Sunteți pe pagina 1din 152

UNIVERSITATEA HYPERION DIN BUCUREŞTI

Conf.univ.dr. Dan-Marius VOICILAŞ

MANAGEMENTUL
INVESTIŢIILOR
Suport de curs – I.D.

Bucureşti
2017
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

CUPRINS

PREFAŢĂ .................................................................................................. 3

CAPITOLUL I. Procesul investiţional ..................................................... 4


1. Aspecte conceptuale ................................................................................ 4
1.1. Conceptul de investiţie ................................................................ 4
1.2. Sursele de finanţare a investiţiilor................................................ 6
1.3. Conceptul de eficienţă economică a investiţiilor .......................... 10
1.4. Indicatori de eficienţă economică a investiţiilor........................... 12
2. Managementul investiţiilor ....................................................................... 14
2.1. Procesul de economisire .............................................................. 16
2.2. Globalizarea, activitatea investiţională şi creşterea economică .... 19

CAPITOLUL II. Eficienţa economică a investiţiilor ............................... 37


1. Actualizarea investiţiilor ........................................................................... 39
2. Indicatorii Băncii Mondiale ...................................................................... 49

CAPITOLUL III. Politici de investiţii....................................................... 62


1. Investiţii străine directe ............................................................................ 62
1.1. Impactul investiţiilor străine directe în economiile receptoare ..... 62
1.2. Avantajele competitive ale statului receptor ................................ 66
1.3. Investiţiile străine directe orientate spre export............................ 68
2. Impactul economic şi social al investirii, subinvestirii şi dezinvestirii ...... 77
2.1. Climatul investiţional .................................................................. 77
2.2. Disfuncţionalităţi ale procesului investiţional .............................. 85
2.2.1. Factori de regres................................................................ 85
2.2.2. Blocajul investiţional la nivel micro şi macroeconomic .... 89
2.3. Studii de impact privind investiţiile străine directe ...................... 93
3. Politici investiţionale în România ............................................................. 105
3.1. Repere privind creşterea atractivitătii pentru investiţii ................ 105
3.1.1. Cadrul legislativ şi capacitatea instituţională ..................... 105
3.1.2. Promovarea oportunităţilor de afaceri pentru investitori.... 110
3.1.3. Recomandările investitorilor străini ................................. 113
3.2. Dezvoltarea regională şi politica investiţională viitoare ............... 118
3.2.1. Politica regională .............................................................. 118
3.2.2. Politica sectorială .............................................................. 123
3.2.3. Politica investiţională ........................................................ 128
3.3. Programe internaţionale pentru investiţii ..................................... 136

TESTE DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR ......................... 142


BIBLIOGRAFIE ........................................................................................ 148
ANEXE ....................................................................................................... 151

2
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

PREFAŢĂ

Această publicaţie se adresează în special studenţilor de la facultăţile cu profil


economic care doresc să aprofundeze problematica investiţiilor. De asemenea, poate fi un bun
suport informaţional pentru toţi specialiştii în acest domeniu, cercetători, cadre didactice
universitare sau consultanţi. Deoarece această lucrare abordează atât partea teoretică a
investiţiilor cât şi pe cea practică, ea poate fi de un real folos şi pentru întreprinzători, cei care
îşi desfăşoară activitatea curentă în mediul de afaceri, adică investitorii.
După anul 1989, ca urmare a deschiderii economiilor din ţările central şi est europene
către economia mondială de piaţă, s-au produs modificări structurale substanţiale în toate
domeniile şi la toate nivelurile, inclusiv la nivelul fluxurilor investiţionale autohtone şi
străine. Pentru ţările dezvoltate cu potenţial de investire, a apărut o nouă “piaţă de desfacere”
pentru plasarea surplusului de resurse, în timp ce pentru ţările central şi est europene s-a ivit
şansa alinierii la fluxurile financiare internaţionale şi a dezvoltării economice pe baza
aportului de capital străin.
Plecând de la aceste considerente s-a născut ideea elaborării acestei lucrări, cu un
subiect de actualitate şi deosebit de important în definirea viitoare a locului pe care România
doreşte să-l ocupe între naţiunile europene şi ale lumii. În acest fel dorim să ne aducem
contribuţia la procesul de informare şi formare a celor care doresc să aprofundeze subiectul
abordat sau care desfăşoară activităţi de investiţii.
Cursul “Managementul investiţiilor” este structurat pe trei capitole în care s-a acordat
importanţă mai mare abordărilor teoretice, diagnosticării procesului investiţional în perioada
de tranziţie, politicilor investiţionale practicate, prezente şi de perspectivă, tocmai pentru a
pune fundamentele noţiunilor necesare unei abordări practice.
Capitolul I tratează principalele aspecte teoretice ale noţiunii de investiţie, eficienţă
economică a investiţiilor, surse de finanţare, noţiuni legate de procesul de acumulare şi
mobilizare a resurselor investiţionale, repere esenţiale ale managementului investiţiilor. Toate
acestea sunt prezentate în acord cu fenomenele de globalizare şi creştere economică
manifestate la nivel mondial, trasate, coordonate şi supravegheate atent de organismele
financiare internaţionale.
Capitolul al II-lea prezintă cei mai importanţi indicatori utilizaţi în analiza eficienţei
economice a investiţiilor. O atenţie specială a fost acordată indicatorilor specifici folosiţi în
agricultură, pe considerentul că această ramură a economiei prezintă o serie de particularităţi
care necesită o abordare separată şi tocmai de aceea investiţiile derulate au caracteristici
proprii.
În capitolul al III-lea se analizează importanţa investiţiilor străine directe,
accentuându-se rolul acestora în dezvoltarea economiei în anii tranziţiei. În acelaşi timp, se
realizează o analiză a impactului pe care procesul investiţional îl are asupra mediului
economic dar şi social. Politicile investiţionale elaborate în trecut, dar şi cele de perspectivă,
în context naţional, regional şi internaţional, împreună cu recomandările făcute de investitorii
străini pentru un climat investiţional “prietenos”, atractiv şi stimulativ, definesc coordonatele
dezvoltării României din perspectivă investiţională.

3
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

CAPITOLUL I
PROCESUL INVESTIŢIONAL

Obiective:
Dezvoltarea capacităţilor de cunoaştere, apreciere şi valorizare a cadrului conceptual
şi teoretic privitor la procesul investiţional;
Utilizarea corectă a noţiunilor, categoriilor, conceptelor din sfera investiţiilor;
Înţelegerea contextului actual de evoluţie economică, a influenţelor extinderii UE şi
fenomenului globalist în activitatea investiţională;
Formarea propriilor convingeri şi concepţii despre procesul investiţional şi
dezvoltarea economică;
Formarea gândirii critic-reflexive, stimularea exprimării şi argumentării părerilor
personale.

Cuvinte cheie: Investiţii, Indicatori, Management, Globalizare, Creştere economică.

1. Aspecte conceptuale

1.1. Conceptul de investiţie

Investiţia poate fi privită ca o cheltuială pe care o fac persoanele fizice sau


juridice cu scopul de a obţine bunuri şi servicii. Sunt acele renunţări la o
satisfacţie imediată şi sigură, în schimbul unei speranţe, cu alte cuvinte, sunt
acele cheltuieli certe pentru venituri viitoare incerte.
Noţiunea de investiţie poate fi privită în sens larg şi unul restrâns. În sens
restrâns, investiţiile sunt mijloace financiare destinate achiziţionării unor bunuri
de folosinţă îndelungată sau de capital fix pentru lărgirea şi modernizarea
producţiei. În sens larg, investiţiile înglobează atât cheltuielile cu procurarea
mijloacelor de muncă, cât şi pe cele destinate achiziţionării materiilor prime,
materialelor, plata salariilor, precum şi pentru diverse operaţiuni bancare, adică
toate resursele financiare folosite în mod curent într-o unitate economică pentru
finanţarea producţiei. Între aceste două interpretări date noţiunii de investiţie
există deosebiri esenţiale de conţinut. Astfel, definiţia în sens larg include unele
elemente de costuri specifice procesului de producţie şi suprapune noţiunea de
investiţii cu cea care poartă denumirea de cheltuieli de producţie. Cu toate
acestea, între noţiunile prezentate există anumite diferenţieri care rezultă din
conţinutul material al investiţiei care se transformă întotdeauna în capital fix
comparativ cu cheltuielile de producţie care se transformă în produse şi servicii,
dar există şi un aspect financiar. Investiţiile sunt economiile făcute de o
persoană fizică, juridică sau de societate în totalitatea ei, rezultate ca excedent de
venituri peste cheltuielile de consum şi care sunt plasate de acestea pentru

4
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
crearea, dezvoltarea, modernizarea capitalului fix în vederea obţinerii unui flux
durabil de câştig viitor.
Aceste interpretări date noţiunii de investiţie au în vedere investiţiile de
capital. Activitatea de investiţii, sub forma investiţiilor de capital, se
concretizează, în majoritatea cazurilor, prin programe şi proiecte. Programele de
investiţii, indiferent de nivelul la care au fost elaborate, au o arie de cuprindere
mai mare şi de cele mai multe ori, pentru implementarea lor este nevoie să fie
detaliate în unul sau mai multe proiecte de investiţii. Proiectul de investiţii poate
fi definit ca un ansamblu optimal de acţiuni de investiţii bazate pe o planificare
sectorială, globală şi coerentă, pe baza căreia, o combinaţie definită de resurse
umane, materiale ş.a. provoacă o dezvoltare economică, socială determinată1.
Din multitudinea de definiţii date investiţiilor o alegem, ca fiind cea mai
cuprinzătoare şi apropiată de realităţile prezente, pe cea formulată de Prof. Ion
Ioniţă în una din publicaţiile sale: totalitatea veniturilor economisite şi alocate
pentru achiziţionarea de capital fix, respectiv pentru creşterea patrimoniului unui
agent economic, materializate în imobilizări corporale, imobilizări necorporale,
imobilizări financiare în scopul obţinerii unui flux de venit net pe o perioadă de
timp cât mai mare2. Acestui scop final i se datorează comportamentul
economico–investiţional al oamenilor, care în prezent este caracteristic tuturor
agenţilor economici care alocă părţi importante din profit pentru crearea,
extinderea şi modernizarea capacităţilor de producţie.
În economiile libere, conceptul de investiţie îşi lărgeşte sfera de
cuprindere prin apariţia pieţelor de capital, înfiinţarea bursei de valori şi cotarea
întreprinderilor la bursă. Persoanele fizice şi juridice care deţin economii pot
cumpăra acţiuni la societăţi comerciale cotate pe piaţa secundară de capital
(bursa de valori şi piaţa extrabursieră) sau le pot plasa în societăţi de investiţii
financiare (SIF). Acest tip de investiţie considerat a fi investiţie financiară se
materializează în final tot în acumulare de capital fix, deţinătorul de acţiuni fiind
proprietarul unei părţi din activele societăţii, de pe urma acestora obţinând în
viitor venituri.
Investitorul, în funcţie de situaţia existentă la un moment dat pe piaţă, va
decide în ce mod şi unde îşi va plasa economiile, putând apela fie la realizarea
unui proiect de investiţie fie la piaţa de capital.
Ca urmare, tratarea conceptului de investiţii numai ca o cheltuială nu este
completă. Evaluarea tuturor eforturilor pe care le face investitorul, eforturi de
natură diferită nu numai economico-financiară, face parte din analiza completă a
unui act investiţional. Scopul final al unei investiţii poate fi financiar, dar nu în
exclusivitate. Obţinerea de efecte utile poate îmbrăca şi formă socială,
ecologică, culturală, educaţională, toate acestea fiind mai târziu transformate în
rezultate financiare.
Noţiunea de investiţie implică trei elemente definitorii de care orice
investitor trebuie să ţină cont la momentul luării deciziei de a investi. Acestea

1
Românu, I., Vasilescu, I. (coord.), 1997, Managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar, Bucureşti
2
Ioniţă, I., Blidaru, Gh., 1999, Eficienţa investiţiilor în agricultură, Ed. Ceres, Bucureşti

5
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
sunt durata investiţiei, riscul asumat şi eficienţa investiţiei. Toate elementele
trebuie să aibă valori favorabile pentru ca investiţia să se justifice. Este evident
că nu întotdeauna cele trei elemente sunt cunoscute în detaliu, investitorul
trebuie să-şi asume anumite riscuri, iar în acest moment intervine talentul său,
experienţa, intuiţia sau hazardul.
Pentru a aborda corect conceptul de investiţie va trebui să cuprindem în
analiza noastră imaginea sa tridimensională, adică dimensiunea contabilă,
economică şi financiară. Dimensiunea contabilă este cea mai restrictivă şi
reduce noţiunea de investiţie la sensul contabil de imobilizare “toate bunurile
mobile şi imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în
întreprindere, destinate a rămâne constant sub aceeaşi formă”3. Dimensiunea
economică lărgeşte sfera de cuprindere deoarece reprezintă “toate consumurile
de resurse care se fac în present în speranţa obţinerii în viitor a unor efecte
economice eşalonate în timp şi care, în sumă totală, sunt superioare cheltuielilor
iniţiale de resurse” (Românu, I., Vasilescu, I., 1997). Dimensiunea financiară
înglobează în categoria investiţiilor “toate cheltuielile de resurse care generează
venituri şi/sau economii pe o lungă perioadă de timp în viitor şi, în consecinţă,
amortizarea (rambursarea) lor se face pe mai mulţi ani” (Românu, I., Vasilescu,
I., 1997).
În completare la această imagine tridimensională mai pot fi adăugate alte
trei dimensiuni care în opinia proprie capătă importanţă din ce în ce mai mare în
condiţiile concrete de viaţă ale începutului de mileniu. Aceste dimensiuni sunt:
dimensiunea managerială, socială şi ecologică. Prin dimensiunea managerială
sunt înglobate în sfera de cuprindere a activităţii investiţionale atât dimensiunile
enunţate anterior cât şi capacităţile şi abilităţile manageriale ale celor care le
efectueză. Este delimitarea care se apropie cel mai mult de noţiunea complexă
care este procesul investiţional în sine. În acelaşi timp, procesul investiţional
poate fi extins la componenta socială şi cea ecologică, adică la efectele generate
de activităţile economice care se desfăşoară sub impactul investiţiilor. Această
sferă de cuprindere este în opinia noastră cea mai completă şi reflectă corect
impactul activităţilor de investiţii asupra vieţii economice şi sociale în societate.
Prin urmare, investiţiile pot fi definite ca fiind procesele de folosire a
capitalului pentru crearea, modernizarea sau dezvoltarea afacerilor
întreprinzătorilor privaţi sau ale statului şi în care componentele contabile,
economice, financiare, manageriale, sociale şi ecologice interacţionează şi
contribuie la realizarea de profit, confort, bunăstare şi creştere economică.

1.2. Sursele de finanţare a investiţiilor

Realizarea obiectivelor de investiţii este condiţionată de existenţa surselor


de finanţare. În practică, indiferent de profilul societăţilor comerciale, finanţarea
se realizează pe perioade lungi şi are în vedere toate obiectivele prevăzute în

3
Românu, I., Vasilescu, I. (coord.), 1997, Managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar, Bucureşti

6
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
strategia de dezvoltare pe termen lung între care se regăsesc şi obiectivele
curente.
În fundamentarea deciziilor de finanţare, hotărâtoare sunt asigurarea certă
a resurselor necesare realizării obiectivelor şi respectarea echilibrului financiar
al societăţii între resursele de finanţare pe termen scurt şi cele de finanţare pe
termen mediu şi lung.
Sursele de finanţare pot fi clasificate în surse proprii şi surse atrase sau în
surse autohtone şi surse externe: fondul de dezvoltare, vânzarea de active,
emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, împrumuturile bancare, fondurile
mutuale, împrumuturile participative, alocaţiile de la buget, investiţii de
portofoliu, investiţiile directe, leasing-ul ş.a.
Fondul de dezvoltare este o sursă proprie, autohtonă, constituit de
societăţile comerciale şi regiile autonome şi alimentat din profitul net repartizat
pentru investiţii, amortizarea destinată acestui scop, sume încasate din vânzarea
activelor fixe. Deşi Hotărârea de guvern nr. 909/1997 prevedea renunţarea la
constituirea fondului de dezvoltare, trebuie menţionată importanţa lui ca sursă
posibilă de finanţare a investiţiilor.
Vânzarea de active este o sursă proprie, autohtonă, prin care sunt scoase
la vânzare anumite active ale societăţii (mijloace fixe) la expirarea duratei lor de
funcţionare sau aproape de ieşirea lor din exploatare.
Emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni este sursă proprie de
finanţare. Fiecare titlu financiar are avantajele şi dezavantajele lui atât pentru
emitent cât şi pentru beneficiar.
Pentru emitent, acţiunile, care sunt titluri de proprietate, aduc surse
suplimentare de finanţare în momentul emiterii şi vânzării lor; în cazul încetării
activităţii agentului economic, contravaloarea lor se plăteşte doar în limita
posibilităţilor; dividendele se plătesc beneficiarilor doar dacă există profit; se
plătesc numai după plata dobânzii aferente obligaţiunilor. Acestea se emit pe o
perioadă determinată şi li se stabileşte o dobândă.
Pentru beneficiar, acţiunile pot aduce surse suplimentare de venit în anii
de funcţionare a agentului economic; devenind acţionar poate participa la
conducerea societăţii; acţionarul poate tranzacţiona acţiunile pe piaţa de capital.
Deţinătorul de obligaţiuni încasează dobânda aferentă înaintea dividendelor
datorate acţionarilor.
Activitatea de emitere şi vânzare de acţiuni şi obligaţiuni formează piaţa
primară de capital. Piaţa secundară de capital este formată din bursa de valori şi
piaţa extrabursieră, între acestea existând deosebiri cu privire la condiţiile
necesare participării firmelor pe piaţă.
Împrumuturile bancare reprezintă un principal canal de funcţionare a
pieţei capitalului şi finanţare a investiţiilor.
În România, datorită mediului economic instabil şi cadrului legislativ
inadecvat şi fluctuant, împrumuturile bancare nu sunt atractive şi sunt folosite în
special în situaţii limită.

7
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Altă situaţie specifică României este decalajul de timp între apariţia pieţei
primare şi apariţia pieţei secundare, de aici decurgând şi un anumit monopol al
finanţării de către bănci.
Formele de creditare pentru investiţii sunt: împrumuturi bancare ce se
acordă pe bază de garanţii materiale, credite ipotecare, credite de cash – flow.
Tendinţa ţărilor dezvoltate este acordarea de credite de cash – flow, bazate pe
studii de fezabilitate bine fundamentate. De ele beneficiază majoritatea agenţilor
economici, deşi, pentru bănci sunt cele mai riscante tipuri de credit, iar garanţia
este chiar investiţia realizată.
Fondurile mutuale sunt instituţii financiare care colectează economiile
băneşti ale populaţiei pe calea emiterii şi vânzării de acţiuni. Economiile atrase
sunt fructificate prin plasamente de capital pe piaţa financiară. Deţinătorii de
acţiuni primesc anual dividende şi le pot vinde fie fondului mutual (prin
răscumpărare) fie prin intermediul bursei de valori.
Împrumuturile participative, care sunt surse atrase, reprezintă finanţări
ale băncilor sau ale statului acordate întreprinderilor mici şi mijlocii în anumite
condiţii: se acordă fie din fonduri publice de către organisme specifice, fie din
fonduri private de către bănci; bancherul împrumutător are ca principală garanţie
acoperirea dată de un fond mutual de garantare, dar nu poate beneficia de
garanţii luate asupra împrumutatului.
Alocaţiile de la buget sunt surse autohtone cu destinaţia de realizare a
proiectelor de anvergură, în ramuri vitale ale economiei naţionale ca agricultura,
protecţia mediului, obiective energetice, minerit, petrol, obiective socio-
culturale, transporturi.
Pe lângă aceste surse autohtone de capital, o altă sursă importantă a
investiţiilor care se dezvoltă tot mai mult în ultimul timp este cea externă,
formată din creditele externe, investiţiile de portofoliu şi investiţiile directe de
capital.
Creditele externe sunt cele guvernamentale, creditele bancare şi creditele
acordate de instituţiile financiare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional,
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare).
Creditele guvernamentale au la bază convenţia încheiată între guvernul
ţării care acordă creditul şi guvernul celei care primeşte, stabilindu-se cu această
ocazie şi plafoanele de garanţii.
Creditele bancare sunt sursele atrase de la băncile străine, în general
private, contractarea făcându-se pe riscul acestora şi cu garantare din partea
împrumutatului. Garanţiile pot fi cele materiale sub forma aurului, produselor
obţinute sau fluxurilor comerciale create. Acordarea creditelor se fundamentează
pe studii de fezabilitate şi puternice garanţii de solvabilitate.
Creditele acordate de instituţiile financiare internaţionale sunt în general
pe termen lung şi pentru atragerea lor trebuie îndeplinite anumite condiţii. De
exemplu, Fondul Monetar Internaţional (FMI) cere garanţii generale, de politică
economică. În perioada pentru care se acordă creditul trebuie aplicate anumite
măsuri de reformă economică, de redresare a balanţei de plăţi, de stabilitate
8
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
macroeconomică ş.a. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BIRD) şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) acordă
împrumuturi “pe proiect”, finanţând în acest mod doar anumite proiecte bine
delimitate, de la care se cer efecte clare, bine conturate în acordul de împrumut.
În categoria surselor de finanţare externe se pot deosebi două tipuri
principale de fluxuri financiare sub formă de investiţii: investiţii de portofoliu şi
investiţii străine directe (ISD).
Investiţiile de portofoliu sunt fluxuri de capital de natură pur financiară
în care investitorul cumpără acţiunile unei societăţi comerciale, implicându-se
prin realizarea investiţiei iniţiale şi asumarea riscului de a pierde din jocul pieţei
financiare.
Investiţiile străine directe (ISD) sunt transferuri complexe de resurse, în
cadrul cărora, de cele mai multe ori, componenta financiară este mai puţin
importantă, iar implicarea investitorului străin în managementul şi controlul
activelor productive dezvoltate primează. Riscul este de natură antreprenorială,
iar investitorul poate să intervină direct pentru a influenţa convertirea lui în
câştig. Aşadar, ISD pot fi definite ca “fluxuri internaţionale complexe care
includ resurse financiare, tehnologice, de expertiză managerială şi
organizaţională, pe care se grefează interesul de durată şi controlul
antreprenorial al firmei sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfăşurării
unor activităţi productive într-o altă economie decât cea în care respectiva firmă
sau persoană este rezidentă”4. Această formă de implicare economică
internaţională a firmelor se face în mod evident cu renunţarea la piaţă ca spaţiu
şi mijloc de tranzacţionare, prin internalizarea, respectiv integrarea în structurile
de proprietate, organizaţionale şi manageriale proprii firmelor, a unor active şi
activităţi dezvoltate în străinătate. Integrarea se poate face pe orizontală, prin
constituirea în alte spaţii naţionale a unor replici ale firmei-mamă, cu acelaşi gen
de activitate economică, sau pe verticală, atunci când în structurile de proprietate
şi de control ale firmei sunt integrate activităţi situate în amonte sau în aval de
obiectul său de activitate. Investiţiile directe se împart la rândul lor în investiţii
“greenfield”, care reprezintă acele investiţii efectuate în obiective noi (societăţi
nou înfiinţate) şi investiţii în privatizare, adică acele investiţii care constau în
cumpărarea obiectivelor deja existente, modernizarea sau dezvoltarea lor.
În concluzie, apare mai puţin implicantă pentru investitor şi mai uşor de
adoptat o decizie de a realiza o investiţie de portofoliu decât o investiţie directă.
Cu toate aceste riscuri pe care le implică o investiţie directă, este de remarcat
tendinţa expansionistă a acesteia în ultimul timp, pe plan mondial.
Investiţiile directe de capital reprezintă una din cele mai eficace modalităţi
de finanţare a investiţiilor în condiţiile existente la noi în ţară. Pentru ca acest
lucru să se întâmple este însă nevoie de un mediu economic sănătos, controlabil
şi de un cadru legislativ adecvat. La acestea trebuie adăugată o anumită
stabilitate în plan politic şi social.

4
Mazilu, A., 1999, Transnaţionalele şi competitivitatea – o perspectivă est europeană, Ed. Economică, Bucureşti

9
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Leasing-ul este o nouă formă de finanţare a investiţiilor, în plină
expansiune şi în România, prin care se permite efectuarea unei investiţii, fără a
dispune de toate resursele financiare şi fără a apela la creditele bancare. Plata
investiţiei se face în timp, din sumele obţinute din exploatarea ei. Există mai
multe categorii de leasing, în funcţie de criteriul selectat întâlnind leasing pe
termen scurt, mediu şi lung, sau leasing direct şi indirect, sau leasing net şi brut.
Cea mai cunoscută împărţire a leasing-ului se face însă după modul de
recuperare a valorii bunului şi în acest caz deosebim leasing operaţional şi
leasing financiar.

1.3. Conceptul de eficienţă economică a investiţiilor

Eficienţa economică este o noţiune complexă care exprimă rezultatele ce


se pot obţine într-o activitate economică. Rezultatele sunt evaluate prin prisma
resurselor consumate pentru desfăşurarea acelei activităţi.
Deoarece nu ne sunt indiferente economiile prezente care se fac şi nici
rezultatele viitoare ce se pot obţine, prin eficienţă economică se urmăreşte fie
maximizarea efectelor obţinute cu acelaşi efort, fie minimizarea eforturilor
făcute pentru obţinerea aceloraşi efecte.
Prin eficienţă economică a investiţiilor se înţelege relaţia care se stabileşte
între cantitatea şi structura efortului pe de o parte, ca generatori de efecte şi
nivelul rezultatelor economice obţinute în urma desfăşurării procesului
investiţional5.

EE = E/e maxim şi EE’ = e/E minim

unde: EE şi EE’ = eficienţa economică;


E = efectele obţinute;
e = eforturile depuse.

Eforturile se referă la consumurile investiţionale dar şi cele de producţie.


Pot include un singur an sau întreaga perioadă de realizare a investiţiilor.
Efectele economice, atât ca structură cât şi ca volum, au un rol important
în aprecierea eficienţei. Acestea pot fi directe (anuale sau totale) şi indirecte,
care apar la utilizatorul rezultatelor procesului investiţional, sau prezente şi
viitoare, sau globale şi nete.
În general, relaţia care se stabileşte între efecte şi eforturi este strâns
legată de volum şi timp. Pe măsură ce eforturile cresc vor creşte şi efectele
economice, într-o măsură accentuată până la un anumit nivel de eficienţă, apoi
apare gradul de saturare şi efectele cresc mai încet, stagnează, iar în cele din
urmă descresc. În acelaşi timp, la anumite eforturi corespunde o singură variantă
pentru care efectul este maxim, iar atunci când modificăm gradul de efort se

5
Românu, I., Vasilescu, I., 1993, Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti

10
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
schimbă şi varianta maximă de efect (condiţii în care şi eficienţa este maximă).
Este evident că trebuie făcută distincţia dintre optim şi eficient, între acestea
existând o relaţie ca de la parte la întreg (partea este optimul iar întregul este
mulţimea de variante eficiente). Aşadar, se poate spune că există o variantă cu
eficienţă maximă care este varianta optimă, există mai multe variante eficiente
(în care eforturile sunt mai mici decât efectele) şi există mai multe variante
ineficiente care nu vor intra în calcul la luarea unei decizii pentru investiţii (în
care eforturile sunt mai mari decât efectele).
Eficienţa economică, în special a investiţiilor şi a capitalului fix, are
caracter previzional cu importanţă deosebită în luarea unor decizii economice.
Adoptarea acestora trebuie să se bazeze pe elaborarea mai multor variante de
proiect pentru a se alege varianta cu eficienţă maximă.
În vederea creşterii eficienţei economice a investiţiilor în condiţiile unei
economii de piaţă se impune luarea unor măsuri ca: analiza temeinică a
variantelor propuse, pe baza unui sistem complex de indicatori de eficienţă
economică, respectarea termenelor de punere în funcţiune a obiectivelor
investiţionale pentru a se evita imobilizarea de fonduri, recuperarea rapidă a
sumelor investite.
Deoarece eficienţa economică are un caracter complex, se impune analiza
detaliată a tuturor eforturilor depuse dar şi a efectelor obţinute, în volum,
structură şi importanţă socială. Ea se calculează atât la nivel microeconomic cât
şi la nivel macroeconomic. Este necesar a se analiza şi la nivel mezoeconomic
pentru că economia naţională intră în relaţie concuenţială sau de colaborare cu
alte economii, propagarea efectelor între naţiuni fiind simplă în condiţiile
internaţionalizării şi globalizării actuale. Astfel, se impune o abordare sistemică
a eficienţei economice, ca o comparare a intrărilor cu ieşirile din sistem. Relaţia
de calcul se poate stabili astfel:

Max EE = Ieşiri/Intrări şi Min EE’ = Intrări/Ieşiri

Optimul, privit sistemic, este parţial şi total. Optimul parţial asigură


optimizarea raportului dintre efecte şi eforturi la nivelul subsistemelor (activităţi
economice, unităţi, secţii), iar cel total asigură optimizarea la nivelul sistemului
şi se obţine prin însumarea rezultatelor la nivelul subsistemelor.
Din punct de vedere al timpului, optimul are un caracter temporal,
deoarece la un moment dat poate fi o anumită variantă optimă după care aceasta
poate deveni doar eficientă, apoi chiar ineficientă. Se va alege în acest fel acea
variantă care este optimă la momentul producerii efectelor nu la momentul
previzionării şi luării deciziei.
La baza analizei eficienţei economice stau unele criterii economice şi în
funcţie de acestea se poate discuta despre un optim relativ şi unul absolut. Cel
relativ satisface anumite criterii de eficienţă economică şi rezultă din
compararea unui număr limitat de variante. Optimul absolut este acela care
satisface toate criteriile, dar este doar teoretic, în practică fiind imposibil de a

11
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
cunoaşte, la un moment dat, absolut toţi factorii de influenţă. Este acel optim
spre care se tinde dar care nu poate fi atins.

1.4. Indicatori de eficienţă economică a investiţiilor

Necesitatea utilizării unui sistem de indicatori este impusă de caracterul


complex al eficienţei economice deoarece fiecare din ei surprinde un anumit
criteriu de eficienţă economică. Din punct de vedere cantitativ, corelaţia dintre
eforturi şi efecte se exprimă prin indicatori de eficienţă care, de regulă, îmbracă
forma de raporturi matematice. Construcţia sistemului de indicatori presupune
identificarea şi cuantificarea resurselor alocate sau consumate şi a tipurilor de
efecte generate. Folositoare în acest proces este matricea efect/efort. Aceasta
este o matrice pătrată care are patru cadrane, în fiecare cadran fiind încadrate
anumite categorii de indicatori, în funcţie de relaţia dintre efecte şi eforturi luată
în calcul (tabelul 1.1).

Tabelul 1.1. Matricea indicatorilor de eficienţă

Specificare Eforturi Efecte


Eforturi Cadran I Cadran II
Efecte Cadran III Cadran IV
Sursa: Staicu, F. (coord.), 1995, Eficienţa economică a investiţiilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

În cadranul I, în categoria indicatorilor de tip efort/efort, se pot încadra:


gradul de înzestrare tehnică a muncii, costul unui loc de muncă ş.a6.
În cadranul II, în categoria indicatorilor de tip efect/efort, putem avea:
profit la un leu investit, producţie la un million lei mijloace fixe ş.a.
În cadranul III, în categoria indicatorilor de tip efort/efect, putem avea:
investiţia specifică, cheltuieli la 1.000 lei producţie ş.a.
În cadranul IV, în categoria indicatorilor de tip efect/efect, sunt încadraţi:
profit la 1.000 lei încasări, curs de revenire etc.
Orice indicator de eficienţă economică are o anumită capacitate cognitivă,
de informare şi exprimă un anumit aspect al eficienţei investiţiilor, în funcţie de
categoria de eforturi şi efecte comparate. El precizează în unităţi de măsură
specifice care este nivelul eficienţei economice a investiţiilor din punctul de
vedere al unei anumite laturi sau forme de manifestare a acesteia.
Uneori eficienţa economică se exprimă prin indicatori de tipul indicilor de
structură ce reprezintă cotă parte, procente sau greutate specifică.
În general, se acceptă o împărţire a indicatorilor de evaluare a eficienţei
economice a investiţiilor (după capacitatea lor cognitivă), în indicatori analitici,
sintetici şi complecşi. Indicatorii analitici se calculează şi se analizează la
nivelul detaliilor şi elementelor soluţiilor de proiect, pe diferite categorii de
resurse necesare şi costuri. Indicatorii sintetici se calculează pe subsisteme şi pe

6
Românu, I., Vasilescu, I. (coord.), 1997, Managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar, Bucureşti

12
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
întregul sistem privit ca un tot unitar, iar indicatorii complecşi se calculează la
orice nivel şi au rolul de a caracteriza influenţa unor factori diverşi a căror
acţiune se întrepătrunde.
În funcţie de modul cum reflectă sau nu influenţa factorului timp asupra
rezultatelor, indicatorii se pot grupa în indicatori statici (care nu iau în
considerare factorul timp şi exprimă eficienţa la un anumit moment) şi
indicatorii dinamici (care înglobează în calcule şi influenţa factorului timp, la
un moment mai îndepărtat). Cei care reflectă mai bine rezultatele posibile şi sunt
folosiţi mai des sunt indicatorii dinamici (aceşti indicatori vor fi trataţi pe larg în
capitolul II).
După alte criterii, cum ar fi sfera de cuprindere, indicatorii se impart în:
indicatori de efecte, de eforturi, de timp şi de eficienţă economică. După nivelul
la care se face evaluarea şi analiza întâlnim: indicatori calculaţi la nivel
microeconomic şi indicatori stabiliţi la nivel macroeconomic, la nivel de
ramură sau global. După natura obiectului de analiză, indicatorii de eficienţă
economică pot fi: indicatori cu caracter general, indicatori de bază, indicatori
specifici şi indicatori suplimentari. Aceştia din urmă sunt în accepţiunea
generală indicatorii cei mai reprezentativi şi mai des utilizaţi.
Dacă avem în vedere criteriul “sfera de cuprindere”, indicatorii de efecte
care mai sunt cunoscuţi ca indicatori ai rezultatelor economico-financiare pot fi:
cifra de afaceri, valoarea adăugată, rezultatul (profitul din exploatare, profitul
din activitatea financiară, profitul curent al exerciţiului, profitul din activitatea
excepţională, profitul exerciţiului), profitul net, profitul fiscal. Pentru analiza
acestor indicatori este necesară cunoaşterea sistemului indicatorilor de potenţial,
adică: indicatori ai potenţialului tehnico-economic (indicatori ai capacităţii de
producţie – fizici, valorici, pe utilaje, pe produse – indicatori ai imobilizărilor
corporale, ai imobilizărilor necorporale, indicatori ai activelor circulante,
indicatori ai potenţialului uman, indicatori ai potenţialului de cercetare) şi
indicatori ai potenţialului financiar (capitalurile, patrimoniul net, fondul de
rulment, lichiditatea generală şi parţială, trezoreria, autonomia economico-
financiară).
După acelaşi criteriu (sfera de cuprindere), indicatorii de eforturi sau
indicatorii cheltuielilor economico-financiare, sunt: cheltuielile (de exploatare,
financiare, excepţionale, variabile, fixe, directe, indirecte, materiale, salariale,
investiţionale etc.) şi costurile de producţie (pe unitatea de produs).
Indicatorii de timp şi de eficienţă, numiţi şi indicatori de performanţă,
formează o categorie distinctă de indicatori a căror importanţă este mărită de
includerea în analiză a factorului timp şi a raportului dintre eforturi şi efecte.
Aceşti indicatori sunt: rata de eficienţă a mijloacelor fixe, rata de eficienţă a
activelor circulante de exploatare, viteza de rotaţie a activelor circulante,
productivitatea muncii, rata de eficienţă a cheltuielilor, rata rentabilităţii sau a
profitabilităţii (economică, financiară, comercială, a capitalurilor etc.).
Indicatorii calculaţi la nivel microeconomic se împart în: indicatori
calculaţi la nivel de ramură, indicatori la nivel de întreprindere, indicatori la
nivelul secţiilor, fermelor etc. Pentru un întreprinzător, la nivelul firmei sale, se
13
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
pot realiza mai multe tipuri de investiţii şi în funcţie de acestea se calculează
anumiţi indicatori: pentru construirea unor unităţi noi, pentru modernizarea,
dezvoltarea, reutilarea sau reprofilarea unor capacităţi de producţie existente,
pentru procurarea de acţiuni şi obligaţiuni de la alte firme sau de pe piaţa
secundară de capital.
Indicatorii calculaţi la nivel macroeconomic sunt: indicatorii de efecte
(produsul naţional brut şi net, produsul intern brut şi net etc.), indicatori ai
resurselor consumate (capital şi resurse diferite) şi indicatori ai eficienţei
acestora (produsul intern brut şi net pe o persoană, produsul naţional la un leu
capital investit etc.).
Indicatorii cu caracter general sunt acei indicatori care contribuie la
formarea unei imagini de ansamblu asupra eforturilor şi efectelor ce vor
caracteriza activitatea viitoare a obiectivului economic, precum şi a eficienţei
economice a acestuia. Dintre aceşti indicatori mai importanţi sunt: capacitatea
de producţie, numărul de salariaţi, cheltuieli de producţie, valoarea producţiei,
profitul, productivitatea muncii, consumurile specifice de materii prime,
materiale, combustibili, energie, rentabilitatea.
Indicatorii de bază cei mai utilizaţi în analiza eficienţei economice a
investiţiilor sunt: valoarea investiţiei, durata de execuţie a investiţiei, durata de
funcţionare a obiectivului, investiţia specifică, termenul de recuperare a
investiţiei, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor, cheltuieli
echivalente sau recalculate, randamentul economic al investiţiilor. Aceşti
indicatori sunt proprii analizei eficienţei economice a investiţiilor şi constituie
cea mai importantă grupă de indicatori pe baza cărora se pot lua deciziile de
investiţii.
Indicatorii specifici sunt acei indicatori care vin să completeze în analiza
eficienţei economice a investiţiilor, indicatorii cu caracter general şi indicatorii
de bază cu aplicabilitate generală în toate domeniile de activitate. Fiecare ramură
de activitate se caracterizează prin utilizarea unui set de indicatori proprii. Aceşti
indicatori vor fi trataţi mai târziu în capitolul al II-lea.
Indicatorii suplimentari reprezintă o categorie aparte de indicatori
folosiţi doar atunci când celelalte grupe nu ne pot oferi o imagine clară asupra
eficienţei economice.
Această enumerare a indicatorilor folosiţi la calculul eficienţei economice
a investiţiilor nu se doreşte a fi una exhaustivă, numărul lor este mult mai mare
şi criteriile de împărţire foarte diferite. Pentru demersul nostru, doar o anumită
categorie de indicatori prezintă interes, iar aceasta este formată din indicatorii de
eficienţă economică a investiţiilor trataţi pe larg în capitolul al II-lea.

2. Managementul investiţiilor

Managementul este ştiinţa acţiunilor practice şi a studiilor teoretice


orientată spre anumite scopuri, care urmăreşte eficienţa maximă. Activitatea
investiţională este o acţiune prin care se urmăreşte valorificarea resurselor
14
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
alocate cu o eficienţă maximă. Astfel, procesul investiţional devine obiectul
conducerii în activitatea de investiţii.
Există două paliere pe care se poate dezvolta conceptul de management al
investiţiilor: unul microeconomic şi celălalt macroeconomic. La nivel
macroeconomic, activitatea de investiţii este coordonată de instituţiile statului,
se stabilesc obiectivele principale de dezvoltarea economico-socială pe diferite
termene, apoi se organizează, urmăreşte şi eventual se ajustează acele acţiuni
care se impun pentru atingerea lor. În aceste relaţii, un rol important îl au şi
agenţii economici (investitorii), care pot fi autohtoni sau străini, cei care doresc
să investească şi astfel să participe la atingerea obiectivelor guvernamentale, dar
numai atunci când şi interesele lor sunt comune cu acestea. Între managementul
investiţiilor la nivel macro şi cel la nivel micro trebuie să existe întotdeauna o
relaţie de convergenţă şi interdependenţă, nefiind posibilă realizarea unuia fără
sprijinul celuilalt. La nivel microeconomic, managementul vizează realizarea
acelor obiective stabilite prin actul constitutiv al agentului economic, obţinerea
de profit prin minimizarea consumului de resurse necesare desfăşurării activităţii
sau maximizarea efectelor.
Concret, managementul investiţiilor la nivel macroeconomic trebuie
realizat prin: fundamentarea proporţiei între fondul de consum şi fondul de
acumulare, a ponderii fiecărei ramuri economice în valoarea investiţiilor
efectuate, repartizarea echilibrată a investiţiilor pe categorii de obiective şi în
profil teritorial, adaptarea permanentă a strategiei implementate la conjunctura
internă şi internaţională; stimularea investiţiilor autohtone dar şi străine.
La nivel microeconomic, managementul investiţiilor presupune
coordonarea acţiunilor prezente şi viitoare, în toate etapele procesului
investiţional, de la elaborarea documentaţiilor tehnico-economice şi financiare
până la recepţia finală şi punerea în funcţiune a obiectivelor. Şi etapele
următoare punerii în funcţiune au rol important în menţinerea politicii
investiţionale adoptate, astfel încât procesul de îndeplinire a obiectivelor
planificate să aibă continuitate. În orice activitate, indiferent de profil, nivel şi
sfera de desfăşurare, managementul apelează la previzionare, organizarea
activităţilor, coordonarea lor, modalităţile de antrenare şi motivare a
participanţilor, dar şi la atributele de control, evaluare şi ajustare. Sunt
operaţiuni indispensabile care stau la baza obţinerii rezultatelor aşteptate şi au
fundamentare ştiinţifică.
Toate aceste procese şi acţiuni, care se desfăşoară pe principii
manageriale, au la bază un numitor comun şi se finalizează cu acelaşi scop:
capilalul şi obţinerea lui. Nimic nu poate fi derulat şi implementat fără a dispune
de resurse financiare. În lumea modernă, capitalul a devenit un scop şi un
mijloc. Astfel, ni se pare util a acorda atenţie etapelor principale de acumulare a
capitalului şi modalităţilor de utilizare a acestuia.

15
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
2.1. Procesul de economisire

Din timpuri străvechi, de când au fost dezvoltate economiile de schimb, a


apărut trocul apoi, acesta a fost înlocuit cu banii, ca instrument general acceptat
de o comunitate şi care conferă deţinătorilor putere de cumpărare. Aceasta a dus
la stimularea acumulărilor de capital şi a investiţiilor. Rezultanta specializării
producătorilor, autonomiei acestora, intensificării schimburilor comerciale,
creşterii cantitative şi spaţiale a acestora, a fost apariţia şi răspândirea banilor în
toate organizaţiile umane constituite pe principii economice. Banii reprezintă
elementul cheie al economiei de schimb monetare, iar rolul lor este independent
de natura sistemului economic, de nivelul sau structura economiei. P. Samuelson
spunea că “alături de capital şi specializare banii constituie un al trei-lea aspect
al vieţii economice moderne”. Astfel, putem defini banii ca acel mijlocitor al
schimburilor economice şi mijloc de plată în cadrul economiilor, care măsoară
valoarea activităţii economice desfăsurate, este o rezervă a valorii şi un
instrument de economisire.
Ulterior apariţiei banilor au luat naştere şi alte instrumente de măsură a
valorii activităţii economice. Au apărut astfel creditele, depozitele bancare,
efectele de comert, valutele, etaloane ale valorii ş.a. Toate aceste instrumente au
dat naştere la noi specializări pe piaţă şi la dezvoltarea pieţei capitalului, a celei
financiare, valutare etc., cele care sunt atât de prezente în viaţa noastră de zi cu
zi şi fără de care nu poate fi concepută o economie modernă.
În continuare considerăm util a face o scurtă prezentare a acestor pieţe
pentru o înţelegere mai facilă a mecanismelor care guvernează viaţa omului
modern şi pentru a putea explica ce pârghii acţionează asupra comportamentului
uman în momentul în care este nevoit să decidă în plan investiţional.
În economiile moderne, majoritatea tranzacţiilor economice, indiferent de
natura lor, antrenează fluxuri financiare. Mediul în care trăim este al unei
economii de schimburi financiare. Dacă am considera moneda ca prim termen al
tranzacţiei, putem spune că aceasta se schimbă pe mai multe categorii de bunuri
şi servicii. Astfel, ansamblul ofertelor şi cererilor ce apar în acest context
formează piaţa bunurilor materiale şi a serviciilor investiţionale şi de consum
personal. În acelaşi timp, moneda se poate schimba şi contra creanţelor pe
diferite termene, contra unor titluri de valoare care să ateste participarea
deţinătorului lor la activele şi beneficiile unei societăţi comerciale. În aceste
tranzacţii apar activele ca elemente distincte şi care au capacitatea de a genera
fluxuri de venituri viitoare. În funcţie de categoria de activ, banii pot trece din
sfera circulaţiei băneşti propriu-zise în cea a pieţei capitalului.
Dezvoltarea activităţilor economice a transformat treptat şi nevoile
deţinătorilor de resurse. În circuitul financiar creat au intrat nu numai resursele
proprii dar şi cele atrase. S-au născut astfel noi operaţiuni şi operatori de piaţă
care s-au specializat în împrumuturi băneşti cu scop investiţional sau de consum.
Au apărut aşa numiţii intermediari financiari, care s-au interpus între resursele
personale şi cele deţinute de alte persoane. În acest sistem format din solicitanţi,
ofertanţi şi intermediar, banii au deţinut rolul cel mai important, dinamizator,
16
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
scopul comun al actorilor participanţi fiind obţinerea de resurse suplimentare,
deci de capital. Fiecare participant are, cel puţin din punct de vedere teoretic,
partea sa de drepturi şi obligaţii care în termeni economici se traduce prin
desfăşurarea unei activităţi remunerate cu profit şi îndeplinirea unor
responsabilităţi cerute de ceilalţi şi de regulile pieţei. Intermediarii pot fi băncile,
ca intermediari clasici ai pieţei, alte categorii de intermediari financiari de forma
societăţilor financiare de plasament, fondurilor de investiţii, caselor de brokeraj,
bursele şi alte instituţii.
S-a conturat astfel piaţa de capital care are drept componente de bază
piaţa primară (cea în care se vând şi se cumpără hârtii de valoare) şi piaţa
secundară (cea în care se negociază hârtiile de valoare emise anterior). Apelarea
la piaţa de capital are ca motivaţie, pentru vânzător (solicitantul de resurse),
obţinerea de resurse financiare suplimentare în prezent pe baza cărora să-şi poată
desfăşura activitatea economică, iar pentru cumpărătorul (ofertantul de fonduri
băneşti) care are surplus de resurse financiare în prezent are o motivaţie
speculativă, de obţinere a unor profituri viitoare într-o pondere mai mare decât
dacă ar fi folosit aceste resurse în alte categorii de plasamente. Asumarea
riscului, atât de către vânzător (imposibilitatea obţinerii efectelor scontate în
viitor în urma desfăşurării activităţii economice planificate, deci lipsa
profiturilor) cât şi de către cumpărător (scăderea valorii investiţiei făcute, a cotei
de piaţă etc) are un preţ care se transformă în urma operaţiunilor desfăşurate pe
piaţă în acumulare de capital. Aceste acumulări vor face posibile în viitor
reluarea activităţilor investiţionale, în paralel cu creşterea consumului propriu,
pentru a atinge un anumit nivel de bunăstare pentru care se justifică efortul
depus şi asumarea riscurilor.
O altă piaţă cu rol important în funcţionarea mecanismelor economice
moderne este piaţa valutară. Aceasta cuprinde tranzacţiile de vânzare-cumpărare
de monede convertibile ale diverselor ţări. Este o piaţă cu impact, în special,
asupra deţinătorilor de fonduri băneşti care au relaţii externe. Aspectele
speculative din cadrul acestei pieţe, deşi deloc de neglijat în unele economii, nu
au un rol dinamizator ca piaţa de capital.
Dacă analizăm din altă perspectivă activităţile economice, fie că punem în
discuţie activitatea unui salariat, fie activitatea unui întreprinzător, rezultatul
muncii lor este obţinerea de venituri. Acestea sunt folosite la efectuarea
cheltuielilor aferente desfăşurării activităţii, iar surplusul, numit venit
suplimentar sau profit, este utilizat pentru activităţi viitoare. Apare astfel o
relaţie directă între venituri, consum şi economii:

E = V – C, în care: E = economiile;
V = venituri;
C = consumuri.

Aceste elemente şi relaţiile dintre ele au fost amănunţit studiate de diferite


şcoli de economie, psihologie sau filosofie, mulţi teoreticieni enunţând diferite
17
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
ipoteze care fie s-au contrazis fie s-au completat. Selectăm câteva enunţuri care
ni se par convingătoare şi actuale mai ales dacă ne raportăm strict la
caracteristicile economiei României.
Privitor la consum, şcoala austriacă (Engel) a enunţat “Legea distribuirii
cheltuielilor” potrivit căreia, atingerea maximului de satisfacţie se poate realiza
numai în condiţiile în care utilităţile finale ale ultimelor bunuri consumate, din
fiecare categorie de cheltuieli destinate consumului, sunt egale. În conformitate
cu cerinţele acestei legi, partea cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu atât
mai mare cu cât venitul este mai mic şi invers; cheltuielile cu îmbrăcămintea şi
locuinţa rămân relativ constante; cheltuielile pentru confort şi recreere cresc mai
rapid decât creşterea veniturilor. Înclinaţia indivizilor către consum, ca relaţie
fundamentală între un anumit nivel al venitului şi cheltuielile de consum la acel
nivel al venitului, este diferită şi depinde obiectiv de dimensiunile venitului, iar
subiectiv de trebuinţele lor. În raport cu aceşti factori evoluează şi înclinaţia spre
consum. Impactul cel mai puternic îl are modificarea venitului, acesta fiind
variabila principală de care depinde cererea de consum. Pe termen scurt, un
venit în creştere este însoţit adesea de economii sporite, în timp ce un venit în
descreştere este însoţit de economii micşorate, la început în proporţie mai mare.
Un nivel absolut mai ridicat al venitului tinde, de regulă, să mărească decalajul
dintre venit şi consum, deoarece satisfacerea trebuinţelor curente de bază
constituie un impuls mai puternic decât o înclinaţie spre economisire, dar care
începe să se afirme doar din momentul în care indivizii ating un anumit nivel de
bunăstare.
J.M. Keynes spunea că relaţia dintre venit şi consum se află sub
incidenţele “Legii psihologice fundamentale”. Potrivit acesteia, de regulă, şi în
medie, odată cu creşterea sau reducerea venitului, oamenii înclină să-şi mărească
sau să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai redusă.
Economiile rezultate se concretizează, în principal, în plasamente sub
forma investiţiilor sau în tezaurizarea lor. În accepţiune restrânsă, investiţiile
reprezintă un adaos la capitalul sau la patrimoniul personal existent, rezultat din
folosirea unei părţi a economiilor obţinute din activitatea perioadei respective,
indiferent dacă se referă la elemente de capital fix sau circulant, la capitalul
lichid sau la bunurile aflate în proprietatea menajelor7. Într-o accepţiune mai
largă, investiţiile reprezintă acea parte a economiilor persoanelor fizice sau
juridice destinată cumpărării de noi echipamente de producţie, perfecţionării
celor existente, creşterii stocului de capital, construirii de locuinţe personale,
cumpărării unor suprafeţe de teren sau de hârtii de valoare, inclusive cheltuieli
privind prospectarea, exploatarea, cercetarea ştiinţifică, proiectarea, împădurirea,
îmbunătăţirile funciare, demontarea, transportul şi remontarea echipamentelor
de producţie. Înclinaţia spre economii constituie un factor de progres dacă
economiile se transformă în investiţii şi se reflectă prin raportul existent între
creşterea economiilor şi cea a veniturilor.

7
Dobrotă, N. (coord.), 1992, Economie politică – Economics, Academia de Studii Economice, Ed. Agenţia de
Consulting Universitar Eficient, Bucureşti

18
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Ceea ce incită motivaţia pentru investiţii este randamentul viitor al
capitalului. Acesta se exprimă în funcţie de raportul dintre preţul de ofertă al
unui bun capital şi randamentul său. Măsurarea acestuia presupune o anticipaţie
de natură psihologică, care depinde atât de calitatea prognozei cât şi de starea de
auto-încredere pentru efectuarea unei anumite investiţii. În aceste condiţii, se
manifestă o puternică interacţiune între curba eficienţei marginale a capitalului
şi starea de auto-încredere, cu efecte asupra mărimii investiţiei. De aceea,
determinarea cât mai exactă a mărimii viitorului profit capătă importanţă
deosebită pentru motivarea investiţiei.
În general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţii este mai puţin stabilă
decât cea a cheltuielilor pentru consum, deoarece este mai uşor să se amâne
cumpărarea de bunuri capital decât să se amâne cumpărarea de bunuri de
consum. Când se produce un declin în mărimea cheltuielilor de investiţii,
cererea de împrumuturi se reduce, ceea ce determină şi scăderea ratei dobânzii.
Dar, diminuarea ratei dobânzii stimulează investiţiile, astfel că proiectele de
investiţii se pot relua, iar volumul lor creşte.
În prezent, existenţa unor pieţe financiare puternice se manifestă
contradictoriu în politica de investiţii. Pe de o parte, ele facilitează realizarea de
noi investiţii, iar pe de altă parte, se accentuează instabilitatea economică, mai
ales prin speculaţii bursiere. Fluctuaţiile de profit din investiţii, influenţează
imboldul de a investi. Aici intervine decizia, un moment cheie în desfăşurarea
oricărei activităţi, fie că este vorba de persoană fizică sau juridică.
Indiferent de modalitatea de acumulare a capitalului, decizia care urmează
a fi luată cu privire la utilizarea lui are o importanţă mult mai mare, iar acţiunile
viitoare depind în pondere covârşitoare de talentul, experienţa, intuiţia dar şi
ştiinţa decidentului.
Sunt mai mulţi factori care au impact decisive în luarea deciziilor de
investiţii: politica statului în domeniul investiţiilor, starea economiei naţionale,
conjunctura mondială ş.a. Ansamblul acestor factori care influenţează procesul
investiţional acţionează în strânsă interdependenţă, ca o buclă de conexiune
pozitivă sau negativă.

