Sunteți pe pagina 1din 6

DINAMICA GRUPURILOR

Curs 7
Fenomene de grup: facilitarea si lenea sociala
Facilitarea sociala
Norman Triplett, intr-un articol publicat in 1898 intitulat „Factori dinamogenetici in competitie si
in imprimarea ritmului” a remarcat faptul ca sportivii care concurau unii cu altii inregistrau rezultate
mai bune decat ciclistii care inregistrau timpi contra-cronometru, intr-o cursa solitara. Considerand ca
teoriile din acel moment sunt inadecvate, el a propus o noua ipoteza: prezenta unui alt ciclist activeaza
instinctul de competitie, care sporeste energia nervoasa si mareste performanta. Pentru a-si testa
ipoteza, Triplett a pus copii sa infasoare niste mulinete, alternand activitatea fiecarui copil de unul
singur cu intrecerea dintre ei. In medie, timpii inregistrati au fost mai buni atunci cand copiii lucrau
impreuna decat atunci cand lucrau independent. Analize statistice realizate recent pe datele lui Triplett
au aratat ca diferentele nu erau chiar asa de mari (Kassin, Fein, & Markus, 2011).
In anii ’20, Floyd Allport a numit acest fenomen facilitare sociala, care se refera la ameliorarea
performantei subiectului atunci cand ceilalti sunt de fata, in raport cu situatia in care subiectul se afla
singur. El face distinctie intre efectele publicului (ceilalti asista pasiv la evolutia subiectului) si efectele
co-actiunii (ceilalti prezenti fac acelasi lucru ca si subiectul) (Boncu, 2004).
In perioada dintre cele doua razboaie mondiale, rezultatele cercetarilor nu au fost de fiecare data
relevante: cateodata prezenta altor indivizi (actionand impreuna sau in fata unei asistente) sporea
performanta, alteori, performantele erau inferioare.
Explicatii teoretice ale facilitării sociale
Teoria impulsului (the drive theory), elaborata de Robert Zajonc in 1965, afirma ca prezenta
celorlalti stimuleaza activitatea psihica, ceea ce poate sa afecteze performantele in diferite modalitati,
in functie de sarcina de indeplinit.
Zajonc sustine ca prezenta celorlalti influenteaza performanta printr-un proces in 3etape (fig. 1):
1. Prezenta celorlalti reprezinta o excitatie (arousal) fiziologica, de natura sa energizeze
comportamentul. Bazandu-se pe principii si cercetari experimentale de fiziologie, Zajonc demonstreaza
ca toate animalele, inclusiv oamenii, sunt stimulate de prezenta unor indivizi de aceeasi specie.
2. O excitatie sporita amplifica tendinta indivizilor de a da, prin comportamentul lor, raspunsul
dominant – reactia cea mai rapida si cel mai usor de efectuat la un anumit stimul, adica reactia cea mai
probabila intr-o anumita situatie, pe care persoana o are atunci cand este singura. Si de aceasta data,

1
Zajonc se sprijina pe datele experimentale ale cercetarilor din domeniul fiziologiei, mai ales cele
referitoare la procesul de invatare.
3. Calitatea performantei unui individ variaza in functie de natura sarcinii de indeplinit. Atunci
cand sarcina este usoara (intrucat presupune operatii simple si bine invatate), raspunsul dominant duce
de regula, la indeplinirea sarcinii cu succes. Dar daca sarcina este dificila (deoarece implica operatii
complexe, cu care subiectul nu este pe deplin familiarizat), raspunsul dominant este, cel mai adesea,
incorect, ducand la un esec partial sau total.

Raspuns incorect
Inrautatirea performantei

Fig. 1. Facilitarea sociala: teoria lui Zajonc (sursa Kassin, Fein, & Markus, 2011)
Important de retinut este faptul ca prezenta celorlalti faciliteaza raspunsul dominant, nu indepli-
nirea sarcinii ca atare. Facilitarea raspunsului dominant usureaza indeplinirea sarcinilor usoare, dar face
ca sarcinile dificile sa fie si mai dificile.
Intr-un studiu efectuat de Zajonc in 1969 s-au utilizat gandaci de bucatarie, gandacii „competitori“
fiind asezati la „start“ intr-o cutie puternic luminata, avand de parcurs o anumita distanta pana la
„sosire“ – o cutie intunecoasa. Raspunsul dominant al gandacilor de bucatarie la vederea luminii este
fuga in directia opusa. Atunci cand traseul era simplu, ducand in linie dreapta de la start pana la sosire,
gandacii pusi sa alerge cate doi s-au miscat mai repede decat cei pusi sa alerge singuri. Dar intr-un
labirint ceva mai complex (un tub in cruce), in care trebuia efectuata o cotire la dreapta pentru a ajunge
in cutia intunecoasa, gandacii solitari au fost mai rapizi decat perechile de „alergatori“. Intr-un

