Tema: Delicvența juvenilă

1. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă

Una dintre problemele acute cu care se confruntă civilizaţia actuală o constituie escaladarea
îngrijorătoare a fenomenului infracţional, în cadrul căruia delincvenţa infantilo-juvenilă şi unele
forme de predelincvenţă (devianţă) comportamentală deţin ponderea. Delincvenţa juvenilă reflectă
o inadaptare la sistemul juridic şi moral al societăţii, fiind cea mai importantă dintre devianţele
negative, care include violarea şi încălcarea normelor de convieţuire socială, a integrităţii
persoanei, a drepturilor şi libertăţilor individului. Studiind acest fenomen trebuie luate în
consideraţie atît particularităţile biologice, cît şi cele psihologice ale copilăriei şi adolescenţei,
devianţa minorului fiind determinată, pe de o parte, de factori biogeni (leziuni cerebrale,
traumatisme obstetricale, meningoencefalite din copilărie) şi, pe de alta - de factori sociogeni, în
special carenţa afectivă, urmare a situaţiei de copil nedorit sau neglijat care determină un handicap
psihic al acestuia. De aceea, o atenţie tot mai sporită se atrage comportamentului deviant al
minorilor, problemei educării tinerei generaţii în spiritual respectării normelor morale şi de drept.
Criminalitatea minorilor cuprinde totalitatea faptelor penale săvîrşite de persoanele care nu
au împlinit vîrsta de 18 ani.
Există în acest sens o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni, de la conceperea ei
ca formă de „devianţă” (din punctul de vedere al sociologului) sau „abatere de la normele penale”
(din perspectiva juristului) şi pînă la definirea ei ca formă de „inadaptare socială” ori „tulburare
comportamentală” (în concordanţă cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor).
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin criminalitate se înţelege: totalitatea
infracţiunilor săvîrşite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă.
Acelaşi Dicţionar enumeră mai multe sensuri ale cuvîntului minor, însă în sensul care
prezintă pentru noi interes înseamnă: „care nu a împlinit încă vîrsta la care îşi poate exercita toate
drepturile”.
Prin cuvîntul minor mai înţelegem: „fiinţă umană ocrotită de lege, care nu a împlinit încă
vîrsta la care îşi poate exercita toate drepturile”.
Prin delincvenţă înţelegem:
1. Fenomen social care constă în săvîrşirea de delicte.
2. Totalitatea delictelor savîrşite la un moment dat, într-un anumit mediu sau de către
persoane de o anumită vîrstă.
Prin cuvîntul juvenil se înţelege: „care aparţine tinereţii, tineresc”.
Pentru înţelegerea exactă a sensului cuvîntului juvenil, se face trimitere la un alt termen –
tinereţe, care, la rîndul său, înseamnă: „ Perioadă din viaţa omului între copilărie şi maturitate”.
Făcînd o analiză a tuturor noţiunilor explicate mai sus, prin criminalitate a minorilor se
înţelege: totalitatea infracţiunilor (a faptelor penale) săvîrşite pe un anumit teritoriu într-o perioadă
determinată de timp, de către persoane care nu au atins majoratul.
Prin delincvenţă juvenilă înţelegem: totalitatea delictelor săvîrşite la un moment dat, într-un
anumit mediu de către persoane care nu au ajuns la maturitate. Termenul "delincvenţă juvenilă" a
fost introdus în scopul de a face diferenţă de fapte mai grave comise de către adulţi, cum ar fi cele
penale, faţă de care se aplică şi un alt statut sau regim. Termenul "delincvenţă" a devenit uzual
limbajului din Moldova, fiind folosit în paralel cu termenul "criminalitate", fapt ce face vagă
distincţia dintre ei.
În conformitate cu Recomandarea REC (2003) a Comitetului de Miniştri al CE către statele
membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile
din 24 septembrie 2003, "delincvenţa" semnifică faptele care se încadrează în sfera dreptului penal.
În unele state aceasta se extinde asupra comportamentului antisocial şi/sau deviant care face parte

1
din sfera administrativă şi civilă, adică în final interpretarea urmează să aparţină legiuitorului
naţional, fiind acceptată şi sfera largă a termenului.

