Definirea stării de sănătate şi a stării de boală.

Se utilizează în literatura de specialitate mai multe definiţii pentru a caracteriza starea de sănătate.
Singura definiţie citată ca acceptabilă în toată literatura de specialitate este cea cuprinsă în
Constituţia O.M.S. (1946):

"Sănătatea este starea de bine din punct de vedere fizic, mintal şi social, ea nu înseamnă
numai absenţa bolii sau a infirmităţii".

Această definiţie are trei atribute care trebuie subliniate:

 reprezintă un deziderat, o aspiraţie, fapt acceptat de toată lumea;
 responsabilitatea întregii societăţi în vederea realizării ei;
 prezintă caracterul multifactorial şi pozitiv al stării de sănătate.

Boala reprezintă o neadaptare sau o deficienţă a mecanismului de adaptare a organismului

ca şi absenţa reacţiilor la stimulii la care organismul este expus. M. Jenicek (1987)

Epidemiologii utilizează pentru definirea stării de sănătate o formulă mai simplă care constă în a
măsura prezenţa sau absenţa bolii.
Dificultatea care apare, constă în stabilirea de criterii care să definească starea de normalitate şi
cea de anormalitate.
Există trei categorii de criterii utilizate în a face distincţia între normalitate şi anormalitate:

 Normal este considerat ceea ce este comun;

 Anormalitatea este asociată noţiunii de boală;
 Starea de anormalitate poate fi tratată.

Fiecare dintre cele trei categorii prezentate mai sus au deficienţe în a realiza o departajare clară
între cele două noţiuni şi constituie un domeniu larg al cercetării medicale.

Este de remarcat că, dacă pentru diagnosticarea unei anumite boli se poate suma aproape
aritmetic prezenţa semnelor, simptoamelor şi sindroamelor, pentru diagnosticul stării de sănătate se
impune o analiză şi interpretare de sinteză, multifactorială, mai ales în ceea ce priveşte starea de sănătate
a colectivităţilor.

Evaluarea stării de sănătate a colectivităţilor presupune descrierea, măsurarea, înregistrarea,

analiza şi interpretarea caracteristicilor observate.
Descrierea caracteristicilor stării de sănătate se realizează cu ajutorul indicatorilor şi indicilor
statistici (având ca sursă studii demografice, epidemiologice, sociologice, antropologice, etc.).
Analiza şi interpretarea acestora presupune utilizarea conceptelor şi a metodelor specifice analizei
matematice (biostatisticii), epidemiologiei, sociologiei, demografiei, dreptului şi eticii.
Caracteristicile diagnosticului sănătăţii colectivitatilor.

1.Evaluarea stării de sănătate a grupurilor populaţionale se bazează pe principiile metodei de

cercetare ştiinţifică, în special pe rigoare şi modalitate sistematică de abordare.
2.Tendinţa actuală este de a măsura starea de sănătate într-un mod multicriterial, procesual,
evolutiv şi de a o aprecia în funcţie de criteriile de referinţă.
3. Sănătatea grupului uman este o sinteza a stării de sănătate individuală, toate apreciate într-o
viziune sistemică, globala.
4.Algoritmul raţionamentului de diagnostic al stării de sănătate individuală al unei colectivităţi este
analog cu cel pe care-l face medicul în faţa unui bolnav (pentru stabilirea diagnosticului),prezentând nuanţe
specifice.
5.Starea de sănătate a populaţiilor se apreciază pe baza nivelului unor caracteristici manifestate la
nivel de grup, caracteristici cunoscute sub numele de 'fenomene''.
6.Exprimarea nivelului acestor fenomene se realizeaz cu ajutorul valorilor absolute, dar mai exact
cu ajutorul indicilor şi indicatorilor.
 7.Indicii utilizaţi pot fi, după natura lor, indici de expresie cantitativă şi indici de expresie calitativă.
Indicii de expresie calitativă sunt de obicei indici de sinteza şi permit o viziune globală, comparabilă a stării
de sănătate a grupurilor populaţionale. Indicii de expresie cantitativă oferă de obicei o cantitate mai mare
de informaţie necesară pentru descrierea fenomenelor.
8. În evaluarea stării de sănătate se îmbină conceptele metodele şi tehnicile specifice demografiei,
epidemiologiei, statisticii medicale, sociologiei şi eticii.
9. Cel mai exact, rezultatele analizei stării de sănătate, se exprimă printr-un raport (comparabil cu
epicriza clinică) care poate exprima mai exact şi nivelul gravităţii (severităţii), etiologia (cauzele), precum şi
prognosticul problemelor evidenţiate.
10. Exprimarea stării de sănătate doar prin unul sau mai mulţi indicatori sintetici are ca efect o
pierdere mare de informaţie utilă.
11. Interpretarea rezultatelor trebuie făcută din punct de vedere statistic, al importanţei clinice şi al
importanţei pentru sănătatea publică. Se pune un deosebit accent pe interpretarea nivelului de semnificaţie
statistică corelat cu dimensiunea şi calitatea eşantionului.
12. Cunoaşterea stării de sănătate a populaţiei, precum şi a prezenţei şi nivelului factorului de risc,
permite definirea problemelor de sănătate al grupului şi posibilitatea de elaborare şi derulare de programe
de sănătate preventivă, profilactice, curative şi de recuperare.
 Determinismul stării de sănătate.

Factorii care influenţează starea de sănătate individuală şi colectivă sunt grupaţi în 5 categorii:

 Factori biologici, individuali;

 Stilul de viaţă personal;
 Caracteristicile mediului social şi comunitar;
 Condiţiile de habitat şi muncă;
 Condiţiile generale socio – economice, culturale şi de mediu;

O clasificare utilă a acestora este cuprinsă în tabelul de mai jos:

FACTORI
NEMODIFICABILI MODIFICABILI
Biologici Social Mediul Stilul de viaţă Accesul
economici fizic la
servicii
Moştenirea Sărăcia Calitatea Dieta Educaţie
genetică aerului
Sexul Integrarea Locuinţa Activitatea fizică Servicii
profesională medicale
Vârsta Excluderea Calitatea Fumatul Servicii
socială apei sociale
Mediul Alcoolul Transport
social Comportamentul Odihnă
sexual
Drogurile ilicite

Interes deosebit îl prezintă în practica medicinii comunitare factorii de risc modificabili, asupra
cărora se poate interveni prin diferite programe de intervenţie la nivel de colectivitate.
Creşterea nivelului de morbiditate şi mortalitate asociată cu scăderea nivelului calităţii vieţii este
determinată de:

 Factori de risc fiziologici;

 Factori de risc comportamentali;
 Factori de risc psihosociali;
 Condiţii de risc.
 Factori de risc fiziologici:
Morbiditate / Mortalitate -hipertensiunea;
-dislipidemiile;
-eliberarea de hormoni de
stress;
-fibrinemie crescută, etc.
Stare de bine

Condiţii de risc: Factori de risc

- sărăcia (absolută sau
relativă);
- poziţie socială inferioară;
- profesie periculoasă,
stresantă
(suprasolicitare, grad
scazut de iniţiativă);
- reducerea resurselor
naturale;
- efectul de seră;
- distrugerea păturii de
ozon;
- discriminările (sex; rasă;
vârstă);
- polarizarea puterii
(venituri, bogăţie, statut
social, autoritate,
competitivitate,
recunoaştere publică)
comportamentali:
- fumatul;
- alimentaţie deficitară;
- sedentarism;
- abuzul de droguri (licite
sau ilicite);
Factori de risc psihosociali:
- însingurarea (izolarea);
- lipsa suportului social;
- relaţii sociale reduse;
- imagine proprie rea;
- autoblamare;
- percepţie rea asupra
sănătăţii;
- absenţa aspiraţiilor.

