pentru acest monument misterios
şi controversat, v., mai nou, Ştefan S. Gorovei, Umbra lui Dragoş. La Putna, în „Analele
Putnei”, IV, 2008, 1, p. 5–26.
 Ştefan S. Gorovei

În chip identic, anumite realităţi ale trecutului îndepărtat nu pot fi

„măsurate pozitivist” şi prin raportare strictă la rigorile ştiinţifice ale zilelor
noastre, presupunând încadrarea în tipare specifice şi imuabile. Heraldica
înfăţişează, cu deosebire, această flexibilitate de gândire şi de asociere, o
flexibilitate care merge până la sfidarea celei mai comune logici a zilelor
noastre. Îmi vine în minte o discuţie de acum mulţi ani, în legătură cu stema unei
comune care se numea Broşteni şi pentru care se propunea, ca armes parlantes,
o broască sau mai multe (exemplu potrivit, de vreme ce avem un colocviu despre
lumea animală !). Peste momentele de ilaritate, am avut mari dificultăţi ca să mă
fac înţeles, explicând că propunerea era total justificată, întrucât la baza
toponimului de azi stă mai vechiul antroponim Broască; purtătorul unui
asemenea nume a fost descălecătorul şi primul stăpân al satului, urmaşii săi
imediaţi fiind identificaţi, global, ca Broştenii. Cine s-ar mai gândi azi să
figureze numele Dumbravă prin raportarea la stejari ?!

Povestea începuturilor istoriei Moldovei porneşte de la un animal. Primul

capitol al celei mai vechi cronici, în forma statornicită în domnia lui Ştefan cel
Mare, se intitulează Acesta este letopiseţul de când s-a început, cu voia lui
Dumnezeu, Ţara Moldovei, iar primele lui cuvinte sunt acestea: „În anul 6867 a
venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour, la
442 vânătoare”2. Cuvintele fac legătura între voia lui Dumnezeu, acţiunea oarecum
banală a unui om şi o fiară. Că Dragoş – „fiul unui dominus dintre cei vechi”3 –
va fi mers şi el, ca toţi nobilii acelei vremi, la vânători de bouri4, nu poate fi nici

2
Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie
revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 14. Ediţia mai nouă, cu
neînsemnate deosebiri de traducere: „Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei”:
Letopiseţul lui Ştefan cel Mare, ediţie îngrijită, traducere, studiu introductiv şi note de G.
Mihăilă, Bucureşti, 2005, p. 43. În ambele ediţii, văleatul (anul de la Facerea Lumii) a
fost transcris greşit: 6967 şi, respectiv, 6807 !
3
Miron Costin, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii,
variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 209.
4
Cf. Dan Simonescu, Tradiţia istorică şi folclorică în problema „întemeierii”
Moldovei, în vol. Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, p. 43–44. Cu privire la
vânătoarea medievală, s-a arătat că „era vorba în acelaşi timp de un rit de marcare a
teritoriului şi de un rit de dominare”, aspecte „legate unul de celălalt [...] prin definiţie” –
Alain Guerreau, Vânătoarea, în Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt (dir.), Dicţionar
tematic al Evului Mediu occidental, Iaşi, 2002, p. 812 (voce tradusă de Mădălin
Roşioru); sublinierile mele. Ea apare, de asemenea, „ca momentul unei mobilizări
colective în jurul unui senior, dar şi ca un mijloc de afirmare seniorială în pădure” –
Joseph Morsel, Chasse, în Claude Gauvard, Alain de Libera, Michel Zink (dir.),
Dictionnaire du Moyen Âge, Paris, 2006, p. 272; sublinierea mea. Cred că cele trei
 Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice

un motiv de îndoială; că în cursul unei asemenea expediţii vânătoreşti ceata lui

Dragoş va fi trecut şi munţii, în spaţiul viitoarei Moldove, este, iarăşi, mai mult
decât plauzibil, dar o trecere întâmplătoare, ca aceasta, chiar încheiată cu
prinderea sau uciderea vreunui bour, nu a condus la întemeierea ţării sau, în
terminologia medievală românească, la descălecat5. Aş îndrăzni o paralelă cu
debarcarea vikingilor pe coastele răsăritene ale pământului care mai târziu avea
să se numească America de Nord. Prezenţa vikingilor acolo este chiar atestată
documentar, dar aceasta nu a condus la ceea ce noi cunoaştem sub numele de
descoperirea Americii, adică la acel act fundamental care a făcut din Lumea
Nouă o prelungire, dacă nu chiar o anexă a Lumii Vechi (situaţie inversată, între
timp…). Din acest punct de vedere, descălecatul a fost numai acea trecere care a
făcut din spaţiul est-carpatic o prelungire a Transilvaniei, a „Ţării Ungureşti”:
„căpitănia” lui Dragoş vodă, în dependenţă totală şi exclusivă de regalitatea
maghiară, organizată de aceasta pentru a-i servi de apărare pe linia Carpaţilor
Orientali, în zona expusă atacurilor tătăreşti. Dar „căpitănia” aceasta nu a rămas
fixată de-a lungul munţilor, cum i-ar fi fost menirea, ci s-a retras într-un fel de
cuib, aflat el însuşi la adăpostul unor frontiere deja păzite, în nordul acestui
spaţiu est-carpatic, într-o zonă care asigura o legătură lesnicioasă cu
Maramureşul originii lui Dragoş (şi, desigur, nu numai a acestuia). De acolo, din
acel colţ, va iradia statul şi puterea suverană a principilor săi.
Principatul va purta numele Moldova. Legenda vrea ca acest nume să 443
derive de la acela al unei căţele viteze, a cărei contribuţie în prinderea bourului a
fost esenţială. Şi totuşi, nu amintirea acestui animal vrednic, credincios şi
devotat avea să fie imortalizată în plan heraldic, ci amintirea fiarei pe care a
ucis-o Dragoş.
Pe de altă parte, numele însuşi al statului porneşte din acela al unui râu
secundar; pe valea Moldovei, un târg – dintre acelea pe care P. P. Panaitescu le-a
numit târguri de vale – a apărut purtând acelaşi nume: Moldova, Civitas
Moldaviensis, Târgul Moldovei, târgul per excelentiam al Moldovei, adică al

