UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ŞTIINŢE ECONOMICE CONSTANŢA

DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE ECONOMICE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ:
MANAGEMENT

METODOLOGIA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ÎN

MANAGEMENT

- sinteză –

Titularul activităţilor de curs:

Lect. univ. dr. Ciobănică Mihaela - Lavinia

CONSTANŢA
- 2016 -
 Cuprins

CAPITOLUL I – DEMERSUL DE CERCETARE ÎN ECONOMIE ŞI MANAGEMENT

1.1 Despre metodologie

1.2 Formele cercetării ştiinţifice
1.3 Factori care influenţează cercetarea în economie şi management
1.4 Strategii de cercetare
1.5 Elementele strategiei
1.6 Inducţia şi deducţia. Construcţia ipotezei
1.7 Abordarea calitativă vs. Abordarea cantitativă
1.8 Observaţia ştiinţifică
1.9 Măsurarea sau cuantificarea în economie
1.10 Modelul în cercetarea ştiiţifică

CAPITOLUL II – TEHNICI, PROCEDEE ŞI INSTRUMENTE DE CERCETARE

2.1 Stabilirea unităţilor de analiză şi eşantionarea

2.2 Tehnici şi instrumente de căutare şi culegere a datelor
2.3 Instrumente şi unităţi de măsură
2.4 Metode de prelucrare şi analiză a datelor

CAPITOLUL III – DOCUMENTAREA ÎN DEMERSUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

3.1 Documentarea bibliografică

3.1 Documentarea directă asupra realităţii
3.2 Cercetarea „de laborator”

CAPITOLUL IV - EVIDENŢIEREA REZULTATELOR. REDACTAREA UNUI TEXT

ŞTIINŢIFIC

4.1 Rezultatele cercetării

4.2 Realizarea unui text ştiiţific

-2-
4.3 Prezentarea şi susţinerea rezultatelor unei cercetări
4.4 Reguli de redactare a textelor ştiiţifice
4.4.1 Abrevieri, codificări, simboluri
4.4.2 Preluări, împrumuturi (citate, expresii, date, exemple, idei, interpretări şi argumentaţii)
4.4.3 Bibliografia
4.4.4 Apendicele, indexul şi anexa
4.5 Tipologia lucrărilor de cercetare ştiinţifică

-3-
 CAPITOLUL I

DEMERSUL DE CERCETARE ÎN ECONOMIE ŞI MANAGEMENT

1.1 Despre metodologie

Cuvântul metodologie trimite direct la standardizare. Sensul comun sau cel acceptat în
comunicarea uzuală este acela de drum de urmat pentru a realiza sau atinge un scop, anumite
obiective, o anumită ţintă.
Practic, se utilizează un complex instrumental, tehnic şi de prescripţii cu ajutorul căruia
putem realiza un demers complet sau parţial între sesizarea, asumarea şi lansarea unei probleme de
rezolvat şi momentul în care sunt găsite soluţiile acesteia.
Metodologia este ceva nedemonstrabil, ceva care ne învaţă cum să folosim metode şi
instrumente de un anumit tip, dintr-o anumită clasă şi, mai ales, cum să aplicăm ceea ce ştim să
facem.
Este trecerea de la acumularea de cunoştinţe despre concepte, idei, teorii, metode, tehnici,
instrumente la valorizarea acestora.
Avem deci o metodologie a cercetării care ne poate învăţa cum să aplicam metode, tehnici,
instrumente potrivite pentru a realiza eficace cercetarea, a atinge scopul şi obiectivele propuse într-
un timp mai scurt, cu mai puţine resurse.
Metodologia cercetării este un sistem de metode, procedee, tehnici, reguli, postulate,
principii şi instrumente, precum şi know-how-ul aferent, angajate în procesul cunoaşterii ştiinţifice.
Metodologia este de fapt acel know-how prin care se poate ajunge la atingerea unui scop, a
unui scop în cercetare, în particular şi în special. Ea ne furnizează reguli, norme, metode, tehnici sau
practici prin care putem ajunge să ştim „cum să facem” şi cum „să aplicăm” ceva ce ştim sau am
învăţat, cum să parcurgem drumul de la o idee vagă, de la o ipoteza la o soluţie, o generalizare sau o
teorie ştiinţifică.
Metodologia de cercetare are preponderent caracter normativ şi este constituită din:
 principii teoretice (concepţia teoretică a disciplinei);
 metode şi tehnici de culegere a datelor (suportul informaţional-faptic);
 metode şi tehnici de tratare a datelor (dimensiunea prelucrării cantitative);
 procedee logice de analiză şi generalizare (construcţia şi sistematizarea teoriei).

Niciun demers constructiv nu poate fi întreprins fără recurs la metodă sau metodologie.
Metodologia de cercetare poate fi asimilată unui sistem structurat şi coerent de reguli,
principii, metode, instrumente şi know-how din simplul motiv ca elementele sale constitutive sunt
într-un anume raport de complementaritate şi produc acţiune numai prin apel la combinaţii potrivite
(o anumită omogenitate conceptual-metodologică) şi eficace (să fie în măsură a incita şi conduce
respectiva acţiune de cercetare).
Ţinând cont de această „normalitate” a metodologiei cercetării, este preferabil să concepem
sisteme metodologice structurate şi coerente pe care să le putem propune sau recomanda apoi
diferitelor domenii sau pentru rezolvarea diferitelor clase de probleme din acelaşi domeniu sau din
domenii diferite.
O sistematizare a modelelor de referinţă în cercetările din economie şi management ar putea
cuprinde cinci modalităţi de abordare (Churchman şi Mitroff):
-4-
 1. Sistemul formal-deductiv (Leibnitz) se bazează pe reflexii teoretice exploratorii şi
construcţii logico-matematice (formale) elaborate prin respectarea unor principii logice ale
domeniului de referinţă. Acest demers este aplicabil problemelor care se pretează la
structurare pentru a fi transpuse prin succesiuni de operatori logici. Descriptorii modelelor
trebuie sa fie cantitativi sau cuantificabili.
2. Sistemul consensual-inductiv (Locke) propune culegerea de opinii şi judecăţi ale
specialiştilor în domeniu, prin care se poate apoi ajunge la formalizarea unei problematici
necesare generării de date şi informaţii. Demersul este recomandat pentru cercetări privind
teme sau probleme a căror natură a fost acceptată prin consens şi pentru abordarea cărora se
poate apela la cercetători diferiţi, ale căror poziţii pot fi acceptate ca fiind obiective.
3. Sistemul reprezentării sintetice (Kant) presupune construcţia şi operarea pe două modele
alternative concurente dintre care ar trebui ales cel mai potrivit. Este un demers prin care se
pot obţine ipoteze şi idei noi şi pertinente la un cost ridicat.
4. Modelul dialectic-conflictual (Hegel) aduce esenţa abordărilor la nivelul dezbaterilor
menite a lămuri caracteristicile şi natura unei probleme. Demonstrarea şi argumentarea
joacă rolul principal pentru clarificarea aspectelor propuse, punctele de vedere oferite fiind
în mod necesar şi normal diferite.
5. Modelul pragmatic-interdisciplinar (Singer şi Churchman) face recurs la construcţii
sintetice cu caracter interdisciplinar şi holistic prin care se poate ajunge la clarificarea
supoziţiilor de bază şi complementare ale teoriei de referinţă în legătură cu problema de
rezolvat.

1.2 Formele cercetării ştiinţifice

Cercetarea ştiinţifică apare ca un gen de interfaţă între teorie şi practică. Ea se bazează pe o

bună teorie, de la care se inspiră, împrumută şi foloseşte concepte, reguli, procedee sau instrumente
pentru a cunoaşte mai bine realitatea, a căuta şi găsi soluţii, răspunsuri sau explicaţii la probleme
teoretice sau aplicate.
Rezultatele obţinute în cercetare folosesc pentru ameliorarea, construcţia sau reconstrucţia
teoriei, îmbogăţirea cunoaşterii domeniului şi a realităţii, în general.
Teoria este suport şi beneficiar al cercetării ştiinţifice.
Practica, de cealaltă parte, este beneficiar al rezultatelor cercetării, dar şi furnizor al multora
dintre problemele pe care aceasta este chemată să le rezolve.

Sistemul clasic de clasificare a formelor cercetării ştiinţifice cuprinde trei categorii:

 cercetarea fundamentală;
 cercetarea aplicativă;
 cercetarea de dezvoltare.

După scopul urmărit, cercetarea ştiinţifică se împarte în următoarele categorii:

Cercetarea fundamentală are ca scop final, generalizarea teoretică, formularea de legi şi

legităţi în cadrul unei discipline ştiinţifice conturate sau pentru discipline în curs de a prinde viaţă.
Caracterul de noutate vizează deci teoria respectivă. Problema de abordat poate fi generată de lipsa
sau insuficienţa cunoaşterii dintr-un anumit domeniu, de constatarea sau perspectiva identificării
unui paradox sau a unor fapte în contradicţie cu teoria sau chiar de existenţa unor fapte certe pentru
care nu a fost produsă încă teoretizarea.

-5-
 În principiu, cercetarea fundamentală se realizează într-un cadru integral teoretic, demersul
fiind deductiv, nu rareori însă cu obligativitatea considerării faptelor ca referinţă în validare.
În economie şi management, asemenea cercetări sunt aproape inexistente. Avem însă uneori
şi aici de rezolvat probleme pentru care apelul la cercetarea fundamentală poate fi util, dacă nu chiar
absolut necesar.
Explicarea comportamentului organizaţiilor în funcţie de anumite variabile fizice (capital,
resurse umane, tehnică) sau socioculturale (motivaţie, incitare culturală, satisfacţie) poate constitui o
astfel de problemă, dacă admitem ideea raportării la realitate nu ca un câmp experimental, ci ca
spaţiu al faptelor probante.

Cercetarea aplicativă realizează fie trecerea de la teorie la practică, punând în exerciţiu

concepte şi metode ale acesteia pentru cazuri reale, fie construirea sau reconstruirea unei explicaţii
teoretice pornind de la fenomene sau proces reale concludente.
Aplicarea este privită deci în sensul ei dublu: de la teorie la practică, respectiv de la practică
la teorie, de la teoretic la empiric şi de la fapte la teorie.
Demersul poate fi inductiv (empiric spre teorie) sau deductiv (teorie spre practică), dar poate
fi mixt şi, de regulă, este în această ultimă situaţie.
Cercetările din management sunt în multe cazuri de tip aplicativ, dominant cu abordări
inductive. Teoretizările cele mai solide în această disciplină vin însă dinspre abordările mixte,
inductiv-deductive, în care faptele sunt la originea ideilor şi nu invers.

Cercetarea experimentală vizează reproducerea în condiţii de laborator a mediului

considerat real în care se produc faptele. Experimentul controlabil, repetabil şi în stare să producă
mereu aceleaşi rezultate, constituie deci artificiul tehnic fundamental al acestui tip de cercetare.
Acţiunea se va produce asupra unor variabile cu care cercetătorul operează şi pe care le-a fixat a
priori, dar pe care le poate schimba pe parcursul cercetării.
Acest tip de cercetare este folosit în domeniile tehnice şi mai puţin în cele economice.

Cercetarea proiectivă sau simularea se bazează pe exploatarea unor structuri formale,

construite special şi reproducând la scară redusă, de regulă, cadrul producerii proceselor şi
fenomenelor reale.
Structurile respective pot fi de tipul proiectelor la scară redusă, modelelor formale,
laboratoarelor de simulare.
Ele sunt folosite pentru a produce previziuni sau anticipări în domenii care se pretează la
asemenea analize pe bază de mixaje posibile şi unde construirea unor structuri adecvate de simulare
este posibilă şi mai puţin costisitoare decât în cazul testărilor în mediul natural.
Pentru domeniul economic, simularea este, în acelaşi timp, formă şi metodă de cercetare.
Sistemele expert la care se face tot mai mult apel în managementul întreprinderii sunt de fapt
construcţii rezultate din simulări repetate şi apoi verificate.

Mai actual şi mai elaborat este sistemul de clasificare construit pentru ştiinţele socioumane şi
de management, conform tabelului 1.1.

-6-
 Tabelul 1.1 Clasele de cercetare în ştiinţele umane şi de management
Specificitate Descrierea Explicarea Predicţia Schimbarea
Natura
cercetării
Fundamentală Acumularea Structuri şi Modelarea Proiect filosofic
de lucrări funcţionări de teoretică bazată
empirice procese pe regularităţi
Aplicată Descrierea Reprezentarea Construcţia Activitate
teoretică a fenomenelor teoretică de situaţii politică
situaţiei locale
Experimentală Raport de Teste de Generalizare Acţiune socială
experienţă cauzalitate prin legi
Proiectivă Anticiparea Scenariu de Normalizarea Sistem expert
viitorului dorit dezvoltare fenomenului şi pentru mijloace
sau posibil reguli de acţiune de acţiune
Sursa: Adaptat după Fr. Wacheux, 1996.

Cele patru forme de cercetare se situează de regulă, într-un spaţiu al continuităţii, formând
un ansamblu unitar relaţional în care se realizează paralel şi succesiv, trecerea de la dimensiunile
teoretic-fundamentale la cele practic-aplicative şi invers.

În literatura epistemologică apar şi alte sisteme de clasificare a formelor cercetării.

Interesantă şi utilă este şi cea realizată în funcţie de caracterul cercetării, sugerată de Usunier
(1993), cuprinzând trei categorii:
 Cercetarea pură este cea care vizează dezvoltarea sau reconstrucţia teoretică şi care poate
sau nu să aibă implicaţii practice. Rezultatele acestei cercetări pot fi de tip descoperire,
invenţie sau reflecţie teoretică.
 Cercetarea aplicată apare ca fiind aceea prin care se caută soluţii concrete pentru probleme
specifice. Ea se adresează în general satisfacerii unor comenzi ale celor care au nevoie de
asemenea soluţii sau de rezolvarea unor probleme anume.
 Cercetarea – acţiune este aceea care îşi propune să producă o schimbare, schimbarea fiind
integrată în însuşi procesul de cercetare al cărui obiect este.

Colaborarea corectă între cercetător şi beneficiarul cercetării sau „cercetat” este o condiţie
minimală pentru reuşita acestor demersuri.
Cercetarea nu este însă, aşa cum am spus, aproape niciodată dezvoltată într-o formă pură.
Mixajul teorie-realitate-practică este permanent, ca şi colaborarea cercetător-beneficiar.

În funcţie de modul de realizare, cercetarea poate fi:

o descriptivă – destinată cunoaşterii elementare, pe baza identificării şi relatării faptelor
sau evenimentelor;
o explicativă – propunând descoperirea relaţiilor cauzale pentru a verifica enunţuri
avansate anterior şi a favoriza predicţia;
o fundamentală – realizează generalizarea şi construcţia teoretică;
o aplicativă – propusă pentru rezolvarea unor probleme concrete ale practicii.

-7-
 1.3 Factorii care influenţează cercetarea în economie şi management

Cercetarea ştiinţifică nu poate fi realizată cu bune rezultate în afara unor condiţii prealabile
ce trebuie îndeplinite, chiar şi în cazul unor demersuri şi reuşite individuale şi aparent spontane şi
neexplicate.
Cercetătorul este personajul – cheie, în jurul lui se axează aproape întreaga activitate de
înţelegere a mecanismelor, şi, nu de puţine ori, logicii sau psihologiei creaţiei.
Cercetătorul, ca personaj central, cheie în derularea căutării, dar şi cadrul asigurat de
realizare a demersului, pot fi elemente pentru care recomandări venite din partea epistemologilor,
metodologilor, celor cu experienţă în domeniu sunt mai mult decât utile.

1.3.1 Factorul cultural al cercetării

Cultura, prin influenţa pe care o are asupra comportamentelor, atitudinilor şi poziţiilor faţă
de acţiune, poate fi considerată un factor important, uneori decisiv, de stimulare, frânare, reuşită sau
eşec a diferitelor categorii de cercetare.
Cultura, în sensul reţinut anterior, poziţionează indivizii faţă de cercetare, în trei ipostaze:
• în calitate de cercetător individual sau colectiv;
• ca organizaţie sau instituţie cu funcţie de cercetare (în principal sau în secundare);
• la nivel de administraţie locală şi naţională (prin politica realizată, în general, prin
componenta acesteia referitoare la cercetare, în particular şi în special).

