Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Atomii În Filosofie: Modificare Modificare Sursă
Atomii În Filosofie: Modificare Modificare Sursă
Ideea că materia este alcătuită din unități discrete este o idee foarte veche, care apare în multe
culturi antice, cum ar fi Grecia și India. Cuvântul „atom” a fost inventat de vechii filosofi greci. Cu
toate acestea, aceste idei își aveau fundamentul mai mult în raționamentele filozofice și teologice,
decât în dovezi și experimente. Ca urmare, vederile lor asupra felului cum arată și cum se comportă
atomii erau incorecte. Ele nu puteau nici să convingă pe toată lumea, astfel încât atomismul era doar
una dintr-o serie de ipoteze concurente cu privire la natura materiei. Abia în secolul al XIX-lea, ideea
a fost îmbrățișată și rafinată de către oamenii de știință, atunci când știința emergentă a chimiei a
produs descoperiri pe care numai conceptul de atomi le putea explica.
Diverși atomi și molecule, așa cum au fost descrise de John Dalton în Un nou sistem de filosofie
chimică (1808).
La începutul anilor 1800, John Dalton a folosit conceptul de atomi pentru a explica de
ce elementele reacționează întotdeauna în raporturi de numere întregi mici (legea proporțiilor
multiple). De exemplu, există două tipuri de oxid de staniu(d): unul este 88,1% staniu și 11,9%
oxigen, iar celălalt este 78,7% staniu și 21,3% oxigen (oxid de staniu (II) și, respectiv, dioxid de
staniu(d)). Acest lucru înseamnă că 100 g de staniu se vor combina fie cu 13,5 g, fie cu 27 g de
oxigen. 13,5 și 27 sunt în raport de 1:2, un raport de numere întregi mici. Acest model comun în
chimie i-a sugerat lui Dalton că elementele care reacționează în număr întreg multiplu de unități
discrete—cu alte cuvinte, atomi. În cazul oxizilor staniului, un atom de staniu se va combina cu unul
sau doi atomi de oxigen.[4]
Dalton credea și că teoria atomică ar putea explica de ce apa absoarbe gaze diferite în proporții
diferite. De exemplu, el a constatat că apa absoarbe dioxidul de carbonmult mai bine decât
absoarbe azotul.[5] Ipoteza lui Dalton se datora diferențelor de masă și configurație între particulele
gazelor respective și moleculele de dioxid de carbon (CO2) sunt mai grele și mai mari decât
moleculele de azot (N2).
Fizicianul J. J. Thomson a măsurat masa razelor catodice, arătând că ele sunt formate din particule,
dar că acestea sunt de circa 1800 de ori mai ușoare decât cel mai ușor atom, cel de hidrogen. Prin
urmare, ei nu erau atomi, ci o nouă particulă, prima particulă subatomică ce a fost descoperită, și pe
care el a numit-o inițial „corpuscul”, și mai târziu electron, după particulele postulate de către George
Johnstone Stoney(d) în 1874. El a arătat și că ele sunt identice cu particulele emanate de
materialele fotoelectrice și de cele radioactive.[10] S-a recunoscut rapid că acestea sunt chiar
particulele care transportă curenții electrici în firele de metal, și care poartă sarcina electrică
negativă în atomi. Thomson a primit în 1906 Premiul Nobel în Fizică pentru acest lucru. Astfel, el a
răsturnat credința că atomii sunt particulele finale, indivizibile, de materie.[11] Thomson a și postulat,
incorect, că masa redusă a electronilor încărcați negativ este distribuită prin tot atomul printr-o mare
uniformă de sarcini pozitive. Acest lucru a devenit cunoscut ca modelul „cozonacului cu stafide”.
Modelul Bohr al atomului, cu un electron face „salturi cuantice” instantanee de la o orbită la alta. Acest model
este învechit.
