SUPORT DIDACTIC

LA BIOLOGIE

Subiectul:
„MOŞTENIREA GRUPELOR SANGVINE
ŞI FACTORULUI RHESUS LA OM”

ELABORAT: Angela Nirones,

profesor de biologie,
grad didactic întîi,
Colegiul de Transporturi
din Chişinău
 CUPRINS

1. FIZIOLOGIA SISTEMULUI SANGVIN 3

2. VOLUMUL SANGVIN 3
3. PROPRIETĂŢILE SÎNGELUI 4
4. COMPOZIŢIA SÎNGELUI 5
4.1. Compoziţia plasmei sangvine 5
4.2. Elementele figurate ale sîngelui 6
5. COAGULAREA SÎNGELUI 13
6. GRUPELE SANGVINE 13
7. SISTEMUL Rh – FACTORUL RHESUS 15
8. MOŞTENIREA GRUPELOR SANGVINE
ŞI FACTORULUI RHESUS 15
9. REZOLVAREA PROBLEMELOR. „MOŞTENIREA
GRUPELOR SANGVINE ŞI FACTORULUI RHESUS LA OM” 16
BIBLIOGRAFIE 31

2
 1. FIZIOLOGIA SISTEMULUI SANGVIN
Sîngele, limfa şi lichidul tisular constituie mediul intern al organismului, care
irigă toate celulele şi ţesuturile corpului. Mediul intern se caracterizează printr-o
constanţă relativă a compoziţiei şi a proprietăţilor fizico-chimice, în special prin
constanţa relativă a cantităţii de apă şi de electroliţi, datorită cărui fapt celulele
organismului au condiţii relativ stabile de existenţă (homeostaza). Aceasta se obţine în
urma activităţii unui şir de organe, care sigură pătrunderea în sînge a diferitelor
substanţe, necesare organismului, eliminînd din el produsele dezintegrării şi reglîngu-i
compoziţia.
Între mediul intern şi celule există un schimb permanent de substanţe şi energie;
substanţele necesare menţinerii activităţii celulare (oxigen, glucide, acizi graşi,
aminoacizi, vitamine, hormoni etc.) trec din sînge în celulă, iar produşii neutili sau
toxici, rezultaţi din procesele catabolice (dioxid de carbon, acizi nevolatili, uree, acid
uric, amoniac etc.) sunt eliminaţi în lichidul extracelular.
Sîngele (fluid care circulă în interiorul arborelui cardiovascular) şi organele, în
care are loc formarea celulelor sangvine (hematopoeza) şi distrugerea lor, sunt unite
după propunerea lui G.F.Lang în sistemul sangvin unitar. Din acest sistem fac parte
măduva osoasă, ficatul, splina şi ganglionii limfatici.
Sîngele, circulînd prin vase, îndeplineşte în organism funcţia de transport.
Datorită acestei funcţii sîngele ia parte în nutriţia şi respiraţia celulelor şi ţesuturilor, în
eliminarea produselor finale ale metabolismului; el furnizează ţesuturilor substanţe
nutritive: glucoză, aminoacizi, polipeptide, grăsimi, vitamine, substanţe minerale şi apă,
precum şi oxigen care a pătruns în sînge prin plămîni; transportă „reziduurile vieţii” –
produsele finale ale metabolismului: amoniacul, urea, acidul uric, bioxidul de carbon şi
alte substanţe, ce sunt apoi eliminate din organism prin rinichi, glande sudoripare,
plămîni şi intestin. Datorită funcţiei sale de transport, sîngele are un rol important în
reglarea umorală, adică în procesele de interacţiune chimică din organism. Rolul acesta
sîngele îl îndeplineşte datorită faptului că transportă hormonii şi alte substanţe fiziologic
active de la unele celule , în care ele se formează, la altele.
Sîngele îndeplineşte şi funcţia de protecţie, fiind factorul principal al imunităţii,
adică al rezistenţei organismului faţă de boli. Această funcţie este condiţionată de
prezenţa în sînge a leucocitelor, capabile la fagocitoză, precum şi de faptul că în sînge
sunt substanţe, care neutralizează microorganismele şi toxinele lor, neutralizînd
proteinele eterogene.

2. VOLUMUL SANGVIN
Cantitatea totală de sînge în organism reprezintă 6-8% din greutatea corpului,
adică 4,5-6 litri. Volemia variază în condiţii fiziologice în funcţie de sex (este mai mare
la bărbaţi), vîrstă (scade odată cu înaintarea în vîrstă). În repaus, o parte din masa
sangvină a corpului stagnează în teritorii venoase şi capilare din ficat, splină şi ţesutul
subcutanat. Acesta este volumul sangvin stagnat sau de rezervă, în cantitate de 2 litri.
Restul de 3 litri reprezintă volumul sangvin circulant. Raportul dintre volumul circulant
şi volumul stagnant nu este fix şi variază în funcţie de condiţiile de existenţă; în cursul
efortului fizic sau termoreglator are loc mobilizarea sîngelui de rezervă, creşte volumul
circulant. Mobilitatea depozitelor de sînge se realizează sub acţiunea sistemului nervos
simpatic, care determină contracţia musculaturii netede din pereţii vaselor sangvine.
Astfel se aspiră aprovizionarea optimă cu oxigen şi energie a organelor active.
3
 Cantitatea totală de sînge din oraganism se menţine la un nivel relativ constant. În
cazul măririi cantităţii de plasmă în urma introducerii în vasele sangvine a unui
substituent al sîngelui, volumul de sînge revine repede la nivelul iniţial.O parte din
substituentul introdus este eliminată mai întîi în ţesuturi, iar apoi intră treptat în sînge şi
este eliminată prin rinichi. Micşorarea bruscă a cantităţii de sînge în urma unei
hemoragii acute, de exemplu, pierderea unei doimi din cantitatea totală de sînge, poate
avea drept consecinţă moartea organismului. În asemenea cazuri este necesară
transfuzia urgentă de sînge sau de substituent al sîngelui.

3. PROPRIETĂŢILE SÎNGELUI
Culoarea – sîngele are culoarea roşie. Aceasta se datorează hemoglobinei din
eritrocite. Culoarea sîngelui poate varia în condiţii fiziologice sau patologice. Sîngele
recoltat din artere (sînge arterial) este de culoare roşu-deshis (datorită oxihemoglobinei),
iar sîngele recoltat diin vene (sînge venos) are culoarea roşu-închis (datorită
hemoglobinei reduse). Cînd cantitatea de hemoglobină din sînge scade, culoarea
sîngelui devine roşu-palid.
Densitatea – sîngele este mai greu decît apa. Greutatea specifică a sîngelui are
valoarea de 1055 faţă de cea a apei distilate. Plasma sangvină are o densitate de 1025.
Această proprietate a sîngelui depinde de componentele sale şi în special de hematii şi
proteine.
Vîscozitatea – Dacă vîscozitatea apei este egală cu 1, vîscozitatea plasmei
sangvine este egală cu 1,7 – 2,2 , iar valoarea relativă a vîscozităţii sîngelui este de 4,5.
Vîscozitatea sîngelui este condiţionată de prezenţa proteinelor şi eritrocitelor. Ea se
măreşte în cazul condensării sîngelui, adică în urma pierderii de apă, de exemplu în
diaree, sau în cazul transpiraţiei abundente, precum şi în urma măririi cantităţii de
eritrocite în sînge. Vîscozitatea asigură scurgerea laminară (în straturi) a sîngelui prin
vase. Creşterea vîscozităţii peste anumite valori este un factor de îngreunare a
circulaţiei.
Presiunea osmotică – în orice soluţie, apare o presiune statică suplimentară ce
poate fi pusă în evidenţă separînd printr-o membrană semipermeabilă, solventul de
soluţia respectivă. În aceste condiţii apare fenomenul de osmoză ce constă în deplasarea
moleculelor solventului prin membrană spre compartimentul ocupat de soluţia acestuia,
în cazul soluţiilor diluate (cum sunt lichidele corpului) valoarea presiunii osmotice este
egală cu presiunea unui gaz ideal, care la temperatura dată, ar ocupa volumul soluţiei şi
ar conţine un număr egal de moli cu al substanţelor dizolvate. Unitatea de presiune
osmotică este osmolul litru (osm/1) sau submultiplul acestuia, moliosmolul la litru
(mosm/1). Un osmol reprezintă presiunea osmotică a unui mol de substanţă neionizabilă
dizolvat în 1000 cm3 apă distilată. Spre exemplu, dacă dizolvăm 180 grame glucoză într-
un litru de apă, vom obţine o soluţie glucozată de 1osm/1 sau 1000 mosm. Dacă
solventul este o substanţă ionizabilă, de exemplu NaCl, atunci presiunea osmotică
generată de un mol de clorură de sodiu (58 gr) într-un litru de apă va fi 2 osm/1, pentru
ca fiecare din cei doi ini (Cl şi Na )contribuie cu cîte un mol la soluţia respectivă.
Valoarea presiunii osmotice a lichidelor corpului (mediul intern şi lichidul intracelular)
este de aproximativ 300 mosm/1. Presiunea osmotică are rol important în schimburile
de substanţe între capilare şi ţesuturi. Presiunea osmotică a substanţelor coloidale
(proteinele) se numeşte presiune coloid-osmotică şi are o valoare foarte mică de numai
28 mm Hg. Totuşi, proteinele plasmei au un rol foarte mare în schimburile capilar-ţesut,
4
deoarece presiunea osmotică a sîngelui este egală cu cea a lichidului intersteţial
(intercelular) şi singura forţă care atrage apa din ţesuturi spre capilare este presiunea
coloid-osmotică a proteinelor plasmatice. Un alt rol al presiunii coloid-osmotice este în
procesul de ultrafiltrare glomerulară ce duce la formarea urinei. Soluţiile cu presiuni
egale cu ale mediului intern se numesc izotone, cele cu presiuni osmotice mai mici sunt
hipotone, iar cele cu presiuni osmotice mai mari sunt hipertone. O soluţie de clorură de
sodiu în concentraţie de 9 g la 1 litru apă are o presiune osmotică de aproximativ 300 m
osm%, este deci izotonă şi poartă denumirea de ser fiziologic.
Temperatura – la om şi la animalele cu sînge cald (homeoterme) temperatura
sîngelui variază între 350C (în sîngele din vasele pielii) şi 390C (în sîngele din organele
abdominale). Deplasarea continuă a sîngelui prin organism contribuie la uniformizarea
temperaturii corpului şi ajută la transportul căldurii din viscere spre tegumente unde are
loc eliminarea acesteia prin iradiere. Sîngele astfel „răcit” se reîntoarce la organele
profunde unde se reîncarcă cu căldură.