Alături şi în conexiune cu aceste trei ipostaze se situează individul comun, cel care nu face
cercetare, dar care nu este neutru faţă de aceasta.
Acesta are o anumită percepţie şi, implicit, atitudine „culturală” faţă de cercetare, fiind mai
mult sau mai putin disponibil pentru alocarea de resurse şi finanţare, pentru acceptarea sau
respingerea unor programe de cercetare de anvergură pe care naţia le-ar putea realiza, ca şi faţă de
modul în care progeniturile lor sunt educate pentru, contra sau indiferenţi faţă de cercetare.
Individul în calitate de cercetător format, cu sau fără experienţă acumulată, este dispus a
face cercetare şi în măsura în care el are un dat cultural care-l stimulează, un altul care îl inhibă sau
care-l face indiferent. Plăcerea de a face cercetare, ca şi satisfacţiile ce pot fi obţinute din asemenea
activităţi, sunt nu numai preexistente sau moştenite, ci şi formate printr-un anumit mod de a face
educaţie, de a forma, de a poziţiona individul faţă de valorile culturale ale naţiunii.
Se poate induce o atitudine pozitivă faţă de cercetare şi prin dezvoltarea încrederii în
potenţialul propriului grup etnic, propriei colectivităţi, ca şi prin crearea unor condiţii favorabile
pentru stimularea iniţiativei şi creativităţii, spiritului de observaţie, şi, ceea ce poate fi mai important
a sentimentului apartenenţei la grupul din care face parte.
Organizaţia sau instituţia organizatoare devine şi ea purtătoarea unei opţiuni dominante
cultural faţă de cercetare, faţă de cercetători de resurse, şi, în acelaşi timp, important şi necesar, faţă
de educarea şi formarea pentru cercetare.
De altfel, de foarte multe ori, instituţiile de cercetare sunt şi organizatoare, şi deci
responsabile pentru educaţia şi formarea culturală pentru această activitate.
Maniera în care este orgnizată, coordonată, motivată, stimulată cercetarea este dependentă nu
numai şi nu atât de dimensiunea resurselor (materiale, financiare, tehnice, etc.) angajate, cât de
capacitatea organizaţiei respective de a potenţa competenţe şi abilităţi de cercetare ale specialiştilor
de care dispune şi pe care îi poate atrage în atingerea performanţei.

-8-
 Administraţiile locale şi naţionale au două „funcţii culturale” semnificative în raport cu
cercetarea. Prima vizează crearea cadrului general de formare şi educare favorabil faţă de cercetare.
A doua priveşte însăşi politica generală de dezvoltare a localităţii, regiunii sau ţării şi locul
atribuit cercetării în cadrul acestei politici.
Trebuie subliniat faptul că politica faţă de cercetarea ştiinţifică nu este exprimată numai
direct prin câteva referinţe sau cifre din buget, ci şi, mai ales, prin amploarea programelor de
dezvoltare şi investiţii, care solicită recursul obligatoriu la cercetarea ştiinţifică dintr-un domeniu sau
altul.
Angajarea economică şi politică într-un proiect naţional de anvergură, în care trebuie
antrenate diferite categorii de resurse, are consecinţe importante asupra orientării unor cercetări în
domeniul respectiv, ca şi asupra atragerii şi potenţării de resurse pentru cercetare.
Cultura influenţează, poate chiar decisiv, poziţia individului comun faţă de cercetare, prin
poziţia pe care o induce asupra acestuia în diferite etape ale devenirii, educării şi formării acestuia.
Sensul însuşi atribuit cuvântului „cultură” este rezultatul unei „centrări ideologice”
particulare faţă de elementele ce pot fi considerate caracteristice acesteia (culturii). Atunci când, de
exemplu, cultura este redusă la obiecte sau produse create sau acumulate în timp într-un anumit
spaţiu geopolitic, la instituţii şi structuri administrative ce se ocupă de cultură, la ceea ce se
acumulează în timp sub forma valorilor materiale şi spirituale ale unui grup, consecinţele sunt şi ele
de natura cumulativă, şi privesc mai mult trecutul decât prezentul sau viitorul, stimulează mai mult
aşteptarea decât acţiunea şi inovaţia.
Situaţia culturii percepută ca producătoare de idei, gusturi, judecăţi de valoare şi acţiune, este
de departe mai favorabilă creaţiei şi inovaţiei tocmai pentru ca împinge la implicare şi asumarea
aventurii cunoaşterii.
Poziţia culturală a unei populaţii dintr-o ţară faţă de cercetare poate fi cuprinsă şi analizată
inclusiv cu ajutorul unor criterii cuantificabile.
Un sistem complex de criterii ar putea cuprinde următoarele şase grupe, reflectând direct sau
indirect poziţia culturală faţă de cercetare şi inovaţie:
 nivelul şi calitatea resurselor umane alocate şi implicate în cercetare;
 calitatea formării superioare (universitare) în dependenţă faţă de resursele umane ale
învăţământului superior;
 politica şi strategia naţionale în raport cu cercetarea şi investiţiile cu grad ridicat de
tehnicitate;
 motivarea pentru cercetare şi inovaţie;
 finanţarea cercetării şi inovaţiei;
 percepţia culturală dominantă faţă de cercetare şi inovaţie.

Analiza rezultatelor furnizate de evaluările produse prin acest sistem de criterii poate furniza
elemente nu numai interesante, ci şi utile în eventualitatea încercării ameliorării percepţiei şi
atitudinii populaţiei unei ţări faţă de cercetare şi inovaţie.

1.3.2 Calităţile cercetătorului

Teoretic, este posibil ca orice individ posedând o cultură de specialitate, dintr-un anumit
domeniu, să facă cercetare şi să obţină chiar şi rezultate.
Cercetătorul, este însă un individ mai aparte, pentru că, în afara unor cunoştinţe de
specialitate, are nevoie de o anumită motivare internă şi externă, de o anumita susţinere materială,
dar şi psihică, de un plus de imaginaţie şi creativitate şi de un climat cultural favorabil.
În căutarea calităţilor cercetătorului, sau mai bine spus, a unei combinaţii eficace de calităţi
pentru cercetare, au fost propuse, diferite tipologii şi chiar sisteme de scalare.
-9-
 O scară de ierarhizare ar putea fi:
- 4. capacitate ridicată de cercetare;
- 3. capacitate moderată de cercetare;
- 2. capacitate limitată de cercetare;
- 1. capacitate practic inexistentă de cercetare.

Calităţile puse în evidenţă prin această sistematizare au un caracter excesiv tehnic şi nu sunt
uşor de cuantificat.
Unul dintre cele mai complete sisteme de evaluare a potenţialului cercetătorului propune
considerarea simultană a trei categorii de criterii:
 cunoştinţe;
 aptitudini;
 calităţi personale.

Fiecare dintre criteriile de evaluare pentru cele trei categorii poate fi poziţionat cifric, chiar
de cercetător pentru a se autoevalua, conform tabelului 1.2.

Tabelul 1.2 Calităţile cercetătorului competent

Cunoştinţe
1.Conştiinţa diversităţii
modalităţilor de a vedea lumea;
2. Cunoaşterea metodelor de a
culege informaţii;
3. Cunoaşterea strategiilor
posibile de cercetare;
4. Cunoaşterea subiectului
studiului;
5. Cunoaşterea subiectelor şi
disciplinelor legate;
6. Cunoaşterea reţetelor şi
contactelor-cheie în domeniul
de cercetare ales.
Total
Sursa: Zaiţ, D., Spalanzani, A., adaptat după Usunier, 1993.
Aptitudini
7. Capacitatea de a planifica,
organiza şi gestiona timpul
propriu;
8. Răbdarea studiului de
bibliotecă şi pentru alte surse;
9. Capacitatea de a atrage
susţinerea şi cooperarea altora;
10. Stăpânirea construirii,
argumentării şi structurării unui
dosar, în scris;
11. Stăpânirea discutării şi
apărării orale a opiniilor
proprii;
12. Capacitatea de a desprinde
învăţăminte din experienţă.
Total
Calităţi personale
13. Conştiinţa forţelor şi
slăbiciunilor proprii, ca şi a
valorilor personale;
14. Claritatea raţionamentelor;
15. Sensibilitatea faţă de
evenimente, situaţii, persoane şi
sentimente;
16. Stabilitate emoţională;
17. Flexibilitate;
18. Creativitate.
Total

În practica obişnuită, printre calităţile care au vizibilitate, atât pentru cercetător cât şi pentru
cei care organizează cercetarea, amintim:
 capacitatea de mobilizare şi concentrare;
 răbdarea şi tenacitatea în depăşirea sau surmontarea dificultăţilor apărute;
 capacitatea de a lucra singur sau în echipă (în funcţie de natura, complexitatea, amploarea şi
modul de organizare al cercetării);
 interesul pentru cercetare în raport cu obiectivele dezvoltării în meserie, carieră, societate
(motivarea profesională şi socială);
 deschiderea faţă de opiniile altora, faţă de schimbul de idei, de controversele ştiinţifice
(orice idee nouă este obiect al dezbaterii şi nu este acceptată imediat chiar atunci când este
justă);

- 10 -
  capacitatea de organizare a unei activităţi de cercetare;
 obisnuinţa ordonării ideilor, mai ales a acelora proprii;
 experienţa acumulată în scrierea clară şi redactarea unui document cu caracter ştiinţific.

În concluzie, cea mai mare parte a calităţilor, competenţelor sau abilităţilor de cercetare pot fi
asimilate, acumulate sau formate în timp. Este motivul pentru care este utilă urmărirea evoluţiei în
timp a oricărui potenţial candidat pentru activitatea de cercetare.

1.3.3 Factorul motivaţional

Cercetarea ştiinţifică presupune un angajament individual important şi nu numai alocare de

resurse, existenţa unor oportunităţi sau a unei comenzi sociale ferme.
Individul cercetator este principalul factor al reuşitei sau eşecului în această activitate. Pentru
acest personaj este nevoie să existe suficiente elemente care să-l incite şi să-l împingă permanent
spre atingerea obiectivelor în cercetarea asumată sau propusă.
Motivaţia în cercetare este un resort şi un motor care-l ajută să iniţieze, asume şi dezvolte
continuu acţiunile corespunzătoare în vederea reuşitei.
Motivele care-l determină pe cercetător să se angajeze în realizarea de proiecte de cercetare
sunt dominant de natură psihocomportamentală şi raţională.
Componenta raţională prezintă o mare importanţă deoarece individul are nevoie de ceea ce
ştie să facă pentru a câştiga, a evolua în carieră, a-şi valorifica şi valoriza cunoştinţele.
Nevoia de recunoaştere socială, este şi ea prezentă, în parte ca dimensiune psihică a
existenţei individului prin ambiţiile lui de situare mai bună faţă de ceilalţi componenţi ai grupului, în
parte ca efect raţional aşteptat de la cei pentru care munceşte şi produce rezultate profitabile.
Acolo unde cercetătorul nu are ce aştepta nici ca recunoaştere profesională, nici ca
recunoaştere socială, rezultatele obţinute nu pot avea pretenţia de a fi mai mult decât convenţionale
şi mediocre, chiar dacă remunerarea directă pentru activitatea desfăşurată ar putea fi considerată
rezonabilă.
Remunerarea este un factor motivaţional extern, nu totdeauna suficient de puternic. Mai
mult decât atât, remunerarea în cercetare nu este motivantă dacă se face după activitatea desfăşurată
şi nu după performanţele realizate de cercetător.
Natura şi intensitatea diferiţilor factori motivaţionali sunt diferite de la o cultură la alta.
De regulă, în societăţile mai puţin prospere componenta material-financiară a motivaţiei este
mult mai prezentă şi mai semnificativă pentru cercetător. Totodată, aceeaşi componentă materială
este mai prezentă la cercetătorii tineri, dornici să ajungă mai rapid la o stare materială înfloritoare.
În societăţile înstărite şi stabile, remunerarea ca motivaţie îşi pierde din importanţă,
rămânând însă destul de semnificativă pentru tinerii cercetători.
Ca elemente individuale de motivare pentru cercetare se pot recunoaşte:
 nevoia de a învăţa;
 nevoia de a evolua personal;
 nevoia de evoluţie în meserie şi carieră;
 nevoia de recunoaştere socială;
 satisfacţia obtinută din rezolvarea unor probleme concrete sau imaginate.

Trebuie să recunoaştem şi să admitem în acelaşi timp, că toate aceste motive şi raţiuni sunt
derivate din apartenenţa individului la un anumit grup.
Competiţia este cea care-l împinge permanent să acţioneze şi deci să cunoască şi să se facă
cunoscut.

- 11 -
 Remunerarea, ca şi alte stimulente materiale sau de altă natură apar ca elemente externe de
motivare şi ca pârghii folosite de beneficiarul cercetării sau de angajator pentru a obţine rezultate
pozitive pentru el.
Motivarea rămâne, oriunde şi oricând un mixaj complet între social, cultural, politic şi
individual.
Însăşi preferinţele individului pentru o motivare sau alta sunt influenţate de tipul culturii de
origine sau de apartenenţă, de influenţele culturale ce au intervenit pe parcurs, în timpul formării
universitare sau realizării unor stagii în alte ţări, de nivelul de dezvoltare economică şi social-umană
a grupului şi ţării respective.
Responsabilii cu cercetarea dintr-o ţară, instituţie sau întreprindere trebuie să conştientizeze
aceste diferenţe pentru a realiza cadrul motivaţional adecvat scopului: obţinerea de rezultate pozitive
şi performanţă în cercetare.

1.3.4 Afecţiune şi resurse

Cercetătorul nu este singur în activitatea pe care o desfăşoară, nici în cazul unor acţiuni
solitare, nici atunci când este izolat de restul lumii pentru a realiza anumite faze ale cercetărilor sale
individuale sau colective.
Cercetătorul are nevoie de un acompaniament permanent, pe de o parte, pentru a putea fi
completat prin cunoştinţe şi competenţe, atunci când este nevoie de ceva pentru care el nu este
pregătit, iar pe de altă parte pentru a fi susţinut material şi psihic în acţiunile sale de cercetare,
deoarece aceasta este o activitate complexă şi dificilă şi are nevoie de resurse şi susţinere afectivă.
Se poate spune că parcursul este mai mult sinuos şi mai puţin convenţional.
În acest sens, Usunier (1993) realizează un studiu pe baza unor interviuri luate unor
doctoranzi, în care prezintă etapele cercetării în funcţie de parcursul psihic al cercetătorului,
astfel:
1. Entuziasm;
2. Izolare;
3. Interes sporit;
4. Autonomie ridicată;
5. Plictiseală;
6. Frustrare;
7. Sarcina îndeplinită.

Pentru a parcurge mai liniştit şi productiv aceste etape, cercetătorul are nevoie de sprijin.
Familia şi prietenii sunt printre cei dintâi care pot oferi susţinere morală şi afectivă
cercetătorului. Între aparenta neutralitate şi încurajarea efectivă trebuie căutat şi găsit un echilibru
stabil.
Armonia şi detaşarea în puţinele momente de relaxare ale cercetătorului pot concura cu
factorii materiali şi financiari ai cercetării în asigurarea reuşitei.
Cercetătorul nu este întotdeauna o fiinţă suficient de puternică pentru a depăşi uşor
momentele sale de descumpănire, iar familia şi prietenii sunt primii care pot sesiza şi pune în lucru
soluţii de depăşire a acestora.
Întreprinderea sau instituţia pentru care lucrează cercetătorul îndeplineşte o dublă funcţie
de sprijin:
 Pentru susţinerea materială, financiară şi logistică;
 Pentru crearea unui climat destins, armonios, favorabil creativităţii, producerii
imaginaţiei, construirii ideilor.