2. Particularităţile delincvenţei juvenile

Din definiţiile date delincvenţei juvenile rezultă că acestui fenomen îi sînt specifice o serie
de trăsături sau caractere generale, definitorii, care îi dezvăluie etiologia complexă şi îi conferă un
loc aparte în cadrul manifestărilor sociale negative.
1) O primă trăsătură a delincvenţei juvenile este că ea are un caracter social de masă, în
sensul că are o anumită frecvenţă şi se dezvoltă în societate, care poate fi înfăţişată în cifre, ceea
ce justifică utilizarea unor metode statistico–matimatice pentru elaborarea concluziilor referitoare
la dinamica şi structura delincvneţei juvenile, la prognoze şi măsurări pentru prevenirea şi
combaterea delincvenţei juvenile la scara întregii societăţi.
2) Caracterul instorico–evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului delincvenţa
juvenilă, dar în structură şi dinmaică diferită, de la o epoca la alta, de la o ţară la alta sau de la o
zonă geografică la alta.
Delincvenţa juvenilă a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti şi nu există premise pentru
a considera că acest fenomen va dispărea, indiferent de orînduirile sociale.
3) Caracterul prejudiciabil, exprimat în periculozitatea socială pe care o are în sine
fenomenul delincvenţei juvenile pentru valorile sociale şi individuale ocrotite de normele dreptului
şi ale moralei, pentru întregul sistem de valori consacrate de cultura şi civilizaţia umană.
4) Caracterul complex al delincvenţei juvenile, cu valenţe predominant bio –psiho – sociale.
Această trăsătură exprimă faptul că delincvenţa juvenilă nu există în afara societăţii,
comportamentului şi activităţii acestuia. Fenomenul reflectă deci şi individualitatea bio-psiho-
socială a participanţilor la comiterea diferitelor încălcări ale normelor morale şi de drept, care
exprimă atît caracterul complex al etiologiei comportamentului antisocial al minorilor, cît şi
diversitatea tipurilor existente.
Caracterul istorico – evolutiv nu înseamnă doar o repetiţie mecanică constantă, ascendentă
sau descendentă, a fenomenului delincvenţei juvenile, ci producrea unor schimbări în structura şi
dinamica fenomenului, în formele de exprimare, în raport de care trebuie căutate cauzele şi
remediile.
5) Caracterul variabil al delincvenţei juvenile, care derivă din varietatea încălcărilor de lege
şi de morală comise de minori, cît şi din varietatea de exprimare concretă a minorilor prin acţiunile
ilicite comise. Aşa cum nu există doi oameni identici, tot aşa nu există nici încăplcări de acţiuni
ilicite identice.
6) Caracterul condiţional al delincvenţei juvenile, constînd în aceea că, fiind un fenomen cu
manifestări fizico–sociale, delincevneţa juvenilă nu poate exista în afara unui proces cauzal, nu
poate fi de natură necondiţionată, acauzală. Toate încălcările de lege şi morală comise de minori
sînt favorizate de anumiţi factori; totodată, este posibil de a acţiona pentru descoperirea acestor
factori şi pentru combaterea lor prin măsuri preventive şi de represiune penală.

3. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă

Evoluţia delincvenţei juvenile este strîns legată de istoricul apariţiei codurilor juridice.
Primele menţiuni referitoare la justiţia juvenilă se regăsesc în Codul lui Hammurabi, care menţiona
că copilul minor care a comis o crimă împotriva părintelui său putea fi izgonit din trib sau lipsit de
moştenire, fie sancţionat prin tăierea degetelor. Dacă însă delictul era comis de minor pentru prima
dată sau nu era calificat ca fiind grav, atunci era posibilă iertarea acestuia.
În Grecia Antică, doar părinţii aveau drepturi depline asupra copiilor, iar acest lucru dura
pîna la 18 ani, cînd odraslele atingeau majoratul şi cînd li se acorda cetăţenia.
2
 Platon menţiona că copiii erau pedepsiţi doar pentru infracţiuni deosebit de grave, ca, de
exemplu, omorul, fiind sancţionaţi cu exil pe un termen de un an, iar dacă, din diferite motive,
acest termen nu se respecta, se aplica pedeapsa cu închisoare pe un termen de 2 ani.
Aristotel menţiona că minorii vor fi pedepsiţi doar pentru comiterea unei infracţiuni de omor
cu voinţă.
Legea celor XII table repartiza minorii în două mari grupe:
- puberii (de la 14 ani băieţii şi de la 12 ani fetele);
- impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 fetele).
În cazul comiterii unei crime de către puberi, faţă de ei se aplica bătaia, dar putea fi aplicată
şi pedeapsa cu moartea de către păgubaş; impuberii, din cauza vărstei fragede, puteau fi numai
bătuţi.
În secolele precedente minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte faţă de adulţi, fiind
condamnaţi şi pedepsiţi la fel ca şi aceştia. Nu existau nici proceduri speciale de judecare a acestora
şi nici facilităţi de reeducare şi socializare a lor.
Începînd cu perioada Evului Mediu, odată cu influenţa exercitată de Biserica catolică,
reglementările juridice referitoare la delincvenţa juveniulă s-au modificat. Biserica, precum şi
juriştii timpului considerau că minorii aflaţi sub vîrsta de 7 ani nu au atins încă vîrsta raţiunii,
motiv pentru care nu pot fi făcuţi responsabili pentru „transgresiunile” lor spiriuale.
În urma acestei concepţii, minorii au început a fi priviţi altfel şi în mai multe state, la care se
atribuie şi Anglia, unde legea scutea de răspundere penală minorii în vîrstă de la 7 la 14 ani, fiind
supuşi răspunderii doar în cazul demonstrării că la momentul comiterii unor fapte interzise de lege
aveau o înţelegere deplină asupra celor comise.
În codificarea „Carolina” (1521–1532) a legislţaiei Germaniei, aplicarea pedepsei cu
moartea faţă de minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani era exclusă. Dacă la o vîrstă apropiată
de 14 ani minorul comitea o faptă interzisă de legea penală cu circumstanţe agravante, se aplica
principiul „intenţia completează neatingerea vîrstei”. În cazurile date, putea fi aplicată pedeapsa
cu moartea.
Ulterior, în perioada Iluminismului, situaţia s-a schimbat şi mai mult. Se atrăgea o atenţie
sporită problemei educării copiilor, ceea ce a dus la apariţia unor noi concepţii pedagogice.
Deosebirea dintre lumea adulţilor şi a celor minori era tot mai clară, determinînd schimbarea
legislaţiei şi atribuirea unui regim juridic special copiilor.
În secolul XIX, în majoritatea statelor europene au fost construite cămine sau „case de
refugiu”, concepute special pentru protecţia socială a copiilor orfani, abandonaţi sau neglijaţi,
pentru a-i feri de influenţele nocive din cadrul familiei, de sărăcie, de criminalitate. La începutul
secolului al XIX–lea, Johann Pestalozzi a iniţiat în Argau (Elveţia) primul aşezămînt pentru
delincvenţi, centrat pe reeducarea acestora, iniţiativă care s-a răspîndit ulterior în mai multe ţări
europene.
La fel ca şi în Europa, în Statele Unite în secolul XIX minorii au început a fi priviţi separat
de adulţi, ceea ce a adus la apariţia primelor legi speciale în baza cărora tinerii delincvenţi puteau
fi judecaţi în cadrul unui regim juridic separat de cel al adulţilor. În perioada 1938-1945, legislaţia
specială pentru minori s-a generalizat în toate statele americane, ca urmare a Actului reglementînd
funcţionarea tribunalelor pentru tineri (juvenile Court Act), elaborat de guvernul federal în anul
1938. Principiile în baza cărora funcţionau tribunalele erau următoarele:
· Convingerea că statul este „cel mai important şi mai esenţial părinte” al copiilor din cadrul
graniţelor sale;
· Convingerea că aceşti copii merită salvaţi, în condiţiile aplicării unor proceduri non–
punitive;

