Sunteți pe pagina 1din 10

Facultatea de Stiinte Economice si

Administratie Publica
Suceava

Gestiune financiara

Tema 1:
SURSE DE FINANȚARE A
PROIECTELOR DE INVESTIȚII

Niga Stefan,CIG ID, AN II


Introducere 3
Finantarea interna 3
Fondul de dezvoltare 3
Profitul net 4
Resursele externe 5
Resurse atrase: 5
Resurse împrumutate: 5
Creditul bancar 5
Studiul de oportunitate 7
Studiile regionale 8
Studiile de oportunitate sectoriale 8
Studiile de oportunitate speciale 8
BIBLIOGRAFIE 9
Introducere

La originile oricarei investitii se afla intotdeauna acumulari anterioare ale investitorului direct
sau ale altor investitori dispusi sa-si angajeze economiile, in diferite forme, in realizarea
proiectului in cauza.
Sursele din care pot fi finantate investitiile sunt:
● surse din interiorul tarii, reprezentate de fondurile proprii ale firmelor, emitere de
actiuni, credite bancare pe termen lung sau terrnen mijlociu, alocatii (subventii) de la
buget;
● surse din exterior, sub forma imprumuturilor bancare, a investitiilor directe de capital,
etc.
Sursele investitionale mai pot fi c1asificate in:
● „surse proprii” (rezultate din exploatarea capitalului propriu sau din autofinantare);
● „surse atrase” (credite sau imprumuturi, subventii, colaborari cu a1ti parteneri, etc.).

Finantarea interna
Finanţarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, şi anume:
o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării profitului,
sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi cesiunea
unor imobilizări. Practica a demonstrat că la întreprinderile care deja activează investiţiile pot
fi finanţate din următoarele surse: Rezervele sunt constituite din profitul pe care
întreprinderea îl capitalizează în scopul autofinanţării activităţii.
Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică din profitul net după
plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai multe feluri de rezerve:
● rezerve prevăzute de legislaţie;
● rezerve prevăzute de statut;
● alte rezerve.
Acoperirea nevoilor de finantare a investitiilor se sprijina, in marea majoritate a cazurilor,
pe surse interne (autohtone). Fondurile proprii ale intreprinderii sau autofinantarea exprima
capacitatea acesteia de a produce resurse de investitii din activitatea de exploatare si din alte
activitati.

Fondul de dezvoltare
Fondul de dezvoltare ce se constituie de catre societatea comerciala (firma) este alimentat
din:
● o parte din profitul net repartizat pentru investitii;
● amortizarea destinata acestui scop;
● sume incasate din vanzarea activelor fixe sau a materialelor rezultate din
dezmembrarea celor scoase din functiune etc.
Profitul net
Profitul net rezultat din exercitiul financiar este repartizat atat pentru dezvoltare, cat si
pentru alte destinatii: dividendele actionarilor, premii pentru salariati etc.
Amortismentul cumulat serveste firmei pentru inantarea innoirii activelor fixe
(imobilizarilor) ajunse la limita duratei lor de functionare, precum si pentru nevoile de
dezvoltare-modernizare (mai rar). Prin amortizare intreprinderea realizeaza de fapt
recuperarea investitiilor realizate anterior.
In procesul de amortizare a capitalului si de reinvestire a sumelor astfel recuperate intervin
insa cateva influente importante care determina posibile decalaje intre sumele recuperate prin
amortizare si nivelul si structura capitalului. Aceste influente sunt determinate de:
● progresul tehnic;
● frecventa inlocuirilor;
● inflatie.
Incasarile din vanzarea utilajelor scoase din functiune pot fi utilizate drept capital pentru
investitii. Unele elemente de active fixe sunt vandute inainte de incheierea duratei lor de
functionare sau la sfarsitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele incasate alimenteaza fondul
de dezvoltare din care se finanteaza investitiile. De aceste sume se tine seama la aprecierea
necesarului de capital pentru achizitia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din pretul de
achizitie al noului utilaj.
Pot exista situatii cand unele masini, cladiri etc., existente in proprietatea firmei sunt
utilizate la un nou proiect al sau de dezvoltare-modernizare.
Alte active fixe devenite disponibile, datorita restructurarii activitatii firmei, dar inca bune
pentru exploatare, sunt vandute, inchiriate, date in locatie de gestiune etc.
Emiterea si vinderea de actiuni este o cale importanta de crestere a capitalului firmei.
Cresterea capitalului se poate realiza fie prin emisiuni de noi actiuni (crestere efectiva), fie
prin emisiuni de actiuni prin mobilizarea rezervelor (restructurarea capitalului).
Emisiunile de noi actiuni sunt supuse unor fundamentari riguroase ai reglementari precise.
Ele se fac la valoarea nominala a actiunilor, iar firma stabileste un pret tinand cont de doua
cerinte:
- pretul sa fie interesant pentru cumparatorii potentiali, adica sa fie inferior cursului
ultimei cotatii, daca firma este cotata;
- pretul sa fie peste o anumita limita pentru a nu dispersa prea mult capitalul.
Diferenta dintre valoarea de piata (pretul obtinut la emisiune) si valoarea nominala a
actiunilor nou emise constituie prima de emisiune. Aceasta acopera diferitele cheltuieli
ocazionate de cresterea capitalului (reuniuni ale adunarii actionarilor, publicitate etc.) sau
poate fi utilizata pentru cresterea capitalului.
Operatiunile de mobilizare a rezervelor au loc prin emisiuni de actiuni care nu maresc
valoarea capitalului. Se realizeaza un transfer al pasivului societatii din postul de rezerve in
posturile de capital si prima de emisiune.
Resursele externe