- 12 -
 Responsabilii diferitelor departamente sau a echipelor de cercetare trebuie să posede
cunoştinţe în domeniul respectiv de specialitate, dar mai ales să aibă o structură intelectuală care să-i
favorizeze apropierea de membrii echipei sale.
Aceştia ar trebui să se ocupe de partea generală a organizării activităţilor de cercetare, să
fixeze, de preferat împreună cu membrii echipei, eşalonări ale realizării fazelor de lucru, dar să nu se
amestece prea mult şi prea des în ceea ce fac membrii echipei sale.
Este în sarcina acestui responsabil să formeze, de fapt, echipa astfel încât ea să fie
echilibrată, atât în raport cu natura problemei şi sarcinile de acoperit, cât şi cu ideea de a pune în
comun competenţe şi caractere diferite, dar complementare şi disponibile la colaborare.
Membrii echipei se pot sprijini reciproc, pot pune în comun elementele de care au nevoie
pentru a asigura un climat favorabil reuşitei.

1.4 Strategii de cercetare

Deşi deseori ceea ce se stabileşte a priori, sfârseşte prin a nu fi urmat, chiar şi în cercetarea
ştiinţifică, a stabili un plan de acţiune şi o strategie de cercetare este considerat un bun început.
Problemele de cercetat nu sunt niciodată identice, dar prezintă elemente similare, în materie
de etapizare, metode de abordare, instrumente de folosit, astfel încât stabilirea unei strategii
adecvate de cercetare evită multe bariere, capcane şi erori care pot să apară în derularea acţiunilor
necesare.
Strategia de cercetare reprezintă mixajul dintre metode, tehnici, reguli, principii,
instrumente raportate la scopul şi obiectivele cercetării.
Strategia este concretă şi totdeauna particulară în raport cu demersul de cercetare propus, în
timp ce metodologia este generală, chiar dacă anumite elemente ale sale pot fi particularizate sau
recomandate cu predilecţie pentru anumite domenii, ştiinţe sau ramuri de ştiinţe, subiecte de
cercetare sau probleme.
O strategie de cercetare este rareori raportată la o anumită metodă, ci este rezultatul unei
combinări acceptabile de elemente de natura metodologică în funcţie de scop şi obiective,
combinaţie prin care trebuie să se ajungă la construirea unui know-how specific în raport cu natura
şi anvergura demersului pe care-l va susţine.
În funcţie de aspectele metodologice dominante ale demersului de cercetare, putem avea
diferite tipuri de strategii:

• Inductivă (experimentală, cvasiexperimentală şi de observaţie) şi deductivă;

• Comparativă şi necomparativă;
• Studiu de caz (cazuistică sau monografică) sau pentru fenomene de masă (statistice);
• Longitudinale (în timp sau diacrone) sau transversale (la un moment dat sau sincrone);
• Interacţionale (cercetător-subiect) sau non-interacţionale;
• Calitative sau cantitative.

Strategia de cercetare urmează etapizarea demersului de cercetare şi cuprinde următoarele faze:

a) Căutarea şi culegerea datelor (observarea ştiinţifică): metode, tehnici şi instrumente de
observare şi investigare a realităţii;

b) Tratarea – prelucrarea datelor;

- analiza preliminară: metode, tehnici şi instrumente de tratare a datelor, de analiză logică şi
interpretare;

- 13 -
 - formulare ipoteze: procedee de construcţie a enunţurilor şi soluţiilor propuse, cu caracter
provizoriu, pentru a fi verificate.

c) Construcţie, verificare ipoteze şi testare a modelului: tehnici calitative şi cantitative,

principii formale şi logice de construcţie şi rezolvare a modelelor;

d) Generalizare şi construcţie teoretică (partea conclusivă a cercetării): metode şi tehnici de

sinteză şi generalizare, principii şi reguli de construcţie teoretică şi aplicativă.

În alegerea sau construcţia strategiei trebuie respectate principiile fundamentale ale

metodologiei de cercetare:
• Unitatea dintre teoretic şi empiric;
• Unitatea dintre înţelegere şi explicaţie;
• Unitatea dintre calitativ şi cantitativ;
• Unitatea dintre constatativ şi evaluativ.

Strategia nu este standardizabilă, ci este produsul unei poziţii particulare a cercetătorului în

raport cu domeniul şi problema de cercetat, pe de o parte, cu originile sale profesionale,
experimentale şi comportamentale. Astfel, profesia şi experienţa vor avea o contribuţie
semnificativă în modul de alegere sau construcţie a strategiei.
În orice meserie există o anumită cultură specifică, un anume mod de asumare a cercetării,
dar şi o anumită dominantă metodologică la care se recurge în realizarea demersurilor de cercetare.

1.5 Elementele strategiei

Strategia de cercetare este fixată printr-un cadru general, în care elementele de bază sunt cele
privitoare la:

 Scop;
 Obiective;
 Ipoteze;
 Metode;
 Tehnici;
 Procedee;
 Instrumente,
raportate la demersul ce va fi realizat.
Adecvarea dintre aceste elemente va fi propusă printr-un know-how specific în raport cu
domeniul, subiectul, contextul şi condiţiile cercetării, pe de o parte, cu abilităţile, competenţele şi
resursele cercetătorului, pe de altă parte.

• Conceptul şi simbolul sunt elaborări convenţionale prin care se stabilesc relaţii între
elementele realităţii şi capacitatea de a înregistra, înţelege şi explica aceste elemente, precum
şi raporturile sau relaţiile în care acestea se află sau se pot afla în diferite condiţii.
Limbajul este construit pe baza acestor concepte şi simboluri, permiţând comunicarea,
înţelegerea, explicarea şi transmiterea mesajelor, mai mult sau mai puţin specializate.

• Scopul cercetării trebuie stabilit cu cât mai mare precizie.

Titlul proiectului nu sugerează întotdeauna suficient de explicit acest scop. Uneori este
nevoie de explicarea sensului, motivelor şi elementelor de conţinut ale respectivului scop.
- 14 -
 În general, scopul este unic, dar trebuie să fie explicitat prin obiectivele cercetării.
Prin scop, cercetătorul fixează o ţintă, o anumită finalitate descriptivă, explicativă,
normativă, generalizatoare, propune atingerea unui punct stabilit la începutul demersului pe care-l
va întreprinde.

• Obiectivul cercetării este deseori confundat cu scopul acesteia. În mod normal şi necesar un
scop poate fi defalcat în mai multe obiective.
Acestea devin astfel elemente analitice ale scopului sau ţinte intermediare.
Prin obiectivele cercetării, aceasta devine astfel mai concretă şi explicită.
Fiecare obiectiv este însoţit de acţiuni şi mijloace concrete de realizare, fixând astfel
coordonatele de bază ale strategiei de cercetare.

• Ipoteza este legată de scopul şi obiectivele cercetării.

De altfel, ipoteza construită face referire explicită sau implicită la scop, şi, uneori, chiar la
obiective.
În cazul cercetărilor aplicate, ipoteza apare ca o soluţie posibilă, anticipată.
Pentru cercetările predictive, ipoteza devine o anticipare credibilă a ceea ce se va putea
întampla în anumite condiţii, pornind de la anumite premise.

• Condiţia este legată de suportul faptic şi logistic al cercetării.

Ea impune un anumit cadru, mai degrabă material-fizic decât raţional-logic al cercetării.
Condiţia unei cercetări poate fi dată de un fapt, grup de fapte, împrejurare sau context de
care depinde desfăşurarea unui proces sau apariţia unui fenomen.
Într-o strategie de cercetare, formularea condiţiilor de bază şi iniţiale este obligatorie.
Sistemul condiţiilor este însă flexibil, admite anumite schimbări în funcţie de ceea ce se
întâmplă în timpul derulării cercetării.

• Premisa unei cercetări este un element al unei logici iniţiale pe care se bazează realizarea
demersului de cercetare şi derivarea concluziei sau concluziilor acestuia.
Ea poate să fie formulată ca propoziţie sau enunţ, ca parte a unui raţionament inductiv sau
deductiv din care este apoi generată concluzia. Premisa sau sistemul de premise ale cercetării este
important şi în construcţia ipotezei.

• Observarea este elementul de bază al cercetării în raport cu fiabiltatea şi verosimilitatea

datelor obţinute. Ea este practic prezentă pe tot parcursul cercetării şi face permanent
legatura între realitate şi teoria studiată. Observarea este acţiune de cercetare, dar este şi
metodă generală (propunând o anumită filosofie, principii şi reguli specifice, tehnici şi
instrumente de culegere şi analiză a datelor), tehnica particulară şi manieră specifică de a
percepe realitatea, mai întâi, de a interpreta şi evalua această realitate, mai apoi.

• Factorii şi variabilele sunt confundabile în anumite limite.

Factorii sunt fixaţi prin elementele realităţii care produc, suferă sau intermediază acţiunea, în
timp ce variabilele exprimă dimensiunile măsurabile sau care pot lua diferite valori identificabile
doar în anumite condiţii şi în raport de valorile altor variabile.

Variabila este dimensiunea implicită şi generică a factorului, acea dimensiune care poate lua
diferite valori şi care poate fi determinată sau estimată prin relaţionare cu alte variabile, în cadrul
unui model specific. Variabilele pot fi exogene şi endogene, independente şi dependente, cauzale şi
rezultative.
- 15 -
 În analizele cantitative, simbolurile folosite sunt:
y  Y pentru variabile endogene (dependente sau rezultative), si x  X pentru variabile
exogene (independente sau cauzale).

În cercetările calitative, mai ales, apar variabile specifice de tip atribut (caracteristici ale
subiecţilor din studiul de cercetare: vârsta, şcolaritate, stare civilă, venit, etnie, etc., folosite pentru a
fixa profilul subiecţilor din eşantion), variabile externe (care privesc mediul, demografia,
caracteristici individuale, pot influenţa în mod neaşteptat şi întâmplător).

Un tip particular de variabile se foloseşte în econometrie pentru a sintetiza influenţe

nesemnificative, necunoscute, întâmplătoare sau pentru care nu pot fi făcute estimări suficient de
precise.
Acestea sunt cunoscute sub denumirea de variabile-eroare sau reziduale.
• Parametrii apar ca valori strict determinate în anumite structuri, modele, măsurători sau
estimări. Variaţia unei caracteristici este permanent şi sistematic proporţională cu valoarea
acestui parametru, determinat a priori pe anumite baze şi în conformitate cu principiile
respectivei teorii. Asemenea parametri apar frecvent în ştiinţele exacte şi mai rar în
economie.

• Unităţile de analiză şi de măsură sunt, teoretic, aceleaşi. În practica de cercetare, unităţile de

analiză pot fi obţinute în urma măsurătorilor şi observaţiilor realizate, folosind deci unităţile
de măsură potrivite.

Unităţile de analiză, ca şi cele de măsură se stabilesc în funcţie de domeniu, natura

caracteristicilor de observat şi analizat, scop şi obiective ale cercetării, de disponibilitatea de
instrumente şi procedee de măsurare şi analiză.
Acţiunile de măsurare şi analiză sunt dependente de operaţionalizarea conceptuală şi pot fi
ajutate prin buna alegere a unităţilor de măsură şi analiză.

• Relaţiile şi ecuaţiile formale realizează punerea în legatură logică a diferitelor variabile şi a

diferiţilor parametri ce caracterizează starea, evoluţia sau structura fenomenelor sau
proceselor cercetate. Prin intermediul acestora este surprinsă esenţa legăturilor sau
conexiunilor cauzale, de tip determinist sau stochastic, dintre respectivele fenomene sau
procese.

La baza construirii relaţiilor formale sau ecuaţiilor stau totdeauna, explicaţiile furnizate de teoria
în cauză (care furnizează suportul explicativ al domeniului vizat) şi raţionamentele logice ale
cercetătorului, derivate din analiza proceselor şi fenomenelor cercetate.

• Raţionamentul apare ca un suport esenţial al unei cercetări. El permite de fapt construcţia

sau reconstrucţia logică a unei concluzii prin relaţionarea de judecăţi, argumente şi motive
logice pertinente sau demonstrabile în cadrul unei teorii sau pe baza acesteia.

În raport cu elementele logice la care recurge, raţionamentul poate fi inductiv sau deductiv, sau,
mai degrabă, dominant inductiv sau dominant deductiv.
Cercetarea este raţională şi pentru că se bazează pe raţionament. Concluzia derivată prin
folosirea raţionamentului, face într-un mod specific, legătura dintre elemente cauzale şi elemente
rezultative, trecând printr-un set de transformari pentru care principiile şi mecanismele sunt mai
- 16 -
mult sau mai puţin cunoscute, dar pot fi identificate, analizate şi caracterizate ca medii ale
relaţionării cauzale respective.

• Judecata este elementul central al raţionamentului şi furnizează un aspect logic, evident sau
demonstrat al acestuia. Ea este rezultată dintr-o reflecţie sau dintr-o demonstraţie logică şi
propune afirmarea sau negarea unui aspect din cercetare prin recurs la un enunţ exprimat
printr-o propoziţie.

Construcţia judecăţii poate fi realizată numai pe baze logice. Opinia personală sau punctul de
vedere nu conduc la enunţuri sau propoziţii care ar putea fi considerate judecăţi în cadrul cercetării.

• Demonstraţia este o combinaţie de operaţii mentale şi de rationamente cu ajutorul cărora

poate fi stabilit un adevăr sau poate fi derivată o soluţie. Experimentul este suportul unei
demonstraţii, dar nu poate fi confundat cu aceasta.

• Explicaţia furnizează suportul credibilităţii demersului, ca şi diferitelor acţiuni şi activităţi

prin care acesta este realizat. Mai mult, în orice cercetare apare necesitatea de a aduce lumină
asupra diferitelor aspecte întâlnite, fapte, conexiuni, evoluţii, stări prin care demersul şi
maniera de operare în cercetare pot fi înţelese, acceptate şi folosite. Explicaţia ajută
înţelegerea şi favorizează derularea corectă a cercetării.

• Argumentarea este, alături de explicaţie, o manieră logică de a convinge asupra valabilităţii

unui enunţ cuprins într-o propoziţie. Ea oferă însă, mai mult dovezi decât judecăţi sau
raţionamente, mai mult aspecte concrete decât elemente demonstrabile. Crearea unei
convingeri asupra verosimilităţii unui enunţ se realizează prin argumente şi mai puţin prin
demonstrare. Argumentarea este mai puţin tehnică şi se bazează pe o anumită virtuozitate în
producerea discursului sau a textului scris.

• Metoda de cercetare este elementul deschiderii teoretice şi filosofice a demersului care

urmează a fi întreprins. Alegerea poate fi realizată în funcţie de scopul, obiectivele şi
ipotezele stabilite pentru cercetare. Metoda are un caracter general, dar este integrată într-o
manieră specifică în fiecare demers de cercetare, conturând axele metodologice principale
ale cercetării.

Este motivul pentru care prin recurs la metoda de cercetare trebuie să înţelegem, în primul rând,
principiile şi regulile generale ale demersului, mecanismele conducerii acţiunilor proiectului,
opţiunea pentru dominante raţional logice sau naturalist-interpretative, inductive sau deductive,
explicativ-cauzale sau descriptiv-exploratorii, cantitative sau calitative în parcursul ce va fi realizat.

• Tehnica, procedeul şi instrumentul de cercetare au accepţiuni şi dimensiuni particulare în

funcţie de temă, scop şi obiective, ipoteze şi sens al demersului, pe de o parte, de etapele şi
acţiunile cercetării, pe de altă parte.
Acestea sunt identificabile, adaptabile şi aplicabile pe diferite faze ale derulării cercetării.

Vom avea, de exemplu, tehnici, procedee şi instrumente de căutare şi culegere a datelor, de

prelucrare şi analiză, de testare şi validare, de interpretare sau de construcţie a textelor de
specialitate.

- 17 -
 Tehnica, procedeul şi instrumentul nu furnizează rezultate bune sau rele, pozitive sau
negative automat, ci doar în funcţie de abilitatea sau deprinderea cercetătorului în a le mânui eficace,
la timpul, momentul şi în circumstanţele date ale cercetării.