3
 · Convingerea că toţi copiii trebuie să fie îngrijiţi şi educaţi, iar atunci cînd această educaţie
este viciată, să fie protejaţi, inclusiv de stigmatizarea rezultată din procesul de judecată;
· Convingerea că actul de justiţie, pentru a-şi putea îndeplini scopurile, trebuie să fie
individualizat, pentru a avea un rol cu adevărat util, justiţia trebuie să ţină seama de faptul că
fiecare copil este diferit de ceilalţi, iar necesităţile, aspiraţiile şi condiţiile sale de viaţă trebuie
cunoscute din punctul de vedere al particularităţilor lor individuale;
· Convingerea că folosirea unor proceduri non penale sunt absolut necesare pentru a ţine
seama, cu prioritate, de trebuinţele copilului, tribunalele trebuie să ajute copilul, nu să-l
pedepsească.
Toate principiile enumerate mai sus erau luate ca bază la elaborarea actelor juridice necesare
în vederea reglementării poziţiei copiilor. Accentul principal era pus pe învăţătură. Procesul de
învăţămînt începe să se modifice considerabil, o atenţie sporită atragîndu-se normelor morale în
procesul instruirii tinerii generaţii. În legislaţia Uniunii Sovetice au fost făcute specificări
referitoare şi la poziţia minorilor, care, în urma comiterii de infracţiuni, erau trimişi pentru
ispăşirea pedepsei în şcoli de îndreptare, a căror denumire s-a modificat în colonii de reeducare.
Evoluţia reglementărilor penale în Republica Moldova privind infractorul minor pînă la
adoptarea Codului penal din 1961 a fost caracterizată de un system de mutaţii juridice în acest
spaţiu, generate de Unirea Principatelor (24 ianuarie 1859). A intrat în vigoare primul Cod penal
român (la data de 1 mai 1865), ulterior apare Codul de procedură penală.
Conform legislaţiei existente, importanţă juridică o aveau trei perioade din viaţă a copilului:
1. pînă la 8 ani, cînd minorii nu puteau fi supuşi răspunderii penale;
2. între 8–15 ani, cînd aplicarea pedepsei depindea de faptul dacă infracţiunea s-a
săvîrşit cu sau fără percepere, într-un caz figurînd ca circumstanţă atenuantă, în celălalt urmînd
aplicarea măsurilor de constrîngere şi de orientare educativă (supravegherea din partea părinţilor,
trimiterea temporară în vreo mănăstire);
3. de la 15 la 20 ani, cînd minorii erau supuşi la răspunderi potrivite necondiţionate.
Codul penal de la 1936, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, prevedea următorul sistem
pentru minori: fixează majoratul la 19 ani, pîna la care nevîrstnicii trec două trepte de vîrstă: 1)
cea a copilăriei (pînă la 14 ani), cînd minorul nu raspunde penal şi cea a adolescentei (14-19ani),
cind minorul nu este responsabil pentru delictul savîrsit, doar daca se doveşte că fapta s-a produs
cu discernamînt; 2) pentru minorii de pînă la 14 ani,dar şi pentru minorii care nu au activat cu
limpede judecată se prevad măsuri de protecţie, de tutelare şi preventiv educative care încetează
cînd minorul adolescent împlineşte vîrsta de 21 ani.
Ulterior, prin legea de la 24 septembrie 1938, suferă modificari în ce priveşte publicul minor:
1)majoratul e redus la 18 ani; 2) incapacitatea de răspundere penală coboara pe scara vîrstei de la
14 la 12 ani; 3) de la 12 la 15 ani, minorul răspunde penal numai dacă a lucrat cu limpede
pricepere;4) de la 15 la 18 ani răspunde penal,dar se bucură de ameliorări la aplicarea pedepsei;5)
cuvintele „copil”şi „adolescent” se înlocuiesc cu cuvîntul “minor“;6) se introduce pedeapsa cu
moartea (prin modificarile din 1939) pentru infracţiuni ce înteresează ordinea publică şi siguranţa
statului.
În Moldova Sovietică, o reglementare mai adecvată a activităţii procesual–penale, în general,
şi a celei în privinţa minorilor,în special, a putut fi obţinută abia dupa aprobarea Codului penal al
R.S.S.M. la 24 martie 1961.
Codul penal al RSSM prevedea în art.10 răspunderea penală a minorilor, şi anume: că sunt
supuse răspunderii penale persoanele care la momentul săvîrşirii infracţiunii au împlinit vîrsta de
16 ani.