2.2. Globalizarea, activitatea investiţională şi creşterea economică

Specialiştii în domeniu subliniază rolul tot mai important al capitalului şi


viteza sa de circulaţie în economia mondială, în special în ultimele decenii. Nu
poate fi neglijată ponderea tot mai mare pe care o are în această ecuaţie capitalul
privat. Acesta este prezent atât în economiile ţărilor dezvoltate cât şi în
economiile ţărilor în tranziţie sau în finanţarea deficitelor din ţările în curs de
dezvoltare. Cifrele furnizate de analişti au semnificaţie incontestabilă şi au la
bază factori generatori diverşi şi evenimente – precum crizele ce s-au succedat
rapid în anii recenţi – care obligă la o examinare atentă a evoluţiei sistemului
financiar internaţional.
Pentru a înţelege fenomenul globalizării şi legăturile de interdependenţă
între piaţa financiară, activitatea investiţională şi creşterea economică, este
19
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
necesară evocarea principalelor momente istorice şi a etapelor care au influenţat
evoluţia naţiunilor şi a economiilor lumii în ultimul secol. În acest sens, vom
apela la studiile şi experienţa acumulată în timp de cunoscutul finanţist român
Daniel Dăianu, la comentariile şi analizele publicate în diverse lucrări printre
care amintim: “Cât de nouă este noua economie ?”, Secolul 20, Bucureşti, 2000;
“Economie şi Securitate ”, cap. 5 din “Încotro se îndreaptă ţările post-
comuniste”, Iaşi, Polirom, 2000; “Globalizarea şi Sistemul Financiar
Internaţional”, cap. 4 din “Încotro se îndreaptă ţările post-comuniste”, Iaşi,
Polirom, 2000 .
Există mai multe procese inter-relaţionate care definesc globalizarea.
Acum câteva decenii Marshall McLuhan a vorbit despre “statul mondial”
(Marshall McLuhan, 1966, Understanding the Media: The Extensions of Man,
New York) surprinzând cu acea expresie esenţa fenomenului din zilele noastre:
tehnologii ale informaţiei care ne pun mai iute şi mai des în legătură unii cu alţii;
comprimarea distanţelor prin noi tehnologii; inter-conectarea şi creşterea
dependenţelor reciproce; integrarea pieţelor financiare şi comerciale;
internaţionalizarea (globalizarea) crescândă a producţiei (prin intermediul
firmelor cu activitate globală); apariţia unor probleme “planetare”, care necesită
abordări globale; răspândirea de comportamente şi clişee presupuse a exprima
raţionalitatea unui homo economicus ce nu cunoaşte frontiere şi emoţii “locale”,
apariţia unui homo globalus; dezvoltarea de identităţi transnaţionale etc.
Între problemele planetare sunt de notat cele care privesc protecţia
mediului înconjurător (de genul efectului de seră), protejarea surselor de apă
potabilă, migraţia masivă ilegală cauzată de sărăcie şi de conflicte inter-etnice şi
militare şi nu în ultimă instanţă, internaţionalizarea crimei organizate (trafic de
droguri şi fiinţe umane, de arme etc.) şi terorismul internaţional.
Dezbaterea privind globalizarea nu trebuie disociată de două procese ale
deceniilor trecute. În primul rînd, căderea sistemului comunist, care a însemnat o
extindere geografică mare a sistemelor bazate pe economia de piaţă. Aici se
poate include şi revoluţia capitalistă, mai mult sau mai puţin insidioasă, din
China comunistă, care a început la finele anilor 70’. În al doilea rând, reformele
de sorginte neoliberală care au avut loc în ţări ale Europei Occidentale (în Marea
Britanie în special), în America Latină etc. Această stare de spirit şi de acţiune în
domeniul politicilor publice, a fost încurajată de organismele specializate
internaţionale care au pledat pentru deschiderea pieţelor financiare interne,
privatizarea masivă, liberalizarea comerţului etc.
Prin urmare, globalizarea, în accepţia obişnuită şi care a stârnit
controverse aprinse, priveşte procese definitorii, mai cu seamă pentru ultimele
două decenii şi nu ceea ce poate fi judecat prin prisma aspiraţiei generale a
oamenilor, de oriunde, de a poseda instrumente (tehnici) de cunoaştere şi de
stăpânire a naturii din ce în ce mai potente.
Există mai multe tipuri de discursuri privind globalizarea, iar acestea pot
fi puse în legătură cu predispoziţii intelectuale (de doctrină), cu interese de grup
şi de comunitate diferite, un spirit al timpului, şi nu în cele din urmă, mersul
evenimentelor.
20
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Astfel, un tip de raţionament se reduce la propoziţia simplă, “globalizarea
este un proces inexorabil”. Altfel spus, se afirmă că, orice s-ar întâmpla,
procesul în sine nu poate fi stopat. În plus, se argumentează că stoparea nici nu
ar fi de dorit întrucât avantajele ar depăşi considerabil costurile. Se poate detecta
aici un anume determinism tehnologic în măsura în care integrarea pieţelor şi
creşterea importanţei actorilor transnaţionali sunt puse pe seama, în principal, a
progresului tehnologic. Pentru că, dacă acesta din urmă este continuu (deşi nu în
acelaşi ritm de avans), ceea ce nu se poate pune în dubiu, se poate asuma o
evoluţie instituţională liniară, de nestopat, într-o direcţie anume.
Există, totodată, atitudini diferite în abordarea subiectului. La extreme,
dar nu neapărat fără influenţă, se află fundamentaliştii, care fie sprijină fără nici
o rezervă globalizarea, fie o resping în totalitate. Între aceste grupuri, dialogul
este foarte dificil deoarece presupoziţiile cu care se operează sunt diametral
opuse şi foarte ideologizate. Mult mai interesante sunt poziţiile care nuanţează
dezbaterea, fie susţinând procesul de globalizare, fie încercând să-i reliefeze
neajunsurile. Thomas Friedman este un frecvent susţinător al globalizării, dar nu
închide ochii la efectele sale negative (Th.Friedman, 1999, The Lexus and the
Olive Tree, Random House, New York). Manuel Castells şi Anthony Giddens
susţin şi ei globalizarea, dar subliniază nevoia de ajustare instituţională, mentală,
care nu este lipsită de costuri majore (Manuel Castells, 1996, The Rise of the
Network Society, Blackwell, Oxford, vol.1 al trilogiei “The Information Age”;
Anthony Giddens, 2001, The Global Third Way Debate, Polity Press,
Cambridge). Alţii nu resping globalizarea, dar arată că, procesul este plin de
contradicţii şi că reclamă o gestionare corespunzătoare. De aici rezultă o
principală întrebare: poate fi gestionat procesul, mai ales în lipsa unor instituţii
adecvate? Avem oare instituţii pentru gestionarea proceselor globale? Ralf
Dahrendorf şi nu numai el, este de părere că nu există instituţii adecvate pentru o
“guvernanţă globală”. Din această perspectivă Dahrendorf critică pe cei care
prevestesc eutanasia statului-naţiune (Kenichi Ohmae, 1995, The End of the
Nation State. The Rise of regional Economies, Free Press, New York).
Cu siguranţă sunt mai multe etape care trebuie parcurse. Argumente şi
contra-argumente se găsesc pentru ambele tabere. Este clar însă că tendinţele
manifestate în ultimii ani în promovarea acelor programe sau proiecte
internaţionale cu caracter regional, relaţiile transfrontaliere tot mai bune, multi-
etnicitatea regiunii în care trăim, toleranţa tot mai dezvoltată, caracteristicile
geografice, istorice, culturale, economice şi sociale de natură pur regională ajută
la parcurgerea acestor etape. Noi ne raliem curentului care judecă globalizarea
ca un proces firesc de evoluţie economică şi socială a umanităţii, ceva inevitabil
şi care presupune existenţa unor etape intermediare în care rolul regiunilor
„internaţionale” (acele regiuni compacte prin caracteristicile lor dar care în
prezent se află pe teritoriul mai multor state) va creşte. În acelaşi timp, rolul
regiunilor în cadrul statelor naţionale şi rolul statului naţional vor scădea.
Politica regională sau politica trans-frontalieră este politica intermediară în
procesul de globalizare.

21
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
În acest context se poate judeca relaţia între funcţionarea “pieţelor
globale” şi democraţie, aceasta din urmă presupunând participarea cetăţenilor la
gestionarea treburilor societăţii. Fără a fi fundamentalişti, alţi gânditori găsesc
mari vicii de funcţionare şi chiar axiologice globalizării. John Gray a făcut multă
vâlvă cu câţiva ani în urmă într-o carte ce încerca să demonstreze “noua
ideologie” (John Gray, 1998, False Dawn, The New Press, New York).
Dezbaterea privind globalizarea poate fi urmărită pe câteva tronsoane
principale şi anume: funcţionarea sistemului financiar şi comercial internaţional;
problema sărăciei şi inegalităţii în lume, rolul statelor vs. cel al actorilor
transnaţionali în relaţiile internaţionale etc. Există insatisfacţie mare legată de
sistemul financiar internaţional existând îngrijorare faţă de volatilitatea şi
impactul destabilizator al mişcărilor de capital pe termen scurt, adică, faţă de
una dintre trăsăturile majore ale globalizării financiare. Şi relaţiile comerciale ce
au derivat din rundele de liberalizare promovate de Organizaţia Mondială a
Comerţului (OMC) sunt contestate observându-se, mai ales de către ţările
sărace, asimetrii flagrante ce operează în detrimentul lor. Cât priveşte efectele
asupra distribuţiei veniturilor între ţări şi înăuntrul acestora, cifrele sunt departe
de a confirma încrederea celor care au mitizat globalizarea.
Ce au adus cu totul nou ultimii ani, au fost acţiunile de protest, uneori
foarte violente, care au însoţit reuniunile la nivel înalt ale principalelor ţări
avansate din punct de vedere economic (G7 plus Rusia) şi reuniunile anuale ale
FMI şi Băncii Mondiale. Ironia face ca aceste acţiuni, să fi avut loc în condiţiile
în care organismele specializate internaţionale iniţiaseră o examinare aparent
serioasă a programelor pe care le-au promovat în ţările ce solicită asistenţă, ceea
ce indică o conştientizare a realităţii multicolore şi contradictorii a ceea ce se
numeşte globalizare ca şi a unor eşecuri în elaborarea şi operaţionalizarea unor
programe.
Globalizarea aduce cu sine oportunităţi extraordinare, care au permis unor
ţări să capitalizeze (valorifice) deschiderea pieţelor şi posibilitatea de a asimila
noi tehnologii. Acesta este cazul mai multor ţări din Asia de Sud-Est (mai ales
China) atâta timp cât nu s-au deschis financiar prematur. Şi India, în deceniul
trecut, printr-o suită de reforme şi-a exploatat mai bine resursele umane de care
dispune, unii analişti grăbindu-se să observe “dezlănţuirea economică” a celei
mai numeroase democraţii a lumii. În lumea avansată din punct de vedere
economic, noile tehnologii ale informaţiei au prelungit mult avântul din SUA,
ceea ce a făcut pe unii să creadă în virtuţile nemaipomenite ale “noii economii”;
s-a şi vorbit astfel despre o “noua paradigmă”, capabilă să combine creşterea
economică neîntreruptă cu şomaj scăzut şi inflaţie redusă (R. Bootle, 1996, The
Death of Inflation. Surviving and Thriving in the Zero Era, Nicholas Brealey
Publishing, London).
Globalizarea a stimulat mult comerţul internaţional şi distribuirea
activităţilor de producţie pe baza unei logici a avantajului comparativ aplicat la
scară globală; de aici a rezultat şi creşterea numărului firmelor cu activitate
globală.

22
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Nu trebuie să uităm căderea sistemelor totalitare (comuniste) în Europa şi,
epatarea acestora, într-o formă aparte, în Asia. În fond, în China şi Vietnam,
sistemele politice, sub presiunea reformelor economice, capătă tot mai mult
alura alcătuirilor de tip monopartid ce puteau fi întâlnite în alte state asiatice
aflate în proces de modernizare, în deceniile trecute. Fără a-şi pierde din
reflexele totalitare, conducerile de la Beijing şi Hanoi sunt obligate să fie
pragmatice, pentru a gestiona treburile publice ale unor economii ce folosesc tot
mai mult mecanisme de piaţă în alocarea resurselor şi remunerarea factorilor de
producţie. Deschiderea economică şi politică va avea loc, cert, în viitorul
apropiat şi în Cuba. Singura necunoscută rămâne şi în continuare Coreea de
Nord.
S-a format şi o conştiinţă globală privind problemele planetare, care
reclamă o abordare la scară planetară. Că materializarea acestei “prise de
conscience” nu este facilă, nu este o surpriză, dar unilateralismul şi
izolaţionismul promovate de administraţia republicană americană din perioada
2000-2008, au contrariat multe ţări. Tragedia din 11 septembrie 2001 şi
exigentele luptei împotriva terorismului s-ar putea să modifice însă această
atitudine, pentru că SUA, ca superputere, au responsabilităţi foarte mari şi este
bine să colaboreze cu celelalte state, nu numai printr-o definire proprie
(unilaterală) a intereselor comunităţii internaţionale. În acest context merită să
fie evocate încercările întreprinse în ultimele decenii de a găsi noi forme de
instituţionalizare a dialogului între principalii actori ai vieţii internaţionale. Sunt
noi forme, întrucât există un cadru instituţional cu multe componente, ONU
fiind organizaţia cea mai notorie şi de cea mai largă reprezentare. Dar multe din
aceste componente au fost considerate, uneori, ca fiind lipsite de eficacitate. De
aceea a fost iniţiată, de exemplu, în anii 70’, la Rambouillet (Franţa), consultarea
periodică între „cei şapte mari”, cei mai fervenţi promotori ai acestui forum fiind
cancelarul de atunci al Germaniei, Helmut Schmidt şi preşedintele de atunci al
Franţei, Valery Giscard d’Estaing. Mai târziu, după terminarea Războiului Rece,
Rusia a fost invitată să participe la lucrările acestui grup. Nu este exclus ca în
viitor, ţări precum China, Brazilia, sau India, să fie invitate să se alăture acestui
grup, un argument fiind că, astfel, s-ar atenua din alura de club sau forum de
decizie al bogaţilor. Un argument împotriva acestei extinderi ar fi că s-ar
diminua mult câmpul de ajungere la decizii concrete.
Există însă şi reversul medaliei. Îngrijorează astfel fenomenele de
fragmentare şi slăbire a coeziunii sociale, de localism, pe întinse arii ale
globului. Sindromul “statului slab” nu exprimă atât devoluţia de putere
(descentralizarea) cât fragilitatea instituţională şi anomii sociale. Conflicte inter-
etnice şi inter-confesionale (degenerând adesea în violenţe, războaie civile),
xenofobia, şovinismul arată cât de tribali suntem încă, cât de departe suntem de
viziunea superoptimistă de la începutul anilor 90’. Coeziunea socială este
tensionată şi în societăţile bogate şi, ceea ce constituie un paradox, statul
asistenţial (welfare state) se confruntă cu dificultăţi în a oferii bunuri publice
cerute de cetăţeni, în condiţiile în care, ponderea cheltuielilor publice în PIB a
crescut în ultimele decenii (faţă de anii 50’ şi 60’) în ţările cele mai bogate.
23
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Preocupă şi creşterea inegalităţilor, înăuntrul şi între ţări. Rapoarte ale
ONU (PNUD) şi ale Băncii Mondiale ilustrează o deteriorare a distribuţiei
veniturilor, care contrazice una dintre presupoziţiile de bază ale globalizării. De
altfel insuccesele în realizarea de progres economic, în cele mai multe ţări ale
lumii, sunt un eşec al lumii contemporane, al eforturilor depuse inclusiv de
instituţiile internaţionale specializate. Iar într-o lume în care cei saraci şi foarte
săraci formează mai mult de trei sferturi din total tensiunile sunt cvasi-
inevitabile. În sfârşit, este de menţionat multiplicarea crizelor financiare şi
economice, cu mari efecte asupra vieţii sociale şi politice (inclusiv pericolul de
dezintegrare statală – cum este situaţia recentă din Indonezia, unde tensiunile
sunt accentuate de tensiuni inter-confesionale). Ultima criză economică
mondială (cea mai mare după cel de-la II-lea război mondial) declanşată în anul
2008 (dar cu rădăcini mai vechi) este un bun exemplu în acest sens.
Dar întrebarea care se pune, este cum pot fi conciliate cele două planuri de
analiză şi cele două faţete ale globalizării? Succint se pot evidenţia o serie de
“zone-problemă”, care ajută la înţelegerea rădăcinilor controverselor privind
globalizarea. Astfel, contează mult ce paradigmă economică este imbrăţişată de
preopinenţi. Abordarea neoclasică, care privilegiază mişcarea fără fricţiuni a
resurselor şi egalizarea condiţiilor tehnologice şi de remunerare a factorilor de
producţie, pune pe prim plan avantajele globalizării într-un spaţiu mondial în
care s-ar creea şanse şi condiţii egale pentru participanţi. În contrast, neo-
keynesiştii şi neo-structuraliştii, care ţin cont de asimetrii informaţionale, de
procese de cauzalitate cumulativă (cercuri virtuoase şi cercuri vicioase), sunt
mult mai circumspecţi faţă de binefacerile globalizării neîngrădite şi evidenţiază
neajunsurile acesteia; pentru ei egalizarea de şanse pentru elite nu echivalează cu
egalizarea de şanse pentru toţi locuitorii lumii.
O altă zonă delicată o reprezintă problema identitară. Realitatea
demonstrează că oamenii, sau cei mai mulţi dintre ei, rămân ataşaţi din punct de
vedere identitar comunităţii locale şi celei naţionale. Înainte de fi europeni,
cetăţenii din ţările UE, sunt francezi, germani, italieni etc. Este ceea ce simt ei
primar, instinctual, emoţional şi educaţional. Iar aceste sentimente se văd bine
atât în momente de restrişte, cât şi de bucurie. De aici, rezultă şi dificultăţile
mari, inclusiv în Europa, în a realiza naţiunea civică, bazată pe drepturi şi
libertăţi civice ale cetăţeanului, indiferent de etnie, rasă, religie etc. Tot de aici
izvorăsc dificultăţi suplimentare în dezvoltarea instituţională (şi identitară) a
Uniunii Europene. Oricum, statele (statele naţiune) sunt departe de a-şi fi
epuizat forţa propulsivă, bună sau rea. Iar această forţă trebuie judecată prin
prisma unui deficit de instituţii pentru gestionarea problemelor globale
(chestiunea relevată de Dahrendorf), cât şi din cauza limitelor pe care le
întâmpină funcţionarea democraţiilor atunci când treburile publice sunt
gestionate de state (guverne) ce se “îndepărtează” de cetăţeni. Tocmai de aceea
considerăm etapa actuală o etapă intermediară atât pentru dezvoltarea Uniunii
Europene cât şi pentru globalizare prin promovarea şi implementarea politicilor
regionale trans-frontaliere.

24
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Nu în ultimul rând, se cuvine a menţiona “neînţelegerile” dintre civilizaţii,
pe fondul discrepanţelor economice şi sociale foarte mari, ca şi al intereselor
divergente ce intră în coliziune.
O teză discutabilă este că progresul tehnologic ar fi uniform, în sensul
egalizării condiţiilor tehnologice şi economice în lume, în conformitate cu logica
gândirii neoclasice. Există argumente teoretice solide, dar şi o evidenţă empirică
care pun la îndoială această teză. Şi poate nu este o întâmplare că, nu cu mult
timp în urmă, premiul Nobel pentru economie a fost acordat lui George
Akerloff, Michael Spence şi Joseph Stiglitz; toţi trei, economişti americani la
universităţi de mare prestigiu, au contribuţii excepţionale în cercetarea
asimetriilor informaţionale, a surselor care produc “echilibre precare”, sau a
ceea ce ortodoxismul neoclasic ar vedea ca aberaţii, simple imposibilităţi într-o
lume în care învăţăm din greşeli şi expectaţiile sunt raţionale. Să ne aducem
aminte că Stiglitz, cât timp a fost vicepreşedinte şi economist-şef la Banca
Mondială, a încercat să impună, este adevărat lovindu-se de o mare inerţie
intelectuală şi organizaţională, din ideile care l-au făcut faimos.
Teza tendinţei de egalizare a condiţiilor economice îşi găseşte o invalidare
severă în funcţionarea pieţelor financiare.
O altă teză discutabilă este legată de afirmaţia potrivit căreia, globalizarea
ar sta la originea progresului economic din ultimii cincizeci de ani. Această
afirmaţie este mai mult decât confuză în măsura în care echivalează
reconstrucţia şi dezvoltarea economică din Europa, după al doilea Război
Mondial, ca şi ieşirea din “capcana subdezvoltării” în Asia de Sud Est, în
deceniile 60’ şi 70’, cu ceea ce înţelegem prin globalizare. Dacă prin aceasta din
urmă am explica o tendinţă istorică, milenară, de apropiere între civilizaţii, pe
fondul progresului tehnologic şi în pofida unor hiatusuri, explicaţia şi-ar pierde
din relevanţă. Deoarece, globalizarea, ca fenomen ce stârneşte pasiuni aşa de
mari azi, acoperă, în special, ultimele două decenii; este un fenomen care a fost
favorizat de evoluţii tehnologice şi de politici deliberate de liberalizare a
comerţului şi pieţelor financiare. Iar efectele globalizării sunt contradictorii. De
aceea, putem susţine că nu orice globalizare este generatoare de progres social.
Robert Wright, în bestseller-ul “Non-zero” (Robert Wright, 2000, Non-Zero,
Vintage Books, New York), stabileşte o corespondenţă între ascensiunea
omenirii, ca dinamică a unui joc cu suma pozitivă, şi globalizare. Dar, ceea ce
lipseşte analizei sale este exact această constatare, că nu orice globalizare aduce
avantaje nete, că procesul, prin urmare, trebuie să fie gestionat şi corectat.
În acest context se cuvine a nuanţa discuţia privind avantajele integrării
economice. Nu orice integrare este binefăcătoare susţine Dani Rodrik, profesor
la universitatea Harvard şi unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în
problematica dezvoltării economice (Dani Rodrik, 2000, Development
Strategies for the Next Century, manuscris, Harvard University). Într-o lume cu
multe imperfecţiuni şi asimetrii, integrarea trebuie gestionată pentru a-şi arăta
binefacerile. Această concluzie este valabilă şi pentru România, care se află sub
presiunea forţei gravitaţionale a Uniunii Europene şi doreşte să se alăture acestui
club economic şi politic. Dar, integrarea nu poate fi automată şi nici nu poate
25
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
avea loc în lipsa unei strategii care să ţină cont de asimetrii şi echilibre precare.
România are şansa extraordinară de a se afla în proximitate UE, putând
beneficia şi de ajutor din partea acesteia. Dar această şansă nu se va valorifica de
la sine. Ne dăm seama totodată de handicapul pe care îl au statele sau
comunităţile ce se află în “bătaia vânturilor”.
Din perspectiva subliniată mai sus, poate fi judecată şi teza care afirmă,
fără echivoc, necesitatea integrării pieţelor ca şi natura implacabilă a acestui
proces. Dacă observăm că integrarea, în anumite circumstanţe, este însoţită de
fragmentare intensă, de conflicte, nu putem să nu asistăm la observaţia lui
Lawrence Summers, eminent economist şi fost secretar al trezoreriei americane,
“Integrarea globală are nevoie de integrarea financiară, circulaţia internaţională
a capitalului. Dar, precum ne-au arătat evenimentele din primii 30 de ani ai
secolului trecut (mai ales perioada 1929-1933), crizele financiare internaţionale
pot determina dezintegrarea globală” (L. Summers, 2000, International Financial
Crises: Causes, Prevention and Cures, Richard T. Ely Lecture in American
Economic Review, Papers and Proceedings). Acesta ar putea fi un mare semnal
de alarmă şi un exemplu pentru politicieni, care vizează perioada prezentă şi
criza anului 2008 declanşată la nivel mondial.
O incursiune în evoluţia sistemului financiar internaţional şi o analiză a
trăsăturilor sale definitorii este determinantă în încercările de a înţelege şi definii
lumea în care trăim şi relaţiile care se consolidează la scară planetară între
naţiuni, zone de influenţă sau interese, atât pe palierele activităţii investiţionale
cât şi a procesului de creştere economică.
Anii 80’ au fost marcaţi de căderea burselor din Tokio şi New York (în
anul 1987) iar deceniul următor a fost presărat cu crize valutare şi financiare. În
prima parte a anilor 90’, mecanismul cursurilor de schimb (ERM) din UE
(precursor al Uniunii Monetare) a fost supus unor mari tensiuni, care s-au soldat
cu ieşirea din “tunel” a lirei sterline, a lirei italiene şi a escudo-ului portughez.
Evenimentele nu s-au oprit aici. A urmat prăbuşirea peso-ului mexican în
toamna anului 1994, care a evidenţiat fragilitatea stării financiare a ţării, apoi
marea criză financiară din Asia de Sud Est (Coreea de Sud, Thailanda şi
Indonesia) din toamna anului 1997. Această criză, care a avut ca efect dinamici
economice negative pentru ţări ce se obişnuiseră cu rate înalte de creştere
economică, a ilustrat convingător periculozitatea contagiunii financiare în zona
respectivă şi în spaţiul mondial. Tot această criză, a evidenţiat dezavantajele
practicării de cursuri de schimb fixe, atunci când deficitele de cont curent sunt
importante, iar finanţarea acestora se face cu intrări de capital pe termen scurt.
De remarcat că ţările asiatice, spre deosebire de cele din America Latină, erau
cunoscute pentru prudenţa politicilor bugetare, sursa necazurilor lor fiind
localizată în sectorul privat, în supraexpunerea faţă de împrumuturi bancare pe
termen scurt, sau în fragilitatea sistemelor financiar-bancare. În anul 1998, Rusia
a cunoscut o criză financiară de proporţii, stopând plata la obligaţiunile de stat
emise pe piaţa internă (GKO); acea criză a tulburat alte pieţe financiare, inclusiv
pe cele din America Latină şi a făcut necesară intervenţia Sistemului Federal de
Rezerve pentru a preîntâmpina o contaminare a sistemului bancar american şi nu
26
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
numai. Au urmat apoi crizele din Brazilia în anul 1999, Argentina în anul 2000
şi Turcia în anul 2001.
Evenimentele evocate mai sus pun în evidenţă o volatilitate în creştere a
fluxurilor financiare internaţionale şi incertitudinea mărită cu care se confruntă
sistemele financiare naţionale. În acest context este interesant de precizat că, la
reuniunea anuală a organismelor financiare internaţionale de la Hong Kong (din
anul 1997), directorul general al FMI a suspus atenţiei oficialilor din ţările
participante, o recomandare din partea instituţiei pe care o reprezenta şi anume,
de a se accelera liberalizarea contului de capital. Acea recomandare, mai mult
decât suprinzătoare, având în vedere turbulenţele financiare din anii precedenţi,
era făcută în condiţiile în care criza financiară din Asia de Sud Est izbucnise.
Motivele acelei recomandări se găsesc în intenţia de promovare a acelei politici
macroeconomice care să satisfacă noile tendinţe manifestate pe plan mondial, în
condiţiile deschiderii economiilor autarhice spre exterior, a globalizării şi
creşterii vitezei de mişcare a factorilor de producţie.
Într-o economie liberă, de piaţă, un guvern are ca ţinte preferate de
politică economică, stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. Într-o
economie deschisă, se poate face apel la mai multe instrumente, cu ajutorul
cărora, să se urmărească obiectivele menţionate; între aceste instrumente se
numără politica monetară (controlul lichidităţii, rezervele obligatorii, rata de
cont, cursul de schimb, politica fiscală, controlul mişcărilor de capital, tarifele
comerciale etc). Combinaţia de instrumente de politică economică, aşa numitul
“policy-mix”, trebuie să ţină cont de eficacitatea comparată a fiecăruia dintre
instrumente, iar această eficacitate relativă nu poate face abstracţie de mediul în
care se construieşte politica. Prin mediu, facem referire la aranjamentele
instituţionale din interiorul economiei şi deschiderea sa funcţională, faţă de
spaţiul extern. Aranjamentele instituţionale determină intervenţia statului în
economie, dimensiunea sectorului public ca şi a asistenţei sociale, în timp ce
gradul de deschidere funcţională se măsoară prin libertatea de circulaţie a
factorilor de producţie (forţa de muncă şi capital).
Din punct de vedere al analizei noastre, ceea ce ne interesează, este modul
în care guvernanţii naţionali pot urmării ţintele de inflaţie şi creştere economică.
Analiza teoretică cât şi experienţa practică arată că în acest scop nu pot fi
utilizate simultan, ca instrumente macroeconomice, un curs de schimb fix, o
politică monetară autonomă şi mişcări de capital libere (contul de capital să fie
liberalizat); este ceea ce specialiştii în materie numesc “trinitatea imposibilă”
(P.Krugman, 1999, The Return of Depression Economics, Norton, New York;
Dani Rodrik, 2000, How Far Will International Economic Integration Go?,
Journal of Economic Perspectives, vol.14, nr.1), iar Maurice Obstfeld şi Alan
Taylor au calificat ca fiind “trilema economiei deschise” (Citaţi de Dani Rodrik,
2000). Dacă se utilizează un curs de schimb fix care să potolească inflaţia,
pentru ca politica monetară să aibă eficacitate este necesar ca mişcările de
capital să fie restricţionate. Altminteri, fluxurile financiare ar submina efortul de
control al lichidităţii, ar anula intenţia de folosire a dobânziilor ca mijloc de a
influenţa activitatea economică. Dacă se renunţă la autonomia politicii monetare
27
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
(aşa cum se poate întâmpla cu o ţară mică care îşi leagă moneda naţională de cea
a unui vecin mare), se poate practica un curs de schimb fix şi o liberalizare a
mişcărilor de capital. Un curs de schimb fluctuant, pe de altă parte, permite
politicii monetare să-şi menţină autonomia, iar mişcările de capital pot avea un
grad ridicat de libertate.
Deşi mesajul analizei teoretice pare să fie fără dubiu, alegerile de politică
concretă nu sunt simple din cel puţin două motive. Pe de o parte, această analiză
este simplificatoare; ea nu face distincţie între un mediu economic în care
ajustările sunt rapide şi fără costuri deosebite şi un mediu în care există asimetrii
şi rigidităţi importante. Acesta este şi motivul pentru care specificul condiţiilor
din ţările în curs de dezvoltare a născut o abordare structuralistă, neo-
structuralistă în varianta modernă (Vezi P.R. Agenor şi P. Montiel, 1996,
Development Macroeconomics, Princeton University Press, Princeton). Pe de
alta parte, mişcarea fluxurilor financiare, speculative sau nu, este determinată
atat de elemente raţionale cât şi de iraţional. Ambele seturi de motivaţii pot
conduce la instabilitate majoră.
Amploarea mişcării capitalurilor în economia mondială, faţă de fluxurile
comerciale, nu a lăsat indiferentă analiza teoretică. Astfel, anii 50’ şi 60’ au
privilegiat modelele de sorginte neokeynesiană şi în care fluxurile comerciale
aveau putere explicativă majoră. În deceniile următoare s-au dezvoltat modele
ce au încercat să incorporeze mişcările de capital nu ca simple finanţări ale
dezechilibrelor comerciale şi de cont curent, sau ca simple reacţii la diferenţialul
dobânzii. Aceste modele priveau banul ca un activ financiar, care poate fi
deţinut în ţară sau în străinătate, iar ajustările se făceau în funcţie de preferinţele
agenţiilor în a-şi modifica portofoliile de active, deci intervine distincţia între
fluxuri şi stocuri. Astfel, se poate explica de ce o ţară, care acumulează datorii
externe mari, este pasibilă de a nu mai putea obţine finanţare externă chiar dacă
ar oferii remuneraţii foarte avantajoase la obligaţiunile pe care le lansează. Este
uşor de intuit că nevoia de a face apel la astfel de modele, a sporit pe măsură ce
ponderea fluxurilor determinate de randamentele investiţiilor financiare a
crescut, în ansamblul mişcărilor de capital, care la rândul lor, au devansat cu
mult comerţul internaţional.
Dar, în judecarea pertinentă a diverselor combinaţii de politică
macroeconomică intervine şi starea concretă a unei economii, care depinde fie
de factorii conjuncturali, fie de condiţiile structurale. Este de o evidenţă
izbitoare faptul că, mişcările libere de capital caracterizează mai ales ţările
dezvoltate, care beneficiază de instituţii solide, inclusiv de sisteme financiar
bancare puternice. Ţările în curs de dezvoltare, cu instituţii slabe, sunt prin
definiţie vulnerabile şi incapabile să facă faţă unor mişcări de capital de mare
amplitudine şi volatile. De aceea, numeroşi teoreticieni, de sorgintă veche sau
mai nouă, au recomandat acestor ţări multă prudenţă în liberalizarea pieţelor
financiare, a contului de capital. Se vorbeşte despre o asimetrie în acest sens,
liberalizarea mişcărilor de capital (în situaţia ţărilor sărace, cu instituţii
neperformante) să urmeze liberalizării contului curent, fluxurilor comerciale. De

28
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
aici se poate judeca cât de straniu a părut recomandarea făcută de FMI unor ţări
în cursul deceniului 90’.
Mai sus au fost amintite situaţiile concrete ale unor economii şi influenţa
acestora asupra aranjamentelor instituţionale care afectează fluxurile comerciale
şi de capital. Este cunoscut că aranjamentele postbelice – Bretton Woods şi
Planul Marshall – au ţinut cont de nevoia de reconstrucţie economică din Europa
de Vest şi de nevoia de dolari americani a acestei regiuni; acele aranjamente se
bazau pe cursuri de schimb fixe, dar ajustabile, libertatea fluxurilor comerciale
(cu anumite restricţii) şi controlul mişcărilor de capital.
Dacă analizăm sistemul financiar internaţional, în istoria sa, constatăm că
evoluţia acestuia în deceniile postbelice a fost marcată de evenimentele
precedente, experienţele ante şi interbelice, precum şi necesităţile de moment,
ceea ce a configurat mai târziu noul concept al globalizării. În prima etapă, ţările
dezvoltate şi-au ferecat frontierele în faţa posibililor imigranţi, apoi s-a realizat
acea deschidere cerută de “Noua ordine mondială” caracterizată prin mişcarea
capitalurilor, persoanelor şi nevoia de creştere economică. Dacă ar fi să
particularizăm globalizarea din zilele noastre ar trebui să reliefăm impactul
noilor tehnologii comunicaţionale (telefonia mobilă, televiziunea prin satelit,
internet-ul), al inovaţiilor financiare (ca efect al integrării pieţelor de capital) şi
al unor aranjamente instituţionale care au liberalizat fluxuri comerciale şi
financiare; această globalizare măreşte varietatea în producţie şi consum.
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial (anii 1940-1941)
reprezentanţi ai celor două mari puteri aliate, Marea Britanie şi SUA, au început
să gândească arhitectura sistemului financiar internaţional pentru perioada
postbelică. Lecţiile perioadei interbelice erau: cursurile de schimb fluctuante
produceau instabilitate excesivă; mişcările de capital necontrolate cauzau şi ele
perturbaţii mari; era nevoie de un cadru care să favorizeze comerţul internaţional
şi să evite războaiele comerciale. La aceste constatări, s-a adăugat un motiv
suplimentar serios şi anume, nevoia acută de refacere economică, de
reconstrucţie după un război care se dovedea a fi devastator pentru beligeranţi.
Lecţiile erau clare şi totuşi punctele de vedere între cele două delegaţii nu erau
identice. Americanii pledau pentru stabilitatea cursurilor de schimb şi fluxuri
comerciale şi de capital libere; era vorba de o poziţie ce reflecta forţa economiei
americane în preajma şi după al doilea război mondial, ca şi interesele sale
specifice. În schimb, britanicii, aflaţi sub bagheta marelui economist John
Maynard Keynes, gândeau prin prisma unei viziuni mai aproape de realitatea
economică a Europei; un continent distrus de război, unde guvernele aveau
nevoie de un număr cât mai ridicat de mijloace pentru a lupta cu eventualele
dezechilibre externe mari, fiind preocupate şi de costurile ajustării pentru o
populaţie istovită. Planul Keynes accentua nevoia de stabilitate a cursurilor de
schimb şi de dezvoltare a relaţiilor comerciale, dar prevedea “cursuri ajustabile”
şi posibilitatea de a impune restricţii comerciale şi controale asupra mişcărilor
de capital, în anumite circumstanţe. Se poate afirma că întâlnirea dintre cele
două poziţii exprima, pe de o parte, viziuni analitice diferite (poziţia americană,
mai “liberală” în accepţia europeană, sau mai neoclasică/monetaristă în
29
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
terminologia economică şi o poziţie britanică profund keynesistă, care era
obsedată de somaj ridicat), iar pe de altă parte, interese care nu coincideau în
multe privinţe. În final s-a ajuns la un compromis, care a încercat să concilieze
cele două poziţii şi care s-a regăsit în acordurile de la Bretton Woods (din anul
1944), în statutele celor două organizaţii financiare specializate, Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Mondială.
Aranjamentele de la Bretton Woods statuau ca “reguli ale jocului”
funcţionarea de cursuri fixe dar ajustabile, în condiţii speciale şi posibilitatea de
a aplica restricţii comerciale în anumite condiţii, din perspectiva ajustării
balanţei de plăţi. Totodată se acceptau controale asupra mişcărilor de capital.
Trebuie remarcat că ajustarea cursului de schimb, prezuma existenţa unui
“dezechilibru fundamental al balanţei de plaţi” şi un acord din partea FMI,
această condiţie dorind să prevină o cursă a devalorizărilor. Dacă FMI şi Banca
Mondială urmau să se ocupe de problematica financiară, pe termen scurt
(ajustare de balanţă de plăţi) şi lung (dezvoltare economică), o altă organizaţie,
GATT (actuala Organizaţie Mondială a Comerţului) trebuia să se preocupe de
ordonarea comerţului internaţional, de liberalizarea sa.
Oricâte critici s-ar aduce astăzi aranjamentelor de la Bretton Woos, nu se
poate contesta că ele au introdus reguli folositoare în relaţiile economice
internaţionale, plus funcţionarea a două instituţii care au marcat evoluţia
sistemului postbelic; aceste aranjamente au contribuit de asemenea la refacerea
economică a ţărilor vest-europene după război. În timp însă, s-a manifestat o
presiune în creştere spre relaxarea restricţiilor, a regulilor de bază. Pe fondul
dezvoltării schimburilor de produse şi servicii în economia mondială şi implicit,
al multiplicării dezechilibrelor conturilor comerciale, în condiţiile creşterii
masive a fluxurilor de capital, presiunea către flexibilizarea cursurilor de schimb
a devenit tot mai mare. Să ne amintim că acei ani au însemnat dezvoltarea pieţei
euro-valutelor, eliminarea unor restricţii la fluxurile de capital, dar şi
dezechilibre comerciale mari, care au reclamat ajustări de balanţă de plăţi de
anvergură. În cazul SUA, de pildă, dezechilibrul comercial mare se datora, în
special, războiului din Vietnam, care a fost finanţat de Administraţie, aparent
fără dificultate, în virtutea privilegiului ţării de a furniza moneda de rezervă.
Totul a culminat cu decizia SUA de a renunţa la convertibilitatea în aur a
dolarului (în anul 1971); acel moment a semnalat intrarea într-o eră a fluxurilor
flotante.
Dar nu numai pulsaţia vieţii economice a împins spre adoptarea de fluxuri
fluctuante; încă din anii 50’ a izbucnit o întreagă controversă între economişti,
cu privire la avantajele şi dezavantajele cursurilor de schimb fixe versus cursuri
fluctuante (între cei care au susţinut fluxurile fluctuante, se numărau Milton
Friedman şi Eric Sohmen). Cert este că, adjudecarea în practică a fost decisă de
imposibilitatea unor guverne de a apăra niveluri de curs fără a risca pierderi
considerabile de rezerve, mai ales acolo unde intrările şi ieşirile de capital erau
substanţiale, iar diferenţialul inflaţiei era important. În Europa însă, chiar
trecerea la cursuri fluctuante a sădit sămânţa pentru căutarea unei alternative
instituţionale, care să favorizeze stabilitatea economiilor europene şi protecţia
30
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
faţă de intemperiile spaţiului mondial. Acesta a fost motivul pentru care, Helmut
Schmidt şi Valery Giscard d’Estaing, au militat pentru crearea Sistemului
Monetar European (EMS), ca precursor al mecanismului cursurilor de schimb
(ERM) şi al Uniunii Monetare.
Pentru a înţelege funcţionarea mediului economic şi financiar
internaţional în ultimele două decenii, este necesar să fie menţionate câteva
evoluţii instituţionale de bază. Aceste evoluţii îşi aveau determinarea, pe de o
parte, în progresul tehnologic (tehnologiile informaţiei, comunicaţionale) şi
inovaţiile financiare, iar pe de altă parte, în creşterea economică remarcabilă
înregistrată în Asia de Sud Est şi un spirit al vremii de liberalizare a pieţelor.
Acest spirit a fost cel mai bine ilustrat de prim-ministrul Thatcher în Marea
Britanie şi de Administraţia Reagan în SUA. Fără îndoială, prăbuşirea sistemului
comunist în Europa, la finele deceniului nouă, a întărit spiritul neo-liberal şi a
mărit aria de acţiune a capitalului financiar în căutare de plasamente
avantajoase.
În ceea ce priveşte inovaţiile financiare, este de remarcat dezvoltarea
extraordinară a derivatelor, care erau privite de jucătorii din piaţă, ca
instrumente de asigurare împotriva riscului financiar, dar şi ca mijloc de
speculaţie. Inovarea financiară era stimulată de apariţia unor actori instituţionali
cu mare greutate pe piaţă; este vorba de fondurile de pensii (în special cele
americane) şi alte fonduri de investiţii care erau în căutare de investiţii cât mai
rentabile pentru sutele de miliarde de dolari avute în gestiune. Apariţia acestor
actori instituţionali s-a combinat cu atracţia exercitată de “noile pieţe”, “pieţele
în formare”, care ofereau oportunităţi de investiţii (la diverse termene)
deosebite, inclusiv ţările ex-comuniste din Europa. Această întâlnire a însemnat
un punct de inflexiune în ceea ce priveşte compoziţia fluxurilor financiare
internaţionale; din anii 80’ capitalul privat îşi măreşte în mod accelerat ponderea
în finanţarea unor dezechilibre externe (în mod corespunzător scăzând
contribuţia finanţării oficiale, din partea FMI, a Băncii Mondiale şi a unor
guverne).
O evoluţie importantă de ordin instituţional, este şi formarea de trusturi
financiare. Acestea combinau toate genurile de operaţiuni financiare la scară
globală. Fuziuni de mare anvergură între bănci comerciale şi de investiţii, sau
companii de asigurări, au dat naştere unor coloşi globali; în SUA, această
evoluţie a făcut necesară renunţarea la prevederile legislaţiei Glass Steagall,
care data din anii interbelici şi care fusese destinată să reglementeze activitatea
bancară în scopul prevenirii unor crize financiare. În sfârşit, dar nu în cele din
urmă, este de subliniat liberalizarea pieţelor financiare în unele ţări nou
industrializate (din Asia de Sud Est în special), care a fost stimulată de mai mulţi
factori între care: “moda” intelectuală a timpului, dorinţa acelor ţări de a atrage
capital pentru dezvoltare economică şi interesul instituţiilor financiare
occidentale private de a valorifica oportunităţi noi. Acest ultim interes s-a
articulat politic având vehicul şi poziţia unor ţări ca SUA, Marea Britanie,
Germania etc., care au cerut ţărilor nou industrializate să-şi deschidă pieţele
financiare, în cadrul unor negocieri bilaterale sau multilaterale. Având beneficiul
31
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
analizei retrospective, putem uşor constata că acea liberalizare a fost cel mai
adesea prematură şi stă la originea unor mari dificultăţi prezente. Interesul ţărilor
bogate a mers până în a propune Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, la jumătatea anilor 90’, adoptarea unor reguli uniforme privind
regimul investiţiilor în lume şi care să confere dreptul unei firme de a da în
judecată (într-o instanţă internaţională) ceea ce ar fi fost perceput ca un act
detrimental al ţării gazdă. Această propunere a căzut, ea întâlnind opoziţie
inclusiv în unele ţări bogate ca să nu mai vorbim, de cele în curs de dezvoltare.
Evoluţiile menţionate mai sus au produs o schimbare de fond în
funcţionarea mediului financiar internaţional, care nu a rămas fără consecinţe
majore.
În primul rând se manifestă o volatilitate şi o incertitudine mult sporită,
care îngreunează considerabil formularea de politici economice naţionale; se
poate vorbi în acest sens de o reducere a “gradelor de libertate” a politicilor
economice naţionale, nevoite din ce în ce mai mult să se supună “dictatului”
pieţelor financiare.
Volatilitatea şi incertitudinea îşi găsesc expresie şi în intensitatea efectelor
de contagiune, care pot antrena arii foarte largi, de pe continente diferite.
Presiunea pieţelor financiare a condus la o involuntară generalizare a
politicilor de austeritate (bugete echilibrate, sau cu deficite din ce în ce mai
mici) în spaţiul mondial, guvernele concurând între ele în încercarea de a
convinge pieţele financiare externe de soliditatea economiilor locale. Dacă se
admite existenţa asimetriilor şi rigiditaţilor în economia mondială, această
uniformizare deflaţionistă a politicilor macroeconomice poate lesne conduce la
un echilibru nefavorabil la nivel global; avem de-a face în acest caz cu un eşec
de coordonare a politicilor actorilor mari.
Mişcarea eratică şi pronunţat speculativă a capitalului privat a mărit
probabilitatea de umflare artificială a preţurilor unor active în zonele cu pieţe în
formare. Această umflare artificială de preţuri creează anticipaţii nefondate
deturnând atenţia de la fundamentare; totodată, se măreşte probabilitatea pentru
prăbuşiri masive ale preţurilor şi de activitate economică. Volatilitatea şi
incertudinea ce înconjoară mişcările de capital, ca şi fragilitatea instituţională
congenitală a ţărilor mai puţin dezvoltate fac tot mai posibile şi probabile crizele
financiare, ceea ce s-a şi întâmplat în realitate. Se cuvine să menţionăm aici un
comportament paradoxal al investitorilor financiari. Pe de o parte, instrumentele
financiare noi (swaps, opţiuni etc) ar permite asigurarea faţă de riscuri valutare
(financiare); pe de altă parte, însăşi activitatea de speculaţie este stimulată de un
mediu volatil, incert, deoarece câştigurile depind de gama de oportunităţi şi
dinamica acestora. Pentru ţările care au acută nevoie de finanţare externă,
fluctuaţiile de intrări şi ieşiri de capital pot fi însă fatale.
Proliferarea crizelor financiare în spaţiul mondial a condus la o diminuare
progresivă a capacităţii FMI de a acţiona în calitatea de împrumutător de ultimă
instanţă, intervenţiile sale din ultimii ani (Mexic în anul 1994, Coreea de Sud,
Tailanda şi Indonesia în anul 1997; Rusia în anul 1998) intrând puternic sub
incidenţa unor considerente de ordin strategic. Această slăbiciune crescândă a
32
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
FMI, ca şi constatarea că, de cele mai multe ori, capitalul privat a mizat pe
intervenţia salvatoare a FMI pentru a-şi recupera investiţiile în cazul unei crize
majore, a indus o reconsiderare a procedurilor de intervenţie. Astfel s-a sugerat
atragerea investitorilor privaţi în suportarea unor pierderi determinate de crizele
financiare, ceea ce se numeşte “bailing-in” (o procedură pe care FMI a încercat
să o aplice şi în cazul României în anul 1999).
Politicile economice forţate să fie de austeritate (ceea ce s-a tradus într-o
reducere a cheltuielilor publice) au pus sub semnul întrebării dimensiunea unor
componente de bază ale statului asistenţial. Din acest punct de vedere s-a ridicat
problema reformei sistemului de asistenţă socială şi a ofertei de bunuri publice.
Acest fenomen trebuie pus în relaţie cu presiunea pe care globalizarea
(liberalizarea financiară şi a comerţului) a exercitat-o asupra pieţei muncii. În
acest sens se susţine nevoia de flexibilizare a acestei pieţe, ceea ce ar echivala cu
acceptarea, atunci când circumstanţele o cer, a unor salarii (inclusiv nominale)
mai mici.
Pe fondul creşterii inegalităţilor de venituri şi a imposibilităţii de a
renunţa la statul asistenţial, guvernele au fost puse în faţa unor mari dileme şi
alegeri de politică economică. Aceste căutări s-au reflectat în apropierea de
programe economice între partidele social-democrate şi cele liberale, sau creştin
democrate (în Europa), între Partidul Democrat şi Partidul Republican în SUA;
toate partidele par să fie în căutarea lui “Holy Grail”, care să asigure flexibilitate
şi dinamism economiei fără a tensiona excesiv structurile sociale.
Un răspuns posibil la presiunile globalizării a fost încercarea de
dezvoltare a unor grupări comerciale şi monetare. UE şi UM reprezintă
exemplul cel mai cunoscut de integrare regională într-o lume supusă unor
tendinţe de fragmentare tot mai puternice.
Globalizarea creează oportunităţi extraordinare şi aduce progres intens în
anumite domenii; se creează totodată expectaţii foarte mari în cele mai diverse
zone ale lumii. Dar acest progres este departe de a fi uniform. În plus,
globalizarea poate tensiona la extrem structuri sociale şi economice ce nu se pot
adapta rapid. Aceste diferenţe statice şi dinamice pot cauza conflicte majore.
Lipsa de convergenţă în evoluţia agregatelor sociale şi societale, ce este în
disonanţă cu presupoziţii de bază ale “globalismului” (doctrina superoptimistă a
globalizării), poate alimenta percepţii ale confruntării în spaţiul mondial. Mai cu
seamă într-o lume în care tehnologiile informaţiei ne permit să interacţionăm
direct în timp real, să ne comparăm, şi în care există interese diferite (frecvent
opuse), dialogul poate fi uşor înlocuit de confruntare. Cei frustraţi, nu numai din
motive economice, pot recurge la mijloace noi de protest (lupta), la roadele
tehnologiilor moderne. Aceasta este o mărturie a relaţiei, nu univoce, între
progresul tehnologic şi cel instituţional şi social.
Discrepanţele economice şi asimetriile din relaţiile economice (financiare)
internaţionale, care fac ca adesea jocurile să nu fie cu sumă pozitivă, sau
distribuţia câştigurilor să fie foarte inegală, reclamă o gestionare a ceea ce
numim globalizare, ca şi corecţii în structurile instituţionale ce reglementează

33
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
fluxurile financiare şi comerciale. Fără asemenea corecţii, probabilitatea
tensionării raporturilor economice dintre state va creşte.
Ţările înapoiate au nevoie de instituţii performante (solide) pentru a
progresa economic, social şi politic. Răspunderea principală în acest sens o au
elitele politice din aceste ţări. Dar nu este suficient ca ţările avansate să predice
celor sărace construcţia de instituţii solide şi voinţa politică în atacarea
problemelor economice şi sociale interne. Externalităţi negative majore din
spaţiul mondial pot aneantiza eforturilor celor slabi de a înregistra progres.
Ţările dezvoltate, ca principali actori în spaţiul mondial, au o
responsabilitate imensă în a-şi coordona politica economică în condiţiile în care
evoluţiile economiilor lor se sincronizează. Totodată, ţările avansate economic
trebuie să dovedească viziune, inteligenţă politică şi generozitate în abordarea
problemelor legate de comerţul internaţional şi relaţiile financiare internaţionale.
Fără o coordonare eficace, riscurile unor recesiuni generalizate şi paralizante
cresc. În acest context trebuie subliniată eficacitatea limitată a instituţiilor
actuale pentru guvernarea problemelor globale, a celor convenţionale cât şi a
celor noi. Dacă nu se vor înregistra progrese notabile în coordonarea politicilor
economice, în regândirea funcţionării sistemelor instituţionale care
reglementează relaţiile economice internaţionale, tendinţa de formare de blocuri
se va accentua.
Lupta împotriva terorismului internaţional va conduce la o “strângere de
rânduri” între SUA, ţările Uniunii Europene şi alte ţări europene. Astfel, se vor
intensifica şi relaţiile cu ţări de pe alte continente. Tot aici trebuie judecată şi
noua relaţie între SUA şi Rusia. Evoluţiile din lumea islamică rămân o variabilă
critică în desfăşurarea acestei lupte.
Este de evocat şi efectul pe care lupta împotriva terorismului internaţional
îl poate avea asupra funcţionării societăţilor deschise, cu ciuntirea unor grade de
libertate, de exprimare a libertăţilor individuale.
Este de văzut dacă solidaritatea ranforsată cu UE, sau alianţa cu Moscova,
vor putea diminua decisiv, pe termen lung, intensitatea unor curente de
adâncime, care favorizează formarea de blocuri. Ascensiunea economică a
Chinei, a Indiei şi chiar a Braziliei contribuie la formarea de blocuri şi va
influenţa considerabil sistemul internaţional.
Marea provocare pentru omenire, pentru globalizare, este cum să fie
reduse sursele de fragmentare, de slăbire a coeziunii sociale, sentimentele de
frustrare ale unor grupuri şi comunităţi, “neînţelegerile” între civilizaţii. În acest
context se pune problema “ordonării” sistemului internaţional, în condiţiile
inter-jocului dintre forţe centrifuge şi centripete.
Teza potrivit căreia globalizarea, înţeleasă prin prisma unui determinism
tehnologic şi generalizarea unor măsuri de politică economică (fără a ţine cont
de circumstanţe), rezolvă, în sine, problemele omenirii considerăm că simplifică
şi subestimează, sau ignoră, o porţiune mare a realităţii. Aşa cum disputa (din
primii ani 90’) între a fi pentru, sau contra “terapiei şoc”, s-a dovedit în bună
măsură falsă, tot astfel dilema între a fi pentru, sau contra globalizării, se pare că
este o manieră inadecvată de discuţie. Fenomenul pe care îl numim globalizare
34
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
merită să fie examinat în mod profund, pentru a-i înţelege complexitatea, toate
dimensiunile şi faţetele, pentru a încerca să fructificăm şanse şi avantaje şi să
reducem costuri.

Teme pentru studiul individual

1. Trataţi conceptul de investiţie: definire, tipuri, implicaţii; Menţionaţi şi exemplificaţi


principalele forme de investiţii.
2. Precizaţi sursele de finanţare şi destinaţii investiţionale în economie.
3. Trataţi conceptul de eficienţă economică a investiţiilor.
4. Principalii indicatori utilizaţi în analiza investiţiilor.
5. Analizaţi procesul de creştere economică în strânsă dependenţă cu procesul investiţional şi
fenomenul globalizării.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce sunt investiţiile?
a. Modalitate de economisire;
b. Cale de creştere economică;
c. Venituri.
2. Tipuri majore de investiţii acceptate în teoria economică:
a. Excepţionale şi financiare;
b. Temporare şi permanente;
c. Financiare şi de capital.
3. Alegeţi toate destinaţiile investiţiilor, cele unanim acceptate în teoria economică?
a. Pentru crearea, modernizarea şi dezvoltarea afacerilor;
b. Din nevoia de economisire;
c. Pentru crearea de capacităţi de producţie noi.
4. Care sunt cele mai importante investiţii pentru o economie în tranziţie?
a. Investiţiile autohtone directe pentru privatizare;
b. Investiţiile străine directe de “Greenfield”;
c. Investiţiile de portofoliu.
5. Cele trei elemente definitorii de care investitorii trebuie să ţină cont sunt:
a. Ţara, regiunea, localitatea, PIB;
b. Capitalul investit, anul când investeşte, balanţa de plăţi externe;
c. Durata investiţiei, riscul asumat, eficienţa investiţiei.
6. Ce exprimă eficienţa economică a investiţiilor?
a. O sumă de cheltuieli;
b. Un raport între efecte şi eforturi;
c. O diferenţă de plată.
7. Care sunt sursele proprii de finanţare a investiţiilor?
a. Vânzarea de active;
b. Creditele;
c. Fondurile mutuale.
8. Care sunt sursele atrase/externe de finanţare a investiţiilor?
a. Fondul de dezvoltare;
b. Vânzarea de active;
c. Împrumuturile participative.
9. Ce relaţie există între optim şi eficient?
a. Ca de la parte la întreg;
b. De egalitate;
c. De subordonare.
35
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
10. Cum se clasifică indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor după factorul timp?
a. Analitici, Sintetici, Complecşi;
b. De efecte, De eforturi, De timp;
c. Statici, Dinamici.

Recomandări bibliografice

1) Voicilaş, D.M., 2011, Investiţii-aspecte teoretice şi practice, Ed. Terra Nostra, Iaşi;
2) Voicilaş, D.M., 2009, Capacitatea de fructificare a investiţiilor în sectorul agro-alimentar
Românesc, Revista “Probleme economice” INCE, Bucureşti;
3) Ioniţă, I., Blidaru, Gh., 1999, Eficienţa investiţiilor în agricultură, Ed. Ceres, Bucureşti;
4) Românu, I., Vasilescu, I. (coord.), 1997, Managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar,
Bucureşti;
5) Românu, I., Vasilescu, I., 1993, Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

36
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

CAPITOLUL II
EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR

Obiective:
Cunoaşterea şi înţelegerea noţiunii de eficienţă economică a investiţiilor;
Conştientizarea utilităţii indicatorilor de eficienţă economică în dezvoltarea
afacerilor;
Utilizarea eficientă a metodelor şi calculaţiilor folosite în economie la stabilirea
eficienţei economice.

Cuvinte cheie: Indicatori de eficienţă economică, Actualizări, Fructificări, Metodologia


BIRD.