Fiecare din categoriile de risc pentru starea de sănătate contribuie cu o anumită cotă la modelul
de morbiditate şi mortalitate al unei colectivităţi.
Studierea lor permite elborarea şi evaluarea politicilor sanitare precum şi a intervenţiilor.

Model epidemiologic pentru evaluarea politicii sanitare. (după Denver)

Org. Stil Mediu (3) Biologia umană

sanitara de viaţă (4)
(1) (2)
Bolile inimii 12% 54% 9% 28%
Cancer 10% 37% 24% 29%
B. cerebro-vasc. 7% 50% 22% 21%
Accidente auto 12% 69% 18% 1%
Alte accidente 14% 51% 31% 4%
Gripa şi pneum. 18% 23% 20% 39%
Boli. ap. resp. 13% 40% 24% 24%
 Media 11% 43% 19% 27%

Demografie
Definiţii ale ştiinţei demografice.
Demografia “ ştiinţa socială care studiază populaţia omenească, fenomenele şi procesele care au
loc în cadrul ei, în vederea determinării numărului populaţiei, a repartizării ei geografice, a structurii şi
mişcării ei şi a identificării legilor care îi stau la bază, precum şi a tendinţelor de dezvoltare.”(C. Ionescu)
Demografie - ştiinţă având ca obiect de studiu cantitativ populaţiile umane, variaţiile lor şi starea
lor. (Noveu Petit Larousse - 1971)

Demografie - Ştiinţa economico-socială care studiază structura şi dinamica fenomenelor,

evenimentelor ce au loc în sânul unei populaţii definite, legăturile cauzale multifactoriale, determinate sau
adjuvante, care imprimă sensul tendinţelor acestor fenomene. (Petru Mureşan)

Demografia este o ştiinţă având ca obiect studiul populaţiei umane, tratând dimensiune ei, structura
ei, evoluţia ei şi caracterele ei generale, anvizajate în principal dintr-un punct de vedere cantitativ. (Petru
Mureşan).

Demografie - “ Studiu statistic al colectivităţilor umane şi a raporturilor de influenţă asupra lor de

către diverşi factori”. (Etienne Desanti).

Demografia - (grec. demos = popor / graphos = scriere) “ramură a statisticii având ca obiect studiul
transformărilor în numărul şi structura unei populaţii (toate procesele privind naşterile, decesele sau
deplasările populaţiei) condiţionate de fenomenele social-economice ale societăţii”. (T. Ilea).

Definiţii ale statisticii demografice.

Statistica demografică (statistica populaţiei), ramură a statisticii sociale având ca obiect metodele
de observare, prelucrare şi analiză statistică a datelor privind fenomenele şi procesele de masă, care au
loc în cadrul populatiei. Statistica demografică furnizează demografiei, pe de o parte, datele statistice
culese, prelucrate şi analizate în mod corespunzător, iar pe de alta parte, principalele metode pe care
demografia le foloseşte în vederea realizării sarcinilor sale de cunoaştere. (Dr. C. Ionescu).

Statistica demografică - ramură a statisticii economico-sociale, care se ocupă cu obţinerea,

analiza şi sinteza informaţiilor privind evenimentele, fenomenele din sânul unei populaţii în structura şi
dinamica lor. (Petru Mureşan)
 Definirea principalelor structuri din demografie.

Abordând studiului demografiei trebuie realizat în cadrul unei priviri generale asupra definiţiilor
structurilor interne ale acesteia, componente utilizate în metodologia măsurării şi interpretării stării de
sănătate a grupărilor populaţionale.

Populaţia (umană): “grup de persoane constituit în raport cu o caracteristică oarecare”.

Populaţia statistică: “colectivitate de unităţi statistice, în sens abstract, în care acţionează legi
statistice”.
Eveniment demografic: “unităţi statistice în demografie reprezentând cazul de naştere, deces,
căsătorie, divorţ”.
Fenomen demografic:” reprezintă o masă de evenimente demografice”.
Cohorta: “noţiunea de cohortă reprezintă totalitatea persoanelor care în demersul unui anumit
interval de timp au trăit unul şi acelaşi eveniment demografic (naşterea, căsătoria, etc.).
Generaţia: “cohortă specială cuprinzând persoanele născute în acelaşi interval de timp(de obicei
un an), este deci cohorta celor care au trăit împreună evenimentul de naştere”.
Rată: ”indicator statistic care măsoară frecvenţa unui eveniment în raport cu o populaţie statistică
din care provine evenimentul respectiv”.
Vârsta; “caracteristică demografică fundamentală având formă de variabilă continuă, cuprinzând
timpul scurs de la naşterea unei persoane până la un anumit moment de observare”.
Structura (repartiţia) populaţiei: “repartiţia statistică în grupe sau clase a unei populaţii în funcţie
de diferitele ei caracteristici demografice, culturale şi socio-economice (structura populaţiei dupa sex,
vârste, medii, nivel de instruire, venit, etc.)”.
Mişcarea naturală a populaţiei: “ schimbările survenite în numărul şi structura populaţiei numai
ca urmare a naşterilor, deceselor, căsătoriilor şi divorţurilor”.
Mişcare migratoare: constă în “ transformările suferite în numărul şi structura populaţiei ca urmare
a schimbărilor domiciliului permanent (a statusului rezidenţial)”.
Piramida vârstelor: “este o reprezentare grafică specială a repartiţiei populaţiei pe vârste constând
din două histograme, una pentru populaţia masculină iar cealaltă pentru populaţia feminină, dispuse pe axa
ordonatelor ca bază (numărul populaţiei de fiecare vârstă sau grupă de vârstă) şi pe axa absciselor
perpendicular (valorile vârstei; cu ajutorul ei se pot aprecia efectele unor fenomene ca: deficitul de naşteri
din timpul războiului, pierderile datorită războiului, efectele procesului de îmbătrânire demografică, de
reîntinerire demografică, ale migratiei, etc.)
Îmbătrânirea demografică: “proces demografic care constă în creşterea proporţiei populaţiei
vârstnice şi în scăderea proporţiei populaţiei tinere... proces caracteristic tuturor populaţiilor din ţările
dezvoltate, asociat unei anumite faze a tranziţiei demografice.”
Populaţie (economic) inactivă: “populaţie ce cuprinde persoane care nu exercită o activitate
aducătoare de venituri şi care în majoritatea cazurilor se află sub limită de muncă (copii, tineri) sau peste
limită de muncă (bătrânii)”.
Populaţia ocupată: “populaţie care cuprinde persoanele care au un loc de muncă la data
recensământului sau anchetei”.
Populaţie neocupată: “populaţie formată din persoanele care nu au loc de muncă, sunt fără
ocupaţie, şomeri”.
Populaţie stabilă: “populaţie teoretică în care acţionează o lege neschimbată a mortalităţii şi un
model neschimbat de fertilitate.
Populaţie staţionară: “populaţie stabilă în care ritmul creşterii naţionale este egal cu zero”.
Rata (indice) intrinsecă a creşterii naturale: “indicator constant de creştere naturală într-o
populaţie stabilă (indicele lui Lotka).”
Proiectare demografică; “estimare numărului populaţiei viitoare pentru un orizont oarecare în
anumite condiţii ipotetice de mortalitate, fertilitate, migraţie”.
Prognoza (previziune) demografică: “determinarea numărului populaţiei viitoare în condiţii
generale cu un grad mai mare de probabilitate. Orice proiectare este prognoză demografică, dar nu orice
prognoză demografică este şi “proiectare”’.
Explozie demografică (population bomb) - Robert Cook - 1953: “proces demografic modern
caracteristic populaţiilor ţărilor în curs de dezvoltare constând în accelerarea foarte rapidă a ritmurilor de
creştere a populaţiei ca urmare a scăderii bruşte a mortalităţii şi menţinerii fertilităţii la nivelele anterioare.”
 Tranziţie demografică: “termen care se foloseşte pentru a desemna o fază în care scăderea
mortalităţii începe să fie urmată de scăderea natalităţii: în intervalul intermediar are loc o creştere rapidă a
populatiei” (noţiune introdusă de W. Thomson).
Populaţie optimă: număr al populaţiei socotit optim pentru o ţara în raport cu suprafaţa, resursele
existente, gradul de dezvoltare, etc.” (Vladimir Trebici)