În 1913, fizicianul Niels Bohr a propus un model în care electronii unui atom sunt presupuși a orbita
în jurul nucleului, dar că pot face acest lucru numai într-o mulțime finită de orbite, și ar putea sări
între aceste orbite numai în salturi discrete de energie corespunzătoare absorbției sau radiației unui
foton.[15] Această cuantificare a fost folosită pentru a explica de ce orbitele electronilor sunt stabile
(având în vedere că, în mod normal, sarcinile accelerate, inclusiv prin mișcare circulară, pierd
energie cinetică care emisă sub formă de radiații electromagnetice, vezi radiația de sincrotron) și de
ce elemente absorb și emit radiații electromagnetice în spectre discrete.[16]
Mai târziu în același an, Henry Moseley a furnizat noi dovezi experimentale în favoarea teoriei
lui Niels Bohr. Aceste rezultate au rafinat modelul lui Ernest Rutherford și modelul lui Antonius van
den Broek(d), care avansa ideea că atomul conține în nucleu un număr de sarcini nucleare(d) pozitive
egal cu numărul (atomic) din tabelul periodic. Până la aceste experimente, numărul atomic nu era
cunoscut drept cantitate fizică și experimentală. Faptul că este egal cu sarcina atomică rămâne
modelul atomic acceptat astăzi.[17]
Energia de legătură(d) necesară pentru ca un nucleon să scape din nucleu, pentru diverși izotopi
Toți protonii și neutronii legați din atom formează un mic nucleu atomic, și sunt denumiți
colectiv nucleoni. Raza nucleului este aproximativ egală cu 1.07 3√A fm, unde A este numărul total
de nucleoni.[38] Acesta este mult mai mic decât raza atomului, care este de ordinul a 105 fm.
Nucleonii sunt legați împreună de un potențial atractiv cu rază mică de acțiune numit forță tare
reziduală. La distanțe mai mici de 2,5 fm această forță este mult mai puternică decât forța
electrostatică care provoacă respingerea reciprocă a protonilor încărcați pozitiv.[39]
Atomii aceluiași element au același număr de protoni, numit număr atomic. Într-un singur element,
numărul de neutroni poate varia, determinând izotopii acelui element. Numărul total de protoni și
neutroni determină nuclidul. Numărul de neutroni relativ la cel de protoni determină stabilitatea
nucleului, anumiți izotopi pretându-se la dezintegrare radioactivă.[40]
Protonul, electronul, neutronul sunt clasificați ca fermioni. Fermionii se supun principiului de
excluziune al lui Pauli, care interzice fermionilor identici, cum ar fi mai mulți protoni, să ocupe
aceeași stare cuantică în același timp. Astfel, fiecare proton din nucleu trebuie să ocupe o stare
cuantică diferită de toți ceilalți protoni, și același lucru este valabil și pentru neutronii din nucleu și
pentru toți electronii din norul de electroni. Cu toate acestea, un proton și un neutron au voie să
ocupe aceeași stare cuantică.[41]
Pentru atomii cu un număr atomic scăzut, un nucleu care are mai mulți neutroni decât protoni tinde
să scadă la o stare de energie mai mică prin dezintegrare radioactivă, astfel încât raportul neutroni–
protoni(d) să se apropie de unu. Cu toate acestea, pe măsură ce numărul atomic crește, este
necesară o proporție mai mare de neutroni pentru compensarea respingerii reciproce dintre protoni.
Astfel, nu există nuclee stabile cu număr egal de protoni și neutroni de la numărul atomic Z = 20
(calciu) în sus și, pe măsură ce Z crește, raportul neutroni–protoni al izotopilor stabili crește și
el.[41] Izotopul stabil cu cel mai mare raport protoni–neutroni raport este plumb-208(d) (aproximativ
1,5).
Ilustrarea unei fuziuni nucleare, proces care formează un nucleu de deuteriu, format dintr-un proton și un
neutron, din doi protoni. Un pozitron (e+)—un electron de antimaterie este emis împreună cu
un neutrino electronic.