Atunci când se doreşte efectuarea unei investiţii este esenţial să se


determine eficienţa economică a proiectului. Această etapă, deşi pare mai puţin
practică şi are un caracter previzionar, nu este mai puţin importantă decât cele
care urmează şi ne poate oferi o imagine, chiar dacă nu exhaustivă, asupra
aşteptărilor viitoare ale proiectului care se iniţiază. Nici o activitate
investiţională nu ar trebui începută fără calcule prealabile de eficienţă. Nici unui
investitor nu îi este indiferent cât trebuie să cheltuie cu proiectul iniţiat, cât
obţine din realizarea lui şi în cât timp se recuperează investiţia iniţială. Cât, cum,
când, unde să investesc sunt doar câteva din întrebările primare pe care fiecare
investitor şi le pune. Răspunsurile pot fi date, chiar dacă numai parţial, utilizând
un set de indicatori care ghidează investitorul în luarea deciziilor, fără a avea
însă pretenţia unor soluţii şi abordări definitive, sută la sută precise. Indicatorii
au un caracter orientativ.
În acest capitol vor fi trataţi principalii indicatori utilizaţi în analiza
eficienţei economice a proiectelor de investiţii. Sunt indicatori generali valabili
indiferent de ramura de activitate în care se activează şi specificul investiţiei.
Este unanim acceptată clasificarea indicatorilor de eficienţă economică în
două grupe principale, în funcţie de influenţa factorului timp: statici şi dinamici.
Principalii indicatori statici utilizaţi în calculul eficienţei investiţiilor sunt:
investiţia specifică, termenul de recuperare al investiţiilor din profitul anual,
cheltuieli echivalente, coeficientul de eficienţă a investiţiilor, randamentul
economic al investiţiilor. Dintre indicatorii dinamici, cei mai utilizaţi sunt cei
folosiţi şi în metodologia BIRD: venitul net actualizat, raportul venituri-costuri
actualizate, rata internă de rentabilitate, cheltuieli totale actualizate, termenul de
recuperare a investiţiilor actualizat, randamentul economic al investiţiilor
actualizat, indicele de profitabilitate a investiţiilor. Indicatorii statici se
deosebesc de cei dinamici şi se caracterizează prin neincluderea în analiză a
influenţei multiplicatoare a factorului timp asupra investiţiilor şi efectelor
economice ale acestora. Concepţia care a stat la baza elaborării lor a fost însă
nerealistă. Cu toate acestea, indicatorii statici sunt utilizaţi, mai ales în proiectele
din agricultură, pentru simplitatea şi rapiditatea cu care sunt calculaţi, dar şi
37
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
pentru că oferă o imagine a eficienţei suficientă pentru o apreciere iniţială de
acceptare sau de respingere a proiectelor, decizia finală urmând a fi luată pe
baza calculelor actualizate.
La proiectarea construcţiilor, atât în agricultură cât şi în industrie sau alte
ramuri ale economiei, se utilizează un set de indicatori de volum, de structură
sau de eficienţă economică, cum ar fi: suprafaţa ocupată de întregul obiectiv de
investiţii, suprafaţa clădită, suprafaţa construită desfăşurată, suprafaţa utilă,
suprafaţa de producţie, suprafaţa de circulaţie, gradul de ocupare a terenului,
gradul de folosire a suprafeţei clădite, densitatea construcţiilor, gradul de
folosire a suprafeţei construite desfăşurate, gradul de folosire în scopuri
productive a suprafeţei construite desfăşurate ş.a.
Pentru cel care investeşte, este importantă şi activitatea comercială ce
urmează a se desfăşura după punerea în funcţiune a investiţiei şi care vizează
produsele obţinute în urma proceselor de producţie desfăşurate în noul obiectiv
realizat. De exemplu, la calcularea eficienţei economice a activităţii de comerţ
interior se utilizează indicatori ca: adaosul comercial, profitul comercial,
rentabilitatea în comerţ, rentabilitatea fondurilor cheltuite, productivitatea în
comerţ, vânzările la 1 milion lei mijloace fixe, viteza de rotaţie a mărfurilor,
timpul de circulaţie, gradul de utilizare a capacităţii reţelei comerciale. Dacă
scopul final al investiţiei vizează şi activitatea de comerţ exterior, vor fi utilizate
seturi de indicatori grupate astfel:
- Indicatori cu caracter general: producţia anuală destinată exportului,
încasări valutare, importul anual pentru producţie, importul specific pentru
producţie, aportul valutar, aport valutar specific, cursul de revenire brut, cursul
de revenire brut corectat, cursul de revenire net, cursul de revenire net corectat;
- Indicatori de bază: producţia exportată ce revine la 1000 lei capital
investit, importul pentru investiţii, importul specific pentru investiţii, ponderea
importului pentru investiţii în valoarea totală a investiţiei, importul global,
importul global specific, aportul valutar anual al capitalului investit, aportul
valutar global al capitalului investit, termenul de recuperare a efortului valutar.
Indiferent de indicatorii folosiţi pentru calcularea eficienţei economice a
proiectelor de investiţii, trebuie avute în vedere câteva criterii care urmăresc fie
minimizarea eforturilor, fie maximizarea efectelor. Astfel, la nivelul agenţilor
economici se impun criterii ca: minim de cheltuieli totale actualizate, care
include atât investiţii, cât şi cheltuielile de exploatare a amenajărilor; maximum
de flux de numerar sau de venit net actualizat; maximum de venit net actualizat
la un leu investiţie actualizată. La nivel de ramură se pot folosi criterii ca:
maxim de produs global sau minim de investiţii alocate ş.a.
Indicatorii de eficienţă vor servi la caracterizarea cantitativă şi calitativă a
gradului şi nivelului de valorificare a resurselor de investiţii, pentru fiecare
variantă în parte, ajutând astfel la fundamentarea corectă a deciziei de a investi.
Indicatorii utilizaţi la calculul eficienţei economice vor fi concepuţi în aşa
fel încât să răspundă la câteva cerinţe fundamentale:

38
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
- să ofere informaţii posesorilor de terenuri prin care să cunoască
valoarea investiţiei, costurile anuale de exploatare, sporul de efecte economice,
economiile ce se pot realiza prin efectul investiţiei;
- să ofere informaţii creditorilor cu privire la oportunitate şi rentabilitate;
- să ofere informaţii organelor de decizie care judecă oportunitatea
investiţiilor proiectate în raport cu alte obiective din alte sectoare de activitate
ale economiei naţionale sau din străinătate.

1. Actualizarea investiţiilor 8

În domeniul investiţiilor, timpul reprezintă un factor de o deosebită


importanţă deoarece procesul de materializare a investiţiilor în capital fix şi apoi
procesul de obţinere a producţiei, dar şi de recuperare a fondurilor consumate, se
desfăşoară în timp. De aceea, investiţiile şi efectele lor, precum şi nivelul
eficienţei, având un pronunţat caracter dinamic, vor fi puternic influenţate de
factorul timp. Rezultatele progresului tehnic şi ale cercetărilor ştiinţifice fac să
apară noi produse, tehnologii, soluţii constructive sau le trece în desuetitudine pe
cele existente, fapt care va duce la modificarea costurilor de producţie, preţurilor
de vânzare sau chiar a pretenţiilor subiective ale consumatorilor.
Influenţa factorului timp asupra procesului investiţional se manifestă în
legătură cu: durata necesară pentru proiectarea şi elaborarea documentaţiei
tehnico-economice; durata de execuţie a lucrărilor de investiţii pe şantier; durata
atingerii parametrilor proiectaţi; durata de recuperare a fondurilor de investiţii
cheltuite; perioada stabilită pentru restituirea creditelor şi cu durata eficientă de
funcţionare a obiectivului investiţional. De fapt, activitatea de investiţii este un
proces dinamic care implică atât durata de execuţie (realizare), cât şi pe cea de
funcţionare (exploatare) şi „viaţa economică” a obiectivului.
Această legătură dintre investiţii şi timp este luată în considerare prin mai
multe tehnici care se folosesc în procesul investiţional, precum sunt:
programarea realizării investiţiilor prin optimizarea funcţiei cost-durată; efectul
economic al imobilizărilor de fonduri băneşti şi mijloace materiale necesare
efectuării investiţiilor; perioada de atingere a parametrilor proiectaţi; efectul
uzurii morale; durata de funcţionare a viitorului obiectiv de investiţii etc. Deci,
legătura dintre investiţii şi timp se manifestă pe multiple planuri, dar cel mai
important este acela de multiplicare a efectelor investiţionale.
În continuare, prezentăm o tehnică specială pentru evaluarea influenţei
factorului timp asupra procesului investiţional. Volumul investiţiilor pentru
realizarea unui obiectiv este dispersat în timp (1-2 ani, la obiectivele mari şi mai
mult, 4-6 ani), iar profitul realizat din funcţionarea capitalului fix se dispersează
pe o perioadă mare de timp (10-20 ani, iar în cazul clădirilor 80-100 ani). Deci,
să punem faţă în faţă profiturile ce se vor obţine în viitor cu fondurile de

8
Voicilaş, D.M., 2005, Eficienţa economica a investiţiilor străine de capital în sectorul agro-alimentar din
România, Teză de doctorat, ASE, Bucureşti

39
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
investiţii cheltuite în trecut, în formă neprelucrată, fără să ţinem seama de
influenţa multiplicatoare a factorului timp, este aproape împotriva spiritului
economic. De aceea, este necesară aplicarea unei tehnici adecvate care să
măsoare şi să exprime influenţa timpului acestui întreg proces economic. Este
vorba despre o tehnică care are proprietatea de a aduce toate valorile băneşti din
trecut sau viitor (valori astfel necomparabile) la un singur moment (făcându-le
comparabile între ele). Acest moment este, de regulă, momentul actual, de unde
denumirea de „tehnica actualizării”, cunoscută din ce în ce mai mult sub
denumirea de „tehnica discontării”. Această tehnică se construieşte pe baza
următorului principiu: „o sumă de bani de care dispunem astăzi este mai
valoroasă decât aceeaşi sumă de bani de care putem dispune mâine”9.
Precizăm că, în activitatea practică, analiza eficienţei economice a
investiţiilor se poate face atât cu ajutorul tehnicii actualizării, cât şi fără aceasta.
Dar, având în vedere corectitudinea fundamentării deciziei de investiţii, în
metodologia actuală calculele efectuate fără influenţa factorului timp (calcule
statice) sunt înlocuite de cele care iau în considerare influenţa factorului timp
(calcule dinamice, actualizate sau discontate).
Actualizarea este o metodă de cuantificare a influenţei factorului timp
asupra eficienţei economice a investiţiilor. Prin această metodă, se asigură
comparabilitatea unor parametri tehnico-economici de cheltuieli şi efecte ce se
produc şi se realizează în cadrul diverselor acţiuni şi proiecte de investiţii în
perioade diferite de timp. Desigur, comparabilitatea se asigură din punctul de
vedere al echivalării economice a parametrilor respectivi, prin aducerea sau
discontarea cheltuielilor de investiţii şi a veniturilor ce se vor obţine, la un
moment dat pe axa timpului. Conform acestor precizări, în cele ce urmează ne
vom limita la fundamentarea necesităţii cuantificării influenţei factorului timp
asupra eficienţei economice a investiţiilor, precum şi la implicaţiile pe care
factorul respectiv le are asupra procesului investiţional.
Procesul investiţional, în sens larg, cuprinde ansamblul proceselor din
perioada edificării (în care se consumă fonduri fără să se obţină venituri) şi cea a
exploatării (în care investiţiile realizează venituri) obiectivului de investiţii. El
începe cu prima cheltuire de mijloace financiare, în scop de investiţie, şi se
termină cu ultima încasare din vânzarea produselor finite pe piaţă. Se desfăşoară
într-o îndelungată perioadă de timp, iar durata sa este marcată prin etape bine
definite din punct de vedere economic.
Din momentul adoptării deciziei privind înfăptuirea unui obiectiv
economic, este necesar să treacă o anumită perioadă de timp (6-12 luni, iar în
unele cazuri mai mult) până la elaborarea documentaţiei tehnico-economice de
realizare a investiţiei respective, apoi urmează un interval de aproximativ 2 ani
pentru execuţia lucrărilor de construcţii-montaj pe şantier (care la înfiinţarea
plantaţiilor pomiviticole poate să se prelungească de la 3 până la 6 ani). Cea de a
II-a etapă evidenţiază punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii,

9
Românu, I., 1975, Econometrie - cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

40
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
caracterizează desfăşurarea procesului de producţie şi se poate întinde pe un
orizont de zeci de ani.
Durata eficientă de funcţionare a obiectivului economic desemnează etapa
a III-a din cadrul procesului investiţional; în acest stadiu se reflectă fidel
veridicitatea eficienţei economice a investiţiei realizate. Punerea în funcţiune a
obiectivului de investiţii înseamnă trecerea acestuia la o altă viaţă economică,
care exercită acţiunea de furnizare către societate a rezultatelor obţinute în urma
procesului de producţie (concretizate în bunuri economice). Odată cu activarea
procesului de desfacere a produselor finite pe piaţă, obiectivul de investiţii
începe să realizeze un anumit profit (consecinţă directă a tranzacţiilor efectuate).
În relaţiile de calcul ale eficienţei economice a investiţiilor se compară
mărimea profitului ce se preconizează a fi realizat dintr-o acţiune productivă, cu
volumul de investiţii necesar. Caracteristica fundamentală a acestor relaţii de
calcul, prezentate până acum, este aceea că nu iau în considerare influenţa
factorului timp. Astfel, până acum nu s-a ţinut însă seama de faptul că fondurile
de investiţii se cheltuiesc într-o anumită perioadă de timp, iar profitul se obţine
într-o altă perioadă de timp. Din aceste considerente, ne propunem să
cuantificăm tocmai influenţa factorului timp asupra întregului proces
investiţional.
Pentru o exprimare mai clară, vom analiza următorul caz: să ne imaginăm
o sumă de bani „x” care este investită productiv într-un anumit domeniu de
activitate al economiei naţionale, la începutul unui an. După trecerea primului
an, ca urmare a folosirii cu o anumită eficienţă economică în procesul de
producţie, suma respectivă va aduce un profit „e” (obţinut la o unitate monetară
cheltuită - 1 €, 1 $, 1 Leu etc.). În anul următor fondul utilizat va fi x ⋅ (1 + e ) , iar
rezultatul este x ⋅ (1 + e ) 2 şi aşa mai departe, astfel încât după h ani suma de x bani
devine x ⋅ (1 + e ) h , adică:
- la începutul unui an avem o sumă de x bani;
- după 1 an de folosire se obţine x + e ⋅ x = x ⋅ (1 + e ) bani;
- după 2 ani de folosire se obţine x ⋅ (1 + e ) + e ⋅ [x ⋅ (1 + e )] = x ⋅ (1 + e ) 2 bani;
- după 3 ani de folosire se obţine x ⋅ (1 + e ) 2 + e ⋅  x ⋅ (1 + e ) 2  = x ⋅ (1 + e )3 bani;
 
- .......................................................................................................................
.........................;
- după h ani de folosire se obţine x ⋅ (1 + e ) h−1+ e ⋅  x ⋅ (1 + e ) h−1  = x ⋅ (1 + e ) h bani.
 
În consecinţă, o sumă de x bani investită astăzi echivalează peste h ani nu
cu o sumă de x bani, ci cu o sumă de x ⋅ (1 + e ) h , dacă dorim să ţinem seama de
influenţa factorului timp. Expresia (1 + e ) h poartă denumirea de factor de
fructificare (sau factor de multiplicare) şi se notează cu z ′ . Factorul de
fructificare z ′ se foloseşte pentru evaluarea la momentul prezent a unor sume de
bani investite în trecut sau pentru evaluarea la momentul viitor a unor sume de
bani investite în prezent, mărind aceste sume de bani, deoarece întotdeauna
z ′ > 1 . Practic, aceasta ar însemna cu cât echivalează în prezent o anumită sumă
41
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
de bani investită în trecut, sau cu cât echivalează în viitor o anumită sumă de
bani investită în prezent. Generalizând putem spune că echivalentul unei sume
de x bani investită în prezent va fi peste h intervale de timp o sumă de y bani, cu
condiţia să se respecte relaţia: x ⋅ (1 + e ) h = y .
Dar problema se poate pune şi invers, adică, dacă o sumă de x bani
investită în prezent devine peste h intervale de timp (zile, luni, ani) o altă sumă
de x ⋅ (1 + e ) h bani, atunci care va fi valoarea actuală (prezentă) a sumei de y bani
ce se va obţine în intervalul de timp h? Aceasta echivalează cu o sumă de x bani,
cu condiţia să se respecte relaţia: y ⋅ 1 h = x , în care expresia 1 se
(1 + e ) h
(1+ e )
numeşte factor de actualizare (sau factor de discontare) şi se notează cu z.
Factorul de actualizare z se foloseşte pentru evaluarea la momentul prezent a
unor sume de bani ce se vor realiza în viitor, micşorând aceste sume de bani,
deoarece întotdeauna 0 < z < 1 . Practic, aceasta ar însemna cu cât echivalează în
prezent o anumită sumă de bani ce va fi realizată în viitor. Revenind la simbolul
„e”, acesta reprezintă eficienţa anuală a unei unităţi monetare cheltuite (1 €, 1 $,
1 Leu etc.) şi corespunde eficienţei medii obţinute la obiective de investiţii
similare, din ramura sau subramura unde se cheltuieşte suma respectivă. În
teoria şi practica economică, simbolul „e” se înlocuieşte cu simbolul „a”, care
este denumit coeficient de actualizare∗. Semnificaţia economică a factorului de
actualizare (a) este aceea că reprezintă profitul ce poate fi obţinut într-un an ca
urmare a unei unităţi monetare (1 €, 1 $ etc.) investite productiv la începutul
acelui an. Specialiştii estimează că, în condiţii normale – fără salturi şi crize
economice, în ţara noastră mărimea coeficientului de actualizare (a), pe
ansamblul economiei naţionale, este de 0,15 sau de 15% (cu diferenţieri pe
ramuri şi subramuri). În cazul în care se apreciază că, în perioadele următoare,
starea economică va fi caracterizată de o inflaţie pe piaţa internă sau
internaţională, o sporire considerabilă a dobânzilor la capital sau un grad de risc
accentuat pentru realizarea proiectelor de investiţii, mărimea coeficientului a ar
trebui să ţină cont de rata inflaţiei ( ri ), rata dobânzii ( rd ), rata de risc
investiţional ( rri ) şi eficienţa medie a ramurii sau domeniului de activitate unde
se realizează investiţia ( e ). Conform acestor precizări, pentru determinarea
coeficientului de actualizare a vom avea: a = f ( ri , rd , rri , e ). În noile condiţii,
relaţiile amintite se transformă în: y = x ⋅(1+ a ) h ⇒ z ′ = (1+ a ) h , adică
x = y⋅ 1 ⇒ z= 1 h
(1+ a ) h
(1+ a )
Pe de altă parte, ţinând seama că a > 0 , putem constata că întotdeauna
între valorile x şi y există relaţia x < y . Explicaţia acestei observaţii se regăseşte
prin faptul că în calculele pe care le efectuăm este necesar să avem în vedere că
sumele de bani din viitor trebuie să fie mai mari de cât sumele de bani în


Mărimea acestui coeficient nu trebuie pusă pe seama modificării preţurilor care poate surveni în perioada
îndelungată pentru care el se aplică.

42
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
prezent, pentru a se asigura comparabilitatea lor, ţinând seama de influenţa
factorului timp. Toate calculele de actualizare (discontare) se bazează pe
formula dobânzii compuse, ele nu au un caracter pur cămătăresc, de recuperare a
sumelor de bani cheltuite şi obţinere, în sfârşit, a unui cuantum minim de profit.
Având în vedere că procesele şi fenomenele economice se desfăşoară pe
mai multe perioade de timp, este necesară folosirea unor relaţii mai sintetice de
multiplicare sau discontare a sumelor de bani cheltuite pe aceste perioade de
timp. În acest sens, vom considera un interval de timp „t” pe care se găsesc
sumele anuale S1 , S 2 , ... , S t −1 , S t . Reprezentarea sumelor anuale pe axa timpului se
poate face în două sensuri (direcţii), şi anume:
Primul sens surprinde direcţia „spre viitor” pe axa timpului, adică
reprezintă evaluarea sumelor la un moment viitor ( mv).
Considerând că sumele S se găsesc la sfârşitul anului, ţinând seama de
tehnica actualizării şi aplicaţia factorului de multiplicare z ′ , rezultă:
t
S ta = S1 × (1 + a ) + S 2 × (1 + a ) + ... + S t −1 × (1 + a ) + S t × (1 + a ) = ∑ S h × (1 + a )
mv t −1 t −2 1 0 t −h

h =1
t t −1 t −1
S ta = ∑ S h × (1 + a ) = ∑ S h × (1 + a )
t −h
mv h
sau S tamv = ∑ Sh × z′
h =1 h =0 h =0
în care: S tamv - sumele total actualizate la un moment viitor (mv);
S h - sumele anuale;
t - intervalul de timp pe care se găsesc sumele S .
Dacă sumele S sunt constante, adică S1 = S 2 = ...= S t −1 = S t , atunci relaţia de
mai sus devine:
S ta = S × (1 + a ) + S × (1 + a ) + ... + S × (1 + a ) + S × (1 + a )
mv t −1 t −2 1 0

( ) ( )
S tamv = S h × 1 + 1 + a 1+ ... + 1 + a t −2 + 1 + a t −1  sau S ta
 
(
mv
)
= S h × Sˆ

unde: Sˆ = 1 + (1 + a )1+ ... + (1 + a ) t −2 + (1 + a ) t −1 - reprezintă suma unei serii de


termeni în progresie geometrică care, conform analizei matematice, este egală
n
q −1
cu: S p = b × , în care: S p - suma termenilor unei progresii geometrice;
q −1
b - primul termen al sumei;
q - raţia sumei, egală cu 1 + a ;
n - numărul de termeni al progresiei geometrice.

În acest context, forma generală a sumei Ŝ arată astfel: Sˆ =


(1+ a )t −1
a
Deci, în cazul în care sumele anuale sunt egale în timp, sumele total
actualizate se calculează conform relaţiei: mv
S ta = Sh ×
(1+ a ) −1
t
. Această relaţie se
a
foloseşte pentru evaluarea la un moment viitor a sumelor S h , obţinute pe

întregul interval t, iar expresia


(1+ a )t −1 reprezintă suma factorilor de
a
multiplicare pentru intervalul t şi se numeşte factor de multiplicare.

43
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Al doilea sens surprinde direcţia „dinspre viitor” pe axa timpului, adică
reprezintă evaluarea sumelor la momentul prezent (mp).
De data aceasta vom aplica relaţia factorului de discontare z, iar evaluarea
sumelor la momentul prezent (mp) se va desfăşura după relaţia:
−(t −1)
t
S ta = S1 × (1 + a ) + S 2 × (1 + a ) + ... + S t −1 × (1 + a ) + S t × (1 + a ) = ∑ S h × (1 + a )
mp −1 −2 −t −h

h =1

t
S tamp = S1 × 1 +S × 1 + ... + S t −1 × 1 + St × 1 t = ∑ S h × 1
(1+ a )1 2
(1+ a ) 2
(1+ a ) t −1
(1+ a ) h=1 (1+ a ) h
t t
1
S tamp = ∑ S h × sau S tamp = ∑ S h × z
h =1 (1 + a ) h h =1
mp
în care: - sumele total actualizate la momentul prezent (mp).
S act
Pentru situaţia în care sumele S sunt egale (constante) în timp, relaţia de
mai sus devine:
mp
S ta = S × 1 +S× 1 + ... + S × 1 +S× 1 t
(1+ a )1
(1+ a ) 2
(1+ a ) t −1
(1+ a )
  ~
S ta = S h ×  1 1 + 1 1 1
mp
+ + +  sau S ta = S h × S
mp
...
 (1 + a ) (1 + a ) (1 + a ) (1 + a ) 
2 t −1 t

~
în care: S = 1 1 + 1 2 + ... + 1 + 1 t - reprezintă suma unei
(1 + a ) (1 + a ) (1 + a ) t −1
(1+ a )
serii de termeni în progresie geometrică cu raţia q = 1 .
1+ a
Aplicând aceeaşi formulă de calcul, a sumei unei progresii geometrice,
~
rezultă forma generală a sumei S , şi anume: S =
~ (1 + a )t − 1 .
a × (1 + a )t
Prin urmare, în situaţia în care sumele anuale sunt constante, relaţia de
calcul a sumelor total actualizate este: S tamp = S h ×
(1 + a )t − 1 . Cu ajutorul acestei
a × (1 + a )t
formule se obţine calculul de evaluare la momentul prezent a sumelor S h ,

realizate pe întregul interval t, iar expresia


(1 + a )t − 1 reprezintă suma factorilor
a × (1 + a )t
de discontare pentru intervalul t şi se numeşte factor de discontare.
Tehnica actualizării se poate aplica la orice moment (adică în orice
direcţie pe axa timpului: într-un moment anterior, prezent sau posterior duratei
în care se execută lucrările de investiţii privind viitorul obiectiv economic).
Definim timpul la care se face actualizarea moment de referinţă sau moment
actual. Pe axa timpului se pot regăsii numeroase momente de referinţă, dar cel
mai adesea încadrate în durata de viaţă economică a obiectivului de investiţii
sunt:
m - momentul adoptării deciziei de investiţii;
n - momentul începerii lucrărilor de investiţii;

44
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
p - momentul punerii în funcţiune a noului capital fix;
u - momentul începerii restituirii creditelor primite;
v - momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix.
Aceste momente de referinţă ale actualizării (cele mai reprezentative) şi
perioadele pe care le delimitează, pot fi prezentate grafic, pe axa timpului, aşa
cum este arătat în figura 2.1.

Figura 2.1. Reprezentarea grafică a momentelor de referinţă ale actualizării şi perioadele pe


care le delimitează
g d De
d′ d ′′
f

m n p′ p u v timp
p
După cum se observă, pe graficul prezentat se află patru perioade de timp,
care au următoarele semnificaţii:
g - perioada de elaborare a documentaţiilor tehnico-economice ale
obiectivului de investiţii, de obţinere a avizelor şi a aprobărilor necesare
realizării obiectivului;
d - durata de execuţie (sau de realizare) a lucrărilor de investiţii pe şantier.
Pentru cazul agriculturii, în special la înfiinţarea plantaţiilor cu pomi
fructiferi sau viţa de vie, abordările teoretice şi practice anterioare propun
delimitarea perioadei de execuţie în funcţie de intrarea parţială pe rod a
plantaţiei respective (sau de realizarea „rodului mic”). Cum se cunoaşte, o
plantaţie de pomi fructiferi sau cu viţă de vie, pe durata de execuţie de la un
anumit moment p ′ (anul doi, trei, sau chiar şi mai târziu, în funcţie de natura
plantaţiei) începe să realizeze şi o producţie parţială (numită „rodul mic”) din
care se obţine un anumit profit. Astfel, se poate scrie următorul raţionament:
d = d ′ + d ′′ ; în care:
d ′, d ′′ - durata de execuţie în care nu se realizează, respectiv în care
se obţine rodul mic;
f - perioada de graţie (sau de răgaz) scursă între momentul punerii
în funcţiune şi începerea restituirii creditelor primite;
De - durata eficientă de funcţionare a obiectivului de investiţii.

a) Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiţii (n)


1. Investiţiile totale actualizate
Formula de calcul a investiţiilor totale actualizate la momentul începerii
lucrărilor de investiţii (n) este:
d 1
I tan = ∑ I h × ; în care: I tan - investiţia totală actualizată la momentul
h =1 (1 + a ) h

începerii lucrărilor de investiţii (n).


2. Profitul total actualizat

45
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Calculul profitului total actualizat la momentul începerii lucrărilor de
investiţii (n), se stabileşte cu relaţia:
d + De
1
Ptan = ∑ Ph × ; în care: Ptan - profitul total actualizat la momentul
h=1 (1 + a ) h

începerii lucrărilor de investiţii (n).


Prin faptul că în perioada de execuţie (d) nu se obţine profit, relaţia de mai
sus devine:
d + De d d + De
1 1 1
Ptan = ∑ Ph × − ∑ Ph × = ∑ Ph ×
h =1 (1 + a )h h =1 (1 + a )h h = d +1 (1 + a )h
Când profitul anual este constant în timp, formula de calcul actualizat se
poate scrie în felul următor:
n
Pta =
d + De
1 1 ~ 1 (1 + a )De −1
∑ Ph × = P × × S = P × ×
(1 + a ) h (1 + a ) d (1 + a ) d a × (1 + a )De
h h
h = d +1

3. Randamentul economic actualizat al investiţiilor


Conform specificărilor făcute, în cazul proiectelor agricole de investiţii,
faţă de momentul începerii lucrărilor de investiţii (n), relaţia de calcul actualizat
al randamentului economic este:
∆Ptan
Ran = − 1;
I tan
în care: Ran - randamentul economic actualizat al investiţiilor la momentul
de referinţă ales (n).
4. Termenul actualizat de recuperare a investiţiilor
Pentru stabilirea formulei de calcul al termenului actualizat de recuperare
a investiţiei vom pleca de la condiţia de egalitate între investiţia totală
actualizată şi profitul actualizat, însumat pe durata înregistrată de la punerea în
funcţiune până la recuperarea integrală a investiţiilor din profitul anual. În acest
caz, avem următorul raţionament:
d +T an
1
I tan = ∑ ∆ Ph × ;
h = d +1 (1 + a )h
în care: Tan - termenul actualizat de recuperare a investiţiei la momentul
începerii lucrărilor (n).
Când sporul de profit anual este considerat egal în timp, relaţia de mai sus
se transcrie în felul următor:
Tan
(1 + a )Ta −1
n
1 1 1
I tan = ∆Ph × ×∑ = ∆Ph × ×
(1 + a ) d h=1 (1 + a ) h (1 + a ) d a × (1 + a )Tan
I tan × (1 + a ) d × a × (1 + a ) a = ∆Ph × (1 + a ) a − ∆Ph
Tn Tn

(1 + a )T ×  ∆Ph − a × I tan × 1 + a
a

n
( )d  = ∆Ph
∆Ph
(1+ a )Ta =
n

∆Ph − a × I tan ×(1+ a ) d

46
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

log∆Ph − log  ∆Ph − a × I tan × 1 + a



( )d 
Tan =
log 1 + a ( )
b) Actualizarea la momentul intrării în funcţiune a noului obiectiv (p)
1. Investiţiile totale actualizate
Calculul actualizat al investiţiilor totale la momentul intrării în exploatare
(p), se face astfel:
d −1
p
I ta = ∑ I h × (1 + a ) h ;
h =0
în care: I tap
- investiţia totală actualizată la momentul începerii exploatării (p).
2. Profitul total actualizat
Calcularea profitului total actualizat la momentul punerii în funcţiune (p),
se face prin:
De
Pta = ∑ Ph ×
p 1 ;
h =1 (1 + a ) h
în care: Ptap - profitul total actualizat la momentul intrării în exploatare (p).
Pentru cazul când profitul anual este constant pe întreaga perioadă de
producere a lui, relaţia de mai sus se transcrie astfel:
Pta = ∑ Ph ×
p
De
1 = P ×
~
S = P ×
(1 + a )De −1
(1 + a ) h a × (1 + a )D e
h h
h =1
3. Randamentul economic actualizat al investiţiilor
Calcularea randamentului economic actualizat la momentul intrării în
exploatare (p), se face prin:
p
p ∆Pta
Ra = −1 ;
n
I ta
în care: Rap - randamentul economic actualizat al investiţiilor la momentul
de referinţă ales ( p ) .
4. Termenul actualizat de recuperare a investiţiilor
Prin egalarea investiţiilor actualizate la momentul intrării în exploataţie
( p ) cu profitul actualizat pe termenul actualizat de recuperare la momentul
respectiv obţinem relaţia de calcul:
T ap
I tap = ∑ ∆Ph × 1 ;
h =1 (1+ a )h
în care: Tap - termenul actualizat de recuperare a investiţiei la momentul
de referinţă ales ( p ) .
În cazul în care profitul anual este constant în timp, relaţia de mai sus
devine:
(1 + a )Ta −1
p
p
I ta = ∆Ph ×
a × (1 + a ) a
Tn

47
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Pentru cazul general, conform relaţiei prezentate mai sus, termenul
actualizat de recuperare a investiţiei se stabileşte în următorul fel:
I tap × a × 1 + a( )T a
p
= ∆Ph × 1 + a( )T a
p
− Ph

(1 + a ) T an
(
× ∆Ph − a × I ta = ∆Ph
p
)
(1 + a )Ta
p
=
∆Ph
, de unde rezultă: Tap =
(
log∆Ph − log ∆Ph − a × I ta
p
)
∆Ph − a × I tap log (1 + a )

c) Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului (v)


1. Investiţiile totale actualizate
Faţă de momentul scoaterii din exploatare (v), investiţiile totale
actualizate se vor stabili prin formula de calcul:
d + D e −1
v
I ta = ∑ I h × (1 + a ) h ;
h =0

în care: I tav - investiţia totală actualizată la momentul scoaterii din


funcţiune a capitalului fix (v).
Dar, având în vedere că pe durata eficientă de exploatare a exploataţiei nu
se fac cheltuieli de investiţii, formula de mai sus se transcrie astfel:
d + D e −1 D e −1 d + D e −1
v
I ta = ∑ I h × (1 + a ) − h
∑ I h × (1 + a ) =
h
∑ I h × (1 + a )
h

h =0 h =0 h= De
2. Profitul total actualizat
Relaţia de calcul pentru profitul total actualizat la momentul de referinţă
ales (v), este:
D e −1
Ptav = ∑ Ph × (1 + a )h ;
h =0
în care: Ptav - profitul total actualizat la momentul scoaterii din exploatare
a investiţiei (v).
În cazul în care profitul anual este considerat egal pe întreaga perioadă de
producere a lui, formula de calcul arată astfel:
)h = Ph × Sˆ = Ph × (1 + a )
D e −1
( −1
De
Ptav = ∑ Ph × 1 + a
h =0 a
3. Randamentul economic actualizat al investiţiilor
Calculul actualizat al randamentului economic la momentul scoaterii de
exploatare a investiţiei (v), se face în felul următor:
v
v ∆Pta
Ra = v
−1 ;
I ta
în care: Rav - randamentul economic actualizat al investiţiilor la momentul
de referinţă ales (v).
4. Termenul actualizat de recuperare a investiţiilor
Vom stabili relaţia de calcul actualizat pentru termenul de recuperare, la
momentul scoaterii din exploatare a investiţiei (v), prin egalarea investiţiilor

48
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
totale actualizate la momentul de referinţă ales cu profitul actualizat, însumat pe
perioada până la sfârşitul termenului actualizat de recuperare la aceeaşi moment
de referinţă, şi anume:
(1 + a )Ta −1
v
D e −1 Tav
= ∑ ∆Ph × (1 + a ) = ∆Ph × (1 + a ) × ∑ = ∆Ph × (1 + a ) ×
v h De 1 De
I ta
h =1 (1 + a ) a × (1 + a ) a
Tv
h
h = D e −Tav

I ta × a × (1 + a ) a = ∆Ph × (1 + a ) e × (1 + a ) a − ∆Ph × (1 + a ) e
v Tv D Tv D

(1 + a )Ta × [∆Ph × (1 + a ) De − a × I tav ]= ∆Ph × (1 + a ) De


v

(1 + a )Ta = ∆Ph × (1 +Da )


v
De

∆Ph × (1 + a ) e − a × I a
v

v
(
log∆Ph × 1 + a ) D − log  ∆Ph × (1+ a ) D − a × I tav 
e e

Ta =
log (1 + a )
în care: Tav - termenul actualizat de recuperare a investiţiei la momentul
de referinţă ales (v);
∆Ph - sporul de profit anual, care este considerat constant.
Aplicarea tehnicilor de actualizare în agricultură, mai ales la obiective cu
durată lungă de serviciu (cum sunt: plantaţiile de pomi fructiferi şi viţa de vie,
lucrările de îmbunătăţiri funciare, sau unele construcţii) este absolut necesară în
alegerea variantelor de investiţii, în care timpul intervine ca un factor decisiv.
Referitor la calculul actualizat al indicatorilor randamentul economic al
investiţiilor ( Ra ) şi termenul de recuperare a investiţiilor ( Ta ), se pot face câteva
precizări, şi anume:
- valoarea randamentului economic actualizat al investiţiilor este
întotdeauna mai mică decât valoarea lui statică;
- termenul actualizat de recuperare a investiţiilor este întotdeauna mai
mare decât cel static;
- indiferent de momentul de referinţă ales, randamentul economic
actualizat al investiţiilor va avea aceeaşi valoare, adică: Ran = Rap = Rav ;
- mărimea termenului actualizat de recuperare a investiţiilor, indiferent de
momentul de referinţă ales, rămâne neschimbată, astfel: Tan = Tap = Tav .

2. Indicatorii Băncii Mondiale

Cheltuirea ineficientă sau nejudicioasă a banilor va duce aproape sigur la


o pierdere, care în ţările cu capital puţin poate fi tragică. Deci, angajarea unor
fonduri băneşti în operaţii investiţionale trebuie făcută cu mare grijă, având în
vedere mărimea fondurilor angajate şi riscul implicat în aceste operaţiuni. Pentru
diminuarea sau evitarea riscului investiţional este necesară efectuarea unor
calcule premergătoare, lucru care se realizează prin elaborarea unui studiu de
fezabilitate pentru fiecare lucrare de investiţii care se întreprinde. Pregătirea
49
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
proiectului este parte integrată în ciclul de dezvoltare a proiectului, care
reprezintă baza pentru realizarea investiţiei. Obligativitatea elaborării unui
studiu de fezabilitate pentru fiecare lucrare de investiţii care se întreprinde a fost
stabilită de către Banca Mondială (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare - B.I.R.D.) pentru obiectivele finanţate din fondurile acestea.
Orientarea fondurilor disponibile către cele mai eficiente proiecte de dezvoltare
economică se face pe baza unor calcule riguros elaborate, cunoscute sub numele
de metodologia BIRD. Este o metodologie inspirată din metodele folosite de
firmele occidentale şi adaptată la obiectivele băncii, care în prezent cunoaşte o
largă răspândire în tratarea afacerilor economice internaţionale.
În evaluarea eficienţei economice a proiectelor de investiţii, metodologia
BIRD foloseşte un sistem complex de indicatori de eficienţă care au o serie de
avantaje, printre care şi acela că asigură evaluarea eficienţei economice atât la
nivel de agent economic (microeconomic), cât şi la nivelul economiei naţionale
(macroeconomic). Principalii indicatori de eficienţă, cuprinşi în metodologia
BIRD, pe care se bazează analiza economică şi cea financiară a proiectelor de
investiţii, sunt:
1. Veniturile totale actualizate
Indicatorul reflectă volumul total al încasărilor obţinute pe întreaga durată
de funcţionare a obiectivului de investiţii ( d + De ), exprimat în valoarea actuală
la momentul începerii lucrărilor de investiţii (n). Acestea sunt constituite în
special din valoarea producţiei – industriale, agricole – a producţiei marfă, dar
pot proveni şi din alte activităţi, cum ar fi: încasări din activitatea magazinelor
proprii, din vânzarea unor materii prime care prisosesc, din fondurile fixe, sau
părţi din acestea care se vând din diverse motive, etc. În cazul analizei
financiare, în venituri se cuprind, de asemenea, şi creditele primite, deoarece ele
constituie surse atrase şi întregesc fondurile agentului economic. Relaţia de
calcul actualizat pentru veniturile totale este:
d + De
1
Vta = ∑ Vh × ;
h =1 (1 + a ) h
în care: V ta - veniturile totale actualizate;
Vh - venitul obţinut în anul h;
d , De - durata de execuţie şi durata eficientă de funcţionare a
obiectivului de investiţii.
În cazul proiectelor de investiţii din agricultură, relaţia de mai sus se
transcrie astfel:
d + De
1
∆Vta = ∑ ∆Vh × ;
h =1 (1 + a ) h
în care: ∆V ta - sporul de venituri totale actualizate;
∆Vh - sporul de venit obţinut în anul h, având formula de
(
calcul: ∆V = V + V&& + V&&& − V&
h h h h ) h

50
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
unde: V&h - pierderile anuale de venit, realizate în
perioada (d + De ) ;
V&&h - venitul anual al culturilor intercalate,
obţinut pe durata de execuţie (d ) ;
V&&&h - venitul anual al rodului mic, obţinut pe
durata de execuţie (d ′′ ) .
Pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, sporul de venit anual al
producţiei vegetale se însumează cu valoarea medie anuală a economiilor
rezultate prin eliminarea pagubelor ce se înregistrau înainte de amenajare,
formând astfel venitul de calcul în anul h:
V ch = ∆V h + p mh
2. Costurile totale actualizate
Acest indicator exprimă efortul total făcut de investitor, care include atât
cheltuielile de investiţii, cât şi cheltuielile de producţie, pentru obţinerea unor
bunuri şi servicii. Volumul de investiţii cuprinde cheltuielile propriu-zise pentru
realizarea obiectivului economic, precum şi o serie de alte cheltuieli, cum ar fi:
cheltuielile pentru achiziţionarea unor mijloace circulante necesare la prima
dotare, cheltuielile pentru pregătirea forţei de muncă, cheltuielile pentru plata
salariaţilor care asigură supravegherea desfăşurării procesului investiţional etc.
Cheltuielile de producţie includ toate costurile ce se fac pentru realizarea
producţiei, exclusiv amortismentul. Din punct de vedere al analizei financiare, la
determinarea costurilor se mai includ şi o serie de impozite, taxe, dobânzi pe
care le face întreprinderea, precum şi sumele necesare pentru rambursarea
creditelor şi a dobânzilor aferente. În activitatea practică, costurile totale se mai
numesc şi „capitalul angajat”. Calculul actualizat se stabileşte pe întreaga
perioadă de funcţionare a obiectivului (d + De ) , la momentul începerii lucrărilor
de investiţii (n), cu ajutorul formulei:
d + De
C ta = ∑ (I h + C h ) × 1 ;
h =1 (1 + a ) h
în care: Cta - costurile totale actualizate;
I h - cheltuielile investiţionale din anul h;
C h - cheltuielile de producţie din anul h.
Calculul indicatorului amintit ia în considerare cheltuielile totale, în cazul
unui obiectiv nou, sau sporul anual al acestora, când proiectul prevede
dezvoltarea - modernizarea unui obiectiv existent sau îmbunătăţiri funciare. Un
proiect de investiţii are un cost eficient şi este acceptabil dacă valoarea
cheltuielilor totale actualizate este mai mică decât valoarea venitului total
actualizat (Cta < Vta ) . În cazul proiectelor pentru amenajări funciare, la stabilirea
sporului anual de cheltuieli trebuie să se ţină seama şi de cheltuielile
suplimentare de exploatare care se fac după punerea în funcţiune a obiectivului.
Relaţia de calcul, în acest caz, se scrie:

51
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
d +De
∆Cta = ∑ (I h + ∆C h ) × 1 sau ∆C ta = I ta + ∆C tpea
h =1 (1 + a ) h
în care: ∆C ta - sporul costurilor totale actualizate;
∆C h - sporul cheltuielilor totale anuale de prestaţii şi de exploatare
după amenajare, înregistrat prin funcţionarea obiectivului
(∆C h = ∆C ph + ∆Ceh );
I ta - investiţiile totale actualizate;
∆C tpea - sporul cheltuielilor totale de prestaţii şi de exploatare după
amenajare actualizate.
3. Raportul dintre veniturile totale actualizate şi costurile totale
actualizate
Indicatorul este cunoscut şi sub denumirea de analiza „venituri/costuri”,
(„beneficii/cost”), şi asigură comparabilitatea între suma veniturilor obţinute pe
întreaga durată de funcţionare a obiectivului de investiţii şi cheltuielile totale
efectuate atât cu edificarea obiectivului, cât şi cu producţia. Relaţia de calcul
actualizat pentru indicatorul în cauză este:
d + De
∑ Vh × 1

R=
h =1 (1 + a ) h sau R =
Vta
d + De C ta
∑ (I h + C h ) × 1
h=1 (1 + a ) h
în care: R - raportul dintre veniturile totale actualizate şi costurile totale
actualizate.
Astfel calculat, indicatorul arată câte unităţi monetare venit brut actualizat
se pot obţine în cadrul proiectului analizat, la o unitate monetară cheltuieli totale
actualizate, pe durata de realizare a lucrărilor de investiţii ( d ) şi durata eficientă
de funcţionare a obiectivului ( De ) .
Proiectul de investiţii este acceptat numai în cazul în care raportul
eficienţei economice este mai mare ca unu, adică R >1. Această relaţie reflectă
concepţia fundamentală a activităţii economice, care presupune că în orice
asemenea activitate trebuie să se recupereze integral cheltuielile efectuate şi să
se obţină un anumit profit pentru investitor şi societate. În cazul în care R = 1,
rezultă că proiectul de investiţii nu produce nici avantaje nici pierderi,
investitorul deci îşi va acoperi toate cheltuielile, dar nu va câştiga nimic, ceea ce
indică o activitate nesatisfăcătoare. Când raportul este subunitar, adică R < 1,
activitatea este total ineficientă. Deci, proiectul de investiţii produce pierderi,
costurile nu se recuperează, ceea ce ne duce la concluzia că acel proiect este
neeficient şi trebuie respins. Evident, raportul dintre veniturile totale actualizate
şi costurile totale actualizate depinde şi de mărimea coeficientului de actualizare
(a) luat în calcul. Cu cît acest coeficient este mai mic cu atât raportul respectiv,
în aceleaşi condiţii considerate, va fi mai mare.
În cazul proiectelor de investiţii din agricultură, indicatorul amintit se
stabileşte după formula:

52
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
d + De
1
∑ ∆Vh ×
R=
h =1 (1 + a ) h sau R =
∆Vta
d + De
∆C ta
∑ ( I h + ∆C h ) × 1
h =1 (1 + a ) h
în care: ∆V ta - sporul de venituri totale actualizate;
∆Cta - sporul costurilor totale actualizate.
4. Fluxul de numerar (Cash Flow)
Indicatorul constituie o mărime de calcul intermediară necesară pentru
determinarea indicatorilor venitul net actualizat şi rata internă de rentabilitate.
Este un indicator ce reflectă situaţia la zi, respectiv care este câştigul sau
pierderea pentru fiecare an luat în calcul. Se stabileşte ca diferenţa între
veniturile anuale şi cheltuielile anuale ocazionate de realizarea proiectului, dar
într-un mod diferit în cazul analizei economice faţă de cazul analizei financiare:
- În cazul analizei economice, la stabilirea veniturilor şi cheltuielilor se
are în vedere că impozitele şi taxele aferente proiectului, precum şi dobânzile la
credite, nu constituie cheltuieli, ci rămân integrate în profitul proiectului,
reflectând un transfer de profit la nivelul economiei naţionale. De asemenea, nici
eventualele subvenţii de la buget nu constituie cheltuieli.
- În cazul analizei financiare, veniturile şi cheltuielile se stabilesc la
nivelul agentului economic, astfel că impozitele, taxele, dobânzile, constituie
cheltuieli şi se iau în calcul ca atare.
Prin faptul că fluxul de numerar (cash flow) se calculează pentru fiecare
an al proiectului, de obicei în primul an de funcţionare a obiectivului economic
el poate fi negativ, apoi egal cu zero şi pe urmă pozitiv. Formula de calcul
pentru fluxul de numerar este:
Fh = Vh − (I h + C h ) sau, în cazul agriculturii: F h = ∆V h − ( I h + ∆C h )
în care: Fh - fluxul de numerar (sau Cash Flow - CF h ) .
De regulă, fluxul de numerar este denumit venitul net şi poate fi anual
(VN h ) sau total (VN t ) , în acest ultim caz fiind calculat pe întreaga perioadă de
funcţionare a obiectivului economic. De asemenea, forma de calcul al venitului
net poate fi, atât statică, cât şi dinamică.
În formă statică, acesta este redat prin formula:
VN h = Vh − (I h + C h ) sau, în cazul agriculturii: ∆VN h = ∆Vh − (I h + ∆C h )
Sub formă dinamică, indicatorul este denumit venitul net actualizat
(VNA) şi ca atare va fi prezentat la punctul următor.
5. Venitul net actualizat
Indicatorul reprezintă, cum am mai spus, fluxul de numerar (Cash Flow)
actualizat care se determină ca diferenţă între valoarea actualizată a încasărilor
totale realizate de viitorul obiectiv economic pe întreaga durată de funcţionare şi
cheltuielile totale.
Expresia analitică (pe baza sumei algebrice) a venitului net actualizat este
următoarea:

53
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
d + De d + De d + De
VNA = ∑ Vh × 1 − ∑ (I h + C h ) × 1 = ∑ [Vh − (I h + C h )] × 1
h=1 (1 + a ) h h =1 (1 + a ) h h=1 (1 + a ) h
în care: VNA - venitul net actualizat.
Pentru dezvoltări, modernizări sau proiecte de investiţii în agricultură,
avem:
d + De d + De d + De
∆VNA = ∑ ∆Vh × 1 − ∑ (I h + ∆C h ) × 1 = ∑ [∆Vh − (I h + ∆C h )] × 1
h =1 (1 + a ) h h =1 (1 + a ) h h =1 (1 + a ) h
în care: ∆VNA - sporul de venit net actualizat.
Dacă durata de realizare a proiectului de investiţii este sub un an (d < 1
an), iar exploatarea obiectivului (utilaje, instalaţii achiziţionate) începe în acelaşi
an, venitul net actualizat (în cazul agriculturii ∆VNA ) se stabileşte cu ajutorul
formulei:
De D
VNA = ∑ (Vh − C h )× (∆Vh − ∆C h )× 1 h − I t
e
1 − I sau ∆ VNA = ∑
(1 + a ) (1 + a )
h t
h =1 h =1
în care: I t - investiţia totală.
De reţinut că, în metodologia practicată de BIRD, amortizarea
mijloacelor fixe nu se include în costuri pentru a se evita dubla înregistrare
(odată în momentul achiziţiei, sub forma de investiţie, şi a doua oară în perioada
de funcţionare, sub forma cotelor anuale de amortizare).
Indicatorul este foarte important pentru evaluarea eficienţei viitorului
obiectiv economic, deoarece în condiţiile unei economii de piaţă interesul final
al investitorului este acela de a obţine un profit cât mai mare; or, acest indicator
exprimă tocmai venitul net, profitul net obţinut de întreprindere pe întreaga
perioadă de funcţionare a obiectivului economic şi în condiţiile cuantificării
influenţei factorului timp. De aici şi recurge condiţia de acceptare a proiectului
de investiţii, care impune ca nivelul venitului net actualizat să fie mai mare decât
zero (∆VNA > 0) , adică veniturile să fie mai mari decât cheltuielile de investiţii şi
de exploatare a obiectivului economic. Dar, prin faptul că venitul net actualizat
reprezintă un indicator de volum, care cuantifică numai efectele nete, el nu poate
fi considerat indicator de eficienţă economică deoarece nu asigură şi
comparabilitatea cu eforturile făcute pentru obţinerea acestui efect net.
6. Rata internă de rentabilitate a investiţiei
Indicatorul exprimă rata de actualizare la care veniturile totale actualizate
sunt egale cu cheltuielile totale (de investiţii şi de exploatare) actualizate, pe
durata ( d + D e ), adică venitul net actualizat este zero (VNA = 0) , sau în cazul
agriculturi (∆VNA = 0) , iar raportul venituri/costuri se egalează cu unu (R = 1).
Conform definiţiei date de Gittinger10, rata internă de rentabilitate exprimă
„posibilitatea medie de câştig a capitalului investit pe durata de viaţă economică
a obiectivului investiţional”. În literatura de specialitate, rata internă de
rentabilitate, se mai poate găsi şi sub alte denumiri, precum: pragul ratei de
eficienţă a capitalului, pragul critic, gradul de rentabilitate a investiţiei etc.

10
Gittinger, J.P., 1980, Economic Analysis of Agricultural Projects (Revised Edition), IBRD, Washington

54
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Precizăm că RIR nu trebuie confundată cu rata de rentabilitate financiară care se
calculează ca raport între profitul anual şi cheltuielile anuale de producţie.
Stabilirea ratei interne de rentabilitate se poate face pe cale analitică sau
grafică:
a) Calculul analitic se face pe baza relaţiei:
VNA( + )
RIR = a min + (a max − a min ) ×
VNA( + ) + VNA( − )
în care: RIR - rata internă de rentabilitate;
a min , a max - rata minimă, respectiv rata maximă de actualizare;
VNA(+) - venitul net actualizat corespunzător ratei minime de
actualizare;
VNA(-) - venitul net actualizat corespunzător ratei maxime de
actualizare.
În cazul proiectelor de investiţii din agricultură, relaţia amintită se
transcrie astfel:
∆VNA( + )
RIR = a min + (a max − a min ) ×
∆VNA( + ) + ∆VNA( − )
în care: ∆VNA(+) - sporul de venit net actualizat corespunzător ratei
minime de actualizare;
∆VNA(-) - sporul de venit net actualizat corespunzător ratei
maxime de actualizare.
În mod practic, calculul RIR se stabileşte prin încercări succesive. Se
calculează fluxurile financiare actualizate pentru un număr de rate luate arbitrar,
iar RIR se va găsi prin metoda interpolării care constă în stabilirea unei valori
care se află între o rată minimă de actualizare (amin) care determină un venit net
actualizat pozitiv (VNA ( + ) ) şi o rată maximă de actualizare (amax) care determină
un venit net actualizat negativ (VNA ( − ) ). Este recomandat ca diferenţa admisă
între ratele de actualizare alese (amin şi amax) să fie de maxim 5%.
b) Stabilirea nivelului RIR se poate face şi prin reprezentare grafică
(figura 2.2). Şi de data aceasta se impune determinarea unui venit net actualizat
pozitiv (VNA ( + ) ), care corespunde unei rate de actualizare minime (amin) şi unui
venit net actualizat negativ (VNA ( − ) ), care corespunde unei rate de actualizare
maxime (amax). Valorile nivelului venitului net actualizat la cele două rate de
actualizare amintite se plasează într-un sistem de axe rectangulare, care exprimă
pe abscisă diferite rate de actualizare, iar pe ordonată evoluţia venitului net
actualizat. La intersecţia dreptei care uneşte punctele ce corespund nivelului
venitului net actualizat, la limitele celor două rate de actualizare, cu abscisa se
găseşte punctul care exprimă rata internă de rentabilitate (RIR) a obiectivului de
investiţii.