4
 Persoanele cu vîrsta între 14 şi 16 ani, care au săvîrşit o infracţiune, sunt supuse răspunderii
penale numai pentru omor, vătămarea intenţionată a integrităţii corporale, care a dus la tulburarea
sănătăţii, tîlhărie, precum şi pentru alte componenţe de infracţiune.
Totodată, alin. 3 art. 21 CP din 1961 prevedea, că dacă instanţa de judecată va considera că
corectarea persoanei în vîrstă de sub 18 ani, care a săvîrşit o infracţiune ce nu prezintă pericol
social, este posibilă fără aplicarea pedepsei penale, ea poate aplica acestei personae măsuri de
constrîngere cu caracter educativ.
Codul penal din 1961 prevedea următoarele feluri de sancţiuni aplicabile minorilor:
- privaţiunea de libertate;
- munca corecţională fără privaţiune de liberatate;
- amenda,
- destituirea din funcţie.
Conform prevederilor CP din 1961, privaţiunea de libertate se stabilea pentru minori pe un
termen ce nu poate depăşi 10 ani, iar în cazul în care minorul cu vîrsta între 16-18 ani a săvîrşit o
infracţiuine pentru care se prevede pedeapsa cu detenţiune pe viaţă, termenul privaţiunii de
libertate nu putea depăşi 15 ani.
Minorii îşi executau pedeapsa în colonii de educare prin muncă, şi anume:
- minorii, condamnaţi prima dată la privaţiune de libertate, precum şi minorele –în colonii
cu regim comun;
- minorii, care au executat anterior o pedeapsă sub formă de privaţiune de libertate - în
colonii cu regim înăsprit.
Altă sancţiune aplicată minorilor era munca corecţională fără privaţiune de libertate, care se
stabilea pe un termen de la 2 luni pînă la 2 ani şi se executa, conform sentinţei instanţei de judecată,
fie la locul de muncă al condamnatului, fie în alte locuri din raionul în care locuia condamnatul.
Altă sancţiune aplicată minorilor era amenda, care reprezenta o sancţiune bănească ce se
aplica de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de cod.
Altă sancţiune apliocată minorilor era mustrarea publică, care consta în pronunţarea în public
de către instanţa de judecată a mustrării aplicate vinovatului, aducînd aceasta, în cazurile necesare,
la cunoştinţă publicului prin presă sau prin alte mijloace.
Actualmente, cadrul legal naţional în materia protecţiei drepturilor şi intereselor copiilor
dispune de un larg spectru de acte normative, care, pe de o parte, asigură drepturi, pe de alta,
sancţionează faptele minorilor, iar, în al treilea rînd, apără victima minor. Printre actele normative
privind protecţia drepturilor copilului se enumeră:
Legea privind drepturile copilului 338 din 15.12.94 //Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.13/127din 02.03.1995;
Codul familiei nr.1316 din 26.10.2000 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.47-
48/210 din 26.04.2001;
Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002;
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122 din 14.03.2003;
Codul contravențional, Nr. 218 din 24.10.2008
Codul de executare al Republicii Moldova nr.443 din 24.12.2004;
Hotărîrea Guvernului privind măsurile de ameliorare a situaţiei materiale a minorilor, ai
căror părinţi se eschivează de la achitarea pensiei alimentare, nr.769/25.11.92;
Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Concepţiei naţionale privind protecţia copilului şi
a familiei nr.51 din 23.01.2002;
Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia copilului şi
familiei nr.727 din 16.06.;

5
 Hotărîrea Guvernului despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia
criminalităţii în rîndurile minorilor nr.566 din 15.05.2003 ș.a.
Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii se cere ca la momentul comiterii faptei
să fi împlinit o anumită vîrstă. În dreptul penal al ţării noastre vîrsta de la care orice persoană
responsabilă răspunde penal pentru săvîrşirea unei fapte prejudiciabile este vîrsta de 16 ani.
Minorii care au depăşit vîrsta de 14 ani, dar nu au împlinit vîrsta de 16 ani sînt pasibili de
răspundere penală numai pentru săvîrşirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor prevăzute de
alin.(2) art.21 CP. Minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele
prevăzute de legea penală.
Conform Codului penal al RM, minorilor le pot fi aplicate următoarele pedepse penale:
 Munca neremunerată în folosul comunităţii
 Închisoarea
 Amenda
Potrivit legislaţiei, instanţa de judecată poate aplica minorilor următoarele măsuri de
constrîngere cu caracter educativ:
1. Avertismentul – reprezintă o admonestare, ruşinare a minorului şi constă în explicarea
acestuia a pericolului pe care îl prezintă fapta comisă, a daunelor survenite în urma săvîrşirii
infracţiunii, cu preîntîmpinare că în cazul săvîrşirii de noi infracţiuni faţă de el vor fi luate măsuri
mai severe, inclusiv prin aplicarea pedepsei, cu toate consecinţele negative prevăzute de legea
penală.
2. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau
organelor specializate de stat constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea persoanelor
nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă şi curatelă etc.) de a
exercita controlul asupra comportamentului minorului, a întreprinde activităţi educative în vederea
îndepărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate.
3. Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recuperarea prejudiciului cauzat
victimei sau altor persoane prin săvîrşirea infracţiunii.
4. Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică.
Măsura dată poartă un caracter mixt, complex educativ-curativ care se ia faţă de minori, a căror
deficienţe psihice sau fizice, inadaptabilitate socială, fie trauma psihică, rezultate din comiterea
infracţiunii, fie cauzate de mediul de viaţă al minorului, împiedică formarea normală a
personalităţii lor.
5. Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o
instituţie curativă şi de reeducare este o măsură educativă privativă de libertate care constă în
plasarea minorului în instituţiile speciale menţionate pe o perioadă nedeterminată, care însă nu
poate dura mai mult decît pînă la atingerea vîrstei de 18 ani de către minor.
Ulterior condamnării, minorii urmează să-şi ispăşească pedeapsa privativă de libertate într-
un penitenciar pentru minori.