• Know - how sau savoir - faire este componenta cea mai complexă sau dificil de stăpânit a
strategiei. Este dimensiunea cea mai cuprinzătoare şi mai variabilă a metodologiei.

Know-how-ul se deprinde prin experienţă şi rutină, este rezultat al confruntării succesive a

cercetătorului cu diferite situaţii în care a aplicat metode, tehnici, procedee şi instrumente în anumite
combinaţii şi pentru anumite destinaţii.
Învăţarea aplicării concrete a ceea ce ştii să faci se realizeaza în timp şi nu are reguli strict
determinate.
Know-how-ul „se fură” în egală măsură şi nu este doar rezultatul unui transfer orientat de
cunoştinţe metodologice. Acesta ajută însă cercetarea pe întregul ei parcurs.
Cercetătorul care nu-l posedă trebuie să facă apel la specialişti mai versaţi, cu o anumită
experienţă în domeniu, iar uneori trebuie să-şi asume eşecuri pentru a reuşi ulterior.
Eşecul în cercetare este un mod acceptabil de a deprinde ştiinţa şi arta de a conduce şi realiza
cercetarea.

1.6 Inducţia şi deducţia. Construcţia ipotezei

Ipoteza este un enunţ nu numai teoretic, dar având iniţial un sens relativ şi anticipativ, cu
caracter provizoriu, o supoziţie consistentă, rezultată din raţionamente logice sau pe baza unei
intuiţii specifice cercetătorului, o soluţie posibilă, sustinută prin elemente legate ale unei teorii sau
sugerată de anumite fapte sau comportamente observate, constatate şi considerate relevante şi
semnificative.
Construcţia ipotezei este un proces complex, legat de numeroase circumstante, dar mai ales
abilităţi specifice ale cercetătorului.
Principalele origini ale acestei construcţii sunt: teoria şi experienţa directă.
Teoria furnizează premise ale construcţiei ipotezei cu diferite grade de generalitate, teoria însăşi
poate fi considerată ca sistem complex de ipoteze cu grad maxim de de generalitate.
Experienţa directă este al doilea factor generator de premise pentru construcţia ipotezei.
Cunoştinţele teoretice potenţate de anumite abilităţi şi deprinderi ale cercetătorului, ca şi de o
intuiţie specifică acestuia, favorizează diferite operaţiuni de asociere, analogie, diferenţiere prin care
se ajunge la ipoteză.
În sens formal-logic, ipotezele pot fi construit prin recurs la anumite reguli derivate din tipurile
cunoscute de raţionamente: deductiv, inductiv sau mixt.
Astfel, ne putem baza pe sesizarea unor elemente concordante, discordante, evoluând în acelaşi
sens, apelând la unul dintre procedeele cunoscute de construcţie a ipotezelor.
Procedeul concordanţei: explicarea unui fenomen în funcţie de cauzele puse în evidenţă pentru
alţi factori (prezenţa permanentă a unui factor printre factorii care explică obţinerea unui anumit
efect poate fi considerată semnificativă pentru a considera respectivul factor ca fiind cauza
respectivului efect); dacă, de exemplu combinaţiile (a, x), (b, x) şi (c, x) determină respectiv efectele
(d, z), (e, z) şi (f, z), atunci se poate conchide că (x) este factorul cauză pentru (z).
Procedeul diferenţei: identificarea cauzei apariţiei unui fenomen în funcţie de îndeplinirea unui
set de condiţii, dar nu şi la concretizarea aceloraşi condiţii în aceeaşi configuraţie (apariţia unui efect
când se produc factorii (a, b, c), dar nu şi când se produc doar factorii (a, b), de exemplu).

- 18 -
 Procedeul mixt (concordanţei şi diferenţei): efectul este produsul unor combinaţii factoriale,
dar nu şi al altora cuprinzând doar unii din factorii fiecăreia dintre combinaţiile respective; se
produce efectul considerat atunci când se combină factorii (a, b, z) şi (a, b, x) dar nu şi atunci când
se combină (a, z, x), de exemplu; doar factorul b poate fi considerat cauza;
Procedeul reziduurilor: prin recurs simultan la deducţie şi inducţie; punctul de plecare este o
lege cunoscută (factorul a determină apariţia efectului b, de exemplu); pentru un efect particular,
generat atunci când factorul cauză stabilit prin generalizarea anterioară (a) duce la apariţia unui alt
efect (b, c), de exemplu), cauza trebuie asociată cu o alta (x), de unde rezultă că efectul (c) este
generat de cauza (x);
Procedeul analogiei: din concordanţa unor caracteristici a două fenomene se poate trage
concluzia că între acestea există şi alte asemănări de conţinut şi proprietăţi interne.
Inferarea este suportul logic al construcţiei ipotezei. Ea apare ca operaţiune logică, prin care se
avansează o judecata provizorie (concluzie), neprobată, pe baza unei relaţii cu alte judecăţi
considerate adevărate (premise).
Inferarea poate fi:
• Inductivă (realizarea analizei faptelor);
• Deductivă (sinteză în vederea construirii concluziei);
• Descriptivă (Realizată prin separarea variaţiilor sistematice de cele nesistematice ale
fenomenului sau procesului studiat);
• Cauzală (constând în explicarea prin cauze şi efecte a unui fenomen sau proces).

Inducţia şi deducţia devin sisteme metodologice cu ajutorul cărora sunt obţinute ipoteze
verosimile.
Inducţia permite construcţia de inferenţe nedemonstrabile, în timp ce deducţia realizează
inferenţe demonstrabile.
Inducţia este demersul metodologic prin care se poate trece de la premise individuale la
concluzii generale. Se realizează prin abstractizare ştiinţifică, construcţia de modele pentru a
parcurge drumul de la ipoteză la lege (generalizare) şi teorie (sistematizarea enunţurilor din
domeniu).
Inducţia furnizează concluzii cu caracter relativ şi probabil pentru că:
 se operează cu un număr de premise;
 informaţiile disponibile nu acoperă integral procesul sau fenomenul analizat.

Formele inducţiei:
 Inducţie completă: generalizarea unei propoziţii pe baza unui număr limitat şi finit de cazuri,
care nu acoperă categoria sau clasa respectivă de fapte sau obiecte. Enumerarea este o formă
simplă a inducţiei complete.

 Inducţie incompletă: consta în asocierea dintre fiecare element al unei colectivităţi şi o

anumită proprietate şi extinderea acesteia pentru toate elementele făcând parte din clasa
respectivă. Tehnicile specifice inducţiei incomplete sunt interpolarea şi extrapolarea.

Deducţia permite obţinerea (deducerea) de propoziţii (enunţuri) adevărate din alte enunţuri
(propoziţii) adevărate, pe baze logice.
Inferenţa, în acest caz, este logic - necesară şi subiectiv – sigură pentru că:
 Premisele sunt suficiente pentru a asigura cu necesitate concluzia;
 Concluzia are valoarea de adevăr furnizată de valoarea de adevăr a premiselor;
 Acceptarea premiselor este suficientă pentru impunerea concluziei;
- 19 -
  Acceptarea concluziei are gradul de certitudine al acceptării premiselor.

Procedeele deducţiei sunt: axiomatizarea, formalizarea, modelarea, situate într-o poziţie de

complementaritate.
• Axiomatizarea: stabilirea de noţiuni şi enunţuri cu înţeles evident şi universal acceptat
(axiome) pe baza cărora pot fi deduse şi aplicate toate celelalte enunţuri ale teoriei, enunţuri
numite teoreme. Regulile axiomatizării sunt: substituirea, detaşarea şi prestabilirea
implicaţiilor.

• Formalizarea: recursul la simboluri abstracte şi la reguli pentru a realiza operaţiile logice

ale enunţurilor. Semnele folosite au caracter general în respectiva teorie şi au semnificaţii
strict prestabilite.

• Modelarea: construirea şi folosirea de scheme sintetice, abstracte şi simplificatoare care pot

fi folosite în demonstrarea enunţurilor şi care pot fi extinse în studiul altor fenomene sau
fapte decât cele considerate în explicaţiile anterioare ale respectivei teorii. Un model este
format din elemente, relaţii, condiţii.

1.7 Abordarea calitativă versus abordarea cantitativă

Abordarea calitativă şi cea cantitativă sunt asociate, de regulă, fiecare în parte cu domenii
sau direcţii de cercetare. Astfel, abordarea cantitativă este considerată specifică cercetărilor din
ştiinţele pozitive, în timp ce pentru cercetările din ştiinţele socioumane şi economice este
considerată şi recomandată abordarea calitativă.
Respectivele abordări sunt astfel numite din cauza dominantelor lor metodologice, prin
raportare mai ales la caracteristicile metodelor, tehnicilor, instrumentelor folosite sau recomandate.
Cele două tipuri de abordări sunt complementare în aproape orice cercetare.
Abordarea cantitativă este raţională şi recurge la măsurare, cuantificare, exprimare cifrică şi,
oarecum implicit, abstractizare şi dezvoltare formală a demersului.
Ea prezintă, fie şi în sens relativ, câteva avantaje:
 Economia de timp: cercetarea poate fi sistematizată, structurată şi dezvoltată pe baze raţionale,
prin recurs la măsurare şi elemente simbolice de exprimare, la sisteme de operatori logici şi
structuri formale anterior construite;
 Oferă un suport puternic pentru acceptarea rezultatelor obţinute, a concluziilor sau
consecinţelor ce derivă;
 Raportarea la teorie, la legi şi legităţi ale acesteia face posibilă aplicarea deducţiei şi
generalizarea pe această cale;
 Face posibilă axiomatizarea şi, implicit, construcţia sau reconstrucţia teoretică din domeniul
vizat.

Abordarea cantitativă se realizează prin axiomatizare, formalizare, modelare, cuantificare. Este

de tip deductiv şi face recurs la axiomatizare, formalizare, modelare şi cuantificare.

Abordarea calitativă propune pătrunderea către intimitatea structurilor reale sau imaginare
prin interpretare, explicaţie naturalistă, înţelegere, comprehensiune.
Este posibilă astfel generalizarea prin trecerea de la individual la general prin recurs la inducţie.

- 20 -
 Abordarea calitativă este interpretativă, naturalistă sau/şi hermeneutică. Ea propune înţelegerea
sensului acţiunii spiritului aşa cum este conceput în mod subiectiv. Este dominant inductivă şi
subiectivă, realizând pătrunderea spre ceea ce este realitatea dincolo de modul în care aceasta este
percepută.
Premisa de la care se pleacă în abordarea calitativă este aceea că faptele social-umane au un
caracter subiectiv şi ireductibil şi nu pot fi analizate decât în contextul în care apar şi evoluează.
Acest aspect obligă la pătrunderea înspre profunzimile naturale ale respectivelor fapte, spre
intimitatea structurilor şi condiţiilor în care funcţionează individul sau grupul respectiv.
Numai astfel se poate realiza construirea unei imagini semnificative şi conforme cu sensul şi
semnificaţia reale ale acţiunilor, comportamentelor şi trăirilor acestora.
Întelegerea poate fi obţinută prin recurs la metode nonexperimentale.

Tabelul 1.3 Diferenţe între calitativ şi cantitativ în cercetare

Dimensiunea
Orientare generală(strategie)
Realitate abordată
Poziţia faţă de domeniul
cercetat
Discipline metodologice
implicate
Relevanţa explicării şi
înţelegerii
Relaţia cercetător-cercetat
Selecţia unităţilor de
cercetat
Timpul de culegere
Metode şi tehnici folosite
Natura datelor
Caracterul raportului de
cercetare
Sursa: Schematizare adaptată pentru economie şi management după Petru Iluţ.
Abordarea cantitativă
Pozitivist-explicativă
Dominant macro, global şi formal
Statică şi dinamică, externă în raport Procesuală, construită special de
cu subiectul
Statistica, econometria, matematica, Sociologia, psihologia, antropologia,
fizica
Obiectivitate dominată de
cunoştinţele cercetătorului; accent
pe etică
Neutră, distantă
Eşantionare statistică sau distribuţie Eşantionare teoretică sau distribuţie
naturală
Perioade scurte, la intervale
determinate
Dominant deducţia
Constructivism formal
Ancheta
Analiza cantitativă
Observarea sistematică
Indici statistici
Corelaţie şi regresie
Analiza factorială
Verificate, validate, de mare
fidelitate
Dominant formal, cantitativ,
comentarii bazate pe argumentare
logic-formală, explicaţie şi rigoare
metodologică
Abordarea calitativă
Fenomenologic şi interpretativ
Micro local, contextual şi concret
subiect
teoria comunicării
Subiectivism şi înţeles atribuit prin
interpretare
Subiectivă, dominată sentimental şi
afectiv
naturală
Perioade lungi de observare continuă
Dominant inducţia
Interpretare fenomenologică
Observaţie participativă
Observaţie naturală
Interviu
Studiu biografic
Analiza calitativă
Complexe, bogate prin semnificaţie,
rafinate
Expunere prin apel la limbajul natural,
descriptiv, interpretativ şi emoţional.

Din tabelul 1.3 reiese că unele elemente sunt comune, indiferent de domeniul de realizare.

Cercetarea calitativă este folosită dominant în ştiinţele socioumane şi economice, fiind

caracterizată de cinci trăsături particulare (Chelcea 2002):

- 21 -
 1. este realizată într-o viziune dominant comprehensivă;
2. abordează subiectul de studiu într-o manieră deschisă şi cuprinzătoare;
3. foloseşte date culese prin metode calitative;
4. foloseşte analiza calitativă a datelor, recurgând la cuvinte pentru a analiza alte cuvinte;
5. se finalizează într-o teorie sau o descriere de tip narativ şi nu într-o demonstraţie.

1.8 Observaţia ştiinţifică

Observaţia ştiinţifică este o metodă de investigare a fenomenelor şi proceselor şi nu doar un
mod de identificare şi culegere a datelor empirice. Ea poate fi considerată o „contemplare metodică”
asupra realităţii şi datelor, faptelor şi cunoştinţelor acumulate, realizată în scopul obţinerii de
informaţii noi asupra procesului sau fenomenului real cercetat.
Cu ajutorul observaţiei ştiinţifice, realitatea este percepută şi înţeleasă, dar şi explicată
teoretic aşa cum este ea, practic în funcţie de dominantele subiective ale actorilor implicaţi şi de un
ansamblu de factori care creează contextul realizării sale.
Observaţia ştiinţifică nu este doar un mod de a privi şi înregistra faptele sau evenimentele,
fenomenele sau procesele pentru o cercetare, ci, mai mult decât atât, realizarea unei implicări active
a cercetătorului în descifrarea realităţii.
Ea se bazează pe un set de reguli şi principii, de tehnici procedee şi instrumente cu ajutorul
cărora este abordată realitatea cercetată, este stabilită modalitatea concreta de realizare a contactului
cu această realitate şi este construit şi analizat sistemul de date obţinut prin folosirea sa.
Observaţia este ştiinţifică în măsura în care permite transferul informaţiilor în sistemul
raţional-logic şi interpretativ al cercetătorului printr-un limbaj specializat.
Rezultatele obţinute prin observarea ştiinţifică depind de mai multe elemente ale cercetării:
 calităţile şi performanţele organelor de simţ ale cercetătorului;
 nivelul cunoştinţelor şi experienţa acumulată de cercetător;
 nivelul de dotare şi calitatea aparaturii de cercetare disponibile;
 maniera formată de sistematizare a cercetătorului;
 receptivitatea culturală faţă de cercetare.

Observaţia este un proces continuu, realizat pe tot parcursul cercetării. Privită ca sistem de
principii şi reguli de cunoaştere a realităţii, posedând o filosofie specifică, cu o anumita generalitate
şi bazându-se pe tehnici, procedee şi instrumente specifice, observarea poate fi considerată metodă
de cercetare.

1.9 Măsurarea sau cuantificarea în economie

Măsurarea sau cuantificarea se referă, de fapt, separat sau fiecare, la traducerea în expresii
calitative sau cantitative, cifrice sau simbolice a fenomenelor şi proceselor din economie şi
management, în cazul acestor domenii.
Diferenţa principală dintre măsurare şi cuantificare ar putea fi considerată ca fiind derivată
din natura domeniului şi a caracteristicilor pentru care se realizează respectiva conversie, cantitativă
sau calitativă.
Termenul cuantificare este mai potrivit pentru caracteristici, fenomene şi procese calitative,
a căror conversie nu poate fi realizată pe baze standardizate, prin recurs la sisteme convenţionale
cunoscute de măsurare.