Numărul protonilor și neutronilor în nucleul atomic poate fi modificat, deși acest lucru poate necesita
energii foarte înalte din cauza forței tari. Fuziunea nucleară apare atunci când mai multe particule
atomice se unesc pentru a forma un nucleu mai greu, cum ar fi prin ciocnirea la mare energie a două
nuclee. De exemplu, în centrul Soarelui protonii necesită energii de 3-10 keV, pentru a depăși
respingerea—bariera Coulomb—și a fuziona într-un singur nucleu.[42] Fisiunea nucleară este
procesul invers, provocarea divizării unui nucleu în două nuclee mai mici—de obicei, prin
dezintegrare radioactivă. Nucleul poate fi modificat și prin bombardament cu particule subatomice
sau fotoni de mare energie. Dacă aceasta modifică numărul de protoni din nucleu, atomul se
transformă într-un alt element chimic.[43][44]
Dacă în urma unei reacții de fuziune masa nucleului este mai mică decât suma maselor particulelor
separate, atunci diferența dintre aceste două valori pot fi emise sub forma unui tip de energie
utilizabilă (cum ar fi o rază gamma, sau energia cinetică a unei particule beta), așa cum descrie
formula lui Albert Einstein a echivalenței masă–energie E = mc2, unde m este pierderea de masă
și c este viteza luminii. Acest deficit face parte din energia de legătură(d) a noului nucleu, și este
pierderea nerecuperabilă de energie care provoacă particulele sudate una de alta să rămână
împreună într-o stare care necesită ca această energie pentru a se separa.[45]
Fuziunea a două nuclee care creează nuclee mai mari cu numere atomice mai mici
decât fierul și nichelul—un număr total de nucleoni de aproximativ 60—este de obicei un proces
exoterm care eliberează mai multă energie decât este necesară pentru a le aduce
împreună.[46] Acest proces de eliberare de energie este cel care face ca fuziunea nucleară
din stele să fie o reacție auto-susținută. Pentru nuclee mai grele, energia de legătură per nucleon din
nucleu începe să scadă. Aceasta înseamnă că procesele de fuziune producătoare de nuclee cu
numere atomice mai mari decât aproximativ 26 și mase atomice mai mari decât 60 este un proces
endoterm(d). Astea nuclee mai grele nu pot suferi o reacție de fuziune producătoare de energie care
să poată susține echilibrul hidrostatic al unei stele.[41]
O groapă de potențial arată, conform mecanicii clasice, energia minimă V(x) necesară pentru a ajunge la
fiecare poziție x. Clasic, o particulă cu energia E este constrânsă la o serie de poziții între x1 și x2.
Electronii dintr-un atom sunt atrași de protonii din nucleu de forța electromagnetică. Această forță
leagă electronii într-o groapă de ptențial electrostatic ce înconjoară nucleul mai mic, ceea ce
înseamnă că o sursă externă de energie este necesară pentru ca electronul să scape. Cu cât este
mai aproape un electron de nucleu, cu atât mai mare forța de atracție. Prin urmare, electronii legați
în apropiere de centrul gropii de potențial necesită mai multă energie pentru a scăpa decât cei mai
depărtați.
Electronii, ca și alte particule, au proprietăți atât de particulă cât și de undă. Norul electronic este o
regiune în interiorul gropii de potențial, unde fiecare electron formează un fel de undă
staționară tridimensională—o formă de undă care nu se mișcă în raport cu nucleul. Acest
comportament este definit de un orbital atomic, o funcție matematică care caracterizează
probabilitatea ca un electron să pară a fi într-un anumit loc, atunci când poziția sa este
măsurată.[47] Doar o mulțime discretă (sau cuantificată) de orbitali există în jurul nucleului, întrucât
alte modele posibile de undă se degradează rapid într-o formă mai stabilă.[48] Orbitalii pot avea una
sau mai multe structuri de inel sau de nod, și diferă unele de altele în dimensiune, formă și
orientare.[49]
Funcțiile de undă ale primilor cinci orbitali atomici. Cei trei orbitali 2p prezintă fiecare câte un singur nod(d)care
are o orientare și un minim la centru.