4. COMPOZIŢIA SÎNGELUI
Sîngele este alcătuit din partea lichidă – plasma şi celulele sangvine suspendate în
ea, numite şi elemente figurate: eritrocite (hematii sau globule roşii), leucocite (globule
albe) şi trombocite (plăcuţe sangvine).
Dacă sîngele, la care s-a adăugat o substanţă anticoagulantă, este turnat într-o
eprubetă şi supus centrifugării, elementele figurate fiind mai grele, se depun la fund.
În cazul acesta sîngele se împarte în două straturi: inferior – de culoare roşie,
compus din eritrocite, şi superior – străveziu, incolor sau puţin gălbui, prezentînd
plasma sangvină. Deoarece leucocitele au o greutate specifică mai mică decît
eritrocitele, ele se aşează pe suprafaţa stratului inferior, formînd o peliculă subţire de
culoare albă. Prin centrifugarea sîngelui în hematocrit (un capilar special cu gradaţii) se
poate determina că volumul plasmei constituie 53-58% din volumul sîngelui, celelate
42-47% revin elementelor figurate.

4.1. Compoziţia plasmei sangvine

Plasma sangvină conţine 90-92% de apă şi 8-10% substanţe uscate, mai ales
proteine şi săruri. În plasmă se află cîteva proteine, care se deosebesc prin proprietăţile
şi importanţa lor funcţională: albumine (4,5%), globuline (1,7-3,5%) şi fibrinogen (circa
0,4%).
Proteinele plasmatice din sîngele uman constituie 7-8%, restul substanţelor uscate
din plasmă constituie diferite substanţe organice şi săruri minerale.
Plasma sangvină conţine substanţe azotate neproteice; produsele hidrolizei
proteinelor (aminoacizi, polipeptidele), care sunt absorbite în tractul digestiv şi utilizate
de celule pentru sinteza proteinelor protoplasmei, şi produsele scindării proteinelor, care
urmează a fi eliberate din organism (ureea, acidul uric, creatina, amoniacul).
Cantitatea totală de azot neproteic din plasmă, a aşa-numitului azot rezidual, este
de 30-40 mg%. Jumătate din această cantitate o constituie urea. În cazul insuficienţei
renale cantitatea de azot rezidual din plasmă creşte considerabil.
În plasmă se află de asemenea substanţe organice neazotate: glucoza (85-110mg
%), grăsimi neutri, lipoizi. Substanţele minerale ale plasmei sangvine constituie
aproximativ 0,9 %. În compoziţia lor intră mai ales cationii de Na+, K+, Ca+, Mg++ şi
anionii Cl-, HPO4--, HCO3-.
5
 Proteinele plasmei sangvine
Importanţa proteinelor plasmei este multilaterală:
- condiţionează apariţia presiunii osmotice, mărimea căreea are importanţă
pentru reglarea metabolismului hidric dintre sînge şi ţesuturi;
- avînd proprietăţi tampon, menţin echilibrul acido-bazic al sîngelui;
- asigură plasmei o anumită vîscozitate, care are un rol important în
menţinerea nivelului presiunii arteriale;
- împiedică sedimentarea eritricitelor;
- participă în coagularea sîngelui;
- reprezintă factori importanţi ai imunităţii(rezistenţei organismului faţă de
boli infecţioase),
- constituie o rezervă, ce participă la formarea proteinelor tisulare.
În plasma sangvină se conţin cîteva zeci de proteine diferite, care alcătuiesc trei
grupe principale: albuminele, globulinele, fibrinogenul.
Globulinele au fost împărţite în cîteva fracţii: alfa1, alfa2, beta şi gama-
globulinele.
Gama-globulinele au o importanţă majoră în protejarea organismului contra
virusurilor, bacteriilor şi toxinelor. Aceasta este condiţionat de faptul cî aşa-numiţii
anticorpi sunt în majoritatea lor gama-globuline. Introducerea lor bolnavilor măreşte
rezistenţa organismului la infecţii. În plasma sangvină a fost descoperit un complex
proteic, care conţine lipide şi polizaharide – properdina. El posedă capacitatea de a intra
în reacţii cu proteinele virotice şi le inactivează, totodată provoacă moartea bacteriilor.
Properdina este un factor esenţial în imunitatea ereditară faţă de unele boli.
Albuminele şi fibrinogenul se formează în ficat. Globulinele, însă, sunt sintetizate
nu numai în ficat, ci şi în măduva osoasă, în ganglionii limfatici, adică în organele, care
fac parte din sistemul reticulo-endotelial al organismului. Plasma sangvină conţine
aproximativ 200-300 g de proteine. Matabolismul lor decurge repede datorită sintetizării
şi descompunerii necontenite.

4.2. Elementele figurate ale sîngelui

Sîngele tratat cu oxalat de sodiu (1%) nu se mai coagulează. Prin centrifugarea
unei eprubete cu sînge incoagulabil timp de 15 la 300t/minut se produce separarea
sîngelui în componente.
Elementele figurate ale sîngelui, situate la fundul eprubetei, se reprezintă ca un
lichid foarte vîscos, de culoare roşie-închisă. Plasma sangvină situată deasupra este un
lichid mai puţin vîscos, de culoare galben-citrin.
Elementele figurate ale sîngelui reprezintă 45% din volumul sangvin, iar plasma
sangvină- 55%. Această valoare poartă numele de hematocrit sau volum globular
procecentual. Hematocritul variază cu sexul ( mai mic la femei), cu vîrsta scade sau în
funcţie de factori de mediu ambiant (căldura provocînd transpiraţie duce la scăderea
apei din sînge şi creşterea valorilor hematocrit-ului) etc.
Prin examenul microscopic al sîngelui se observă trei tipuri de elemente figurate:
- Globule roşii ( hematii sau eritrocite);
- Globule albe (leucocite);
- Plachetele sangvine (trombocitele).