- 22 -
 Termenul măsurare este mai des utilizat şi asociat, în mod uzual, cu exprimarea cifric-
cantitativă a caracteristicilor, fenomenelor şi proceselor prin comparare cu o unitate de măsura
convenţională, standardizată.
Utilitatea teoretică şi practică a acestei operaţii nu poate fi supusă discuţiei. Elementele
rezultate din măsurare sau cuantificare facilitează estimările, determinările şi analizele. Ele conferă
mai multă siguranţă în estimări sau determinări, şi fac mai plauzibile rezultatele la care se ajunge.
Măsurarea şi/sau cuantificarea se realizează prin intermediul unor unităţi de măsură,
instrumente şi procedee de măsurare, bazându-se pe indicatori şi indici, relaţii, ecuaţii, parametri,
cu ajutorul unor tehnici specifice (calitative: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda
variaţiilor concomitente, metoda gradientului sau soldului, interferarea prin analogie; cantitative:
metoda substituţiei în lanţ, metoda balanţieră, metoda corelaţiei, cercetări operaţionale – simularea
Monte Carlo, metode probabilistice, programarea matematică, etc.).
Pentru a furniza rezultate corecte şi utilizabile în cercetare, măsurarea şi cuantificarea trebuie
să se bazeze pe un set unitar de principii, reguli, instrumente şi unităţi de măsură general aplicabile
şi comparabile pentru acelaşi domeniu, pentru aceleaşi caracteristici şi contexte diferite.

1.10 Modelul în cercetarea ştiinţifică

Folosirea de reprezentări sintetice, semnificative şi corecte în raport cu nivelul, structura,
starea, mecanismele de funcţionare sau transformare a sistemelor reale aduce un plus de eficacitate,
dacă nu şi de consistenţă în cercetare. Asemenea reprezentări sintetice au o largă utilizare în practica
cercetării ştiinţifice.
Modelul este un instrument ştiinţific prin care se realizează reprezentarea unor realităţi care,
prin scara şi complexitatea lor, depăşesc capacitatea de cuprindere a intuiţiei sau logicii cu care
stăpânim elementele realităţii pe care o studiem sau dorim a o cunoaşte şi transmite altora.
„Economia este o ştiinţă a cărei gândire constă în termeni şi modele” (J. M. Keynes). În
management, modelul a devenit referinţa de bază şi instrument de cercetare eficace. Este folosit mai
mult decât în alte domenii pentru că aici, în management, ca şi în economie, în general, realitatea
(economică, financiară, comercială, umană) de întreprindere sau de sistem naţional, regional sau
mondial nu poate fi cuprinsă ca atare în totalitatea ei complexă, ci prin secvenţe, pentru care
exploatarea unor reprezentări sintetice, de tipul modelului, devine obligatorie.
Teoria economică a fost dezvoltată, ea însăşi, prin recurs la anumite reprezentări formal –
simbolice şi studierea acestora pentru a realiza apoi transferul concluziilor asupra sistemelor reale
respective.
În funcţie de formă, destinaţie şi principiile de utilizare, putem avea diferite tipuri de
modele:
 imitative (iconice): modele care folosesc imagini mentale sau material-fizice sugerând
structura şi funcţionarea sistemelor reale: sunt apropiate de realitatea pe care o
reprezintă;
 de tip index: care menţin doar caracteristicile iniţiale, cele care descriu componentele
şi relaţiile intime ale sistemelor reale pe care le reprezintă;
 simbolice: care realizează înlocuirea elementelor sistemului prin simboluri definite şi
relaţii logico-formale; ipoteza, legea, teoria sunt de fapt asemenea modele;
 cibernetice: modele realizate ca sisteme simbolice cu feed-back (autoreglare).

Modelarea este tehnica prin intermediul căreia este construit şi rezolvat, aplicat sau exploatat
modelul. Aceasta se realizeaza prin parcurgerea mai multor etape:
 definirea obiectului;

- 23 -
  conceptualizarea elementelor modelului;
 analiza teoretică a referinţelor reale;
 selectarea, definirea şi exprimarea variabilelor;
 elaborarea ipotezelor;
 stabilirea structurii generale a modelului;
 parametrizarea (structura concretă a modelului sau estimarea);
 testarea verosimilităţii modelului teoretic;
 interpretarea rezultatelor;
 aplicarea rezultatelor.

Modelele formal-logice sunt încadrate într-o clasă particulară, cu o largă aplicabilitate în

cercetările economice: ordonanţarea lucrărilor din gestiunea producţiei, alegerea variantelor de
decizie, estimarea cererii sau ofertei de produse, previzionarea cifrei de afaceri şi profitului.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă reprezintă metodologia cercetării ştiinţifice?
2. Prezentaţi sistemele de referinţă utilizate în cercetările economice.
3. Cum se clasifică cercetarea ştiinţifică în funcţie de scopul urmărit?
4. Cum se clasifică cercetarea ştiinţifică în funcţie de modul de realizare?
5. Care sunt formele cercetării ştiinţifice în funcţie de caracterul acesteia?
6. Care sunt factorii ce influenţează cercetarea în economie?
7. Prezentaţi poziţia individului în calitate de cercetător format faţă de cercetarea ştiinţifică.
8. Prezentaţi maniera în care cultura influenţează poziţia individului comun faţă de cercetare.
9. Care sunt criteriile care reflectă poziţia culturală a populaţei unei ţări faţă de cercetare?
10. Prezentaţi motivele care îl determină pe cercetător să se angajeze în realizarea de proiecte
de cercetare.
11. Care sunt factorii ce oferă sprijin moral şi afectiv cercetătorului în timpul derulării
activităţii de cercetare?
12. Strategia de cercetare. Definiţie şi tipuri de strategii.
13. Ce reprezintă scopul cercetării în cadrul demersului de cercetare ştiinţifică?
14. La ce se referă obiectivul cercetării în cadrul demersului de cercetare ştiinţifică?
15. Definiţi ipoteza în cadrul demersului de cercetare ştiinţifică?
16. Ce reprezintă metoda de cercetare în cadrul demersului de cercetare ştiinţifică?
17. Inferarea. Definiţie şi tipologie.
18. Inducţia. Definiţie şi forme.
19. Deducţia. Definiţie şi procedee.
20. Modelul în cercetarea ştiinţifică. Definiţie şi tipuri.
21. Observaţia ştiinţifică în calitate de metodă de investigare a fenomenelor şi proceselor.

- 24 -
 CAPITOLUL II

TEHNICI, PROCEDEE ŞI INSTRUMENTE DE CERCETARE

2.1 Stabilirea unităţilor de analiză şi eşantionarea

Cercetarea ştiinţifică se dezvoltă pornind de la studiul caracteristicilor stabilite pentru un

număr de unităţi de observare şi analiză. Numărul acestor unităţi de observare şi analiză poate fi egal
cu totalitatea faptelor şi evenimentelor reale care compun colectivitatea de referinţă, caz în care nu
se pune problema unei selecţii sau esantionări. Astfel de situaţii sunt rare.
Colectivităţile sau populaţiile ca ansambluri sunt fie prea mari, fie insuficient delimitate, iar
resursele angajate în cercetare sunt de cele mai multe ori insuficiente pentru a permite studiul tuturor
unităţilor posibile de observare şi analiză.
Unităţile de observare şi analiză prestabilite şi selectate pe baza unor criterii şi tehnici
potrivite formează ceea ce se numeşte eşantionul cercetării.
Un astfel de eşantion este un subgrup de unităţi al colectivităţii sau populaţiei totale, special
selectat, stabilit pe baza unor criterii şi tehnici specifice, care urmează a fi observat, studiat şi
analizat în scopul obţinerii informaţiilor dorite asupra întregii colectivităţi, asupra căreia vor fi
extinse explicaţiile, interpretările şi concluziile cercetării.
Eşantionarea admite întotdeauna anumite marje de eroare pentru că există o probabilitate mai
mică sau mai mare, ca grupul unităţilor de observare şi analiză astfel selectat, să nu reproducă
perfect populaţia de bază şi/sau caracteristicile acesteia.
Pentru a reduce la maxim asemenea erori, sunt recomandate două soluţii potrivite:
1. selecţia aleatoare;
2. reproducerea fidelă a structurii şi caracteristicilor populaţiei de bază.

Tehnicile şi instrumentele cunoscute în literatura de specialitate se încadrează în aceste două

direcţii de eşantionare, fiind redate în continuare:
1. Eşantionarea întâmplătoare simplă se bazează pe principiul conform căruia orice element al
populaţiei sau colectivităţii de bază are aceeaşi probabilitate de a fi selectat în eşantion. Cum nu se
cunosc a priori caracteristicile unităţilor de observare şi analiză ce fac parte din colectivităţile
unităţilor de bază, se admite premisa că oricare dintre aceste unităţi este probabil semnificativă sau
este probabil egal semnificativă cu oricare altă unitate de observare şi analiză făcând parte din
aceeaşi colectivitate.
2. Eşantionarea întâmplătoare stratificată se realizează proporţional cu părţile omogene sau
relativ omogene ale populaţiei de bază. Ea presupune cunoaşterea sau posibilitatea stabilirii
structurii acestei colectivităţi pe subgrupuri omogene numite „straturi”. Omogenitatea straturilor se
rezumă la una sau mai multe caracteristici importante în cercetare. Aceste caracteristici sau variabile
pot sta la baza stratificării colectivităţii în urma extragerii (selecţiei) unităţilor de observare.
Selecţia se realizează apoi din fiecare subgrup (strat) al colectivităţii în contextul respectării
criteriilor de proporţionalitate fixate.
Se poate proceda la o eşantionare stratificată neproporţionala, soluţie la care se ajunge atunci
când nu sunt disponibile informaţii suficient de pertinente asupra structurii reale a populaţiei de bază
şi a straturilor ce o compun.
3. Eşantionarea grupată (ciorchine) este recomandată pentru situaţiile în care colectivitatea de
bază este structurată natural pe categorii relativ omogene. Unităţile de observare şi analiză cuprinse

- 25 -
în eşantion sunt selectate întâmplător în grupuri corespunzând categoriilor ce compun populaţia de
origine.
Această tehnică este considerată potrivită şi atunci când colectivitatea de bază nu poate fi
identificată prin toate elementele ce o compun.
De obicei, această eşantionare se dezvoltă prin ramificare, din grupul selectat reţinându-se
ulterior fie subgrupuri mai mici, fie unităţi individuale de observaţie şi analiză.
4. Eşantionarea sistematică se bazează pe selecţia unităţilor de observare şi analiză după un
interval prestabilit dintr-o listă a unităţilor populaţiei totale cunoscută sau anterior stabilită.
Preexistenţa unei asemenea liste exhaustive a elementelor colectivităţii de bază limitează
aplicabilitatea acestei tehnici de eşantionare. De obicei, se preferă un interval de selecţie dat prin
raportul dintre numărul elementelor populaţiei totale şi numărul elementelor din eşantion.
Opţiunea pentru numărul de ordine al primului element din populaţia totală care va face parte din
eşantion este cea care decide configuraţia acesteia. Se recomandă folosirea tabelelor cu numere
aleatoare pentru acest prim element care va face parte din eşantion.
5. Eşantionajul accidental face parte din tehnicile de selecţie neprobabilistică prin intermediul
cărora unităţilor potenţiale de observare din populaţia totală nu li se atribuie şi oferă şanse egale de a
fi reţinute în eşantion.
Aceste tehnici sunt recomandate atunci când cercetatorul nu are acces la toate elementele
colectivităţii de bază, fiind deci obligat să recurgă la alegerea dintre elementele accesibile sau
disponibile.
Eşantionajul accidental se realizează efectiv în funcţie de elementele care sunt la un moment dat
într-un anumit loc disponibil şi accesibil cercetătorului. Includerea unităţilor de observare şi analiză
în eşantion se realizează, practic, oarecum forţat pe măsura accesului pe care-l poate avea
cercetătorul.
Acest tip de eşantionaj, deseori, singurul accesibil, poate introduce distorsiuni importante,
unităţile de observare şi analiză astfel incluse în eşantion nefiind în mod sigur şi reprezentative.
6. Eşantionarea pe cote încearca să amelioreze rezultatele obţinute prin folosirea eşantionării
accidentale. Ea se bazează pe structurarea colectivităţii de bază în funcţie de caracteristicile reţinute
ca reprezentative în studiu. Sunt astfel construite subgrupe de elemente ale populaţiei de origine,
respectând proporţiile în care aceasta este sau poate fi considerată formată în structura ei originară.
7. Eşantionarea raţională permite cercetătorului fixarea deliberată a unor criterii de selecţie a
unităţilor de observare şi analiză din eşantion. Cercetătorul poate construi eşantionul pe baza unor
elemente caracteristice pe care le consideră importante în studiul întreprins. Este vorba de selectarea
unor cazuri particulare, care caracterizează abaterile de la normalitate.
8. Eşantionarea relaţională sau „în avalanşă” are la baza ideea că elementele unei populaţii
date, situate pe o anumită ramificaţie a acesteia, posedă caracteristici similare sau apropiate. Primele
elemente din eşantion sunt alese de cercetător. Pornind de la acestea, se produce selecţia ulterioară
în funcţie de ceea ce furnizează ca informaţie elementele anterior selectate. Riscul legat de
subiectivismul alegerii sugerate anterior este important, dar el trebuie asumat de cercetător atunci
când nu are alte soluţii.
Tehnica de eşantionare poate fi aleasă de cercetător în funcţie de informaţiile pe care le
deţine asupra caracteristicilor colectivităţii în cauză. Tehnica pentru care optează este însă doar unul
dintre elementele care pot asigura succesul cercetării.

- 26 -
 2.2 Tehnici şi instrumente de căutare şi culegere a datelor
Trei grupe de tehnici de culegere a datelor ar putea fi evidenţiate:
1. tehnici de culegere mediată a datelor;
2. tehnici de culegere prin contact direct;
3. tehnici de simulare sau bazate pe scenarii de construire şi selecţie probabilistică a datelor.

2.2.1 Tehnici de culegere mediată a datelor

În această grupă regăsim tehnicile prin intermediul cărora sunt culese date preexistente
adunate şi uneori sistematizate pe diferite documente statistice, contabile, financiare, comerciale,
tehnice sau de alta natură. Aceste tehnici relativ simple şi uşor de exploatat sunt în relaţie directă cu
natura şi tipul documentului care deţine informaţia şi care trebuie consultat pentru a înregistra datele
necesare cercetării.
O grupare a documentelor în funcţie de natura lor ar putea orienta asupra tehnicilor de
culegere favorite.
Cinci grupe de documente pot fi evidenţiate pentru întreprindere sau organizaţie:
a) Documente de prezentare şi popularizare;
b) Statistici oficiale;
c) Documente curente de gestiune;
d) Rapoarte, studii şi sinteze ocazionale;
e) Arhive.