aspecte subliniate pot fi avute în vedere, deopotrivă, şi în înţelegerea vânătorii bourului,

dar şi în aceea a mistreţului, despre care va fi vorba mai încolo, fiecare cu urmări în
planul istoriei şi al organizării politice şi administrative a statului.
5
Ştefan S. Gorovei, Tradiţia „descălecatului”: înţelesuri şi confuzii (1983),
reprodus în idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 45–68.
„Interpreţii” mai noi nu au o viziune prea clară asupra acestui fenomen – cf. Radu
Cârciumaru, Constituirea statului feudal Moldova, în Mircea D. Matei, Radu
Cârciumaru, Studii noi despre probleme vechi din istoria Evului Mediu românesc,
Târgovişte, 2004, p. 41–64; idem, Negru Vodă şi Dragoş. Legendă şi adevăr istoric la
începuturile statalităţii româneşti, în vol. Rădăuţi şi întemeierea Moldovei. 650 de ani
(1359–2009). Biserica Sf. Nicolae Rădăuţi „Panteonul Moldovei”, Bucureşti, 2009,
p. 171–185 (mai ales p. 181–184).
 Ştefan S. Gorovei

văii. Istoricii sunt de acord că în asemenea cazuri avem de-a face cu

supravieţuiri din etapa anterioară închegării principatului: un voievodat sau un
cnezat de vale, ca acelea din Maramureşul studiat de Radu Popa, având drept
centru aşezarea care a preluat numele însuşi al apei. Atunci când această aşezare
şi-a fixat o emblemă – probabil, măcar în a doua jumătate a veacului al XIV-lea,
de vreme ce prima pecete cunoscută datează de la începutul celui de-al XV-lea –
a fost ales cerbul Sfântului Hubert (Fig. 1). Nici măcar localitatea care perpetua,
tradiţional, numele vrednicei căţeluşe a lui Dragoş, strămoaşă mitică şi eponimă,
nu şi-a ales ca emblemă ceva care să evoce pe „prietenul omului”, ci a ales
simbolul patronului vânătorilor ! Cerbul poartă deasupra spinării capul despărţit
de trup, cu un crucifix între coarne. Legendă de vânătoare, desigur, ca şi aceea a
uciderii bourului lui Dragoş, care l-a făcut pe N. Iorga să se întrebe, fugar, dacă
nu ar veni de aici „şi povestea de vânătoare a descălecării”, iar mai târziu l-a
determinat pe Emil Vîrtosu să vorbească despre apropieri tulburătoare şi să
conchidă că „stema Moldovei a fost alcătuită în strânsă legătură cu stema
oraşului Baia, adică având în faţă, drept model, stema oraşului Baia”6. Aceste
cuvinte au fost tipărite în 1956; 11 ani mai târziu, Vasile Lovinescu prelua
sugestia lui Vîrtosu şi o dezvolta în sensul preocupărilor sale, identificând
transformarea „Mercurului labil, fugitiv”, simbolizat de cerb, în „Sulful
imuabil”, reprezentat de bour, pentru a conchide: „Cerbul lunar şi mercurial se
444 transfigurează în Bour solar şi sulfuros, iar Moldova, după o lungă perioadă de
incubaţiune, poate să-şi înceapă ciclul ei istoric vizibil”7. Nu am citat această

6
Emil Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti, în Documente
privind istoria României, Introducere, II, Bucureşti, 1956, p. 466, 467. Cu privire la
vechea pecete a oraşului Baia, v. şi Renate Möhlenkamp, Die ältesten Siegel
moldauischer Städte, în „Jahrbücher für Geschichte Osteuropas”, 29, 1981, 3, p. 351–353.
În heraldica şi sigilografia Occidentului medieval, cerbul este foarte cunoscut, pe de o
parte datorită simbolismului său hristologic, pe de altă parte din cauza faptului că a
devenit, la un moment dat, preferatul vânătorilor aristocratice (înlocuind mistreţul); cf.
Christian de Mérindol, De la hiérarchie et de la symbolique des chasses à la fin du
Moyen Âge. Emblématique et art, în vol. Le château, la chasse et la forêt. Les cahiers de
Commarque, sous la diréction d’André Chastel, f. l., 1990, p. 143–161; Robert Delort,
Quels animaux les seigneurs chassaient-ils dans les forêts à la fin du Moyen Âge, în
acelaşi volum, p. 165–171. V., de asemenea, Michel Pastoureau, Traité d’héraldique,
Paris, 1979 (ediţia a V-a, 2008), p. 147 (pentru cerb); idem, Une histoire symbolique du
Moyen Âge occidental, Paris, 2004, p. 75–77 (ediţia în limba română: O istorie
simbolică a Evului Mediu occidental, traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun,
Chişinău, 2004, p. 82–86).
7
Vasile Lovinescu, Ce vedem în mitul întemeierii Moldovei ?, în Convorbiri
Literare. Almanah ’86, p. 30. Ulterior, s-a publicat o variantă amplă a acestui eseu din
1967: De la cerbul lunar la bourul solar, în idem, Interpretarea ezoterică a unor basme
 Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice

incursiune în interpretările hermetice pentru a rămâne la ea, ci doar pentru

a sugera cât de departe s-ar putea ajunge cu reflecţiile pe tema animalelor
de la origini !
Aşadar, deşi căţeaua Molda – „aspectul feminin al Ogarului, Veltro, cum
îi spune Dante”8 – este agentul prin care lucrează stăpânul, determinând numele
apei, al târgului şi, în final, al ţării întregi, nu imaginea ei va figura în stema
târgului şi cu atât mai puţin în aceea a statului. Ci imaginea puternicei şi
majestuoasei fiare pe care a doborât-o iscusinţa vânătorului ajutat de
devotamentul unui mic animal. În această supunere şi imolare a uriaşului animal
este şi victoria inteligenţei asupra forţei brute, victorie în care până şi ajutorul
celui mai mic îşi are importanţa sa, dar este şi un gest de creaţie: sacrificarea
animalului care stăpânea haosul pădurilor şi, prin extensie, al ţării de dinaintea
ţării, impune ordinea. Ordo ab chao, acesta este descălecatul, luarea în stăpânire
şi organizarea teritoriului aflat până atunci sub semnul bourului. Se cuvenea, fără
îndoială, ca amintirea fostului stăpân să fie perpetuată în mit şi în expresia
grafică a acestuia, blazonul. Totemic, Dragoş şi toţi succesorii săi, până şi cei
mai îndepărtaţi purtători de coroană, sunt urmaşii bourului.
Aici, trebuie citate versurile pe care Dimitrie Cantemir le-a pus la al său
Divan, după obiceiul vechi al stihurilor la stema (sau herbul) ţării:

Herbul ţărâi, vechii ş-au fost ales buăr [= bour], 445

Numele vestindu-şi, ca tunul prin nuăr [= nour],
Noii mai pre urmă, avându-l moşie,
Tot acel vechi nume mai vestindu-l şie.
Într-aciastă vreame, cine-l stăpâneaşte,
O, Dumnezău sfinte, tu-l ocrotiaşte,
Că mâna Ta svântă l-au încorunatu-l
Şi braţul tău tare l-au întemeiatu-l9.

Trebuie să trec, aici şi acum, peste toate interpretările pe care le sugerează

unele cuvinte şi formulări din aceste stihuri (precum: cine pe cine stăpâneşte ?!),
dar nu mă pot abţine să nu remarc strania consonanţă cu o strofă a Imnului Regal
al României: „O, Doamne sfinte / Ceresc Părinte / Sus ţine cu-a Ta mână /
Coroana română”. Autorul versurilor: Vasile Alecsandri !

şi balade populare româneşti, Bucureşti, 1993, p. 171–202. Despre aceste două animale –
a căror „întâlnire” l-a preocupat şi pe Mircea Eliade (cf. infra, nota 21) – v. şi Romulus
Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1987, p. 503–507 şi 509–511.
8
Vasile Lovinescu, op. cit., p. 202.
9
Stihuri la stema ţării, antologie şi prefaţă de Tudor Nedelcea, Craiova, 1995,
p. 70. Aceste versuri i-au atras atenţia, justificat, şi lui Vasile Lovinescu.
 Ştefan S. Gorovei

Tradiţia vrea ca Dragoş însuşi să fi fost cel care a stabilit herbul Ţării
Moldovei, în urma izbânzii sale asupra bourului. Nu s-ar putea face dovada
acestor fapte ca atare. Dar cred că există o mărturie care poate să susţină
afirmaţia că bourul a fost însemnul Moldovei încă de pe vremea când viitorul
principat nu era decât „căpitănia” Drăgoşeştilor. Revin, astfel, pentru a nu ştiu
câta oară asupra sabiei de la Ieski-Serai, unde este păstrată la un loc cu alte
„săbii moldoveneşti”. Pe „mărul” ei se află două aplice cu însemne heraldice;
unul reprezintă o săgeată cu vârful în sus, aşezată deasupra unei semiluni ale
cărei coarne sunt surmontate de câte o steluţă – este stema neamului lui Dragoş
vodă, cunoscută sub numele ei polonez ca herbul Drag-Sas; celălalt nu este
altceva decât capul de bour în cea mai arhaică versiune cunoscută (Fig. 2, 3).
Din monede se ştie că, în primele sale reprezentări, bourul are coarnele recurbate
în formă de liră, cu vârfurile coarnelor răsfrânte în afară; acest tip – încă
perceptibil în vremea lui Roman I (Fig. 4) – dispare pe la începutul domniei lui
Alexandru cel Bun, fixându-se coarnele arcuite în semicerc (semilună). Or, pe
sabia de la Ieski-Serai capul de bour are coarnele puternic răsfrânte – semn
indubitabil că această reprezentare este anterioară emiterii primelor monede, în
vremea lui Petru I (1375–1391)10. Absenţa celorlalte semne, care ulterior vor
însoţi capul de bour – soarele, luna (semiluna), roza – pledează în favoarea
vechimii acestei reprezentări a herbului Moldovei. Datarea mai nouă a sabiei
446 (secolul al XV-lea) nu contravine acestor constatări: cele două aplice au putut fi
preluate de la un obiect mai vechi şi refolosite aici cu scop memorial.
Reţinerea cu care heraldiştii Jean-Nicolas Mănescu şi Dan Cernovodeanu
au întâmpinat aceste identificări nu m-a determinat şi nu mă determină să renunţ
la ele. Adaug, acum, o informaţie care, deşi datează din aceeaşi vreme cu
propunerea mea (1971), nu pare să fi fost cunoscută la noi.
O notă postată în ianuarie 2008 de d-l Gelu Munteanu pe site-ul
www.medievistica.ro menţionează cartea lui Kalmár János despre armamentul
vechi maghiar (Régi magyar fegyverek, Budapesta, 1971). Acest autor clasează
sabia în veacul al XV-lea şi autentifică stemele celor două aplice ca fiind, una,
cea a familiei Drágffy din Beltiug, iar cealaltă – „blazonul Moldovei”, şi nu
„blazonul familiei Balassa din Gyarmata”. Ca urmare, el a identificat ipotetic pe
posesorul sabiei în persoana lui Ioan Drágffy, căzut pe câmpul de luptă de la
Mohács, în 1526. Autorul notei observă că „relaţiile lui Ioan Drágffy cu
Moldova nu sunt atestate” şi, ca atare, propune ca mai vechi posesor al sabiei pe

10
Moment controversat. Rămân la părerea exprimată de multă vreme: emiterea
primelor monede în Moldova lui Petru I nu ar putea fi plasată decât post 1380. Oricum,
faptul de natură economică nu a avut nici o legătură cu presupuse fapte de natură
militară din 1377 (databile, în realitate, cu zece ani mai devreme !) – cf. Ştefan S.
Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 196–200.
 Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice

Bartolomeu Drágffy, bine-cunoscutul voievod al Transilvaniei de la sfârşitul

veacului al XV-lea, colaborator al lui Ştefan cel Mare şi – după o informaţie
cronicărească neverificabilă – chiar „cuscru” al său. Introducând, în această
„ecuaţie”, observaţiile relative la arhaismul reprezentărilor heraldice, ne vedem
conduşi la generaţii mai vechi ale familiei Drágffy, spre o perioadă în care
membri ai ei au putut avea relaţii cu Moldova. Şi, aşa, ajungem tot la Dragoş
descălecătorul.
S-a putut observa, în explicaţia istoricului maghiar, apelul la familia
Balassa din Gyarmata; necunoscând bibliografia ungurească a problemei, pot
bănui că a existat o afirmaţie, anterioară cărţii lui Kalmár János, conform căreia
capul de bour de pe mânerul sabiei de la Ieski-Serai a fost identificat ca stemă a
familiei Balassa. Dacă o asemenea afirmaţie a fost făcută, cândva, în vreo
lucrare de istorie maghiară, ea avea, ca ipoteză, toate temeiurile: în adevăr,
această renumită familie de nobili unguri avea, ca stemă, un cap de bovideu.
Acest caz se află între acelea aduse, de regulă, ca exemple de folosire a
respectivului însemn în alte zone ale Europei – oraşe, ţări sau familii. În secolul
al XVII-lea, Miron Costin observa că „Sighetul, capitala Maramureşului, până
azi are ca pecetie capul de bour”11. Boierul moldovean era foarte interesat şi
atent la tot ceea ce putea să aibă atingere cu începuturile ţării sale şi, într-o notă,
precizează, chiar, că a văzut documente în legătură cu Bogdan de Cuhea12. Cam
un secol mai înainte, se putea transmite la Raguza informaţia că Dragoş fusese 447
„barone di Ust, città in Transilvania”. Elementele pot fi puse lesne în legătură,
când ştim că Dragoş sau înaintaşii săi fondaseră o mănăstire la Peri, într-un sat
care le aparţinea şi care se află, tot în Maramureşul istoric, pe o linie care leagă
Sighetul de Hust. La aceeaşi latitudine cu Perii şi cu Sighetul se aflau, dincoace
de munţi, Siretul şi Rădăuţii, puncte principale ale acelui „cuib” în care pot să
presupun că se adăpostiseră Drăgoşeştii maramureşeni deveniţi, după frumoasa
formulă a lui N. Iorga, „cei mai vechi moldoveni”, după ce trecuseră prin Baia.
Baia şi Siret: primele două reşedinţe sau „oraşe de frunte” (Hauptstadt,
capitalis civitas) ale Ţării Moldovei. Şi ce ne spune arheozoologia, ştiinţă a cărei
reprezentantă, d-na Luminiţa Bejenaru, a deschis, cu expunerea sa, chiar
colocviul de faţă ?! Nimic altceva decât că, în ceea ce priveşte bourul (Bos
primigenius), el „a fost identificat arheozoologic la vest de Prut nu mai târziu de
perioada secolelor XIV–XV, la Siret şi Baia”13. Cu alte cuvinte, bourul a fost cu
adevărat un stăpân al părţii nordice a Moldovei; stema cu capul de bour numai în

11
Miron Costin, Opere, p. 209.
12
Ibidem, p. 229, nota 5: „Se află în Maramureş privilegii de la acel Bogdan. Mi
le-au arătat”.
13
Luminiţa Bejenaru, Arheozoologia Moldovei medievale, Iaşi, 2006, p. 55. V. şi
eadem, Arheozoologia spaţiului românesc medieval, Iaşi, 2003, p. 154–155.
 Ştefan S. Gorovei

această zonă se putea naşte. Îndrăznesc a spune că, la început, ea a reprezentat

doar Ţara de Sus a Moldovei.
S-a pus demult întrebarea dacă această stemă teritorială n-a putut proveni
dintr-una familială, aşa cum era în Ungaria, de pildă, cea a nobililor Balassa
(amintită deja), sau cum erau în Polonia herburile Bawola Głowa, Wieniawa14,
dar şi Pomian, care prezintă capul de bovideu străbătut de un pumnal aşezat în
bandă (din colţul drept de sus spre cel din stânga de jos). Această mobilă este
„populară în heraldica polonă”15 şi s-a arătat că ea reprezenta stema veche a
Poloniei Mari16, calitate în care a fost înlocuită de vulturul monocefal alb şi
neîncoronat.
„Pensant à l’auroch des forêts de la Lithuanie, j’admettrai plutôt que par
un mariage lithuanien, qui paraît avoir été celui du fils et successeur de Bogdan
[adică Laţcu vodă], ce nouveau symbole de la vie politique roumaine était venu
s’opposer à l’aigle valaque”, gândea şi scria N. Iorga în 192517.
Câţiva ani mai târziu, în 1933, istoricul şi numismatul sucevean Rudolf
Gassauer indica un moment posibil (1325, lupta cu marca de Brandenburg) când
unul dintre dinaştii Moldovei dinainte de Moldova ar fi putut primi (concesiune
de arme) stema cu cap de bour din partea regelui polon Vladislav I Lokietek18.
„Ulterior, familia dinastului care primise o astfel de concesiune polonă de arme
stingându-se (sau mica sa înjghebare statală putând fi cucerită de alt dinast rival
448 vecin), stema cu capul de bour s-a menţinut totuşi, perpetuându-se de aci încolo,
nu ca un însemn de neam, ci ca un simbol al ţinutului însuşi”19. Pentru Dan
Cernovodeanu, această posibilitate era de domeniul evidenţei, identificând, însă,
pe creatorul stemei moldoveneşti în persoana lui Bogdan I, fie printr-un transfer
din Maramureş, fie prin preluarea unuia dintre „vechile însemne teritoriale
băştinaşe”20.

14
La acestea se referă Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România,
Bucureşti, 1977, p. 94.
15
Ilona Czamańska, Stemele Moldovei şi Ţării Româneşti în iconografia polonă
(secolele XV–XVIII), în „Arhiva Genealogică”, V (X), 1998, 3–4, p. 275.
16
Ibidem.
17
Citat de Emil Vîrtosu, op. cit., p. 467, nota 3: N. Iorga, Sur le blason des
princes roumains, extrait de „Revue Héraldique et Onomastique”, f. l. n. a, p. 4; după
Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 531, locul de apariţie este Bruxelles, iar anul – 1925.
18
Citat de Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 94: Rudolf Gassauer, Influenţa polonă
asupra stemei Moldovei şi a altor blazoane de pe monedele moldoveneşti, în „Buletinul
Societăţii Numismatice Române”, XXVII–XXVIII, 1933–1934, nr. 81–82, partea I,
p. 87–88.
19
Dan Cernovodeanu, op. cit.
20
Ibidem, p. 95. În aceeaşi problemă, v. şi idem, Însemne heraldice din perioada
anterioară şi ulterioară întemeierii Moldovei ca stat feudal independent (secolele
 Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice

Rezum, din cele expuse până aici, că stema cu capul de bour îmi pare a fi
reprezentat, la început, Ţara de Sus a Moldovei, adică tocmai zona unde, la Siret
şi la Baia, prezenţa bourului este atestată arheozoologic.