4. Tipologia delincvenţilor minori

Ştiinţa tipologiei „se ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac", cu
descrierea tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi determinaţi. Această metodă preconizează
existenţa unor grupe de persoane, a unor categorii de infractori, iar persoanele care alcătuiesc un
asemenea grup prezintă trăsături asemănătoare. Aceste persoane, cu astfel de trăsături, alcătuiesc
un tip şi aparţin aceluiaşi tip şi formează un model care le reprezintă. În această lumină, tipul este
un concept, o idee, o schemă, reprezentîndu-i pe toţi acei care au asemenea trăsături şi care fac
parte dint-o asemenea grupă sau categorie. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din grup, nici

6
doar concretul sau cazul singular. El este undeva la mijloc, la nivel intermediar, însă necesar în
procesul cunoaşterii.
Astfel, în funcţie de o serie de criterii, în literatura de specialitate s-au realizat diverse
categorii şi tipologii ale delincvenţilor, după cum urmează:
- în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului delincvent, sînt
delincvenţi normali şi anormali;
- în funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor delincvente , există delincvenţi recidivişti şi
nerecidivişti;
- în funcţie de gradul de pregătire, sînt delincvenţi ocazionali şi de carieră;
- în funcţie de modul în care personalitatea generează conduita delincventă, L.Yablonski
(1990) face următoarea clasificare: criminali socializaţi, criminali neurotici, criminali psihotici şi
criminali sociopaţi.
Reieşind din toate clasificările nominalizate, principalele tipuri ale delincvenţilor, care
în egală măsură se atribuie şi delincvenţilor minori, ar fi:
1) Delincventul agresiv – este autorul faptelor violente. Se caracterizează prin agresivitate,
emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mînie, ostilitate, autocontrol scăzut.
2) Delincventul achizitiv – este caracterizat prin tendinţa de luare şi însuşire de bunuri şi
valori în scop personal, în scop de cîştig, cupidant.
3) Delincventul caracterial – reprezentat de un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj,
exprimîndu-se printr-un ansamblu de atitudini-valori, prezentînd unele tulburări de ansamblu ale
caracterului, unele deficienţe în organizarea şi ierarhizarea valorilor sociale. Îi este specific
orgoliul, vanitatea, trufia, ambiţia, individualismul, dominaţia, încrederea excesivă în sine,
desconsiderearea celorlalţi, lipsa emoţiilor etc.
4) Delincventul sexual – se caracterizează prin brutalitate, impulsivitate, idiferenţă afectivă,
devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului moral etc.
La el se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin dezinhibiţia unor modalităţi
primare în satisfacerea unor impulsuri imediate.
Delincventul ocazional – comite o faptă datorită incitaţiilor externe, a unor ocazii speciale.
Majoritatea criminologilor şi psihologilor susţin că la ei factorii externi sînt predominanţi, dar
există şi o contribuţie a factorilor interni. Sînt situaţii care determină comiterea faptei şi pentru o
persoană care în alte împrejurări nu ar fi comis-o. De obicei, delincvenţii ocazionali nu recidivează.
6) Delincventul profesional – are o formare în direcţia comiterii faptelor. Unica luisursă de
existenţă este comiterea infracţiunilor. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură de
bază a acestu tip. De obicei, debutează ca un copil delincvent provenind din mediul social
desfuncţional. Există delincvent profesional pasiv (care nu desfăşoară o activitate utilă, cîştigîndu-
şi existenţa din comiterea unor activităţi parazitare, vagabondaj, cerşetorie, jocuri de noroc) şi
activi (îşi formează deprinderi şi abilităţi de înalt specialist, bine planificîndu-şi activitatea
infracţională).
7) Delincventul recidivist – comite fapte în repetate rînduri, din obişnuinţă. Se caracterizează
prin scepticism, egoism, imaturitate intelectuală, tendinţă de opoziţie etc.
8) Delincventul debil mintal – are o gîndire infantilă, concretă, atenţia şi memoria
funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut.
9) Delincventul alienat – se caracterizează printr-o dezarmonie structurală a personalităţii,
care afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale. El are o gîndire haotică, stăpînire de idei
fixe, de tendinţe şi idei străine de realitatea în care trăieşte. Îi este caracteristic procesul de
înstrăinare şi însingurare, pierzînd legătura cu anturajul.