Documentele de prezentare şi popularizare conţin date cu caracter general şi selectiv. Este

relativ uşor de reperat şi studiat de pe astfel de documente, informaţiile fiind nespecializate şi
accesibile.
Datele disponibile în aceste documente sunt utile în măsura în care studiul presupune
considerarea explicită a unităţilor de observare şi analiză.
Statisticile oficiale pot fi elaborate la nivel de întreprindere sau organizaţie, la nivel
departamental, regional, naţional sau internaţional. Cele la nivel de întreprindere ar trebui să aibă şi
cea mai mare corectitudine şi, implicit, relevanţă pentru cercetător.
De regulă, întreprinderea sau organizaţia nu elaborează decât uneori asemenea statistici
oficiale pentru nevoi proprii. Aceasta va furniza însă rapoarte statistice către organisme specializate
regional sau naţional, şi, mai rar, internaţional, datele respective fiind cuprinse direct sau agregate în
indicatori specifici.
De aici, şi obligaţia cercetătorului de a admite o doză de relativitate pentru statisticile pe care
le poate consulta, din care poate culege date pentru întreprindere.
Documentele curente de gestiune fac parte, de regulă, din categoria surselor mai greu
accesibile. Acestea sunt considerate de întreprindere sau organizaţie ca documente confidenţiale.
Accesul la aceste documente poate fi realizat în urma unor demersuri specifice, de regulă
oficiale, finalizate prin acorduri sau convenţii semnate asumate de părţi.
În diferite tipuri de cercetare aplicată sau predictivă, documentele de acest tip sunt absolut
necesare.
Cercetătorul poate întreprinde acţiuni pentru a convinge organizaţia să accepte şi chiar să
plătească cercetarea, caz în care rezultatele, integral sau parţial, după cum se convine, pot fi puse la
dispoziţia beneficiarului şi exploatate de cercetător numai în măsura în care există un acord în acest
sens.
Rapoartele, studiile şi sintezele ocazionale sau periodice elaborate de întreprindere sau alte
instituţii şi organisme (de evaluare, auditate, monitorizare sau control) au un regim confidenţial sau
- 27 -
aproape confidenţial, în funcţie de scop şi destinaţie. Unele dintre ele sunt mai uşor accesibile.
Altele fac parte din categoria documentelor secrete sau strict supravegheate.
Ca şi în cazul documentelor curente de gestiune rapoartele, studiile şi sintezele de
întreprindere pot fi consultate pe baza unor acorduri sau convenţii semnate între parteneri.
Arhivele conţin documente privind trecutul organizaţiei, unele dintre ele uşor accesibile,
altele făcând parte din categoria acelora confidenţiale sau strict secrete.
Accesul la arhivele de întreprindere, ca şi la cele ale unor organisme având relaţii de diferite
categorii cu întreprinderea (administraţii regionale, organisme de auditare sau evaluare, de investiţii
şi asigurare), este posibil şi depinde, în cea mai mare măsura de capacităţile şi abilităţile de
negociator ale cercetătorului sau instituţiei de care acesta aparţine.
Datele obţinute prin recoltare mediată au avantajul reproducerii fidele a realităţii pe care o
reprezintă. Într-un anume fel, ele pot fi considerate obiective.
Instrumentele folosite pentru culegerea mediată a datelor sunt de tip tabele de înregistrare,
fotocopii, înregistrarea rezumativă sau sinteză documentară.
În faza de pregătire a cercetării, instrumentele respective vor fi construite, adaptate şi
operaţionalizate corespunzător scopului şi obiectivelor cercetării, naturii variabilelor, anvergurii
valorilor posibile a fi atinse de fiecare variabilă, natura sau tipul de unităţi de măsură folosite în
culegerea datelor.

2.2.2 Tehnici de culegere directă

Aceste tehnici presupun contactul direct dintre cercetător şi realitatea investigată. Ele sunt
supuse intervenţiilor subiective ale celor două grupe de actori, cercetătorul, pe de o parte, şi unităţile
de observare şi analiză, pe de altă parte.
Contactul direct nu este niciodată perfect neutru. Ceea ce rezultă este un compromis realizat
între raţional şi percepţiile comune, mereu împinse spre zone neaşteptate, imprevizibile şi nu uşor de
depistat.
Printre cele mai cunoscute şi utilizate tehnici de culegere directă a datelor putem considera:
 Observaţia;
 Întrevederea;
 Interviul;
 Chestionarul;
 Metoda Delphi;
 Metoda proiectivă.

Aceste tehnici permit înregistrarea directă a datelor de către cercetător, fie ca rezultat al
propriilor sale percepţii (dominate sau nu de raţional), fie ca expresie a ceea ce subiectul cercetării
(unitatea observată si de analiză) furnizează ca răspuns la solicitarea cercetătorului.
Observaţia sau observarea presupune o plasare directă a cercetătorului faţă de realitatea
(unitatea de observare şi analiză) pentru care trebuie să obţină datele necesare studiului.
Observarea, ca tehnică de culegere a datelor, presupune obţinerea de răspunsuri la întrebări
formulate a priori cu privire la comportamente, manifestări, forţe sau evenimente ce se produc în
cadrul unor colectivităţi date şi în împrejurări caracteristice în raport cu scopul şi obiectivul
cercetării prin implicarea cercetătorului devenit observator.
Observarea se produce pe parcursul unei perioade de timp sau la anumite intervale stabilite
pe baza unor estimări de frecvenţă şi periodicitate. Cercetătorul alege, provoacă, înregistrează şi
codifică, după anumite reguli, comportamente, fapte, evenimente şi împrejurări caracteristice
colectivităţii observate şi în funcţie de scopul şi obiectivele cercetării.

- 28 -
 Acest lucru înseamnă că observarea nu se produce întâmplător, ci pe baza unor reguli şi în
funcţie de intenţiile cercetătorului-observator.
Realizarea corectă a observării obligă la poziţionarea ei corectă în timp (în ce moment sau în
ce perioadă trebuie făcută observarea), în spaţiu (unde anume, în ce organizaţie sau întreprindere) şi
ca relaţie (între cercetătorul observator şi subiecţii observării, unităţile de observare şi analiză).
Asupra acestor aspecte cercetătorul se pronunţă ţinând cont de scopul şi obiectivele sale,
factura şi mărimea colectivităţii, respectiv eşantionului, informaţiile anterioare cu privire la modul
de producere a faptelor, evenimentelor, împrejurărilor studiate.
Interviul este o tehnică de observare manipulativă. Cercetătorul construieşte un set de
întrebări şi de reacţii cu ajutorul cărora încearcă să afle răspunsuri sau poziţii cât mai explicit
formulate de la subiecţii din colectivitate sau din eşantion.
Prin interviu se realizează o comunicare verbală directă între cercetător şi interlocutor –
subiect al cercetării. Această tehnică presupune însă o foarte bună stăpânire a regulilor pe care se
bazează, dar şi un control puternic al situaţiilor create prin astfel de întâlniri.
Interviul poate fi structurat, nestructurat sau mixt.
Interviul structurat se bazează pe construcţii preliminare riguroase cuprinzând dominant
întrebări, dar posibil şi stări ce trebuie create pentru a afla răspunsuri sau poziţii din partea
interlocutorului intervievat.
Acest tip de interviu are avantajul că asigură comparabilitatea răspunsurilor sau poziţiilor
tuturor celor care răspund la întrebări.
Interviul nestructurat lasă impresia unei mari libertăţi atât pentru cercetător, cât şi pentru
intervievat. Practic, însă, cercetătorul trebuie să stăpânească foarte bine tehnica pentru a obţine
răspunsuri edificatoare.
Acest tip de interviu lasă loc flerului şi improvizaţiilor atât din partea cercetătorului, cât şi
din partea intervievatului. Pregătirea acestui interviu este pretenţioasă şi presupune o bună stăpânire
a elementelor sale tehnice şi a situaţiei de teren.
Instrumentele folosite în tehnica interviului pot fi de tipul înregistrărilor imediate
(reportofon, stenogramă, film) sau al acelora de tip rememorativ, realizate dupa încheierea
interviului. Înregistrările directe trebuie să aibă acordul intervievatului.
Datele obtinute şi înregistrate prin interviu sunt dominant de natură calitativă şi obligă la
analize rafinate pentru a putea obţine bune rezultate în cercetare.
Chestionarul este tehnica de culegere a datelor prin care se obţin răspunsuri scrise la
întrebări lansate pe un suport scris. În multe privinţe chestionarul se aseamănă cu interviul, mai ales
în forma sa structurată. Chestionarul nu presupune prezenţa observatorului în timpul furnizării
răspunsurilor de către subiectul chestionat, aceasta fiind diferenţa cea mai importantă faţă de
interviu.
Instrumentul folosit de această tehnică poartă acelaşi nume: chestionar.
Chestionarul, ca instrument, este purtătorul întrebărilor şi răspunsurilor, ca şi al explicaţiilor
pe care cercetătorul trebuie să le furnizeze chestionatului pentru ca acesta să îşi poată exprima în
cunoştinţă de cauză răspunsurile.
Chestionarele pot conţine întrebări deschise sau închise, întrebări cu alegere prestabilită sau
întrebări cu răspunsuri libere.
Întrebările închise sau cu alegere limitată (fixă) furnizează un grup determinat de răspunsuri
posibile între care chestionatul poate face alegerea. Astfel de întrebări pot avea două sau mai multe
răspunsuri posibile sau pot propune plasarea răspunsului pe o scală calitativă sau numerică furnizată
de chestionar.
Întrebările cu alegere prestabilită sau fixă fac parte din categoria celor închise. Răspunsurile
pot fi plasate însă, în anumite intervale prestabilite şi furnizate de cercetător la întrebarea respectivă.

- 29 -
 Astfel de întrebări sunt foarte potrivite în situaţiile în care subiectul chestionat nu poate avea
informaţii foarte precise pentru a răspunde exact la întrebarea pusă sau preferă să nu furnizeze un
răspuns foarte precis, considerând că acesta trebuie să rămână relativ confidenţial.
Întrebările cu răspunsuri libere sau deschise lasă integral opţiunea răspunsului la latitudinea
chestionatului. Această libertate poate genera efecte negative, fie din neînţelegere fie din
superficialitate sau grabă.
Practica întrebărilor libere este mai potrivită interviului decât chestionarului. Pentru a
contracara eventualitatea unor răspunsuri superficiale, chestionarul poate cuprinde întrebări
suplimentare, de tip filtru sau capcană, prin care se realizeaza un anumit control asupra
corectitudinii răspunsurilor la întrebările de bază.
Pentru reuşita chestionarului, formularul trebuie conceput cu atenţie, iar întrebările puse
într-o ordine logică sau mai apropiată de percepţiile comune ale chestionaţilor.

2.2.3 Tehnici de simulare

Simularea este o tehnică de culegere şi producere a datelor, utilizată uneori în cercetarea din
economie şi management, mai ales în cazul unor studii bazate pe analiza unor variabile aleatorii, cu
influenţe având intensităţi diferite, în funcţie de anumiţi parametri mai mult sau mai puţin
controlabili.
Simularea este recomandată în situaţiile în care nivelurile posibile ale unor variabile
economice şi de gestiune nu pot fi cunoscute şi nici estimate cu precizie.
Această tehnică este obiectivă sau dominant obiectivă deoarece prin intermediul simulării
valorile variabilelor sunt obţinute pe baza distribuţiilor raţionale şi prin recurs la modele adecvate,
de regulă construite special în acest scop şi pentru fiecare problemă în parte.
Cea mai cunoscută tehnică de simulare şi cu o largă utilizare practică în cercetare rămâne
simularea Monte - Carlo.
În general, simularea parcurge euristic următoarele etape:
1. identificarea variabilelor caracteristice problemei şi a relaţiilor dintre acestea;
2. construirea modelului de simulare prin considerarea adecvată a variabilelor identificate
şi parametrilor asociaţi acestora;
3. construirea sau selectarea distribuţiilor de repartiţie pentru fiecare variabilă considerată
în model;
4. fixarea zonelor de selecţie dintr-un tabel de numere aleatoare cunoscut;
5. stabilirea corespondenţei dintre numărul aleator selectat din tabel şi valorile
corespunzătoare ale variabilelor prin corelare cu legile respective de repartiţie; astfel se
obţin cele mai probabile valori ale tuturor variabilelor considerate în model;
6. introducerea în model a tuturor combinaţiilor de valori considerate pentru a obţine
valoarea variabilei endogene (independente) corespunzătoare şi a genera atâtea valori
probabile pentru variabila endogenă câte combinaţii ale valorilor variabilelor exogene
pot fi construite.

Instrumentele simulării sunt modelul şi distribuţia de proporţii. Uneori se poate face apel la
coreloramă sau la arborele de decizie. Recursul la instrumentele necesare este în funcţie de natura
problemei, de modul de aplicare şi utilizare a datelor generate de simulare, dar şi de cunoştinţele pe
care le posedă cercetătorul.

- 30 -
 2.3 Instrumente şi unităţi de măsură

Operaţia de măsurare în orice domeniu şi pentru orice variabilă sau caracteristică presupune
preexistenţa (stabilirea a priori) a cel puţin patru elemente:
1. conceptul;
2. unitatea de măsură;
3. instrumentul de măsurare;
4. procedeul de măsurare.

Conceptul este reperul fundamental al măsurării. Prin concept se realizează o generalizare

abstractă a unei manifestări sau a unei variabile particulare, a unui eveniment, a unei atitudini sau
a unui comportament.
Conceptul devine astfel un element simbolic al cărui conţinut sau sens este descifrabil pe
baza definiţiei construite în condiţii determinate.
Un concept corect definit stă la baza măsurării variabilelor sau caracteristicilor respective.
Pentru a putea efectua măsurarea, conceptul trebuie operaţionalizat, adică adus la o formă
care să facă posibile observarea, constatarea şi exprimarea lui numerică.
Unitatea de măsură este un echivalent fix, stabilit be baze convenţionale, în conformitate cu
anumite reguli, prin care este dimensionat pasul sau intervalul unitar care permite trecerea de la o
mărime la alta a variabilei sau caracteristicii în cauză, în funcţie de nivel şi intensitate.
Unitatea de măsură permite deci determinarea sau estimarea cantităţii, mărimii unei dimensiuni,
intensităţii sau calităţii unei caracteristici, a unei variabile în condiţii date.
Maniera clasică de considerare a unităţilor de măsură conturează trei clase sau sisteme
generice:
- sistemul unităţilor fizice sau naturale;
- sistemul unităţilor valorice;
- sistemul unităţilor de clasare subiectivă.

Unităţile naturale sau fizice au o raportare la dimensiuni ale naturii imediate, fizice, în
această categorie regăsindu-se unităţi de măsură devenite comune: metrul, gramul, ora, gradul,
amperul.
Aceste unităţi au un caracter concret, fizic şi sunt acompaniate de instrumente de măsură
pentru care exista un singur etalon, păstrat în condiţii de securitate.
În plus, ele sunt universale, având o folosire generală în toate domeniile în care se operează
cu variabile sau caracteristici natural-fizice.
Unităţile valorice sunt plasate într-un spaţiu simbolic sau imaginar, măsurând sau exprimând
ceea ce devine valoare a elementelor natural-fizice, tangibile sau intangibile.
Acestea se bazează pe folosirea unui anumit echivalent material-fizic sau emoţional-simbolic
pentru a defini baza de raportare (unitatea valorică de referinţă).
Unităţile monetare de măsură au fost create în economie şi folosite în toate extensiile
teoretice şi aplicative ale acestui domeniu.
În management, ca şi în alte domenii, multe variabile şi/sau caracteristici nu pot fi exprimate
şi măsurate prin raportare la unitatea monetară (valorică).
În magementul resurselor umane, ca şi în marketing sau în managementul intercultural,
multe dintre variabilele şi/sau caracteristicile legate de comportamente, atitudini, sentimente, opinii
individuale sau de grup rămân puţin receptive faţă de unităţile de măsură valorice ca şi faţă de cele
natural-fizice.

- 31 -
 Pentru a exprimă, măsură, înregistra şi analiza asemenea variabile şi caracteristici, se
utilizează şi unităţi de măsură specifice.
Deseori trebuie creată sau imaginată o unitate de măsură specială pentru a realiza operaţiuni
de cercetare în cazuri particulare.
Am inclus ansamblul eterogen al acestor unităţi de măsură în sistemul clasării subiective.

Instrumente şi procedee de măsurare

Scalarea este procedeul prin care mărimile determinate sau estimate, sunt ordonate într-un
anumit fel, de regulă crescător sau descrescător, folosind ca etalon unitatea de măsură stabilită sau
selectată pentru respectiva variabilă sau caracteristică.
Ceea ce rezultă din scalare este o scară de evaluare sau măsurare ordonată a nivelurilor cantitative
sau calitative ale unor variabile sau caracteristici.
În funcţie de modul de ordonare, scările, şi, respectiv, procedurile de scalare pot fi ordinale,
tipologice, nominale sau de clasă, pe intervale şi de raport sau proporţionale.