Dar, urmând firul Moldovei, găsim, acolo unde apele ei se unesc cu acelea
ale Siretului, un alt târg a cărui stemă înfăţişează tot un cap de animal. Romanul
a fost reprezentat (de la începuturile sale, fără îndoială) de un cap de mistreţ
(Fig. 5). Animal la fel de puternic şi fioros ca şi bourul, greu de învins ca şi
acesta, mistreţul nu ar putea constitui la Roman – judecând prin analogie – decât
tot fixarea unei tradiţii de vânătoare, care a condus la întemeierea aşezării. Dacă
această tradiţie ar fi cunoscută, este probabil că s-ar putea detecta, şi în cazul ei –
cum spune Mircea Eliade despre „vânătoarea rituală” a bourului prin care s-a
întemeiat Ţara Moldovei – „la mythologie sous-jacente dans la légende élaborée
autour d’une telle chasse”21. Tradiţia, cu „mitologia subiacentă”, nu o mai avem,
însă tot ceea ce, cu privire la mistreţ, ne este cunoscut din spaţiul Europei
occidentale, îndreptăţeşte şi susţine o asemenea paralelă. „Pentru forţa sa şi
curajul său”, mistreţul este un animal preţuit încă din Antichitate, când „vânarea
sa este unul dintre sporturile favorite ale aristocraţiei”, iar „numeroase familii
romane au un nume sau un însemn evocând mistreţul”22. „Emblemă a curajului,
ba chiar a cutezanţei”, cu „un rol important în emblematică şi în insignologie”23,
449
XIV–XV), în „HERB. Revista Română de Heraldică”, I (VI), 1999, 1–2, p. 65–66 şi
idem, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în zilele noastre
(sec. XIII–XX), traducere din limba franceză Livia Sîrbu, Brăila, 2005, p. 44–45. Cu
privire la aceste chestiuni, a adus contribuţii importante d-l Tudor-Radu Tiron – Din nou
despre originea stemei Moldovei (comunicare în şedinţa din 17 mai 2005 a Filialei Iaşi a
Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române);
Despre stema Drăgoşeştilor şi influenţa ei asupra heraldicii din Moldova (secolele
XIV–XVI) (comunicare la al XIV-lea Congres Naţional de Genealogie şi Heraldică, Iaşi,
15–17 mai 2008); inedite încă, ambele studii se vor tipări în „HERB. Revista Română de
Heraldică”.
21
Mircea Eliade, Dragoş et la „chasse rituelle”, în „Revue des Études
Roumaines”, XI–XII, 1969, p. 31; de îndată ce a apărut, acest studiu – fundamental
pentru problema care ne interesează – a fost cuprins, sub titlul Le prince Dragoş et la
„chasse rituelle”, şi în volumul aceluiaşi autor, De Zalmoxis à Gengis Khan, Paris,
1970. În ediţia românească a acestei cărţi, studiul este intitulat Voievodul Dragoş şi
„vânătoarea rituală”: cf. De la Zalmoxis la Genghis-han. Studii comparative despre
religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar
Ivănescu, Bucureşti, 1995 (aici, citatul este la p. 139: „mitologia subiacentă în legenda
elaborată în jurul unei asemenea vânători”).
22
Michel Pastoureau, Couleurs, images, symboles. Études d’histoire et
d’anthropologie, Paris, 1989, p. 242–244.
23
Ibidem, p. 248.
 Ştefan S. Gorovei

mistreţul a fost socotit ca reprezentând „curajul absolut”24. Michel Pastoureau,

eminentul heraldist francez căruia îi aparţin aceste precizări, explică destinul
mistreţului în „lumea stemelor şi a emblemelor” astfel: „Atunci când apar
primele steme, în cursul secolului al XII-lea, el [mistreţul] devine în chip natural
una dintre primele figuri ale blazonului şi, ca atare, ocupă loc în armele unui
anumit număr de dinaşti şi de şefi războinici, mai ales germani. În secolul
următor, când folosirea armoariilor se extinde la toate clasele şi categoriile
sociale, inclusiv meşteşugarii şi ţăranii, mistreţul heraldic este purtat în stemele
şi peceţile25 unor personaje, familii şi comunităţi de toate felurile”, cel mai
frecvent fiind întâlnit în Germania meridională26, Scoţia şi Navara27. „În textele
literare germane şi scandinave, el rămâne chiar până în secolul al XIV-lea
emblema heraldică stereotipă a cavalerului perfect şi a eroului de roman”, fiind
atribuit ca blazon lui Tristan28. „Devalorizat” o vreme, mistreţul a cunoscut o
nouă preţuire în veacul al XV-lea: Richard de York (viitorul Richard al III-lea,
rege al Angliei în 1483–1485) l-a adoptat ca emblemă personală29.
Merită reţinută această observaţie a aceluiaşi specialist francez, cu privire la
mentalitatea medievală: „a vâna porcul sălbatic rămâne un ritual regal şi seniorial
obligatoriu, iar a înfrunta animalul într-o luptă corp la corp, o faptă eroică”30.