Felul cum atomii sunt construiți din orbitali electronici și legătura cu tabelul periodic
Fiecare orbital atomic corespunde unui anumit nivel de energie al electronului. Electronul își poate
schimba starea la un nivel superior de energie prin absorbția unui foton cu energie suficientă pentru
a-l trece într-o nouă stare cuantică. De asemenea, prin intermediul emisiei spontane, un electron
dintr-o stare mai mare de energie poate scădea la o stare de energie mai mică, în timp ce radiază
energia în exces sub forma unui foton. Aceste valorile caracteristice ale energiei, definite prin
diferențele de energie ale stărilor cuantice, sunt responsabile pentru liniile spectrale atomice.[48]
Cantitatea de energie necesară pentru a elimina sau adăuga un electron— energia de legătură a
electronului—este cu mult mai mică decât energia de legătură a nucleonilor(d). De exemplu, este
nevoie de doar 13.6 eV pentru a scoate un electron din starea de bază(d) dintr-un atom de
hidrogen,[50] comparativ cu 2.23 milioane deeV pentru divizarea unui nucleu de deuteriu.[51] Atomii
sunt neutri din punct de vedere electric dacă au un număr egal de protoni și electroni. Atomii care au
un deficit sau un surplus de electroni se numesc ioni. Electronii care aflați mai depărte de nucleu pot
fi transferați la alți atomi din apropiere sau puși în comun între atomi. Prin acest mecanism, atomii
sunt în măsură să formeze legături în cadrul moleculelor și în alte tipuri de compuși chimici, cum ar
fi rețelele de cristale ionice și covalente.[52]
Această diagramă arată timpul de înjumătățire (T½) al diferiților izotopi cu Z protoni si N neutroni.
Fiecare element are unul sau mai mulți izotopi cu nuclee instabile care sunt supuse dezintegrării
radioactive, făcând nucleul să emită particule sau radiații electromagnetice. Radioactivitatea poate
apărea atunci când raza unui nucleu este mare în comparație cu raza de acțiune a forței tari, care
acționează numai pe distanțe de ordinul a 1 fm.[72]
Cele mai frecvente forme de dezintegrare radioactivă sunt:[73][74]
Dezintegrarea alfa: acest proces este cauzat atunci când nucleul emite o particulă alfa, adică un
nucleu de heliu, constând din doi protoni și doi neutroni. Rezultatul emisiei este un element nou,
cu un număr atomic mai mic.
Dezintegrarea beta (și capturarea de electroni(d)): aceste procese sunt reglementate de forța
slabă, și rezultă din transformarea unui neutron într-un proton, sau a unui proton într-un neutron.
Tranziția Neutron-proton este însoțită de emisia unui electron și a unui antineutrino, în timp ce o
tranziție proton-neutron (cu excepția capturării de electroni) provoacă emisia unui pozitron și a
unui neutrino. Emisiile de electroni sau pozitroni sunt numite particule beta. Dezintegrarea beta
fie crește, fie scade numărul atomic al nucleului cu unu. Capturarea de electroni este mult mai
comună decât emisia de pozitroni, pentru că necesită mai puțină energie. În acest tip de
degradare, nucleul absoarbe un electron mai degrabă decât să emită un pozitron. În acest
proces se emite însă un neutrino este, și un proton se transformă în neutron.
Dezintegrare gamma: acest proces rezultă dintr-o schimbare în nivelul de energie al nucleului la
o stare de energie inferioară, care se soldează cu emisie de radiații electromagnetice. Starea
excitată a unui nucleu care produce emisie gamma apare de obicei în urma emisiei unei
particule alpha sau beta. Astfel, dezintegrarea gama urmează de obicei după dezintegrarea alfa
sau beta.
Alte tipuri mai rare de dezintegrare radioactivă sunt ejecția de neutroni sau protoni sau de grupuri
de nucleoni din nucleu, sau mai multe particule beta. O emisie gamma analogă care permite ca
nucleele excitate să piardă energie într-un mod diferit, este conversia internă(d)— un proces care
produce electroni cu viteză mare care nu sunt radiații beta, urmațide producerea de fotoni cu energie
înaltă, care nu sunt radiații gamma. Câteva nuclee mari pot exploda în două sau mai multe
fragmente încărcate electric de diferite mase, plus câțiva neutroni, într-o degradare numită fisiune
nucleară spontană.