2.4 Metode de prelucrare şi analiză a datelor

Tehnicile, procedeele şi instrumentele de cercetare cunoscute sunt asimilitate unei metode
sau alteia, funcţie de dominantele lor calitative sau calitative. Rareori avem tehnici, procedee şi
instrumente pur calitative sau pur cantitative.

2.4.1 Analiza calitativă

1. Analiza comparativă este realizată prin tehnici, procedee şi instrumente dominant

calitative. Aceasta este folosită în foarte multe cercetări din economie şi management, deşi, ca şi în
alte domenii ea este mai degrabă pretext decât manieră propriu-zisă de realizare a unui demers
ştiinţific.
Analiza comparativă propune confruntarea între contexte diferite pentru a explica şi înţelege
asemanările şi diferenţele; ea este şi o strategie de acces la realitate, menită a evidenţia şi explica
similitudini sau diferenţe dintre medii, logici de acţiune, configuraţii, caracteristici, cauze sau efecte.
Compararea poate fi:
 empirică (eşantioane, situaţii, populaţii, etc.);
 metodologică (strategii diferite de cercetare, între rezultate diferite obţinute prin metode
diferite, la momente diferite);
 teoretică (validarea rezultatelor cercetării prin teorii diferite).

2. Analiza biografică îşi are originea în istorie şi sociologie. Ea este potrivită pentru demersuri
în studiul leadership-ului, stilului de management, comportamentului consumatorului, motivaţiei.
Biografiile şi autobiografiile pot explica anumite evenimente trecute, trăite de autor,
totdeauna raportate la subiectivismul acestuia. Este motivul pentru care este nevoie de o bună
stăpânire a multor elemente privitoare la aspectele relatate.
Folosirea în combinaţie cu analiza comparativă poate furniza şi rezultate de un bun nivel.

3. Tehnica incidentelor critice are ca scop înţelegerea potenţialelor interne, a schimbărilor

inter sau intradimensiuni corporale şi considerarea actelor acestor potenţiale de către însăşi persoana
în cauză pentru a descoperi sau desluşi sensul activităţilor umane.

- 32 -
 Unitatea de analiză folosită este incidentul, considerat ca orice eveniment, manifestare
vizibilă privitoare la individ şi presupunând o acţiune sau o reacţie din partea acestuia.

4. Explorarea limbajului
Limbajul folosit în comunicarea orală sau scrisă este putătorul unor mesaje afectate de
numeroşi factori. Elementele respectivului limbaj pot contribui la descifrarea sensului mesajului, dar
şi la identidicarea multor aspecte semnificative ale contextului în care a fost construit, transmis şi
receptat respectivul mesaj.

5. Analiza conţinutului comunicării constă în descrierea obiectivă, sistematică, calitativă şi

cantitativă a conţinutului unei comunicări. Este o modalitate de analiză calitativă şi cantitativă a
conţinutului şi sensurilor unei comunicări şi o tehnica de cercetare prin care se pot realiza inferenţe,
pe baza identificării sistematice şi obiective a caracteristicilor specifice din cadrul unui text.
(Chelcea, S., 2001).

6. Abordarea fenomenologică este o poziţionare dominant naturalistă şi interpretativă în

tratarea şi analiza datelor rezultate din cercetare. Ea realizeaza, într-o manieră specifică, cercetarea
acţiunilor trăite, a propriilor experienţe legate de problema sau obiectul în cauză.

7. Studiul documentelor
Documentele sunt surse de date în cercetarea ştiinţifică. Ele există în măsura în care
cercetătorul este capabil să le utilizeze ca indiciu.
Documentele pot fi oficiale, personale şi oficioase. Diderenţele dintre aceste categorii sunt
importante în cercetare pentru a aprecia autenticitatea şi fidelitatea „urmelor” pe care le surprind.

2.4.2 Analiza cantitativă

În analiza cantitativă sunt folosite tehnici foarte diferite, în funcţie de scop şi obiective, de
natura şi structura datelor ce vor fi exploatate în cercetare.

1. Sistematizarea (gruparea, seria, tabelarea, graficul, diagrama)

Datele sau informaţiile culese nu sunt ordonate, apar în forme diferite, deseori neputând
furniza indicii relevante ca atare. Sistematizarea datelor poate fi o operaţiune preliminară sau una de
prelucrare propriu-zisă prin care se obţin forme adecvate tratării ulterioare, analizei şi interpretării.
Rezultatele sistematizării sunt de tip serii, tabele, grafice, diagrame şi cuprind date ordonate
după anumite criterii.

2. Uniformizarea şi ajustarea
Datele culese pot prezenta anumite neregularităţi datorate influenţei unor factori secundari,
nesemnificativi sau cu influenţă întâmplătoare, nerelevantă.
Seriile pentru asemenea date ar trebui uniformizate sau ajustate pentru a prezena semnificaţie în
cadrul unor tendinţe normale, neafectate de erori întâmplătoare.
Pentru aducerea la o condiţie minimă de normalitate a datelor, sunt folosite diferite metode de
ajustare:
- Media mobilă;
- Graficul de ajustare;
- Sporul mediu;
- Ritmul mediu;
- Cele mai mici pătrate.
- 33 -
 3. Indicatori si indici
Indicatorul este o mărime construită, determinată sau derivată operaţional din date primare
prin care se exprimă nivelul, volumul, valoarea sau structura unei colectivităţi sau a unei
caracteristici, în mărimi absolute.
Indicatorii pot fi primari (privitor la volumul sau structura de baza a unei colectivităţi) sau
derivaţi (privitori la relaţiile dintre caracteristici ale unei colectivităţi, dintre variabile sau valori
carcteristice).
Indicatorii relativi sau în mărimi relative exprimă rapoarte dintre niveluri sau dintre valori
comparabile.
Indicatorii în mărimi absolute sunt redaţi prin rezultatele numerice ale măsurătorilor, rezultă
din operaţii de tip adunare, scădere, iar în această categorie intră indicatorii de nivel şi cei ai
variaţiilor absolute (obţinuţi din diferenţe absolute).
Indicatorii relativi sau în mărimi relative sunt cei rezultaţi din compararea a doi indicatori
absoluţi şi sunt construiţi sub formă de raport unitar, procentual. Aceşti indicatori pot fi: de
structură, de corespondenţă (de coordonare), de intensitate, ai dinamicii sau evoluţiei în timp.

4. Mărimi medii (media aritmetică, geometrică, armonică, patratică), mediana, modul sau
dominanta.
Mărimile medii exprimă, în mod sistetic, printr-o mărime derivată prin calcule, starea de
normalitate a unităţilor unei colectivităţi în funcţie de o anumită caracteristică.
Pot fi:
 Fundamentale – media aritmetică, modul, mediana;
 Speciale – media geometrică, media armonică, media patratică, media progresivă,
media cronologică, media mobilă;
 De calcul – media aritmetrică, geometrică, armonică, pătratică;
 De poziţie – identificabile prin poziţia ocupată în seria de referinţă.

Întrebări de autoevaluare
1. Eşantionarea – concept şi tipologie.
2. Care sunt principalele tehnici de culegere directă a datelor?
3. Definiţi observaţia în calitate de tehnică de culegere directă a datelor.
4. Definiţi interviul în calitate de tehnică de culegere directă a datelor.
5. Chestionarul – concept şi tipologie.
6. Care sunt principalele tehnici de culegere mediată a datelor?
7. Elemente necesare măsurării în demersul cercetării ştiinţifice.
8. Analiza calitativă – metodă de prelucrare şi analiză a datelor.
9. Analiza cantitativă - metodă de prelucrare şi analiză a datelor.

- 34 -
 CAPITOLUL III

DOCUMENTAREA ÎN DEMERSUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

3.1 Documentarea bibliografică

Chiar dacă, teoretic pentru o tema de cercetare pentru licenţă sau disertaţie, faza
documentării iniţiale nu este obligatorie, pentru o sistematizare a ideilor temei se impune şi o
revedere a principalelor lucrări bibliografice cu caracter fundamental şi general în domeniu:
manuale, dicţionare şi enciclopedii.
Studiul bibliografic permite şi în economie şi management „experimente” teoretice de un tip
special, bazat pe confruntări între teze, concluzii ştiinţifice sau enunţuri ale aceleiaşi teorii sau unor
teorii diferite în legătură cu tema supusă cercetării
Studiul lucrărilor de specialitate elimină îndoiala sau accentuează interogarea sau îndoiala
asupra unor aspecte ale temei.
Acest studiu este decât rareori pur teoretic. Raportarea la observarea continuă a realităţii
legate de tema de cercetare şi confruntarea cu teoria vor putea aduce elemente de noutate, noi idei,
propuneri de elemente de natură metodologică, negarea unor acumulări anterioare false.
O cercetare bibliografică sistematizată şi coerentă se poate realiza în etape succesive:

1. Informare generală asupra temei de cercetare:

 Identificarea surselor;
 Realizarea accesului la surse;
 Procurarea materialelor bibliografice;
 Adnotarea superficială a materialelor şi ordonarea acestora.

2. Cercetarea surselor prin parcurgerea atentă şi listarea ideilor, argumentelor, demonstraţiilor,

ipotezelor, sistemelor conceptual-metodologice, enunţurilor, explicaţiilor şi concluziilor
privind tema de cercetare propusă.

3. Prelucrarea şi interpretarea ideilor privind tema, din lista bibliografică utilizată, pentru
formarea unei viziuni de ansamblu asupra realizărilor anterioare din cercetarea domeniului şi,
eventual, temei, sinteza teoretică, fixată prin cercetarea bibliografică.

Cercetarea bibliografică, dezvoltată paralel cu cea asupra realităţii, furnizează elemente

pentru elaborarea de noi ipoteze de lucru, amendarea şi reformularea ipotezelor iniţiale sau oferă
soluţii pentru rezolvarea problemelor concrete propuse prin tema cercetării.
Pentru realizarea unei documentări bibliografice complete, complexe, coerente şi riguroase
se poate apela la surse foarte diferite:
 Documente primare periodice (reviste, anuare, editoriale, ziare) sau neperiodice (manuale,
monografii, tratate, publicaţii aplicate, standarde, brevete, cataloage comerciale, prospecte,
rapoarte de cercetare, teze de doctorat, evidenţe contabile, rapoarte statistice).
 Documente secundare – rezultate din prelucrări sistematizatoare asupra documentelor
primare (reviste de referate, reviste de titluri, enciclopedii, dicţionare, bibliografii,
cataloage bibliografice, sinteze documentare, sinteze de traduceri, sinteze de referat).

- 35 -
  Microformate – filme, fotografii, benzi şi discuri magnetice propriu-zise. Această sursă
devine foarte puternică prin facilităţile de comunicare informaţională oferite de diferite
sisteme naţionale şi internationale de computere conectate (Internet).

Studiul materialelor bibliografice se realizează diferit, în funcţie de disponibilitatea,

temperamentul, caracterul şi educaţia cercetătorului.
Se recomandă însă folosirea unor sisteme bine puse la punct de înregistrare: note de lectură,
fişe bibliografice, rezumate, „cataloage de idei, lista de erori, limite şi dificultăţi întâlnite în studiul
bibliografiei, liste de extrase şi citate.
Aceste suporturi trebuie să cuprindă întotdeauna elementele necesare de identificare a sursei
(autorul, titlul lucrării, anul şi locul apariţiei, editura, alte referinţe de identificare, pagina).

3.2 Documentarea directă asupra realităţii

Documentarea directă este un ansamblu de acţiuni orientate, prin care problema (secvenţa
reală) este aboradată pentru a fi studiată şi soluţionată.
Sintagma „documentare directă” se potriveste mai bine domeniului social-economic şi
implicit administrării afacerilor.
Experimentul (atât cât este posibil) ca şi observarea ştiinţifică (orientată şi dezvoltată după
rigorile ştiinţei) şi sondajul (nu numai ca un colector şi instrument de prelucrare atitudini, opinii sau
reacţii individuale sau colective) sunt componente a ceea ce numim „documentare directă asupra
realităţii economice”.
Documentarea directă în cercetare obligă la prestabilirea cu precizie a unei tactici potrivite în
funcţie de:
- Tema (problema) asumată spre cercetare;
- Obiectivele şi scopul propuse;
- Caracteristicile sistemului real de referinţă (una sau mai multe întreprinderi, grupuri de
clienţi sau furnizori, profesionişti sau specialişti din profesii, sectoare sau grupuri de
sectoare de activitate, zone sau regiuni economice, sociale sau culturale);
- Normele comportamentale şi atitudinile dominante ale actorilor economici cu care se va
desfăşura „jocul” (activitatea de documentare directă);
- Sistemul de norme şi reglementări legale în materie (legi, decrete, ordonanţe, decizii
locale sau interne);
- Perioada de timp ce poate fi alocată documentării (inclusiv „încercării” ideilor şi
realizării unor eventuale corective asupra poziţiilor şi activităţilor în cadrul documentării
directe).
Documentarea directă poate fi etapizată astfel încât riscurile de eşec să fie minime.
Într-o primă etapă se realizează o informare generală (preliminară) asupra caracteristicilor
elementelor ce vor fi implicate ca obiective ale cercetării (indivizi, zone, întreprinderi, organisme
private sau publice, clienţi sau furnizori).
Contactarea agenţilor cercetării se poate realiza direct (personal) sau prin intermediere
(departament, institut, laborator, colaboratori).
A doua etapă va parcurge culegerea informaţiilor necesare, prin contactul direct al
documentelor primare, angajaţilor, specialiştilor şi persoanelor de decizie din întreprindere, instituţie
sau organism, organizarea şi realizarea de anchete, sondaje sau discuţii formale sau neformale.
Culegerea informaţiilor (observarea directă şi înregistrarea datelor) este considerată o
operaţiune dificilă, rareori întreprinderile, instituţiile, organizaţiile fiind dispuse să se deschidă

- 36 -
oferind informaţii de natură economică sau financiar-contabilă, necesare cercetării pentru elaborarea
lucrărilor de licenţă sau disertaţie.
Indivizii, ca actori ai cercetării, în calitate de observaţi, intervievaţi, chestionaţi, sunt
totdeauna poziţionati subiectiv şi furnizează informaţiile pe care le consideră ei valabile în cercetare
şi nu pe cele care exprimă respectiva realitate, aşa cum este ea văzută sau percepută.
A treia etapă poate fi consacrată unor experimente economice sau decizionale (de
management şi gestiune), care sunt de fapt simulări economice.
Simularea este şi o tehnică de cercetare, dar şi o manieră de a realiza experimentul în
economie.
Prin simulare, modelul folosit (preluat, adaptat, construit sau imaginat), este testat succesiv
pentru a-i verifica măsura în care se apropie de realitate, iar variabilele şi parametrii (mărimi
economice: indicatori, indici, etc.) sunt verificaţi şi explicaţi în sensul particular avut în vedere în
abordarea temei de cercetare (rezolvarea problemei).
Documentarea directă trebuie considerată prin complexitatea ei specifică mai ales în
economie şi management, unde aspectele subiective sunt deseori prezentate şi pot deforma imaginea
corectă asupra aspectelor reale considerate în cercetare.