6
 Eritrocitele
Eritrocitele (hematiile – globulele roşii) sunt celule lipsite de nucleu, bogate în
hemoglobină, - un pigment de culoare roşie, cu rol în transportul O 2 şi CO2. În structura
eritrocitului se deosebeşte stroma – carcasa celulei şi stratul superficial –membrana.
Membrana eritrocitelor este formată dintr-un strat de lipide, iar în partea externă şi în
interiorul ei sunt situate straturi monomoleculare de proteine; membrana celulară este
impermeabilă pentru coloizi, puţin permeabilă pentru ionii de K+ şi Na+ şi uşor
permeabilă pentru anionii de Cl-, NCO3-, precum şi pentru ionii de H+ şi OH-.
În compoziţia chimică a membranei se găsesc enzime ce favorizează transportul
activ al substanţelor. În interiorul hematiei se află o cantitate mare de hemoglobină
(Hb). Hematia nu conţine organite celulare, nu este capabilă de sinteză proteică, iar
metabolismul său este foarte redus, şi, ca atare, hematia consumă foarte puţin oxigen.
Numărul eritrocitelor este considerabil: un mm3 de sînge conţine 4500000 hematii
la femei şi 5000000 la bărbat. La copilul mic numărul eritrocitelor este şi mai mare
(5500000 -6000000/mm3). Numărul eritrocitelor poate varia. Creşterea numărului de
eritrocite se constată în cazul presiunii atmosferice scăzute, la latitudine, în cazul
eforturilor musculare, în excitaţii emoţionale, precum şii în urma pierderii unei cantităţi
mari de apă din ortanism. Numărul hematiilor poate creşte temporar prin golirea
rezervelor de sînge. Creşteri de lungă durată sunt poliglobulina de altitudine şi
poliglobulina unor bolnavi de plămîni sau cu defecte congenitale ale inimii.
Micşorarea numărului de eritrocite în sînge – anemia - se constată după hemoragii
sau în urma distrugerii intense a eritrocitelor sau a formării lor insuficiente. Scăderea
numărului este consecinţa unei distrugeri exagerate sau a unei eritropoeze deficitare.
Forma şi structura hematiilor reprezintă adaptări morfologice la funcţia de
transport a gazelor. Hematiile au forma de discuri rotunde sau uşor ovalare cu centrul,
de culoare mai deschisă şi periferia mai intens colorată galben-auriu. Acest aspect se
datoreşte variaţiei grosimii hematiei care la centru măsoară 1,5 iar la periferie 2,5µ. Din
aceată cauză, privită din pofil, hematia se prezintă ca o halteră, imagine ce sugerează
forma de disc biconcav a eritrocitului. Lipsa nucleului permite o mai mare încărcare cu
hemoglobină. Suprafaţa totală a hematiilor este de 4000m2 (de 2000ori mai mare ca
suprafaţa corpului). Datorită formei lor, prezintă o rezistenţă la deformare. Diametrul
mediu al hematiei este 7,5 µ. Pot fi întîlnite şi hematii cu diametre mai mici de 7 µ
(microcite) sau mai mari de 8 µ (macrocite).
Suprafaţa totală a eritrocitelor din sînge le omului este de aproximativ 3000m 2,
adică de 1500 ori mai mare decît suprafaţa întregului corp.La formarea unei suprafeţe
atît de mari contribuie forma specifică a eritricitului – forma lentilei biconcave.
În cazul cînd hematiile sunt suspendate într-un mediu apos hipoton ( cu o
presiune osmotică mai mică decît a plasmei) se produce o „umflare” a acestora, urmată
de ieşirea hemoglobinei în soluţie, fenomen denumit hemoliză osmotică. Hemoglobina
este principalul component al hematiei.
Faptul că hemoglobina se află în interiorul eritrocitelor, dar nu în stare dizolvată
în plasmă, are o mare semnificaţie fiziologică. Astfel:
1) se micşoreazî vîscozitatea sîngelui. Calculele arată, că dizolvarea aceleiaşi
cantităţi de hemoglobină în plasma sangvină ar mări de cîteva ori
vîscozitatea sîngelui şi ar îngreuia simţitor activitatea inimii şi carculaţia
sangvină;

7
 2) se micşorează presiunea oncotică a plasmei sangvine, ceea ce are
importanţă pentru prevenirea dehidratării ţesuturilor (în urma trecerii apei
ticulară în plasmă);
3) se previne pierderea de către organism a hemoglobinei în urma filtraţiei ei
în glomerulele renale şi eliminarea cu urină.

Hemoglobina
Hemoglobina este o cromoproteină, alcătuită din două componente: o proteină
numită globină şi o grupare neproteică numită hem. Globina este constituită prin
asocierea a patru lanţuri polipeptidice. De fiecare lanţ polipeptidic se leagă cîte o
moleculă de hem. Datorită prezenţei ferului în molecula sa, hemul poate lega labil
oxigenul. Reacţia de fixare a oxigenului la hemoglobină nu este o oxidare propriu-zisă
(deoarece ea nu duce la creşterea valenţei Fe), ci o reacţie de oxigenare, de legare
reversibilă a unei molecule de oxigen la fierul bivalent, în urma acestei reacţii rezultă
oxihemoglobina (HbO2) care reprezintă forma principală de transport a O 2 prin sînge.
Atunci cînd este saturată (oxigenată) complet, o moleculă de hemoglobină poate
transporta 4 molecule de O2. O singură hematie conţine aproximativ 300000000
molecule Hb. Exprimată în grame, Hb reprezintă 16 g la o sută ml sînge. Fiecare gram
de hemoglobină poate transporta 1,34 ml O 2, deci fiecare sută de ml sînge transportă 20
ml O2. În lipsa hemoglobinei, capacitatea de transport a sîngelui pentru oxigen scade
mult. 100 ml plasmă transportă doar 0,2 ml O2.
În afară de forma oxigenată şi cea redusă Hb poate da compuşi stabili cu oxidul
de carbon (COHb) denumiţi carboxihemoglobină, iar sub acţiunea oxidanţilor apare
derivatul de hemoglobină cu Fe trivalent, denumit methemoglobină. Aceştea sunt
derivaţii patologici ai Hb; ei nu mai îndeplinesc funcţia de transport şi în cazul creşterii
concentraţiei lor în sînge peste anumite limite se produce insuficienta oxigenare a
ţesutului (asfexie).
Hemoglobina se poate combina şi cu dioxidul de carbon (Hb CO 2), compus numit
carbohemoglobina sau carbamatul de hemoglobină. Acesta este un compus fiziologic,
ce nu afectează funcţia de transport a O2.
Hb CO2 reprezintă şi una din formele de transport ale CO 2 de la ţesuturi la
plămîni.
Hematopoeza - procesul de reînnoire continuă a elementelor figurate ale sîngelui.
Există cîte o cale separată pentru fiecare din cele trei tipuri principale (eritropoeza pentr
eritrocite, leucopoeza pentru leucocite şi trombocitoza pentru trombocite), iar la
leucocite se descriu căi separate pentru granulocite (granulocitopoeza) şi pentru
limfocite (limfopoeza). Toate celulele sangvine au o origine comună: celula stem
pluripotenţială din măduva osoasă (celula hematoformatoare primitivă).
Eritropoeza – hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor
elemente. Din momentul pătrunderii în circulare şi pînă la dispariţia lor trec aproximativ
120 zile (durata medie de viaţă a eritriocitelor). Deşi trăiesc relativ puţină vreme,
numărul lor rămîne constant. Există un echilibru între procesul de distrugere şi cel de
formare de noi hematii. Sediul eritropoezei este măduva roşie a oaselor, sediul
distrugerii este splina.
Un oragnism adult deţine aproximativ 1,5 kg măduvă roşie. Cantitatea ei variază
în funcţie de necesitatea de oxigen a organismului. Cînd aceste necesităţi sunt reduse, o
parte din măduva roşie intră în repaus, celulele se încarcă cu lipide şi măduva roşie se
8
transformă în măduva galbenă. Spre bătrîneţe, măduva galbenă suferă un proces de
transformare fibroasă şi devine măduvă cenuşie.
Dacă apar condiţii care solicită eritropoeza (efort repetat, viaţa la altitudine) are
loc un proces invers, de transformare a măduvei galbene în măduvă roşie şi o sporire
corespunzătoare a eritropoezei. Între măduva roşie şi cea galbenă există tot timpul vieţii
un echilibru dinamic, controlat de sistemul reglator neuro-endocrin. Măduva cenuşie nu
mai poate fi recuperată pentru hematopoeza.
Reglarea eritropoezei: Eritropoeza se reglează prin mecanisme neuro-endocrine.
Centrii eritropoezei sunt situaţi în diencefal, iar excitantul principal este scăderea
aprovizionării co oxigen a acestor centri (hipoxia).
Hipoxia acţionează şi la nivelul rinichiului care secretă, în aceste condiţii, un
factor eriropoetic. Acesta determină formarea în organism a unui hormon eritropoetic
numit eritropoetina ce acţionează asupra celulei stern unipotene, eritroformatoare,
determinînd creşterea numărului de hematii. Desfăşurarea normală a eritropoezei
necesită asigurarea cu substanţe nutritive, vitamine (C, B6, B12, acid folic etc), şi Fe. În
cazul unor deficile de aprovizionare apare anemia, cu toate că sistemul de reglare a
eritropoezei funcţionează normal.
Rolul eritrocitelor: Hematiile joacă roluri esenţiale pentru organism:
- în transportul de oxigen şi dioxid de carbon;
- în menţinerea echilibrului acido-bazic.
Hemoliza. Hematiile „bătrîne” şi uzate sunt distruse prin hemoliză în splină
(„cimitirul hematiilor”), ficat, ganglionii limfatici şi măduva oaselor.