Resursele externe (de natura împrumuturilor, creditelor bancare etc. comportă) o tehnică
specifică de integrare a lor în vederea finanţării investiţiilor. Finanţarea investiţiilor constituie
o etapă semnificativă în procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de investiţii,
resursele financiare se înglobează în bugetul investiţiei şi pot fi utilizate în vederea realizării
proiectului. În fapt, prin decizia de “ a investi” are loc alegerea dintre investiţia internă în şi
investiţia externă. Prin decizia de “a finanţa” are loc alegerea între resursele proprii şi
resursele împrumutate sau atrase de finanţare.
Sistemul resurselor de finanţare externă este vast şi include:

Resurse atrase
● aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi
privilegiate pentru creşterea capitalului;
● aportul în natură al acţionarilor din ţară sau celor străini la creşterea patrimoniului
societăţii în active fixe şi deci la creşterea capitalului social;

Resurse împrumutate
● credite bancare;
● împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
● împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;
● finanţări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiţii de
rambursabilitate;
● subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite
structuri de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;
● împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;
● resurse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul,
forfeitingul etc.

Creditul bancar
Una din cele mai importante surse externe de finanţare a investiţiilor este creditul bancar.
Creditarea investiţiilor ca operaţiune cu caracter financiar se integrează procesului de
finanţare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o resursă complementară de
acoperire a unor proiecte realizate prin investiţii. Firmele apelează la aceste credite bancare
atunci când resursele proprii sunt insuficiente, în cazul unora cu activităţi mai puţin rentabile,
iar în cazul altora, cu activitate prosperă, atunci cînd îşi propun proiecte de mare anvergură.
Posibilitatea contractării creditelor este determinată de activitatea întreprinderii, eficienţa
acesteia, precum şi de experienţa băncilor în lucrul cu proiectele investiţionale. Datorită
incertitudinilor pe care le prezintă o investiţie, întreprinderile manifestă prudenţă (precauţie)
în legătură cu împrumuturile bancare, căutând să le folosească în proporţie cât mai mică.
Schema rambursării creditelor şi dobânzilor aferente acestora au o influenţă importantă
asupra eficienţei proiectului investiţional.
Acest indicator poate fi majorat în cazul în care se găseşte o modalitate optimă de a
organiza rambursarea creditelor după un grafic stabilit reieşind din disponibilul de mijloace
băneşti. Experienţa internaţionale demonstrează că la finanţarea proiectelor noi ponderea
creditelor bancare este de 20-30%, fapt ce semnifică că cca. 70% din necesităţile financiare
trebuie să fie acoperite din alte surse (cum ar fi, spre ex., prin emisiunea de hârtii de valoare
etc.).
Creditele pentru investitii, in functie de garantiile care stau la baza lor, imbraca mai multe
forme:
a) Imprumuturi bancare ce se acorda pe baza de garantii materiale. Aceste garantii se
refera la capitalul sau patrimoniul firmei, in special unele elemente ale activului imobilizat,
care ar putea fi valorilicate la nevoie pentru recuperarea datoriei.
b) Credite ipotecare. Cel care solicita creditul ipotecheaza o valoare, in general cladiri,
terenuri si mijloace circulante cu mare transferabilitate (convertire rapida in lichiditati).
Aceasta categorie de credite este, mai restransa, fiind legata de micii investitori, si se refera
la locuinte, la micile investilii din agricultura, la micile investitii ale antreprenorilor care
lucreaza pe cont propriu, asociatii familiale, mici SRL-uri etc.
c) Credite de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material. Singura garantie este
studiul de fezabilitate al afacerii. In tarile dezvoltate acest tip de credit este categoria cea mai
raspandita. In principiu, creditul de cash-low implica cele mai mari riscuri, comparativ cu
celelalte categorii de credite. Astfel, daca din volumul creditelor acordate cu garantie
materiala doar 5% ajung in pierdere, la creditele de cash-flow pierderea este de 20% si chiar
mai mare. Acest lucru este inteles si acceptat de catre banci, care isi constituie societati de
asigurare si provizionare de risc.