55
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

Figura 2.2. Reprezentare grafică a calculului ratei interne de rentabilitate

VNA

+ VNA (+)

amin RIR amax


0 Rata de actualizare (%)
- VNA (-)

În cadrul metodologiei BIRD, rata internă de rentabilitate este unul dintre


cei mai importanţi indicatori de eficienţă economică a investiţiilor, deoarece
reflectă venitul net ce se obţine la o unitate monetară efort total, făcut cu
investiţia si cu producţia, pe durata ( d + D e ). Pe de altă parte, privit prin prisma
investitorilor individuali din întreaga lume, este cel mai utilizat indicator în
evaluarea proiectelor de investiţii la ora actuală.
După nivelul la care se face analiza, RIR îmbracă două forme, şi anume:
- în cazul analizei economice a proiectelor de investiţii, ia forma de rata
internă de rentabilitate economică (RIRE);
- în cazul analizei financiare a proiectelor de investiţii, ia forma de rata
internă de rentabilitate financiară (RIRF).
BIRD acceptă numai acele proiecte de investiţii la care nivelul RIR se
situează deasupra ratei de rentabilitate economică normată (15%). În cazul
agriculturii, proiectul se acceptă ca fiind rentabil întrucât RIR este considerabil
mai mare decât rata dobânzii practicate de Banca Agricolă la creditele destinate
investiţiilor pentru lucrări de dezvoltare agricolă. Aceeaşi concluzie rezultă şi
dacă comparăm RIR a proiectului cu rentabilitatea medie pe sectorul agricol
(13%).
În comparaţie cu VNA, rata internă de rentabilitate financiară prezintă
anumite limite, ca urmare a faptului că fluxurile anuale sunt actualizate la o rată
care nu exprimă costul de oportunitate al capitalului. De aceea, considerăm că în
analiza eficienţei economice a investiţiilor, RIR trebuie să aibă doar un rol de
restricţie în acceptarea proiectelor, iar varianta aleasă să fie hotărâtă de nivelul
VNA. La compararea mai multor proiecte de investiţii care se caracterizează prin
VNA apropiate, aproximativ egale, se dă prioritate proiectului cu RIR maxim.
7. Indicele de profitabilitate
Acest indicator exprimă raportul dintre venitul net actualizat şi fondurile
de investiţii alocate pentru realizarea proiectului respectiv. Se exprimă în
procente şi se poate stabili prin calculul care ia în vedere atât investiţiile iniţiale,
cât şi valoarea actualizată a acestora, şi anume:
ip ′ = VNA ×100 sau ip ′′ = VNA ×100 şi respectiv ip ′′′ = VNA + 1
It I ta I ta

56
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
în care: ip ′ - indicele de profitabilitate, calculat în funcţie de investiţia
totală iniţială (I t ) ;
ip ′′ - indicele de profitabilitate, calculat în funcţie de investiţia
totală actualizată (I ta ) ;
ip ′′′ - indicele de profitabilitate, exprimat sub forma de indice-
coeficient.
Când este vorba despre proiectele de investiţii din agricultură, formulele
devin:
ip ′ = ∆VNA ×100 sau ip ′′ = ∆VNA ×100 şi respectiv ip ′′′ = ∆VNA + 1
It I ta I ta
Cu cât indicele de profitabilitate este mai mare, cu atât proiectul este
considerat mai eficient, în condiţii echivalente, comparabile şi din alte puncte de
vedere. Sintetizând rezultă:
- când ip ′′′ = 1 ⇒ VNA = 0 , proiectul de investiţii reflectă o activitate
nesatisfăcătoare;
- când ip ′′′ < 1 ⇒ VNA < 0 , proiectul de investiţii este ineficient şi se
respinge;
- când ip ′′′ > 1 ⇒ VNA > 0 , proiectul de investiţii este eficient şi se acceptă.
Evident, varianta optimă de proiect va fi aceea la care
ip ′ , ip ′′ , ip ′′′ → maxim .
8. Cursul de revenire net actualizat
Pentru aprecierea unor obiective de investiţii care implică cheltuieli şi
venituri în moneda naţională şi în valută, se poate calcula indicatorul „cursul de
revenire net actualizat” (cunoscut şi sub denumirea de „rata internă de schimb
valutar” sau „Testul Bruno”). Indicatorul reflectă eforturile totale actualizate, cu
investiţia şi cu cheltuielile anuale de producţie, exprimate în moneda naţională,
ce se fac pentru obţinerea unei unităţi valutare nete. Poate fi calculat atât pentru
cazul general, cât şi pentru cazul agricol, cu ajutorul formulelor:
d + De d + De
∑ (I h + C h ) × 1
∑ (I h + ∆C h ) × 1

CRN a = d + D
h=1 (1 + a )h sau CRN a = d + D h =1 (1 + a )h
∑ [Vh′ − (I h′ + C h′ )]× ∑ [∆Vh′ − (I h′ + ∆C h′ )]×
e e
1 1
h =1 (1 + a ′)h h =1 (1 + a ′)h
în care: CRN a - cursul de revenire net actualizat;
I h , C h - cheltuielile anuale de investiţii şi producţie, exprimate în
moneda naţională;
V h′ - veniturile anuale, exprimate în valută;
I h′ , C h′ - cheltuielile anuale de investiţii şi producţie, exprimate în
valută;
a , a ′ - rata de actualizare a monedei naţionale, respectiv a valutei;
d , D e - durata de realizare şi durata eficientă de funcţionare a
obiectivului;

57
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
∆C h - sporul cheltuielilor de producţie anuale, exprimate în
moneda naţională;
∆V h′ - sporul veniturilor anuale exprimate în valută;
∆C h′ - sporul cheltuielilor anuale de producţie, exprimate în
valută.
Indicatorul serveşte la aprecierea competitivităţii agenţilor economici din
ţară pe piaţa internaţională. Prin acest test putem stabili costul intern al valutei şi
să urmărim alegerea variantelor de investiţii care asigură promovarea exportului
şi diminuarea importului, el ne oferă informaţii asupra produselor care sunt mai
eficiente să se producă în ţară, decât să se importe, sau care sunt indicate să se
importe decât să se producă în ţară deoarece asigură un curs de revenire net
nefavorabil, adică mare. Cu ajutorul acestui test avem posibilitatea să evităm
deciziile de investiţii care ar asigura obţinerea de valută externă cu un cost intern
prea mare. Se poate aplica în ambele variante de analiză (economică şi
financiară). Un proiect de investiţii este acceptabil numai dacă Testul Bruno
reflectă o valoare mai mică sau egală decât cursul oficial de schimb
valutar (CRN a ≤ CSV ) . Evident, acest criteriu de selecţie este valabil numai într-o
economie stabilă, cu inflaţie mică şi bine controlată.
În legătură cu aplicarea Testului Bruno ( CRN a ) se ridică cel puţin două
probleme:
a) Alegerea ratei de actualizare, respectiv dacă vom opta pentru aceeaşi şi
la calculul valorii nete actuale în valută şi la calculul valorii actuale a
cheltuielilor în moneda naţională. Ţinând cont de aspectele prezentate pentru
alegerea ratei de actualizare (rata dobânzii, rata inflaţiei, rata de risc
investiţional, eficienţa medie pe ramură), trebuie folosite rate de actualizare
diferite: la calculul în moneda naţională se vor avea în vedere aspectele
menţionate, iar pentru calculul în valută, se va lua în considerare rata de
actualizare practicată pe piaţa mondială.
b) Modul cum se face transformarea importurilor din valută în moneda
naţională. Pentru o fundamentare cât mai realistă a variantelor de proiecte, se
recomandă a se folosi paritatea oficială.
9. Pragul de rentabilitate
Precum se cunoaşte, eficienţa economică a investiţiilor depinde şi de
modul în care este folosită capacitatea de producţie proiectată, deoarece de
aceasta depinde recuperarea capitalului investit prin profitul obţinut. În cadrul
metodologiei BIRD, se atrage atenţia asupra unui „ punct critic” sub care gradul
de utilizare a capacităţilor de producţie nu poate coborî, deoarece obiectivul ar
intra în pierderi şi nu ar mai putea recupera capitalul investit. De aceea se
impune, în special la obiectivele de investiţii cu capacitate mare de producţie, să
se efectueză o analiză aprofundă cu privire la stabilirea gradului minim de
folosire a capacităţilor de producţie proiectate, astfel încât să se asigure un profit
minim sau unitatea să nu lucreze cu pierderi. Acest punct critic al nivelului
producţiei, exprimat prin procentul de folosire a capacităţii proiectate pentru
care profitul este zero (venituri = costuri), este numit „prag de rentabilitate”.
58
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Cunoscând nivelul cheltuielilor fixe (convenţional constante: amortizări,
salarii indirecte, cheltuieli de administraţie şi gospodăreşti, chirii, rente, taxe,
asigurări etc.), cheltuielile variabile (materii prime şi materiale directe, materiale
auxiliare, salarii directe, energie electrică, utilităţi, cheltuieli de transport-
aprovizionare etc.), profitul corespunzător ratei de rentabilitate stabilite şi
valoarea producţiei marfă, se poate construi graficul următor (figura 2.3).

Figura 2.3.Determinarea pragului de rentabilitate

Unităţi F
monetare
Ph
C
I
y Cheltuieli variabile C PM
B
Pierd Cheltuieli fixe
C
E
PR Capacitatea
x de producţie

Pe baza graficului prezentat, din asemănarea triunghiurilor ABC cu AHI


şi DEC cu DEF, rezultă relaţia de calcul a pragului de rentabilitate (ponderea
minimă din capacitatea de producţie sub care nu se obţine profit):
x = CF ×100
 x y  PM − CV
=
 100 CV 100 ⋅ y = x ⋅ CM 
 ⇒  ⇒  sau
 x y + CF 100 ⋅ y = x ⋅ PM − 100 ⋅ CF 
= CF
 100 PM  PR = ×100
 PM − CV
în care: PR - pragul de rentabilitate;
CF - cheltuielile anuale fixe;
CV - cheltuielile anuale variabile;
PM - valoarea anuală a producţiei marfă.
Acest indicator ne ajută să stabilim care este nivelul minim de folosire a
capacităţilor de producţie, astfel ca unitatea economică să nu lucreze cu pierderi,
să recupereze fondurile de investiţii cheltuite şi să obţină un profit net. Astfel,
încât să se aibă în vedere condiţiile în care se modifică preţul unitar de vânzare
al produselor, preţul de achiziţie al materiilor prime sau valoarea capitalului fix.
Dintre indicatorii prezentaţi, care se folosesc în cadrul metodologiei BIRD,
cel mai frecvent utilizaţi în activitatea practică, pentru analiza eficienţei
economice a proiectelor de investiţii, sunt: raportul dintre veniturile totale
actualizate şi cheltuielile totale actualizate (R), venitul net actualizat (VNA) şi
rata internă de rentabilitate (RIR).

59
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Teme pentru studiul individual

1. Trataţi pe larg tehnica actualizării.


2. Trataţi pe larg tehnica fructificării.
3. Enumeraţi şi scrieţi formula de calcul a principalilor indicatori ai Băncii Mondiale utilizaţi
în calculaţiile de eficienţă.
4. Proiectaţi, prin utilizarea indicatorilor de eficienţă economică, o afacere într-un domeniu de
activitate ales.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce investiţie este mai profitabilă?


d. În industria de morărit şi panificaţie;
e. În telecomunicaţii;
f. În industria textilă.
2. În ce regiune a ţării s-au făcut investiţii mai multe?
a. Dobrogea;
b. Oltenia;
c. Bucovina.
3. Ce stat vecin al României a investit mai mult în ţara noastră ?
a. Grecia;
b. Serbia;
c. Ungaria.
4. Sunt societăţile bancare mai profitabile decât societăţile de construcţii?
a. Da;
b. Nu;
c. Depinde de managementul firmei.
5. Calculaţi care investiţie este mai profitabilă pentru piaţa locală:
a. O fabrică de sticlă mată în Nigeria;
b. Un port maritim şi de reparaţii navale în Mongolia ;
c. O unitate de abatorizare porcine în Yemen.
Luaţi în considerare că:
- investiţia iniţială este aceaşi în toate cele 3 cazuri şi reprezintă 1% din PIB-ul
Mongoliei în anul 2008, care este de circa 7 ori mai mic decât PIB-ul Nigeriei
în anul 2007 (70 mild. USD) şi 6 ori mai mic decât PIB-ul Yemen-ului;
- populaţia Yemen-ului este de circa 8 ori mai mare decât cea a Mongoliei, care
este de circa 25 de ori mai mică decât cea a Nigeriei;
- creşterea economică medie în cele 3 ţări a fost în ultimii 3 ani de: 3% în
Nigeria, 5% în Mongolia, 7% în Yemen.
6. Cum se clasifică indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor după factorul timp?
a. Analitici, Sintetici, Complecşi;
b. De efecte, De eforturi, De timp;
c. Statici, Dinamici.
7. Indicatori statici de bază ai eficienţei economice a investiţiilor calculaţi la nivel
microeconomic sunt:
a. Indicatori pentru modernizări, dezvoltări sau retehnologizări ale
obiectivelor existente;
b. Indicatori de actualizare;
c. Indicatori utilizaţi în metodologia BIRD.
8. În ce organizaţie economică se fac circa 50% din investiţiile străine directe (ISD)
mondiale?
a. UE;

60
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
b. SUA;
c. ASEAN.
9. Pe ce loc se află România între ţările în tranziţie d.p.d.v. al ISD?
a. 4;
b. 1;
c. 2.
10. Cum se caracterizează evoluţia ISD în România?
a. O evoluţie dinamică;
b. O evoluţie sinusoidală;
c. O evoluţie constantă.

Recomandări bibliografice

1) Voicilaş, D.M., 2011, Investiţii-aspecte teoretice şi practice, Ed. Terra Nostra, Iaşi;
2) Voicilaş, D.M., 2009, Capacitatea de fructificare a investiţiilor în sectorul agro-alimentar
Românesc, Revista “Probleme economice” INCE, Bucureşti;
3) Ioniţă, I., Blidaru, Gh., 1999, Eficienţa investiţiilor în agricultură, Ed. Ceres, Bucureşti;
4) Românu, I., Vasilescu, I. (coord.), 1997, Managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar,
Bucureşti;
5) Românu, I., Vasilescu, I., 1993, Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

61
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

CAPITOLUL III
POLITICI DE INVESTIŢII

Obiective:
Cunoaşterea politicilor economice la nivelul Uniunii Europene;
Cunoaşterea politicilor de investiţii la nivelul Uniunii Europene;
Cunoaşterea climatului investiţional în ultimii douăzeci de ani în ţările nou membre
ale Uniunii Europene;
Înţelegerea importanţei investiţiilor străine directe în economie;
Cunoaşterea politicilor de investiţii în România.

Cuvinte cheie: Investiţii străine directe, Uniunea Europeană, România, Politici de investiţii,
Climat investiţional.

1. Investiţii străine directe

1.1. Impactul investiţiilor străine directe în economiile receptoare

În activitatea pe care o desfăşoară în străinătate societăţile care investesc


utilizează diferite resurse de natura capitalurilor, resurse tehnologice, forţă de
muncă, management sau resurse informatice. Provenienţa acestora sunt din cele
mai diverse şi includ atât resurse din statul – furnizor (mamă) cât şi din statul –
receptor (gazdă). Indiferent de sursă, ele sunt la rândul lor generatoare de noi
resurse.
În privinţa capitalurilor, datorită mobilităţii ridicate pe care o au
transferurile dintre statul de origine şi statul de implementare, dar şi invers, se
oferă posibilitatea reinvestirii acestora sau echilibrării situaţiei financiare a
investitorului într-un timp relativ scurt.
De cele mai multe ori investitorii apelează la capitalul firmei – mamă, din
statul de origine, sau a filialelor sale în statul respectiv, fie pentru deschiderea
unei afaceri în statul de implementare, fie pentru dezvoltarea unei afaceri deja
existente. Sunt însă şi situaţii când pentru demararea unei noi afaceri sau
dezvoltarea celei care există se face apel la pieţe financiare diferite, altele decât
cele din statul de origine al investitorului sau din statul de implementare.
Acestea nu sunt însă singurele situaţii care se pot întâlni în activitatea
investitorilor străini. De multe ori, noile investiţii efectuate în statele de
implementare sunt surse importante de finanţare a afacerilor proprii în statul –
mamă. Aceasta depinde însă foarte mult de conjunctura internaţională şi de
deciziile proprii firmei, fiind cazuri în care câştigurile investitorilor sunt sub
aşteptări sau din contră cu mult peste prognozele făcute. S-a constatat că de
multe ori aşteptările sunt depăşite mai ales în statele în curs de dezvoltare astfel
că acestea devin în scurt timp surse principale de susţinere financiară pentru
firmele – mamă. Din aceste activităţi apar adevărate circuite financiare,
schimburi de resurse între diferitele entităţi economice care participă direct sau
62
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
indirect la consumul şi crearea de noi surse de finanţare. Dacă profiturile nu sunt
reinvestite la sursă, ele se înscriu pe anumite circuite, sub formă de capital
propriu-zis, împrumuturi intrafirmă şi profituri repatriate.
Pe lângă aceste fluxuri financiare proprii, investitorii străini generează,
prin activităţile pe care le desfăşoară, şi alte fluxuri de capital care nu le mai
aparţin în totalitate sau în parte, ca efecte colaterale ale procesului investiţional.
Aceste fluxuri se pot dezvolta atât în statul gazdă cât şi în statul de implementare
sau în state terţe.
O altă situaţie care poate fi întâlnită se referă la posibilitatea ca transferul
de resurse financiare să se realizeze şi invers, adică investiţiile efectuate într-un
stat de implementare să devină surse de finanţare pentru alţi investitori proprii
sau străini statului respectiv. Astfel, firmele dezvoltate în statele gazdă sunt
generatoare de noi fluxuri financiare pentru alţi investitori care operează pe
aceeaşi piaţă. La acestea se mai adaugă şi efectul de antrenare a altor firme,
concurente sau doar partenere, în ocuparea noilor pieţe, ca rezultantă psihologică
a dorinţei de mărire a cotei de piaţă şi de exploatare a potenţialului de dezvoltare
propriu şi al statului de implementare.
În privinţa tehnologiei, rolul ei în procesul de creştere economică este
unanim acceptat ca fiind esenţial. În prezent asistăm la o reaşezare a factorilor
de producţie pe criterii de importanţă în matricea generală a progresului şi
dezvoltării economice. Tot mai des, progresul este asociat cu tehnologia, iar
tehnologia cu asocierea, colaborarea, fuziunea sau absorbţia între marile firme
naţionale şi internaţionale. Aceasta este de fapt tendinţa manifestată în ultimele
decenii, la început doar în câteva domenii de activitate considerate ca
utilizatoare de înaltă tehnologie ca aeronautica, telecomunicaţiile sau
electronica, apoi din ce în ce mai răspândită şi la alte domenii.
Tehnologia a devenit o condiţie obligatorie a succesului, numai cei care o
consideră şi apelează la ea fiind capabili de dezvoltare şi profit. Pentru a
beneficia de tehnologie este nevoie să fie alocate resurse importante în vederea
susţinerii activităţii de cercetare-dezvoltare. La început această activitate se
desfăşura în exclusivitate în statele de origine, puţine fiind firmele care apelau la
potenţialul din ţările de implementare. Treptat, prin creşterea concurenţei şi a
dorinţei de supremaţie, investitorii au dezvoltat activităţi de cercetare-dezvoltare
şi în statele gazdă, valorificând astfel mult mai bine capacităţile de care acestea
dispun. S-a dorit adaptarea mult mai rapidă a produselor şi serviciilor oferite la
cerinţele pieţei locale. La baza acestei decizii au stat considerente de ordin
economico-financiar dar şi de ordin politic, social sau chiar psihologic.
După Anda Mazilu∗, procesul de generare şi mişcare internaţională a
tehnologiei care are ca reper un investitor străin, ar putea fi reprezentat grafic ca
o sumă de cercuri concentrice al cărui nucleu îl constituie firma-mamă. Pe
planul cel mai apropiat de nucleu se situează filialele naţionale ale firmei. Pe al
doilea plan sunt plasate filialele din străinătate iar pe al treilea sunt partenerii


Doctor în economie, Cercetător principal la Institutul de Economie Mondială al Academiei Române

63
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
firmei – mamă, stabiliţi pe bază contractuală în cadrul alianţelor strategice din
domeniul cercetării tehnologice.
Ca şi în cazul capitalurilor transferurile tehnologice se pot face din mai
multe direcţii şi efectele propagate sunt diferite. Apar efecte în statul de origine,
în statul gazdă sau chiar în state terţe. Cele mai importante contribuţii
tehnologice pot comuta în timp de la statul de origine la statul de implementare,
centrul de concentrare tehnologică având proprietăţi translative şi de substituire.
Foarte importante sunt efectele asupra statului receptor. Aceste efecte sunt
multiplicate în timp şi cuprind inclusiv actorii locali. Investiţiile în statele
receptoare generează efecte de antrenare şi de externalizare având ca element
comun cunoaşterea tehnologică. Aceasta se întâmplă atunci când obiectul
transferului îl reprezintă tehnologiile de ultimă oră sau cele care au o mare
importanţă pentru investitori, tehnologii care nu sunt înstrăinate şi sunt
exploatate în afara spaţiului naţional exclusiv prin filiale proprii. Astfel, firmele
locale nu au acces la astfel de tehnologii decât prin intermediul unor efecte de
antrenare şi externalităţi ca:
- formarea de personal local calificat şi cu experienţă;
- încurajarea apariţiei de noi întreprinzători în ţările receptoare prin
încheierea între investitor şi partenerii locali a unor contracte de licenţă
pentru producerea şi comercializarea unor produse secundare;
- presiunile concurenţiale exercitate de filialele firmelor străine în ţările
receptoare, ca mijloc eficient de implementare a tehnologiilor noi şi de
îmbunătăţire a performanţelor firmelor locale.
Tehnologiile au implicaţii directe asupra productivităţii. S-a constatat că
productivitatea filialelor firmei – mamă în statul gazdă este mult mai ridicată
decât cea a actorilor locali. Această constatare are ca suport teoria potrivit căreia
o societate nu investeşte în străinătate decât dacă beneficiează de avantaje de
proprietate şi internalizare care îi permit operarea mai eficientă decât concurenţii
locali. Astfel, se exercită presiuni şi asupra firmelor care aparţin statului
receptor, fie că sunt din acelaşi domeniu de activitate fie că sunt doar
colaboratori sau parteneri, prin ridicarea standardelor de calitate acceptate de
piaţă, prin cerinţele investitorilor faţă de furnizori sau colaboratori, ori prin
simplele reguli ale competiţiei într-o economie de piaţă.
Faţă de acest influx tehnologic statele gazdă pot adopta mai multe
atitudini în funcţie de interesul pe care îl au şi politica promovată: neadoptarea
unei atitudini specifice; rezervarea anumitor sectoare economice exclusiv
capitalului autohton; limitarea fluxurilor de investiţii străine; specificarea unor
cerinţe de performanţă pentru investitorii străini; descurajarea reţinerilor
investitorilor în ceea ce priveşte realizarea transferului de tehnologie şi
influenţarea termenilor şi condiţiilor care însoţesc respectivul transfer11.
Managementul şi practicile manageriale reprezintă o latură foarte
importantă a activităţii investiţionale mai ales atunci când investiţiile sunt

11
Mazilu, A., 1999, Transnaţionalele şi competitivitatea – o perspectivă est-europeană, Ed. Economică,
Bucureşti

64
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
efectuate în alte state, nu de puţine ori apărând diferenţe semnificative legate de
cultură, tradiţie, obiceiuri de care trebuie să se ţină seama pentru reuşita afacerii.
Este o componentă fără de care celelalte aspecte ale activităţii investiţionale şi
ceilalţi factori de producţie nu pot funcţiona şi nu pot da randamentul aşteptat.
În utilizarea managementului şi practicilor manageriale stă de multe ori
succesul unei firme care investeşte în străinătate. Pentru a fi un atu al
investitorilor, această componentă presupune o perfectă cunoaştere a mediului
de afaceri internaţional. Mai întâi este necesar a se cunoaşte temeinic mediul
economic intern din statul de origine şi relaţiile dezvoltate în acesta, apoi este
obligatoriu a se cunoaşte mediul economic al statului de implementare. Trebuie
făcută o evaluare dacă practicile manageriale proprii se pot aplica în condiţii
normale în statul gazdă sau este necesar să fie împrumutate alte practici
manageriale rodate anterior în acele condiţii. De multe ori s-a dovedit că
utilizarea tehnicilor şi practicilor proprii constituie o reuşită.
În statele în tranziţie din centrul şi estul Europei s-a observat că imediat
după 1989 au fost folosite într-o măsură mai mare echipe străine de conducere,
venite de la firma – mamă. Odată cu acestea au fost implementate metodele şi
practicile manageriale proprii, specifice ţărilor de origine. Treptat, în paralel cu
perfecţionarea forţei de muncă autohtone şi instruirea ei fie la locul de muncă fie
la firma – mamă, s-a trecut la înlocuirea echipei manageriale aşa zis importate
cu cea autohtonă, la fel de competitivă dar uneori mult mai ieftină.
Relaţiile existente între factorii de producţie analizaţi, fluxurile financiare
pe care aceştia le generează, relaţiile dintre actorii locali – internaţionali –
entităţile firmei investitoare precum şi translaţia decizională între firma – mamă
şi filialele din statele gazdă, pot fi foarte bine puse în evidenţă analizând evoluţia
firmei Coca-Cola în două din statele în tranziţie din centrul şi estul Europei,
respectiv România şi Polonia.
Filosofia Coca-Cola prevede dezvoltarea unor relaţii contractuale cu
furnizori selectaţi pe criterii concurenţiale, de competitivitate, printr-o selecţie
naturală care nu presupune şi dezvoltarea unor relaţii prea amicale cu aceştia. Se
doreşte să se evite formarea unor furnizori dependenţi de comenzile firmei.
Astfel, în Polonia s-a început formarea unei reţele locale de furnizori prin
impunerea unor standarde de calitate obligatorii fără de care produsele lor nu
erau preluate în producţie. În paralel s-a menţinut însă reţeaua veche de furnizori
din străinătate. Singura materie primă aprovizionată exclusiv din străinătate a
rămas concentratul. O altă materie primă cu pondere mare în valoarea
produsului final este zahărul. Acesta a reuşit să fie asimilat în totalitate pe plan
local după ce în prealabil, la demararea investiţiei în Polonia, nu erau întrunite
condiţiile calitative la preluarea sfeclei de zahăr de la fermieri şi tehnologia de
rafinare cerută de firmă. Treptat, prin stimularea şi chiar presarea fermierilor
cultivatori de sfeclă de zahăr atât de firma prelucrătoare cât şi de politicile
guvernamentale elaborate pentru acest sector de activitate, zahărul polonez a
devenit materie primă pentru firma Coca-Cola, filiala Polonia. Celelalte inputuri,
etichete, ambalaje din sticlă şi plastic, capace, servicii de transport, publicitate,
comercializare etc., provin atât din surse locale cât şi de la furnizori externi. În
65
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
acest mod s-a ajuns ca pentru unele produse Coca-Cola gradul de acoperire a
costurilor din plan local să depăşească 50%, iar dacă se exclude costul
concentratului gradul de acoperire devine chiar 100%, ca în cazul produselor
ambalate în sticlă.
În acelaşi timp, în România, deşi situaţia iniţială a fost asemănătoare cu
cea din Polonia, imposibilitatea redresării industriei autohtone a zahărului a
făcut să se diminueze şi capacitatea investiţională a firmei Coca-Cola. Reacţia
producătorilor de sfeclă de zahăr la cerinţele calitative ale firmei a fost aproape
inexistentă şi în plus nu s-a putut înfiinţa şi dezvolta o societate de rafinare a
zahărului cu capital străin, ca în Polonia, ca urmare a lipsei competitivităţii
producătorilor locali, lipsa unei politici clare a statului în acest domeniu şi chiar
unor temeri de natură politică şi administrativă privind posibilitatea intervenţiei
autorităţilor în stabilirea preţurilor. Iată principalele cauze care au făcut ca
aceeaşi firmă, ofensivă în Polonia, să aibă o politică defensivă în România.
Implicaţiile sunt multiple iar pierderile, atât pentru firma Coca-Cola dar mai ales
pentru statul gazdă, în cazul nostru România, au fost foarte mari. Sunt însă şi
inputuri care cunosc un grad mai mare de asimilare în plan local cum ar fi
navetele, sticlele, etichetele, dar acestea nu reuşesc să acopere deficitul creat de
imposibilitatea atragerii principalelor materii prime de pe plan naţional şi nici nu
au ca efect atingerea performanţelor poloneze, deşi condiţiile iniţiale au fost
asemănătoare.
Acestea sunt relaţiile dezvoltate de investitorii străini cu amontele dar la
fel de bine se pot analiza şi relaţiile dezvoltate în aval, pentru că şi acestea sunt
furnizoare de fluxuri financiare şi contribuie decisiv la dezvoltarea economică
de ansamblu.

1.2. Avantajele competitive ale statului receptor

Investiţiile străine şi în mod special investiţiile străine directe (ISD) au un


impact deosebit asupra valorificării, ameliorării, creării avantajelor competitive
în economiile receptoare, strâns legat însă de stadiul de dezvoltare a acestora şi
de rolul capitalului antreprenorial străin în procesele de redresare economică ale
ţării gazdă.
Pentru a analiza stadiile dezvoltării statului gazdă şi impactul ISD asupra
avantajelor competitive ale acesteia este util a aminti modelul avantajelor
competitive elaborat de economistul Michael Poter. El apreciază
competitivitatea ca fiind acea productivitate cu care o naţiune îşi utilizează
resursele într-un anumit domeniu. Avantajul competitiv localizează acel nivel de
productivitate care permite firmelor să realizeze exporturi substanţiale pe piaţa
internaţională sau să genereze fluxuri de ISD. Sintetic, se urmăreşte crearea
acelui mediu care să permită îmbunătăţirea calităţii factorilor, creşterea
productivităţii utilizării lor şi crearea de noi factori.
Cele patru categorii de factori determinaţi de Poter ca fiind esenţiali
pentru crearea şi susţinerea avantajelor competitive la nivel naţional, ansamblu
cu o structură de diamant, sunt: dotarea cu factori de producţie; condiţiile cererii
66
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
interne; legăturile dintre activităţile economice; strategiile şi structurile
organizatorice ale firmelor, climatul concurenţial intern12. Astfel, avantajul
competitiv bazat pe unul sau doi factori se regăseşte numai în activităţile bazate
pe resurse naturale sau pe utilizarea forţei de muncă slab pregătită şi a
tehnologiilor simple. Aceste avantaje nu sunt însă sustenabile pe termen lung.
Nici chiar existenţa unor factori favorabili în toate cele patru categorii nu este
suficientă, în afara existenţei unor puternice legături biunivoce în cadrul
structurii de diamant.
În viziunea lui Poter, procesul de creare şi dezvoltare a avantajelor
competitive este îndelungat şi cunoaşte o anumită etapizare în funcţie de sursa
caracteristică, prioritară a avantajelor competitive ale unei naţiuni la un moment
dat. Potrivit acestui model, succesiunea etapelor de dezvoltare a avantajelor
competitive deci şi a economiei unei naţiuni şi rolul potenţial al fluxurilor de
ISD receptate şi al deciziilor investitorilor în diferite momente, se prezintă în
felul următor:
a) Stadiul avantajului competitiv bazat pe dotarea cu factori de producţie;
b)Stadiul avantajului competitiv determinat de volumul şi calitatea
investiţiilor;
c) Stadiul avantajului competitiv decurgând din inovare;
d)Stadiul bunăstării.
În primul stadiu, fluxurile investiţionale directe sunt susceptibile de a se
orienta către sectorul produselor primare şi către activităţi de prelucrare
intensive în forţă de muncă slab calificată, care furnizează bunuri de consum cu
o prelucrare redusă. Este stadiul în care se găseau statele central şi est europene
în anul 1990 dar tot aici, după acest model, ar putea fi încadrate şi state precum
Canada şi Australia.
În cel de-al doilea stadiu, avantajul competitiv este creat prin investiţii în
tehnologii şi facilităţi moderne în producţie. Are loc ameliorarea prin investiţii a
calităţii factorilor de producţie existenţi. Este stadiul în care sursele avantajului
competitiv se deplasează către sectoarele economice intensive în capital. Apare
ca foarte importantă şi strategia de dezvoltare susţinută de statele gazdă.
În al treilea stadiu primează capacitatea statelor de a susţine inovarea. Este
stadiul în care îmbunătăţirea tehnologică, managerială, modernizarea facilităţilor
de producţie sunt susţinute din surse interne. Asta nu înseamnă ca rolul ISD este
inexistent.
Ultimul stadiu care încheie ciclul de dezvoltare a avantajelor competitive
este stadiul statului asistenţial. Bunăstarea tinde să anestezieze mobilul pentru
investiţii susţinute, inovare şi perfecţionare. Avantajele competitive sunt tot mai
greu de susţinut, astfel încât, în mod paradoxal, devine inevitabilă revenirea la
primul stadiu bazat pe dotarea cu factori şi costul acestora, deci o reluare a
ciclului.

12
Mazilu, A., 1999, Transnaţionalele şi competitivitatea – o perspectivă est-europeană, Ed. Economică,
Bucureşti

67
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Această matrice de stadii ale dezvoltării avantajelor competitive nu se
aplică în mod automat tuturor statelor. Este foarte probabil pentru unele ţări
chiar lipsa unor stadii, sau în cadrul aceleiaşi ţări pot exista stadii diferite de
dezvoltare.

1.3. Investiţiile străine directe orientate spre export

O prioritate a ţărilor – fie ele bogate sau sarace – este modernizarea şi


durabilitatea exporturilor, astfel ca ţările să contribuie mai mult la dezvoltare.
Aşa cum firmele sunt forţate să-şi facă sistemele de producţie mai competitive,
tot aşa ţările trebuie să-şi creioneze mişcările în orice industrie spre activităţi cu
valoare adăugată mai mare.
Există multe modalităţi în care companiile transnaţionale pot ajuta la
sporirea competitivităţii exporturilor unei ţări. Provocarea constă în a activa
companiile transnaţionale pentru acest obiectiv.
Pentru atragerea de investiţii străine directe orientate spre export şi pentru
a avea siguranţa că aceste investiţii se traduc în câştiguri în domeniul
dezvoltării, ţările vor trebui să găsească cele mai eficiente modalităţi pentru ca
poziţiile lor geografice să conducă la tipul de export pe care doresc să îl
abordeze. Chiar şi cei care tradiţional au primit ISD semnificative, orientate spre
export, vor trebui să se modernizeze pentru a susţine mărirea salariilor şi pentru
a păstra competitivitatea ca o bază de export.
Pe lina schimbărilor dinamice în cadrul strategiilor corporatiste care
afectează industriile exportatoare, a competiţiei tot mai mari dintre ţări şi entităţi
sub-naţionale pentru ISD orientate spre export, a mediului de reglementări în
schimbare şi a obiectivelor schimbătoare în ceea ce priveşte chiar dezvoltarea
ţărilor, evoluează formularea şi implementarea politicilor. Deşi se recunoaşte
faptul că stabilitatea macroeconomică, precum şi factorii structurali de tipul
capacităţii tehnologice şi al resurselor umane reprezintă cheia pentru ca poziţia
geografică să fie competitivă, aici accentul se pune pe politici relaţionate cu ISD
orientate spre export: cum se pot atrage şi îmbunătaţi ISD şi cum se poate
beneficia de pe urma acestora.
În continuare, se vor trata câteva din lecţiile importante ce pot fi învăţate
din experienţa ţărilor în curs de dezvoltare şi a economiilor în tranziţie care au
avut destule avantaje de pe urma ISD interne pentru îmbunătaţirea
competitivităţii activităţilor lor de export. Este nevoie însă de atenţie în ceea ce
priveşte aplicarea acestor lecţii: eficienţa în orice politică dată depinde de
contextul specific economic, istoric, geografic, cultural şi politic. Este nevoie de
acces la pieţele cheie, dar aceasta nu ajunge pentru atragerea activităţilor
orientate spre export. Deşi liberalizarea comerţului multilateral a reprezentat un
factor de facilitare dincolo de naşterea unor sisteme de producţie internaţională
şi dincolo de realizarea unor activităţi orientate spre export în străinătate prin
intermediul companiilor transnaţionale, vor trebui îmbunătăţite în continuare
accesul la pieţele ţărilor dezvoltate, în special pentru produsele de interes la
export pentru ţările în curs de dezvoltare. În particular trebuie abordate tarifele
68
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
de vârf, evoluţia rapidă a tarifelor şi barierele netarifare din agricultură, textile şi
îmbracăminte. Între timp, creşterea protecţionismului ar putea pune în pericol
perspectivele ţărilor sărace în ceea ce priveşte exploatarea totală a avantajelor lor
comparative. Utilizarea tot mai mare a măsurilor comerciale, ca de exemplu
anti-dumping-ul şi salvgardările, precum şi utilizarea subvenţiilor cu ţintă din
ţările în curs de dezvoltare preocupă pe toată lumea în contextul actual.
În ciuda eroziunii marjelor preferenţiale rămân încă importante multe
aranjamente regionale şi internaţionale pentru localizarea producţiei de export
(de exemplu în contextul Uniunii Europene şi al acordurilor sale de asociere,
NAFTA, Iniţiativei Bazinului Statelor Unite Caraibiene şi al AGOA), aşa cum
se întâmplă cu multe scheme de producţie off-shore. Creatorii de politici din
ţările gazdă trebuie să conştientizeze oportunităţile ce rezultă din astfel de
aranjamente, dar trebuie să-şi înţeleagă şi limitele. De exemplu, schemele de
producţie off-shore descurajează în general utilizarea componentelor locale şi
pot restricţiona modernizarea operaţiunilor locale. Preferinţele comerciale nu pot
să asigure în sine o bază suficientă şi durabilă pentru dezvoltarea competitivă a
industriilor exportatoare (cu sau fără investiţii străine directe). Acelaşi lucru este
valabil şi pentru ţările care au atras ISD orientate spre export datorită cotelor
neutilizate de exporturile către ţările care au restricţionat accesul produselor
textile şi de îmbrăcăminte conform acordului Multifibre. Deoarece cotele nu vor
mai exista până la sfârşitul anului 2005, există riscul realocării investiţiilor
existente ţărilor care oferă condiţii mai competitive. Preferinţele comerciale
trebuie privite ca o fereastră temporară de oportunităţi care asigură timpul
necesar ţărilor pentru întărirea avantajelor lor de aşezare. Guvernele ţărilor
gazdă vor trebui să aibă în vedere o serie de măsuri care să îmbunătăţească
atractivitatea ţărilor pe termen lung ca bază a producţiei orientate spre export.
Deşi accentul acestui capitol se pune pe măsurile direct relaţionate cu
ISD, trebuie să subliniem din nou faptul că acestea trebuie înţelese ca parte a
eforturilor mai mari de promovare a dezvoltării.
Un domeniu de politici cheie îl reprezintă îmbunătăţirea accesului la
produsele importate prin măsuri care să faciliteze comerţul. Astfel de eforturi
sunt importante, deoarece competitivitatea activităţilor orientate spre export
(mai ales a industriilor care nu necesită resurse) depinde, în mare măsură, de
produsele importate. Diverse ţări au încercat să inducă mai multe exporturi din
partea afiliaţilor lor străini prin solicitări de performanţe la export. Cu toate
acestea, pentru a nu deteriora investiţiile străine directe, acestea au fost legate de
un anume tip de avantaje oferite de investitori. Într-un mediu tot mai competitiv
şi în spiritul reglementărilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, cerinţele de
performanţe de export mandatar devin tot mai dificil de utilizat.
Pentru diminuarea costurilor de producţie şi a riscurilor, multe ţări au
oferit stimulente care să inducă ISD orientate spre export. Utilizarea
stimulentelor trebuie de asemenea să evolueze în timp.
Ţările dezvoltate utilizează în mod frecvent stimulente financiare (ca de
exemplu granturi directe), în vreme ce în ţările în curs de dezvoltare (care nu îşi
pot permite linii directe de la bugetul statului) măsurile fiscale sunt mai comune.
69
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Stimulentele au fost un element important în dezvoltarea strategiei multor ţări,
mai ales pentru cele care au avut succes în atragerea ISD spre export. Unele
dintre aceste ţări au iniţiat o abordare tot mai orientată pentru atragerea ISD.
Provocarea pentru ţările în curs de dezvoltare care utilizează stimulente în
eforturile lor de a promova ISD orientate către export este aceea de a măsura
beneficiile şi costurile implicate. Acolo unde sunt implementate efectiv,
stimulentele au complementat în mod tipic o serie de alte măsuri care să vizeze
intensificarea aspectelor de genul nivelului deprinderilor, al tehnologiei şi al
infrastucturii. Compensarea deficienţelor majore prin acordarea de stimulente s-
ar putea să nu fie întotdeauna o strategie înţeleaptă, deoarece creşte riscul ca
fondurile publice să fie cheltuite pentru proiecte care nu oferă lichidităţile
necesare garantării stimulentelor. Fără eforturi de îmbunătăţire a mediului de
afaceri în vederea atragerii investiţiilor, modernizarea producţiei şi cooptarea
ISD în economia locală, există riscul ca investitorii să plece de îndată ce
stimulentele expiră. Astfel, subvenţiile nu ar trebui să fie utilizate ca măsuri
izolate, ci mai degrabă ca parte a unui pachet mai larg de politici.
Stabilirea zonelor de procesare a exportului (EPZs) în vederea asigurării
unei infrastructuri eficiente şi a îndepărtării birocraţiei într-o regiune reprezintă,
de asemenea, un instrument larg utilizat în contextul promovării ISD orientate
către export. De fapt, majoritatea câştigătorilor au stabilit zonele de procesare a
exporturilor (sau alte scheme care împărtăşesc o parte din caracteristicile lor) şi
o parte dintre ele reprezintă o cota mare de exporturi de produse care nu necesită
resurse. Cu toate acestea, performanţele zonelor de procesare a exportului
depind foarte mult de alte politici, în special cele care vizează utilizarea
resurselor umane şi crearea infrastructurii necesare pentru atragerea şi
modernizarea ISD. Zone pline de succes pot fi localizate în China, Costa Rica,
Republica Dominicană, Filipine şi Singapore.
Pe de altă parte, există multe zone de procesare a exportului care au eşuat
în atragerea de investiţii substanţiale şi în care cheltuielile au depăşit cu mult
beneficiile sociale.
Ca şi în cazul altor tipuri de politici, natura şi utilizarea zonelor de
procesare a exportului sunt în evoluţie. Aşa cum s-a remarcat anterior,
necesitatea de a exporta a fost relaxată în multe ţări în ultimii ani, ceea ce a
permis vânzări semnificative la intern. Mai multe companii naţionale sunt acum
înfiinţate în respectivele zone, iar Guvernele fac eforturi pentru a încuraja mai
mult legăturile între afiliaţii străini şi firmele interne, precum şi pregătirea
angajaţilor locali şi dezvoltarea infrastructurii tehnice şi tehnologice. Aspectul
industrial al producţiei din zonele de procesare a exportului şi din alte zone este,
de asemenea, în schimbare. Deşi au fost dominate de tehnologii de un nivel
scăzut, de activităţi de producţie care necesitau mult efort pentru puţine
stimulente, o parte dintre ele se îndreaptă acum spre domenii ca asamblarea de
produse electronice, proiectare electronică, testări, cercetare şi dezvoltare, fără a
mai menţiona sedii regionale şi centre globale de logistică.
În ţările în curs de dezvoltare, astfel de tendinţe pot fi accelerate de
disciplina Organizaţiei Mondiale a Comerţului în domeniul subvenţiilor pentru
70
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
export. Atunci când au în vedere utilizarea de stimulente în afara zonelor de
procesare a exportului, ţările în curs de dezvoltare trebuie, atât să identifice cele
mai favorabile zone, cât şi să se asigure că ele sunt în conformitate cu cadrul
internaţional de reglementări, în special cu cele ale Organizaţiei Mondiale a
Comerţului. În acest context, atenţia trebuie îndreptată mai ales către rolul
subvenţiilor pentru export. În afară de membrii Acordului OMC referitor la
subvenţii şi măsuri de contrabalansare (şi anume ţările mai puţin dezvoltate -
până în momentul în care PIB-ul lor pe cap de locuitor ajunge la 1.000 dolari
SUA), alte ţări membre în curs de dezvoltare vor trebui să elimine treptat
subvenţiile pentru export, fiind exceptate acele ţări care îşi vor extinde perioada
de tranziţie. Chiar şi aceste ţări vor trebui să evalueze ce vor face după tranziţie.
Orice subvenţie “specifică” ce cauzează efecte adverse intereselor altor ţări
membre ale OMC poate fi acţionată în justitie şi supusă unor potenţiale acţiuni
de remediere. Mai mult chiar, importurile subvenţionate de o ţară membră a
OMC pot fi supuse măsurilor unei alte ţări dacă importurile produc sau ameninţă
să producă daune materiale unei industrii interne care asigură un produs similar
în ţara importatoare. Prevederea referitoare la subvenţii “specifice” devine deci
riscantă.
Zonele de procesare a exportului continuă să joace un rol important în
strategia generală a ţărilor care promovează ISD orientate spre export. Ele pot
continua să scutească exporturile companiilor din aceste zone de plata unor
impozite indirecte (ca de exemplu impozitele pe vânzări), de taxele de frontieră
(de exemplu taxele consulare) şi de obligaţiile pentru importuri. Sistemele de
rambursare şi de scutire de plată a taxelor vamale sunt de aceea permisive. În
vreme ce schemele de rambursare a taxelor vamale pot să nu includă bunuri de
capital utilizate pentru a produce bunuri exportate, multe ţări mici membre ale
OMC ar putea să aibă o producţie internă mică sau chiar inexistentă de astfel de
bunuri de capital şi, astfel ar putea să aibă în vedere micşorarea sau eliminarea
taxelor la import pentru asemena bunuri. Mai mult chiar, discutabil, cele mai
structurale avantaje în forma unei infrastructuri funcţionale şi a unor proceduri
administrative accelerate rămân neafectate.
Parţial, în lumina acestora, un număr de ţări, inclusiv unele ţări dezvoltate,
încep să-şi transforme zonele de procesare a exportului în parcuri industriale sau
în parcuri ştiinţifice care pot juca rolul de catalizatori pentru dezvoltarea
companiilor conglomerate.
Exista riscul ca o competiţie intensă pentru ISD orientate către export să
se transforme într-o cursă spre dezastru (în standarde sociale şi de mediu
înconjurător) sau într-o cursă către vârf (din punctul de vedere al stimulentelor).
Astfel de preocupări au fost rostite mai ales în contextul zonelor de procesare a
exporturilor. Zonele de procesare a exporturilor pline de succes nu ar trebui să
fie evaluate numai din punctul de vedere al capacităţii lor de a atrage ISD sau de
a creşte exporturile şi câştigurile din diferenţele de curs valutar. Ele ar trebui să
fie evaluate şi în conformitate cu măsura în care contribuie la îndeplinirea
obiectivelor sociale şi economice largi.

71
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Ţările care aplică politici mai integrate pentru atragerea de ISD orientate
către export – de exemplu prin implicarea reprezentării tri-partite în comitetele
zonelor de procesare a exportului, garantând drepturile muncitorilor (inclusiv
libertatea de asociere şi de negociere colectivă) la îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă – au avut intenţia de a atrage ISD de o calitate înaltă. Singapore şi Irlanda
sunt două exemple de ţări care au aplicat politici mai integrate în acest domeniu.
În ambele ţări s-au făcut eforturi pentru promovarea pregătirii, pentru facilitarea
dialogului între muncitori şi management şi pentru asigurarea infrastructurii de
primă clasă pentru investitori. Relaţiile bune de muncă şi îmbunătăţirea
deprinderilor implică productivitate şi competitivitate.
În ceea ce priveşte riscul stimulentelor cursei către vârf, în vreme ce
Acordul referitor la subvenţii şi măsuri de contrabalansare interzice utilizare
subvenţiilor pentru export, alte stimulente pentru promovarea ISD orientate către
export, în special referitoare la aşezarea geografică, sunt încă utilizate pe scară
largă atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare. Deoarece
competiţia pentru ISD orientate către export creşte, riscul stimulentelor
crescânde referitoare la competiţia aşezării geografice necesită o cooperare
internaţională continuă. Diferenţele de resurse disponibile pentru sprijinirea
publicului către investiţii particulare sugerează, de asemenea, faptul că ţările în
curs de dezvoltare au un oarecare dezavantaj în ceea ce priveşte competiţia
pentru stimulente. O reducere a utilizării stimulentelor de aşezare geografică din
partea ţărilor dezvoltate şi a celor în curs de dezvoltare ar trebui să ajute
guvernele să atragă resurse mai multe pentru dezvoltarea deprinderilor, a
infrastructurii şi a altor domenii relevante pentru atragerea activităţilor orientate
spre export. În acelaşi timp, s-ar putea putea face caz de diversele subvenţii
orientate spre dezvoltare către afiliaţii care nu pot fi acţionaţi în justiţie conform
reglementărilor OMC. Un exemplu este utilizarea acestora pentru asigurarea de
tehnologie, de asistenţă tehnică şi de pregătire pentru furnizori şi personalul lor.
Alegerea instrumentelor de politici referitoare la ISD orientate spre export
trebuie să fie în consens cu strategia generală de dezvoltare a unei ţări. Este larg
recunoscut faptul că politicile sunt mai eficiente dacă sunt aplicate într-o
manieră orientată şi coerentă. Este nevoie de o abordare mai concentrată a
promovării investiţiilor deoarece companiile transnaţionale au în vedere în mod
tipic un număr de locaţii pentru investiţiile străine orientate spre export.
O abordare ţintită poate să coste mai puţin în relaţia cu rezultatele obţinute
decât una în care o ţară intenţionează să atragă ISD orientate spre export într-o
manieră ad-hoc. Dar, înainte de toate, principala motivaţie este aceea de a creşte
şansele de a atrage investiţii care să continue dezvoltarea specifică a obiectivelor
unei ţări. Aceasta necesită, printre altele, ca guvernele să determine care tipuri
de ISD vor avea potenţialul cel mai mare în raport cu investiţiile interne.
Un punct de pornire pentru stabilirea cu succes a ţintelor îl reprezintă o
bună înţelegere a competitivităţii relative a ţării gazdă (sau a unei regiuni din
aceasta) pentru activităţi specifice. Evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe
ale unei localizari poate fi abordată la diverse niveluri de sofisticare şi de
detaliu. Amănunte utile pot fi obţinute şi de la o regulă empirică, deloc
72
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
costisitoare, care implică o analiză a modelelor de comerţ şi industrie, a
consultărilor cu investitorii existenţi (interni şi străini), a locaţiilor în competiţie
care exportă şi care au atras ISD orientate către export şi prin identificarea altor
factori care ar putea atrage ISD orientate spre export, inclusiv membrii zonelor
de comerţ liber, scheme preferenţiale de export, conglomerate de activităţi
economice şi parcuri industriale. O astfel de evaluare poate forma baza pentru o
segmentare mai redusă a pieţei, de exemplu pe baza criteriilor economice,
geografice, demografice şi de alt gen.
Un alt element important al ţintelor este cel al unei analize dure a
strategiilor corporatiste care afectează alegerea locaţiei. Ca răspuns la
specializarea geografică şi funcţională tot mai mare în multe industrii, ţările pot
considera utilă identificarea nişelor de producţie prin care să facă legatura cu
sistemele de producţie internaţională. Cu cât este mai concentrată abordarea, cu
atât mai uşor va fi să se diversifice activităţile agenţiilor de promovare a
investiţiilor (API) pentru satisfacerea nevoile investitorilor. Locul în care pot fi
căutaţi potenţialii investitori are legătură cu afiliaţii străini care s-au stabilit deja
în ţară. Ei sunt o “dovadă vie” a existenţei oportunităţilor de investiţii, iar
prezenţa lor poate indica unde să se caute investiţii adiţionale. Competitorii, la
rândul lor, pot fi ţinte primordiale mai ales dacă afiliaţii existenţi au legături cu
companiile transnaţionale. Companiile care sunt parte a lanţurilor de valori
interne, precum şi ale afiliaţilor străini din ţara gazdă (ca de exemplu
cumpărătorii sau furnizorii) reprezintă şi ele potenţiale ţinte. Cultivarea
contactelor strânse cu firmele existente pot genera detalii utile pentru strategiile
de investiţii şi pentru modalitatea în care aceste firme “relaţionate” îşi iau
deciziile de investiţii. Ţinta nu trebuie să fie o iniţiativă singulară, ci un proces
continuu de învăţare în care cultivarea relaţiilor joacă un rol cheie. Guvernele au
nevoie să recunoască importanţa dinamismului în identificarea nişelor de piaţă,
să conştientizeze nevoia de revizuire a strategiilor în timp, pe măsură ce
condiţiile competitive şi strategiile corporative evoluează. Avantajele accesului
preferenţial la pieţe, de exemplu, sunt valoroase, dar trebuie să îşi găsească locul
într-un plan clar, pentru a crea avantaje durabile pentru viitor. Agenţiile de
promovare a investiţiilor pot contribui la astfel de planuri, dar conceptualizarea
şi implementarea lor implică, de asemenea, alte agenţii guvernamentale şi un
parteneriat sector public – sector privat.
Există totuşi riscuri în ceea ce priveşte dezvoltarea unei strategii mai
ţintite şi mai concentrate. Resursele se pot concentra pe atragerea investiţiilor
care pot să nu se materializeze sau pe eforturi considerabile şi pe resurse care
pot fi destinate unor tipuri nepotrivite de firme, sau unor firme care ar fi investit
în orice domeniu. Îmbunătăţirea mediului general de politici pentru investiţii –
indiferent dacă indigene sau străine – nu ar trebui sacrificată pentru o
concentrare selectivă de atragere doar a anumitor firme. O înţelegere realistă a
punctelor forte şi a punctelor slabe ca bază pentru producţia orientată spre export
asigură o bază mai puternică pentru ţinte. Există evident un risc al dorinţei
neexprimate de a câştiga companiile transnaţionale cu “statut înalt” dacă o ţară
nu are condiţiile de bază pentru a atrage acest tip de investitori (ca de exemplu o
73
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
forţă de muncă educată şi cu deprinderi înalte şi o infrastructură excelentă cu
costuri reduse).
Competiţia pentru proiecte de investiţie cu un profil înalt poate fi intensă
si, pentru fiecare câştigător exista întotdeauna mai mulţi care pierd şi care, în
final, vor fi utilizat resurse considerabile într-o încercare eşuată de a atrage un
proiect. De aceea, pentru cele mai multe ţări în curs de dezvoltare, investitorii
vizaţi nu vor fi probabil primele 100 de companii transnaţionale, ci firme mai
mici din industria sau activitatea potrivită.
Deşi este clar faptul că adoptarea unei strategii care să vizeze investitorii
poate fi eficientă în atragerea de investiţii străine directe, aceeaşi strategie poate
fi o provocare pentru guverne. Vizarea eficientă necesită agenţii de promovare a
investiţiilor orientate spre afaceri, cu legături bine dezvoltate cu sectorul privat,
precum şi cu alte ramuri ale guvernului. Vizarea investitorului ar trebui să fie
bine integrată în strategia generală de dezvoltare a unei ţări, iar agenţiile de
promovare a investiţiilor vor trebui să conlucreze strâns cu alte părţi ale
guvernului pentru a identifica şi, într-adevăr, a crea avantaje comparative care să
fie durabile, nu efemere.
Subliniem faptul că extinderea exportului reprezintă un mijloc, nu un
obiectiv şi anume promovarea dezvoltării. Pentru a duce la maximum beneficiile
intervenţiilor guvernului, promovarea investiţiilor directe străine orientate către
export ar trebui să fie parte integrantă a strategiei generale de dezvoltare a unei
ţări. Demarcarea constă în gradul de succes pe care pe care îl are o ţară gazdă în
atragerea şi modernizarea investiţiilor străine directe orientate către export, cât şi
în beneficiile de dezvoltare din astfel de investiţii, care se bazează pe abilitatea
ţării de a-şi dezvolta capabilităţile interne. Într-adevăr, unele dintre ţările pline
de succes în competitivitatea exportului şi în atragerea de investiţii străine
directe orientate către export au practicat abordări duble bazate pe dezvoltarea
capabilităţilor interne, ţintind în acelaşi timp resurse şi active străine. Elementele
importante ale unei astfel de abordări includ:
• asigurarea că cea ce se vizează prin promovarea investiţiei se află pe
aceeaşi directie cu strategiile de dezvoltare şi industriale de amploare ale
ţării;
• asigurarea unui pachet de stimulente într-o manieră concentrată pentru a
încuraja companiile transnaţionale să investească în activităţi strategice
(ţinând cont de reglementările Organizaţiei Mondiale a Comerţului
referitoare la subvenţiile pentru export);
• implicarea afiliaţilor străini în dezvoltarea şi actualizarea resurselor
umane;
• dezvoltarea infrastucturii de înaltă calitate, ca de exemplu zonele de
procesare a exporturilor şi parcurile ştiinţifice;
• asigurarea sprijinului ţintit pentru dezvoltarea întreprinderilor locale, a
furnizorilor şi a conglomeratelor.
Ultimul punct se referă la un element deosebit de important. Pentru a
beneficia pe deplin de investiţiile străine directe orientate către export, pentru

74
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
facilitarea actualizării activităţilor orientate către export şi pentru a le face
durabile, ţările gazdă trebuie să încurajeze legăturile dintre afiliaţii străini şi
furnizorii locali. Afiliaţii străini orientaţi către export – în special dacă aceştia
operează în enclave – importă de cele mai multe ori toate sau majoritatea
nevoilor de producţie, a componentelor sau a materiilor prime, asamblează
produsele într-o ţară gazdă şi apoi exportă produse semi-finite sau finite.
Legăturile cu afiliaţii străini reprezintă un canal cheie pentru răspândirea
către firmele interne a deprinderilor, a cunoştinţelor şi a tehnologiei. Aşa cum s-
a discutat în amănunt în Raportul Mondial al Investiţiilor 2001, politicile cheie
includ prevederi de informare şi de asocieri; încurajarea afiliaţilor străini să
participe la programe care vizează actualizarea capabilităţilor tehnologice ale
furnizorilor interni; promovarea înfiinţării asociaţiilor sau cluburilor
furnizorilor; pregătire comună; diverse scheme care să permită furnizorilor
accesul la finanţare. Între timp, ca şi în alte tipuri de politici, strategiile de
promovare trebuie să se adapteze la natura schimbătoare a strategiilor
corporatiste. De exemplu, unele ţări (Irlanda) abandonează ideea promovării
legăturilor numai între firme locale şi afiliaţi străini şi, în schimb, promovează
participarea firmelor interne la lanţurile de furnizori ale companiilor
transnaţionale de oriunde în lume.
Legăturile dintre furnizorii interni şi afiliaţii străini cumpărători pot avea
loc mai frecvent dacă şi cumpărătorii şi furnizorii operează în acelaşi domeniu
industrial. Într-adevăr, natura tot mai interdependentă a politicilor în ceea ce
priveşte dezvoltarea investiţiilor, comerţului, tehnologiei şi a întreprinderilor
necesită o abordare mai integrată pentru adoptarea investiţiilor străine directe
orientate către export şi dezvoltarea economică.
Deoarece dezvoltarea infrastructurii, a serviciilor de afaceri şi a
deprinderilor specializate implică adesea niveluri semnificative de investiţii,
multe ţări au încurajat formarea unor conglomerate industriale locale. Astfel de
eforturi încearcă să creeze condiţiile care vor promova interacţiunea dinamică,
învăţarea, actualizarea şi competiţia între toţi actorii relevanţi. Un număr de ţări
care au experimentat îmbunătăţiri în competitivitatea lor la export în ultimele
două decenii au găzduit aglomerări de producători în proprietate mai ales
străină. Exemplele cele mai proeminente includ Irlanda, Malaezia, Mexic,
Singapore şi câteva ţări ale Europei Centrale şi de Est. Cu toate acestea, nu toate
proiectele orientate spre export reprezintă candidaţi buni pentru a deveni noduri
de conglomerate industriale dinamice. Şansele de producţie concentrate într-un
număr limitat de localizări cresc atunci când este vorba de economii la nivel de
uzină, de costuri relativ scăzute pe unitatea de produs, bariere scăzute pentru
comerţ şi prezenţa unor externalităţi şi a posibilităţilor de răspândire.
În timp ce formarea conglomeratelor industriale poate fi spontană,
rezultând dintr-o aglomerare de firme angajate în activităţi similare sau
relaţionate, intervenţia strategică tot mai mare a guvernului poate facilita
formarea lor. Au fost identificate trei tipuri de eforturi esenţiale pentru
dezvoltarea conglomeratelor care implică intrări de fluxuri de investiţii străine
directe.
75
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Primul este investiţia şi promovarea afacerii într-o manieră precisă,
orientată. Aşa cum creatorii de politici trebuie să înţeleagă nevoile competitive
ale diverselor industrii pentru a evita direcţionări greşite ale investiţiilor către
conglomeratele nepotrivite, tot aşa diagnosticarea unui conglomerat este
fundamentală. Există şi nevoia cooperării strânse între agenţiile de promovare a
investiţiilor şi instituţiile guvernamentale.
Cel de-al doilea tip de efort este crearea de instituţii, care reprezintă de
fapt un proces foarte complex. Tendinţele de aglomerare pot fi încurajate şi de
stabilirea zonelor de procesare a exportului, a parcurilor industriale şi a altor
facilităţi, adesea specializate într-o industrie. Instituţiile implicate în metrologie,
standarde, testări şi asigurarea calităţii asigură infrastructura activităţilor
industriale moderne. Importanţa lor pentru competitivitate este în creştere ca
rezultat al calităţii mereu stringente, preciziei, toleranţei şi altor standarde de pe
pieţele internaţionale. Alte instituţii relevante sunt cele responsabile de iniţierea
cercetării, asigurând acces la resursele financiare şi creând reţele şi asociaţii
profesionale.
Cel de-al treilea element se concentrează pe pregătirea şi actualizarea
resurselor umane. Pentru activităţile bazate pe cunoştinţe, în mod special,
pregătirea şi actualizarea resurselor umane reprezintă elemente cheie. Astfel de
eforturi pot implica stabilirea unor centre de pregătire specializate, posibil cu
implicarea unor afiliaţi străini.
O altă abordare este aceea de a atrage deprinderi internaţionale mobile
pentru completarea bazei de deprinderi locale. În general, cu cât activitatea este
mai intens bazată pe cunoştinţe, cu atât este mai important pentru conglomerate
să atragă deprinderi.
În concluzie, nevoia continuă ca ţările să se îndrepte spre o scală a valorii
adăugate şi să îmbunătăţească atractivitatea avantajelor aşezării lor reprezintă o
sarcină provocatoare pentru creatorii de politici din ţările în curs de dezvoltare.
Este nevoie de abordări de politici mai sofisticate şi mai cuprinzătoare care să
aibă în vedere schimbările produse în strategiile corporate şi în activitatea de
reglementare. Mai mult decât atât, punctul esenţial al ordinii de zi ar trebui să fie
dezvoltarea capabilităţilor interne, deoarece aceasta nu contribuie doar la
atragerea investiţiilor străine directe de calitate, ci şi la facilitarea
competitivităţii pentru promovarea dezvoltării, a nevoii ţărilor în curs de
dezvoltare de a păstra un spaţiu suficient de politici pentru a-şi urma obiectivele
lor de dezvoltare. În cele din urmă, măsura în care ţările în curs de dezvoltare
profită de pe urma acestor oportunităţi create de apariţia sistemelor de producţie
internaţionale depinde de propriile lor acţiuni. Ţările dezvoltate pot, de
asemenea, să ajute în multe feluri: pot asigura asistenţa pentru dezvoltarea
capacităţii instituţionale, pot disemina informaţii despre oportunităţile orientate
spre export şi pot înlătura barierele ce stau în calea exportului ţărilor în curs de
dezvoltare.