Demografie medicală.

Demografia ca ştiinţă de sine stătătoare, se ocupă de studiul populaţiilor umane din punct de
vedere al nivelului, structurii şi caracteristicilor acestora precum şi de legităţile care guvernează aceste
caracteristici.
Demografia caracterizează populaţiile umane cu ajutorul unui sistem de indicatori.
Metodele demografiei sunt utilizate în mai multe direcţii ale analizei grupurilor umane, astfel că
întâlnim o demografie medicală, demografie socială, demografie economică, geografică politică.
Demografia medicală are ca principală componentă, nu teoriile despre populaţii, ci statistica
demografică, care furnizează date pentru evaluarea stării de sănătate a populaţiilor.
Mai precis, statistica demografică studiază populaţiile sub aspectul numărului (volumului),
structurii, distribuţiei teritoriale, precum şi din punct de vedere al dinamicii ei naturale şi migratorii
(mecanice).
Pentru caracterizarea fenomenelor demografice (procese biologico-sociale complexe), statistica
demografică utilizează metode cantitative şi metode calitative.
Sursele de informaţii utilizate în statistica demografică medicală sunt reprezentate de:
- recensământul populaţiei, singura formă de cercetare exhaustivă (măsurarea unor
caracteristicii la nivelul întregii populaţii).
- statistica stării civile, - înregistrarea naşterilor, căsătoriilor, deceselor, divorţurilor, şi a
caracteristicilor acestora; (oficiule de stare civilă)
- înregistrarea venirilor şi plecărilor dintr-o zonă; (biroul de evidenţa populaţiei);
- anchete demografice care se realizează în scopul de a aprofunda aspecte de structură şi
dinamică care nu pot fi evidenţiate prin sursele de mai sus.

Noţiunile fundamentale ale demografiei sunt reprezentate de:

- evenimentul demografic care reprezintă cazul observat purtător de informaţie
demografică (născutul viu, decesul);
- fenomenul demografic, care reprezintă totalitatea evenimentelor demografice de
acelaşi tip care apar într-o populaţie într-o unitate de timp (natalitate, mortalitate, migrare);
- indicatorul demografic reprezintă raportul care măsoară aceste fenomene.

După cum s-a amintit, din punct de vedere medical, fenomenele demografice sunt studiate din
punct de vedere al:
I. staticii (statica populaţiilor)şi
II. dinamicii (dinamica) grupurilor populaţionale
Dinamica are două componente care descriu mişcare unei populaţii:
- mecanică, care cuprinde:
- mobilitatea migratorie;
- mobilitatea socio-profesională.
- naturală, care studiază caracteristicile fenomenului de reproducere întro populaţie.

Importanţa studiului demografic este generată şi de elementele cuprinse în teoria tranziţiei

elaborată de Frank Notenstain (1940) care a definit 3 mari etape în evoluţia omenirii, etape caracterizate
prin particularităţi distincte a caracteristicilor fenomenelor demografice. Această teorie subliniază strânsa
legătură dintre transformările socio-economice şi manifestările demografice.
Etapa I s-a întins până la începutul epocii moderne fiind caracterizată printr-un echilibru relativ,
generat de o natalitate şi morbiditate ridicată.
Etapa a II-a corespunde epocii moderne, în care are loc o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă
(creşterea resurselor alimentare, a asistenţei medicale specializate, etc.) manifestată prin scăderea
mortalităţii pe fondul unei natalităţi în continuare crescută. Este etapa în care are loc o creştere rapidă a
volumului populaţiei la scară planetară.
Etapa a III–a a fost marcată de posibilităţile de planificare familială (implicit limitarea dimensiunilor
familiei). Mortalitatea rămâne constantă dar scade natalitatea rezultând o stare de echilibru relativ în
volumul populaţiei.
Natalitatea continuă să fie, totuşi, ridicată determinând o sporire constantă a volumului populaţiei
cu o rată de creştere de 3%, fapt ce determină o presiune crescândă asupra asigurării resurselor de
existenţă şi apariţia de profunde dezechilibre ecologice

Statica populaţiei.

Statica populaţiei descrie, pentru un moment dat, următoarele caracteristici ale unei populaţii:
- numărul absolut al locuitorilor (volumul populaţiei);
- densitatea lor pe unitatea de suprafaţă;
- distribuţia (dispersia) lor teritorială;
- structura populaţiei pe:
- medii (urban, rural);
- grupe de vârstă;
- sexe;
- ocupaţie profesională;
- grad de instruire, etc.

1. Volumul populaţiei se stabileşte prin trei metode:

a. recensământ (înregistrare transversală, exhaustivă);

b. actualizarea datelor de recensământ pe baza datelor înregistrate la oficiul stării civile

şi la biroul de evidenţă populaţiei. Este o operaţie care se efectuează anual;
c. estimarea datelor prin interpolarea datelor între două recensăminte sau
extrapolarea datelor ultimului recensământ.
2. Densitatea populaţiei reprezintă numărul de locuitori pe Km 2 şi semnifică nivelul de aglomerare pe
unitatea de suprafaţă.
In practică se utilizează doi indicatori:
a. densitatea generală; reprezintă numărul de locuitori raportat la întreg teritoriul;
b. densitatea specifică sau fiziologică; exprimă numărul de locuitori raportat la suprafaţa locuibilă
( nu se iau în calcul suprafeţele apelor, deşerturilor şi a munţilor foarte înalţi).
3. Dispersia populaţiei; reprezintă gradul de împrăştiere a acesteia în colectivităţi constituite (localităţi
urbane sau rurale).
Aceste caracteristici influenţează accesibilitatea şi adresabilitatea către serviciile medicale, precum
şi preponderenţa anumitor tipuri de patologie.