2
experiment ulterior, Zajonc si colaboratorii sai au constatat ca gandacii au parcurs traseul usor mai
repede si traseul dificil mai incet atunci cand au alergat in prezenta unui public de gandaci, comparativ
cu efectuarea acelorasi sarcini fara audienta. In calitate de spectatori, cercetatorii i-au pus pe gandaci in
niste cutii de plexiglas, de-o parte si de cealalta a traseului.
Zajonc a insistat asupra rolului simplei prezente in facilitarea sociala. Potrivit teoriei lui,
facilitarea sociala, deci ameliorarea performantei subiectului in sarcinile simple si deteriorarea
performantei lui in sarcinile complexe, are la baza simpla prezenta a celorlalti – ceea ce implica un
public total inactiv, ce nu ofera nici un feedback. Zajonc sustine ca fenomenul de facilitare sociala are
loc indiferent de ceea ce fac membrii publicului si indiferent de ceea ce gandeste subiectul despre
prezenta lor. Studii ulterioare au evidentiat fenomenul facilitarii sociale conform teoriei lui Zajonc in
situatii in care celalalt era o simpla fotografie a personajului TV favorit (Gardner & Knowles, 2008
apud Kassin, Fein, & Markus, 2011) sau o persoana virtuala, adica o faţă umană desenata la computer
(Park & Catrambone, 2007, apud Kassin, Fein, & Markus, 2011).
Teoria fricii de evaluare (evaluation apprehension) (Cottrell, 1968; Henchy & Glass, 1968;
Jones & Gerard, 1967) susţine că prezenţa celorlalţi afectează performanţa doar în condiţiile în care ei
o pot evalua. Într-un studiu, Cottrell (1968) cere unor atleţi să fugă în diferite condiţii: când sunt de faţă
colegi care îi priveau; când sunt de faţă colegi care desfăşoară o altă activitate; când nu e altcineva de
faţă. Într-un studiu similar, subiecţilor li se cerea să rezolve o anumită sarcină în prezenţa a)altor
subiecţi legati la ochi sau despre care li se spunea că sunt orbi, b)în prezenţa altor subiecţi care îi
privesc şi c)singuri. Rezultatele obţinute de aceste studii sunt în acord cu asumpţia acestei teorii, şi
anume că facilitarea socială apare doar în condiţiile în care participantii ştiu ca sunt observati.
Teoria distragere-conflict (distraction-conflict) (Baron, 1986) postulează că atunci cand
lucram la o sarcina, distragerea atentiei (ceilalti) genereaza un conflict atentional: pendulam intre a
acorda atentie sarcinii sau stimulului distractor (ceilalti) (fig. 2).

Tendinţa de a fi atent
la ceilalţi

Facilitare
Prezenţa altora socială
(audienţi sau Conflict între cele Arousal pentru
co-actori) două tendinţe crescut răspunsurile
dominante

Tendinţa de a fi atent
la sarcină Fig. 2. Teoria distragere-conflict

3
Atunci cand sarcina este simpla, putem sa ne ingustam focalizarea atentiei asupra ei si
performanta va fi buna. Cand sarcina este complexa ne vom confrunta cu o suprasolicitare atentionala,
care va face ca performanta noastra sa fie mai slaba.