Leucocitele
Leucocitele - globulele albe sunt elemente figurate ale sîngelui ce posedă
nucleu. Numărul lor este de 5000 la un mm 3 de sîng. Această valoare poate varia în
condiţii fiziologice sau patologice. Creşterea numărului se numeşte leucocitoză, iar
scăderea – leucopenie. Numărul elementelor albe poate varia în condiţii normale cu 1-3
mii de elemente pe mm3. Astfel , la copil se întîlnesc 8-9 mii leucocite/mm 3, iar la
bătrîni – 3-5 mii /mm3. În efortul fizic se manifestă leucocitoza, iar după un repaus
prelungit - leucopenia. Variaţiile patologice sunt şi mai mari. În bolile infecţioase
microbiene, numărul leucocitelor poate creşte între 15000 şi 30000/mm 3, iar în unele
forme de cancer (leucemii), numărul poate depăşi cîteva sute de mii/mm 3, încît sîngele
capătă o culoare albicioasă (sînge alb).
Forma leucocitelor nu este aceeaşi. Ele nu reprezintă o populaţie celulară
omogenîă. Există mai multe tipuri, care diferă între ele atît ca origine şi morfologie, cît
şi în privinţa rolului în organism. Exprimarea lor procentuală se numeşte formulă
leucocitară. În cadrul acestei formule se deosebesc leucocite cu nucleul mic –
mononucleare şi cu nucleu fragmentat, polilobat – polinucleare. Mononuclearele
reprezintă 32%, iar polinuclearele – 68% din leucocite. În d grupa mononuclearelor se
cuprind: limfocitele, care reprezintă 25% şi monocitele -7%. Polinuclearele cuprind trei
grupe celulare. Aceste celule se numesc şi granulocite, după granulaţiile ce se observă în
citoplasma lor. În funcţie de afiniatea diversă a granulaţiilor faţă de coloranţi,
polinuclearele se împart în:
- polinucleare neutrofile, întîlnite în proporţie de 65%, granulaţiile acestora
se colorează bine cu coloranţi neutri;a

9
 - polinuclerae euzinofile, în proporţie de 2,5%, au granulaţii ce se colorează
cu coloranţi acizi;
- polinucleare bazofile, în proporţie de 0,5%, au granulaţii s ce se colorează
cu coloranţi bazici.
Dimensiunile leucocitelor variază între 6-8 m pentru limfocitul mic şi 20m în
diametru pentru monocite şi neutrofile.
Leucocitele prezintă o structură celualară completă. Au o membrană cu o
plasticitate remarcabilă. Datorită ei leucocitele întind prelungiri citoplasmatice
(pseudopode), cu ajutorul cărora devin mobile, se pot deplasa în afara vaselor
capilare(diapedeză) şi pot îngloba microbi (microfagocitoză) sau resturi celeulare
(macrofagocitoză). Granulaţiile polinuclealelor sunt mici saci şi vezicule pline cu
enzime hidrolitice (lizozomi) care participă la digestia corpului fagocitar.
Tot în familia leucocitelor se includ şi plasmocitele, celule provenite din
limfocite, specializate în producţia de anticorpi.
Leucopoieza. Durata vieţii leucocitelor variază foarte mult, de la 1-2 zile
pentrupolinuclşearele neutrofile, pînă la cîţiva ani pentru limfocitele dependente de
timus (limfocitele T).
Sediul leucopoezei este duferit, în raport cu sistemul celular la care aparţine
leucocitul. Astfel, granulocitele şi monocitele sunt produse la nivelul măduvei roşii a
oaselor, în timp ce limfopoieza are loc în splină, timus, ganglionii limfatici, plăcile
Paуer din jejun-ileon.
Granulocitopoeza porneşte tot de la celula stern unipotentă. Prin procese de
diferenţiere şi multiplicare se formează granulocitele şi monocitele mature.
Limfopoieza. Limfocitele derivă din celula stern limfoformatoare, cu sediul în
măduva roşie hematogenă. Organismul produce două tipuri de limfocite: limfocitele „T”
sau timodependente şi limfocitele „B” sau bursodependente. La adult măduva roşie
produce limfocite „B”, iar ganglionii limfatici şi splina – limfocite „T” şi „B”.
Reglarea leucopoiezei se realizează prin mecanisme neuroumorale complexe.
Centrii leucopoeză sunt situaţi în hipotalamus. Activitatea acestor centri se intensifică
atunci cînd în sînge creşte concentraţia acizilor nucleici rezultaţi prin distrugerea
leucocitelor bătrîne. În cazul pătrunderii în organism a unor agenţi patogeni are loc de
asemenea o stimulare prin antigene a leucopoiezei, urmată de creşrerea peste normal a
leucocitelor, fenomen numit leucocitoză.
Creşterea numărului de leucocite circulante poate avea loc şi fără o creştere
prealabilă a leucopoiezei, numai prin mobilizarea rezervorului medular de elucocite.
Acest mecanism asigură un răspuns precoce al organismului faţă de invazia agenţilor
străini.
Rolul leucocitelor: este complex şi diferit, după tipul lor. Principala funcţie a
leucocitelor constă în participarea acestora la reacţia de apărarea a organismului.
Polinuclearele neutrofile au rol în fagocitoza agenţilor patogeni. Datorită deplasării
rapide prin pseudopode, polinuclearele nu stau în sînge mai mult de cîteva ore. Ele
ajung primele la locul infecţiei unde fagocitează microbii, distrugîndu-i. Datorită
acestea acţiuni, polinuclearele se mai numesc şi microfage. Numărul lor creşte mult în
infecţii acute.
Ieşirea leucocitelor din vasul sangvin este favorizată de încetinirea scurgerii
sîngelui la nivelul focarului inflamator (datorită vaso-dilataţiei), precum şi alipirii
acestora de endoteliu capilar, fenomen numit marginaţie.
10
 Cînd leucocitele fagocitează un număr prea mare de microbi, ele suferă efectele
toxice ale unor substanţe eliberate de aceştea şi mor. Amestecul de microbi, leucocite
moarte şi lichidul exudat din vase, formează puroiul.
Euzinofilele au rol în reacţiile alergice. Granulaţiile lor conţin histamina. Numărul
lor creşte la bolnavi de astm bronşic, la cei cu viermi intestinali.
Bazofilele au rol în coagularea sîngelui, prin intermdiul unei substanţe
anticoagulante numită heparina, conţinută în granulaţii. Tot datorită heparinei
leucocitele bazofile au rol în metabolismul lipidelor, heparina favorizînd dezvoltarea
chilomicronilor şi dispersia lor în particole fine ce pot fi utilizate mai uşor de ţesuturi.
Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoză atît direct, cît şi în urma
transformării lor în macrofage, proces ce are loc după ieşirea monocitelor din vase în
ţesuturi.
Limfocitele au rol consigerabil în reacţia de apărare specifică.

Trombocitele
Plăcuţele sangvine sau trombocitele sunt nişte formaţiuni de formă ovală sau
rotundă cu diametrul de 2-5µ. La om şi mamifere ele sunt lipsite de nucleu şi prin
aceasta se deosebesc de trombocitele vertebratelor inferioare care conţin nucleu.
Numărul plăcuţelor sangvine în sîngele omului este de 200000-400000 în 1mm3
de sînge, dar ele poate avria considerabil. Se observă devieri nictemerale ale numărului
de plăcuţe sangvine: în sîngele periferic numărul lor este mai mare ziua şi mai mic
noaptea. Aceasta depinde de ritmul de muncă şi de odihnă; după o muncă fizică grea
numărul trombocitelor la om se măreşte de 2-3 ori.
Durata vieţii plăcuţelor sangvine alcătuieşte în mediu 8-11 zile. Deaceea în acest
timp toată cantitatea lor în sînge se reînnoieşte. Trombocitele se formează în măduva
roşie osoasă prin fragmentarea periferiei protoplasmei unor celule gigantice, numite
megacariocite. Plăcuţele sangvine se distrug repede în sîngele scos din vasul sangvin.
Din ele ies în plasmă factorii care joacă rol în coagularea sîngelui şi retractozimele.
În timpul distrugerii plachetele sangvine elimină o substanţă vasoconstrictoare –
serotonina (5-hidrooxitriptamina). Prin urmare, ele împiedică hemoragia nu numai prin
faptul că contribuie la coagularea sîngelui, ci şi prin faptul că elimină o substanţă
vasoconstrictoare. Aşa dar, trombocitele în organism îndeplinesc funcţia de protecţie,
comntribuind la apărarea lui de hemoragii în urma lezării vaselor sangvine.

5. COAGULAREA SÎNGELUI
Coagularea sîngelui – trecerea sîngelui din stare lichidă în stare de cheag
gelatinos – este reaţie semnificativă de apărare a organismului de hemoragii.
Semnificaţia coagulări sîngelui constă în aceea, că cheagul de sînge – trombul –
obliterează vasul sangvin rănit şi contribuie la întreruperea hemoragiei. Cînd se reduce
capacitatea sîngelui de a se coagula, chiar şi leziunile neînsemnate pot provoca
hemoragii letale.
Sîngele eliberat din organismul omului începe să se coaguleze după 3-4 minute,
iar peste 5-6 minute se transformă complet într-un cheag gelatinos. În urma lezării
tunicii externe a vaselor sangvine (intimei) şi în cazul hipercoagulabilităţii se poate
produce coagularea sîngelui şi în interiorul vaselor sangvine din organism. În acest caz
trombul se formează în interiorul vasului (tromb parietal).