4. Structura populaţiei.
Sunt foarte multe criteriile după care se studiază compoziţia unei populaţii.
Dintre acestea amintim:
a. Structura populaţiei pe medii (urban, rural) care influenţează modelul de morbiditate sau
mortalitate.

b. Structura populaţiei pe sexe, care demonstrează o aproximativă egalitate în distribuţia pe sexe

(cu uşoară predominare a sexului feminin în jurul vârstei de 35 ani), fapt ce reprezintă o expresie
a legităţii biologice în ceea ce priveşte reproducerea şi supravieţuirea speciei umane. Cunoaşterea
structurii populaţiilor pe sexe oferă informaţii pentru evaluarea mai corectă a stării de sănătate pe
seama noţiunii de populaţie la risc. Indicele de masculinitate este utilizat curent pentru a exprima
sintetic structura unei populaţii pe sexe.
c. Structura populaţiei pe grupe de vârstă.
 In analiza acestui tip de structură acţionează regula după care se iau în calcul numai anii împliniţi.
Se utilizează de regulă grupe de vârstă cincinale sau decadale.
Cel mai sugestiv mod de prezentare a structurii unei populaţii pe grupe de vârstă este reprezentarea grafică
sub forma piramidei vârstelor.
Există 4 modele tipice de dispunere a populaţiilor după structura pe grupe de vârstă (triunghi,
clopot, urnă, treflă), forme care rezultă din variaţia raportului dintre natalitate şi mortalitate.
În afara valorilor absolute sau relative care ne pot prezenta volumul pe grupe de vârste ale unei colectivităţi
deosebit de sugestivă este reprezentarea grafică a acestei caracteristici cu ajutorul piramidei vârstelor.
Piramida vârstelor obţinută la nivelul unei colectivităţi, se poate încadra în una din următoarele forme,
considerate ca modele ce exprimă raportul dintre mortalitate şi natalitate:
1. triunghiul (cu bază largă) caracterizează populaţiile „tinere”. Modelul apare în ţările în curs de
dezvoltare unde se manifestă o natalitate şi o mortalitate ridicată;
2. clopotul caracteristic ţărilor industrializate rapid, este un model ce exprimă tranziţia prin
creşterea duratei de viaţă şi a ponderii vârstnicilor;
3. urna, defineşte structura ţărilor dezvoltate şi exprimă nivelul ridicat de longevitate pe fondul unei
natalităţi scăzute;
4. trefla, exprimă uşoara tendinţă de creştere a natalităţii într-o structură de tip urnă.

În analiza structurii pe grupe de vârstă utili sunt câţiva indicatori:

a. populaţia mediană: arată vârsta care împarte o distribuţie a populaţiei (ordonată ca serie
crescătoare) în două părţi egale;
b. indicele de îmbătrânire demografică, reprezentat de procentul vârstnicilor de peste 60 de ani
din totalul populaţiei;
c. raportul de dependenţă, este raportul procentual dintre populaţia de vârstă 0-14 ani şi peste
60 de ani cu populaţia de vârstă cuprinsă între 15-59 ani. Structura populaţiei pe vârste oferă
informaţii importante în analiza modelelor de morbiditate şi mortalitate ale unor populaţii.
d. Structura populaţiei ocupate în producţia socială. Din acest punct de vedere populaţia se
grupează în populaţie activă şi populaţie pasivă.

Populaţia activă este acel segment din populaţia unei zone angajată direct în producţia de bunuri,
activitate aducătoare de venituri.
Populaţia pasivă este reprezentată de persoanele întreţinute de familie sau societate.

Dinamica populaţiei. (mişcarea populaţiei).

Acest tip de studiu demografic relevă modificările care survin în numărul şi structura populaţiei ca
urmare a următoarelor evenimente demografice:
- naşterea;
- decesul;
- migraţia.

Dinamica populaţiei cuprinde două aspecte:

1. mişcarea (dinamica) naturală:
- natalitatea;
- mortalitatea.
2. mişcarea (dinamica) mecanică: schimbarea domiciliului:
- emigrarea;
- imigrarea.

Mişcarea naturală, (numită în sens larg şi reproducerea populaţiei), are două componente:
A. reproducerea populaţiei (în sens restrâns înţelegând natalitatea şi fertilitatea populaţiei);
B. mortalitatea populaţiei
 A. Reproducerea populaţiei.
Prin reproducerea populaţiei se înţelege acel fenomen demografic prin care se asigură reînnoirea
acesteia prin aportul de nou-născuţi vii.
Acest proces este condiţionat de factorii biologici, sociali, economici, politici, socio-culturali,
medicali.
Evenimentele demografice şi noţiunile cu ajutorul cărora se analizează fenomenul de
reproducere al populaţiei:
1. născutul viu;
2. născutul mort;
3. avortul;
4. produsul de concepţie;
5. naşterea;
6. rangul naşterii;
7. intervalul protogenezic;
8. rangul născutului;
9. intervalul intergenezic.
Fenomene demografice care favorizează reproducerea umană:
- natalitatea;
- fertilitatea generală şi specifică pe vârste;
- fecunditatea;
- nupţialitatea.
Fenomene demografice care defavorizează reproducerea umană:
- contracepţia;
- avorturile;
- divorţialitatea.

Natalitatea
Reprezintă frecvenţa, exprimată în promile, a născuţilor vii într-o populaţie, în interval de un an
calendaristic.
Natalitatea se măsoară cu ajutorul indicelui brut de natalitate care exprimă raportul dintre
numărul născuţilor vii şi numărul mediu de locuitori a perioadei considerate:
n = N / P x 1000.
Avantajul acestui indice este dat de disponibilitatea datelor şi simplitatea calculului.
Dezavantajul constă în dependenţa faţă de structura populaţiei. Pentru a corecta acest neajuns în
compararea diferitelor populaţii (sau a aceleiaşi populaţii în dinamică) se utilizează metoda de
standardizare a structurilor.
Natalitatea este considerat indicatorul cel mai mobil al fenomenului de mişcare naturală a
populaţiei. Ea se poate studia şi în profil teritorial sau pe medii, pe categorii socio-profesionale, economice,
culturale sau religioase.

Fertilitatea populaţiei.
Evoluţia grupurilor populaţionale depinde de modificarea fertilităţii, prin fertilitate generală
înţelegând frecvenţa născuţilor vii din populaţia feminină de vârstă fertilă (15-49ani), exprimată în promile.
Acest tip de studiu are avantajul de a exprima mai corect puterea de reproducere a unei populaţii
feminine ţinând cont de structura pe sexe şi pe vârstă a populaţiei.
Analiza fertilităţii poate fi abordată:
- transversal (analiza fertilităţii pe parcursul unui an calendaristic);
- longitudinal: prospectivă sau retrospectiv.
Indicatorii utilizaţi în măsura fertilităţii:
1. fertilitatea generală (fg);
2. fertilitatea specifică pe grupe de vârstă.
Interpretarea acestor indicatori se face prin analiza comparată a întregii serii de date ce
caracterizează intervalele cincinale cuprinse în intervalul 15-49 ani.
 Indicii de reproducere permit o apreciere sintetică a fenomenului şi exprimă forţa de reproducere
a populaţiei.
Aceşti indicii sunt:
1. indicele de reproducere brută;
2. indicele de reproducere netă.
1. Indicele brut de reproducere reprezintă numărul mediu de fetiţe pe care le-ar naşte o generaţie
de femei care nu ar fi supusă riscului mortalităţii (de la naştere până la 50 de ani) şi care ar avea la fiecare
vârstă (cuprinsă între 15-49 ani) fertilitatea specifică observată în perioada considerată.
Indicele de reproducere brută reprezintă numărului mediu de fetiţe pe care le-a realizat în cursul vieţii fertile
(15-49 ani) o femeie dintr-o anumită generaţie şi care urmează să asigure, mai departe, reproducerea
populaţiei.
2. Indicele de reproducere netă se bazează în plus pe luarea în calcul a mortalităţii femeilor între
vârstele cuprinse între 15-49 ani.
Aceşti indicatori pot fi unitari, subunitari sau supraunitari şi arată câte fetiţe lasă după sine o femeie
care a parcurs perioada fertilă demografică, fete care să continue reproducerea în generaţia următoare.