76
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
2. Impactul economic şi social al investirii, subinvestirii şi dezinvestirii

2.1. Climatul investiţional

Investiţiile în economie reprezintă un factor de progres. Mai mult decât


atât, investiţiile în sectorul agroalimentar reprezintă un factor de echilibru,
stabilitate, securitate, siguranţă pentru societate şi membrii săi şi o componentă
de bază a dezvoltării durabile.
Investiţiile în agricultură şi industria alimentară devin şi mai importante
dacă avem în vedere că se fac în sectoarele de activitate care asigură hrana
populaţiei, iar siguranţa alimentară este unul din principalele puncte cuprinse în
programele de guvernare ale partidelor politice, dar şi în cele ale organismelor
internaţionale.
În situaţiile în care ca urmare a dificultăţilor economice şi efectelor
tranziţiei spre o economie de piaţă nu sunt suficiente resurse interne pentru
proiecte sau programe investiţionale, este necesar să se apeleze la piaţa
internaţională de capital, sau la investitorii mai mici sau mai mari, privaţi, pentru
acoperirea nevoilor de investiţii. Dintre toate formele de investiţii, cele directe
par a fi cele mai avantajoase pentru “statul gazdă”, prin efectele pe care le
generează nu numai prin prezenţa capitalului străin pe piaţa românească, dar şi
prin implicarea directă a investitorilor, care se presupune că au o bogată
experienţă, în activitatea de conducere a afacerii. La toate acestea se adaugă
antrenarea în circuitul economic naţional alături de activităţile din sfera
agroalimentară şi a altor sectore de activitate, atât din mediul rural cât şi din
mediul urban, precum şi apariţia şi dezvoltarea unor activităţi noi. Este calea
prin care şomajul mascat din mediul rural poate fi combătut, iar dezvoltarea
rurală durabilă des invocată poate fi înfăptuită.
În plan social, investiţiile joacă rolul de regulator/compensator în
ocuparea forţei de muncă, în îmbunătăţirea calităţii vieţii. Implementarea unor
programe sau proiecte de investiţii antrenează modificări pe piaţa muncii, creând
o nevoie suplimentară de forţă de muncă în sectoarele care pregătesc şi
realizează acţiuni investiţionale ca cercetare – proiectare sau construcţii, dar mai
ales la beneficiarii de investiţii, care exploatează noile capacităţi de producţie.
Aceasta are ca efect imediat sau de perspectivă atenuarea presiunii factorilor
generatori de şomaj.
Investiţiile pot fi privite şi ca un liant între generaţii, prin crearea de noi
locuri de muncă pentru generaţia tânără, dar şi prin capitalul fix pe care aceasta
îl primeşte de la generaţiile anterioare.
De mare actualitate este şi rolul important pe care activitatea
investiţională îl are în rezolvarea problemelor de mediu, protecţia mediului,
refacerea echilibrului ecologic, multe instituţii financiare internaţionale punând
condiţii stricte de natură ecologică, pe care trebuie să le respecte proiectele sau
programele finanţate. Aşadar, investiţiile efectuate în sectorul agroalimentar şi
în mediul rural capătă o importanţă deosebită deoarece acestea au legătură

77
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
directă cu mediul natural şi cu populaţia cea mai expusă la modificările
climatice, ecologice şi economice, adică populaţia rurală.
Acestea sunt doar o parte din argumentele care vin să sprijine ideea că
investiţiile directe străine în agricultura şi industria alimentară românească sunt
binevenite dar şi necesare pentru redresarea acestor sectoare de activitate.
Din analiza efectuată asupra ISD în România se desprind câteva concluzii
care vin să consolideze importanţa tot mai mare a acestora în procesul de
restructurare şi modernizare economică, efectele asupra dezvoltării durabile şi
atingerea statutului de economie de piaţă funcţională.
Schimbarea regimului politic a produs schimbări şi în politicile
economice, astfel încât s-a realizat o schimbare de atitudine faţă de fluxurile de
ISD receptate, s-a realizat declanşarea unor ample procese de privatizare a
activelor statului şi s-au intensificat politicile de integrare economică regională.
Dintre acestea, politicile care privesc regimul investiţiilor străine au un rol foarte
important deoarece ele pot bloca, condiţiona, îngrădi sau încuraja intrările de
ISD. Boom-ul investiţional din ţările dezvoltate înregistrat în trecut şi nivelul
ridicat al fluxurilor de ISD din unele state central şi est europene, în prezent, se
pot explica prin procesul de liberalizare a politicilor naţionale în domeniu.
Tendinţa de liberalizare se regăseşte, tot mai mult, în reglementările naţionale
prin formulări apropiate sau chiar identice cu privire la aspecte importante ale
ISD şi operării acestora pe teritoriile-gazdă: acordarea unui tratament echitabil,
nediscriminatoriu investitorilor străini; acordarea de garanţii împotriva
naţionalizării, cu excepţia unor situaţii bine definite ca ţinând de interesul public
şi cu plata unor compensaţii adecvate; reglementarea diferendelor în materie de
investiţii şi recurgerea în caz de nesoluţionare la arbitrajul internaţional;
asigurarea repatrierii libere a profiturilor şi a capitalului. Aceste norme se
regăsesc şi în recomandările Băncii Mondiale privind politicile naţionale în
domeniul ISD.
Legislaţia cu privire la regimul investiţiilor străine în ţările foste
socialiste, formulată în primele etape ale reformei în cadrul unor acte normative
speciale, s-a aliniat tendinţelor manifestate pe plan internaţional, fiind, sub
anumite aspecte, mai deschisă decât cea existentă în alte state. Spre deosebire de
ţările dezvoltate care nu au, de regulă, legi speciale vizând ISD, în ţările în
tranziţie au fost formulate reglementări specifice, adesea în absenţa unor
reglementări similare pentru investitorii autohtoni.
În România, evoluţia regimului ISD după 1989 s-a înscris în tendinţele
generale manifestate în toate ţările din fostul bloc socialist, cu particularitatea că
frecvenţa schimbărilor şi uneori lipsa de coerenţă şi de consecvenţă a
autorităţilor a influenţat puternic volumul de capital străin atras. În prezent,
România se situează cu un pas în urma principalilor săi competitori, în faza în
care a fost adus la acelaşi nivel tratamentul acordat investitorilor străini şi celor
locali, renunţându-se, totodată, la acordarea de scutiri de la plata impozitului pe
profit. Practica ultimilor ani a arătat că determinarea de a atrage investitorii
străini nu a fost însuşită, asumată ca o prioritate de mediul economic românesc,

78
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
de verigile administrative şi instituţionale din straturile mai profunde ale
societăţii, de structurile manageriale ale întreprinderilor de stat.
Aceste tendinţe au fost reperate la nivelul întregii economii româneşti şi
în special în sectoarele de activitate mai puţin atractive pentru investitori şi cu
grad ridicat de risc, aşa cum s-a întâmplat în agricultură sau în unele subramuri
ale industriei alimentare.
În concluzie, se poate spune că impactul ISD asupra relansării economice
în general şi a restructurării şi modernizării sectorului agroalimentar în special,
poate fi structurat în următoarele idei principale:
- ISD sunt în mod obiectiv necesare dat fiind stadiul incipient de dezvoltare
a avantajelor competitve, moştenirea unor structuri economice distorsionate,
opţiunea pentru economie de piaţă şi intrarea firmelor autohtone în competiţia
dură internaţională;
- nevoia de ISD a condus la liberalizarea regimului juridic specific şi la
adoptarea unor sisteme de stimulare a investitorilor;
- există potenţial investiţional dar nu există capacitate de absorbţie
investiţională;
- efectele ISD asupra economiei s-au structurat aleator, în funcţie de
convergenţa intereselor firmelor investitoare cu caracteristicile ofertei statului
gazdă, precum şi în funcţie de raportul de forţe între părţi în procesul de
negociere.
Analiza ISD în România ne ajută să formulăm câteva concluzii:
- Există un slab potenţial investiţional;
- Există o slabă capacitate de absorbţie investiţională;
- Sindromul subinvestirii este încă prezent, în special în mediul rural (a
apărut şi sindromul dezinvestirii);
- Nu există un impact pozitiv asupra sectorului agroalimentar şi
dezvoltării rurale;
- Distribuţia regională a capitalului direct investit in România se
caracterizează prin mari inegalităţi.
Efectele generate de fenomenul subinvestirii, dar şi al dezinvestirii, în
sectorul agroalimentar şi zona rurală sunt următoarele:
- Costuri de producţie ridicate şi productivitate scăzută datorită
tehnologiilor învechite;
- Caracterul de agricultură de subzistenţă cu înalt grad de autoconsum;
- Nivelul ridicat al şomajului mascat în agricultură şi mediul rural;
- Lipsa măsurilor de protecţie a mediului;
- România a devenit un importator net de produse agroalimentare;
- Efectele negative se propagă şi în alte ramuri ale economiei.
Pentru îmbunătăţirea climatului de afaceri vor fi avute în vedere, în mod
special, soluţionarea problemelor legate de: înregistrarea garanţiilor pentru
capitalul împrumutat asupra bunurilor din inventar, creanţelor etc.; modificarea
unor reguli contabile pentru societăţi cu răspundere limitată pentru a deveni mai
relevante pentru asociaţi şi investitori; trecerea, în timp, la un regim opţional în
ceea ce priveşte Standardele Internaţionale de Contabilitate pentru IMM-uri;
79
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
tratamentul caştigurilor şi pierderilor nerealizate din diferenţe de curs valutar;
evaluarea stocurilor; contabilitatea rezervelor şi profitului nedistribuit;
deductibilitatea fiscală a pierderilor de capital.
Toate aceste măsuri sunt imperios necesare întrucât mediul de afaceri
românesc are în continuare o percepţie negativă printre investitorii străini aşa
cum rezultă şi dintr-un studiu efectuat de Price-Waterhouse-Coopers împreună
cu un colectiv de economişti de la Universitatea Yale, Universitatea Harvard,
Milken Institute, ONU, Banca Mondială şi FMI în a doua jumătate a anului
2000. Astfel, s-a testat ceea ce investitorii străini aşteaptă de la mediul de afaceri
din România şi au rezultat următoarele concluzii, redate mai jos.
Un mediu de afaceri transparent. Mai precis, studiul se referă la impactul
lipsei de transparenţă a mediului de afaceri asupra costului capitalului atras.
Eşantionul studiat a fost alcătuit din 35 de ţări de pe toate continentele,
împărţite în patru grupe de venit, pentru care s-a calculat indicele de opacitate
(sau Factor O). Acesta a fost comparat cu indicele de opacitate al unor ţări de
referinţă (SUA, Marea Britanie, Singapore şi Chile). Din Europa Centrală şi de
Est au fost selectate România, Cehia, Ungaria, Polonia şi Lituania. Au fost
chestionate patru categorii de subiecţi din fiecare ţară: bancheri, analişti ai pieţei
de capital, reprezentanţi ai conducerii firmelor cu operaţiuni în ţările respective
şi personalul rezident al firmei Price-Waterhouse-Coopers.
Indicele de opacitate cuantifică efectele adverse al lipsei de transparenţă
pe care ţările cu indice mare de opacitate îl au de plătit în competiţia
internaţională pentru atragerea de fonduri de pe pieţele de capital (fie acestea
sub forma investiţiilor de capital sau împrumuturilor).
Opacitatea a fost definită ca lipsa unor practici coerente, clare, precise,
uşor de înţeles şi acceptate de pieţele internaţionale de capital.
Factorul O este un indice compozit, în calculul căruia s-au considerat:
- Corupţia;
- Sistemul legislativ;
- Politicile macroeconomice promovate de guverne;
- Standardele şi practicile de contabilitate, inclusiv
conducerea întreprinderilor şi informarea investitorilor;
- Reglementări specifice mediului de afaceri.
Aceste elemente ale opacităţii au fost sintetizate în acronimul CLEAR:
corruption-law-economics-accounting-regulations.
Studiul prezintă trei categorii de date:
- Factorul O;
- Investiţiile directe “pierdute” datorită opacităţii;
- “Suprataxa”;
- Prima de risc (sau dobânda suplimentară) plătită la împrumuturi datorită
neîncrederii investitorilor, cauzată de lipsa de transparenţă.
În tabelul de mai jos (tabelul 3.1) se estimează factorul O pentru cele 35
de ţări, împreună cu efectele acestuia. Un punctaj mare indică un factor O
ridicat, deci lipsă de transparenţă. Între cele 35 de ţări, cea

80
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
mai “transparentă” apare ca fiind Singapore (Factor O=29) şi cea mai puţin
transparentă China (factor O=85).
Tabelul 3.1. Factorul O pe componente CLEAR

Ţara C L E A R Factorul O
Argentina 56 63 68 49 67 61
Brazilia 53 59 68 63 62 61
Chile 30 32 52 28 36 36
China 62 100 87 86 100 87
Columbia 48 66 77 55 55 60
Cehia 57 97 62 77 62 71
Ecuador 60 72 78 68 62 68
Egipt 33 52 73 68 64 58
Grecia 49 51 76 49 62 57
Guatemala 59 49 80 71 66 65
Hong Kong 25 55 49 53 42 45
Ungaria 37 48 53 65 47 50
India 55 68 59 79 58 64
Indonezia 70 86 82 68 69 75
Israel 18 61 70 62 51 53
Italia 28 57 73 26 56 48
Japonia 22 72 72 81 53 60
Kenya 60 72 78 72 63 69
Lituania 46 50 71 59 66 58
Mexic 42 58 57 29 52 48
Pakistan 48 66 81 62 54 62
Peru 46 58 65 61 57 58
Polonia 56 61 77 55 72 64
România 61 68 77 78 73 71
Rusia 78 84 90 81 84 84
Singapore 13 32 42 38 23 29
Africa de Sud 45 53 68 82 50 60
Coreea de Sud 48 79 76 90 73 73
Taiwan 45 70 71 56 61 61
Thailanda 55 65 70 78 66 67
Turcia 51 72 87 80 81 74
Marea Britanie 15 40 53 45 38 38
Uruguay 44 56 61 56 49 53
SUA 25 37 42 25 48 36
Venezuela 53 68 80 50 67 63
Sursa: Studiu efectuat de Price-Waterhouse-Coopers în anul 2000

Este poate demn de remarcat aici faptul că, dintre cele patru ţări de
referinţă (s-a considerat câte o ţară de referinţă pentru fiecare continent), cea mai
“opacă” apare Marea Britanie (factor O=38), reprezentând Europa, ceea ce arată
poate gradul de “maturitate” al acestei zone. Pe de altă parte, cea mai
transparentă dintre ţările de referinţă este Singapore (factor O=29), unul dintre
“tigrii asiatici”, confirmând astfel, în bună parte concluziile acestui studiu:
transparenţa şi stabilitatea mediului de afaceri atrag capitalurile.

81
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Se observă din tabel că pentru România, componenta cea mai
defavorabilă a indicelui de opacitate o constituie standardele şi practicile de
contabilitate (A=78), urmată îndeaproape de situaţia economică (E=77).
Ne vom opri de data aceasta numai la efectul opacităţii asupra investiţiilor
străine. Ţările din categoria în care a fost încadrată România, grupa a IV-a,
ultima, pierd în medie, 221% investiţii străine pe an datorită percepţiei ca ţări
lipsite de transparenţă.
Altfel spus, România ar putea să atragă în medie cu 221% mai multe
investiţii străine dacă Factorul O (egal cu 71) s-ar reduce la nivelul factorului O
al ţărilor de referinţă, cu alte cuvinte dacă nu ar fi percepută de investitori ca
fiind o ţară lipsită de practici coerente, clare, precise, uşor de înţeles şi acceptate
la nivel internaţional.

Tabelul 3.2. Suprataxa

Ţara Factorul O “Suprataxa” - %


Argentina 61 25
Brazilia 62 25
Chile 36 5
China 87 46
Columbia 60 25
Cehia 71 33
Ecuador 68 31
Egipt 58 23
Grecia 57 22
Guatemala 65 28
Hong Kong 45 12
Ungaria 50 17
India 64 28
Indonezia 75 37
Israel 53 19
Italia 48 15
Japonia 60 25
Kenya 69 32
Lituania 58 23
Mexic 48 15
Pakistan 62 26
Peru 58 23
Polonia 64 28
România 71 34
Rusia 84 43
Singapore 29 *
Africa de Sud 60 24
Coreea de Sud 73 35
Taiwan 61 25
Thailanda 67 30
Turcia 74 36
Marea Britanie 38 7
SUA 36 5
Uruguay 53 19
Venezuela 63 27
Sursa: Studiu efectuat de Price-Waterhouse-Coopers în anul 2000

82
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
În plus, potrivit estimărilor din tabelul 3.2, o creştere a indicelui de
opacitate de la nivelul Singapore (29) la 71, în cazul României, are acelaşi efect
negativ asupra investiţiilor (interne şi internaţionale) ca o creştere de 34% a
impozitului pe profit, respectiv de la 16% la 50%.
Ironia acestui fapt este că, în timp ce guvernele ţărilor în curs de
dezvoltare oferă facilităţi fiscale sub forma diverselor scutiri sau reduceri de
taxe şi impozite pentru a atrage ISD, o reducere a indicelui de opacitate (cu alte
cuvinte o mai bună transparenţă a mediului de afaceri) ar fi un bun substitut şi
care, în plus, nu ar afecta bugetul de stat.
Deşi în trecut România nu a fost foarte fermă în privinţa legii de
încurajare a investiţiilor, avem şanse să credem că lucrurile vor fi altfel datorită
adoptării legii 332/2001 şi a Ordonanaţei de Urgenţă privind unificarea
procedurilor de înregistrare şi autorizare a societăţilor comerciale.
Conform unui studiu realizat de Institutul de Studii Internaţionale din
13
Viena efectele investiţiilor străine directe asupra economiilor ţărilor din
Europa Centrală şi de Est pot fi privite la două orizonturi de timp diferite: stadiul
iniţial (de pătrundere pe piaţă a investitorilor străini) şi stadiul de maturitate al
investiţiilor străine.
Pentru stadiul iniţial, efectele de ansamblu ale investiţiilor străine directe
au fost:
- nu se observă o creştere imediată a economiei;
- deficitul balanţei comercial poate creşte;
- restructurarea determinată de investiţia străină poate duce la creşterea
somajului;
- se constată o accelerare a modificărilor structurale în economie.
Pentru stadiul de maturitate al investiţiilor străine directe, efectele asupra
economiei sunt:
- se constată o accelerare a creşterii economice;
- exporturile înregistrază creşteri şi balanţa comercială se ameliorează;
- are loc o creştere a fenomenului de repatriere a profiturilor.
La nivelul anului 2000, investiţiile străine directe în ţările Europei
Centrale şi de Est prezentau, în mare, următoarele caracteristici:
- ţările caracterizate de un nivel avansat al reformei (Ungaria, Republica
Cehă, Polonia) au înregistrat volumele cele mai ridicate de investiţii
străine directe;
- privatizarea a constituit un mijloc semnificativ de atragere a investiţiilor
străine directe în ţări precum: Bulgaria, Polonia, Slovacia;
- ţările din Europa de Sud-Est, precum şi cele din Comunitatea Statelor
Independente au continuat să înregistreze volume reduse de investiţii
străine directe;
- investitorii străini, care au pătruns iniţial în sectoarele de producţie şi
comerţ din acest grup de ţări, au început să se orienteze către sectoarele
bancar şi telecomunicaţii.

13
Hunya, G., 2001, Impact of FDI on Economic Growth and Restructuring in CEECs, WIIW, Vienna, Austria

83
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Impactul asupra economiei este diferit de la ţară la alta, în funcţie de
gradul de pătrundere a capitalului străin. Din acest punct de vedere Ungaria
deţine, de departe, prima poziţie: în 1998, în Ungaria, firmele industriale cu
participare străină14 reprezentau: 78% din investiţiile în economie, 85% din
exporturi, 70% din vînzările pe piaţa internă, 45% din locurile de muncă din
economie. Pentru acelaşi an, în Polonia firmele industriale realizate prin
investiţii străine reprezentau: 51% din investiţiile în economie, 52,4% din
exporturi, 40,6% din vînzările pe piaţa internă, 26% din locurile de muncă.
Principalele aspecte legate de modificările structurale din sectorul
industrial determinate de investiţiile străine directe au fost:
- grad puternic de pătrundere a capitalului străin în sectorul industrial din
Ungaria şi în creştere în Polonia şi Republica Cehă; pătrundere redusă a
capitalului străin în industria din România şi Slovenia;
- sectoarele (întreprinderile) din economie deţinute de investitori străini
au înregistrat nivele mai ridicate ale productivităţii muncii, volumului
exporturilor, volumului investiţiilor, ratei profitului decît cele
autohtone;
- ţările care au înregistrat un volum mai ridicat de investiţii străine şi-au
îmbunătăţit structura exporturilor, Ungaria fiind pe primul loc în acest
sens. Totodată, se constată că s-a produs o anumită specializare la
export, firmele cu capital străin orientîndu-se către exporturile de
produse cu grad înalt de prelucrare (şi deci cu valoare adăugată mare),
iar firmele cu capital autohton fiind predominante în exporturile de
produse cu grad mai redus de prelucrare;
- deşi investiţiile străine directe au determinat, în mod evident, un
transfer de tehnologie, totuşi acesta pare limitat la firmele în care s-a
realizat investiţia, şi nu se poate vorbi de un transfer de tehnologie pe
scară mai largă, către întreaga economie.
Un aspect important se referă la efectul investiţiilor străine asupra
deficitelor contului curent. Investiţiile străine directe pot finanţa într-o anumită
măsură aceste deficite dar, ele pot contribui totodată şi la creşterea deficitului
balanţei comerciale şi a deficitului sectorului de servicii. De asemenea, ieşirile
de venituri determinate de investiţiile străine (de exemplu prin repatrierea
profiturilor) pot cunoaşte o tendinţă de creştere pe măsură ce investiţia ajunge la
maturitate. Pe de altă parte însă, veniturile la bugetul statului cresc ca urmare a
ratelor mai ridicate ale profitului înregistrate în firmele deţinute de capitalul
străin.
Climatul investiţional general este hotărâtor în luarea deciziilor de a
investi. Aşa cum rezultă din studiile prezentate sau din analiza datelor privind
orientarea fluxurilor de investiţii străine directe în cazul ţărilor în curs de

14
Conform definiţiei manualului de balanţă de plăţi al FMI, ediţia a 5-a, întreprinderea în care s-a materializat
investiţia directă este o întreprindere încorporată sau neîncorporată în care un investitor străin deţine 10% sau
mai mult din acţiunile obişnuite sau din puterea de vot (sau echivalentul într-o întreprindere neîncorporată)

84
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
dezvoltare şi în tranziţie, în perioada 1990-2000 şi prin extensie până în anul
2003, se pot face următoarele constatări:
- fluxurile de investiţii străine directe s-au orientat către acele ţări care au
avut dovedit în mod practic (în sensul creării de condiţii corespunzătoare)
dorinţa de a le primi;
- existenţa unui regim comercial liberal şi a unui sistem de plăţi aliniat
standardelor internaţionale favorizează atragerea investiţiilor străine;
- un sistem de schimb valutar liberal este un alt element atractiv pentru
investitorii străini;
- sistemele de stimulente pot avea un efect pozitiv doar dacă sunt
transparente şi automate. Oricum, în practică s-a constatat că este de preferat un
climat favorabil afacerilor, de exemplu printr-un nivel redus al impozitului pe
profit, decât acordarea de facilităţi;
- guvernele trebuie să se preocupe nu numai de acordarea de facilităţi, dar,
mai ales, de eliminarea barierelor în calea investitorilor (restricţii în cumpărarea
pământului, restricţii în utilizarea experţilor străini, obligativitatea utilizării
componentelor locale sau a exportului unei cote din producţie etc.);
- practica a arătat că investiţiile străine sunt descurajate în ţările în care
rolul statului în economie este major. În toate cazurile în care există un mare
număr de întreprinderi de stat în economie, există şi dificultăţi pentru investitorii
străini.

2.2. Disfuncţionalităţi ale procesului investiţional

2.2.1. Factori de regres

Multitudinea de factori care influenţează procesul decizional şi cu impact


asupra evoluţiei investiţiilor acţionează atât la nivel microeconomic cât şi la
nivel macroeconomic. Determinarea, evaluarea şi corectarea acestor factori sunt
acţiuni indispensabile oricărui investitor. În activitatea investiţională,
informaţiile privind factorii favorabili şi defavorabili sunt esenţiale în derularea
ulterioară a evenimentelor. Analiza acestor factori, în special a celor
perturbatori, ne oferă imaginea mediului în care se doreşte a se investi, gradul de
risc la care investitorul se expune, ceea ce în termini de specialitate se numeşte
riscul de ţară. În funcţie de nivelul la care se face această evaluare putem vorbi
de un risc general de ţară sau un risc specific de firmă.
La nivel macroeconomic, riscul general de ţară are mai multe
componente: politică, socială şi economică. Acestea sunt cele care definesc
trăsăturile unei ţări în termenii deciziei de a investi.
Factorii de risc de natură politică15 sunt cei care vizează stabilitatea
internă (mecanismele democratice, regimurile politice şi de guvernare) şi
analizează structura grupurilor sociale, instituţiile, personalităţile, mecanismele
de control, cei care vizează stabilitatea externă (instabilitatea politică în zonă,
15
Anghel, I., 2002, Investiţiile străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti

85
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
importanţa geopolitică, apartenenţa la grupări politice, instabilitatea economică
din exterior), precum şi orientarea internaţională.
Factorii de risc de natură economică pot fi grupaţi în: politica
macroeconomică, strategia comercială, rolul şi implicarea statului în economie,
modul de formare a preţurilor, priorităţile de investiţii, structura financiară.
Pentru un investitor, evaluarea riscului este o noţiune complexă care
trebuie să ţină cont de contextul politic, economic, social, cultural, istoric şi
chiar geografic. Decizia de a investi într-o anumită ţară trebuie să aibă la bază o
analiză reală a potenţialului ei de risc. Pentru aceasta există instituţii specializate
care vin în sprijinul investitorilor, sunt agenţiile internaţionale care stabilesc
rating-ul de ţară, iar dintre acestea amintim: Institutional Investor, Euromoney,
Standard&Poor’s, Moody’s etc.
Rating-ul este un indicator agregat care are la bază mai multe componente
ale riscului (riscul politic, financiar, economic). Câteva exemple privind
componentele care intră în metodologia de evaluare a riscului politic: stabilitatea
guvernamentală, condiţiile socio-economice, profilul investiţional, conflictele
interne, conflictele externe, corupţia, armata şi activitatea politică, tensiunile
religioase, legea şi ordinea, tensiunile entice, responsabilitatea democratică,
calitatea birocraţiei. Riscul financiar se evaluează avându-se în vedere: ponderea
datoriei externe în produsul intern brut, ponderea serviciului datoriei externe în
exportul de mărfuri şi servicii, contul curent raportat la exportul de bunuri şi
servicii, lichiditatea netă internaţională, stabilitatea cursului de schimb. În
acelaşi timp, pentru evaluarea riscului economic se folosescprodusul intern brut
pe locuitor, creşterea reală a produsului intern brut, rata anuală a inflaţiei,
bilanţul bugetar exprimat procentual faţă de produsul intern brut, contul current
exprimat procentual faţă de produsul intern brut.
Pe baza acestor componente, agenţiile de rating au evaluat riscul de ţară al
României în clasele cu risc mare. Majoritatea indicatorilor folosiţi au fost
nefavorabili României, de aici rezultând şi plasarea ţări într-o zonă gri, încă
instabilă şi nesigură pentru investiţii străine. Reticenţa investitorilor străini faţă
de România a fost foarte bine simţită, mai ales dacă încercăm o comparaţie cu
evoluţia din ţările vecine nouă, din centrul Europei. Astfel, se pot identifica mai
mulţi factori care au determinat acumularea multor “bile negre” în evaluarea
României: ritmul lent al privatizării, ezitări în realizarea reformei în toate
sectoarele de activitate, instabilitate legislativă şi instituţională, nivelul ridicat al
fiscalităţii şi lipsa de transparenţă a acesteia, sărăcie generalizată şi putere de
cumpărare scăzută, lipsa unei politici clare şi stabile privind priorităţile
economiei naţionale, economia subterană şi evaziunea fiscală, birocraţia,
corupţia, transferul de proprietate şi condiţia juridică a terenurilor (imobilelor),
lipsa de informaţii şi informarea defavorabilă, “mineriadele”, conflictele
interetnice, neclarificarea conflictelor religioase, neelucidarea “misterelor
Revoluţiei Române”, lipsa de profesionalism şi independenţă a justiţiei,
problema copiilor instituţionalizaţi, problema adopţiilor, clientelismul politic,
afacerile dubioase la scară naţională cu implicaţii internaţionale etc. În cele ce
urmează ne vom ocupa doar de câteva din cauzele care, în opinia noastră, au
86
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
avut şi încă au un impact negativ asupra activităţii investiţionale din sectorul
agroalimentar în România.
Economia subterană a înregistrat o expansiune alarmantă în ultimii ani,
în contradicţie cu eforturile făcute de organele abilitate ale statului de eradicare a
acestui fenomen. După unele estimări ea reprezintă circa 50% din PIB, dar unele
instituţii avansează şi procente mai ridicate, de până la 70%.
Economia subterană a cuprins toate ramurile economiei naţionale, în
prezent, “traseele” infracţionale incluzând şi produsele agricole şi alimentare.
Mecanismul devenit clasic, de eludare a legii şi sustragere de la plata
impozitelor şi taxelor către stat, cuprinde de fiecare dată: firme fantomă,
declaraţii false în acte (declaraţii vamale false), deturnarea produselor importate
sau realizate în procesul de producţie propriu de la destinaţia iniţială, scutiri de
taxe vamale la import, neplata TVA şi a altor taxe legale către stat, revinderea
produselor la preţuri subevaluate (sub preţul pieţei), înregistrarea falsă (eronată)
în contabilitate, artificii financiar-contabile prin care se face mărirea cheltuielilor
şi micşorarea veniturilor astfel înc profitul să fie foarte mic sau chiar transformat
în pierdere ş.a.
Multe din cazurile de evaziune fiscală depistate de organele de drept ale
statului au vizat şi produsele agro-alimentare precum cele din carne (porc şi
pasăre), ouăle sau uleiul şi zahărul. În acest mod statul a fost prejudiciat de mii
de miliarde de lei.
Clientelismul politic – „afacerile de cumetrie”
O altă cauză cu efecte distructive asupra funcţionării normale a
mecanismelor de piaţă, a liberei concurenţe sau dezvoltării afacerilor mici şi
mijlocii a fost ingerinţa politicului în buna funcţionare a instituţiilor care
trebuiau să asigure bunul mers al economiei şi supravegherea corectitudinii în
aplicarea măsurilor necesare desfăşurării reformelor. Traficul de influenţă,
licitaţiile aranjate, direcţionarea unor fonduri către anumite grupuri de interese,
favorizarea unora şi defavorizarea altora alături de eternele obstacole, birocraţia,
lipsa de informaţie, lipsa de încredere, corupţia la toate nivelurile, au avut ca
efect concentrarea capitalurilor şi a puterii în mâna unui număr restrâns de
persoane şi sărăcirea majorităţii populaţiei, inclusiv cea ocupată în agricultură.
S-a stopat astfel evoluţia normală a economiei.
Zonele defavorizate
Sunt o altă cauză majoră a dezechilibrelor în economie.
Actele normative care au reglementat în timp zonele defavorizate
prevedeau ca agenţii economici să beneficieze de facilităţi precum: scutire de la
plata taxelor vamale şi a TVA pentru toate maşinile şi utilajele achiziţionate din
import şi utilizate sub formă de investiţii sau scutire de TVA pentru maşinile şi
utilajele autohtone având aceeaşi destinaţie; restituirea taxelor vamale pentru
materiile prime şi celelalte componente necesare realizării producţiei proprii în
zonă; scutirea de plată a impozitului pe profit pe durata de existenţă a zonei
defavorizate, dar şi altele.
Ministerul Agriculturii a stabilit domeniile de aplicabilitate, conform
clasificării CAEN, între acestea regăsindu-se: producţia, prelucrarea şi
87
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
conservarea cărnii de porc şi pasăre, producţia uleiurilor şi grăsimilor vegetale şi
animale din seminţe de floarea soarelui, fabricarea produselor de morărit, a
amidonului şi produse din amidon, fabricarea altor produse alimentare (produse
de panificaţie şi patiserie, biscuiţi şi pişcoturi, zahăr din sfeclă de zahăr, paste
făinoase alimentare şi alte produse făinoase, produse zaharoase pe bază de zahăr
alb, alte produse alimentare pe bază de ouă).
Din păcate pentru producătorii interni, facilităţile prevăzute pentru aceste
zone şi de care au beneficiat aşa zişii “investitori” au fost folosite în defavoarea
primilor şi a producţiei interne. Zonele au fost folosite ca poartă de intrare în
ţară pentru mari cantităţi de produse agroalimentare subevaluate. Este cazul unor
importuri masive de carne de porc, pasăre sau a importului de ouă. Acestea au
dus la falimentarea unor producători interni care nu au reuşit să facă faţă
concurenţei neloiale practicate de importatorii-investitori. Produsele importate
ca materii prime pentru producţia proprie erau deturnate şi vândute ca atare,
către alte societăţi, la preţuri mult mai mici decât cele practicate pe piaţa internă.
Relaţiile cu autoritatea
Nu întotdeauna relaţiile dintre instituţiile statului şi producători au fost
bune, de multe ori interesele şi acţiunile întreprinse nefiind convergente. Statul
prin reprezentanţii săi: Guvernul (Ministerul Agriculturii), instituţiile financiare
şi de asigurări, organele de control, nu s-a aflat mereu în contact, sau aproape de
producători (individuali, asociaţi, agenţi economici), patronate, diverse asociaţii
agroalimentare ale producătorilor sau consumatorilor.
Au fost constatate multiple deficienţe printre care amintim:
întârzieri “acceptate” la plata impozitelor, taxelor, datoriilor, penalităţilor,
dobânzilor, pentru producătorii agricoli şi întreprinderile alimentare cu capital
de stat, reeşalonarea nejustificată a acestor datorii, incapacitatea colectării
redevenţelor de către ADS, neprivatizarea sau ritmul lent al privatizării IAS,
falimentarea volitivă a unor mari societăţi agricole şi de industrie alimentară
(zootehnice şi vegetale).
Carenţele legislative
Legislaţia adoptată în ultimii ani, deşi caracterizată prin dinamică (număr
mare de acte normative apărute şi modificate) nu poate veni în totalitate în
sprijinul mediului de afaceri agroalimentar datorită caracterului instabil,
interpretativ şi incomplet (încă) de care face dovadă. Deşi eforturile de elaborare
a cadrului legislativ necesar perioadei de tranziţie au fost mari, iar încercările de
aliniere la legislaţia UE nu au lipsit, influenţele negative determinate de
inexistenţa unor reglementări legale pentru multe din aspectele activităţilor
economice (agricole şi de industrie alimentară), au fost puternice.
Se poate constata : număr prea mare de acte normative, schimbarea
frecventă a cadrului legal, acte normative în contradictoriu (incompatibile unele
cu altele) sau mult prea interpretative şi permisive, acte normative cu conţinut
prea stufos, greu de parcurs şi greu aplicabil.
Efectele constatate : lipsa de încredere a investitorilor (autohtoni şi străini)
în mediul de afaceri românesc, încercări de încălcare a legii şi sustragere de la
prevederile ei, coruptibilitate.
88
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Infrastructura
Inexistenţa unei infrastructuri adecvate practicării unui comerţ modern,
dezvoltării activităţilor economice, a transportului, aprovizionării etc, are efecte
negative pe termen mediu şi lung. Chiar dacă există programe de investiţii,
implementarea lor se face anevoios şi cu mari costuri (financiare şi sociale).
Această situaţie de fapt are influenţe nefaste, în primul rând în plan psihologic
dar şi de altă natură, asupra investitorilor (autohtoni şi străini).
Această stare creează un cerc vicios în care investitorii nu investesc
pentru că şi-au pierdut încrederea în mediul economic românesc şi nici nu şi-au
creat surse legale suplimentare de investiţii, ca urmare a carenţelor legislative,
lipsei de infrastructură sau de voinţă în implementarea unor programe
investiţionale de infrastructură din partea statului, fără de care nu se poate vorbi
de dezvoltarea unui anumit sector al economiei, iar fără investiţii private (în
special directe) nici mediul economic nu se poate dezvolta şi stabiliza. Ar fi de
preferat acestuia dezvoltarea acelui cerc virtuos în care investiţiile străine directe
să contribuie la dezvoltarea infrastructurii, iar apoi, o infrastructură dezvoltată şi
modernă să influenţeze atragerea investitorilor străini, luând astfel amploare
investiţiile străine directe în alte directii.
Procesul de privatizare, a fost întârziat şi s-a realizat aleator şi nefondat
în multe cazuri. Efectele nocive ale privatizărilor eronate se regăsesc azi în lipsa
de performanţă a întreprinderilor, creşterea şomajului, lipsa fondurilor necesare
funcţionării normale şi investiţiilor.
Pe lângă factorii nefavorabili amintiţi mai sus se pot adăuda: fiscalitatea
(impozitul pe profit, impozitul pe salarii, taxa pe valoare adăudată, taxele
vamale), sistemul bancar instabil (dominat de falimentul unor bănci importante),
birocraţia (care a îngreunat activitatea investiţională în cea mai mare parte a
perioadei de tranziţie), corupţia (trafic de influenţă, abuzuri de putere, mita).
Un studiu efectuat de KPMG România în anii ‘90 arată că printre
principalele neajunsuri ale investitorilor străini se numără16: birocraţia, corupţia,
infrastructura. Dintre respondenţi, 70% au indicat că birocraţia constituie o
problemă majoră sau semnificativă, 46% au indicat corupţia şi 45%
infrastructura. Doar 8% nu s-au arătat deranjaţi de birocraţie, 27% de corupţie şi
18% de infrastructură (date la nivelul anului 1997). În timpul desfăşurării
activităţii lor, întreprinzătorii au întâmpinat dificultăţi mari şi foarte mari ca
urmare a: legislaţiei 68%, fiscalităţii 97%, favorizării firmelor de stat 77%,
dobânzilor 88%, monopolului asupra spaţiilor 90%.

2.2.2. Blocajul investiţional la nivel micro şi macroeconomic

Blocajul economic este o stare de nefuncţionare sau de funcţionare


neperformantă sau slab performantă a unor mecanisme şi instrumente
economice. Noţiunea se referă la acele disfuncţii, dezechilibre, distorsiuni,
disproporţii şi încălcări de reguli, principii şi criterii ale economiei de piaţă.

16
Anghel, I., 2002, Investiţiile străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti

89
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Blocajul economic s-a manifestat şi se manifestă puternic în ţările cu
economii în tranziţie. În sprijinul acestei afirmaţii vin experienţele ţărilor
asiatice şi a ţărilor central şi est europene. Deşi scopul final era acelaşi, adică
funcţionarea eficientă a economiei de piaţă liberă, punctele de plecare, căile şi
mijloacele utilizate în cele două entităţi geografice au fost diferite.
Ţările asiatice erau în majoritatea lor erau slab dezvoltate economic, iar
prin reformele întreprinse s-a urmărit dezvoltarea de ansamblu pe termen mediu
şi lung. Programele de dezvoltare şi restructurare au fost elaborate în majoritatea
cazurilor pe baza unor planuri multianuale, la nivel guvernamental, crescând
astfel rolul şi implicarea guvernului în afacerile economice ale ţării. Numai după
o îndelungată supraveghere a dezvoltării economice s-a încercat şi deplasarea
către sisteme economice bazate pe piaţă. A avut loc o dezvoltare economică de
tipul “pas cu pas”.
Prin comparaţie, în ţările central şi est europene s-a făcut trecerea de la
economia de comandă de tip socialist la economia de piaţă liberă. În aceste ţări
se ajunsese la un anumit nivel de dezvoltare economică şi la un anumit nivel de
acumulare de capital peste care sistemul economic nu mai funcţiona corect,
astfel încât era necesară înlăturarea sistemului administrativ de comandă din
economie şi societate.
Majoritatea ţărilor central şi est europene a optat pentru calea rapidă aşa
numita “terapie de şoc”. S-a făcut astfel transferul actului decizional către
sectorul privat şi s-a restrâns sau chiar eliminat sectorul guvernamental din
economia naţională.
Ţările angajate în acest tip de reformă şi-au asumat obligaţia ca simultan
să realizeze: liberalizarea preţurilor, eliminarea subvenţiilor, convertibilitatea
liberă a monedei naţionale pentru tranzacţii curente şi de capital, vânzarea şi/sau
lichidarea întreprinderilor de stat, diminuarea forţei de muncă redundantă,
deschiderea graniţelor pentru importuri şi capital străin.
Comparativ, trebuie menţionat că în ţările asiatice, în prima fază, rolul
dezvoltării industriei nu a fost încredinţat nici pieţei şi nici capitalului străin.
Aici s-a încercat o stimulare a exporturilor (prin scutiri de taxe şi prin asistenţă
financiară), o descurajare a importurilor şi încurajarea economiilor.
Evaluând rezultatele înregistrate în aceste ţări, specialiştii au ajuns la
concluzia că factori posibili de generare a blocajelor în economie sunt şi ritmul
şi secvenţialitatea reformei şi restructurării.
Dinamica reformei şi a restructurării nu trebuie să fie nici prea rapidă şi
nici prea lentă deoarece în aceste situaţii extreme există pericolul apariţiei
blocajelor economice, cauzate de factori de cea mai diferită natură. De aceea
măsurile de politică economică presupun o analiză şi cunoaştere exactă a
situaţiei reale, cât şi o anticipare a efectelor şi eforturilor antrenate. Starea de
blocaj la diferite niveluri de agregare apare tocmai datorită depăşirii efectelor de
către eforturi. Exemple tipice pentru astfel de situaţii sunt cele în care se fac noi
investiţii fără a fi terminate cele în curs de execuţie; lansarea unor investiţii de
anvergură în industrii capital şi tehnico-intensive, în vreme ce investiţiile din
agricultură şi industria uşoară aveau disponibilităţi de ocupare mai mare şi
90
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
câştiguri de productivitate superioare; utilizarea de valută pentru importul de
bunuri de consum de lux sau nenecesar în condiţiile în care lipseau în mod
cronic şi acut fonduri pentru achiziţia unor bunuri investiţionale şi a unor piese
de schimb absolut necesare.
Pentru evitarea şi înlăturarea blocajelor economiei de tranziţie trebuie
avute în vedere, conform opiniei specialiştilor în domeniu, trei elemente
fundamentale pentru reforma economico-socială: dinamica, secvenţialitatea şi
implicarea optimă a statului şi a sectorului public în desfăşurarea tranziţiei.
Este necesară depistarea punctelor forte şi slabe ale economiei, înlăturarea
celor slabe şi sprijinirea celor forte într-un ritm unanim acceptat de populaţie şi
factorii politici, o eşalonare logică şi cu riscuri reduse a programelor economice
şi o implicare activă a statului în întregul proces de reformă economico-socială
pe principii şi criterii noi ale economiei de piaţă liberă şi democraţiei reale.
Trebuie realizat un parteneriat progresist între stat, sectorul privat, bănci şi
agenţii economici cu capital integral sau majoritar de stat.
Blocajul mecanismelor investiţionale este un proces involutiv în volumul
şi structura investiţiilor, la diferite niveluri de agregare economică şi are drept
cauze principale:
- insuficienţa economiilor agenţilor economici ca urmare a diminuării
veniturilor; eficienţa economică scăzută este generatoare de profituri
mici sau pierderi;
- blocarea mecanismelor de alocare eficientă a surselor investiţionale în
special datorită imaturităţii pieţei primare şi secundare de capital şi
înclinaţiei investitorilor către investiţii cu termen scurt de recuperare;
- insuficienţa surselor de finanţare a investiţiilor, acutizată de caracterul
excesiv al ratei dobânzilor la creditele pe termen mediu şi lung;
- volumul relativ redus al investiţiilor de capital străin.
O caracteristică a perioadei de tranziţie în privinţa investiţiilor este
dispersarea activităţilor investiţionale, fără a atinge “masa critică” necesară şi
suficientă, caracterizată prin17:
- prevalenţa investiţiilor în domenii de mai mică importanţă pentru
economie, uneori speculative, cu efect redus de antrenare şi
multiplicativ;
- lipsa de fundamentare a proiectelor investiţionale cu grad ridicat de
complexitate;
- creşterea absolută şi relativă a volumului investiţiilor neterminate cu
termene de execuţie depăşite;
- mărirea costului devizelor şi a costurilor investiţionale iniţiale, ca
urmare a inflaţiei;
- abordarea insuficient nuanţată a investiţiilor strategice din punct de
vedere fiscal şi al altor stimulente şi facilităţi specifice pieţei etc.

17
Zaman, Gh., Ciutacu, C., Vâlceanu, G. (coord.), 1997, Blocaje în economia de tranziţie a României – forme de
manifestare, cauze, efecte, mecanisme şi soluţii, Institutul de Economie Naţională, FPS, Ed. Tehnică, Bucureşti

91
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
În 15 ani de tranziţie (1990-2004) investiţiile în economie au fost sub
nivelul dorit, au avut oscilaţii cu amplitudini destul de mari şi se pot determina
mai multe perioade: 1990-1992 caracterizată printr-o scădere drastică a
investiţiilor, 1993-2000 în care se observă o revigorare a lor determinată de o
uşoară creştere apoi o menţinere la un nivel constant, 2001-2004 care este
perioda de relansare investiţională. În linii mari, aceste caracteristici se păstrează
şi în privinţa ISD în economie, cu menţiunea că se pot distinge două perioade,
1990-2000 caracterizată prin nivel redus şi oscilaţii anuale, 2001-2004 perioada
de creştere (ISD în sectorul agroalimentar au avut creşteri, pe ansamblu,
începând din anul 1996).
Scăderea volumului investiţional s-a datorat: distorsiunilor şi
dezechilibrelor structurale moştenite de la economia de comandă, dispersarea
investiţiilor pe un areal de obiective larg (cu slabă fundamentare în privinţa
evoluţiei cererii şi asigurării materiilor prime), prăbuşirea pieţei CAER,
conflictele din Golful Persic şi Iugoslavia, corporatizarea în masă şi
descentralizarea bruscă a procesului decizional ş.a.
Reluarea lentă a procesului decizional după 1993 s-a datorat printre altele:
liberalizării preţurilor, eliminării monopolului de stat asupra relaţiilor economice
internaţionale şi liberalizarea cursului de schimb, privatizărilor din agricultură şi
alte ramuri strategice ale economiei, reforma sistemului financiar-bancar etc. Cu
toate acestea dinamica a fost nesatisfăcătoare ca volum şi structură deoarece
potenţialul de absorbţie al economiei naţionale este mult mai mare.
Printre cauzele care au determinat apariţia blocajului investiţional s-a
numărat şi întârzierea aprobării bugetelor. Astfel, fondurile pentru investiţii
publice, aşa puţine cum sunt, au fost puse la dispoziţia utilizatorilor cu mare
întârziere. Aceste întârzieri fac imposibile programările optime în timp a
investiţiilor şi există riscul nefolosirii lor în anul pentru care au fost alocate.
Finanţarea investiţiilor şi, pe această bază a restructurării, reprezintă un
element fundamental de transformare a cadrului economic românesc.
Necesitatea asigurării unei desfăşurări coerente, concertate şi coordonate a
investiţiilor şi restructurării, presupune atât un mix de politici adecvate, cât şi
surse de finanţare distincte şi intercorelate.
Din totdeauna, în economie, costurile restructurării şi modernizării s-au
aflat în directă legătură cu amploarea procesului dar şi cu restricţiile de resurse
disponibile. Pentru a estima necesarul de fonduri de investiţii în restructurare, pe
ansamblu economiei, se pot utiliza două abordări: una macroeconomică şi una
declanşată iniţial la nivel microeconomic şi ulterior agregată sectorial şi la nivel
macro. Ambele au atât avantaje cât şi dezavantaje, dar majoritatea specialiştilor
pledează pentru utilizarea lor simultană, cu confruntarea şi ajustarea rezultatelor
finale, vizând mărimea, structura şi eficienţa variabilei instrumentale strategice a
investiţiilor.
Necesitatea eliminării sau a diminuării blocajului investiţional este una
din condiţiile esenţiale pentru relansarea economică, pentru înlăturarea efectelor
pe care blocajul le generează şi care se concretizează în principal în:

92
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
- durata de execuţie a investiţiilor extrem de mare şi care duce la
imobilizare de resurse materiale şi financiare pe termen lung;
- eficienţa scăzută a investiţiilor;
- încetinirea proceselor de restructurare tehnologică, financiară şi a
sistemului de proprietate pe ansamblul economiei;
- existenţa unui volum însemnat de investiţii neterminate.
Direcţiile de acţiune pentru eliminarea blocajului investiţional trebuie
avute în vedere pe orizonturi diferite de timp. Unele pot fi avute în vedere şi
implementate imediat şi ele cad în sarcina agenţilor economici, sistemului
financiar bancar, a autorităţilor centrale şi teritoriale, iar altele sunt măsuri care
privesc un orizont de timp mai lung.
Printre măsurile care trebuie luate de agenţii economici amintesc:
reducerea duratei de execuţie a obiectivelor de investiţii, depunerea eforturilor
pentru terminarea investiţiilor începute, creşterea ponderii maşinilor şi utilajelor
în totalul fondurilor de investiţii, realizarea unei politici de amortizare
accelerată, folosirea mai bună a timpului de lucru în tot timpul anului.
Măsurile care trebuie luate de cei din sistemul financiar bancar:
fluidizarea decontărilor, micşorarea dobânzilor real pozitive, aprobarea la timp a
bugetului central şi a bugetelor locale, diminuarea investiţiilor în activităţi cu
risc mare sau cu caracter speculativ.
Măsuri de eliminare a blocajului investiţional pe termen mediu şi lung:
intensificarea aportului cercetării dezvoltării, atragerea investiţiilor directe de
capital străin, facilităţi sporite pentru importuri neconcurenţiale de maşini şi
utilaje atât pentru investitorii străini cât şi pentru cei români, stimularea
efectuării lucrărilor de construcţii montaje în străinătate.