Bancile comerciale romanesti evita sa acorde astfel de credite, datorita riscului pe care-l
presupun. Pentru acoperirea eventualelor pierderi, bancile trebuie sa instituie masurile care se
impun si sa exercite un control asupra agentului economic in cauza, control care sa cuprinda
toate laturile activitatii.
Pentru a veni in sprijinul intreprinderilor private, s-a creat Fondul Roman de Garantare a
Creditelor, a carui menire este, pe de o parte, sa contribuie la consolidarea sistemului bancar
prin asumarea unei parti a riscului existent in acordarea unor imprumuturi. Partea de garantie
este de maxim 70% din valoarea creditului asigurat. Stabilirea acestui plafon urmareste
implicarea mai activa a bancilor in asumarea raspunderii de impartire a riscului.
In faza initiala, au existat si ezitari din partea bancilor comerciale in a-si asuma riscul
acestui gen de credit (cash-flow). Desi existii riscul de a se inregistra si pierderi, la creditul de
cash-flow (suportate din provizioanele de rise) trebuie retinut ca ele contribuie intr-o buna
masura la dezvoltarea sectorului intreprinderilor private.
Garantiile de credite se acorda pe baza unor criterii privind eficienta si rentabilitatea
proiectului. Se au in vedere si unele prioritati, fiind preferate firmele care produc o valoare
adaugata mare, isi exporta productia sau amelioreaza infrastructura.
Bugeul de stat aloca fonduri pentru investitii in volume cat mai mici posibil, asigurand
resurse doar pentru domenii care nu pot face fata pietei si concurentei, deci nu prezinta interes
pentru investitorii particulari, dar a caror existenta este necesara in dezvoltarea economico-
sociala a tarii. Se au in vedere domenii de interes national, imbunaitiri funciare, protectia
mediului etc. (centrale nucleare, lucrari in domeniul mineritului, petrolului, energiei electrice
etc.).
De asemenea, se intervine cu fonduri de la buget pentru facilitarea acordarii de credite
bancare unor agenti economici (credite cu dobanzi stimulative, reduse) diferenta pana la
nivelul ratei de pe piata capitalului fiind suportata de stat.
Investitiile directe de capital strain reprezinta una din caile cele mai eficiente si mai
profitabile pentru procesul redresarii. Ele antreneaza schimbari esentiale deoarece in acest
mod sunt atrase tehnologii avansate si managementul adecvat. Pe langa participarea de capital
si sustinerea retehnologizarii, firma straina poate asigura comenzi si piete de desfacere.
Investitiile straine directe sunt transferuri complexe de resurse care pot fi definite ca fluxuri
internationale de anvergura care cuprind resurse financiare, tehnologice, de expertiza
manageriala destinate pentru desfasurarea unor activitati productive intr-o alta economie
decat cea rezidenta.
Investiţia străină desemnează investiţia unei entităţi a economiei unei ţări, numită
investitor străin, ce se efectuează într-o întreprindere ce aparţine economiei altei ţări cu scopul
de a obţine un profit. Investiţiile străine pot avea următoarele forme:
● împrumuturile sau creditele externe (inclusiv cu garanţii guvernamentale), respectiv
capitalurile ce se acordă pe un anumit termen de către firmele particulare ori de către
un stat altor ţări sau firme din alte ţări şi/sau se restituie împreună cu dobânda
cuvenită;
● investiţiile directe , care se concretizează în plasarea de capitaluri pentru înfiinţarea de
întreprinderi industriale, agricole, comerciale, de transport etc. în alte ţări, care acordă
drepturi patrimoniale asupra lor şi respectiv dreptul de a încasa profiturile;
● investiţii de portofoliu, care se realizează prin cumpărarea acţiunilor unor întreprinderi
din alte ţări. O importantă sursă de finanţare sau de cofinanţare o constituie alocările
din fondurile internaţionale: IMF, BERD, PHARE, etc.
Aceste alocări de capital sunt destinate, în principal, pentru achiziționarea de echipamente
și tehnică de calcul, softuri, utilaje, în scopul creării unui potențial tehnic comparabil cu cel al
tarilor din Uniunea Europeană și pentru lucrări de infrastructură, acestea din urmă fiind
impetuos necesare în țara noastră.
Banca internationala pentru reconstructie si dezvoltare acorda credite conditionate, pe
proiecte, pentru finantarea investitiilor. Variantele de proiecte de investitii pe care le
finanteaza se selecteaza dupa o evaluare economico-financiara, prin metode specifice bancii.
Fiecare proiect este fundamentat si are de parcurs anumite etape obligatorii.