24
Ibidem, p. 251.
450 25
Pentru peceţi, un articol special al aceluiaşi autor – Le sanglier dans les sceaux
du Moyen Âge, în idem, L’hermine et le sinople. Études d’héraldique médiévale, Paris,
1982, p. 117–126 – mi-a fost accesibil (graţie amabilităţii d-lui Radu G. Păun, căruia îi
mulţumesc călduros) abia în momentul când prezentul volum pleca spre editură; sper să
pot reveni curând asupra acestei pasionante probleme. V. şi idem, Traité d’héraldique,
p. 146. Pentru aspectul heraldic al problemei: Bernard Marillier, Le sanglier héraldique,
Paris, 2003 (această lucrare nu mi-a fost accesibilă în timp util).
26
Plasând mistreţul romaşcan în contextul european conturat de constatările lui
Michel Pastoureau, citate aici, aş fi tentat să sugerez o posibilă relaţie între frecvenţa
acestui animal în heraldica Germaniei meridionale şi prezenţa unor „colonişti” germani
atestaţi, la Roman, de o ceramică de un caracter deosebit (ceramica ştampilată). După
opinia specialiştilor în istoria veche a oraşelor, existenţa acestor elemente germane se
situează „într-o perioadă care se înscrie cronologic [...] cel puţin începând de la mijlocul
secolului al XIV-lea până la finele aceluiaşi veac”, iar materialele descoperite de
arheologi „permit să se considere că purtătorii lor îşi justificau aici prezenţa fie în
calitate de constructori, fie în aceea de lefegii în armata voievodală” (Mircea D. Matei,
Studii de istorie orăşenească medievală (Moldova, sec. XIV–XVI), ediţia a II-a, revăzută
şi completată, Târgovişte, 2004, p. 64).
27
Michel Pastoureau, Couleurs, images, symboles, p. 277.
28
Ibidem, p. 251.
29
Ibidem, p. 279.
30
Idem, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, p.70 (în ediţia franceză:
Une histoire symbolique du Moyen Âge occidental, p. 65: „chasser le porc sauvage reste
 Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice

Dacă în cazul capului de bour ipoteza transformării unui însemn heraldic

familial într-unul teritorial a părut acceptabilă unui istoric, unui numismat şi
unui heraldist, cu atât mai mult cred că o asemenea ipoteză este acceptabilă în
cazul capului de mistreţ de la Roman.
Acestui oraş, noi îi spunem azi, pur şi simplu, Roman. Dar cei din
vechime – „vechii”, în limbajul poetic al lui Dimitrie Cantemir – îl numeau în
două feluri, individualizându-l prin raportarea fie la o persoană, fie la spaţiul
geografic: Târgul lui Roman şi Târgul de Jos.
În actele interne, prima menţiune, cu nominalizare directă, a aşezării,
datează din 1403: credinţa lui Vlad Tuceapschi, vornic de [la] Târgul lui Roman
[òt(]) Romanova torga]31. Aceeaşi formă ne întâmpină la 1408, atât într-un
document intern – care este în Târgul lui Roman [wo na Romanove torgù]32 –,
cât şi într-unul extern, privilegiul acordat liovenilor de Alexandru cel Bun: în
Târgul lui Roman [ù Romanov[ ù torgù]33. Faptul că în 1392 Roman I a emis
documente în „cetatea noastră, a lui Roman voievod”34 a indus opinia că târgul
poartă numele acestui principe. S-a arătat, însă, de multă vreme, că aceasta nu se
poate susţine, târgul fiind anterior domniei lui Roman I35. Argumentele
anteriorităţii au fost şi sunt două: lista rusească a oraşelor şi pecetea târgului

un rituel royal et seigneurial obligé et affronter l’animal dans un combat singulier, un 451
exploit héroïque”). Anterior, autorul dedicase vânătorii de mistreţi un studiu special: La
chasse au sanglier: histoire d’une dévalorisation (IVe – XIVe siècle), în vol. La chasse au
Moyen Âge. Société, traités, symboles, textes réunis par Agostino Paravicini Bagliani et
Baudouin Van den Abeele (Micrologus’ Library, 5), Florenţa, 2000, p. 7–23. V. şi idem,
Bestiaires du Moyen Âge, Paris, 2011, p. 68: la neamurile germanice, „affronter en
combat singulier un ours ou un sanglier était le rituel obligé pour devenir un guerrier
libre et adulte”. Despre vânarea mistreţului, v. şi Christian Heck, Rémy Cordonnier, Le
bestiaire médiéval. L’animal dans les manuscrits enluminés, Paris, 2011, p. 132 („La
chasse au sanglier était difficile et très dangereuse, mais pour cela aussi très appréciée
par les nobles qui y retrouvaient des échos du combat armé”).
31
Originalul acestui document a fost publicat de Dalila Aramă în „Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»”, XVIII, 1981, p. 676; o transcriere
veche şi traducerea fuseseră publicate anterior în Documenta Romaniae Historica, A.
Moldova [= DRH], I (1384–1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L.
Şimanschi, Bucureşti, 1975, p. 24–25, nr. 17.
32
DRH, I, p. 32, nr. 23. În traducere (p. 33) s-a dat „care este în târgul Roman”.
33
Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II,
Iaşi, 1932, p. 632; traducerea (p. 635): „în Roman, în târg”.
34
DRH, I, p. 4–5, nr. 2 şi 3.
35
Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al
X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967, p. 262–263 (ediţia a doua,
Bucureşti, 1997, p. 273–274). Aici, traducerile corecte ale numelui din slavonă.
 Ştefan S. Gorovei

medieval. La ele revin acum, pentru unele observaţii dintre care o parte le-am
mai comunicat, în alt cadru însă.
Controversata listă a oraşelor apropiate şi îndepărtate a fost datată acum
câteva decenii în jurul anului 1390 (1388–1392). Relativ recent, istoricul rus V.
L. Ianin a propus, documentat, o datare încă şi mai timpurie a acestui izvor, şi
anume între 1375 şi 1381, şi, oricum, nu mai târziu de anul 138136. În această
listă, oraşul nostru este menţionat sub forma târgul lui Roman pe Moldova
[Romanov] torg] na Moldov[]37. Întemeietorul târgului, Roman, a trebuit să fie
un senior local, a cărui importanţă o vom ignora pe vecie; însă, indiferent de
datarea izvorului, logica obligă să se admită că personajul al cărui nume îl purta
deja aşezarea în anii ’70 sau ’80 ai veacului al XIV-lea îşi îndeplinise fapta
(fondarea târgului) câţiva ani mai înainte.
De cealaltă parte este pecetea, cea mai frumoasă dintre vechile peceţi de
târguri medievale româneşti, cu legenda în limba latină: + S<igillum> civium
de Foro Romani, Pecetea cetăţenilor din Târgul lui Roman. Cum am spus deja,
această pecete înfăţişează, într-un scut perfect heraldic, un cap de porc mistreţ.
Eu cred că numele personalizat al târgului şi pecetea sa vont de paire.
E nevoie, probabil, să reamintim că în Evul Mediu – în acel Ev Mediu
care a generat heraldica şi în care a dominat heraldica vie38 – între emblema
(apoi stema) unui senior şi aceea a senioriei sale nu era nici o deosebire: numele
452 stăpânului era numele însuşi al domeniului său (de, von, ot …), iar ceea ce se
afla pe flamura lui îl reprezenta atât pe el, cât şi domeniul său, cu oamenii săi,
figurând şi în peceţi, şi pe monede (dacă ajungea cumva să bată monede proprii).
Or, când numele însuşi al aşezării de la confluenţa Moldovei cu Siretul ne
conduce către un asemenea străvechi senior local – cneaz sau voievod trăitor pe
la mijlocul veacului al XIV-lea – suntem aproape constrânşi, de o logică
nemiloasă, să admitem că stema cu capul de mistreţ, aşa de heraldică şi de
caracteristică veacului al XIV-lea, a Târgului lui Roman nu a putut fi alta decât
cea a acelui Roman însuşi, strămoşul întemeietor, descălecătorul târgului şi
primul său stăpân39.