2.3. Studii de impact privind investiţiile străine directe

Instituţiile specializate în colectarea, prelucrarea şi interpretarea datelor


socio-economice au elaborat numeroase studii referitoare la importanţa ISD în
economia României şi efectele generate de acestea la toate nivelurile economiei.
Între aceste studii, cel realizat de Institutul Naţional de Statistică în colaborare
cu Camera de Comerţ şi Industrie a României în anul 2004 privitor la statistica
filialelor străine – FATS (metodologie, rezultate pilot), sub coordonarea
Clementinei Ivan-Ungureanu, redă în mare măsură rolul investitorilor în
economie şi impactul economic şi social al activităţilor desfăşurate de aceştia.
Redăm în continuare câteva rezultate ale studiului, preluate şi prezentate, de
asemenea, la aniversarea a 146 ani de ani de statistică în România, de către
Mariana Pietreanu.
Pe plan naţional şi internaţional măsurarea efectelor economice ale
întrepătrunderilor de capitaluri şi culturi economice este o preocupare continuă,
pe de o parte, crearea unor standarde şi metodologii menite să asigure
compatibilitatea între rezultatele obţinute la nivelul fiecărei ţări, iar pe de altă
parte, operatorii economici implicaţi sunt stimulaţi să contribuie la acest process

93
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
de măsurare şi beneficiază de rezultatele globale pentru a-şi stabili strategii de
dezvoltare.
Principalele abordări statistice în vederea măsurării indicatorilor
globalizării economice sunt grupate în două categorii de indicatori:
1. Statistica investiţiilor străine directe (ISD), care măsoară volumul
tranzacţiilor şi relaţia dintre investitorii străini şi filialele controlate de
aceştia;
2. Statistica întreprinderilor multinaţionale MNE (Multi-national
Entreprises, cunoscute şi ca CTN) sau FATS (Foreign Affiliated Trade
Statistics), care se preocupă să determine indicatorii structurali pe
următoarele categorii de întreprinderi:
- Filialele Controlate din Străinătate (FCS) în economia receptoare;
- Societăţile Mamă (SM) în ţara receptoare ce controlează filiale în
afara ţării (FA);
- Filialele FA, controlate în afara ţării.
Dacă statistica ISD dă o imagine asupra fluxurilor de capital între diferite
ţări din punct de vedere al mediului de afaceri, fără a putea determina în mod
concret relaţiile complexe dintre întreprinderile aparţinând grupurilor
multinaţionale, statistica FATS, în schimb, este mai complexă, mai greu de
măsurat şi îşi propune să stabilească structura grupurilor multinaţionale, aria de
răspândire geografică sau centrul de decizie (managerul) al grupului.
Prin acest studiu s-a dorit să se măsoare:
- Impactul filialelor straine in total economie şi dacă sunt ele mai
profitabile, mai concentrate in anumite ramuri sau dacă platesc salarii mai
mari/mici;
- Impactul societatilor mama in total economie şi dacă investitiile lor
reprezinta un impact pozitiv/negativ asupra salariatilor/asupra comertului;
- Impactul MNE in total activitate economica şi care este ponderea în
activitatea totală.
Pentru fiecare categorie de întreprindere se comensurează ponderea în
total pentru următoarele variabile: vânzări (cifra de afaceri), valoarea producţiei,
valoarea adăugată, numărul de salariaţi, costurile cu personalul, numărul de
întreprinderi, formarea brută de capital, profitul brut, total importuri şi exporturi
în bunuri şi servicii, import şi export de bunuri şi servicii intra-firmă, cheltuieli
cu cercetarea dezvoltarea, taxele pe venit. De asemenea, mai este important de
cunoscut: diversificarea geografică (indicele Herfindahl), modificările sferei
cercetate (intrări/ieşiri, starea controlului, expansiune/diminuare).
Elementele metodologice specifice statisticii FATS sunt:
- Determinarea populaţiei ţintă;
- Definiţia controlului;
- Clasificarea pe ţări.
Pentru statistica FATS-outward, primele rezultate sunt prevăzute a se
obţine în anul 2006, pentru perioada de referinţă anul 2005. În schimb, primele
rezultate privind statistica FATS-inward pentru anii 2002 şi 2003 arată nivelul
ponderii întreprinderilor (filialelor) sub control străin în economia românească
94
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
(tabelul 3.3). aceste rezultate relevă concentrarea controlului străin în special în
întreprinderile mari. FCS se dovedesc mai eficiente dacă luăm în considerare
faptul că ponderile în valoarea adăugată brută la costul factorilor şi în total cifră
de afaceri sunt aproape duble faţă de ponderea în total număr de salariaţi.
Tabelul 3.3. Ponderea FCS în total activitate economică

Indicator 2002 2003


Număr de întreprinderi 0,4 0,4
Cifra de afaceri 16,6 18,6
Valoarea adăugată brută la costul factorilor 15,3 20,6
Numărul de persoane ocupate 9,3 10,2
Sursa: Pietreanu, M., 2005, Indicatori statistici ai globalizării economice, Sesiunea de comunicări ştiinţifice:
Dimensiunea europeană a statisticii româneşti, INS, Bucureşti

Întreprinderile sub control străin se concentrează în proporţie de


aproximativ 2/3 în industria prelucrătoare, dar tendinţa de creştere a ponderii
sectorului de servicii este evidenţiată în special prin evoluţia indicatorului
numărul de persoane ocupate din anul 2002 în 2003 (tabelul 3.4).
Tabelul 3.4. Repartiţia indicatorilor FCS între sectoarele economiei naţionale (%)

2002 2003
Indicator
Industrie* Servicii** Industrie* Servicii**
Număr de întreprinderi 65,5 34,5 68,4 31,6
Cifra de afaceri 59,8 40,2 62,2 37,8
Valoarea adăugată brută la costul factorilor 63,4 36,6 60,6 39,4
Numărul de persoane ocupate 84,2 15,8 78,8 21,2
Notă: * = Inclusiv construcţiile (CAEN Rev. 1 secţiunile C-F); ** = CAEN Rev. 1 secţiunile G-I, K)
Sursa: Pietreanu, M., 2005, Indicatori statistici ai globalizării economice, Sesiunea de comunicări ştiinţifice:
Dimensiunea europeană a statisticii româneşti, INS, Bucureşti

În cadrul industriei, concentrarea întreprinderilor controlate de capitalul


străin, luând în considerare indicatorul valoare adăugată brută, este mai mare în
domeniul tehnologiei de vârf (tabelul 3.5).
Tabelul 3.5. Structura valorii adăugate brute a FCS pe paliere tehnologice (CAEN Rev. 1)

% VAB
Specificare CAEN Rev. 1
2002 2003
Tehnologie de vârf 24.2, 30, 32, 33, 35.3, 64,72, 73 28,5 33,4
Tehnologie de nivel mediu şi ridicat 24-24.4, 29,31,34,35.2,35.4, 35.5 26,7 23,1
Tehnologie de nivel mediu şi scăzut 23, 25-28, 35.1 18,9 17,2
Tehnologie de nivel scăzut 15-22, 36, 37 25,9 26,3
Total 100,0 100,0
Sursa: Pietreanu, M., 2005, Indicatori statistici ai globalizării economice, Sesiunea de comunicări ştiinţifice:
Dimensiunea europeană a statisticii româneşti, INS, Bucureşti

Considerând investitorul direct ca fiind capul de grup (firma mamă),


repartiţia geografică a influenţei capitalurilor străine în economia României se
prezintă ca în tabelul 3.6.
95
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

Tabelul 3.6. Topul investitorilor FATS după ţara de origine a investitorului direct

2002 2003
Ţara Nr. Nr. Cifra de Capital Nr. Nr. Cifra de Capital
unităţi salariaţi afaceri social unităţi salariaţi afaceri social
Olanda 3 1 1 1 3 1 1 1
Franţa 5 3 2 2 5 4 2 2
Austria 6 8 5 3 7 10 4 6
Germania 2 2 3 4 2 2 3 4
Grecia 12 10 8 5 12 5 6 5
SUA 7 6 6 6 6 7 7 8
Italia 1 4 7 7 1 3 10 7
Elveţia 8 7 10 8 10 8 11 9
Cipru 4 5 4 9 4 6 2 10
Ungaria 9 14 13 10 9 15 16 12
Notă: Valorile reprezintă poziţia de top
Sursa: Pietreanu, M., 2005, Indicatori statistici ai globalizării economice, Sesiunea de comunicări ştiinţifice a
INS “Dimensiunea europeană a statisticii româneşti”, INS, Bucureşti

Determinarea riguroasă a întregului lanţ de întreprinderi din afara ţării


noastre care formează grupurile ce şi-au deschis filiale în România este o
problemă complicată ce se poate rezolva doar prin anchete specifice şi prin
schimb de informaţii între institutele de statistică din ţările aflate în conexiune
prin structura grupurilor de întreprinderi MNE.
O analiză detaliată a ISD pe fiecare din indicatorii luaţi în considerare la
elaborarea studiului, ne indică o creştere a rolului companiilor străine în
economie. În figurile următoare exemplificăm pentru câţiva ani din perioada de
tranziţie.
Evoluţia cifrei de afaceri a firmelor străine a fost crescătoare (figura 3.1),
atât în total economie cât şi în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii. Totuşi,
ponderea rămâne mică ceea ce arată că influenţele investitorilor străini sunt încă
minore.
Figura 3.1. Ponderea cifrei de afaceri din firmele străine, în economie şi faţă de IMM

3 0 2 8 .2 %

2 4 .8 %
2 5 2 3 .3 %
2 3 .2 %

2 0 .3 %
1 9 .4 % 1 9 .4 %
2 0
1 7 .4 %

1 5

1 0

0
1 9 9 9 2 0 0 0 2 0 0 1 2 0 0 2
IM M T O T A L

Sursa: Ivan-Ungureanu, C. & Co., 2004, Statistica filialelor străine – FATS, metodologie, rezultate pilot, INS,
CCIR, Bucureşti

Într-un ritm mai accelerat a crescut însă numărul de salariaţi ai firmelor


străine (figura 3.2). Din acest punct de vedere influenţele se simt mult mai

96
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
pronunţat şi au rol benefic asupra economiei prin generarea de venituri dinspre
sectorul privat.
Figura 3.2. Ponderea numărului de salariaţi din firmele străine, în economie şi faţă de IMM

1 8 1 7 .8 %
1 6 1 5 .2 % 1 4 .9 %
1 4 .0 %
1 4
1 2
8 .6 % 9 .0 % 9 .6 %
1 0
8 .0 %
8
6
4
2
0
1 9 9 9 2 0 0 0 2 0 0 1 2 0 0 2
IM M T O T A L

Sursa: Ivan-Ungureanu, C. & Co., 2004, Statistica filialelor străine – FATS, metodologie, rezultate pilot, INS,
CCIR, Bucureşti

În figurile 3.3 şi 3.4 se evidenţiază repartizarea cifrei de afaceri realizate


de firmele străine pe regiuni economice de dezvoltare. Între cei doi ani analizaţi
apar mari deosebiri, creşterile procentuale fiind evidente în toate regiunile.
Creşterea cea mai pronunţată s-a petrecut în Regiunea Sud Est (care generează şi
cea mai mare pondere a cifrei de afaceri), în timp ce ritmul cel mai mic a fost în
Nord Est.
Segmentul IMM este cel mai bine reprezentat prin investitorii străini în
Regiunea Bucureşti/Ilfov (figura 3.4), la mare distanţă de celelalte Regiuni. Cea
mai slabă reprezentare este în Regiunea Sud Vest, în ambele cazuri fiind păstrate
caracteristicile regionale, tratate în subcapitolele anterioare.

Figura 3.3. Ponderea cifrei de afaceri din ISD în total, în anii 1999 şi 2002, pe regiuni

%
40
3 5 ,2
35 3 3 ,3
2 9 ,9 2 9 ,4
30 2 8 ,2
2 6 ,1
25
1 9 ,6 1 9 ,9
20 1 8 ,1 1 8 ,1 1 7 ,5 1 7 ,2 1 7 ,4

15 1 1 ,8
9 ,5
10 7 ,2 6 ,4 7 ,1

0
N o rd -E st S u d -E st Sud S u d -V est V est N o rd -V est C e n tru B u c u re sti TOTAL
1999 2002

Notă: Localizarea întreprinderilor pe regiuni s-a făcut după adresa sediului central
Sursa: Ivan-Ungureanu, C. & Co., 2004, Statistica filialelor străine – FATS, metodologie, rezultate pilot, INS,
CCIR, Bucureşti

97
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Figura 3.4. Ponderea cifrei de afaceri din ISD în total şi faţă de IMM, în anul 2002, pe regiuni

%
45
3 9 ,1
40 3 5 ,2
3 3 ,3
35 2 9 ,9 2 9 ,4 2 8 ,2
30
2 1 ,7 2 3 ,3
25 1 9 ,6 1 9 ,9
1 8 ,1 1 8 ,1 1 8 ,6
20 1 7 ,4

15 1 2 ,2
1 0 ,3
8 ,4 7 ,5
10
5
0
N o r d - E st Su d - E s t Sud Su d - V e s t V e st N o rd - Cen tru B uc u r e st i T OT AL
V e st
T o t al IM M

Sursa: Ivan-Ungureanu, C. & Co., 2004, Statistica filialelor străine – FATS, metodologie, rezultate pilot, INS,
CCIR, Bucureşti

În graficul următor (figura 3.5.) se prezintă în ce ritm a crescut volumul


capitalului străin investit direct de investitori, faţă de creşterea ponderii
numărului mediu de salariaţi în IMM, pentru judeţele ţării. Ecuaţia rezultată şi
reprezentată în grafic printr-o curbă exponenţială arată care sunt judeţele mai
apropiate sau mai depărtate de trendul la scară naţională, adică media pe ţară.
Figura 3.5. Creşterea ISD faţă de creşterea ponderii numărului mediu de salariaţi din IMM, pe
judeţ (1992-2002)

29651x
y = 0 ,0 0 3 5 e
2
25 R = 0 ,3 1 8 6

20

15
Pondere ISD (2002)

10

0 100 200 300 400 500


C r e s t e r e a p o n d e r ii n u m a r u lu i m e d iu d e s a la r ia t i d in IM M ( 1 9 9 2 - 2 0 0 2 )

Sursa: Ivan-Ungureanu, C. & Co., 2004, Statistica filialelor străine – FATS, metodologie, rezultate pilot, INS,
CCIR, Bucureşti

Pe de altă parte, se poate afirma că prezenţa ISD are impact favorabil


(corelaţie pozitivă) asupra creşterii numărului de persoane ocupate în cadrul
IMM.
Primele rezultate privind statisticile FATS în România relevă deja o
influenţă puternică a filialelor controlate din străinătate în economia naţională

98
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
(sectorul nefinanciar). Dacă vom lua în considerare sectorul financiar şi de
asigurări, ponderea FCS creşte.
Problemele economice şi sociale care se manifestă în spaţiul rural din
România post-revoluţionară constituie realităţile de care trebuie ţinut seama în
dezvoltarea rurală. Însă România este o ţară încadrată în sistemul condiţiilor
economico-politice regionale din sud-estul Europei şi care se găseşte încă într-
un stadiu de descentralizare. În acest context, investiţiile în agricultură pot fi
considerate, în etapa actuală, un impact al tranziţiei spre dezvoltarea rurală.
Studiul efectuat18 caută să prezinte aspecte şi fundamentări ale unor
necesităţi şi soluţii de implementare a investiţiilor în agricultura din România.
Întrucât politica în domeniul investiţiilor constituie parte integrantă a politicii de
dezvoltare rurală, va fi prezentat stadiul acestor investiţii şi factorii de influenţă
conform condiţiilor economico-sociale din România.
În lucrare s-a urmărit prezentarea legăturilor de depndenţă sub aspectul
economico-social şi anume, pe de o parte, influenţele economice ale unor infuzii
de capital în agricultură, iar pe de altă parte aspectul social cu referire la migraţia
forţei de muncă, nivelul salarial şi al veniturilor şi constul lunar al forţei de
muncă. Ca instrumente metodologice s-au folosit indicatorii, în cifre absolute şi
relative, utilizaţi în comparabilitate, precum şi coeficienţii de elasticitate cu bază
fixă (E) şi cu bază lanţ (E’) ca indicatori care se intercondiţionează. Prin
caluculul acestor indicatori s-a urmărit surprinderea concordanţei dintre
investiţiile în agricultură şi dezvoltarea rurală.
În calculul coeficientului de elasticitate s-a utilizat formula:
E = ∆y/y : ∆x/x, în care:
∆y – sporul absolut al mărimii cuantificabile ale fenomenului considerat
effect (în unităţi fizice etc.)
∆x – sporul absolut al mărimii cuantificabile ale fenomenului considerat
cauză (în lei/UF sau în mii lei/ salariat etc.)
x,y – nivelul bază de comparaţie al mărimilor cuantificabile pentru
fenomenul considerat efect, respective cauză.
Conform exemplificărilor făcute, fenomenul considerat cauză (totalul
investiţiilor în agricultură notate cu x) este în funcţie de fenomenul considerat
effect (fluxul migraţiei populaţiei, numărul mediu de salariaţi în agricultură .....
notate cu y). Pot exista trei situaţii:
a) elasticitate – în situaţia în care valorile coeficienţilor de elasticitate sunt
supraunitare (E>1), rezultând de acici că y depinde de fenomenul x luat în
considerare.
b) lipsă de elasticitate – atunci când valoarea coeficienţilor este cuprinsă
între 0 şi 1. În această situaţie y un depinde de fenomenul x luat în considerare.
c) elasticitate inversă – în situaţia în care coeficienţii de elasticitate sunt
negatici. Ca atare, y este influenţat invers de fenomenul x luat în considerare.

18
Constantin, M., Drăghici, M., Buturugă, P., Dragomir, V., Investiţiile în agricultură şi influenţa acestora
asupra dezvoltării rurale din România, în vol. “Aderarea României la Uniunea Europeană – provocare pentru
agricultură şi mediu”, Sesiunea de comunicări ştiinţifice ASE/IEA, Facultatea de Economia Agroalimentară şi a
Mediului, Ed. ASE, Bucureşti

99
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Pentru o comparabilitate a datelor în condiţiile perioadei 1991-2002,
valorile au fost transformate în USD, în acest fel putându-se atenua efectul
inflaţionist existent în perioada analizată.
Conform metodologiei enunţată anterior prin sistemele corelative ale
coeficientului de elasticitate s-au determinat sensul şi nivelurile inflaţiei
investiţiilor asupra principalilor indicatori ce caracterizează elemente ale
sistemului social din agricultură.

Tabelul 3.7. Influenţa investiţiilor totale din agricultură asupra populaţiei (1991-2002)

Influenţa investiţiilor totale în agricultură (x) asupra:


Migraţiei Câştigului Costului mediu
Migraţiei Nr. mediu de Total venituri
populaţiei salarial lunar al forţei
populaţiei salariaţi în gospodării
Anul rural-urban urban-rural agricultură ţărăneşti
nominal în de muncă în
agricultură agricultură
(y) (y) (y) (y)
(y) (y)
E E’ E E’ E E’ E E’ E E’ E E’
1991 100* - 100* - - - - - 100* - - -
1992 -0,065 -0,065 0,255 0,25 100* - - - 0,76 0,76 - -
1993 -0,070 -0,254 0,062 -0,12 -0,002 -0,002 - - 1,20 1,76 100* -
1994 -0,008 -0,005 0,017 0,06 -0,009 -0,019 - - 0,32 0,18 0,207 0,21
1995 -0,010 1,512 0,476 -161,18 -0,017 1,887 100* - 0,54 -7,36 0,166 -6,87
1996 -0,006 -0,009 0,020 -1,29 -0,014 -0,194 0,77 0,77 0,47 0,71 0,106 0,74
1997 -0,005 -0,303 0,023 1,05 -0,017 -1,288 2,38 6,82 0,75 4,91 0,120 4,86
1998 -0,004 -0,275 0,015 -0,07 -0,013 -0,279 2,14 1,11 0,87 1,50 0,077 1,51
1999 -0,003 -0,099 0,012 0,17 -0,011 -0,571 1,66 0,55 0,92 1,18 0,053 1,39
2000 -0,002 -0,268 0,007 -0,04 -0,007 -0,330 1,38 0,72 0,72 0,48 0,027 0,54
2001 -0,001 1,212 0,005 -0,10 -0,005 0,769 1,35 0,97 0,78 1,27 0,020 1,11
2002 -0,0004 0,021 0,002 0,15 -0,002 -0,110 0,68 0,20 0,40 0,18 0,008 0,21
Notă: * = Anul de bază pentru calculul indicatorilor de elasticitate cu bază fixă
Sursa: Constantin, M., Drăghici, M., Buturugă, P., Dragomir, V., Investiţiile în agricultură şi influenţa acestora
asupra dezvoltării rurale din România, în vol. “Aderarea României la Uniunea Europeană – provocare pentru
agricultură şi mediu”, Sesiunea de comunicări ştiinţifice ASE/IEA, Facultatea de Economia Agroalimentară şi a
Mediului, Ed. ASE, Bucureşti

Influenţa investiţiilor totale, ca factor independent (x), asupra fluxului


migraţiei populaţiei (tabelul 3.7), semnifică rezultate diferenţiate. Pentru
coeficientul de elasticitate cu bază fixă (E), pentru migraţia rural – urban ritmul
corelativ indică un sens corelativ invers; toate valorile sunt negatice şi cu un
ordin de mărime semnificativ. Pentru baza de calcul la coeficientul de
elasticitate cu bază în lanţ se poate constata o fluctuaţie a cărei niveluri sunt
influenţate de alocarea acestor investiţii în agricultură. Deci, în situaţiile în care,
nivelul este în creştere fluxul migraţiei populaţiei rural – urban scade. În cazul
coeficientului cu bază fixă valorile au o tendinţă de diminuare, dar foarte slabă,
motivul fiind nivelul variabil al investiţiilor anuale. Referitor la acelaşi sens al
fluctuaţiilor rural – urban, dar analizat prin prisma coeficientului de elasticitate
cu bază în lanţ se pot constata variaţii favorabile economic, respectiv de
atenuare a acestor forme a migraţiilor, dar şi nefavorabile pentru anii în care
investiţiile au un nivel regresiv faţă de anul anterior; poate fi surpins anul 2000
cu cel mai favorabil rezultat la care cea mai mare investiţie efectuată, determină
cel mai scăzut coeficient de elasticitate de –0,268.

100
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Numărul mediu de salariaţi în agricultură în acelaşi context al calculului
coeficientului de elasticitate, reflectă diminuări provocate atât de un volum
annual mic şi fluctuant al investiţiilor, dar şi de tendinţa generală de
restructurare şi privatizare a unităţilor de producţie din agricultură.
Semnificative sunt în acest sens nivelurile coeficientului de elasticitate cu bază
fixă pentru care toate valorile sunt negative, alături de nivelurile aceluiaşi
coeficient cu bază în lanţ, majoritatea fiind tot în sfera negativă, deci o corelaţie
inversă. Pentru ambele forme ale acestor coeficienţi, dinamica valorilor anuale
poate fi încadrată în trei trepte: nivelul anilor cu cele mai scăzute oscilaţii
negative; nivelurile perioadei 1996-1999 cu oscilaţii negative considerate medii;
nivelurile anilor 1995 şi 2001 unde apar variaţii ce pot fi considerate o redresare
de menţinere a numărului de salariaţi.
În ceea ce priveşte indicatorul ce reflectă veniturile gospodăriilor de
ţărani, putem spune că este influenţat numai într-o anumită măsură de investiţii;
conform nivelurilor coeficientului de elasticitate variază pentru majoritatea
anilor între 0,68 şi 1,66 la coeficienţii cu bază fixă şi 0,20 şi 0,97 la baza în lanţ.
Nivelurile semnificative ale coeficienţilor de elasticitate pot fi considerate
valorile din anii 1997 şi 1998 unde investiţiile au un nivel mediu în dinamica
perioadei analizate.
Influenţa investiţiilor asupra câştigurilor salariale nominale din
agricultură, relevă prin nivelurile date de coeficientul de elasticitate, un nivel
constant al acestora pentru majoritatea anilor. Numai în anul 1993 nivelul
reflectă o influenţă de creştere a câştigului salarial odată cu creşterea investiţiilor
alocate în agricultură.
Legat în mod direct direct de venituri elasticitatea costului mediu lunar al
forţei de muncă în agricultură indică prin nivelurile cu bază fixă o lipsă de
elasticitate. Prioritar printre nivelurile coeficientului de elasticitate cu baza în
lanţ, se pot lua în discuţie următoarele situaţii: o lipsă de de elasticitate în anii
1994, 2000 şi 2002, situaţie determinată de o stagnare a costurilor faţă de un
ritm insuficient de creştere şi fructificare a investiţiilor efectuate în anii
precedenţi; o tendinţă de corelare într-un ritm lent între investiţii şi costul mediu
lunar al forţei de muncă în agricultură în restul anilor analizaţi; o elasticitate
inversă în anul 1995, generată de diminuarea cuantumului investiţional anual
faţă de anul precedent 1994.
Lucrarea analizează în continuare legăturile de dependenţă sub un aspect
bivalent economico-social şi anume aspectul cantitativ privind infuzii de capital
în agricultură asupra numărului mediu de salariaţi, iar pe de altă parte aspectul
calitativ respective influenţa aceloraşi infuzii de capital asupra nivelului salarial
mediu anual.
Toate aceste insuficienţe şi legături care dobândesc un caracter complex şi
dinamic au fost abordate sistematic, dependenţa implicând determinarea şi
interpretarea valorilor reieşite din coeficientul de elasticitate.
Conform metodologiei, dimensiunile de referinţă au avut în vedere, pe de
o parte, totalul investiţiilor străine, iar pe de altă parte cuantumul acelor investiţii
ce aparţin UE.
101
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

Tabelul 3.8. Influenţa investiţiilor străine din agricultură asupra salariaţilor (1994-2002)

Influenţa investiţiilor totale în agricultură Influenţa investiţiilor în agricultură (USD), cu


(USD), cu participare străină la capital (x), participare străină la capital (x), effectuate de
asupra: UE, asupra:
Anul Nr. mediu anual de
Salariului pe salariat
Nr. mediu anual de
Salariului pe salariat
salariaţi salariaţi
(y) (y)
(y) (y)
E E’ E E’ E E’ E E’
1994 100* - 100* - 100* - 100* -
1995 1,11 1,11 -4,44 -4,44 1,13 1,13 -4,50 -4,50
1996 -9,36 2,99 2,59 -0,28 0,74 1,48 -0,21 -0,14
1997 0,50 0,82 -0,010 -0,36 0,53 0,71 -0,10 -0,31
1998 -10,58 21,35 -0,38 0,29 -13,99 12,95 -0,50 0,18
1999 -3,67 29,75 0,12 13,07 -4,77 20,89 0,16 9,17
2000 15,17 0,73 0,30 0,09 3,89 0,42 0,08 0,05
2001 -16,84 0,63 -1,29 -0,35 29,14 0,57 2,23 -0,31
2002 1,15 1,24 1,15 1,24 1,13 1,11 1,13 1,11
Notă: * = Anul de bază pentru calculul indicatorilor de elasticitate cu bază fixă
Sursa: Constantin, M., Drăghici, M., Buturugă, P., Dragomir, V., Investiţiile în agricultură şi influenţa acestora
asupra dezvoltării rurale din România, în vol. “Aderarea României la Uniunea Europeană – provocare pentru
agricultură şi mediu”, Sesiunea de comunicări ştiinţifice ASE/IEA, Facultatea de Economia Agroalimentară şi a
Mediului, Ed. ASE, Bucureşti

Redat în tabelul 3.8, influenţa investiţiilor totale, semnifică variaţii


diferenţiate atât în funcţie de acest cuantum investiţional dar şi de alţi factori
care sunt o consecinţă a restructurării unităţilor agricole de stat unde s-a făcut o
infuzie de capital străin. De remarcat perioada anilor 1996, 1998, 1999 şi 2001,
unde există o elasticitate inversă, imprimată mai ales de disponibilizările de
personal în aceste perioade. Din analiza valorilor de elasticitate privind influenţa
cuantumului investiţional asupra nivelului salarial la societăţile cu participare
străină de capital, se constată fluctuaţii cu acelaşi sens cu cele ale numărului de
salariaţi în aceste unităţi.
O derivată importantă a influenţei acestor investiţii străine o constituie
participarea străină la capital făcută de investitorii din ţările UE. Nivelurile
coeficienţilor de elasticitate prezentate în tabelul 3.8 relevă fluctuaţii corelative
asemănătoare cu totalul investiţiilor străine dar cu amplitudini mai mici. Poate fi
semnalată ultima perioadă pentru care există o tendinţă de creştere corelată
directă (favorabilă) între infuzia investiţională din ţările UE şi numărul,
respectiv salariile în societăţile cu participare străină de capital.
Din studiul efectuat a reieşit că acumularea de capital şi formarea
proprietăţii private de tip capitalist în sectorul privat are efecte benefice la nivel
macroteritorial, dar şi microteritorial, asupra dezvoltării durabile a spaţiului rural
din România. Toate acestea pot fi conturate prin enunţarea şi, după caz,
detalierea explicită a unor concluzii, ce pot fi interpretate ca premise ale
tendinţei de dezvoltare în agricultură şi chiar a ansamblului sectorului
agroalimentar din România:
1. Adâncirea complexităţii economiei româneşti, cu referire specială
asupra elementelor economico-sociale impune creşterea şi dezvoltarea ramurii
agricole de producţie. Practica mondială a arătat că anumite zone de activităti
102
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
rămân uneori în afara preocupărilor agenţilor economici. Or, caracteristicile
spaţiului rural românesc şi ale economiei de piaţă moderne, cu referire la
procesul de globalizare al producţiei, impun necesitatea unor investiţii masive în
agricultură şi implicit a participării străine la capital şi în sectorul producţiei
agricole. Se poate reaminti că sectorul producţiei agroalimentare completează cu
elemnte certe sfera conceptuală de economie socială de piată;
2. Realizarea şi asigurarea condiţiilor de funcţionare a agenţilor economici
din agricultură, implică realizarea unor diemnsiuni şi condiţii de funcţionare
superioare adecvate competitivităţii tuturor conceptelor ce aparţin atât
agriculturii, dar şi întregului sector agroalimentar. În această viziune, investiţiile,
cu referire specială asupra participării străine de capital în România, reprezintă
elementul dinamizator al actualului stadiu spre o economie de piaţă;
3. Tendinţa aderării la UE este fundamentată sub aspectul investiţiilor
străine directe în societăţile aferente sectorului agricol din România. Pentru
aceşti investitori totalul anual a reprezentat un maximum de 25,0% pentru
perioada penalizată, dar raportat pe societate investiţiile în cinci ani depăşesc
media anuală. Din analiza structurii investiţiilor directe străine în agricultură,
atât din punct de vedere al volumului total, cât şi al investiţiilor pe societate,
reiese că investiţiile furnizate de ţările UE au o destinaţie mult mai consistentă şi
sunt de mai mare perspectivă.
4. Fluxul migraţiei şi numărul mediu de salariaţi din agricultură sunt
influenţate direct, în sensul favorabil, de investiţiile efectuate. Investigaţiile
efectuate prin utilizarea coeficientului de sezonalitate, relevă sensuri favorabile.
Ritmurile de disponibilizări în anumiţi ani din unităţile agricole de stat, au
devansat posibilităţile de majorări de personal prin investiţiile efectuate, motiv
pentru care se poate da impresia unei tendinţe inverse;
5. Nivelul veniturilor gospodăriilor de ţărani şi a câştigurilor salariale faţă
de investiţiile efectuate este favorabil mai ales în a doua parte a perioadei
analizate, cu o tendinţă de creştere;
6. Referitor la distribuţia investitiilor străine în agricultură luată in
discuţie pentru perioada analizată a surprins şi disfuncţionalităţi cu referire mai
ales la: interesul investitorilor străini la cumpărarea terenurilor ca o cheltuială
anticipată, cu termen lung de recuperare, în timp ce concesiunea reprezintă o
cheltuială curentă, trecută imediat în conturi şi recuperată astfel în timp foarte
scurt; starea de instabilitate economică şi valutară care este legată de
impsibiliatea de recuperare a investiţiei şi de garanţia obţinerii profitului scontat
(pentru majoritatea anilor analizaţi, profitul de exploatare este mai mare decât
profitul brut, acesta fiind un impediment pentru investitorul străin care nu
doreşte o repatriere rapidă a profitului, ci o materializare a acestuia prin alte
achiziţii sau prin cumpărarea de materii prime sau produse finite necesare unor
reinvestiri); birocraţie în aplicarea unor legi din România, calitatea
necorespunzătoare a informaţiilor şi chair ştrangularea fluxurilor informaţionale,
constituie impedimente în extinderea ariei de activităţi în firmele cu capital
străin.

103
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
În continuarea studiilor prezentate anterior, vom reda concluziile
desprinse din analizele efectuate de BNR şi expuse la Conferinţa Finmedia, la
începutul anului 2005 (Isărescu, M., Liberalizarea fluxurilor de capital).
Au fost enunţate câteva principii generale:
• Intrările de capital înaintea ieşirilor;
• Fluxurile pe termen mediu şi lung înaintea celor pe termen scurt;
• Investiţiile directe înaintea celor de portofoliu;
• Respectarea secvenţei bănci - întreprinderi – populaţie.
În privinţa stadiului de implementare în România s-a menţionat că:
o Procesul a demarat în 1991 (Legea investiţiilor străine);
o Etapizare din 1999, corelată cu aderarea la UE;
o Liberalizare realizată în mare măsură până în present;
o Etapele următoare:
- depozitele nerezidenţilor în lei (semestrul I 2005);
- operaţiunile nerezidenţilor cu titluri de stat;
- operaţiunile nerezidenţilor pe piaţa monetară (cel mai târziu la data
aderării);
- operaţiunile rezidenţilor în conturi deschise în străinătate (cel mai
târziu la data aderării);
Etapele de liberalizare au beneficii şi riscuri. Dintre beneficii s-au enunţat:
Alocarea capitalului către cele mai productive utilizări;
Reducerea costului finanţării;
Importuri de tehnologie şi câştiguri de productivitate a muncii;
Îmbunătăţirea guvernanţei corporatiste şi a mediului de afaceri;
Întărirea disciplinei în politicile macroeconomice;
Creşterea veniturilor bugetare;
Creşterea adâncimii sistemului financiar;
Riscurile, nu sunt puţine şi pot avea efecte devastatoare asupra economiei:
Majorarea excesivă a volumului creditului;
Investiţiile de portofoliu expun economia la intrări şi ieşiri bruşte de
capital;
Aprecierea monedei naţionale, cu impact asupra deficitului contului
curent.
Au fost propuse liniile generale ale politicilor de atenuare a riscurilor:
Prevalenţa investiţiilor străine directe în finanţarea deficitului de cont
current;
Politică fiscală prudentă;
Politică de dobânzi şi regim flexibil al cursului de schimb care
descurajează intrările de capital speculative.
De asemenea, au fost enunţate premisele creşterii investiţiilor străine
directe în perioada următoare, pe termen scurt şi mediu:
Reducerea incertitudinilor mediului economic (stabilitatea preţurilor, a
ratelor dobânzilor, a cursului de schimb);
Coerenţa şi stabilitatea cadrului legal şi aplicarea corectă a legislaţiei;
Asigurarea unui cadru fiscal stabil, predictibil şi uniform;
104
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Reforma administraţiei publice - reducerea birocraţiei;
Îmbunătăţirea infrastructurii.
Este de fapt situaţia de normalitate care se doreşte şi care este necesară
pentru parcurgerea următoarelor etape ale dezvoltării pe baza ISD. Situaţiile
recente, concrete, din practică, ne demonstrează însă că acea stare de normalitate
mult râvnită este departe de a se atinge.
Pentru comparaţii, au fost date câteva exemple privind etapele procesului
de liberalizare a fluxurilor de capital în statele vecine, proaspăt membre ale UE
(tabelul 3.9).
Tabelul 3.9. Etapele liberalizării în ţările din Europa Centrală

Specificare Rep. Cehia Polonia Slovacia Slovenia Ungaria


Demararea procesului de
liberalizare a fluxurilor de 1994 1991 1996 1992 1991
capital
Liberalizarea accesului
nerezidenţilor la depozite 1995 - 1995 2001 2001
bancare în monedă naţională
Liberalizarea accesului
2001 – pers. fizice
rezidenţilor la depozite 2001 2001 2004
2003 – pers. juridice
2001
bancare în străinătate
Liberalizarea completă a
accesului nerezidenţilor la 1999 2001 2003 2002 2001
operaţiunile pe piaţa monetară
Finalizarea procesului de
liberalizare a fluxurilor de 2001 2001 2004 2003 2001
capital
Sursa: Isărescu, M., 2005, Liberalizarea fluxurilor de capital, Conferinţa Finmedia, BNR, Bucureşti

Toate ţările din centrul Europei, care au aderat deja la UE, au demarat
procesul liberalizării cu cel puţin trei ani înainte de integrare, cu excepţia
Slovaciei care a avut întârzieri în multe etape din şirul lung ce trebuie parcurs
până la compatibilizarea cu sistemul unional.

3. Politici investiţionale în România

3.1. Repere privind creşterea atractivităţii pentru investiţii

3.1.1. Cadrul legislativ şi capacitatea instituţională

Investiţiile reprezintă o poartă către viitor, acele acţiuni prezente care


vizează trăiri viitoare şi care se realizează permanent sub influenţa incertitudinii
şi riscului.
Procesul investiţional este de natură multiplicatoare şi acceleratoare. Prin
investiţii, în condiţii concurenţiale, se urmăresc obiective legate de realizarea
profitului, acumularea de capital fix şi circulant, retehnologizarea, modernizarea
sau promovarea managementului modern, toate acestea, dar nu numai, urmând a

105
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
interacţiona între ele şi a fi conectate unele cu altele ca într-un sistem complex şi
unitar care să servească aceleiaşi ţinte finale, supremaţia pe piaţă.
La schimbarea unui sistem economic, aşa cum a fost cazul ţărilor din
centrul şi estul Europei în anii ‘90, este imperios necesară deschiderea către
ţările cu economie dezvoltată şi promovarea unui proces investiţional susţinut
atât din sursele interne (prea puţine în astfel de situaţii) cât şi din surse externe,
mult mai viguroase şi penetrante, în condiţiile mecanismelor specifice pieţei
concurenţiale şi ale unor stimulente eficient racordate la specificul economiei
româneşti.
La aceste “spectacol investiţional” participă mai multe categorii de
“actori”, fiecare cu rolul său şi interesul propriu. Din această “piesă” jucată în
mai multe locuri în acelaşi timp, în condiţii de liberă concurenţă dar şi risc şi
incertitudine, vor exista mereu câştigători şi perdanţi. Dintre câştigători vor fi
aleşi întotdeauna liderii sectoriali, subsectoriali, locali, zonali sau regionali care
vor configura peisajul economic al viitorului, vor conduce ostilităţile şi vor crea
la rândul lor, prin efectul de antrenare, noi câştigători şi perdanţi, deci noi lideri.
Este un proces permanent, ciclic şi evolutiv care are ca rezultat final progresul
economiilor.
Cei mai simplii actori ai jocului economic sunt societăţile comerciale.
În România, economia de piaţă, care a început să se prefigureze din anul
1990, a deschis multiple căi de afirmare celor cu spirit întreprinzător, managerial
şi investiţional, practic a început “punerea în scenă a spectacolului investiţional”
pe care îl trăim în prezent.
O persoană fizică sau juridică poate face investiţii în Romania sub o
varietate de forme legale. În concordanţă cu practica şi legislaţia internaţională,
legea română a societăţilor comerciale a adoptat sediul societăţii drept criteriu
pentru determinarea naţionalităţii societăţii comerciale. Potrivit acestui criteriu
societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române.
După modul de organizare al structurii interne societăţile comerciale, se
clasifică astfel:
A. Societăţi comerciale române
A1. Societăţi cu răspundere limitată (SRL). O societate cu răspundere limitată
poate avea între 1 şi 50 asociaţi şi trebuie să aibă un capital social de minimum
2.000.000 lei vechi (valoarea minimă a unei părţi este de 100.000 lei vechi).
A2. Societăţi pe acţiuni (SA). O societate pe acţiuni este o întreprindere cu
răspundere limitată, care presupune un minim de 5 acţionari. Nu există limită
maximă pentru numărul de acţionari. Capitalul social minim admisibil este de
25.000.000 lei vechi. Capitalul vărsat trebuie să fie de cel puţin 30% din
capitalul subscris (100% pentru contribuţii în natură). Capitalul social este
împărţit în acţiuni liber transferabile şi compania poate emite obligaţiuni pentru
o sumă ce nu poate depăşi trei pătrimi din capitalul vărsat şi existent.
A3. Parteneriate. Parteneriatul este o formă de asociere folosită adesea în
Romania. Există trei forme de parteneriat:
- Societatea în nume colectiv;
- Societatea în comandită simplă;
106
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
- Societatea în comandită pe acţiuni.
Asociaţii din societatea în nume colectiv răspund solidar şi nelimitat
pentru obligaţiile societăţii. În cazul societăţilor în comandită simplă sau pe
acţiuni asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii
comanditari numai în limita aportului lor. Capitalul social minim admisibil în
cazul societăţii în comandită pe acţiuni este de 25.000.000 lei vechi.
B. Societăţi comerciale străine
Societăţile comerciale străine pot înfiinţa în România, cu respectarea legii
române, filiale, precum şi sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte sedii
secundare.
B1. Filiale. Sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică, constituite de
societatea mamă care deţine majoritatea capitalului lor. Filialele se constituie
într-una din formele de societate reglementate de lege şi au regimul juridic al
formei de societate în care s-au constituit.
B2. Sucursale. Sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale unei
societăţii comerciale. Această subunitate dispune de o anumită autonomie, în
limitele stabilite de societatea mamă. Regimul juridic al sucursalei se aplică
oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui (agenţie, reprezentanţă
etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală.
După provenienţa capitalului lor social, societăţile comerciale pot fi:
1. Societăţi comerciale cu capital privat;
- societăţi comerciale cu capital integral românesc;
- societăţi comerciale cu capital românesc şi străin;
- societăţi comerciale cu capital integral străin;
2. Societăţi comerciale cu capital de stat;
3. Societăţi comerciale cu capital mixt, privat şi de stat.
Formele investiţiilor în România
Legea română prevede două tipuri de investiţii în România: investiţii
directe şi investiţii de portofoliu.
1. Investiţiile directe sunt:
- participarea la constituirea sau extinderea unei societăţi, în oricare
dintre formele legale prevăzute de lege;
- dobândirea de acţiuni sau de părţi sociale ale unei societăţi comerciale,
cu excepţia investiţiilor de portofoliu;
- înfiinţarea sau extinderea în România a unei sucursale de către o
societate comercială străină.
2. Investiţiile de portofoliu, sunt acele investiţii efectuate prin dobândirea
de valori mobiliare pe pieţele de capital organizate şi reglementate, care nu
permit participarea nemijlocită la administrarea unei societăţi comerciale.
Persoanele care pot investi în România
Potrivit reglementărilor legale, poate fi investitor o persoana fizică sau
juridică, rezidentă sau nerezidentă, cu domiciliul sau sediul permanent în
România sau în străinătate, care investeşte în România în oricare dintre
modalităţile prevăzute de lege.
Procedura de înregistrare a investiţiilor
107
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Înregistrarea unei investiţii se face conform procedurii de drept comun
aplicabilă înfiinţării şi înregistrării unei persoane juridice române, nefiind
necesar autorizarea administrativă prealabilă. Astfel, investitorul trebuie să
completeze un formular disponibil la Registrul Comerţului, anexând la acesta
următoarele documente:
- contractul de societate sau actul constitutiv;
- dovada bancară de vărsare a capitalului social al societăţii;
- raport de evaluare pentru aportul în natură la capitalul social al
societăţii;
- paşaportul şi cazierul investitorului persoană fizică;
- decizia Adunării Generale pentru investitorul persoană juridică;
- dovada bancară de bonitate a investitorului;
- paşaportul şi cazierul persoanei (persoanelor) desemnate să reprezinte
societatea;
- dovada sediului social pe teritoriul României.
În prezent, activitatea investitorilor este reglementată de următoarele acte
normative:
• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea
investiţiilor directe, modificată şi completată de Legea nr. 241/1998;
• Ordonanţa Guvernului nr. 66/1997 privind regimul investiţiilor străine în
România, realizate prin cumpărare de titluri de stat, modificată şi completată
prin Ordonanţa Guvernului nr. 131/1998;
• Hotararea Guvernului nr. 94/1998 privind aprobarea Normelor metodologice
de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind
stimularea investiţiilor directe;
• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 24/1998 privind regimul zonelor
defavorizate, republicată, modificată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 75/2000;
• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 217/1999 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit;
• Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru
înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii;
• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea
adaugată;
• Ordonanţa Guvernului nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea
parcurilor industriale;
• Legea nr. 332/2001 privind promovarea investiţiilor directe cu impact
semnificativ în economie;
• Ordonanţa Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor.
Trebuie precizat că au existat mai multe acte normative emise pentru a
veni în sprijinul investitorilor, dar o bună parte din ele a fost abrogată, cum ar fi:
• Legea nr. 35/1991 privind investiţiile străine în România şi Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 31/1997 privind regimul investiţiilor străine în
România.

108
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Menţionăm că facilităţile conferite de actele citate sunt păstrate până la
expirarea termenelor pentru care au fost acordate.
• De asemenea, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 67/1999 privind unele
măsuri pentru dezvoltarea activităţii economice (OUG nr. 67/1999), care
acordă facilităţi pentru investiţiile în valoare de minim 50 milioane USD, a
fost abrogată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2000. Potrivit
acesteia din urmă, societăţile comerciale, persoane juridice române, în care s-
au efectuat investiţii cu impact major asupra activităţii economice conform
prevederilor OUG nr. 67/1999 beneficiazã de facilităţile stabilite prin
hotărâre a Guvernului, conform OUG nr. 67/1999, până la expirarea
termenelor pentru care au fost acordate.
• Regimul investiţiilor străine de portofoliu, inclusiv avantajele de care acestea
beneficiază sunt reglementate de Legea nr. 52/1994 privind valorile
mobiliare şi bursele de valori.
În continuare, vom enunţa câteva principii privind investiţiile străine în
România care sunt cuprinse în actele normative elaborate:
1. Libertatea formelor juridice şi modalităţilor de efectuare a investiţiilor.
Prin acest principiu se garantează investitorilor libera alegere a formelor
juridice de efectuare a investiţiilor, cu respectarea prevederilor legale, dar
şi a tipurilor de aport la capitalul societatilor comerciale (în numerar sau
în natură).
2. Liberul acces la toate sectoarele economiei româneşti. Investitorii pot
alege în mod liber tipul de activitate pe care o vor îndeplini în România,
prin luarea în considerare a reglementărilor care stabilesc regimul de
obţinere a autorizaţiilor şi a monopolului de stat valabil pentru anumite
activităţi.
3. Tratament egal pentru investitorii români şi străini, rezidenţi şi
nerezidenţi. Persoanele fizice şi juridice care investesc în România
beneficiază de tratament egal, fără deosebire de naţionalitate, sediu de
activitate sau domiciliu. Persoanele nerezidente care investesc în România
beneficiază de dreptul de a transfera în străinătate veniturile obţinute, fără
nici un fel de restricţii, după plata taxelor şi impozitelor prevăzute de lege,
potrivit reglementărilor privind regimul valutar.
4. Protecţia investiţiilor împotriva naţionalizării, exproprierii sau a altor
măsuri cu efect echivalent. Investiţiile efectuate în România nu pot fi
naţionalizate, expropriate sau supuse unor măsuri cu efect echivalent,
exceptând cazurile în care o astfel de măsură întruneşte, cumulativ,
următoarele condiţii:
- sunt necesare pentru cauză de utilitate publică;
- sunt nediscriminatorii;
- se efectuează în conformitate cu prevederile exprese ale legii;
- se fac cu plata unei despăgubiri prealabile, adecvate şi efective.
5. Garantarea drepturilor şi facilităţilor. În vederea încurajării investiţiilor,
sunt prevăzute o serie de facilităţi fiscale şi vamale, în concordanţă cu
practica şi legislaţia europeană.
109
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
În România, ca de altfel în toate statele din regiune, au fost create instituţii
cu atribuţii speciale în prezentarea imaginii ţării în străinătate, realizării
conexiunilor cu investitorii străini sau promovarea oportunităţilor de afaceri,
dintre acestea un rol important avându-l Agenţia Română pentru Investiţii
Străine (ARIS), dar şi alte instituţii, aşa cum au fost ele prezentate în anexa 3.1.
În următorul subcapitol vom evoca unele acţiuni ale acestei agenţii, care au avut
impact decisiv asupra investitorilor străini.

3.1.2. Promovarea oportunităţilor de afaceri pentru investitori

Agenţia Română pentru Investiţii Străine a desfăşurat o activitate intensă


de promovare a oportunităţilor de afaceri şi atragere a capitalului străin în
economie, realizând materiale promoţionale şi organizând acţiuni de promovare,
în limita bugetului alocat. Activitatea de promovare s-a axat pe două direcţii:
elaborarea de politici de atragere a investiţiilor străine şi desfăşurarea de
activitaţi promoţionale destinate atragerii de investitori străini.
Elaborarea de politici pentru atragerea investiţiilor străine
Stabilirea unui portofoliu anual de proiecte de investiţii prioritare, pentru
care se urmăreşte atragerea de investitori străini semnificativi
S-au întreprins următoarele acţiuni:
- Organizarea de consultări periodice cu autorităţile care promovează
proiectele de investiţii pentru stabilirea priorităţilor anuale;
- Au fost centralizate datele de la autoritaţile locale şi de la Federaţia
Autoritaţilor Locale din România (FALR) cuprinzând oferte generale de
proiecte de investiţii;
- Realizarea portofoliului anual de proiecte prioritare şi stabilirea
mijloacelor de promovare pentru atragerea de investiţii străine
semnificative.
S-a realizat un portofoliu anual de proiecte prioritare propuse de
ministerele economice care au fost şi sunt promovate prin intermediul paginii de
Internet a agenţiei precum şi prin editarea de CD-uri care au fost distribuite cu
prilejul participării la evenimente internaţionale şi întâlniri cu potenţiali
investitori străini.
Realizarea unui portofoliu de locaţii disponibile la nivel local ca
destinaţii pentru implementarea de noi proiecte de investiţii
În acest context, ARIS a colaborat cu autorităţile locale în sensul
identificării de locaţii disponibile la nivel teritorial care să fie propuse pentru
proiectele noi de investiţii. ARIS a centralizat oferta de locaţii promovată de
autorităţile locale, realizând o bază de date cuprinzând 350 locaţii care se
consultă permanent la solicitările investitorilor străini ce sunt interesaţi în
identificarea de locaţii pentru viitoarele proiecte.
ARIS s-a implicat în realizarea unuia din obiectivele strategice ale
Programului de guvernare 2001-2004, privind modernizarea infrastructurii
fizice, stimularea investiţiilor de capital românesc şi străin

110
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
ARIS s-a implicat în promovarea celor peste 37 de parcuri industriale,
prin prezentarea acestora în cadrul paginii de Internet a Agenţiei şi prin
distribuirea broşurilor de prezentare a acestora cu ocazia participării
reprezentanţilor ARIS la diferite evenimente interne şi internaţionale, şi nu în
ultimul rând prin prezentarea facilităţilor şi infrastructurii aferente parcurilor
industriale investitorilor interesaţi în identificarea de locaţii pentru
implementarea proiectelor.
Popularizarea investiţiilor străine de succes din România prin
intermediul mijloacelor de promovare specifice
Investiţiile străine de succes sunt prezentate prin intermediului paginii de
Internet, CD–uri de promovare ARIS, newsletter, precum şi cataloage. S-au
organizat conferinţe de presă împreună cu investitori străini pentru prezentarea
proiectelor de investiţii. Periodic se emit comunicate de presă cu informaţii
actualizate despre proiectele de succes şi despre mediul investiţional românesc.
Realizarea unei campanii de promovare a oportunităţilor de afaceri
pentru investitorii străini prin intermediul mijloacelor de promovare specifice
Campania de promovare a oportunităţilor de afaceri pentru investitorii
străini se derulează în conformitate cu strategia proprie de promovare a Agenţiei
Române pentru Investiţii Străine.
ARIS a avut în vedere realizarea materialelor promoţionale necesare
pentru desfăşurarea acestei campanii şi în acest sens, a realizat, un material
cuprinzând informaţii utile pentru investitori, consultanţi şi alţi reprezentanţi ai
mediului de afaceri internaţional. Acesta este prezentat pe suport electronic
(CD-ROM) şi pe format tipărit, intitulat “Romania’s Invesment Guidebook”.
Materialul este un instrument util atât pentru partenerii străini care se află
la prima vizită în România şi intenţionează să iniţieze un proiect de investiţie,
cât şi pentru companiile care activează deja pe piaţa românească, şi care doresc
să îşi actualizeze informaţiile referitoare la mediul de afaceri din România.
“Romania’s Investment Guidebook” cuprinde informaţii generale despre
România, o prezentare a contextului economic actual incluzând principalii
indicatori macroeconomici şi rezultatele obţinute de România în ultima
perioadă, cadrul legislativ care reglementează mediul de afaceri din România,
precum şi două capitole speciale, dedicate investiţiilor străine şi relaţiilor
comerciale ale României cu alte ţări. În plus, ARIS a mai realizat două pliante,
unul dintre ele cuprinzând informaţii strict legate de activitatea desfăşurată de
Agenţie, misiune, obiective, responsabilităţi, cel de-al doilea axându-se pe
principalii indicatori macroeconomici şi de asemenea pe prezentarea factorilor
de interes determinanţi în luarea deciziei de a investi în România.
Un alt element al campaniei de promovare l-a constituit site-ul ARIS
(www.arisinvest.ro), cuprinzând o serie de informaţii generale şi de interes
pentru partenerii străini interesaţi de proiectele de investiţii din România. Site-ul
include şi proiecte de investiţii promovate de autorităţile locale şi centrale.
De asemenea, ARIS a lansat în 2004 un buletin informativ (newsletter)
lunar în care sunt prezentate realităţile investiţionale din România, acesta fiind
destinat potenţialilor investitori, marilor companii multinaţionale, companiilor
111
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
de consultanţă consacrate. Distribuţia acestui buletin informativ se face atât în
format electronic prin e-mail cât şi în format tipărit prin poştă.
Varianta tipărită este transmisă unui număr de 5.000 de destinatari, în 30
de ţări.
Participarea ARIS la procesul de integrare europeană
Ca şi în anii trecuţi, ARIS continuă să participe la procesul de integrare
europeana prin îndeplinirea sarcinilor prevăzute în cadrul „Planului de măsuri
prioritare pentru integrarea europeană”, în cadrul Capitolului 4 “Libera circulaţie
a capitalurilor”, Capitolului 15 “Politica industrială” şi Priorităţii 2.1.
“Consolidarea economiei de piaţă funcţională”.
Asigurarea de către ARIS a preşedinţiei “Mesei Rotunde Regionale pentru
Promovarea Investiţiilor în Europa de Sud-Est – RRT” (South-East Europe
Regional Roundtable for Investment Promotion) - parteneriat regional asociat
Pactului de Stabilitate – de către ARIS
În urma analizării rezultatelor economice pozitive înregistrate în ultima
perioadă de România, a angajamentului Guvernului României de a atrage
investiţiile străine în economie, la propunerea conducerii OCDE, Agenţia
Română pentru Investiţii Străine, prin Preşedintele ARIS, a deţinut pe parcursul
anului 2004 preşedinţia RRT.
RRT este constituită din reprezentanţii Agenţiilor de Promovare şi ai altor
organizaţii similare din ţările membre (Albania, Bosnia şi Hertegovina,
Bulgaria, Croatia, Macedonia, Moldova, România, Republica Federală
Iugoslavia: Serbia şi Muntenegru) şi are 2 obiective principale:
1. Întărirea capacităţii instituţionale pentru desfăşurarea unei activităţi
eficiente a Agenţiilor de Promovare;
2. Promovarea zonei Europei de sud-est ca mediu de afaceri cu
oportunităţi pentru investiţii strategice.
Realizarea de activităţi promoţionale destinate atragerii de investitori
străini
Realizarea de materiale şi acţiuni promoţionale destinate atragerii de
investitori străini la nivelul practicilor internaţionale
În 2004, pe baza bugetului alocat, ARIS a realizat materialele de
promovare şi prezentare, necesare desfăşurării unei activitaţi de promovare
eficiente şi profesionale. În acest sens, ARIS a realizat următoarele materiale
promoţionale:
- Mape de prezentare ARIS;
- Ghid de afaceri multimedia pe CD intitulat: “Doing Business in
Romania 2004”;
- Pliante de prezentare ARIS intitulate: „ROMANIA – 2004”, Romanian
Agency for Foreign Investment - profile – cuprinzând pe lângă
serviciile oferite de ARIS investitorilor străini şi informaţii generale
despre România, climatul economic şi investiţional precum şi proiecte
de investiţii străine de success;

112
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
- Ghidul de promovare “Romania Investor’s Guidebook” – cuprinzând
informaţii utile pentru investitorii interesati de dezvoltarea unor proiecte
de investiţii în România;
- Prezentarea ARIS pe site-urile Guvernului României, CCIRB, FALR şi
CRCE;
- Newsletter ARIS editat începând cu luna septembrie 2004.
Aceste materiale au fost distribuite direct investitorilor străini şi transmise
catre principalele Ambasade străine din România precum şi către Birourile
ecomomice de pe lângă Ambasadele României în străinătate pentru a fi
distribuite către companiile străine interesate.
În 2004 reprezentanţii ARIS au participat la un numar de 42 de acţiuni de
promovare desfăşurate atât în ţară cât şi în străinătate, ocazii cu care s-au
prezentat companiilor şi investitorilor străini climatul investiţional şi
oportunităţile de investiţii din România. Manifestările de promovare au avut loc
în ţări precum: Italia, Irlanda, Japonia, Danemarca, Cipru, Marea Britanie,
Cehia, Luxemburg, Germania, Grecia, Belgia, Israel, Elveţia, Austria, Olanda,
Rusia, China, Slovenia, Bulgaria sau Franţa.