5. Factorii delincvenţei juvenile

7
 Factorii care facilitează apariţia delincvenţei juvenile se împart în două mari grupe: factori
externi şi factori interni.
Printre factorii interni am putea evidenţia ereditatea, factorii fizici, fiziologici,
temperamentul sau unele deficienţe mintale, fie caracteriale.
Ereditarea înseamnă transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice, psihice de la părinţi la
copii prin mijlocirea plasmei germinative. Geneticienii de astăzi au descoperit regulile şi
mecanismele de transmitere ereditară, şi anume: ½ din caracterele tatălui şi ½ din caracterele
mamei. Aşa, din părinţi înalţi (atât tata, cât şi mama) se nasc copii înalţi; din tată înalt şi mamă
joasă se nasc ¼ copii înalţi, ¼ copii scunzi şi 2/4 copii hibrizi, având amestec de caractere. Unele
caractere de la tată sau de la mamă sînt dominante şi evidente, alte caractere sînt recesive, ascunse.
Acestea din urmă, dacă nu apar în prima generaţie, pot să apară în generaţia a doua sau a treia.
Prin intermediul eredităţii nu se transmite criminalitatea ca atare, ci doar anomaliile psihice
care facilitează apariţia ei, dintre care coeficientul scăzut de inteligenţă, o conduită necontrolată
sau slab controlată, absenţa simţului moral. Cercetarea influenţei eredităţii asupra devenirii
individului se face fie în baza studiului fraţilor gemeni, fie în baza comparării copulului cu părinţii
săi biologici şi cei adoptivi. Această din urmă metodă au folosit-o cercetătorii Lund şi Jorger, care
au luat copiii de la familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral
şi educativ, dar, până la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi.
O mare parte din fondul psihopatologic şi de personalitate poate fi moştenit de la părinţi,
cum ar fi: caracterul extravert sau introvert, performanţa şcolară, nevrotismul etc. Dar, în acelaşi
timp nu trebuie absolutizat factorul ereditar; or, violenţa nu obligatoriu se transmite pe această
cale, pentru că violenţa se cultivă, în mare măsură, în societate, fiind deci educată.
Tulburările caracteriale. Întrucât caracterul constituie latura de exprimare a personalităţii
în relaţiile cu lumea, dimensiunea sa morală, cunoştinţele bine formate vor inhiba
comportamentele infracţionale. Acolo unde există deficienţe în educarea caracterului vor apare
fenomenele de infracţionalism la aşa-numiţii ,,copii problemă”. La aceşti copii se manifestă
fenomene negative în comportament, cum ar fi impulsivitatea şi agresivitatea, lenea şi indolenţa,
egoismul, încăpăţânarea.
Dintre factorii externi un rol covîrşitor îl au familia, anturajul, şcoala, mass-media.
Familia influenţează formarea comportamentului copilului în primul rând prin relaţiile
dintre părinţi. Când unul dintre părinţi este vitreg, el va genera în sufletul copilului o anumită
rezervă afectivă şi poate chiar un sentiment de respingere.
Ataşamentul faţă de părintele adevărat, plecat din familie (prin divorţ sau prin deces) îi
creează copilului această stare afectivă de respingere sau de indiferenţă şi-i determină pe unii la
acte de vagabondaj. Sînt situaţii în care familia este formată din ambii părinţi naturali, dar
atmosfera este negativă, fie datorită că sînt alcoolici, fie că sînt ei înşişi infractori. Aceste atitudini
extreme generează fie o exigenţă exagerată împinsă până la teroare, fie o indulgenţă nepermis de
mare, copilului tolerîndu-i-se orice fel de comportament. Copilul terorizat prin bătăi va căuta în
afara familiei o desfăşurare printr-un comportament agresiv faţă de colegii mai mici. Cel răsfăţat
prea mult în familie va deveni cu uşurinţă un infractor însuşindu-şi bunuri care nu-i aparţin, ştiind