36
В. Л. Янин, К вопросу о дате составления обзора „а се имена градом
всем русскым, далним и ближним”, în Древнейшие государства восточной
Европы. Материалы и исследования 1992–1993 годы, Moscova, 1995, p. 131.
37
Alexandru Andronic, Oraşe moldoveneşti în secolul al XIV-lea în lumina celor
mai vechi izvoare ruseşti, în „Romanoslavica”, XI, 1965, p. 211; traducerea: „târgul
Roman pe Moldova”.
38
Cf. Constantin Ittu, Elite şi putere în Europa heraldică a secolelor XII–XVI,
Sibiu, 2004, în titlul capitolului IV, Heraldica vie în peisajul medieval (p. 66).
39
Ceea ce nu exclude, fireşte, o eventuală (pierdută) legendă privind sacrificiul
animal. Observaţia mai sus citată a lui Michel Pastoureau, despre vânătoarea de mistreţi
ca „ritual regal şi seniorial obligatoriu”, apropie o asemenea expediţie cinegetică de
 Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice

Nu reiau, aici, discutarea argumentelor pe baza cărora am ajuns, mai

demult40, la această credinţă; mă limitez la discuţia în jurul unui eventual
Roman, altul decât domnul de la 1391–1394.
Un asemenea personaj a putut fi întrezărit în evenimente petrecute în
Moldova anului 1368. Atunci, în lupta pentru tron purtată între doi fraţi
(identificaţi ca nepoţi ai lui Bogdan I, mort în 1367), un vir gravitatis antiquae a
organizat rezistenţa moldovenilor în faţa unei oşti polone care venise în sprijinul
unuia dintre competitori. Cărturarul care povesteşte întâmplarea – Filippo
Buonaccorsi Callimachus (1437–1496), umanist italian stabilit în Polonia – îl
numeşte pe acest viteaz Lucius Aprovianus. Istoricul Matei Cazacu a observat că
acest nume corespunde aproape cu acela al unui prefect al Romei din anii
362–363, Lucius Turcius Apronianus, aparţinând unei familii care avea ca
însemn mistreţul: gens Apronia (aper = mistreţ). Ca atare, d-l Cazacu a propus
corectarea numelui şi pentru personajul care interesează istoria Moldovei şi,
apropiind numele de stema oraşului Roman, a formulat presupunerea că „Lucius
Apronianus” a putut fi un boier cu numele Roman41, având eventual atribuţiile
unui vornic, care ar corespunde oarecum cu acelea ale prefectului Romei.
Adaug, acum, observaţiile privind celălalt nume, Târgul de Jos. Este,
oare, acest nume în legătură cu mult discutata şi controversata Ţară de Jos a
Moldovei ?! Dar, mai întâi: ce şi cât era această Ţară de Jos42 ?
453
„vânătoarea rituală” pe care Mircea Eliade a descifrat-o în mitul lui Dragoş vodă. Pentru
prezenţa acestui animal în mitologia românească, v. Romulus Vulcănescu, op. cit.,
p. 507–509.
40
Ştefan S. Gorovei, Heraldică şi istorie în sigiliul medieval al oraşului Roman,
comunicare în şedinţa din 11 ianuarie 2000 a Filialei Iaşi a Comisiei Naţionale de
Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române; o formă rezumată am dat în
„Buletinul Institutului Român de Genealogie şi Heraldică «Sever Zotta»”, II, 2000, 1–3,
p. 6–7; textul integral (cu toată bibliografia problemei) se va publica în „HERB. Revista
Română de Heraldică”.
41
Matei Cazacu, Lucius Apronianus = Roman Ier, prince de Moldavie ? À propos
de l’expédition polonaise de 1359 en Moldavie et de son écho en Pologne au XVe siècle,
în „Buletinul Bibliotecii Române”, VIII (XII), 1980/1981, p. 257–272 (v. mai ales
p. 268–270). Data de 1359 pentru această incursiune polonă se află în analele lui Jan
Długosz (1415–1480); astăzi, este aproape unanim acceptat faptul că episodul respectiv
s-a petrecut în 1368 (Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 97–103; v. şi
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova a. 1324–1881, I. Secolele XIV–XVI, Bucureşti, 2001, p. 432–437; Ştefan S.
Gorovei, Veacul XIV. Din nou şi mereu..., în Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban
Papacostea, volum îngrijit de Ovidiu Cristea şi Gheorghe Lazăr, Brăila, 2008,
p. 279–280). Identificarea lui Lucius Apronianus cu Roman I (domn al Moldovei în
1391–1394) nu se poate susţine, din motive asupra cărora nu e locul a stărui.
42
Ştefan S. Gorovei, Ţara de Jos, Târgul de Jos. Din tainele închegării
principatului moldovenesc, comunicare citită la Colocviul „Ţara Românească şi
 Ştefan S. Gorovei