3.1.3. Recomandările investitorilor străini

Consiliul Investitorilor Străini (FIC sau CIS) este o asociaţie a celor mai
importanţi investitori străini din România. FIC a fost înfiinţat în 1997 şi numără
în prezent peste 95 de companii membre, ale căror investiţii cumulate în
România depăşesc 8 miliarde Euro. Aceste investiţii reprezintă mai mult de două
treimi din totalul investiţiilor străine directe din România.
Obiectivul principal al FIC este promovarea dialogului între investitori şi
factorii de decizie pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri din România. Din
doi în doi ani FIC publică o Carte Albă care conţine o analiză generală,
cuprinzătoare, a climatului investiţional din România, precum şi o serie de
recomandări specifice pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri. Cartea Albă a
contribuit la construirea reputaţiei FIC ca o organizaţie de lobby serioasă şi
eficientă ale cărei observaţii sunt obiective şi ale cărei recomandări sunt solid
argumentate. Datele prezentate în cele ce urmează au fost publicate în volumul
“Soluţii imediate de creştere a investiţiilor străine directe în românia”, Bucureşti,
2005 şi lucrarea “Propuneri pe termen scurt pentru atragerea de investiţii străine
directe în România”, Bucureşti, 2003.
Din ce în ce mai des, FIC este solicitat de către Guvern să elaboreze
comentarii la proiecte de legi sau reglementări. Recomandările FIC, care au în
vedere nu doar pe investitorii străini ci şi întreaga comunitate de afaceri, sunt
incluse într-o măsură din ce în ce mai mare în noile legi şi strategii economice.
FIC consideră că implementarea recomandărilor sale va face România mai
atractivă pentru investitori şi va avea ca rezultat final creşterea investiţiilor
străine directe în România. Mai mult, FIC consideră că recomandările sale vor
ajuta România să îşi atingă obiectivul legat de integrarea în UE în 2007.

113
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Recomandările sunt grupate pe domenii astfel: sistemul juridic, regimul
fiscal, flexibilitatea pieţei muncii, sectorul bancar, guvernanţă corporatistă şi
piaţa de capital, mediu, corupţia. Pentru lucrarea noastră, de mare folos sunt
recomandările care privesc piaţa de capital, însă acestea nu se pot trata separat
de celelalte categorii.
Sistemul Juridic
Cu privire la legislaţie: (1) numărul ordonanţelor de urgenţă ar trebui
redus semnificativ, (2) legislaţia ar trebui republicată ori de câte ori suferă
modificări substanţiale, (3) ar trebui să existe consultări prealabile în cazul
tuturor propunerilor de legi şi (4) simultan cu o nouă lege ar trebui emis un set
iniţial de norme de aplicare.
Pentru a reduce imixtiunea în hotărârile judecătoreşti: (1) judecătorii
părtinitori ar trebui investigaţi şi urmăriţi atunci când este cazul şi (2) ar trebui
adoptate reguli mai stricte de supraveghere judiciară.
Pentru o mai bună abordare a infracţiunii de bancrută frauduloasă şi a
problemelor aferente: (1) instanţele ar trebui instruite să ia măsuri rapide pentru
conservarea bunurilor, (2) ar trebui implementată o procedură rapidă pentru
ridicarea controlului deţinut de debitorii frauduloşi, (3) persoanele care
săvârşesc infracţiuni de bancrută frauduloasă ar trebui pedepsite mai sever în
baza legilor actuale şi (4) secţiile de faliment ale instanţelor comerciale ar trebui
să beneficieze de o instruire suplimentară cu privire la problematica
falimentului.
Pentru a garanta că toate societăţile beneficiază de un mediu concurenţial
şi sunt supuse aceloraşi obligaţii faţă de stat: (1) legile existente ar trebui
uniform aplicate tuturor societăţilor comerciale, (2) Guvernul României ar trebui
să publice listele cu cei mai mari datornici la bugetul de stat şi să le actualizeze
periodic, (3) regulamentele privind acordarea ajutoarelor de stat, adaptate la
normele Uniunii Europene, ar trebui aplicate în mod transparent în domeniul
scutirii de impozit, sub controlul strict al Consiliului Concurenţei din România
(4) Consiliul Concurenţei trebuie să păstreze independenţă faţă de presiunile
politice şi (5) licitaţiile pentru acordarea contractelor publice ar trebui organizate
în mod transparent fără excepţie, iar excepţiile, atunci când este cazul, trebuie
clar motivate.
Pentru îmbunătăţirea Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare: (1)
toate înregistrările din arhivă ar trebui să specifice contractul care a generat
datoria, (2) nu ar trebui permise înregistrări care să greveze bunuri a căror
valoare depăşeşte valoarea datoriei, (3) înregistrarea falsă a sarcinilor ar trebui
să constituie infracţiune penală, şi (4) ar trebui înfiinţat, în mod similar, un
registru naţional al ipotecilor disponibil pe internet.
Pentru a reduce suprasolicitarea sistemului judiciar: (1) ar trebui angajaţi
şi instruiţi mai mulţi judecători, (2) ar trebui implementate sisteme IT şi de
gestiune a cazurilor şi (3) ar trebui folosite surse disponibile de finanţare pentru
implementarea acestor recomandări.

114
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Regimul fiscal
Legislaţia fiscală din România ar trebui imediat armonizată cu cea din
UE. Pentru a clarifica aspecte legate de o conduită acceptabilă a inspectorilor
fiscali şi de drepturile şi obligaţiile contribuabililor: (1) ar trebui adoptată o
legislaţie coerentă şi unitară, (2) Carta Contribuabilului ar trebui să respecte
instrucţiunile OCDE şi (3) inspectorii fiscali ar trebui sancţionaţi în cazul în care
nu respectă codurile de conduită.
Cu privire la reglementările referitoare la preţurile de transfer: (1)
legislaţia din România ar trebui să fie aliniată la legislaţia existentă în celelalte
ţări, (2) autorităţile fiscale ar trebui să recunoască importanţa contractelor
internaţionale de alocare a costurilor, (3) autorităţile fiscale ar trebui să pună la
dispoziţie informaţii cu privire la preţurile cu care se face comparaţia, (4)
documentaţia referitoare la politicile privind preţurile de transfer ar trebui să fie
cerută numai la solicitarea expresă a autorităţilor fiscale şi (5) Ministerul
Finanţelor ar trebui să aplice standardele UE şi OCDE atunci când evaluează o
cerere pentru o soluţie fiscală anticipată referitoare la preţurile de transfer.
Ar trebui permise deduceri fiscale pentru scoaterea din gestiune a
stocurilor/mijloacelor fixe, iar legea privind impozitul pe profit ar trebui aliniată
la legea referitoare la TVA în această privinţă.
Ar trebui introduse grupuri fiscale atât pentru impozitare cât şi pentru
TVA, indiferent dacă este corelată sau nu cu consolidarea contabilă.
Pentru a trece cu succes la IFRS: (1) ar trebui introdus un cadru fiscal
stabil care să prevadă respectarea IFRS fără cerinţe suplimentare din partea
Romaniei şi (2) metodologiile şi cursurile de perfecţionare profesională ar trebui
aliniate la standardele internaţionale.
Flexibilitatea pieţei muncii
Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale ar trebui finanţat prin
asigurările de şomaj fără creşteri suplimentare ale contribuţiilor sociale. Ar
trebui să se permită angajaţilor să lucreze maximum 48 de ore pe săptămână în
medie într-o perioadă de un an. În timpul perioadei de probă, ar trebui să se
permită oricărei părţi să anuleze contractul de muncă din orice motiv. Cu privire
la concedierea pentru motive de necompetenţă (1) “necorespunderea
profesională” ar trebui să ia în calcul performanţa şi nu calificarea profesională
şi (2) procedura nu ar trebui să fie aceeaşi ca în cazul abaterii disciplinare. Cu
privire la registrul general al angajaţilor: (1) ar trebui eliminat, (2) ar trebui
stabilită o bază de date electronică centralizată şi (3) ar trebui acceptate
înregistrări în format electronic.
Angajatorii nu ar trebui să aibă obligaţia să plătească salariaţii pentru ca
aceştia să nu lucreze la concurenţă pe perioada angajării. Ulterior, negocierea
compensaţiei acordate angajatului pentru ca acesta să nu lucreze la concurenţă
după încetarea contractului de muncă ar trebui lăsată la latitudinea părţilor.
Cerinţa ca societăţile să stabilească norme de muncă pentru fiecare
angajat, cu acordul sindicatelor, ar trebui eliminată. Cu privire la protecţia
liderilor de sindicat: (1) protecţia împotriva concedierii ar trebui limitată la şase
luni dupa terminarea mandatului, (2) criteriile de concediere ar trebui extinse şi
115
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
(3) numărul de reprezentanţi aleşi ar trebui limitat în funcţie de numărul de
membri ai sindicatului. Cu privire la negocierea contractului colectiv: (1) cerinţa
ca angajatorii şi sindicatele să se întâlnească anual ar trebui eliminată, (2) părţile
care au obligaţii în baza unui contract colectiv ar trebui să fie doar cele
semnatare, (3) numai sindicatele care reprezintă cel puţin 50% din forţa de
muncă ar trebui înregistrate.
Nu ar trebui să existe obligativitatea instruirii fiecărui angajat în fiecare
an. În plus, pentru stagiari, ar trebui permise contracte pe perioadă determinată.
Sectorul bancar
Reducerea diferenţei dintre rata dobânzii pentru lei şi valută ar trebui să
fie o prioritate. Ar trebui îmbunătăţită, comunicarea dintre BNR şi bănci,
precum şi formarea profesională a inspectorilor BNR.
Elementele extra-bilanţiere ar trebui incluse în reglementările privind
stablirea de provizioane. Mai mult, cerinţa ca băncile să provizioneze 100%
împrumuturile neperformante şi să înregistreze pierderea în momentul în care
este intentată acţiunea în justiţie împotriva unui debitor ar trebui să fie mai
flexibilă.
Limitele actuale de împrumut către companiile care aparţin aceluiaşi grup
ar trebui să fie mai flexibile avându-se în vedere specificul companiei afiliate.
Regulile IFRS ar trebui implementate în cazul tuturor băncilor până la 1
ianuarie 2006. Mai mult, regulile IFRS ar trebui extinse şi la sectorul corporatist.
Stabilirea unui cadru legal pentru reglementarea societăţilor de finanţare
şi de leasing.
Privatizarea BCR şi CEC ar trebui accelerată şi finalizată în 2005.
Guvernanţă corporatistă şi Piaţa de capital
RASDAQ şi BVB, împreună cu alte părţi interesate ar trebui să coopereze
pentru adoptarea unui Cod naţional de guvernanţă corporatistă.
Impunerea cerinţei ca toate societăţile cotate la bursă să se supună
principiului „respectă sau explică”, conform căruia acestea sunt obligate fie să
respecte Codul în totalitatea sa, fie să explice în raportul lor anual motivul
pentru care nu au respectat unul dintre principiile Codului. O astfel de abordare
ar reprezenta o soluţie adecvată, întrucât societăţile au strategii şi scopuri
diferite, şi nu toate cazurile de nerespectare a principiilor au implicaţii negative.
De exemplu, o societate cotată la bursă care este filială a unei companii mamă
străine cotate pe o piaţă financiară internaţională ar trebui să aibă dreptul de a
urma un cod privind guvernanţa corporatistă aplicabil companiei mamă, şi nu
codul român, aspect pe care va trebui să îl explice acţionarilor săi. Pe de altă
parte, nu se recomandă nici existenţa unei libertăţi necondiţionate privind
posibilitatea de a alege sau nu aplicarea codului.
Registrul acţionarilor cu drept de vot care primesc dividende ar trebui să
fie unic. Cerinţa ca metoda de vot cumulativ obligatoriu să fie folosită pentru a
alege membri în consiliul de administraţie la cererea unui număr de acţionari
“semnificativi” ar trebui eliminată.

116
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Cerinţa ca Adunarea Generală să aprobe tranzacţii cu mijloace fixe dacă
valoarea acestora depăşeşte 20% din totalul activelor imobilizate mai puţin
creanţele ar trebui modificată sau eliminată.
Cerinţele privind votul în cazul majorărilor de capital social prin aport în
natură ar trebui reduse. Dacă respectivele majorări sunt aprobate, ar trebui să se
permită acţionarilor minoritari să aducă un aport proporţional echivalent în
numerar.
Restricţia referitoare la faptul că administratorii nu pot face parte simultan
din mai mult de trei consilii ar trebui redusă în cazul companiilor care fac parte
dintr-un grup.
Obligaţia de a raporta tranzacţiile desfăşurate cu afiliaţii a căror valoare
depăşeşte 50.000 de euro ar trebui să devină mai flexibilă, permiţându-i-se
CNVM să stabilească limite de raportare adaptate fiecărui emitent.
Legea ar trebui să precizeze mai clar condiţiile în care retragerea este
obligatorie în cazul în care acţionarii majoritari îi elimină pe acţionarii
minoritari.
Mediu
Cu privire la Fondul de Mediu: (1) ar trebui oferite stimulente pentru
realizarea obiectivelor de recuperare şi reciclare a deşeurilor, (2) fondurile ar
trebui folosite pentru dezvoltarea infrastructurii necesare pentru îmbunătăţirea
proceselor de recuperare şi reciclare a deşeurilor şi pentru crearea de sisteme
separate de colectare a deşeurilor, (3) cerinţele ar trebui armonizate cu legislaţia
aferentă şi (4) subvenţiile pentru recuperarea şi reciclarea materialelor ar trebui
eliminate.
Ar trebui organizată pregătirea uniformă a specialiştilor de mediu pentru a
asigura o mai bună supraveghere şi aplicare corectă a standardelor de mediu. Ar
trebui elaborat un cod de conduită pentru autorităţile de mediu.
Cu privire la ambalaje şi deşeuri din ambalaje: (1) obiectivele anuale de
recuperare şi reciclare a deşeurilor pe 2005 şi 2006 ar trebui reduse, (2)
exerciţiul anual care necesită raportarea ambalajelor puse pe piaţă ar trebui
desfăşurat într-o manieră corectă şi transparentă şi (3) sistemele de depozitare şi
eco-taxele ar trebui evitate.
Ar trebui folosite mecanisme de finanţare pentru crearea de instalaţii şi
depozite controlate în vederea evacuării deşeurilor periculoase. Ar trebui stabilit
un calendar realist (în funcţie de nivelurile istorice de poluare) pentru
implementarea legislaţiei actuale şi viitoare cu privire la mediu.
Autorităţile centrale ar trebui să fie singurele responsabile cu stabilirea
limitelor pentru calitatea apelor reziduale care vor fi deversate. Mai mult, ar
trebui dezvoltate norme de calitate specifice pentru ape reziduale pentru fiecare
sector industrial.
Corupţia
Legislaţia anticorupţie ar trebui aplicată la scară largă şi în mod uniform.
Ar trebui depuse eforturi suplimentare pentru asigurarea independenţei,
eficienţei şi credibilităţii PNA. Acesta ar trebui să îşi concentreze resursele
pentru cercetarea corupţiei la nivel înalt.
117
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Ar trebui luate mai multe măsuri pe termen lung pentru a elimina corupţia
în administraţia publică, printre care: (1) mărirea salariilor, (2) eliminarea
puterilor discreţionare excesive, (3) adoptarea unor măsuri punitive în cazul
încălcării legii şi (4) monitorizarea mai atentă a bunurilor personale ale înalţilor
funcţionari şi a eventualelor conflicte de interese.
Convenţia OCDE din anul 1997 pentru combaterea mitei oficialilor
publici străini în tranzacţiile comerciale internaţionale ar trebui adoptată, iar
legislaţia aferentă ar trebui implementată.
“Principiile comerciale pentru combaterea mitei”, fiind un exemplu de
bună practică, ar trebui adoptate în cadrul unui cod de conduită.

3.2. Dezvoltarea regională şi politica investiţională viitoare

3.2.1. Politica regională

Regiunile pot fi definite în mod diferit, în funcţie de scopul urmărit în


cercetare. Astfel, o regiune poate avea înţelesul de “zonă sau teritoriu cu un
ansamblu de caracteristici interne (proprii) distincte şi consistente, fie ele fizice
sau umane şi care îi conferă o anumită unitate semnificativă şi care o disting, pe
de altă parte, de alte zone învecinate”19. Criteriile folosite pentru delimitarea
regiunilor sunt nenumărate: atribute fizice, caracteristici socio-economice, de
limbă etc. şi de aici o tipologie nesfârşită de regiuni: regiuni de planificare,
regiuni sub-dezvoltate, regiuni geografice, regiuni aglomerate, regiuni istorice,
regiuni de dezvoltare etc. Ştiinţa regională defineşte regiunile după gradul lor de
încărcătură teritorială (Whittlesey, Richieri) sau prin prisma mecanismelor de
constituire. Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor “după caracterul de
participare a masei, energiei şi informaţiei în structurarea teritoriului” distinge
trei tipuri, şi anume: regiuni omogene, funcţionale şi nodale (Prelipcean, G.,
2003).
Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră
regiunea drept una dintre cele mai bune forme de organizare spaţială a
informaţiei, iar regiunile funcţionale sunt socotite de importanţă majoră pentru
procesul şi obiectivele planificării dezvoltării.
Regiunea de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu, în raport
de anumite interese şi obiective specifice. Aceasta poate fi o regiune
administrativă dacă mărimea, structura şi funcţiile sale sunt adecvate sau poate fi
rezultatul unei agregări complexe de factori şi criterii care răspund nevoilor de a
constitui structuri instituţionale eficace.
În acest sens, definiţia oferită de Parlamentul European este
cuprinzătoare: “prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează,
din punct de vedere geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de
teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente

19
Prelipcean, G., 2003, Disparităţi şi convergenţă în politicile de dezvoltare regională, în vol. “Specializare,
dezvoltare şi integrare”, Simpozionul internaţional al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

118
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu
scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic”.
UE este o comunitate de state, de regiuni şi de popoare, de o mare
diversitate geografică, lingvistică şi culturală. Realizarea coeziunii economice şi
sociale este o expresie a solidarităţii europene şi o cerinţă pentru eficienţă
economică şi competitivitate globală şi reprezintă un corolar al unei pieţe unice,
fără frontiere. Avantajele unei pieţe lărgite, create prin eliminarea tuturor
barierelor care împiedică libera circulaţie a bunurilor, persoanelor şi capitalului
trebuie să creeze posibilităţi egale pentru toţi membrii. Nu toate statele membre
şi, mai ales, nu toate regiunile componente ale acestora sunt la fel de bine
echipate şi pregătite pentru a face faţă concurenţei crescute în noul mediu creat;
regiunile mai puţin dezvoltate nu pot beneficia în mod corespunzător de noile
condiţii.
La nivelul Uniunii Europene, din raţiuni statistice şi de colectare a
informaţiei a fost creat un sistem unitar teritorial numit NUTS (Nomenclatorul
Unităţilor Teritoriale Statistice) şi care este organizat pe şase niveluri spaţiale de
la unitătile cele mai mari până la cele mai mici. Cele mai importante niveluri
sunt primele trei şi acestea servesc şi bază pentru anumite programe şi strategii.
Regiunile au evoluat şi s-au dezvoltat în mod diferit şi în ritm diferit. De
aceea, în prezent, asistăm la un peisaj foarte eterogen al regiunilor din punct de
vedere al dezvoltării acestora. Discrepanţele existente între regiuni reprezintă o
consecinţă a mai multor cauze: ritmurile diferite de dezvoltare a regiunilor,
distribuţia neuniformă pe teritoriul unor ţări a infrastucturii tehnice şi sociale şi
slaba dezvoltare a acesteia; dezechilibrele demografice; existenţa unor factori
naturali şi a unor resurse economice diferite de la o regiune la alta; manifestarea
în mod diferit, de la o regiune la alta, a iniţiativei locale şi a spiritului edilitar-
gospodăresc etc.
Pentru construirea unei Europe omogene este evident faptul că aceste
discrepanţe între regiuni vor trebui să dispară. Şi cum este firesc, acele regiuni
rămase în urmă vor trebui sprijinite să se dezvolte mai puternic, pentru ca
procesul de omogenizare să aibă un caracter progresiv.
Politicile de dezvoltare regională se manifestă în două sensuri: în sens
preventiv, adică prin înlăturarea cauzelor care au generat lipsa de dezvoltare sau
dezvoltarea anevoioasă a unor regiuni, şi în sens combativ, prin înlăturarea
efectelor rămânerii în urmă, a nedezvoltării regiunilor. Scopul politicilor de
dezvoltare regională este acela de a reduce disparităţile şi de a întări coeziunea
economică şi socială dintre statele Europei. Dezvoltarea regiunilor mai puţin
favorizate are ca rezultat distribuirea mai raţională a obiectivelor industriale, a
forţei de muncă şi a infrastructurii. O altă consecinţă a politicii de dezvoltare
regională o reprezintă stimularea comerţului şi crearea de noi pieţe pentru
produse industriale şi bunuri de larg consum.
Nu lipsit de importanţă este efectul demografic pe care îl au politicile de
dezvoltare regională, în special prin reducerea ratei şomajului din regiunile mai
puţin dezvoltate şi prin scăderea migraţiei populaţiei dinspre aceste regiuni către
regiunile prospere.
119
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Uniunea Europeană este interesată în reducerea disparităţilor şi
omogenizarea economică şi socială a regiunilor Europei. În acest scop, UE are la
dispoziţie fondurile structurale, fondul de coeziune, precum şi un fond pentru
acordarea unor subvenţii pentru anumite proiecte de mică anvengură, în special
în domeniile protecţiei mediului, transportului şi diversificării surselor
energetice.
Dintre fondurile structurale, cel mai important este fondul European de
dezvoltare regională (FEDR), destinat tocmai reducerii dezechilibrelor
regionale.
Fondurile structurale sunt generatoare de programe specializate de
dezvoltare regională, dintre care cel mai important este Programul PHARE. În
cadrul Programului PHARE pentru România, U.E. şi Guvernul României au
stabilit un program pentru “Politici de dezvoltare regională”, care este în curs de
derulare. Programul de dezvoltare regională este destinat să asiste Guvernul
României în acţiunea de dezvoltare a regiunilor ţării în modul cel mai eficient
posibil.
În gândirea economică şi sociologică din ultimii ani se observă o lărgire a
conceptului de dezvoltare umană, spre dezvoltarea umană durabilă. Aceasta
înseamnă exprimarea largă a opţiunilor şi utilizarea capacităţilor oamenilor, ca
urmare a modelării capitalului uman, astfel încât oamenii să fie capabili să
contribuie la satisfacerea necesitătilor generaţiilor prezente, fără să compromită
satisfacerea necesitătilor generaţiilor viitoare.
Noţiunea de durabil este necesar a fi asociată noţiunii de dezvoltare
umană, deoarece creşterea este, de regulă, asociată numai cu crearea de capital
fizic nou, consideraţiile privind durabilitatea fiind ignorate. Astfel, se evită
abordarea defectuoasă a procesului economic şi se ia în considerare corelaţia
dintre creşterea economică şi formarea capitalului uman, având drept
complement protecţia mediului.
Complexitatea aspectelor dezvoltării umane a impus cuantificarea
acestora printr-un indice agregat pe baza celor trei componente esenţiale ale
dezvoltării umane: sănătate, educaţie şi venit. Nivelul indicelui reflectă, având în
vedere valorile maxime considerate pentru componentele sale, distanţa care
separă o ţară de nivelul maxim posibil al dezvoltării umane (cu un nivel al
indicelui dezvoltării umane de 1,000) care presupune o speranţă de viaţă de 85
ani, alfabetizare şi cuprindere în învăţământ universală şi un venit pe locuitor de
40.000 USD (Prelipcean, G., 2003).
Valorile indicelui dezvoltării umane (IDU) permit, pe de o parte,
caracterizarea evoluţiei dezvoltării umane şi compararea experienţei diferitelor
ţări sau regiuni în domeniul progresului economic şi social şi, pe de altă parte,
evidenţierea prioritătilor politicilor economico-sociale pe domenii şi arii
regionale.
Nivelul dezvoltării umane diferă de la un judeţ la altul, indicele
dezvoltării umane variind între 0,716 şi 0,785. Judeţele ţării se încadrează,
potrivit limitelor convenţionale adoptate pe plan mondial, în zona dezvoltării
umane medii.
120
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Amplitudinea variaţiei dezvoltării umane între judeţe este de aproximativ
10%, astfel încât dezvoltarea umană în profil teritorial este relativ omogenă în
România.
Ierarhizarea regiunilor după nivelul indicelui dezvoltării umane este
prezentată în tabelul 3.10.

Tabelul 3.10. Indicele dezvoltării umane

Gradul de
Ierarhizarea Speranţa de Rata brută de Indicele Ierarhizarea
alfabetizare
după viaţă la cuprindere în dezvoltării regiunilor
Regiunea a populaţiei învăţământ
PIB/loc. naştere (ani) umane (IDU) după nivelul
adulte (%)
IDU
1997 1995/1997 1997 1997/1998 1996
România - 69,0 97,0 62,9 0,734 -
Nord-Est 8 69,0 96,9 59,6 0,716 8
Sud-Est 3 68,8 97,0 59,9 0,733 4
Sud 6 69,0 95,0 57,6 0,720 7
Sud-Vest 5 69,1 95,6 61,8 0,729 5
Vest 2 68,1 97,8 65,1 0,741 2
Nord-Vest 7 68,3 97,2 63,0 0,725 6
Centru 4 69,7 98,5 61,2 0,740 3
Bucureşti 1 69,5 98,9 82,3 0,785 1
Sursa: Prelipcean, G., 2003, Disparităţi şi convergenţă în politicile de dezvoltare regională, în vol. “Specializare,
dezvoltare şi integrare”, Simpozionul internaţional al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Discrepanţele existente pe teritoriul României sunt o consecinţă a


ritmurilor diferite de dezvoltare a judeţelor, amplasarea nejudicioasă a
obiectivelor de investiţii, neluarea în considerare a particularităţilor fiecărei
regiuni, a necesităţilor şi tradiţiilor acesteia; distribuirea neuniformă pe teritoriul
ţării a infrastructurii tehnice şi sociale şi slaba dezvoltare a acesteia; politica
demografică etc.
Analizând impactul probabil al integrării regionale asupra corporaţiilor
transnaţionale şi investiţiilor străine directe din şi în afara spaţiului integrat, se
pot distinge mai multe efecte.
O primă consecinţă a acestui gen de integrare este o schimbare în costurile
şi beneficiile generate de existenţa pieţei interne şi externe integrate regional.
Efectele primare sau iniţiale localizate (ilustrate de literatura economică
ca efecte ce privesc dimensiunea comercială) vor influenţa ţări şi sectoare pe
diferite căi. Este, de asemenea, probabil să fie afectate în mod diferenţiat
feluritele firme.
Încetinirea tratamentului favorizant stabilit prin politicile de guvernare
pentru unele firme situate în propria lor ţară va acţiona cu siguranţă împotriva
necompetitivităţii.

121
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Firmele care au deja o reţea de activităţi cu valoare adăugată sau contracte
de marketing şi distribuţia pieţelor de desfacere în interiorul regiunii integrate
au, în particular, o bună posibilitate de a beneficia de integrare regională.
De asemenea, există şi unele efecte secundare ale integrării, care, până la
urmă, pot să fie de mare importanţă pentru situaţia internaţională a activităţii
economice. Acestea ridică mai multe probleme, şi anume: restructurarea unei
astfel de activităţi dintre ţări, sectoare şi firme din interiorul regiunii integrate;
oportunităţi pentru firme, dezvoltarea lor tehnică, creşterea eficienţei, reducerea
costurilor de producţie etc.
În măsura în care creşterile se reflectă la proprietarii agenţiilor de servicii
sau la consumatori, integrarea poate conduce la o creştere a venitului real şi o
exploatare în plus a beneficiilor rezultate, precum şi a specializării. Se poate, de
asemenea, să fie aşteptată încurajarea inovaţiei şi progresului tehnologic.
Efectele sunt “dinamice”, în sensul că este probabil să crească potenţial
ratele de creştere (la cel puţin câteva dintre ele) a integrării economiilor.
Există şi alte efecte ale integrării care, deşi mai puţin cuantificabile, nu
sunt mai puţin criticabile. Acestea includ politicile adoptate de organizaţii
supervizate ale regiunilor integrate, pentru competiţie şi practici restrictive,
migraţia forţei de muncă, aplicarea (folosirea) legislaţiei, inechităţile regionale,
protecţia mediului, procedurile contabile şi de audit, delegarea sau privatizarea
serviciilor financiare, negocierile comerciale şi de investiţii cu ţările nemembre.
În procesul integrării nu trebuie avute în vedere numai efectele economice
probabile diferite dintre ţări, industrii şi firme din cadrul spaţiului integrat.
Dimpotrivă, acest proces depinde de măsura în care integrarea afectează
legăturile dintre unităţile din interiorul şi cele din afara spaţiului integrat.
Perspectivele Comunităţii Europene încurajează firmele europene să încheie
alianţe, fuziuni cu firme din Japonia şi Statele Unite pentru a proteja şi promova
poziţia competitivităţii lor globale.
Aceasta se ilustrează în modul cel mai evident în cazul firmelor pentru
tehnologii înalte la care costurile fixe ale inovaţiei, producţiei şi de marketing au
devenit aşa de mari încât pot să supravieţuiască numai prin acoperirea de noi
pieţe sau împărţind aceste costuri cu alte firme.
Dezvoltarea rurală este un instrument strategic utilizat pentru estomparea
disparităţilor sociale şi economice existente între regiuni, decalaje determinate
de gradul diferit de înzestrare cu resurse naturale, capital fizic, uman şi
financiar.
Din această perspectivă, obiectivele dezvoltării rurale regionale vizează:
accesul la resurse, în termenii oferiţi de posibilitatea de a munci productiv şi de
a fi mulţumiţi financiar şi social; repartizarea echilibrată a beneficiilor
dezvoltării – a avantajelor materiale individuale, a accesului la servicii şi la
securitatea socială; repartizarea echitabilă a puterii, prin creşterea treptată a

122
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
participării populaţiei la luarea deciziilor privind comunitatea locală; gestionarea
corespunzătoare a resurselor disponibile etc20.
Dezvoltarea regională este conceptul care se referă atât la impulsionarea şi
diversificarea activităţilor economice, la stimularea investiţiilor în sectorul
privat, la reducerea şomajului şi îmbunătăţirea nivelului de trai, cât şi la un
evantai larg de măsuri destinate să susţină şi să armonizeze acţiunile durabile
care converg cu domeniile de competenţă ale regiunii.
Politica de dezvoltare rurală, în termeni europeni, este strâns legată de
programele şi proiectele Uniunii Europene de modernizare a zonelor aflate în
declin econimic şi social. În acest sens, acestea vizează, în principal, trei
dimensiuni: restructurarea şi dezvoltarea sectorului agricol; promovarea
coeziunii economice şi sociale de tip regional şi dezvoltarea integrată a mediului
rural (figura 3.6).

Figura 3.6. Relaţiile dintre politica rurală, regională şi sectorială

Politica Politica
rurală regională

Politica
sectorială

Sursa: Alexandri, C., Davidovici, I., Gavrilescu, D., (coord.), 2004, Tratat de economia agriculturii, Institutul de
Economie Agrară, Academia Română, Ed. Expert, Bucureşti

Începând cu anii ‘70, Uniunea Europeană a elaborat politici structurale


prin care a încercat să consolideze ferma familială ca o unitate economică
competitivă. Anii ‘80 au determinat mutarea accentului pe protecţia mediului
înconjurător şi pe conservarea peisajului rural. Pe de o parte, agricultura
intensivă a început să fie asociată cu un grad crescut al riscului ecologic, iar pe
de altă parte, s-a acceptat ideea că fermierii trebuie să fie managerii resurselor
naturale si trebuie să recunoască şi să beneficieze de servicii ecologice. La
mijlocul anilor ‘90, începe să se vorbească de dezvoltarea rurală integrată,
concept menţionat în cadrul Agendei 2000 privind dezvoltarea Uniunii
Europene în perioada 2000-2006.

3.2.2. Politica sectorială

Transformările produse în economia României, după anul 1990, au


cuprins toate ramurile şi palierele, inclusiv sectorul agroalimentar. Acesta a

20
Alexandri, C., Davidovici, I., Gavrilescu, D., (coord.), 2004, Tratat de economia agriculturii, Institutul de
Economie Agrară, Academia Română, Ed. Expert, Bucureşti

123
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
suferit modificări structurale importante, s-a ajuns la o lipsă cronică de capital
pentru investiţii, sistemul legislativ a devenit instabil, greoi şi foarte bogat în
acte normative, s-au folosit mecanisme şi instrumente economico-financiare
nestimulative, atât pentru producători cât şi pentru investitori.
În agricultură, preponderenţa gospodăriei ţărăneşti de mici dimensiuni,
lipsite de mijloacele de producţie necesare, a dus la înlocuirea capitalului cu
munca manuală, ceea ce a avut ca efect direct scăderea producţiei şi a
productivităţii muncii. Fostele întreprinderi agricole de stat, reorganizate pe
principiile societăţilor comerciale, deşi beneficiază de înzestrare tehnică şi
economică, nu au reuşit decât în mică măsură să satisfacă necesarul de produse
agroalimentare din producţiile obţinute. Acesta ar fi unul din motivele pentru
care ele trebuie privatizate.
Pentru dezvoltarea şi modernizarea agriculturii româneşti este necesară
realizarea unor investiţii care să se materializeze în capital fix, în lucrări de
reparaţii şi achiziţionare de noi utilaje, în repararea şi întreţinerea unor părţi din
sistemul de îmbunătăţiri funciare, pentru efectuarea unor activităţi fitosanitare,
completarea reţelei de irigaţii, noi lucrări hidroameliorative. De asemenea sunt
necesare schimbări radicale în sistemul de organizare a exploataţiilor,
dimensionarea lor corespunzătoare, repartizarea culturilor pe zone
corespunzătoare condiţiilor de climă şi sol.
Privită la nivelul unităţilor economice, activitatea de restructurare şi
retehnologizare impune, în primul rând, luarea unor măsuri tehnico-
organizatorice care să asigure creşterea eficienţei economice a acestora, un loc
important ocupându-l perfecţionarea metodelor de conducere, care să asigure un
cadru stimulator pentru toţi salariaţii unităţii economice. Creşterea eficienţei
economice prin intermediul modernizării la nivelul agenţilor economici,
presupune şi o mai bună amplasare a secţiilor şi atelierelor de producţie, astfel
încât să se asigure o circulaţie normală a materiilor prime, semifabricatelor şi
produselor finite, dar şi a forţei de muncă. Implementarea unor structuri
organizatorice de producţie moderne, cum sunt centrele de profit şi centrele de
costuri, pot contribui substanţial la creşterea eficienţei. În condiţiile trecerii la
economia de piaţă este necesară, de asemenea, modernizarea structurii
producţiei care trebuie adaptată nevoilor reale ale pieţei, să răspundă exigenţelor
consumatorilor interni şi externi. În prezent se impune ca beneficiarul să
determine structura producţiei şi nu producătorul cum s-a întâmplat până acum.
Modernizarea structurii producţiei presupune şi restructurarea forţei de
muncă atât ca specializare pe meserii, cât şi ca nivel de calificare profesională.
Reprofilarea şi specializarea forţei de muncă sunt condiţii importante pentru
realizarea unei producţii de calitate. Modernizarea locului de muncă implică
dotarea acestuia cu noi utilaje, mai performante, cu parametrii tehnico-
economici superiori celor din dotare, achiziţionarea de aparate de măsură şi
control care să asigure o verificare şi un control operativ de înaltă precizie a
calităţii producţiei, acţiuni de automatizare şi robotizare a proceselor de
producţie.

124
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
În realizarea tuturor acestor acţiuni, investiţiile, ca suport material al
dezvoltării economice, reprezintă factorul hotărâtor. Prin intermediul lor se pot
asigura atât sporirea capitalului fix, cât şi o îmbunătăţire structurală a acestuia,
ceea ce va permite fabricarea unor produse de calitate mai bună, cu un înalt grad
de complexitate şi eficienţă, produse care sunt cerute de piaţă.
Nivelul scăzut al dotării tehnice îşi are rădăcinile în politica anilor ’80,
când eforturile pentru asimilarea progresului tehnico-economic au fost
diminuate drastic din cauza lipsei de valută, a izolării şi autoizolării
internaţionale. După 1989, deşi a existat deschidere internaţională, nu s-au găsit
mijloacele şi metodele necesare şi nu s-a creat cadrul legislativ corespunzător
atragerii de fonduri şi mijloace fixe pentru dotarea corespunzătoare a agriculturii
la un nivel comparabil cu ţările dezvoltate. În aceste condiţii unii indicatori
agricoli au înregistrat valori mai mici decât înainte de anul 1989.
Retehnologizarea, bazată pe mecanizarea complexă şi automatizarea
proceselor de fabricaţie, poate asigura creşterea substanţială a calităţii
produselor, diminuarea consumurilor specifice, sporirea productivităţii muncii,
fabricarea de noi produse, îmbunătăţirea performanţelor de mentenabilitate şi
fiabilitate ale produselor etc. Dar aceste avantaje potenţiale se valorifică plenar
numai dacă se asigură corelarea criteriilor tehnice cu cele economice în
fundamentarea deciziilor de producere, achiziţionare şi folosire a elementelor
tehnicii noi, prin prisma evoluţiilor specifice tranziţiei la economia de piaţă.
Retehnologizarea presupune un efort investiţional deosebit şi o conlucrare
loială cu partenerii străini competitivi şi interesaţi în colaborarea cu unităţi
româneşti. Ea se poate realiza pe calea importului, prin achiziţionarea de utilaje
moderne, cumpărarea de brevete şi licenţe, prin contracte de engineering cu
parteneri din ţările dezvoltate sau prin conceperea şi asimilarea în întreprinderi a
noilor tehnologii.
Corelaţia dintre investiţii şi modernizare este fundamentală pentru orice
activitate economică, indiferent de ramura în care se desfăşoară. Activitatea de
modernizare are întotdeauna ca scop creşterea eficienţei economice în sectorul
în care s-a realizat, a economiei naţionale în ansamblu şi ea permite o mai bună
folosire din punct de vedere calitativ a factorilor de producţie.
Statul, deşi declarativ sprijină politica de investiţii în vederea
restructurării, retehnologizării şi modernizării economiei naţionale, are
posibilităţi reduse de finanţare a investiţiilor de la buget şi de aceea, va trebui să
stabilească o ordine de priorităţi şi să asigure fondurile de investiţii necesare
executării obiectivelor propuse prin creditele atrase pentru investiţii, prin
asistenţă tehnică şi consultanţă.
Procesul de restructurare economică trebuie susţinut printr-un substanţial
efort investiţional de inovaţie tehnologică şi de pregătire a forţei de muncă.
Necesarul de investiţii depăşeşte însă cu mult resursele interne şi în aceste
condiţii este evident rolul important pe care îl au investiţiile străine. Totuşi,
volumul şi calitatea investiţiilor străine efectuate până în prezent în economia
românească sunt departe de a-i conferi capitalului străin rolul dinamizator ce era
de aşteptat. Astfel, necesarul anual de investiţii străine pentru sprijinirea
125
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
proceselor de restructurare şi retehnologizare, preconizate de strategiile
guvernamentale pentru reforma economică, se situează la un nivel estimat de
1,5-2 miliarde de dolari, în timp ce valorile intrate până în prezent se situează în
general sub acest plafon.
La toate elementele enunţate mai sus se adaugă unul care capătă
importanţă din ce în ce mai mare în ultima perioadă şi care este direct legat de
agricultură, industria alimentară şi investiţii şi anume protecţia mediului. În
această direcţie, organismele Uniunii Europene au făcut dese recomandări, au
dezvoltat multiple programe de protecţie a mediului şi monitorizează toate
activităţile legate de acest subiect.
Astfel, Comisia Europeană a adoptat un Comunicat în cursul anului 2001
cu privire la finanţarea acordată ţărilor candidate pentru mediul înconjurător. El
analizează cheltuielile financiare cu care ţările candidate se confruntă pentru
armonizarea legislativă specifică mediului în vederea aderării la UE şi oferă
îndrumare despre cum se poate cel mai bine atinge acest obiectiv. De asemenea,
comunicatul recomandă ţărilor candidate să întocmească strategii prioritare de
investiţii pentru mediul înconjurător, propune criterii pentru stabilirea acestora şi
încurajează folosirea cât mai eficientă a resurselor existente. Comunicatul
stabileşte obiectivele strategice şi modalitatea de mobilizare a resurselor
financiare necesare. El prezintă domeniile de acordare a asistenţei tehnice pentru
sectoarele în care pregătirile pentru armonizare legislativă sunt întârziate, cum ar
fi combaterea poluării aerului sau cheltuiala sectorului privat. Uniunea
Europeană va lucra de asemenea în strânsă colaborare cu ţările candidate la
planurile de finanţare pentru implementarea directivelor comunitare pentru
domenii problemă, respectiv poluarea apei şi a aerului, şi pentru instruirea
personalului autorităţilor locale. Comunicatul furnizează de asemenea îndrumare
practică pentru întocmirea unor programe coerente de investiţii pentru aderare.
Pentru această sarcină, ţările candidate vor primi asistenţă prin programul PEPA
(Programul Prioritar de Mediu pentru Aderare), special formulat pentru acest
scop. PEPA pune la dispoziţie ghiduri de îndrumare, incluzând de asemenea un
exemplu de plan de implementare a unei directive legislative şi o lista de
verificare pentru directivele care necesită investiţii de amploare. Programul
încurajează schimbul de experienţă între ţările candidate şi dezvoltă o bază de
date cu proiectele de mediu din ţările candidate în vederea sprijinirii lor în
identificarea şi pregătirea proiectelor prioritare pentru termen mediu şi lung.
Planificarea investiţiilor este crucială. Chiar dacă estimările recente cu
privire la armonizarea legislativă a ţărilor candidate în vederea aderării la UE
sunt mai mici (79-110 miliarde EUR) decât cele prevăzute iniţial (120 miliarde
EUR), necesitatea planificării investiţiilor ramâne crucială. Noua legislaţie
adoptată în 2000 şi 2001 va contribui la creşterea acestei sume, datorită faptului
că o parte din aceste directive implică cheltuieli mari pentru armonizare (de
exemplu, cea cu privire la centralele electrice).
Asistenţa UE. Noile instrumente financiare ale UE susţin ţările candidate
pentru a face faţă acestor costuri. Asistenţa financiară acordată prin programul
ISPA (Instrument pentru Politici Structurale pentru Pre-aderare) oferă 500
126
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
milioane EUR anual, pentru perioada 2000-2006, pentru a finanţa investiţii în
domeniul mediului înconjurator. Cu toate acestea, este foarte important ca aceste
ţări candidate să folosească eficient aceste fonduri şi să mobilizeze sprijin
financiar din alte surse, fie ele private, publice sau comerciale. Potenţiale surse
alternative pot fi instituţiile financiare internaţionale, cum ar fi Banca Europeană
pentru Investiţii, fonduri nerambursabile bilaterale sau scheme de creditare,
împrumuturi bancare, investiţii străine directe şi venituri generate din impozite
şi taxe.
Context. Acest comunicat este o urmare a documentului adoptat de
Comisia Europeană în 1998 cu privire la elaborarea de către ţările candidate a
unor Strategii de Aderare pentru Mediu şi completează Strategia de Aderare a
Comisiei Europene din octombrie 2000, prin care se cerea ca ţările candidate să
adopte planurile naţionale de implementare până în vara anului 2001. În
documentul adoptat în 1998, Comisia Europeană îndemna ţările candidate să
întocmească strategii pentru implementarea legislaţiei europene, împreună cu
strategiile de armonizare legislativă specifice. Acest tip de strategii de investiţii
face parte integrantă din planurile de implementare solicitate de la ţările
candidate pentru a sprijini cererile lor pentru perioadă de tranziţie cu privire la
directivele complexe şi costisitoare. Strategiile de investiţii reprezintă de
asemenea instrumente pentru ţările candidate pentru a justifica dimensiunea şi
calendarul cu privire la procesul de aderare, făcând referire la costurile
administrative, de personal, de monitorizare şi infrastructură. Aceste strategii
sunt extrem de importante atât în perioada de pre-aderare, cât şi de post-aderare.
În perioada de pre-aderare, deoarece reflectă dimensiunea resurselor (financiare,
administrative, de infrastructură etc) şi calendarul investiţiilor necesare în
fiecare ţară pentru procesul de aderare, iar în cea de post-aderare în ceea ce
priveşte aplicarea viitoare a fondurilor structurale şi de coeziune.
Unele ţări candidate au făcut progrese prin pregătirea de planuri de
investiţii concrete şi detaliate, folosind de asemenea şi resursele disponibile
pentru implementarea lor. Alte ţări mai au încă un drum lung de parcurs. Este
clar că în unele ţări candidate informaţia cu privire la eforturile necesare pentru
realizarea armonizării legislative nu este încă disponibilă şi ierarhizarea nevoilor
de investiţii legate de anumite directive rămâne în consecinţă o problemă.
Până în prezent, nivelul redus al investiţiilor şi orientarea, cu
preponderenţă, spre sectorul comercial, nu a avut cum să confere fluxurilor
investiţionale străine forţa care să le permită un impact real asupra proceselor de
reformă economică. Această reticenţă a investitorilor străini faţă de piaţa
românească s-a datorat percepţiei negative a climatului intern de afaceri. În
această situaţie, lipsa unei politici guvernamentale reale privind promovarea
investiţiilor a făcut ca economia românească să aibă o reacţie de adaptare pasivă
la reticenţa investitorilor străini. Condiţiile dificile şi adverse de operare pe piaţa
locală, cu care s-au confruntat investitorii deja prezenţi, au avut la rândul lor un
efect de descurajare a celor potenţiali.

127
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Pentru creşterea aportului investiţiilor străine la reuşita reformei
economice este necesară crearea unui cadru stimulativ prin care aceste investiţii
să fie orientate spre sectoarele vitale ale economiei naţionale.

3.2.3. Politica investiţională

Accelerarea şi încheierea procesului de privatizare constituie una din


priorităţile actuale. Ea rezultă din nevoia de clarificare a drepturilor şi
obligaţiilor ce apar în legătură cu administrarea societăţilor comerciale, raporturi
care au la bază dreptul de proprietate. Privatizarea oferă şansa relansării
economice prin stimularea iniţiativei, îmbunătăţirea actului de conducere,
întărirea cointeresării şi a disciplinei, creşterea eficienţei în utilizarea resurselor,
sporirea efortului de acumulare şi investire la nivelul agenţilor economici.
În realizarea privatizării apar însă o serie de obstacole şi se conturează o
mare disproporţie între resursele de capital ce pot fi mobilizate în vederea
cumpărării de acţiuni şi valoarea nominală a acţiunilor ce urmează a fi oferite
spre vânzare de către autoritatea statului. Această diferenţă între cererea şi oferta
de pe piaţa de capital ar putea fi acoperită teoretic prin atragerea de capital
străin, fie ca investiţii directe, fie sub formă de credite. Din păcate, situaţia
internă dar şi situaţia pieţei internaţionale a capitalului nu sunt în măsură a
acoperii necesarul actual de investiţii pentru privatizare.
Metodele folosite la privatizare au un rol important în evoluţia viitoare a
societăţii comerciale. Astfel, societăţile de dimensiuni mici pot fi privatizare cu
uşurinţă prin vânzarea acţiunilor către salariaţi şi conducere, iar cele de
dimensiuni mari prin vânzarea la licitaţie, ofertă publică sau negociere directă.
Pentru societăţile a căror viabilitate este strâns legată de restructurare şi de
investiţii, decizia de privatizare trebuie să aibă în vedere identificarea unui
investitor strategic, dispunând de resursele necesare pentru a asigura
revitalizarea întreprinderii.
Este evident că în toate sectoarele economiei româneşti se resimte nevoia
acută pentru realizarea unor investiţii în vederea relansării economice. Datorită
penuriei de fonduri interne, este foarte important să fie atrase fluxurile externe
iar proiectele de investiţii să fie bine fundamentate astfel ca, deciziile adoptate
să corespundă necesităţilor, iar realizarea procesului investiţional să fie urmărită
cu atenţie, pentru ca efectele economice obţinute să fie maxime.
Din ce în ce mai mulţi analişti îşi fac cunoscute opiniile cum că piaţa de
capital românească este atipică, că nu reacţionează la evenimente importante, că
preţurile acţiunilor sunt exagerat de mici, că lichiditatea este prea mică, sau că
acţionarii n-au conştiinţa valorii acţiunilor etc.
Totuşi, se poate considera că foarte multe din aceste afirmaţii sunt
incorecte, sau cel puţin există explicaţii raţionale a evoluţiilor pieţei de capital
din România, care o pot descrie ca o piaţă tipică, explicabilă.
Analiştii de investiţii cunosc că orice piaţă de capital emergentă cunoaşte
trei etape în evoluţia sa:

128
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
1. Etapa de construcţie instituţională; perioada în care în România a avut loc
crearea Bursei de Valori Bucureşti, Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, Rasdaq-ului, elaborarea regulamentelor şi procedurilor
specifice pieţei, formarea specialiştilor, a brokerilor etc.
2. Etapa investiţiilor directe; este etapa în care are loc vânzarea pachetelor
de acţiuni deţinute de către stat către investitorii strategici, iar brokerii
colectează acţiunile distribuite în scopul constituirii unor mari pachete de
acţiuni care vor fi vândute aceloraşi investitori strategici. În această
perioadă are loc concentrarea acţionariatului, restructurarea
întreprinderilor şi transformarea lor în firme competitive, relansarea
exporturilor, iar la nivel macroeconomic se înregistrează creşterea
rezervelor valutare ale BNR, rezerve constituite din intrările de capital sub
forma investiţiilor directe, iar deficitul contului curent începe să se reducă
datorită relansării exporturilor.
3. Etapa investiţiilor de portofoliu; este perioada în care vor intra importante
sume de bani sub forma investiţiilor de portofoliu deoarece firmele
românesti au fost restructurate, înregistrează performanţe ridicate, iar rata
de schimb este stabilă sau cel puţin predictibilă.
În acest moment, România se află în etapa investiţiilor directe, care are
trăsăturile descrise mai sus, şi de aici lichiditatea redusă a pieţei de capital.
Un alt aspect foarte important se referă la capitalul autohton care nu este
suficient pentru a asigura lichiditatea pieţei. Lichiditatea depinde de investiţiile
străine, de intrarea unui număr mare de operatori care să investescă şi să
dezinvestească zilnic sume mari de bani; însă intrarea operatorilor străini
depinde de stabilitatea ratei de schimb, sau predictibilitatea ei.
Devalorizarea monedei naţionale ar duce la creşterea preţurilor acţiunilor
doar atunci când performanţele economice ale întreprinderilor sunt înalte, iar pe
termen scurt nu se anticipează o nouă devalorizare. Astfel, prin devalorizarea
monedei naţionale preţul denominat în dolari al oricărui tip de activ, inclusiv
acţiunile, se va reduce, fapt care va atrage capitalul speculatv internaţional,
investitorii de portofoliu, intrarea acestora determinând o creştere generală a
cererii pentru acţiunile româneşti, şi astfel preţul acestora va creşte.
În cazul României, devalorizarea monedei naţionale nu poate atrage o
creştere a preţurilor acţiunilor, deoarece după devalorizare poate urma o nouă
devalorizare dacă guvernul nu trece la eliminarea pierderilor din economie şi la
reducerea marilor dezechilibre macroeconomice. Devalorizarea leului va atrage
creşterea preţurilor acţiunilor abia după ce guvernul va convinge operatorii
străini de seriozitatea sa prin acţiuni de reformă.
Recapitulând, se poate spune că lichiditatea şi nivelul preţurilor acţiunilor
pieţei de capital depind de intrarea investitorilor străini, care la rândul lor sunt
atraşi de devalorizarea monedei naţionale, de stabilitatea sa ulterioară, de
măsurile de eliminare a pierderilor din economie, şi nu în ultimul rând de
performanţele economice ale societăţilor româneşti.
Raportul mondial al investiţiilor din anul 2001 elaborat de UNCTAD
menţionează trei generaţii de politici de promovare a investiţiilor. În cadrul
129
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
primei generaţii de politici, guvernele adoptă politici „prietenoase” faţă de
investitorii străini prin liberalizarea regimului investiţiilor străine (în principal
pe baza nediscriminării acestora faţă de investitorii locali – tratamentul
naţional), asigurarea unei atitudini pozitive faţă de investitorii străini şi
acordarea unui rol sporit forţelor pieţei în alocarea resurselor. În prezent,
majoritate ţărilor din lume a adoptat cel puţin o astfel de politică. Cea de-a doua
generaţie de politici de atragere a investiţiilor străine presupune că guvernele fac
un pas înainte şi caută să atragă în mod activ investiţii străine prin programe de
marketing adecvate (promovarea ţării ca locaţie pentru investitori). Această
abordare conduce la înfiinţarea unei agenţii naţionale de promovare a
investiţiilor (anexa 3.1). Pentru a sesiza gradul de răspândire al acestor politici
de generaţia a doua este suficient să arătăm că, Asociaţia Mondială a Agenţiilor
de Promovare a Investiţiilor (WAIPA), înfiinţată în anul 1995, are în prezent
peste 100 de membri. Cea de-a treia generaţie de politici de promovare a
investiţiilor pleacă de la premisa că primele două generaţii reprezintă doar un
punct de plecare care trebuie urmat de abordarea investitorilor străini la nivel de
industrie şi firmă, în vederea satisfacerii nevoilor acestora, ţinînd cont totodată
de priorităţile de dezvoltare ale ţării. O astfel de abordare este eficientă dacă o
ţară dispune de clustere21 specifice care pot valorifica avantajele competitive ale
ţării respective, valorificând înclinaţia naturală a firmelor de a se aglomera într-
un spaţiu geografic determinat care, eventual, poate dobândi un nume consacrat
(de exemplu, Silicon Valley). Un element esenţial pentru o astfel de politică de
promovare a investiţiilor străine este reprezentat de îmbunătăţirea şi promovarea
unor locaţii (zone) specifice către potenţiali investitori antrenaţi în activităţi
specifice. O astfel de abordare focalizată, în special dezvoltarea de „nume
consacrate” ale unor zone ce sunt promovate către investitorii străini este relativ
dificilă, necesită timp şi capacităţi instituţionale deosebite. Cu toate acestea,
politicile de promovare de generaţia a treia sunt tot mai răspândite, fapt dovedit
de apariţia a numeroase agenţii de promovare a investiţiilor de nivel regional (se
cunosc peste 240 de asemenea instituţii) şi chiar municipal.
Sintetizând cele enunţate în acest subcapitol, putem formula câteva
concluzii din care rezultă politica investiţională promovată de factorii decidenţi
din România.
Drepturi acordate tuturor investitorilor, rezidenţi sau nerezidenţi:
a) dreptul de a efectua investiţii în orice domeniu şi în orice formă juridică
prevăzută de lege;
b) dreptul de a beneficia de un tratament egal, indiferent de naţionalitate,
domiciliu sau sediu;
c) dreptul de a beneficia de garanţii împotriva naţionalizării, exproprierii
sau altor măsuri cu efect echivalent;
d) dreptul de a beneficia de facilităţile vamale şi fiscale prevăzute de lege;
e) dreptul la asistenţă în parcurgerea formalităţilor administrative;
21
Clusterele sunt concentrări de firme dintr-un domeniu sau din cîteva domenii şi care beneficiază de sinergiile
create prin formarea unei reţele dense de concurenţi, cumpărători şi vînzători. Clusterele conţin clienţi exigenţi,
furnizori specializaţi, resurse umane calificate, instituţii financiare şi de infrastructură a afacerilor.