11
 În baza coagulării sîngelui stă modificarea stării fizico-chimice a proteinei
plasmatice – fibrinogenului care trece din stare solubilă în stare insolubilă,
transformîndu-se în fibrină şi formînd cheagul.
Fibrina se depune sub formă de filamente lungi şu subţiri, formînd o reţea, în
nodurile căreia se reţin elementele figurate. Dacă sîngele scos din vase este bătut cu o
măturică, pe ea rămîne cea mai mare parte de fibrină. Fibrina bine spălată de eritrocite,
este de culoare albă şi are o structură fibroasă.
Sîngele din care s-a înlăturat astfel fibrina, se numeşte sînge defibrinat. El este
compus din elemente figurate şi ser sangvin. Deci, serul sangvin se deosebeşte de
plasmă prin lipsa de fibrinogen şi încă a unor substanţe care participă la procesul
coagulării.
Peste un timp oarecare după coagularea sîngelui, se observă înlăturarea serului de
cheag. Nu numai sîngele integral se poate coagula, ci şi plasma. Dacă se separă plasma
de elementele figurate prin centrifugare la rece, se împiedică coagularea sîngelui, iar
apoi încălzindu-se plasma pînă la 20-350, ea se coagulează repede.
Mecanismul coagulării sîngelui este explicat prin teoria fermentativă, baza căreia
a fost pusă cu mai mult de 100 ani în urmă de A.Schmidt şi dezvoltată la începutul
secolului XX de P.Morawitz. Ei presupuneau, că coagularea sîngelui este un proces
compus din două etape, în care interacţionează, modificîndu-se patru substanţe. Însă
mai tîrziu s-a constatat că în coagularea sîngelui se observă nu mai puţin de trei etape, la
care iau parte cu mult mai multe substanţe, numite factori ai coagulării sangvine. În
procesul de coagulare a sîngelui mai ia parte o substanţă, care se eliberează la
distrugerea plăcuţelor sangvine sau la lezarea ţesuturilor.
Coagulabilitatea sîngelui se modifică sub acţiunea sistemului nervos. Astfel,
coagularea sîngelui se accelerează în cazul excitării dureroase. Mărirea coagulabilităţii
sîngelui împiedică hemoragia.
Coagulabilitatea sîngelui se poate modifica şi pe cale reflex condiţionată. Dacă
vre-un semnal se asociază în repetate rînduri cu o exitare dureroasă, peste un anumit
timp numai acţiunea semnalului, care mai înainte nu acţiona deloc asupra coagulării
sîngelui, accelerează acest proces. Se consideră, că la excitarea sistemului nervos în
oragnism se formează nişte substanţe, care accelerează coagularea sîngelui. De
exemplu, adrenalina, secreţia căreia din glandele suprarenale este stimulată de sistemul
nervos şi se intensifică în excitările dureroase şi în stări emoţionale măreşte
coagulabilitatea sîngelui (totodată adrenalina îngustează arterele şi arteriolele,
contribuind astfel la micşorarea hemoragiei în cazul rănirii vaselor sangvine).
Intensificarea coagulării sîngelui provoacă, în afară de aceasta, hormonul
vasoconstrictor al lobului posterior al hipofizei – vasopreîmpiedică complet coagularea
sîngelui. Din categoria acestor substanţe fac parte heparinasina, secreţia căreia sporeşte
la excitări dureroase. Importanţa adaptivă a acestor fapte este evidentă. Un şir de factori
fizici şi compuşi chimici frînează coagularea sîngelui.
Coagularea sîngelui este împiedicată de oxalaţi şi citraţi. Cînd se adugă în sînge
are loc fixarea ionilor de calciu. În acest caz devine imposibilă formarea tromboplastinei
şi a trombei. Oxalaţii şi citraţii se utilizează numai pentru prevenirea coagulării
sîngeluzi în afara organismului. Nu se permite introducerea lor în organism în cantităţi
mari, deoarece prin fixarea calciului din sînge ei pot provoca tulburări grave în
activitatea organismului.

12
 Unele substanţe, numite anticoagulanţi, împiedică complet procesul de coagulare
a sîngelui. Din categoria acestor substanţe fac parte heparina, secretată de ţesutul
plămînilor şi ficatului, şi hirudina, secretate de glandele salivare ale lipitorii. Heparina
împiedică acţiunea trombei asupra fibrinogenului şi astfel deprimă activitatea
tromboplastinei. Heparina şi o parte de alte substanţe anticoagulante se formează în
organism continuu, prevenind posibilitatea coagulării sangvine intravasculare în condiţii
normale.
Există şi substanţe anticoagulante cu acţiune indirectă. Acţionînd indirect asupra
procesului coagulării sîngelui, ele inhibă formarea substanţelor, ce participă la proces.
Din categoria acestor substanţe fac parte preparatele sintetice dicumarina, pelentanul
etc., ce blochează în ficat sinteza protrombinei şi a factorilor coagulanţi.

6. GRUPELE SANGVINE
În anul 1901 K.Landsteiner a descoperit că în sîngele oamenilor sănătoşi pot să se
conţină substanţe capabile să provoace aglutinarea (încleierea) eritrocitelor la alţi
oameni. Studierea aglutinării eritrocitelor unui om în plasma sau serul sangvin a creat
baza ştiinţifică pentru importanta măsură curativă – transfuzia de sînge.
Transfuzia de sînge sau hemotransfuzia se face în hemoragii considerabile, în
unele intoxicaţii ( în special cînd se modifică capacitatea hemoglobinei de a fixa
oxigenul), cînd este redus conţinutul de hemoglobină din sînge şi în multe alte indicaţii
medicale. În trecut încercările de a face transfuzie de sînge se finisau deseori cu decesul
bolnavului sau provocau modificări grave în organism. Transfuzia de sînge are
consecinţe grave atunci cînd eritrocitele din sîngele donatorului (omul care oferă sînge)
sunt aglutinate de plasma sangvină a recipientului (omul căruia i se face
transfuzia).Aceasta se întîmplă în cazurile cînd eritrocitele sîngelui introdus conţin
substanţa aglutinabilă aglutinogenul, iar plasma recipientului – substanţa aglutinantă
aglutinina. În urma aglutinării erutrocitelor şi hemolizei lor ulterioare apare şocul
hemotransfuzional, ce provoacă decesul.
Cele patru grupe sangvine au fost descoperite în secolul al XIX-lea. Fiecare grupă
de sînge diferă de celelalte prin prezenţa unor proteine speciale, detectate pe suprafaţa
globulelor roşii, şi care influenţează reacţia imunitară a organismului. Identificarea celor
patru grupe sangvine a fost esenţială în intervenţiile chirurgicale care necesitau
transfuzii de sînge. În acste cazuri cunoaşterea grupei sangvine este vitală –
interacţiunea dintre anumite grupe sangvine poate fi fatală pentru pacient.
I.Уanskу şi K.Landsteiner au descoperit că membrana hematiilor are în structura
sa numeroase tipuri de macromolecule polizaharidice şi glucoproteice, cu rol de
antigene, numite aglutinogene. În plasmă se află o serie de gamaglobiline cu rol de
anticorpi, numite aglutinine.Cele mai importante aglutinogene întîlnite la om sunt
aglutinogenul Zero (0), A, B şi D, iar cele mai frecvent întîlnite aglutinine sunt: alfa şi
beta, omoloaga aglutinogenului B. În sîngele omului nu se găsesc niciodată concomitent
aglutinogenul A cu aglutinina alfa şi aglutinogenul B cu aglutinina beta; de aceea în
organism nu se produce aglutinarea eritrocitelor proprii.
Pe baza prezenţei sau absenţei aglutinogenelor în eritrocite şi aglutininelor sîngele
oamenilor a fost împărţit în patru grupe.
Prin excludere reciprocă a aglutinilelor şi aglutinogenelor omoloage, în cursul
evoluţiei umane s-au constituit mai multe sisteme imunologice sangvine. Cele mai
semnificative în practica medicală sunt:
13
 1. Sistemul OAB;
2. Sistemul Rh (D).
Sistemul OAB. Potrivit regulii excluderii aglutininelor şi aglutinogenelor omolog
(alfa cu A şi beta cu B) nu pot exista indivizi posesori de aglutinogen A şi aglutinine
alfa, sau de aglutinogen B cu posesori de aglutinine beta; întîlnirea aglutinogenului cu
aglutinina omoloagă duce la conflict imun, antigen-anticorp, la distrugerea hematiilor şi
mortea individului. Combinaţiile şi coexistenţele posibil, tolerante imunologic, sunt în
număr de patru,ce reprezintă cele 4 grupe sangvine în care se poate repartiza populaţia
globului pe baza sistemului OAB.
Grupa O (zero) sau I;
Grupa A sau a II-a,
Grupa B sau a III-a;
Grupa AB sau a IV-a.
Grupa zero – include toţi indivizii care au pe membrana eritrocitelor (şi a altor
celule) aglutinogenul zero. În mod natural, acestui aglutinogen nu-i
corespunde o aglutinină anti-zero, în plasma indivizilor zero pot
coexista ambele aglutinine., alfa şi beta.
Grupa A – include indivizii ce au pe membrana hematiilor aglutinogenul A, iar în
plasma sangvină beta.
Grupa B – include indivizii cu aglutinogen B pe hematii şi aglutinina alfa în
plasmă.
Gruap AB – indivizii deţin ambele aglutinogene pe hematii şi nici o aglutinină în
plasmă.
Cunoaşterea apartenenţei la una din grupele sangvină are mare importanţă în
cazul transfuziilor de sînge. Regula transfuziei cere ca aglutinogenul din sîngele
donatorului să nu i se întîlnească cu aglutininele din plasma recipientului.
Determinarea grupei sangvine are o mare semnificaţie practică pentru clarificarea
posibilităţii transfuziei de sînge. În acest scop este important să se stabilească numai
inaglutinabilitatea eritrocitelor donatorului, deoarece plasma sîngelui introdus, fiind
dizolvată de sîngele recipientului, nu provoacă aglutinarea eritrocitelor acestuia.
Posesorilor de sînge din grupa „I” li se poate transfuzia numai sînge de grupa „I”. În
schimb sîngele din grupa „I” poate fi transfuziat tuturor celorlalte grupe, deaceea
posesorii primei grupe sunt donatori universali.
Posesorilor de sînde de grupa a „IV” li se poate transfuzia sînge din toate celelalte
grupe, dar sîngele din grupa „IV” poate fi transfuziat numai posesorilor de sînge din
grupa a „IV”, deci ei sunt recipienţi universali. Posesorilor de sînge din grupele a „II” şi
„III” li se poate transfuzia sînge din grupele a „II” şi „III”, precum şi sînge din grupa
„I”. Sîngele în grupele a „II” şi ”III” poate fi transfuziat posesorilor de sînge din grupa
corespunzătoare şi, în afară de aceasta din grupa a „IV”.
În urma cercetării grupelor sangvine în diverse ţări s-au obţinut următoarele date
medii cu privire la apartenenţa oamenilor la o anumită grupă de sînge:
Grupa „I” – 45%; Grupa „II” – 33%;
Grupa „III” – 15%; Grupa „IV” – 7%.