În accepţiunea generală, Ţara de Jos ar însemna jumătatea sudică a

Moldovei, cuprinzând şi Romanul, unde la 1438–1439 s-a instituit cea de-a doua
Mitropolie a Moldovei, numită ulterior a Ţării de Jos, unde a fost (la Vaslui)
scaunul domnesc al lui Ştefan al II-lea în vremea aşa-numitei diarhii, când a
împărţit puterea cu fratele său Iliaş, care domnea la Suceava şi, în sfârşit, unde
va fi (la Bârlad) sediul vorniciei Ţării de Jos.
La vremea lui Dimitrie Cantemir, Ţara de Jos era alcătuită din
următoarele 12 ţinuturi: Iaşi, Cârligătura, Roman, Vaslui, Tutova, Tecuci, Putna,
Covurlui, Fălciu, Lăpuşna, Orhei şi Soroca43. Raportându-ne la spaţiul dintre
munţi şi Prut, aceasta înseamnă împărţirea inegală a teritoriului: de-a dreapta
Siretului, Ţara de Sus cuprindea până şi ţinutul Bacăului, incluzând Oituzul,
Caşinul, Rădeana, Bogdana şi Borzeştii, în timp ce în stânga Siretului nu cobora
mai jos de Cotnari şi o bucată din cursul Bahluiului. Cea mai mare parte a
teritoriului dintre Prut şi Nistru – exceptând, fireşte, pământurile ocupate din
vechime de otomani – făcea parte din Ţara de Jos: nu numai că includea ţinuturi
în întregime delimitate acolo (Lăpuşna, Orheiul şi Soroca), dar tot acolo se afla
şi o mare parte a ţinuturilor Iaşi şi Fălciu. Practic, din toată întinderea a ceea ce
numim azi Basarabia, doar ţinutul Hotinului făcea parte din Ţara de Sus. Avem,
astfel, o linie care urcă în trepte dinspre munţi spre Nistru. Este exact contrariul
liniei după care Sigismund de Luxemburg propunea la 1412 împărţirea
454 Moldovei, astfel încât lui să-i revină Romanul, Bacăul, Bârladul şi Chilia ! Dar
în această linie oblică se oglindeşte bine expansiunea pornită din cuibul
Drăgoşeştilor, din colţul nord-vestic al principatului.
Ar fi, desigur, total nepotrivit a stabili o concluzie tranşantă. Dar dacă
Târgul lui Roman este, în chip evident, Târgul de Jos, atunci se poate pune şi
întrebarea dacă în Târgul de Jos nu trebuie să vedem punctul (centrul) de pornire
al Ţării de Jos (ceea ce ar corespunde cu vechea întindere a jurisdicţiei
Mitropoliei de Jos, cunoscută mai ales ca Episcopia Romanului, înainte de
înfiinţarea Episcopiei Huşilor). Altfel spus, dacă în bourul Moldovei am putea
desluşi vechiul însemn al Ţării de Sus, extins asupra statului întreg, odată cu
expansiunea „cuibului” nordic, în mistreţul Romanului s-ar putea să avem de
asemeni o supravieţuire a ceea ce va fi fost sau ar fi putut deveni însemnul Ţării
de Jos. În acest caz, ambele ţări ale Moldovei şi-ar avea originea în cnezatul /
voievodatul de pe apa Moldovei, una fiind urmarea expansiunii pornite din

Moldova în veacul întemeierii” (Institutul de Istorie „N. Iorga”, Bucureşti, 16 noiembrie

2007).
43
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh.
Guţu, introducere de Maria Holban, comentariu istoric de N. Stoicescu, studiu
cartografic de Vintilă Mihăilescu, indice de Ioana Constantinescu, cu o notă asupra
ediţiei de D. M. Pippidi, Bucureşti, 1973, p. 73–79.
 Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice

Târgul de Sus (Baia, Civitas Moldaviensis), iar cealaltă a expansiunii pornite

din Târgul de Jos (Roman, Forum Romani).
Folosind titlul românesc al romanului foarte recent datorat scriitoarei
Tracy Chevalier, aş spune că cele două steme, cu cele două animale ale Ţărilor
Moldovei – ale începuturilor Ţării Moldovei – alcătuiesc o simetrie de temut44.
O simetrie sesizabilă, desigur, pentru cei dispuşi să accepte riscantele hălăduiri
în lumea simbolurilor.

După atâta discuţie în jurul unor fapte posibile şi a unor eventualităţi, se

poate face, pentru aceste variaţiuni, o încheiere într-o tonalitate majoră ?
Desigur că se poate ! Însă prefer să las, la urmă, tot cuvintele unui maestru în ale
simbolismului.
„Este o contradicţie să admiri reuşita artistică a unui dom gotic şi să
declari pueril simbolismul lui. Dacă un edificiu medieval este admirabil, apoi
este admirabil în totalitatea lui, de la structură, proporţii, geometria ansamblului
său până la fauna şi flora care îl năpădesc ca o viţă. Or, această floră şi faună
ilustrează idei hermetice, simbolice; nimeni nu o mai pune la îndoială;
reamintim lucrările definitive devenite clasice ale lui Emile Mâle. Simbolismul
este polivalent pe planuri ierarhizate, de la totalitate la amănunt. Solidaritatea lor 455
este indefectibilă. A refuza mesajul simbolic al hermetismului în arhitectură,
blazon, sigilografie, este un refuz de informaţie şi de cunoaştere, deci un flagrant
delict de rea-credinţă”45.

44
Apărut la Editura „Polirom” în 2009, traducere din limba engleză de Fraga
Cusin şi Ioana Filat. Titlul original, Burning Bright, s-ar preta şi el la o apropiere cu cele
discutate aici, prin raportarea la ceea ce Lucian Blaga numea cecitate istoriografică sau
daltonism istoriografic (Lucian Blaga, Fiinţa istorică, ediţie îngrijită, note şi postfaţă de
Tudor Cătineanu, Cluj-Napoca, 1977, p. 191).
45
Vasile Lovinescu, op. cit., p. 173. Sublinierea îmi aparţine. Sentinţa lui Vasile
Lovinescu se întâlneşte, într-o concordanţă perfectă, cu aceea a lui Lucian Blaga,
menţionată în nota precedentă...
 Ştefan S. Gorovei

Fig. 1
456

Fig. 2
Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice

Fig. 3
457

Fig. 4
 Ştefan S. Gorovei

458

Fig. 5