130
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
f) posibilitatea investitorilor persoane juridice de a dobândi orice drepturi
reale asupra oricăror bunuri, mobile sau imobile, în condiţiile legii, în măsura
necesară derulării activităţii lor, cu excepţia terenurilor, care pot fi dobândite
numai de persoane fizice sau juridice române;
g) dreptul de a converti în valuta în care s-a făcut investiţia sumele în lei
ce rezultă din investiţie şi de a transfera valuta în ţara de origine, conform
reglementărilor privind regimul valutar;
h) dreptul de a alege instanţele judecătoreşti sau arbitrale competente
pentru soluţionarea eventualelor litigii etc.
Drepturi acordate numai investitorilor nerezidenţi :
Legea prevede că investitorii nerezidenţi beneficiază de aceleaşi drepturi
şi obligaţii ca şi investitorii rezidenţi, având în plus anumite drepturi specifice:
a) Dreptul de a transfera în străinătate, fără nici un fel de restricţii, după
plata impozitelor şi taxelor legale, veniturile realizate dintr-o investiţie efectuată
în România, transfer care se va realiza în valuta în care a fost efectuată investiţia
iniţială ;
b) Litigiile dintre investitorii nerezidenţi şi statul român, litigii având ca
obiect drepturile şi facilităţile conferite de legea română acestora, vor fi judecate
după o procedură diferită decât cea cuprinsă în dreptul comun.
Facilităţi generale acordate investitorilor :
a) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 17/2000 privind taxa pe
valoarea adaugată prevede scutirea de la plata acestei taxe cu privire la anumite
categorii de activităţi.
b) Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 217/1999 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 70/1994 privind
impozitul pe profit, contribuabilii care achiziţionează începând cu data de 1
ianuarie 2000 echipamente tehnologice (maşini, utilaje, instalaţii de lucru) şi
mijloace de transport, cu excepţia autoturismelor, beneficiază de o deducere, din
profitul impozabil aferent exerciţiului financiar, a unei cote de 10% din preţul de
achiziţie al acestora.
Facilităţi specifice acordate investiţiilor directe cu impact semnificativ
în economie
În scopul încurajării investiţiilor în România, a fost adoptată Legea nr.
332/2001 privind promovarea investiţiilor directe cu impact semnificativ în
economie.
În sensul acestei legi, investiţiile directe cu impact semnificativ în
economie sunt acele investiţii a căror valoare depăşeşte echivalentul a 1 milion
USD, care contribuie la dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii economice a
României, determină un efect pozitiv de antrenare în economie şi creează noi
locuri de muncă.
Prin Legea nr. 332/2001 sunt acordate următoarele facilităţi:
a) exceptarea de la plata taxelor vamale a importurilor de utilaje
tehnologice, instalaţii, aparate de măsură şi control, automatizări şi produse de
software necesare pentru realizarea investiţiei, cu condiţia ca bunurile importate

131
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
să fie produse cu cel mult un an înainte de intrarea lor în ţară şi să nu fi fost
niciodată utilizate;
b) amânarea până la data de 25 a lunii următoare datei de punere în
funcţiune a investiţiei a plăţii taxei pe valoarea adăugată pentru bunurile noi
necesare realizării investiţiei, achiziţionate din România sau din import;
c) deducerea din punct de vedere fiscal în luna în care se realizează
investiţia a unei cote de 20% din valoarea totală a acesteia;
d) posibilitatea recuperării pierderilor fiscale dintr-un an din profitul
impozabil realizat în următorii 5 ani;
e) posibilitatea utilizării amortizării accelerate a investiţiilor efectuate,
fără a mai fi necesară obţinerea aprobării prealabile din partea organului fiscal
teritorial competent.
Legea garantează investitorilor aplicarea tuturor acestor facilităţi pe
întreaga durată de existenţă a investiţiilor directe cu impact semnificativ în
economie.
Investitorii sunt obligaţi să menţină investiţia efectuată pe o perioadă de
cel puţin 10 ani, sub sancţiunea plăţii impozitelor stabilite potrivit legii pentru
întreaga durată de funcţionare a investiţiei, precum şi a majorărilor de întârziere
la plata taxelor şi impozitelor care ar fi trebuit plătite în absenţa existenţei
facilităţilor. De asemenea, se prevede sancţionarea investitorilor care
înstrăinează într-un termen mai mic de 2 ani bunurile pentru a căror
achiziţionare au beneficiat de facilităţi, cu plata contravalorii acestor facilităţi şi
a majorărilor de intârziere aferente.
Facilităţi acordate micro-întreprinderilor, întreprinderilor mici şi
mijlocii
Prin Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi
pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi prin
Ordonanţa Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea micro-întreprinderilor s-a
creat un cadru favorabil înfiinţării şi dezvoltării micro-întreprinderilor (cu până
la 9 salariaţi), întreprinderilor mici (cu 10 până la 49 de salariaţi) şi
întreprinderilor mijlocii (cu 50 până la 249 de salariaţi).
Legea nr. 133/1999 a introdus următoarele facilităţi economico-
financiare, fiscale şi bancare:
a) scutiri de la plata taxelor vamale pentru maşinile, instalaţiile,
echipamentele industriale, know-how, care se importă în vederea dezvoltării
activităţilor proprii de producţie şi servicii şi care se achită din fonduri proprii
sau din credite obţinute de la bănci româneşti sau străine;
b) scutiri de la plata taxelor vamale pentru importul de materii prime
necesare pentru fabricarea produselor, în cazul în care şi aceste produse sunt
scutite de la plata taxelor vamale de import;
c) neimpozitarea cotei-parte din profitul brut reinvestit de către
întreprinderile mici şi mijlocii;
d) reducerea impozitului pe profit în proporţie de 20%, în cazul în care se
creează noi locuri de muncă, dacă se asigură creşterea numărului scriptic de
angajati cu 10% faţă de anul financiar precedent;
132
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
e) reducerea cu 75% a impozitului pe profitul obţinut din producţia
livrată la export.
Ordonanţa Guvernului nr. 24/2001 prevede, la rândul său, ca persoanele
juridice cu capital integral privat, care la data de 31 decembrie a anului
precedent au până la 9 salariaţi şi realizează venituri reprezentând echivalentul
în lei de până la 100.000 EUR inclusiv beneficiază de următoarele facilităţi:
a) stabilirea unei cote de impozitare a profitului de 1,5%, aplicabilă
asupra sumei totale a veniturilor trimestriale obţinute din orice sursă;
b) reducerea cu 20% a impozitului pe profit în cazul în care creează noi
locuri de muncă, dacă se asigură creşterea numărului scriptic anual cu cel puţin
10% faţă de anul financiar precedent;
c) scăderea din impozitul datorat a profitului reinvestit în active corporale
şi necorporale amortizabile. Suma reducerii astfel obţinute nu poate însă depăşi
impozitul datorat pentru intregul an fiscal. De asemenea, investiţiile realizate
trebuie să rămână în patrimoniul micro-întreprinderilor cel puţin o perioadă
egală cu jumătate din durata normată de funcţionare a acestora, în caz contrar
impozitul fiind recalculat, cu aplicarea majorărilor de întârziere aferente.
Legea nr. 346/2004 privind înfiinţarea şi dezvoltarea IMM-urilor, a înnoit
cadrul juridic al înfiinţării şi dezvoltării de micro-întreprinderi, întreprinderi
mici şi întreprinderi mijlocii. Prevederile acestui act normativ sunt următoarele:
posibilitatea reportării pierderii fiscale din profitul impozabil, pe o perioadă de
până la 5 ani; IMM au acces prioritar la active aparţinând regiilor autonome,
societăţilor/companiilor naţionale şi societăţilor comerciale cu capital majoritar
de stat; utilizarea amortizării accelerate, conform legislaţiei specifice în vigoare,
pentru maşini, instalaţii, echipamente şi know-how, în situaţia în care nu se
înregistrează pierderi; IMM au acces prioritar la achiziţiile publice de produse,
beneficiind de o reducere de 50%; beneficiază de un regim special de
impozitare, respectiv impozitul pe venit de 3% aplicat la venitul companiei.
Regimul zonelor defavorizate
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/1998 privind regimul zonelor
defavorizate şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2000 stabilesc o serie
de facilităţi pentru investiţiile realizate în zonele declarate defavorizate:
a) scutirea de la plata:
- taxelor vamale şi a taxei pe valoarea adaugată pentru maşinile, utilajele,
instalaţiile, echipamentele, mijloacele de transport, alte bunuri
amortizabile, care se importă în vederea efectuării de investiţii în zonă;
- taxei pe valoarea adaugată pentru maşinile, utilajele, instalaţiile,
echipamentele, mijloacele de transport, alte bunuri amortizabile,
produse în ţară, în vederea efectuării şi derulării de investiţii în zonă;
b) scutirea de la plata taxelor vamale pentru materiile prime importate
necesare în vederea realizării producţiei proprii în zonă;
c) scutirea de la plata impozitului pe profit pe durata de existenţă a zonei
defavorizate;
d) scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinaţiei sau
scoaterea din circuitul agricol a unor terenuri destinate realizării investiţiei;
133
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
e) acordarea din Fondul special de dezvoltare aflat la dispoziţia
Guvernului sau din alte surse aflate la dispoziţia Guvernului, alocate anual, a
unor sume pentru finanţarea unor programe speciale, aprobate prin hotărâre a
Guvernului.
Pană în prezent au fost emise peste 20 de hotărâri de Guvern care au
declarat ca zone defavorizate o serie de arii geografice din judeţele Alba,
Hunedoara, Harghita, Gorj, Bihor, Caraş-Severin, Sălaj, Maramureş, Bistriţa
Năsăud, Prahova, Bacău, Suceava, Covasna şi Tulcea. Ordinul Agenţiei
Naţionale pentru Dezvoltare Regională nr. 1/2000 prevede domeniile de interes
pentru realizarea de investiţii în zonele defavorizate şi anume: agricultura,
silvicultura, exploatarea forestieră, piscicultura, pescuit, industria extractivă şi
prelucrătoare, energia electrică şi termică, gaze şi apă, construcţii, comerţ cu
ridicata şi cu amănuntul, comercializarea produselor care nu sunt realizate prin
activităţile desfăşurate în zona defavorizată, transport şi depozitare, tranzacţii
imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor,
sănătate şi asistenţă socială, etc.
Regimul parcurilor industriale
Ordonanţa Guvernului nr. 65/2001 privind organizarea şi funcţionarea
parcurilor industriale instituie noi facilităţi pentru un anumit tip de investiţii. În
sensul O.G. nr. 65/2001, parcul industrial reprezintă o zonă delimitată în care se
desfăşoară activităţi economice, de cercetare ştiinţifică şi/sau de dezvoltare
tehnologică în vederea valorificării potenţialului uman şi material al zonei.
Agenţii economici care desfăşoară activităţi comerciale în parcul
industrial beneficiază de următoarele facilităţi:
a) scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinaţiei sau
scoaterea din circuitul agricol a terenului aferent parcului industrial, pentru
societatea-administrator care deţine titlul de parc industrial;
b) deducerea din profitul impozabil a unei cote de 20% din valoarea
investiţiilor realizate în parcul industrial, după data intrării în vigoare a O.G. nr.
65/2001, pentru agenţii economici care realizează astfel de investiţii în
construcţii pentru transportul şi distribuţia energiei electrice, a energiei termice,
a gazelor naturale şi a apei;
c) amânarea pe perioada de realizare a investiţiei, până la punerea în
funcţiune a parcului industrial, respectiv până la data de 25 a lunii următoare
datei de punere în funcţiune, a plăţii taxei pe valoarea adaugată pentru
materialele şi echipamentele necesare realizării sistemului de utilităţi din
interiorul parcului, precum şi a conexiunilor parcului la magistralele sau la
reţelele existente de utilităţi, la furnizorii acestora şi amânarea dreptului de
deducere a taxei pe valoarea adaugată respective până la aceeaşi dată la agenţii
economici care realizează investiţia.
O.G. nr. 65/2001 precizează că în cazul în care o investiţie întruneşte
condiţiile pentru a beneficia de facilităţi acordate de mai multe legi, agentul
economic va trebui să opteze explicit pentru un anumit regim de facilităţi
prevăzut de o singură lege.

134
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Dar fără îndoială că toate aceste facilităţi nu vor putea avea efectele
scontate dacă nu se creează un climat general favorabil, credibil pe plan extern,
în care instabilitatea legislativă, lipsa transparenţei, birocraţia şi corupţia nu îşi
au locul.
Regimul parcurilor tehnologice
Ordonanţa nr.14/2002 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor
ştiinţifice şi tehnologice prevede facilităţi importante pentru investiţiile din care
marea majoritate sunt oferite de autorităţile locale. Conform legislaţiei în
vigoare parcul ştiinţific şi tehnologic reprezintă o zona în cadrul căreia se
desfăşoară activităţi de învăţământ, de cercetare, de transfer tehnologic al
rezultatelor cercetării şi valorificarea acestora prin activităţi economice.
Parcul ştiinţific şi tehnologic se constituie printr-un contract de asociere în
participaţiune încheiat între o instituţie de învăţământ superior acreditată şi/sau o
unitate de cercetare dezvoltare, pe de o parte şi regii autonome, companii
naţionale, societăţi comerciale, administraţia publică locală, asociaţii patronale
sau profesionale, persoane fizice, investitori români şi străini, pe de altă parte,
asociere denumită consorţiu. Parcul este administrat de o societate comercială,
denumită administrator, desemnată de către consorţiu şi a cărei activitate
exclusivă este administrarea parcului ştiinţific şi tehnologic.
Facilităţi acordate:
I. Pentru constituire şi dezvoltare parcul ştiinţific şi tehnologic se
beneficiază de:
a. reduceri de impozite acordate de administraţia publică locală pentru
bunurile imobile şi terenurile transmise în folosinţa parcului, precum
şi alte facilităţi ce pot fi acordate, potrivit legii, de către administraţia
publică locală;
b. scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinaţiei
sau pentru scoaterea din circuitul agricol a terenului aferent parcului;
c. amânarea pe perioada de realizare a investiţiei respective, până la
punerea în funcţiune a parcului ştiinţific şi tehnologic, a taxei pe
valoare adăugată pentru materiale, echipamente şi conexiuni la
reţelele de utilităţi;
d. programe de dezvoltare pentru realizarea infrastructurii, investiţii şi
dotări cu echipamente, din partea administraţiei publice centrale şi
locale, a societăţilor private şi din asistenţa financiară externă;
e. donaţii, concesionări şi fonduri structurale pentru dezvoltare.
II. Agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în parcul ştiinţific şi
tehnologic beneficiază de:
a) condiţii avantajoase de locaţie şi folosire a infrastructurii şi a
comunicaţiilor, cu eşalonarea plăţilor, asigurate sau facilitate de
administrator pe o perioada determinată de funcţionare;
b)reduceri de tarife sau gratuităţi pentru unele servicii oferite de
administrator.
Regimul zonelor libere

135
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Zonele libere sunt înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
autorităţilor administraţiei publice centrale (ministere abilitate) şi locale
interesate.
Facilităţile prevăzute de lege (Legea nr. 84/1992 şi HG nr. 1900/2004),
apoi preluate şi modificate de Codul Fiscal sunt:
a) Exceptarea de la plata taxelor vamale pentru mutarea
mărfurilor/bunurilor care se introduc sau se scot din zonele libere;
b) Toate operaţiunile financiare legate de activităţile desfăşurate în zonele
libere se fac în valută liber convertibilă acceptată;
c) Bunuri proprietate publică sau privată a statului, precum şi
activităţi/servicii publice de interes naţional sau local, aflate în
administrarea zonelor libere se concesionează în baza unui contract
pentru o perioadă de cel mult 49 de ani; bunuri proprietate publică sau
privată a statului, aflate în administrarea zonelor libere pot fi închirate
în baza unui contract încheiat cu administraţia zonei libere;
d) Pentru investiţiile realizate în zonele libere, operatorii, precum şi
administraţiile zonelor libere pot primi un ajutor de dezvoltare
regională de până la 65% din costurile eligibile ale investiţiilor
realizate;
e) Exceptarea de la plata taxei pe valoare adăugată pentru:
- introducerea de bunuri străine într-o zona liberă în vederea simplei
depozitări;
- operaţiunile comerciale de vânzare-cumpărare a mărfurilor străine
între diverşi operatori din zona liberă sau între aceştia şi alte
persoane din afara zonei libere;
- scoaterea de bunuri străine din zona liberă;
- servicii legate de activităţile sus-menţionate.
f. Contribuabilii care îşi desfăşoară activitatea în zona liberă pe bază de
licenţă şi care până la data de 1 iulie 2002 au realizat investiţii în zona liberă, în
active corporale amortizabile utilizate în industria prelucrătoare, în valoare de
cel puţin 1.000.000 USD, beneficiază de scutire de la plata impozitului pe profit,
în continuare, până la data de 30 decembrie 2006. Nu beneficiază de această
facilitate, în cazul în care survine o modificare de acţionariat. În cazul
societăţilor cotate se consideră a fi o modificare a acţionariatului, pentru o
proporţie de mai mult de 25% din acţiuni, pe parcursul unui an calendaristic.
Până la aderarea României la UE au existat 7 zone libere: Sulina,
Constanţa Sud, Basarabi, Galaţi, Giurgiu, Brăila şi Curtici.

3.3. Programe internaţionale pentru investiţii

Organismele financiare internaţionale dar şi alte categorii de instituţii au


derulat o serie de programe de sprijinire a economiei României în perioada de
tranziţie cunoscută apoi ca perioadă de pre-aderare la Uniunea Europeană.
Aceste programe au fost adresate tuturor ramurilor economiei naţionale. O mare
importanţă au avut-o însă programele investiţionale, iar dintre acestea cele care
136
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
au vizat domeniile sensibile ale economiei sau sectoare de activitate vulnerabile
la schimbările rapide precum este agricultura. Dar agricultura nu poate fi tratată
separat şi independent de alte ramuri ale economiei într-o accepţiune economică
modernă, şi tocmai de aceea, programele investiţionale derulate au avut
adresabilitate sectorului agroalimentar şi au fost focalizate spre dezvoltare
rurală, dezvoltare regională, dezvoltarea sectorului privat, a întreprinderilor mici
şi mijlocii ş.a. Acestea au avut ca scop fie sporirea efectelor investiţionale, fie
apropierea de structurile UE, fie ridicarea nivelului calitativ al vieţii.
Dintre finanţatori, cele mai importante programe s-au derulat şi se
derulează prin Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, sau alte instituţii financiare proprii UE.
Banca Mondială îşi foloseşte resursele financiare, personalul şi
cunoştinţele acumulate pentru a ajuta la realizarea unei creşteri economice
stabile, durabile şi echitabile, în ţări în curs de dezvoltare aşa cum este şi
România. Prin împrumuturi, consultanţă în materie de politici şi asistenţă
tehnică, Banca Mondială sprijină o gamă largă de programe de reducere a
sărăciei şi ridicare a standardului de viaţă în astfel de ţări.
Programul de împrumut al Băncii a urmărit să ajute România pentru a
putea depăşi problemele cu care se confruntă prin: întărirea sistemului de
protecţie socială; creşterea investiţiilor în sănătate, învăţământ şi dezvoltare
rurală; consolidarea mediului de afaceri; sprijinirea reformelor structurale în
sectorul financiar, de utilităţi şi al întreprinderilor; creşterea eficacităţii
administraţiei publice şi justiţiei; şi dezvoltarea capacităţii de protecţie a
mediului. În furnizarea de consultanţă şi finanţare se acordă prioritate
programelor legate de integrarea europeană.
Proiectele Băncii Mondiale în România s-au desfăşurat în domenii foarte
variate. Un important proiect încheiat cu succes în anul 2000 (30 iunie) l-a
constituit “Împrumutul de ajustare a sectorului privat - PSAL”, care a sprijinit
eforturile de stabilizare macreconomică ale guvernului prin cele patru principale
componente ale sale: reforma şi privatizarea sectorului financiar; privatizarea
întreprinderilor de stat; consolidarea mediului de afaceri din România; şi
dezvoltarea în continuare a programelor de protecţie socială pentru lucrătorii
disponibilizaţi. Toate reformele importante prevăzute de PSAL au fost realizate
în întregime şi înainte de termen.
PSAL a ajutat guvernul în procesul de închidere a celei mai mari bănci de
stat aflate în dificultate; la contractarea agenţilor de privatizare pentru un număr
de 62 întreprinderi de stat mari; şi la privatizarea a peste 1.500 întreprinderi de
stat mici şi mijlocii. De asemenea, PSAL a ajutat guvernul în procesul de
reducere a marilor pierderi ale unor întreprinderi de stat, precum şi la
simplificarea şi eficientizarea programului de protecţie socială. PSAL-ul
încheiat cu succes în iunie 2000 a fost urmat de un al doilea program, PSAL-II,
care a continuat reformele începute.
În anul financiar 2001, Comitetul Directorilor Executivi ai Băncii a
aprobat şase proiecte în valoare totală de peste 230 mil. USD. Ele se referă la
aspecte prioritare ale economiei româneşti:
137
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
- Proiectul pentru restructurarea sectorului minier şi atenuarea impactului
social (45 mil. USD);
- Proiectul de servicii pentru agricultură (11 mil. USD);
- Proiectul de facilitare a comerţului şi transportului (17 mil.USD);
- Proiectul de reformă a sectorului de sănătate (40 mil. USD);
- Proiectul de finanţare rurală (80 mil. USD);
- Împrumutul pentru dezvoltarea sectorului social.
Acestora li se adaugă alte 6 proiecte aflate în pregătire sau deja demarate:
- Proiectul de reabilitare a sistemului de irigaţii;
- Proiectul pentru reducerea poluării în agricultură;
- Proiectul de dezvoltare a sectorului silvic;
- Proiectul de dezvoltare rurală;
- Împrumutul pentru dezvoltarea sectorului social;
- Fondul român pentru eficienţă energetică.
Recunoscând dificultăţile cu care s-a confruntat ţara începând din 1990 în
realizarea consensului asupra priorităţilor de dezvoltare pe termen mediu şi lung,
autorităţile române au solicitat Băncii includerea României în grupul pilot al
ţărilor participante la iniţiativa Băncii Mondiale cunoscută sub numele de Cadrul
General de Dezvoltare (Comprehensive Development Framework – CDF).
Concepută ca o metodă participativă, CDF solicită informaţii şi opinii unui mare
număr de grupuri de persoane care manifestă interes faţă de viitorul ţării. Intense
consultări s-au desfăşurat în cursul lunilor mai, iunie şi iulie 1999 în cadrul unor
sesiuni la care au participat mai bine de 500 persoane – lideri industriali,
sindicali, universitari, religioşi, ai mass media, ai altor segmente ale societăţii
civile, şi oficialităţi din administraţia centrală şi locală, precum şi membri ai
partidelor politice aflate în opoziţie, dintre care unii fac acum parte din noul
guvern. Acest larg dialog a contribuit la o mai mare continuitate a relaţiilor
Băncii cu România, înaintea, în timpul şi după încheierea ciclului electoral.
Partenerii multilaterali şi bilaterali ai României au fost şi ei activ implicaţi în tot
acest proces, astfel încât aceşti parteneri pentru schimbare să îşi poată stabili mai
bine strategia de sprijinire a României în vederea atingerii obiectivelor de
dezvoltare.
Schematic, programele Băncii Mondiale sunt prezentate în anexa 3.2.
Pentru aderarea României la UE au fost utilizate trei instrumente de pre-
aderare: programul PHARE, ISPA şi SAPARD. Sprijinul financiar a fost acordat
cu precădere pentru priorităţile Parteneriatului de aderare, pentru îndeplinirea
criteriilor necesare obţinerii statutului de membru al UE.
Programul PHARE a sprijinit ţările candidate prin asistenţă financiară
concentrată asupra următoarelor aspecte: dezvoltarea instituţională, consolidarea
infrastructurii şi reglementare legislativă necesare asigurării compatibilităţii cu
acquis-ul comunitar şi investiţii pentru asigurarea coeziunii economice şi
sociale.
Evaluarea programelor cu asistenţă financiară din partea UE a fost făcută
până în septembrie 2001 de Consorţiul OMAS şi va fi continuată de Consorţiul
ECOTEC. S-au evaluat programele PHARE în domeniile “Funcţia publică şi
138
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
finanţele publice”, “Transporturi”, “Agricultură şi dezvoltare rurală”, pentru
care calificativul acordat a fost “satisfăcător”. Sunt în curs de evaluare
programele din sectorul “Servicii financiare şi piaţă internă” şi urmează să se
facă evaluări periodice ale tuturor programelor.
Programul PHARE 2000 a cuprins asistenţă financiară nerambursabilă în
valoare de 255,62 mil. Euro (215 mil. Euro pentru Programul PHARE Naţional,
13 mil. Euro pentru Programele de Cooperare transfrontalieră cu Ungaria şi
Bulgaria, 27,6 mil. Euro pentru Programe Comunitare).
Programul PHARE 2001 a beneficiat de suport financiar în sumă de
286,69 mil. Euro, cu următoarea distribuţie: 148,89 mil. Euro pentru Programul
PHARE Naţional, 24,8 mil. Euro pentru facilitatea suplimentară de investiţii, 13
mil. Euro pentru programele de cooperare transfrontalieră cu Bulgaria şi
Ungaria.
La 5 octombrie 2001 a fost lansat exerciţiul de programe PHARE 2002.
Priorităţile Programului naţional PHARE 2002 s-au concentrat pe eceleaşi
capitole ca în anii anteriori. Programul naţional PHARE 2002 a inclus şi
participarea la programele comunitare, România manifestând interes pentru a
participa la 25 de programe şi la o agenţie europeană: LEONARDO DA VINCI
II, SOCRATES II, al cincilea program cadru în domeniul cercetării şi dezvoltării
tehnologice, YOUTH, CULTURA 2000, LIFE III, FISCALIS, CUSTOMS
2000, SAVE, ALTENER II, ETAP, SURE, program multianual pentru
întreprinderi şi antreprenoriat, ş.a, precum şi Agenţia Europeană de Mediu.
Programul ISPA a reprezentat pentru România un sprijin financiar
important în vederea reabilitării şi modernizării infrastructurilor de mediu şi
transport dar, totodată, un instrument fundamental de îndeplinire a criteriilor de
aderare şi de dezvoltare a unor politici convergente şi coerente cu politicile
comunitare, ca etapă preliminară a integrării în structurile şi procedurile UE.
În cadrul derulării acestui program, România a beneficiat, în perioada
2000-2006, de asistenţă financiară nerambursabilă din partea UE de circa 1,5
mld. Euro, atât pentru îndeplinirea obiectivelor preconizate în Parteneriatul
pentru Aderare, cât şi pentru modernizarea infrastructurilor de mediu şi
transporturi.
Până în momentul aderării, Comisia Europeană a aprobat pentru România
22 de proiecte ISPA care au totalizat 1.050 mld. Euro (65% din fondurile
alocate), situându-se pe primul loc între statele candidate la integrare în UE.
Programul SAPARD este instrumentul financiar de preaderare pentru
agricultură şi dezvoltare rurală, care a avut ca obiective prioritare facilitarea
implementării acquis-ului comunitar în ţările candidate şi consolidarea cadrului
necesar dezvoltării durabile a sectorului agricol şi a zonelor rurale, urmărindu-se
adaptarea progresivă a mecanismelor de intervenţie la principiile care
guvernează Politica Agricolă Comună.
Programul SAPARD a cuprins un set de măsuri (11) care s-a derulat în
perioada de preaderare, iar sprijinul financiar efectiv a fost de 153,2 mil. Euro
anual, timp de 7 ani, sub formă de credite nerambursabile, fiind a doua ţară,
după Polonia, care a primit cele mai importante fonduri. În acelaşi timp a fost
139
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
necesară o cofinanţare guvernamentală (circa 50 mil. Euro/an), dar şi
locală/privată.
De asemenea, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a derulat
şi implementat o serie de programe, fiind coordonatorul unora dintre ele, atât cu
surse interne, cât şi cu surse externe. Astfel, pentru perioada 2001-2005 au fost
în derulare următoarele proiecte, cu surse primite de la Banca Mondială (BIRD):
“Dezvoltare rurală”, “Dezvoltarea finanţării rurale” şi “Controlul poluării
agricole”, cu un buget total finanţare de 256 mil. USD. Organisme precum FAO,
FIDA şi PNUD au avut şi ele în vedere, pentru perioda de pre-aderare, alte trei
proiecte: “Dezvoltarea rurală a Munţilor Apuseni”, “Strategia de dezvoltare a
agriculturii şi a zonelor rurale în România” şi “Afirmarea economică a femeilor
din mediul rural în România”, cu un buget total de finanţare de 290 mil. USD.
Negocieri şi discuţii privind derularea mai multor programe cu finanţare
externă, prin Banca Mondială sau alte instituţii financiare, se poartă permanent,
astfel încât există speranţa ca în scurt timp, decalajele existente între agricultura
şi mediul rural românesc, pe de o parte şi cele ale UE pe de altă parte, să se
diminueze considerabil.

Teme pentru studiul individual

1. Trataţi evoluţia investiţiilor străine directe în lume;


2. Trataţi evoluţia investiţiilor străine directe în UE,
3. Trataţi evoluţia investiţiilor străine directe în ţările în tranziţie;
4. Trataţi evoluţia investiţiilor străine directe în România:
5. Trataţi investiţiile străine directe în sectorul agroalimentar din România, în perioada de
tranziţie.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Pe ce loc se află România între ţările în tranziţie d.p.d.v. al ISD?


a. 4;
b. 1;
c. 2.
2. În ce regiune economică de dezvoltare (RED) s-au investit peste 50% din ISD din
România?
a. Centru;
b. Vest;
c. Bucureşti.
3. În ce organizaţie economică se fac circa 50% din ISD mondiale?
a. UE;
b. SUA;
c. ASEAN.
4. Care sunt cele mai puţin atractive RED pentru investitorii străini?
a. SE şi Centru;
b. SV şi NE.
c. NE şi NV;
5. Care sunt principalele ţări furnizoare de ISD pentru România?
a. SUA şi ţările asiatice;
b. Ţările arabe şi Turcia;

140
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
c. UE şi SUA.
6. În ce ramură a economiei s-au făcut cele mai mari ISD?
a. Industrie;
b. Comerţ;
c. Servicii.
7. Ce atitudine investiţională au manifestat investitorii străini în perioada 1992-2000?
a. Ofensivă;
b. Defensivă;
c. Prudentă.
8. Menţionaţi din ce ţară provin cele mai multe investiţii străine directe în România :
a. Germania;
b. Austria ;
c. Italia.
9. Evaluaţi care investiţie este mai profitabilă :
a. Un port maritim în Luxemburg;
b. O fabrică de sticlă în Nigeria;
c. O fermă de porcine în Arabia Saudită.
10. Cum se caracterizează evoluţia ISD în România?
a. O evoluţie dinamică;
b. O evoluţie sinusoidală;
c. O evoluţie constantă.

Recomandări bibliografice

1) Voicilaş, D.M., 2011, Investiţii-aspecte teoretice şi practice, Ed. Terra Nostra, Iaşi;
2) Voicilaş, D.M., 2009, Capacitatea de fructificare a investiţiilor în sectorul agro-alimentar
Românesc, Revista “Probleme economice” INCE, Bucureşti;
3) Ioniţă, I., Blidaru, Gh., 1999, Eficienţa investiţiilor în agricultură, Ed. Ceres, Bucureşti;
4) Românu, I., Vasilescu, I. (coord.), 1997, Managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar,
Bucureşti;

141
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

TESTE DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

Testul nr. 1

1.Ce investiţie este mai profitabilă?


a.În industria de morărit şi panificaţie;
b.În telecomunicaţii;
c.În industria textilă.
2.În ce regiune a ţării s-au făcut investiţii mai multe?
a.Dobrogea ;
b.Oltenia ;
c.Bucovina.
3.Ce stat vecin al României a investit mai mult în ţara noastră ?
a.Grecia;
b.Serbia;
c.Ungaria.
4.Sunt societăţile bancare mai profitabile decât societăţile de construcţii?
a.Da;
b.Nu;
c.Depinde de managementul firmei.
5.Calculaţi care investiţie este mai profitabilă pentru piaţa locală:
a.O fabrică de sticlă mată în Nigeria;
b.Un port maritim şi de reparaţii navale în Mongolia ;
c.O unitate de abatorizare porcine în Yemen.
Luaţi în considerare că:
- investiţia iniţială este aceaşi în toate cele 3 cazuri şi reprezintă 1%
din PIB-ul Mongoliei în anul 2008, care este de circa 7 ori mai mic
decât PIB-ul Nigeriei în anul 2007 (70 mild. USD) şi 6 ori mai mic
decât PIB-ul Yemen-ului;
- populaţia Yemen-ului este de circa 8 ori mai mare decât cea a
Mongoliei, care este de circa 25 de ori mai mică decât cea a
Nigeriei;
- creşterea economică medie în cele 3 ţări a fost în ultimii 3 ani de:
3% în Nigeria, 5% în Mongolia, 7% în Yemen.
6.Menţionaţi care dintre următoarele este investiţie străină directă
“greenfield” în România?
a. Fabrica de produse lactate Tnuva;
b. Fabrica de oţel Mittal Steel;
c. Uzina de autoturisme Dacia-Renault.
7.Care este ramura economiei în care s-au făcut cele mai multe investiţii
străine directe?
a.Servicii;
b.Comerţ ;
c.Industrie.

142
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
8.Care este valoarea Indicelui de Opacitate pentru România, conform
studiului Price-Waterhouse-Coopers efectuat în anul 2002?
a.15;
b.71;
c.112.
9.Ce ramură a economiei a fost mai dinamică în ultimii 10 ani?
a.Comerţul;
b.Agricultura;
c.Turismul.
10.Calculaţi şi alegeţi care este Rata Internă de Rentabilitate în cazul unei
investiţii în industria textilă, în România:
a.2,8;
b.15 ;
c.Niciuna din variante.
Luaţi în considerare că:
- Populaţia României este de 21,5 mil persoane;
- Media creşterii economice în ultimii 3 ani a fost de 5%;
- Coeficientul de actualizare este considerat 5.
11.Care din următoarele brand-uri prezente pe piaţa românească reprezintă
investiţie străină directă?
a.Lapte Milupa;
b.Produse lactate Meggle;
c.Produse lactate Danone.
12.Care din următoarele programe ale Băncii Mondiale au sprijinit economia
României în perioada de tranziţie?
a.FESAN;
b.CORE ;
c.ASAL.
13. Ce sunt investiţiile?
a.Modalitate de economisire;
b.Cale de creştere economică;
c.Venituri
14.Care este formula de calcul a acceleratorului, conform modelului lui
Clark?
a.a=Ih/Qh-Qh-1;
b.a=I/V;
c.a=FA/PNN-1.
15.Calculaţi şi alegeţi care este Rata Internă de Rentabilitate în cazul unei
investiţii în industria aeronautică, în România:
a. 5;
b. 15 ;
c. Niciuna din variante.
Luaţi în considerare că:
- Populaţia României este de 21,5 mil persoane;
- Media creşterii economice în ultimii 3 ani a fost de 5%;
143
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
- Coeficientul de actualizare este considerat 5.
16.Care sunt principalele grupe de ţări furnizoare de investiţii străine directe
pentru România?
a. SUA şi ţările asiatice;
b. Ţările arabe şi Turcia;
c. UE şi SUA.
17.Ce formă de atitudine investiţională au manifestat investitorii străini în
perioada 2001-2003?
a. Ofensivă;
b. Defensivă;
c. Prudentă.
18.Care din următoarele produse sunt rezultatul unei investiţii străine directe
de “Greenfield”?
a. Televizoarele Panasonic;
b. Autoturismele Dacia-Renault;
c. Telecomunicaţii Mobifon.
19.Tipuri majore de investiţii acceptate în teoria economică:
a. Excepţionale şi financiare;
b. Temporare şi permanente;
c. Financiare şi de capital.
20.Cele trei elemente definitorii de care investitorii trebuie să ţină cont sunt:
a. Ţara, regiunea, localitatea, PIB;
b. Capitalul investit, anul când investeşte, balanţa de plăţi externe;
c. Durata investiţiei, riscul asumat, eficienţa investiţiei.

Întrebarea A B C
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.

144
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

Testul nr.2

1. Care sunt sursele proprii de finanţare a investiţiilor?


a. Vânzarea de active;
b. Creditele;
c. Fondurile mutuale.
2. Alegeţi toate destinaţiile investiţiilor, cele unanim acceptate în teoria
economică?
a. Pentru crearea, modernizarea şi dezvoltarea afacerilor;
b. Pentru bursa de valori, bursa de mărfuri şi depozite;
c. Pentru crearea de capacităţi de producţie noi.
3. Cum se clasifică indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor după
factorul timp?
a. Analitici, Sintetici, Complecşi;
b. De efecte, De eforturi, De timp;
c. Statici, Dinamici.
4. Care este valoarea Indicelui de Opacitate pentru România, conform
studiului Price-Waterhouse-Coopers efectuat în anul 2002 ?
a. 25;
b. 35;
c. 71.
5. Calculaţi care investiţie este mai profitabilă pentru piaţa locală:
a. O fabrică de sticlă mată în Etiopia;
b. Un port maritim şi de reparaţii navale în Mongolia ;
c. O unitate de abatorizare porcine în Yemen.
Luaţi în considerare că:
- investiţia iniţială este aceaşi în toate cele 3 cazuri şi reprezintă 1%
din PIB-ul Mongoliei în anul 2008, care este de circa 7 ori mai mic
decât PIB-ul Etiopiei în anul 2007 (70 mild. USD) şi 6 ori mai mic
decât PIB-ul Yemen-ului;
- populaţia Yemen-ului este de circa 8 ori mai mare decât cea a
Mongoliei, care este de circa 25 de ori mai mică decât cea a
Nigeriei;
- creşterea economică medie în cele 3 ţări a fost în ultimii 3 ani de:
3% în Nigeria, 5% în Mongolia, 7% în Yemen.
6. Ce sunt investiţiile?
a. Modalitate de economisire;
b. Cale de creştere economică;
c. Venituri.
7. Care sunt principalele grupe de ţări furnizoare de investiţii străine directe
pentru România?
a. SUA şi ţările asiatice;
b. Ţările arabe şi Turcia;
c. UE şi SUA.

145
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
8. Care sunt cel mai puţin atractive regiuni economice de dezvoltare pentru
investitorii străini?
a. SE şi Centru;
b. SV şi NE.
c. NE şi NV;
9. Ce formă de atitudine investiţională au manifestat investitorii străini în
perioada 1992-2000?
a. Ofensivă;
b. Defensivă;
c. Prudentă.
10. În ce organizaţie economică se fac circa 50% din investiţiile străine
directe mondiale?
a. UE;
b. SUA;
c. ASEAN.
11. În ce ramură a economiei României s-au făcut cele mai mari investiţii
străine directe?
a. Industrie;
b. Comerţ;
c. Servicii.
12. Cele trei elemente definitorii de care investitorii trebuie să ţină cont sunt:
a. Ţara, regiunea, localitatea, PIB;
b. Capitalul investit, anul când investeşte, balanţa de plăţi externe;
c. Durata investiţiei, riscul asumat, eficienţa investiţiei.
13. Care sunt sursele proprii de finanţare a investiţiilor?
a. Vânzarea de active;
b. Creditele;
c. Fondurile mutuale.
14. În ce regiune economică de dezvoltare s-au investit peste 50% din ISD din
România?
a. Centru;
b. Vest;
c. Bucureşti.
15. Ce relaţie există între optim şi eficient?
a. Ca de la parte la întreg;
b. De egalitate;
c. De subordonare.
16. Pe ce loc se află România între ţările în tranziţie d.p.d.v. al investiţiilor
străine directe?
a. 1;
b. 4;
c. 2.
17. Care sunt sursele atrase/externe de finanţare a investiţiilor?
a. Fondul de dezvoltare;
b. Vânzarea de active;
146
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
c. Împrumuturile participative.
18. Cum se caracterizează evoluţia investiţiilor străine directe în România?
a. O evoluţie dinamică;
b. O evoluţie sinusoidală;
c. O evoluţie constantă.
19. Ce exprimă eficienţa economică a investiţiilor?
a. O sumă de cheltuieli;
b. Un raport între efecte şi eforturi;
c. O diferenţă de plată.
20. Care sunt cele mai importante investiţii pentru o economie în tranziţie?
a. Investiţiile autohtone directe pentru privatizare;
b. Investiţiile străine directe de “Greenfield”;
c. Investiţiile de portofoliu.

Întrebarea A B C
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.

147
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

BIBLIOGRAFIE

1) Agenor, P.R., Montiel, P., 1996, Development Macroeconomics,


PrincetonUniversity Press, Princeton, USA;
2) Alecu, I. N. (coord.), 2001, Managementul exploataţiilor agricole, Ed
Ceres, Bucureşti;
3) Alexandri, C., Davidovici, I., Gavrilescu, D. (coord.), 2004, Tratat de
economia agriculturii, Institutul de Economie Agrară, Academia Română,
Ed. Expert, Bucureşti;
4) Anghel, I., 2002, Investiţiile străine directe în România, Ed. Expert,
Bucureşti;
5) Baghinschi, V., Cămăşoiu, I., Candelă, V., Iacobovici-Boldişor, C., 1979,
Determinerea şi analiza eficienţei economice a investiţiilor în agricultură
(Ediţia a II-a), Ed. Ceres, Bucureşti;
6) Bootle, R., 1996, The Death of Inflation. Surviving and Thriving in the
Zero Era, Nicholas Brealey Publishing, London, UK;
7) Castells, M., 1996, The Rise of the Network Society, din trilogia „The
Information Age”, Blackwell, Oxford, UK;
8) Cistelecan, M. L., 2002, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Ed.
Economică, Bucureşti;
9) Constantin, M., Drăghici, M., Buturugă, P., Dragomir, V., Investiţiile în
agricultură şi influenţa acestora asupra dezvoltării rurale din România, în
volumul “Aderarea României la Uniunea Europeană – provocare pentru
agricultură şi mediu”, Sesiunea de comunicări ştiinţifice ASE/IEA,
Facultatea de Economia Agroalimentară şi a Mediului, Ed. ASE, Bucureşti;
10) Dăianu, D., 2000, Cât de nouă este noua economie ?, Secolul 20, Bucureşti;
11) Dăianu, D., 2000, Încotro se îndreaptă ţările post-comuniste, Polirom, Iaşi;
12) Dobrotă, N. (coord.), 1999, Dicţionar de economie, Ed. Economică,
Bucureşti;
13) Dobrotă, N. (coord.), 1992, Economie politică – Economics, Academia de
Studii Economice, Ed. Agenţia de Consulting Universitar Eficient,
Bucureşti;
14) Dona, I., 2000, Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti;
15) Friedman, Th., 1999, The Lexus and the Olive Tree, Random House, New
York, USA;
16) Giddens, A., 2001, The Global Third Way Debate, Polity Press,
Cambridge, UK;
17) Gittinger, J.P., 1980, Economic Analysis of Agricultural Projects (Revised
Edition), IBRD, Washington;
18) Gray, J., 1998, False Down, The New Press, New York, USA;
19) Hunya, G., 2001, Impact of FDI on Economic Growth and Restructuring in
CEECs, WIIW, Vienna, Austria;
20) Ioniţă, I., Blidaru, Gh., 1999, Eficienţa investiţiilor în agricultură, Ed.
Ceres, Bucureşti;
148
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
21) Isărescu, M., 2005, Liberalizarea fluxurilor de capital, Conferinţa
Finmedia, BNR, Bucureşti;
22) Ivan-Ungureanu, C. & Co., 2004, Statistica filialelor străine – FATS,
metodologie, rezultate pilot, INS, CCIR, Bucureşti;
23) Krugman, P., 1999, The Return of Depression Economics, Norton, New
York, USA;
24) Mazilu, A., 1999, Transnaţionalele şi competitivitatea – o perspectivă est
europeană, Ed. Economică, Bucureşti;
25) McLuhan, M, 1966, Understanding the Media: The Extension of Man, New
York, USA;
26) Nicolescu, O., Verboncu, I., 1995, Management, Ed. Economică,
Bucureşti;
27) Ohmae, K., 1995, The End of the Nation State. The Rise of the Regional
Economies, Free Press, New York, USA;
28) Pietreanu, M., 2005, Indicatori statistici ai globalizării economice, Sesiunea
de comunicări ştiinţifice: Dimensiunea europeană a statisticii româneşti,
INS, Bucureşti;
29) Pogonaru, F., Apostol, C., 1999, Evoluţia pieţei de capital, Centrul Român
de Politici Economice (CEROPE), Bucureşti;
30) Pogonaru, F., Popa, I., 2002, Pieţe de capital în România, Centrul Român
de Politici Economice (CEROPE), Bucureşti;
31) Prelipcean, G., 2003, Disparităţi şi convergenţă în politicile de dezvoltare
regională, în vol. “Specializare, dezvoltare şi integrare”, Simpozionul
internaţional al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca;
32) Rodrik, D., 2000, Development Strategies for the Next Century, Harvard
University, USA;
33) Rodrik, D., 2000, How Far Will International Economic Integration Go?,
Journal of Economic Perspectives, vol. 14, nr. 1, Harvard University, USA;
34) Românu, I., 1975, Econometrie - cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
35) Românu, I., Vasilescu, I., 1993, Eficienţa economică a investiţiilor şi a
capitalului fix, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
36) Românu, I., Vasilescu, I. (coord.), 1997, Managementul investiţiilor, Ed.
Mărgăritar, Bucureşti;
37) Subic, J., 2003, Determinarea eficienţei economice a investiţiilor în
agricultură (Banatul de Sud – R.F. Yugoslavia), Teză de doctorat, ASE,
Bucureşti;
38) Summers, L., 2000, International Financial Crises: Causes, Prevention and
Cures, Richard T. Ely Lecture in American Economic Review, Papers and
Proceedings, USA;
39) Vasilescu, I., Românu, I., Cicea, C., 2000, Investiţii, Ed. Economică,
Bucureşti;
40) Voicilaş, D.M., 2005, Eficienţa economică a investiţiilor străine de capital
în sectorul agro-alimentar din România, Teză de doctorat, ASE, Bucureşti,
România;
149
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
41) Zahiu, L., 1999, Management agricol, Ed. Economică, Bucureşti;
42) Zahiu, L. (coord.), 2005, Politici şi pieţe agricole – reformă şi integrare
europeană, Ed. Ceres, Bucureşti;
43) Zaman, Gh., Ciutacu, C., Vâlceanu, G. (coord.), 1997, Blocaje în economia
de tranziţie a României – forme de manifestare, cauze, efecte, mecanisme şi
soluţii, Institutul de Economie Naţională, FPS, Ed. Tehnică, Bucureşti;
44) Wright, R., 2000, Non-Zero, Vintage Books, New York, USA.

Baze de date:

45) Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor Străine,


www.waipa.org;
46) Banca Mondială (BM), România, http://web.worldbank.org; World Bank
(WB), www.worldbank.com;
47) Banca Naţională a României (BNR), www.bnr.ro;
48) Bursa de Valori Bucureşti (BVB), www.bvb.ro;
49) Fondul Monetar Internaţional (FMI), România, www.fmi.ro;
50) Institutul Naţional de Statistică (INS), România, www.insse.ro;
51) IPAnet, www.ipanet.net;
52) KPMG, România, www.kpmg.ro;
53) Uniunea Europeană (UE), www.europa.eu.int;
54) Price-Waterhouse-Coopers, Universitatea Yale, Universitatea Harvard,
Milken Institute, ONU, Banca Mondială, FMI, 2000, Studiu asupra
mediului de afaceri şi transparenţei lui.

150
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor

ANEXE
Anexa 3.1.
Instituţii pentru promovarea investiţiilor străine în Europa Centrală şi de Sud Est

Ţara Instituţia
Centrul Albanez pentru Promovarea Investiţiilor
Albania
Străine
Armenia Agenţia Armeană pentru Dezvoltare
Departamentul pentru Coordonarea Investiţiilor
Azerbaijan
Străine
Belarus Agenţia Belarusă pentru Promovarea Investiţiilor

Bosnia şi Herţegovina Agenţia pentru Promovarea Investiţiilor Străine

Bulgaria Agenţia Bulgară pentru Investiţii Străine

Croaţia Agenţia Croată pentru Promovarea Investiţiilor


Agentia Cehă pentru Promovarea Investiţiilor -
Republica Ceha
CzechInvest
Estonia Agenţia Estonă pentru Investiţii

Georgia Centrul Georgian pentru Investiţii


Agenţia Ungară pentru Dezvoltarea Investiţiilor şi
Ungaria
Comerţului
Letonia Agentia Letonă pentru Dezvoltare

Lituania Agentia Lituană pentru Dezvoltare

Republica Moldova Agenţia Naţională pentru Atragerea Investiţiilor

Polonia Agenţia Poloneză pentru Investiţii Străine – PAIZ


Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi
Cooperaţiei – investiţii sub 1 milion dolari;
Ministerul Dezvoltării şi Prognozei (până în anul
2004), Direcţia Generală pentru Promovarea
Investiţiilor – investiţii între 1–10 milioane dolari;
Departamentul Relaţia cu Investitorii Străini –
România
investiţii de peste 10 milioane dolari;
Ministerul Afacerilor Externe – Direcţia Mediu
de Afaceri şi Investiţional – promovare generală;
Centrul Român de Comerţ Exterior – promovare
generală şi asistenţă;
Agenţia Română pentru Investiţii Străine;
Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională.
Federaţia Rusă Centrul pentru Promovarea Investiţiilor Străine
Agenţia Slovacă pentru Investiţii şi Dezvoltarea
Slovacia
Comerţului
Centrul pentru Promovarea Comerţului şi
Slovenia
Investiţiilor
Sursa: Date disponibile conform IPAnet (www.ipanet.net), Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a
Investiţiilor Străine (www.waipa.org) şi respectiv legislaţia română în vigoare în decembrie 2001

151
Dan-Marius VOICILAŞ – Managementul investiţiilor
Anexa 3.2.
Portofoliu de proiecte

Împrumut Trageri
Numele proiectului Efectiv (mil. USD sau (mil. USD sau
echiv. USD) echiv. USD)

Proiecte în pregătire
Finanţare nerambursabilă
Proiect GEF de finanţare a proiectelor pentru conservarea energiei 05/15/2001 5,00
Împrumuturi
Împrumutul de Ajustare a Sectorului Privat - PSAL II
Proiectul de dezvoltare a sectorului silvic 24,35
Proiectul de dezvoltare rurală 150,00
Proiectul de Reabilitare a Sectorului de Irigaţii 75,00

Proiecte în derulare
Finanţare nerambursabilă
Grant pentru pregătirea proiectului de dezvoltare a sectorului silvic 08/14/2000 0,432670 0,186408
Îmbunătăţirea capacităţii de informare publică asupra reformei
01/26/01 0,400000 0,305604
economice
Îmbunătăţirea Capacităţii Instituţionale de Analiză
10/21/1999 0,350000 0,144595
Macroeconomică
Managementul conservării biodiversităţii 10/15/1999 5,500 0,933842
Proiectul Referitor la Reducerea Poluării in Agricultură 5,5 0,0
Reducerea poluării în agricultură 02/23/2000 0,30 0,215188
Împrumuturi
Al doilea proiect de modernizare a drumurilor 10/24/1997 150,00 127,10
Cadastru 05/20/1998 25,00 2,70
Conservarea patrimoniului cultural 02/11/1999 5,00 0,84
Dezvoltarea sectorului social 10/26/2001 50,00 0,00
Dezvoltarea serviciilor destinate agriculturii 08/24/2000 11,00 0,95
Fondul de Dezvoltare Socială 03/30/1999 10,00 9,87
Fondul Român de Dezvoltare Socială II 28,6 0,0
Împrumutul pentru Construirea Capacităţii Institutionale în
10/14/1999 25,00 9,92
Sectorul Privat - PSIBL
Ocuparea forţei de muncă şi protecţia socială 12/05/1995 55,40 27,08
Proiectul de dezvoltare a pieţelor financiare în mediul rural 08/28/2001 80,00 0,00
Proiectul de facilitare a comerţului şi transportului în SE Europei 11/06/2000 17,10 1,95
Proiectul de reabilitare a căilor ferate 08/15/1996 120,00 91,35
Proiectul de reabilitare a sub-sectorului petrolier 08/29/1994 175,60 104,09
Proiectul de reformă a învăţământului preuniversitar 10/07/1994 50,00 43,03
Protecţia copilului 10/28/1998 5,00 3,00
Reabilitarea şcolilor 01/23/1998 70,00 31,80
Reabilitarea şi modernizarea sectorului energetic 01/24/1996 77,00 17,84
Reforma învăţămîntului şi a cercetării 01/23/1997 50,00 36,17
Reforma sectorului de sănătate 11/02/2000 40,00 15,38
Restructurarea sectorului minier 01/27/2000 44,50 3,30
Susţinerea reformei şi privatizării în telecomunicaţii 09/28/1998 19,00 7,64

Proiecte finalizate
Finanţare nerambursabilă
Reducerea poluării în agricultură - grant pregătitor 02/23/2000 0,30 0,215188
Împrumuturi
Îmbunătăţirea alimentării cu apă a Bucureştiului 11/25/1996 25,00 17,60

Sursa: Baza de date a Băncii Mondiale, România

152