Studiul de oportunitate
Studiul de oportunitate identifica posibilitatile de investitii si are ca scop evaluarea
generala a cererii de bunuri si servicii concomitent cu punerea in evidenta a unor
caracteristici, avantaje, trasaturi dominante ale ramurii economice, zonei geografice,
domeniului de activitate, etc., vizate de studiul respectiv.
Prin acest studiu se urmarete atragerea potentialilor investitori, actionari, antreprenori, etc.,
precum si formularea de formule de proiect cu scopul de a trezi interesul partilor interesate.
De regula, studiul de oportunitate este schematic, prezinta estimari generale si are un cost
redus.
Studiile de oportunitate pot fi: regionale, sectoriale si studii de oportunitate speciale.

Studiile regionale
Studiile regionale identifica posibilitatile de investire intr-o anumita regiune, zona
administrativa, cu un anumit potential economic, dar cu un excedent de forta de munca, cu
piata de desfacere asigurata, potential al cumparatorilor, posibilitati de aprovizionare cu
materii prime, in functie de traditiile din zona, gradul de atractivitate a zonei, etc.
In general, studiul regional de oportunitate cuprinde referiri la:
● caracteristicile esentiale ale regiunii: suprafata si aspectele fizice naturale definitorii;
● populatia, structura profesionala, venitul mediu, situatia economico-sociala a regiunii,
particularitati;
● situatia exporturilor si importurilor regiunii din ultimii ani;
● situatia factorilor de productie existenti, pusi in valoare sau a potentialilor;
● factori de productie in viitor;
● prezentarea infrastructurii existente si perspectivele de dezvoltare a acesteia;
Toate aceste informatii privind regiunea considerata pot contine valori orientative, de
regula estimari medii ale costurilor.

Studiile de oportunitate sectoriale


Studiile de oportunitate sectoriale urmaresc posibilitatile de a investi intr-un sector de
activitate cum ar fi: industria alimentara, usoara, activitatea de turism, industria materialelor
de constructii, etc.
De regula, acest studiu cuprinde informatii ca:
● Locul si importanta seetorului in economia nationala, in contextul politicii economice
promovate de administratia centrala.
● Dimensiunea, structura si rata medie de crestere a sectorului respectiv.
● Volumul actual si rata de crestere a cererii productiei in sectorul prezentat.
● Planificari aproximative ale cererii de produse.
● Estimari privind sursele potentiale de finantare.
● Estimari privind incasarile si necesarul de valuta.
● Analize preliminare privind impactul global.