14
 7. SISTEMUL Rh – FACTORUL RHESUS
Ce reprezintă Rh-pozitiv şi Rh-negativ? Cum ne afectează viaţa. Aceste noţiuni
sunt foarte semnificative pentru fiecare persoană şi necesită a fi ştiute deoarece
cunoaşterea lor poate salva vieţi.
În eritrocitele majorităţii oamenilor mai există un factor - Factorul Rhesus (Rh)
descoperit prima dată de Lansteiner şi Weiner în 1940, mai tîrziu decît grupele sangvine
şi a fost denumit astfel după numele unei specii de maimuţe (Macacus Rhesus) în
sîngele căreia a fost descoperit; reprezentanţii acestei specii au sîngele foarte
asemănător cu al omului. Rhesus factor este un antigen denumit D sau Rh prezent pe
suprafaţa hematiilor. S-a constatat că 85% din populaţia globului pămîntesc posedă pe
suprafaţa hematuiilor această structură şi au fost numiţi Rh-pozitivi, iar 15% care nu
posedă aglutinogenul D, sunt consideraţi Rh-negativi.
Dacă sîngele care conţine acest factor (sînge resus pozitiv) este transfuzionat unui
individ, care nu-l posedă (are sînge resus negativ), în sîngele acestuia se formează
aglutinine şi hemolize specifice. Administrarea repetată a sîngelui resus pozitiv unui
asemenea individ poate provoca aglutinarea eritrocitelor şi complicării foarte grave (şoc
hipertransfuzional).
În mod general nu există aglutinine omoloage anti Rh, dar se pot genera prin
tranfuzii repetate de sînge RH-pozitiv la persoane Rg, fie prin sarcină cu făt Rh-pozitiv
şi mama Rh-negativ. În ambele situaţii, aparatul imunitar al gazdei reacţionează faţă de
aglutinogenul D ca faţă de un antigen oarecare, prin activitatea limfocitelor urmată de
producerea de anticorpi anti D (anti Rh). Aceşti anticorpi vor reacţiona cu
aglutinogenele Rh de pe suprafaţa hematiilor şi vor produce hemoliza.
Importanţa Rh-ului în transfuzii este mai puţin importantă decît cea a sistemului
AOB, deoarece nu apar reacţii adverse, decît la transfuzii mari şi în cele repetate. În
schimb determinarea Rh este foarte importantă la femei fiindcă poate afecta sarcina. În
cazul mamelor Rh-negative al căror soţ este Rh-pozitiv, datorită caracterului dominant
al genei care codifică sinteza aglutinogenului D, copiii rezultaţi vor moşteni caracterul
Rh-pozitiv. Prima sarcină poate evolua normal, deoarece în mod ormal hematiile Rh-
pozitive ale fătului nu pot traversa placenta şi deci nu ajung în circulaţia maternă. La
naştere însă, prin rupturile de vase sangvine ce au loc în momentul dezlipirii placentei
de uter, o parte din sîngele fetal trece la mmama şi stimulează producţia de aglutinine
antiRh. La o nouă sarcină, aceste aglutinine (care pot traversa capilarele placentare)
pătrund în circulaţia fetală şi pot distruge hematiile şi organele hematopoetice ale
fătului, ducînd chear la moartea acestuia, atunci cînd aglutininele sunt în concentraţie
mare.Dacă acest fapt se descoperă în timpul sarcinii viaţa bebeluşului poate fi salvată
prin administrarea unei imunoglobuline derivate din sîngele maimuţelor Rhesus cu
efectul de a împiedica formarea anticorpilor în sîngele mamei.

8. MOŞTENIREA GRUPELOR SANGVINE

ŞI FACTORULUI RHESUS
Prezenţa sau lipsa în eritrocitele oamenilor a anumitor aglutinogene şi factori
resus sau antiresus reprezintă semne genotipice, care se transmit prin ereditate de la tată
şi mamă şi rămîn neschimbate pe tot parcursul vieţii. Deaceea grupa sangvină
determinată odată este un semn de buletin de identitate al omului, chear mai stabil decît
numele lui.

15
 Genotipul :
O O
I I – I-a grupă sangvină;
IAIA; IAIO – II-a grupă sagvină;
IBIB; IBIO - III-a grupă sahvină;
IAIB - IV-a grupă sangvină.
Moştenirea grupelor sangvine nu se supune legităţilor de transmitere a
caracterelor ereditare descoperite de Gregor Mendel.
De exemplu: La căsătoria unei femei cu grupa I(0) sangvină cu un bărbat cu grupa
IV(AB), copiii vor avea grupa II(A), fie grupa III(B) sangvină:
P ♀IOIO X IAIB
Gameţii: IO IA IB

♀/♂ IA IB

IO IAIO (II) IBIO (III)

Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii cu grupele sangvine a II-a (IAIO) şi a III-a (IBIO)

9. REZOLVAREA PROBLEMELOR

„MOŞTENIREA GRUPELOR SANGVINE ŞI FACTORULUI

RHESUS LA OM”

Problema nr. 1
Ambii părinţi posedă I-a(O) grupă sangvină. Ce grupe sangvine vor avea copiii în
această familie?
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) - IOIO;
F1 - ?

P♀IOIO X ♂IOIO
Gameţii: IO IO

♀/♂ IO

IOIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii doar cu I-a (0) grupă sangvină(100%).

16
 Problema nr. 2
Mama are I-a(0) grupă sangvină, iar tatăl – a II-a (AA) grupă sangvină (homozigot). Ce
grupe sangvine vor avea copii în familiarespectivă?
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) - IOIO;
II (grupa A) - IAIA;
F1-?

P♀IOIO X ♂IAIA
Gameţii: IO IA
♀/♂ IA

IO IAIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii doar cu II-a (IAIO) grupă sangvină(100%).

Problema nr. 3
Mama are I-a(0) grupă sangvină, iar tatăl – A II-a (AO) grupă sangvină (heterozigot). Ce
grupe sangvine vor avea copii în familia dată?
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) - IOIO;
II (grupa A) - IAIO;
F1-?

P♀IOIO X ♂IAIO
Gameţii: IO IA IO

♀/♂ IA IO

IO IAIO IOIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii cu I-a (IOIO) grupă sangvină – 50% şi cu grupa
sangvină a II-a (IAIO) – 50%.