Lenea sociala
Max Ringelmann, profesor francez de agronomie, interesat de eficienta in sarcini de agricultura a
unor grupuri de marimi diferite, la sfarsitul secolului al XIX-lea (1880-1890) a pus un grup de
muncitori agricoli sa traga de funie si a masurat cu dinamometre forta dezvoltata; a masurat si forta
dezvoltata de indivizii care evoluau singuri in aceeasi sarcina. El a constatat ca indivizii trag mai tare
de funie cand li se cere sa faca asta singuri si ca forta exercitata de o persoana in grup descreste pe
masura ce grupul creste ca numar de membri. „Efectul Ringelmann” sau „lenea sociala” (social
loafing) se refera la reducerea efortului individual ca urmare a cresterii numerice a grupului si cand
eforturile fiecaruia se confunda cu eforturile celorlalti, comparativ cu situatia cand individul lucreaza
singur.
Doua explicatii au fost avansate pentru acest fenomen: lipsa de coordonare (in conditii de grup,
subiectii se pot incurca unii pe altii) sau lipsa de motivatie. Pentru a distinge intre cele doua ipoteze
explicative, in 1974, Alan Ingham a folosit ca sarcina experimentala trasul franghiei, utilizand subiecti
naivi si complici. Subiectul naiv era primul in rand, iar subiectii complici doar mimau ca trag de
franghie. Participantilor li s-a cerut, si atunci cand trageau singuri, si atunci cand trageau in grup, sa
traga de franghie cat pot de tare. Ingham a constatat ca participantii au depus un efort cu 20% mai mare
atunci cand credeau ca actioneaza independent fata de situatia in care au crezut ca actioneaza impreuna
cu altii.
Latané (1979) explică aceste rezultate prin difuzia responsabilităţii în grup, demonstrand într-un
studiu că studenţii care bat din palme şi ovaţionează au o performanţă individuală mai scăzută în
prezenţa celorlalţi (zgomotul produs de fiecare individ în prezenţa celorlalţi fiind cu până la 60% mai
redus decât atunci când ovaţionau de unii siguri). Latané evidentiza influenţa numărului de persoane
din grup asupra lenei sociale. Marimea grupului afecteaza performanta atunci cand contine de la 2 la 8
membri.
Esential pentru aparitia lenii sociale este sarcina aditiva a grupului, in care nu poate fi
identificata contributia individuala.
Karau şi Williams (1993) propun modelul efortului colectiv ca explicatie pentru lenea sociala.
Modelul susţine că inhibiţia socială se datorează faptului că legăturile percepute între efortul individual

4
şi rezultatele lui sunt mai slabe în cazul muncii în grup. Acest model porneşte de la teoria expectanţă-
valenţă a lui Vroom, care afirmă că indivizii vor lucra mai bine dacă:
 cred că a depune un efort mai mare duce la o performanţă mai bună (expectanţa),
 o performanţă superioară e recunoscută şi respectată, aducand recompense (instrumentalitate),
 recompensele disponibile sunt cele valorizate şi dorite (valenţa).
În grup însă o persoană vede că performanţa depinde şi de alţi factori decât propriul efort (este
slăbită expectanţa) şi că recompensele sunt împărţite între membrii grupului, fără ca fiecare să
primească proporţional cu efortul depus (slăbind astfel instrumentalitatea).
Efectul fraierului (sucker effect) este o explicaţe a lenei sociale. Se referă la situaţia în care
subiectul crede că se păcăleşte depunând efort mare, în timp ce celălalt leneveşte. Ca să nu „pice de
fraier”, îşi reduce efortul până la nivelul la care apreciază că evoluează ceilalţi (Boncu, 2004).
Karau şi Williams realizează o metaanaliză a studiilor asupra lenei sociale şi concluzionează că
ea este mai redusă dacă:
 oamenii cred ca performantele lor individuale pot fi identificate si evaluate,
 sarcina e personal relevantă, atrăgătoare sau interesantă,
 oamenii lucreaza cu persoane cunoscute sau pe care le respecta,
 îsi văd contribuţia personală ca unică şi importantă, nu rutinieră sau redundantă,
 se aşteapta ca ceilalţi să aibă o performanţă slabă (apare compensarea),
 membrii grupului provin din culturi colectiviste,
 grupul se aşteaptă să fie pedepsit pentru o performanţă slabă,
 exista un standard de evaluare a performantei la nivel de grup.
 grupul are o coeziune ridicata – cu alte cuvinte, apartenenta la grup este importanta si pretuita
de catre membrii lui, care se simpatizeaza reciproc.
Meta-analiza celor doi autori a evidentiat ca lenea sociala este un fenomen raspandit in multe forme
de activitate, in diferite populatii ale lumii, desi exista diferente in functie de gen si cultura (fenomenul
fiind mai putin prezent in cazul grupurilor de femei fata de cele formate din barbati si in cazul
persoanelor din culturi orientale fata de cele occidentale). Diferentele dintre grupurile de femei si
barbati sunt explicate prin orientarea mai mare a femeilor catre grup si preocuparea lor mai mare pentru
rezultatele colective, in timp ce barbatii au o orientare mai individualista. Diferentele culturale sunt
explicate prin norme si valori culturale ale colectivismului in culturile orientale (chineza, japoneza).

5
Bibliografie
Boncu, S. (2004). Procese si fenomene de grup. In Neculau, A. (coord.). Manual de psihologie sociala
(pp. 228-241). Iasi: Polirom.
Karau, S. J. & Williams, K. D. (1993). Social loafing: A meta-analytic review and theoretical
integration. Journal of Personality and Social Psychology, 65(4), 681-706.
Kassin, S., Fein, S., & Markus, H. R. (2011). Social Psychology (8th ed.). Baltimore: Wadsworth,
Cengage Learning.