Fiecare izotop radioactiv are o perioadă de timp ce caracterizează descompunerea— timpul de
înjumătățire—care este determinat de cantitatea de timp necesară pentru ca o jumătate dintr-un
eșantion să se dezintegreze. Acesta este un proces de scădere exponențială(d) care scade în mod
constant proporția de izotop rămasă cu 50% la fiecare timp de înjumătățire. Prin urmare, după două
ce se scurge de două ori timpul de înjumătățire, va mai rămâne 25% din izotopul prezent, și așa mai
departe.[72]
Energia potențială a unui electron într-un atom este negativă, dependența ei față de
poziție ajungând la un minim (valoare absolută maximă) în interiorul nucleului, și dispărând atunci
când distanța de la nucleu tinde la infinit, aproximativ invers proporțional cu distanța. În modelul
cuantic-mecanic, un electron legat poate ocupa doar o mulțime de stări(d) centrat pe nucleu, și
fiecare stare corespunde unui anumit nivel de energie; vezi ecuația lui Schrödinger independentă de
timp pentru o explicație teoretică. Un nivel de energie poate fi măsurat prin cantitatea de energie
necesară pentru a dezlega electronul din atom, și este, de obicei, dată în unități
de electronvolți (eV). Cel mai mic nivel de energie al unui electron legat se numește stare
fundamentală, sau stare staționară(d), în timp ce o tranziție a unui electron la un nivel superior se
soldează cu o stare excitată.[80] Energia electronilor crește atunci când n crește, deoarece distanța
(medie) față de nucleu crește. Dependența energiei de ℓ este cauzată nu de potențialul
electrostatic al nucleului, ci prin interacțiunea între electroni.
Pentru ca un electron să treacă de la o stare la alta(d), de exemplu de la starea fundamentală la
primul nivel excitat (ionizare), acesta trebuie să absoarbă sau să emită un foton la o energie egală
cu diferența de energie potențială între aceste niveluri, conform modelului lui Niels Bohr, care poate
fi calculată cu precizie prin ecuația lui Schrödinger. Electronii trec între orbitali într-o manieră similară
particulelor. De exemplu, dacă un singur foton ar lovi electronii, numai un singur electron și-ar
schimba starea ca răspuns la foton; a se vedea proprietățile electornului.
Energia emisă de un foton este proporțională cu frecvența sa, astfel încât aceste nivelurile de
energie specifice apar ca benzi distincte în cadrul spectrului electromagnetic.[81] Fiecare element are
un spectru caracteristic care depinde de sarcina nucleară, subînvelișurile ocupate de electroni,
interacțiunile electromagnetice dintre electroni și de alți factori.[82]
Atunci când un spectru continuu de energie este trecut printr-un gaz sau printr-o plasmă, unii dintre
fotoni sunt absorbiți de atomi, făcându-i pe electroni să-și schimbe nivelul de energie. Acești
electroni excitați care rămân legați de atom emit spontan această energie sub forma unui foton, care
se îndreaptă într-o direcție oarecare, și astfel coboară înapoi la un nivel inferior de energie. Astfel,
atomii se comportă ca un filtru care formează o serie de benzi de absorbție(d) întunecate în producția
de energie. (Un observator care vizualizează atomii dintr-o perspectivă care nu include spectrul
continuu în fundal vede, în schimb, o serie de linii de emisie produse de fotonii emiși de către atomi.)
Măsurătorile spectroscopice măsurători ale intensității și lățimii liniilor spectrale atomice permit
identificarea compoziției și proprietăților fizice ale unei substanțe.[83]
Examinarea atentă a liniilor spectrale relevă că unele prezintă o divizare a structurii fine(d). Acest
lucru se întâmplă din cauza interacțiunii spin–orbită(d), care este o interacțiune între spin și mișcarea
electronului cel mai exterior.[84] Când un atom se află într-un câmp magnetic exterior, liniile spectrale
devin împărțite în trei sau mai multe componente, fenomen numit efect Zeeman. Acest lucru este
cauzat de interacțiunea câmpului magnetic cu momentul magnetic al atomului și al electronilor săi.