Problema nr. 4
Mama are I-a(0) grupă sangvină, iar tatăl – A III-a (BB)grupă sangvină (homozigot). Ce
grupe sangvine vor avea copii în familia dată?
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) - IOIO;
II (grupa A) - IBIB;
F1-?
17
 P♀IOIO X ♂IBIB
Gameţii: IO IB
♀/♂ IB

IO IBIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii doar cu III-a (IBIO) grupă sangvină (100%).

Problema nr.5
Mama are I-a(0) grupă sangvină, iar tatăl – a III-a (BO)grupă sangvină (heterozigot). Ce
grupe sangvine vor avea copii în familia dată?
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) - IOIO;
II (grupa A) - IBIO;
F1-?
P♀I I X ♂IBIO
O O

Gameţii: IO IB IO

♀/♂ IB IO

IO IBIO IOIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii cu I-a (IOIO) grupă sangvină – 50% şi cu grupa
sangvină a –III-a (IBIO) – 50%.

Problema nr. 6
Femeia cu grupa I(0) sangvină s-a căsătorit cu un bărbat cu grupa IV(AB). Ce grupe
sangvine vor avea copiii în această familie?:
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) - IOIO;
IV (grupa AB) – IAIB;
F1-?
P ♀I I X ♂ IAIB
O O

Gameţii: IO IA IB

♀/♂ IA IB

IO IAIO IBIO

Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii cu grupele sangvine a II-a (IAIO)
şi a III-a (IBIO)
18
 Problema nr.7
Mama are II-a(AO) grupă sangvină, iar tatăl – I-a (0)grupă sangvină. Ce grupe sangvine
vor avea copii în familia dată?
Rezolvare
Se dă:
II (grupaAO ) – IAIO;
I (grupa 0) – IOIO;
F1-?
P♀I I X ♂IOIO
A O

Gameţii: IA IO IO
♀/♂ IO

IA IAIO

IO IOIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii cu I-a (I OIO) grupă sangvină – 50% şi cu grupa a
II-a (IAIO)– 50%.

Problema nr.8
Mama are II-a(AO) grupă sangvină, iar tatăl – II-a (AO)grupă sangvină(heterozigot). Ce
grupe sangvine vor avea copii în familia dată?
Rezolvare
Se dă:
II (grupaAO ) – IAIO;
F1-?
P♀I I X ♂IAIO
A O

Gameţii: IA IO IAIO
♀/♂ IA IO

IA IAIA IAIO

IO IAIO IOIO

Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii cu I-a (I OIO) grupă sangvină – 25% şi cu grupa a
II-a (IAIO)– 75%
Problema nr. 9
Mama are II-a(AO) grupă sangvină şi tatăl tot a III-a (BB)grupă sangvină (homozigot)
Ce grupe sangvine vor avea copii în familia respectivă?
19
 Rezolvare
Se dă:
II (grupaAO ) – IAIO;
III (grupa BO) – IBIB;
F1-?
P♀I I X ♂IBIB
A O

Gameţii: IA IO IB

♀/♂ IB

IA IAIB

IO IBIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii cu III-a (I BIO) grupă sangvină –50% şi cu grupa a
IV-a (IAIB) –50%.
Problema nr.10
Mama are II-a(AO) grupă sangvină, iar tatăl a III-a (BO)grupă sangvină (heterozigot).
Care vor fi grupele sangvine ale copiilor în familia respectivă?
Rezolvare
Se dă:
II (grupaAO ) – IAIO;
II (grupa BO) – IBIO;
F1-?
P♀I I X ♂IBIO
A O

Gameţii: IA IO IB IO
♀/♂ IB IO

IA IAIB IAIO

IO IBIO IOIO

Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte:
25% copii cu I-a (IOIO) grupă sangvină;
25% copii cu grupa sangvină a II-a (IAIO);
25% copii cu grupa sangvină a III-a (IBIO);
25% copii cu grupa sangvină a IV-a (IAIB);

Problema nr.11
Mama are II-a(AO) grupă sangvină, iar tatăl a IVa (AB)grupă sangvină. Care vor fi
grupele sangvine ale copiilor în familia respectivă?
20
 Rezolvare
Se dă:
II (grupaAO ) – IAIO;
IV (grupa AB) – IAIB;
F1-?
P♀I I X ♂IAIB
A O

Gameţii: IA IO IA IB
♀/♂ IA IB

IA IAIB IAIB

IO IAIO IBIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte:
25% copii cu grupa sangvină a II-a (IAIO);
25% copii cu grupa sangvină a III-a (IBIO);
50% copii cu grupa sangvină a IV-a (IAIB);

Problema nr.12
Mama are III-a(BB) grupă sangvină(homozogotă), iar tatăl – I-a (0)grupă sangvină.
Care vor fi grupele sangvine ale copiilor în familia respectivă?
Rezolvare
Se dă:
III(grupaBB ) – IBIB;
I(grupa 0) – IOIO;
F1-?
P♀I I X ♂IOIO
B B

Gameţii: IB IO
♀/♂ IO

IB IBIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii cu grupa sangvină a III-a (IBIO) 100%.

Problema nr.13
Mama are III-a(BO) grupă sangvină(heterozigotă), iar tatăl a II-a (AO)grupă
sangvină(heterozigot). Care vor fi grupele sangvine ale copiilor în familia respectivă
Rezolvare
21
 Se dă:
III (grupa BO) – IBIO;
II (grupa AO) – IAIO;
F1-?

♀IBIO X ♂IAIO
Gameţii: IB IO IA IB
♀/♂ IA IB

IB IAIB IBIB

IO IAIO IBIO

Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte:
25% copii cu grupa sangvină a II-a (IAIO);
50% copii cu grupa sangvină a III-a (IBIO); (IBIB);
25% copii cu grupa sangvină a IV-a (IAIB);

Problema nr.14
Mama are III-a(BO) grupă sangvină(heterozigotă), iar tatăl a III-a (BB)grupă
sangvină(homozigot). Care vor fi grupele sangvine ale copiilor în familia respectivă?
Rezolvare
Se dă:
III (grupa BO) – IBIO;
III (grupa BB) – IBIB;
F1-?

P♀IBIO X ♂IBIB
Gameţii: IB IO IB

♀/♂ IB

IB IBIB

IO IBIO

Răspuns
În familia respectivă se pot naşte copii cu grupa sangvină a III-a (100%).

Problema nr.15

22
Mama are III-a(BO) grupă sangvină(heterozigotă), iar tatăl a III-a (BO)grupă
sangvină(heterozigot). Care vor fi grupele sangvine ale copiilor în familia respectivă?
Rezolvare
Se dă:
III (grupa BO) – IBIO;
III (grupa BO) – IBIO;
F1-?
♀I I X ♂IBIO
B O

Gameţii: IB IO IB IO
♀/♂ IB IO

IB IBIB IBIO

IO IBIO IOIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii cu grupa sangvină a III-a (75%) şi I-a grupă
sdangvină (25%)
Problema nr.16
Mama are IV-a(AB) grupă sangvină, iar tatăl a I (0)grupă sangvină. Ce grupe sangvine
vor avea copiii în familia respectivă?
Rezolvare
Se dă:
IV (grupa AB) – IAIB;
I (grupa 0) – IOIO;
F1-?

P♀IAIB X ♂IOIO
Gameţii: IA IB IO
♀/♂ IO

IA IAIO

IB IBIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii cu grupa sangvină a II-a (I AIO) – 50% şi a III-a
(IBIO) - 50%.

Problema nr.17
Mama are IV-a(AB) grupă sangvină, iar tatăl a II-a (AO)grupă sangvină(heterozigot).
Care vor fi grupele sangvine ale copiilor în familia respectivă
Rezolvare
Se dă:
23
 IV (grupa AB) – IAIB;
I (grupa AO) – IAIO;
F1-?