Indicatori indirecţi ai reproducerii umane:

1. rata de nupţialitate;
2. rata de divorţialitate;
3. vârsta medie la prima căsătorie.
4. intervalul protogenezic;
5. intervalul intergenezic;
6. rata de fecunditate. acest indicator sugerează potenţialul de reproducere a mesei de femei la
vârstă fertilă, arătând câte sarcini apar în cursul unui an calendaristic, raportat la 1000 de femei de vârstă
fertilă.

Factorii care influenţează natalitatea:

- cauze medicale;
- cauze fiziologice;
- nupţialitatea, divorţialitatea, uniunile consensuale juvenile;
- influenţa mediului socio-cultural;
- utilizarea mijloacelor pentru limitarea naşterilor, avortul şi contracepţia.

Mortalitatea.

Reprezintă a doua latură (componenta negativă) naturală a mişcării populaţiei, fiind fenomenul
demografic ce exprimă volumul (frecvenţa) deceselor într-o populaţie într-o perioadă de timp.
Evenimentul demografic înregistrat este decesul.
Studiul mortalităţii este important deoarece prin indicatorii săi permite:
- măsurarea şi evaluarea stării de sănătate a populaţiei;
- identificarea problemelor de sănătate.
Sursele de informaţie:
- certificatul medical constatator al decesului;
- statistica oficiului de stare civilă.
Analiza morbidităţii se realizează:
- transversal, într-o unitate de timp; este mai puţin exactă dar este uşor de realizat.
- longitudinal, (prospectiv sau retrospectiv), analiză care se realizează pe cohorte sau
generaţii.
Indicatori utilizaţi în măsurarea mortalităţii:
1. Rata de mortalitate generală (indicele brut de mortalitate), exprimă numărul de decese
într-o populaţie într-un an calendaristic.
 2. Mortalitatea specifică (ratele specifice de mortalitate), exprimă frecvenţa deceselor în
subpopulaţii şi se calculează pentru sexe, grupe de vârstă, medii de rezidenţă, cauze medicale de deces.
3. Mortalitatea proporţională (letalitatea), reprezintă ponderea deceselor de o anumită
categorie din numărul total de decese.
Letalitatea ca indicator de structură se poate utiliza sub două aspecte:
a. letalitatea specifică pe grupe de vârstă şi reprezintă frecvenţa deceselor la o anumită grupă
de vârstă din totalul deceselor ( de toate vârstele);
b. letalitatea specifică pe cauze, care calculează frecvenţa deceselor printr-o anumită bală din
totalul deceselor.

Din calculul letalităţii pe toate cauzele de deces rezultă structura mortalităţii pe cauze. Pe baza
acestor date se pot încadra populaţiile studiate în cele trei tipuri distincte de modele (tipologii) de
morbiditate:
- tipul evoluat, caracteristic ţărilor dezvoltate.
- tipul intermediar, caracteristic ţărilor în tranziţie;
- tipul primar caracteristic ţărilor în curs de dezvoltare.
4. Indicele de fatalitate pe cauze. Arată frecvenţa deceselor bolnavilor de o anumită boală faţă
de totalul celor care s-au îmbolnăvit de boala respectivă (cazuri noi).
5. Rata standardizată a mortalităţii.
În vederea comparării corecte a nivelurilor mortalităţii înregistrate în mai multe populaţii diferite,
adică a eliminării influenţei pe care o are structura diferită pe grupe de vârstă a populaţiei asupra mortalităţii,
se utilizează procedeul de normalizare sau standardizare a mortalităţii. Există două tehnici clasice:
a. metoda directă (metoda populaţiei standard);
b. metoda indirectă (metoda mortalităţii standard); se recomandă a fi utilizat pentru populaţiile cu
volum mic.
6. Raportul standardizat al mortalităţii, este raportul dintre numărul de decese observate şi
numărul de decese aşteptate.
7. Durata medie de viaţă (speranţa de viaţă la naştere), permite o apreciere mai bună a nivelului
mortalităţii, implicit al stării de sănătate. Este un indicator sintetic al morbidităţii şi al stării de sănătate şi
exprimă numărul mediu de ani pe care o persoană poate spera să-i trăiască în condiţiile modelului de
mortalitate pe grupe de vârstă a populaţiei căreia aparţine persoana, pentru anul respectiv.
Acesta este un indicator probabilistic care se regăseşte în tabelele de mortalitate.
Cu ajutorul tabelei de mortalitate se mai pot calcula şi alţi indicatori care permit măsurarea, analiza
şi compararea mortalităţii:
a. numărul de supravieţuitori;
b. probabilitatea de deces;
c. probabilitatea de supravieţuire.
d. speranţa de viaţă la anumite vârste.

Alţi indicatori specifici pentru mortalitate.

1. Mortalitatea infantilă, ca indicator sintetic important în analiza stării de sănătate a populaţiei
(prin determinanţii ei), reprezintă proporţia deceselor sub un an raportat la numărul de născuţi vii în aceiaşi
perioadă. Ea poate fi studiată pe subgrupe de vârstă până la vârsta de un an şi se raportează la mia de
născuţi vii:
a. mortalitate precoce (0-6 zile);
b. mortalitate neo-natală (7-29 zile);
c. mortalitate post neo-natală (1-11 luni).
2. Mortalitatea primei copilării (pentru grupa de vârstă 1-4 ani), reprezintă frecvenţa în promile a
deceselor la vârsta 1-4 ani din totalul deceselor de aceiaşi vârstă.
3. Mortinatalitatea exprimă proporţia născuţilor morţi raportat la totalul de născuţi (vii plus morţi).
4. Mortalitatea maternă, reprezintă raportul dintre numărul deceselor femeilor în timpul şi din
cauza sarcinii, lehuziei şi numărul de născuţi vii, raport exprimat în promile

Migraţia populaţiilor
 Prin mişcarea migratorie se înţelege deplasarea geografică a populaţiei, însoţită de schimbarea
definitivă a domiciliului stabil între două unităţi administrativ-teritoriale distinct definite.
Migrarea poate să fie:
- intenţională;
- internă.
Are două componente:
- emigrarea; părăsirea definitivă a unui domiciliu;
- imigrarea; stabilirea definitivă la un alt domiciliu.
Pentru evaluarea globală a acestui fenomen se utilizează următorii indicatori:
1. Indicele de imigrare, reprezintă numărul de locuitori instalaţi definitiv într-o regiune
administrativă pe parcursul unui an, raportat la numărul mediu de locuitori.
2. indicele de emigrare.
3. Indicele sporului migrator (care poate fi pozitiv sau negativ).
4. Sporul total al populaţiei reprezintă suma algebrică dintre sporul (deficitul) natural al populaţiei
şi sporul (deficitul) migrator.
Mişcarea migratorie exercită importante reprercursiuni asupra stării de sănătate prin:
- modificări ale profilului morbidităţii;
- manifestarea “sindromului de adaptare”;
- modificarea stilului de viaţă;
- modificarea mediului natural şi social;
- modificarea comportamentului demografic;
- schimbarea statusului socio-profesional;
- modificarea nivelului de cultură sanitară şi accesibilitatea la
servicii de sănătate;
- modificarea structurii familiei;
- modificarea raportului dintre generaţii.