Unii atomi pot avea mai multe configurații de electroni cu același nivel de energie, care apar astfel
ca o singură linie spectrală. Interacțiunea câmpului magnetic cu atom deplasează aceste configurații
de electroni la niveluri de energie ușor diferite, de unde rezultă mai multe linii spectrale.[85] Prezența
unui câmp electric extern poate provoca un nivel comparabil de divizare și deplasare a liniilor
spectrale prin modificarea nivelurilor de energie ale electronilor, un fenomen numit efect Stark(d).[86]
Dacă un electron legat este într-o stare excitată, un foton care interacționează cu el și are energie
corespunzătoare poate provoca o emisie stimulată a unui foton cu nivelul de energie potrivit. Pentru
ca acest lucru să apară, electronul trebuie să coboare la o stare de energie mai mică, astfel încât
diferența de energie să fie aceeași cu energia de fotonului cu care interacționează. Fotonii emiși și
fotonii care interacționează pornesc apoi în paralel și în fază; adică, modelele de undă ale celor doi
fotoni sunt sincronizate. Această proprietate fizică este folosit pentru a face lasere, care pot emite
fascicule coerente de lumină a căror energie este într-o bandă de frecvență îngustă.[87]
Imagine la un microscop cu scanare cu efect tunel(d) arată atomii individuali care alcătuiesc această suprafară
de aur (100(d)) de suprafață. Atomii de la suprafață deviază de la structura cristalină a ansamblului și se
aranjează în coloane de mai mulți atomi cu spații largi între ei.
Microscop cu scanare cu efect tunel(d) este un dispozitiv pentru vizualizarea suprafețelor la nivel
atomic. El utilizează fenomenul de tunelare cuantică, care permite particulelor să treacă printr-o
barieră care în mod normal ar fi de netrecut. Electronii tunelează prin vid între doi electrozi metalici
planari, pe fiecare dintre care se află un atom adsorbit, furnizând o densitate de curent de tunelare
care poate fi măsurată. Scanarea unui atom când trece pe lângă celălalt (eșantion) permite trasarea
deplasării primului în raport cu separarea laterală pentru un curent constant. Calculul arată măsura
în care sunt vizibile imaginile obținute cu microscopul cu efect tunel. Se confirmă faptul că pentru
polarizare redusă, microscopul prezintă dimensiunile mediate spațial ale orbitalilor electronici prin
niveluri de energie strâns apropiate— nivelul Fermi(d) densitatea locală de stări(d).[98][99]
Un atom poate fi ionizat prin eliminarea unuia dintre electronii săi. Sarcina electrică determină
curbarea traiectoriei unui atom atunci când trece printr-un câmp magnetic. Raza cu care traiectoria
unui ion este transformată de către câmpul magnetic este determinată de masa
atomului. Spectrometrul de masă folosește acest principiu pentru a măsura raportul masă-sarcină
electrică(d) al ionilor. Dacă eșantionul conține mai mulți izotopi, spectrometrul de masă poate
determina proporția fiecărui izotop în eșantion prin măsurarea intensității diferitelor fascicule de ioni.
Printre tehnicile de vaporizare a atomilor se numără spectroscopia emisiilor atomice cu plasmă
cuplată inductiv(d) și de spectrometria de masă cu plasmă cuplată inductiv(d), ambele utilizând
plasmă pentru a vaporiza eșantioanele pentru analiză.[100]
O metodă selectivă spațial este spectroscopia pierderilor de energie electronică(d), care măsoară
pierderea de energie a unui fascicul de electroni într-un microscop electronic cu transmisie(d) atunci
când interacționează cu o parte dintr-un eșantion. Tomograful cu sondă atomică(d) are o rezoluție
sub-nanometrică în 3-D și poate identifica din punct de vedere chimic atomi individuali folosind
spectrometria timpului-de-zbor.[101]
Spectrele stărilor excitate(d) pot fi utilizate pentru a analiza compoziția atomică a
unor stele îndepărtate. Anumite lungimi de undă ale luminii cuprinse în lumina observată de la stele
pot fi separate și legate de tranzițiile cuantizate în atomii liberi de gaz. Aceste culori pot fi reproduse
folosind o lampă cu descărcare în gaz(d) care conține același element.[102] Heliul a fost descoperit în
acest fel în spectrul Soarelui cu 23 de ani înainte de a fi identificat pe Pământ.[103]