♀IAIB X ♂IAIO
Gameţii: IA IB IA IO
♀/♂ IA IO

IA IAIA IAIO

IB IAIB IBIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte:
50% copii cu grupa sangvină a II-a (IAIA); (IAIO);
25% copii cu grupa sangvină a III-a (IBIO);
25% copii cu grupa sangvină a IV-a (IAIB);

Problema nr.18
Mama are IV-a(AB) grupă sangvină, iar tatăl a III-a (BO)grupă sangvină(heterozigot).
Care vor fi grupele sangvine ale copiilor în familia respectivă?
Rezolvare
Se dă:
IV (grupa AB) – IAIB;
III (grupa BO) – IBIO;
F1-?
♀I I X ♂IBIO
A B

Gameţii: IA IB IB IO
♀/♂ IB IO

IA IAIB IAIO

IB IBIB IBIO
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte:
25% copii cu grupa sangvină a II-a (IAIO);
50% copii cu grupa sangvină a III-a (IBIO); (IBIB);
25% copii cu grupa sangvină a IV-a (IAIB);

Problema nr.19
Într-o familie ambii părinţi au grupa a IV-a(AB) sangvină. Determinaţi grupele sangvine
ale copiilor în familia respectivă?
Rezolvare
Se dă:
IV (grupa AB) – IAIB;
24
 IV (grupa AB) – IAIB;
F1-?
♀I I X ♂IAIB
A B

Gameţii: IA IB IA IB
♀/♂ IA IB

IA IAIA IAIB

IB IAIB IBIB
Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte:
25% copii cu grupa sangvină a II-a (IAIA);
25% copii cu grupa sangvină a III-a (IBIB);
50% copii cu grupa sangvină a IV-a (IAIB);

Problema nr. 20
Ambii părinţi posedă I-a(O) grupă sangvină şi factorul resus pozitiv(heterozigoţi).
Determinaţi grupele sangvine şi Rh-factorul copiilor în această familie.
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) – IOIO;
Rh+ - caracter dominant;
Rh- - caracter recesiv.
F1-?
P♀I I Rh+Rh- X ♂IOIORh+Rh-
O O
Gameţii: IORh+ IORh- IORh+ IORh-

♀/♂ IORh+ IORh-

IORh+ IOIORh+Rh+ IOIORh+Rh-

IORh- IOIORh+Rh- IOIORh-Rh-

Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii cu I-a (I OIO) grupă sangvină şi Rh-pozitiv – 75%
şi cu I-a grupă sangvină RH-negativ – 25%.

Problema nr.21
Mama deţine a II-a(AO) grupă sangvină şi Rh-negativ, iar tatăl – I-a grupă sangină şi
Rh-pozitiv (heterozigot). Determinaţi grupele sangvine şi Rh-factorul copiilor în familia
respectivă.
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) – IOIO;
25
 II (grupa AO) –IAIO
Rh+ - caracter dominant;
Rh- - caracter recesiv.
F1-?
P♀I I Rh-Rh- X ♂IOIORh+Rh-
A O
Gameţii: IARh- IORh- IORh+ IORh-

♀/♂ IORh+ IORh-

IARh- IAIORh+Rh+ IAIORh-Rh-

IORh- IOIORh+Rh- IOIORh-Rh-

Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii:
25% - I-a (IOIO) grupă sangvină şi Rh-pozitiv;
25% - I-a (OIO) grupă sangvină şi Rh-negativ;
25% - II-a (AIO) grupă sangvină şi Rh-pozitiv;
25% - II-a (AIO) grupă sangvină şi Rh-negativ.

Problema nr.22
Mama deţine a III-a(BO) grupă sangvină şi Rh-pozitiv(heterozigotă), iar tatăl – I-a
grupă sangină şi Rh-negativ. Determinaţi grupele sangvine şi Rh-factorul copiilor în
familia respectivă.
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) – IOIO;
III (grupa BO) –IBIO
Rh+ - caracter dominant;
Rh- - caracter recesiv.
F1-?
P♀I I Rh+Rh- X ♂IOIORh-Rh-
B O

Gameţii: IBRh+ IBRh- IORh-

IORh+ IORh-

♀/♂ IORh-
IBRh+ IBIORh+Rh-
IBRh- IBIORh-Rh-
IORh+ IOIORh+Rh-
IORh- IOIORh-Rh-

Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii:
25% - I-a (IOIO) grupă sangvină şi Rh-pozitiv;
25% - I-a (OIO) grupă sangvină şi Rh-negativ;
25% - III-a (BIO) grupă sangvină şi Rh-pozitiv;
25% - III-a (BIO) grupă sangvină şi Rh-negativ.

26
 Problema nr.23
Mama deţine a IV-a(AB) grupă sangvină şi Rh-pozitiv(heterozigotă), iar tatăl – I-a
grupă sangină şi Rh-pozitiv(heterozigot). Determinaţi grupele sangvine şi Rh-factorul
ale copiilor în familia dată.
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) – IOIO;
IV (grupa AB) –IAIB;
Rh+ - caracter dominant;
Rh- - caracter recesiv.
F1-?

P♀IAIBRh+Rh- X ♂IOIORh+Rh-
Gameţii: IARh+ IBRh+ IORh+ IORh-
IARh- IBRh-

♀/♂ IORh+ IORh-

IARh+ IAIORh+Rh+ IAIORh+Rh-
IARh- IAIORh+Rh- IAIORh-Rh-
IBRh+ IBIORh+Rh+ IBIORh+Rh-
IBRh- IBIORh+Rh- IBIORh-Rh-

Răspuns:
În familia respectivă se pot naşte copii:
37,5% - II-a (AIO) grupă sangvină şi Rh-pozitiv;
12,5% - II-a (AIO) grupă sangvină şi Rh-negativ;
37,5% - III-a (BIO) grupă sangvină şi Rh-pozitiv;
12,5% - III-a (BIO) grupă sangvină şi Rh-negativ.

Problema nr.24
Trei copii dint-ro familie au respectiv grupele sangvine III,II şi I. Care sunt grupele
sangvine posibile ale părinţilor
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) – IOIO;
II (grupa AO) –IAIO;
III (grupa BO) –IBIO
F1-?

♀IAIO X ♂IBIO
Gameţii: IA IO IB IO
♀/♂ IB IO

IA IAIB IAIO

27
 IO IBIO IOIO

Răspuns:
Grupele sangvine posibile ale părinţilor sunt a II-a(AO) şi a III-a(BO).

Problema nr.25
La o maternitate s-au confundat doi băeţei. Părinţii unuia din ei au grupele sangvine
I-a şi II-a, iar părinţii celuilalt băeţel – grupele a II-a şi IV-a. Determinaţi părinţii a
fiecărui băeţel, dacă se ştie că unul dintre ei are grupa sangvină a II-a, iar celălalt –
grupa sangvină a III-a.
Rezolvare
Se dă:
I (grupa 0) – IOIO;
II (grupa AO) –IAIO;
III (grupa BO) –IBIO;
IV (grupa AB) –IAIB.
F1-?

Determinăm grupele sangvine posibile ale copiilor în prima familie:

P♀IOIO X ♂IAIO
Gameţii: IO IA IO

♀/♂ IA IO

IO IAIO IOIO
În familia respectivă se por naşte copii cu grupele sangvine I-a (50%) şi a II-
a(50%).
Determinăm grupele sangvine posibile ale copiilor în familia a doua:
P♀IAIO X ♂IAIB
Gameţii: IA IO IA IB
♀/♂ IA IB

IA IAIA IAIB

IO IAIO IBIO
În familia respectivă se pot naşte copii cu grupele sangvine II-(50%), a III-
a(25%) şi a IV-a(25%).
Răspuns:
Băeţelul cu grupa sangvină a II-a aparţine primei familii, iar băeţelul cu grupa
sangvină a III-a aparţine familiei a doua (deoarece în prima familie probabailitatea
naşterii copilului cu grupa a III-a este de 0%.)

Problema nr.26

28
Culoarea căpruie a ochilor la om domină asupra culorii albastre, iar prezenţa factorului
Rh domină asupra lipsei factorului Rh. O femeie cu ochi albaştri şi Rh negativ s-a
căsătorit cu un bărbat cu ochi căprui şi Rh pozitiv, heterozigot după ambele caractere.
Care sete probabilitatea naşterii în această familie a unui copil cu ochi căprui şi Rh
negativ?
Rezolvare:
Se dă:
A- culoarea căpruie a ochilor;
a- culoarea albastră a ochilor;
Rh+ - caracter dominant;
Rh- - caracter recesiv.
%Aa Rh-Rh—în F1?

P♀aaRh-Rh- X ♂AaRh+Rh-
Gameţii: aRh- ARh+ ARh-
aRh+ aRh
-
♀/♂ ARh+ ARh- aRh+ aRh-
aRh- AaRh+Rh- AaRh-Rh- aaRh+Rh- aaRh-Rh

4 părţi copii-----------100%
1 parte-----------------X
X = 25%

Răspuns:
Probabilitatea naşterii copilului cu ochi căprui şi factorul Rh negativ în familia
respectivă este de 25%.

29
 Anexă

II

II

I I IV IV

III

III

Schema posibilităţilor de transfuzie a sîngelui

 BIBLIOGRAFIE

1.E.Babschi, A.Zubcov, G.Kositski, B.Hodorov ,”Fiziologia omului”,

Chişinău „Lumina”, 1991.
2.P.Pulbere, A.Crivoi,, E.Calac, D.Coşcodan, „Biologia omului”, Chişinău
„Ştiinţa”, 1997.
3.T.Exarcu, I.Cluş, S.Gheorghescu, M.Şoigan, „Biologie”, Bucureşti, 1992.
4.P.Gabirian, H.Marcov, „Anatomia şi fiziologia omului”, Chişinău „Cartea
moldovenească”, 1966.
5.A.Ţuzmer, O.Petrişin, „Biologie. Omul şi sănătatea lui”, Chişinău
”Lumina”, 1993.
6.N.Bernaz-Sicorschi, M.Leşanu, G., „Biologie”, Chişinău, Prut
Internaţional, 2004.