Aceşti indicatori, care măsoară fenomenul de migraţie, sunt importanţi deoarece pot sugera
modificări importante în modelul stării de sănătate specific unei populaţii la un moment dat.
 Studiul morbidităţii.

Morbiditatea (indicator negativ de măsurare a stării de sănătate) este fenomenul de masă al

îmbolnăvirilor apărute într-o populaţie definită într-o perioadă de timp specificată

În ceea ce priveşte evaluarea frecvenţei îmbolnăvirilor, epidemiologia, îşi propune următoarele

obiective:
1. descrierea distribuţiei bolilor sau a factorilor de risc în populaţie.
1.1. descrierea distribuţiei bolilor sau a factorilor de risc în populaţiile umane.
1.2. descrierea distribuţiei bolilor funcţie de caracteristicile indivizilor care alcătuiesc grupul
populaţional.
1.3. descrierea distribuţiei spaţiale (teritoriale) a bolilor.
2. explicarea etiologiei bolilor.
3. predicţia în legătură cu numărul probabil al bolilor într-o populaţie şi cu caracterul distribuţiei
bolilor în acea populaţie.
Una din dificultăţile subliniate de epidemiologi este tocmai aceea de a defini starea de normalitate
sau anormalitate, criteriile de diagnostic putându-se schimba cu rapiditate.
Evaluarea stării de sănătate prin evaluarea frecvenţei îmbolnăvirilor se efectuează pe populaţii
numite la risc, adică alcătuită din indivizi susceptibili de a dezvolta boala. Populaţia la risc poate fi stabilită
cu ajutorul datelor demografice sau a datelor de mediu.
Măsurarea frecvenţei îmbolnăvirilor printr-o anumită boală se realizează cu ajutorul a doi indicatori
(rate) reprezentaţi de incidenţă şi prevalenţă.
Dacă prevalenţa măsoară numărul de cazuri dintr-o populaţie definită, la un moment dat în timp,
incidenţa reprezintă numărul de cazuri noi care apar într-o perioadă dată într-o anumită populaţie.
Incidenţa şi prevalenţa sunt două moduri distincte de apreciere a frecvenţei bolii în populaţie.

Incidenţa.
Reprezintă numărul de cazuri noi care apar într-o perioadă (într-un interval de timp) într-o populaţie
definită.
Se poate afirma că incidenţa estimează viteza de propagare a unei boli în populaţie, implicit nivelul
de receptivitate (predispoziţie) a populaţiei la boala respectivă.
Măsurarea incidenţei se poate realiza în mai multe moduri:

1. Indicele incidenţei (indicele brut de incidenţă, incidenţa totală), reprezintă raportul dintre
numărul total de cazuri noi, raportate la populaţia medie:
It = (bn/N) x 1000.

2. Indicele de incidenţă specifică se calculează ca mai sus dar se efectuează distinct pentru
cauze, sex, vârstă, ocupaţie, apartenenţă la o etnie.
Pe baza incidenţei specifice se poate stabili structura incidenţei morbidităţii (pe clase de boli).

3. Rata de incidenţă (densitatea de incidenţă) se calculează după formula:

I = Nr. de persoane care se îmbolnăvesc în perioada specificată ______________ x 10 n

Suma duratei de timp în care fiecare persoană din populaţia dată este la risc

Trebuie specificat că rata incidenţei de persoană timp trebuie să:

- includă întotdeauna o unitate de timp;
- timpul la risc este acel interval de timp în care persoana observată nu se îmbolnăveşte.
- numitorul reprezintă suma tuturor perioadelor fără boală în perioada de observaţie.
Acest mod de calcul este foarte precis dacă :
- dimensiunea populaţiei este stabilă;
- rata incidenţei este joasă.
 4. Incidenţa cumulativă (rata de atac), apreciază riscul de a face boala şi reprezintă promilele
cazurilor noi de boală din populaţia iniţială:

Ci = Numărul de persoane care se îmbolnăvesc într-o perioadă specificată_____________

Nr. persoanelor care nu sunt bolnave din total populaţie la risc la începutul perioadei

Dacă perioada de observaţie este egal cu durata vieţi, atunci rata incidenţei cumulative este
similară cu conceptul de "risc letal", fiind utilizat la calculul duratei de viaţă.
Acest indicator dacă se calculează specific pe grupe de vârstă şi pe cauze, permite o comparare
a riscurilor de boală la diferite populaţii.
Dacă cazul nou observat este decesul de o anumită cauză, ne găsim în faţa ratei cumulative de
mortalitate sau mai simplu a riscului de mortalitate.

5. Rata de mortalitate (rata de fatalitate), estimează gradul de gravitate a unei boli şi se defineşte
ca procentul de cazuri dintr-o boală sau situaţie specifică care sunt fatale într-o perioadă de timp
determinată.

R f = Nr. de decese determinate de o boală într-o perioadă de timp x 100

Nr. de cazuri de boală diagnosticate în aceiaşi perioadă

Rata de incidenţă depinde de:

 disponibilitatea serviciilor de sănătate;
 accesibilitatea (geografică, economică) la serviciile de sănătate;
 acceptabilitatea (determinată de raportul existent dintre atitudinea personalului medical şi
bolnavi).
Factorii care influenţează nivelul incidenţei:
1. Apariţia unor noi factori de risc / protecţie (ex. contraceptive orale, talidomida)
2. modificarea stilului de viaţă;
3. modificarea virulenţei factorilor incriminaţi în producerea bolii;
4. eficacitatea tratamentelor sau a programelor de intervenţie;
5. migraţia;
6. evoluţia temporală a bolii;
7. metode noi de diagnostic;
8. modificări în clasificarea bolilor;

Prevalenţa
Defineşte nivelul amplitudinii unei boli (numărul de cazuri) într-o populaţie definită, la un moment
dat, luând în calcul atât cazurile noi cât i cele deja existente.
Prevalenţa se exprimă prin rate de prevalenţă. O rată se calculează prin împărţirea numărului de
cazuri la numărul corespunzător de persoane care compun populaţia la risc şi se exprimă la 10 n.

r P = Nr. de persoane cu boala sau condiţia respectivă la timpul dat x 10 n

Nr. de persoane din populaţia la risc la timpul specificat

Se poate calcula:
1.Prevalenţa de moment (a punctului); când datele au fost culese pentru un anumit moment.

2. Prevalenţa de perioadă; este mai greu de calculat. Exprimă numărul total de persoane care au
prezentat boala (starea) studiată, raportat la numărul total de persoane care compun populaţia la risc (la
mijlocul perioadei de studiu).

3. Prevalenţa globală, care raportează numărul cazurilor noi şi vechi la numărul de persoane
examinate.

4. Prevalenţa specifică, pe medii, sexe, grupe de vârstă, afecţiuni sau grupe de afecţiuni.

Factorii care pot influenţa prevalenţa:

 Prevalenţa creşte prin:
1. imigrarea bolnavilor
2. plecarea persoanelor sănătoase
3. apariţia de noi cazuri de boală
4. puţine vindecări
5. îmbunătăţirea facilităţilor de diagnostic
6. letalitate scăzută
7. mortalitate scăzută
8. durata mare a bolii;
9. modificări în structura pe grupe de vârstă a populaţiei.