Studiile de oportunitate speciale


Studiile de oportunitate speciale cuprind referiri prioritare la resursele necesare (umane,
materiale, financiare). Aceasta prezentare se face din punct de vedere calitativ, cantitativ si
structural. Prin acest studiu se prezinta potentialilor investitori si sau actionari, informatii cu
privire la resursele necesare investitiei.
Un studiu de oportunitate special cuprinde:
● Principalele caracteristici ale resurselor, rezervele verificate, rata anterioara de
crestere economica, perspective de dezvoltare.
● Rolul resurselor in economia nationala, utilizarea acestora, cererea interna si
exporturile.
● Principalele activitati prezente bazate pe resursele specificate, structura si dezvottarea
lor, capitalul si forta de munca utilizate, productivitatea si criteriile de eficienta,
planurile de viitor si perspectivele de crestere economica durabila.
● Restrictii si conditii de crestere a ramurilor economice bazate pe resursele respective.
● Cresteri estimate ale cererii si perspective de export pentru sortimentele a caror
fabricatie se bazeaza pe resursele prezentate de studiu.
● Identificarea perspectivelor privind investitiile potentiale in zona.
Studiile de oportunitate sunt cu atat mai apreciate cu cat se afla in concordanta cu politica
economica globala promovata la nivel macroeconomic de guvern, in domeniul de activitate
vizat; masura in care propunerile elaborate se inscriu in strategia de dezvoltare generala
economico - sociala a tarii pe termen mediu si lung.
Selectia surselor de finantare este complexa, intrucat pe langa criteriul principal privind
costul procurarii capitalurilor actioneaza o serie de restrictii privind accesul la piata
capitalurilor, legislatia greoaie, decizia institutiilor abilitate a aproba utilizarea acestor surse
de finantare, situatia financiara a intreprinderii. Cea mai mare parte a companiilor nu sunt
cotate la bursa, in concluzie nu au posibilitatea vanzarii de titluri prin bursa. Asadar ca resurse
investitionale nu-i raman decat autofinantarea sau imprumutul bancar obisnuit, leasing-ul sau
vanzarea de active. Chiar daca este cea mai oneroasa sursa de finantare, leasing-ul este de
multe ori preferat ca urmare a simplicitatii sale si a efectelor in timp ce le provoaca asupra
trezoreriei companiei. In general, societatea de leasing beneficiaza de garantii si asigurari
suficiente pentru a acoperi, fata de banca, riscul de faliment al beneficiarului.
Asadar, teoretic, intreprinderile se pot finanta alegand dintre aceste instrumente pe cele
mai convenabile din punctul de vedere al costurilor, rapiditatii, eficientei lor, insa de cele mai
multe ori, in practica, ele nu au posibilitatea de a opta, fie din pricina situatiei societatii, fie a
birocratiei foarte mari, fie a lipsei de timp pentru parcurgerea tuturor etapelor solicitate de
finantator. Si atunci, decizia de finantare poate fi impovaratoare pentru intreprinderea
respectiva. A crea un cadru flexibil de finantare nu inseamna a risca foarte mult ci a acorda
societatii posibilitatea de a-si analiza potentialul si a opta in cunostinta de cauza pentru una
dintre variantele de finantare.

BIBLIOGRAFIE
1. N. Postavaru, S. Bancila - „Management integrat al proiectelor investitionale”, Ed.
Lumina, Bucuresti, 2001
2. M. Stoian – „Gestiunea investitiilor”, ASE Bucuresti, 2003
3. S. Ene – „Perfectionarea managementului finantarii intreprinderilor romanesti din
surse externe”, Ed. ASE, Bucuresti, 2005
4. V. Ilie – „Gestiunea financiara a intreprinderii”, Ed. ASE, Bucuresti, 2003
5. www.mfinante.gov.ro
6. www.wikipedia.com
7. www.finantare.ro