că părinţii îi vor lua apărarea. Părinţii vor trebui să fie preocupaţi să-i ofere copilului un model de
comportament pe care să-l poată imita apoi în calitate de cetăţean major.
Familia nu neapărat este cea care dezvoltă anume o personalitate delincventă, dar ea poate,
prin atitudinea sa, liberalism excesiv, rigiditate, atitudine naivă, dezorganizare sau conflicte, să
predispună spre delincvenţă prin crearea unor conjuncturi favorizante. Printre indicii ce pot
influenţa negativ o familie ar fi:
stabilitatea familiei, în sensul rezistenţei acesteia la mutările spaţiale dintr-o zonă în alta;
calitatea vieţii;
8
 situaţia economică;
structura familiei, numărul de persoane din cadrul acesteia;
caracteristicile comportamentale, obişnuinţele familiale;
disciplina familială.
În baza unor sondaje efectuate în republică, s-a constatat că raporturile părinţi-copil lasă de
dorit: 22,6% din minori apreciindu-le ca fiind negative în relaţie cu tata şi 29,3% negative în relaţie
cu mama, iar atenţia acordată copiilor din partea ambilor părinţi este la treapta de jos; fiecare al
doilea minor intervievat consideră că părinţii nu i-au acordat atenţia cuvenită. Cercetările
sociologilor şi ale criminologilor străini denotă că circa 85% din tinerii cu comportament
delincvent au crescut în familii dezorganizate.
Prezenţa conflictelor (certuri) în familiile respondenţilor este frecventă la circa 35% (dintre
care: deseori (16%), foarte des (12%), întotdeauna (6,7%)), violenţa domestică completându-le
(33,3%). Cauzele conflictelor se statuează mult în carenţele socioeconomice, prezenţa
parazitismului social, funcţionalitatea educativă scăzută etc.
Şcoala. Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului, spiritualitatea
unuia se hrăneşte din spiritualitatea altuia, ceea ce face necesară o abordare interpersonală,
capabilă să asigure nu doar dimensiunea informaţional-operaţională, transmiterea de cunoştinţe, ci
şi dimensiunea umană, psihosocială, a creşterii şi coevoluţiei în comun a celor doi subiecţi.10 Este
impotant ca prin manierele sale de intervenţie profesorul să nu admită astfel de modele
comportamentale, cum ar fi „bufonul clasei”, „preferarea unora” etc.
S-a constatat că procentul diverselor infracţiuni este mult crescut la copiii care nu
frecventează şcoala sau la cei cu o frecvenţă slabă. S-a constatat, de asemenea, că infracţiunile sînt
mai frecvente în cazul celor slabi la învăţătură, mai ales în rândul repetenţilor.
Atitudinea pozitivă a profesorilor, tactul lor pedagogic, priceperea de a-şi apropia sufleteşte
elevii pot avea efecte pozitive asupra scăderii procentului infracţiunilor în rîndul elevilor. Dacă
însă profesorul va lua o atitudine exagerat severă şi chiar terorizantă, există toate şansele să
împingă pe elevii cu o structură labilă în rîndul delincvenţilor minori.Printre deficienţele
socializării în şcoală ar fi: tratamentul preferenţial acordat elevilor „buni” cu care educatorul are
tendinţa de a interacţiona mai frecvent, neglijîndu-i astfel pe ceilalţi; tendinţe de a întări prin
sancţiuni severe comportamentale copiilor cu probleme; insuficienta cooperare a şcolii cu familia;
învăţămîntul formal.
Mass-media poate influenţa în sens negativ delincvenţa juvenilă; or, violenţa văzută la
televizor sau la cinematograf duce la creşterea agresivităţii şi a criminalităţii în rîndul copiilor şi
tinerilor.
Dacă rolul delincventului este interpretat de un actor simpatizat de copii, efectele negative
sînt mai mari, copiii străduindu-se să-l imite. Literatura, filmele, programele de jocuri pe calculator
care proslăvesc infracţiunea, violul sau crima constituie pentru copii un veritabil drog,
promovîndu-le un comportament pe măsura celor citite şi văzute.