Prevalenţa scade prin:

1. emigrarea bolnavilor
2. intrarea persoanelor sănătoase
3. puţine cazuri noi depistate
4. cazuri mai multe de vindecare
5. mortalitate crescută
6. rata de fatalitate crescută
7. durata scurtă a bolii

In practică există patru tipuri de morbiditate:

1. morbiditatea diagnosticată reprezintă cazurile diagnosticate prin tehnicile cunoscute în
perioada respectivă.
2. morbiditate diagnosticabilă reprezentată de cazurile existente în populaţie, dar tehnicile
disponibile nu permit diagnosticarea.
3. morbiditatea resimţită exprimă îmbolnăvirile resimţite în populaţie
4. morbiditatea reală, corespunde numărului total de cazuri de îmbolnăvire (stare) din populaţie,
fiind constant mai mare decât morbiditatea cunoscută. tendinţa firească este de a încerca să
cunoaştem morbiditatea reală.

In afara indicatorilor de frecvenţă (incidenţa şi prevalenţa) în practică se mai utilizează în studiul

morbidităţii şi indicatori de structură:
- morbiditatea spitalizată;
- morbiditatea individuală;
- incapacitatea de activitate;
- măsurarea factorilor.
In ceea ce priveşte morbiditatea spitalizată trebuie subliniat că, deşi beneficiază de o bază de date
accesibilă, ea nu poate evidenţia decât vârful icebergului şi nu reflectă situaţia din populaţia studiată.

Analiza mai aprofundată a morbidităţii se poate realiza şi prin măsurarea efectelor imediate sau în
timp a afecţiunilor. In acest sens este utilă definirea, măsurarea şi analiza fenomenelor de deficienţă,
incapacitate şi handicap:
Deficienţă (reducerea capacităţii); orice anormalitate sau pierdere a unei structuri sau funcţii
psihologice, fiziologice sau anatomice.
Incapacitate: orice limitare sau pierdere a capacităţii de a efectua o activitate în felul şi în limitele
considerate normale pentru o fiinţă umană (rezultă din reducerea capacităţii determinată de boală).
Handicap: un dezavantaj pentru o persoană, care rezultă dintr-o incapacitate sau o reducere a
capacităţii, dezavantaj care limitează sau împiedică îndeplinirea de către acea persoană a unui rol care
este normal (în funcţie de vârstă, sex, factori sociali sau culturali)
Nevoi de sănătate.

Sănătatea reprezintă o calitate a vieţii, iar O.M.S. desemnează 4 direcţii ale calităţii vieţii:
1. reducerea simptomelor bolilor;
2. înlocuirea anxietăţii şi descurajării prin influxuri de stare de bine şi optimism;
3. conservarea aptitudinilor cognitive;
 4. aptitudinea de a muncii şi de a păstra un nivel de viaţă suficient sau în caz de pensionare de a avea
un centru ocupaţional.

Maslow (recunoscut psiholog american) defineşte următoarele categorii de necesităţi specific umane:
1. de subzistenţă;
2. de dragoste şi acceptare;
3. de statut social;
4. de autoactualizare (de evoluţie);
5. de securitate (în care este inclusă şi nevoia de protecţie împotriva bolilor);

Consumul de servicii medicale are la bază tocmai nevoile umane de securitate şi se datorează
unei stări de sănătate alterate, percepută de individ, colectivitate sau de către profesionişti,
exprimând diferenţa dintre starea de sănătate considerată optimă şi starea de sănătate resimţită la
un moment dat.

Există mai multe clasificări ale nevoilor de sănătate, cea mai cuprinzătoare fiind dată de
Rathwell care defineşte următoarele categorii:
1. nevoile normative; nevoile definite de profesionişti şi comparate cu nivelul de îngrijiri existent, disponibil;
are la bază un standard (de specialişti) şi este comparat cu standardul existent actual
2. nevoi resimţite (simţită), definite şi ca dorinţe, sunt nevoile conştientizate de individ sau colectivitate;
3. nevoile exprimate reprezintă solicitarea unui anumit tip de serviciu medical de către individ (reprezintă
consumul pasiv);
4. nevoile comparative rezultate din examinarea comparativă a nivelului serviciilor acordate unor populaţii
distincte dar identice ca structură.

Alte abordări ale nevoilor de îngrijiri:

 economiştii fac distincţie între nevoi cerere şi ofertă, considerând că nevoile sunt relative
şi pot fi analizate diferit funcţie de resursele disponibile;
 epidemiologii şi medicii analizează nevoile de sănătate din următoarele aspecte:
 analiza “iceberg-ului” clinic sau a zonei nevăzute;
 analiza inegalităţilor în satisfacerea nevoilor;
  crearea unor metode de măsurare a stării de sănătate în scopul satisfacerii nevoilor.
`Caracteristici ale acestui tip de nevoi:
1. nu sunt statice, ci ele suportă modificări în timp;
2. depind de determinanţii culturali, etnici precum şi de nivelul cunoaşterii ştiinţifice;
3. nevoia exprimată se transformă în cerere.

CEREREA se identifică cu “dorinţa” populaţiei şi este influenţată de:

1. nevoia resimţită;
2. comportamentul faţă de boală
3. oferta de servicii.

Satisfacerea cererilor de îngrijiri de sănătate se realizează prin intermediul îngrijirilor (serviciilor) formale sau a

îngrijirilor informale.

1. Îngrijirile formale (oficiale) sunt reprezentate de medicina tradiţională (alopată) sau de

terapiile alternative care presupun cadru şi pregătire formală (oficială) precum şi existenţa
recompensei (a plăţii).
2. Îngrijirile informale presupune acea activitate de îngrijire care se desfăşoară în afara cadrului
oficial de către persoane fără pregătire de specialitate şi care activitate nu presupune
recompensa (constă în sfaturi şi recomandări, uneori chiar acţiuni care se doresc a fi
vindecătoare).
Sectorul de îngrijiri formale trebuie să urmărească în ceea ce priveşte îngrijirile informale următoarele
aspecte:
 extinderea îngrijirilor formale în aşa fel încât să acopere cât mai mult din spectrul cererii;
 să orienteze îngrijirile informale către îngrijirile formale;
 îngrijitorii de tip informal trebuie subordonaţi profesioniştilor.

Factori care influenţează consumul de servicii:

- creşterea este influenţată de:

 introducerea unui nou serviciu şi informarea despre acest aspect;
 amplasarea de servicii mai aproape de pacienţi.

- scăderea cererii este influenţată de:

 descurajare (plata, bariere psihologice, fizice, sociale);

 întârzierea (liste de aşteptare);
 reorientare a pacientului (medicul de familie);
 refuzul de acordare a îngrijirilor (norme de tratament);
 diluţia (scăderea calităţii).

Utilizarea serviciilor de sănătate.

Măsurarea ratei de utilizare se realizează cu ajutorul mai multor parametrii:
 activităţile desfăşurate în cadrul serviciului;
 activităţi realizate în masă;

Variaţii în utilizarea serviciilor de sănătate sunt generate de:

 factori care depind de cerere.
 factori care depind de ofertă;
 factori statistici.
 Definiţia şi rolul managerilor.

Managerul este o persoană din organizaţie căreia i s-a încredinţat responsabilitatea de a face posibilă
îndeplinirea unei activităţi prin colaboratorii săi din interiorul unei unităţi operaţionale.
Leadership, caracteristică a managerului, reprezintă posibilitatea de a influenţa persoanele în sensul ca
acestea să se străduiască şi să participe cu bunăvoinţă şi entuziasm la realizarea scopurilor organizaţiei
Rolurile managerilor se manifestă în plan:
- social pentru prevenire sau atenuare conflictelor variate ce caracterizează şi însoţesc orice organizaţie. Acest rol
reclamă o serie de calităţi cum ar fi demnitatea, echitate, toleranţă, fermitate şi cunoştinţe aprofundate de
economie, legislaţie şi teoria comunicării (negociere);
- politico-legal (juridic) cunoscut şi ca management al evenimentelor pentru care se acţionează în sensul de a
anticipa şi de a evita surprizele generate de schimbările bruşte şi periculoase din mediul precum şi de a găsi
răspunsuri politice la probleme particulare ale organizaţiei. Comportamentul managerilor de a răspunde
aspiraţiilor publice (componenta politică a activităţii manageriale) îi departajează pe aceştia în reactivi, neutrii şi
proactivi. Cei mai mulţi manageri nu-şi mai pot permite să fie neutrii şi caută să influenţeze mediul politic
(modificări în legislaţie sau reglementări guvernamentale) prin diferite mijloace printre care amintim activitatea
de lobby care se poate exercita în condiţii de transparenţă sau în secret (utilizând persoane influente).
- Economic, recunoscut ca fiind de importanţă centrală reprezentând îndeplinirea misiunii organizaţiei de a furniza
bunuri sau servicii a căror calitate şi accesibilitate (preţ, etc.) trebuie să fie corespunzătoare nevoilor sociale şi să
fie realizate cu o utilizare optimă a resurselor disponibile. Din acest punct de vedere managerul trebuie să
urmărească ciclurile economice ale mediului (în contextul globalizării economiei), să gestioneze utilizarea
resurselor existente (conservare, reciclare, resurse alternative), reproiectarea produselor (bunuri, servicii),
aplicarea responsabilă de noi tehnologii.
 Analiza, descrierea şi definirea unei organizaţii.

Analiza organizaţiei, presupune cercetarea concomitentă şi combinată a mediului organizaţional

intern şi a mediului extern în care evoluează organizaţia.

Pentru mediul extern se analizează:

1. societatea care reprezintă totalitatea mediilor sociale, culturale, politice şi juridice în cadrul căreia este
inserată organizaţia. Cuprinde şi caracteristicile etnice, diversitatea credinţelor religioase precum şi pluralitatea
valorilor sociale din momentul respectiv.
2. trecutul organizaţiei (istoricul acesteia) care reflectă modul în care s-a format organizaţia, variatele
direcţiei de dezvoltare pe care le-a avut, valorile promovate de fondatori şi diriguitori de-a lungul timpului, dificultăţile
şi reuşitele înregistrate. Aceştia sunt factori care se regăsesc sub forma unei rezerve cumulative de elemente simbolice,
putând fi comparate cu un adevărat „ethos” care impregnează elementele contemporane din viaţa organizaţiei.
3. conexiunile reflectă faptul că toate organizaţiile apar şi evoluează într-un mediu de influenţă generat de
structura economică, forma de proprietate, intensitatea concurenţei şi a capitalului necesar, ritmul de dezvoltare
tehnologică, influenţe care determină hotărâtor caracteristicile structurale şi culturale ale organizaţiei.
Echipa
strategică

Tehno- Linie Funcţii

structură ierarhică de suport
logistic

Centru operaţional

Pentru mediul intern se analizează:

1. cultura organizaţiei care este înţeleasă ca un ansamblu de semnificaţii în virtutea cărora membrii
organizaţiei îşi valorifică experienţa şi îşi orientează acţiunile.
2. structura organizaţiei reprezintă sistemul care cuprinde toate caracteristicile formale şi tangibile ale
organizaţiei ca aspecte structurale concrete, cum ar fi strategia şi obiectivele, politica de recrutare, formare şi
recompensare a personalului, sistemele de gestiune şi control, piramida puterii şi autorităţii.
3. actorii (membrii organizaţiei) sunt indivizii de pe toate nivelurile ierarhice, care deţin diverse aptitudini şi
care participă la evenimentele din organizaţie, generând ipoteze şi aşteptări pe baza experienţei acumulate în cadrul
organizaţiei.

Între cele trei elemente ale mediului intern, cultura, structura şi actorii unei organizaţii se stabilesc
legături de legitimitate şi suport. Legitimitate în sensul că structura unei organizaţii este legitimată de
cultura sa, fiind necesară o dezvoltare armonioasă şi paralelă a celor două componente, de structură şi
de cultură. Se poate afirma că structura este legitimată de cultură iar cultura susţine structura având rol
de suport. O dezvoltare nearmonioasă poate genera conflicte, uneori deosebit de profunde şi violente în
cadrul organizaţiei.

Alte elemente care definesc o organizaţie şi care permit analiza ei:

1. cadrul mental unei organizaţii se compară şi se comportă ca un filtru şi ca un tampon între

realitatea existentă şi realitatea percepută (între realitate şi adevăr.) Este un rezultat al îmbinării dintre
structura şi cultura organizaţiei care delimitează câmpul percepţiei în ceea ce priveşte propria percepţie şi
marja individuală de manevră.
 2. contextul actual semnifică realitatea momentului în cadrul organizaţiei.
3. contextul viitor este reprezentat prin ceea ce se percepe a fi posibil în viitor pe seama
analizei contextului actual.
4. centrul de greutate al unei organizaţii este dat de grupul de activităţi (sau de o funcţie
particulară) faţă de care toate celelalte activităţi au rol de subordonare şi susţinere.
5. misiunea organizaţiei reprezintă emblema şi reflectă aspiraţiile ei în sensul în care exprimă raţiunea de
a exista, direcţiile de orientare, ceea ce îşi doreşte şi îşi permite să facă precum şi către cine îşi
orientează aspiraţiile.
În cercetarea şi caracterizarea unei organizaţii sunt utilizate două procedee de studiu:
1. analiza diacronică presupune cercetarea documentelor purtătoare de informaţie cu privire la modul în
care s-a format şi a evoluat cultura şi structura organizaţională precum şi la obiectivarea reziduurilor
simbolice lăsate de istorie, societate, şi factorii de contingenţă şi care se manifestă în organizaţie la
momentul cercetării.
Acest tip de studiu scoate în evidenţă valorile prejudecăţile şi miturile generate şi puse în practică
de-a lungul timpului în cadrul organizaţiei.
2. analiza sincronică ( interrelaţiile dintre structură, cultură, actori ), caută să demonstreze maniera în
care caracteristicile culturale şi structurale ale unei organizaţii influenţează procesele cognitive (şi în
ultimă instanţă şi decizionale) a principalelor responsabili pentru analiză, soluţionări, strategii formale şi
planuri de acţiuni.
Pe baza datelor obţinute se pot elaborarea strategiile organizaţiei.
Strategia formală (oficială) a unei organizaţii rezultă din echilibrarea proiectelor strategiilor dorite
cu a proiectelor strategiilor realizabile.
Strategiile dorite sunt condiţionate de contextul social şi economic, contextul politic şi juridic şi
de condiţiile tehnologice.
Strategiile realizabile sunt condiţionate de combinaţia specifică dintre calităţile mediului intern (
structură, cultură, actori ) misiunea şi centrul de greutate al organizaţiei.