3.3 Cercetarea „de laborator”

Sintagma „cercetare de laborator” pare improprie demersurilor ce se realizează în economie
şi management, pentru că aici nu se operează, decât ca excepţie cu elemente repetabile de tipul
încercărilor, experimentelor.
Este totuşi recomandată denumirea de „cercetare de laborator” chiar şi pentru economie şi
management, cu sensul de dezvoltare raţională a unui demers ştiinţific, între lansarea unei ipoteze, a
unui scop sau a unui obiectiv şi obţinerea unui rezultat favorabil, chiar şi în cazul negării ideii
avansate iniţial (cu titlu de ipoteză, soluţie posibilă).
„Cercetarea de laborator” în economie şi management se realizează printr-un ansamblu de
operaţiuni, raţionamente, calcule, prelucrări, analize şi interpretări prin care se tinde spre obţinerea
unui ansamblu coerent sub aspect teoretic, conceptual-metodologic şi practic-aplicativ, care va
deveni, în final, lucrarea de cercetare.
Cercetarea de laborator (propriu-zisă) parcurge mai multe etape:
a) Incubaţia – este o perioadă de reflecţie activă, în care ideile se sistematizează mental şi
deseori în scris, rezultatul fiind o schiţă a demersului, cu prefigurarea rezultatelor parţiale la
care se poate ajunge după fiecare etapă şi a mijloacelor (metodei, tehnicilor, procedeelor şi
instrumentelor) la care ar trebui să se recurgă pentru a ajunge la rezultatele prezumate.
b) Reformularea ipotezelor şi conceperea planului definitiv de lucru reprezintă o etapă
necesară, prin care, pe baza documentării şi a ideilor rezultate în urma reflectării asupra
problemei, se aduc unele corective ipotezelor iniţiale de lucru, modului de găsire a
soluţiilor intuite, sistemului metodologic asumat şi derulării prelucrării, analizei şi
interpretării rezultatelor ce ar putea fi obţinute.
c) Inventarierea şi confruntarea ipotezelor, ideilor, enunţurilor, tezelor, concepţiilor,
definiţiilor şi dezvoltărilor metodologice existente sau propuse în literatura de specialitate
(manuale, monografii, tratate, dicţionare, enciclopedii, articole, studii, rapoarte de
cercetare) şi studiate în cadrul fazei de documentare.
d) Stabilirea (alegerea) metodologiei de cercetare (a tehnicilor, procedeelor, instrumentelor şi
principiilor ce vor fi folosite în realizarea cercetării propuse prin temă) este una din etapele
dificile ale demersului metodologic de studiu (cercetare). Această etapă permite realizarea
demersului pentru a atinge scopul şi obiectivele cercetării (verificarea sau reveficarea unor
- 37 -
 ipoteze, găsirea unei soluţii pentru o problemă practică, dezvoltarea unui raţionament, a
unei relaţii).
e) Construirea schemei-cadru de cercetare care figurează paşii corecţi ce trebuie parcurşi şi a
elementelor metodologice specifice fiecăruia dintre aceştia. O asemenea schemă poate avea
forma unei succesiuni de operaţii logice prin care poate fi realizat demersul de cercetare
până la găsirea soluţiilor, interpretarea rezultatelor şi formularea concluziilor.
f) Dezvoltarea raţionamentelor logice complete între construirea ipotezelor de lucru sau
obiectivelor ce trebuie atinse (în cazul căutării unei soluţii la probleme concrete) şi
obţinerea rezultatelor.

Întrebări de autoevaluare

1. Prezentaţi etapele care trebuie parcurse în cadrul documentării bibliografice.

2. Care sunt sursele de informare la care se poate apela în cadrul documentării bibliografice?
3. Documentarea directă asupra realităţii. Concept şi etape.
4. Cercetarea de laborator. Concept şi etape.

- 38 -
 CAPITOLUL IV
EVIDENŢIEREA REZULTATELOR. REDACTAREA UNUI TEXT
ŞTIINŢIFIC

4.1 Rezultatele cercetării

Rezultatele cercetării se pot concretiza în:
- Confirmarea sau infirmarea ipotezelor;
- Obţinerea de soluţii formale sau practice;
- Conturarea de recomandări, sugestii, linii de acţiune;
- Identificarea de contradicţii, neconcordanţe, lacune sau limite ale teoriei sau soluţiilor
anterior propuse;
- Sesizarea de noi direcţii de cercetare.

Concluziile la cercetare vor urmări:

 Sublinierea rezultatelor cercetării întreprinse;
 Sistematizarea într-un subsistem coerent, integrat structurii generale a domeniului
(ştiinţei, ramurii de ştiinţă), a rezultatelor obţinute;
 Marcarea diferenţelor faţă de ceea ce se realizase anterior, deci a contribuţiei efective
a cercetătorului;
 Evidenţierea unor limite, dificultăţi şi direcţii posibile de cercetare ce ar putea fi
parcurse pentru o dezvoltare a teoriei, pentru ameliorarea şi completarea soluţiilor sau
găsirea altor soluţii.

Elementele importante în concluzii:

 Rezultatele obţinute prin cercetarea întreprinsă, pornind de la scopul propus iniţial;
 Dificultăţile întâlnite în timpul demersului de cercetare, modalităţile de depăşire a acestora,
aspectele care nu au putut fi clarificate şi pentru care pot fi propuse cercetări ulterioare;
 Contribuţia autorului, prin sublinierea aspectelor teoretice şi aplicative pe care acesta le-a
pus în evidenţă, a dezvoltărilor conceptuale, metodologice sau aplicative realizate, raportate
la cunoştinţele anterioare;
 Aspectele neabordate ale temei, motivele care au determinat o asemenea poziţie a
cercetătorului;
 Recomandările cercetătorului pentru încadrarea rezultatelor în teoria economică (cazul
lucrărilor de sinteză sau a acelora care propun abordări teoretice cu caracter de generalitate)
sau pentru aplicarea soluţiilor propuse în activitatea practică a întreprinderii, a organismelor
publice şi private vizate prin abordarea propusă; aceste recomandări trebuie însoţite de
argumentele potrivite, eventual de evaluări ale consecinţelor, efectelor economice, sociale
sau de altă natură;
 Consideraţii personale privind impactul posibil al cercetării întreprinse pe plan teoretic sau
aplicativ.

Concluziile cercetării trebuie formulate concis, precis şi argumentat, cu trimiteri la textul de

bază al lucrării sau la referinţele bibliografice folosite.

- 39 -
 4.2 Redactarea unui text ştiiţific

Prin redactare trebuie atinse obiectivele propuse iniţial şi, în primul rând, făcut înţeles
mesajul, respectiv realizările cercetării şi modul în care acestea au fost atinse.
Textul obţinut prin redactare este esenţial în actul comunicării rezultatelor cercetării.
Combinare între artă şi ştiinţă, har, experienţă, abilitate a mânuirii condeiului şi stăpânire a
unor reguli precise, textul ştiinţific trebuie să realizeze o comunicare corectă a mesajului.

Condiţii în redactarea unui text ştiinţific:

Rigurozitatea, realizată prin enunţuri exacte, corecte şi conforme cu sensul avut în vedere
prin mesajul dorit. Rigoarea presupune o bună stăpânire şi folosire a elementelor conceptuale şi
metodologice, o interpretare corectă şi precisă a datelor, determinărilor şi rezultatelor obţinute în
fiecare fază şi în finalul cercetării.
Coerenţa priveşte atât logica de fond a tratării problemei, cât şi aspectele de ordin lingvistic
ale lucrării. Redactarea textului trebuie să respecte structura logică, raţională a demersului, astfel
încât să se asigure comprehensibilitatea mesajului.
Linvistic (cuvinte, expresii, succesiuni de fraze), textul trebuie să ajute la înţelegerea
mesajului ştiinţific, pe de o parte, şi să fie în acord cu principiile şi normele lingvistice şi
gramaticale ale limbii române.
Completitudinea (integralitatea) este o condiţie care impune textului obligativitatea de a
realiza o abordare integrală a cercetării întreprinse, de la alegerea temei şi lansarea primelor ipoteze
până la obţinerea şi interpretarea rezultatelor.
În acest fel, lucrarea poate fi analizată şi apreciată ca un tot, furnizând ansamblul elementelor
prin care poate fi susţinută.
Eleganţa stilului prin care se realizează combinarea între estetica textului şi caracterul
personal (original), concret, focalizat şi adaptat ale acestuia.
Corectitudinea textului se raportează la elementele de fond, pe de o parte, şi la cele de formă
ale prezentării, pe de altă parte.
Pentru aspectele de fond, corectitudinea se referă la folosirea şi definirea conceptelor,
scrierea şi interpretarea simbolurilor şi relaţiilor de calcul, sistematizarea ideilor, tipologizarea unor
elemente structurale sau de ordine.
Onestitatea este complementară stilului, apărând ca o dimensiune a caracterului
cercetătorului. Acesta trebuie să aibă discernământul şi buna credinţă necesare sublinierii
antecedentelor în domeniu, contribuţiilor autorilor, indiferent de afinităţi şi prestigiu.
Onestitatea se traduce printr-o corectă trimitere la surse, chiar şi atunci când acestea sunt de
domeniul oralului sau a comunicărilor directe (dialog cu specialiştii, comunicări la simpozioane,
congrese sau conferinţe), extrase din experienţă, etc.
Onestitatea, împreună cu rigoarea şi corectitudinea, obligă la marcarea elementelor de
dificultate a aspectelor pentru care nu s-au găsit soluţii sau interpretări, precum şi precizarea
poziţiilor divergente, totdeauna cu argumente, şi nu cu patimă şi răutate.
Redactarea trebuie astfel realizată încât textul să aibă acurateţe, sobrietate şi eleganţă, să fie
inteligibil şi să comunice cu claritate rezultatele la care s-a ajuns.
Textul este recomanadat a prezenta elementele proprii ale demersului, argumentele şi
interpretările, precum si rezultatele originale, prin recursul la pesoana I plural.
Formulele cu caracter pasiv („s-a realizat”, „s-a demonstrat”, „s-au adus argumente”),
precum şi invocarea directă a propriei persoane („eu am realizat”, „am demonstrat”) trebuie evitate,

- 40 -
ele sugerând infatuarea autorului, fiind deseori neconforme cu realitatea, de cele mai multe ori,
antecedende mai laudabile.

4.3 Prezentarea şi susţinerea rezultatelor unei cercetări

Prezentatarea sau expunerea trebuie dezvoltată, în principal, pe trei componente succesive:
introducerea (exordiul), tratarea subiectului şi concluzia (peroraţia).

Prin introducere autorul realizează o punere în temă ce previne asupra subiectului propus.
Este o expunere de motive ce previne alegerea făcută, caracterizarea problemei şi plasarea ei
în domeniu.
În această etapă, cercetătorul urmăreşte şi orientarea atenţiei publicului către anumite
dimensiuni mai importante ale demersului întreprins.
Tratarea subiectului cercetării se realizează prin descrierea succintă a metodei, formularea
ipotezelor de lucru şi prezentarea ştiinţifică şi precisă a rezultatelor obţinute.
Această componentă a expunerii trebuie să fie în acelaşi timp simplă, competitivă şi foarte
convingătoare.
Rezultatele obţinute trebuie subliniate şi susţinute prin argumentele forte ale demersului
întreprins.
Prin tratarea subiectului, cercetătorul trebuie să convingă cititorul sau auditoriul de forţa
argumentelor, raţionamentelor şi faptelor dovedite, precum şi de rigoarea, corectitudinea şi realismul
utilizării metodelor de cercetare.
Concluzia lucrării este, în acelaşi timp, o sinteza a principalelor aspecte ale cercetării şi o
încercare de a impune rezultatele, opiniile şi convingerile autorului.
În expunerea lucrării este necesara o anumită artă a retoricii, prin care se realizează o
exprimare corectă, un discurs coerent şi un stil elegant şi armonios al discursului.

4.4 Reguli de redactare a textelor ştiinţifice

4.4.1 Abrevieri, codificări, simboluri

Prin abrevieri, codificări şi simboluri se realizează o mare economie de spaţiu, simplificarea

şi uşurarea demersului formal şi argumentativ.
Abrevierile sunt admise în lucrările ştiinţifice în cazurile în care s-au impus ca atare, în
literatura de specialitate sau prin standardele de redactare a textelor de specialitate.
Pentru cuvinte, concepte sau nume de organisme cu caracter internaţional, chiar dacă se
foloseşte denumirea în limba română, se prefera abrevierea în limba de circulaţie în care acestea
sunt cunoscute (e.g.: pentru Venitul net actualizat se preferă VAN – Valeur actuelle nette – în
franceză; pentru fluxuri de lichidităţi – CF- Cash flow – în engleză).
Abrevieri în tehnica redactării textelor:
- apud („după”, în latină), pentru citatele reproduse după alţi autori sau în cazul unor
informaţii sau referinţe din autori ale căror lucrări nu au fost direct studiate;
- cf. sau conf. (compară sau confruntă, în latină), se foloseşte pentru a face o trimitere la o
sursă sau o lucrare de referinţă în care pot fi găsite detalii şi elemente lămuritoare cu privire
la aspectul avut în vedere;

- 41 -
 - e. g. (de exemplu = „exempli gratis”, în latină), se foloseşte în cazul unei enumerări cu
caracter exemplificator;
- etc. – de la latinescul et cetera sau et caetera cu sensul de „şi celelalte lucruri”, „şi restul”
sau „şi aşa mai departe”) – se pune după o enumerare de lucruri, obiecte, fapte care poate
continua implicit;
- et al. – din latinescul et alii, cu sensul de „şi alţii” – se pune după o enumerare de nume de
persoane care poate continua în maniera implicită;
- ibid („în acelaşi loc” – ibidem, în latină) indică aceeaşi sursă (invocată anterior) pentru un
citat sau o informaţie folosită în text;
- idem („acelaşi” – idem, în latină), invocă autorul citat într-o notă anterioară;
- idem, ibid. – asocierea siglelor idem, ibid. trimite la acelaşi autor şi aceeaşi lucrare sau
pagină;
- infra („după”, „mai jos”, în latină) ca şi supra („înainte”, „mai sus”, în latină) fac trimiteri
în textul propriu;
- l.c. („locul citat”, „pagina citată” – loco citato, în latină), ca şi l.l. („locul invocat” – locus
laudatus sau loco laudato, în latină), fac trimiteri la un paragraf dintr-o lucrare citată
anterior, fără a fi reluate datele bibliografice;
- n.b. (nota bene, în latină), în sensul de a pune accentul, printr-o mai bună observare sau un
mai atent studiu;
- op. cit. sau op. laud. („lucrare invocată sau citată”, în latină) face trimitere la o lucrare
pentru care s-a facut o prezentare într-o notă anterioară, situată pe o altă pagină, fiind
similar cu ibid. pentru aceeaşi pagină;
- p. – pagina la care poate fi găsit citatul sau alt element invocat din lucrarea menţionată;
- pp. – paginile din lucrarea menţionată din care s-a făcut preluarea.

Simbolurile apar ca elemente speciale de codificare (abreviere) cu ajutorul cărora se operează

mai ales în demersurile formale (demonstraţii logice sau formale), dar nu numai.
Pentru economie si management, pot fi folosite câteva reguli, fără a le considera,
deocamdată, obligatorii.
1. Pentru termeni, concepte şi definiţii consacrate se folosesc simbolurile intrate în uzul
internaţional, fără precizări suplimentare sau amendamente. Astfel de simboluri sunt destul de rare,
în economie şi gestiune:
 K – capital (în general, ca factor de producţie);
 L – factor de muncă;
 i – coeficient (notă) de actualizare;
 r – rentabilitate, randament.

2. Corectarea minoră a sensului pentru unele concepte sau definiţii poate fi marcată printr-un
asterisc ataşat simbolurilor intrate în uz cu semnificaţia de bază (e.g. K*; L*; r*, pentru a marca
amendamente la definiţia sau conţinutul capitalului, forţei de muncă sau randamentului).

3. Pentru desemnarea unor mărimi absolute (globale, integrale sau nete) se utilizează numai
litere mari din alfabetul latin, în funcţie de cuvântul prin care se desemnează conceptul definit.
Diferenţierea, în situaţia în care prima literă este aceeaşi pentru mai multe concepte definite,
se realizează prin folosirea următoarelor litere majuscule din cuvânt sau a primelor litere majuscule
pentru următoarele cuvinte din sintagma conceptuală.
Se recomandă folosirea notaţiilor (simbolurilor literale) folosite în literatura de specialitate
de autorul invocat (pentru elementele care apar numai la acesta).
- 42 -
 Noi simboluri pot fi propuse numai pentru elemente noi introduse (numite, precizate şi
definite) de cercetători şi folosite ca atare în redactarea lucrării (de licenţă sau de disertaţie, în cazul
nostru).
Folosirea unor simboluri construite din mai mult de trei litere crează dificultăţi de înţelegere,
memorare şi utilizare.

4. Mărimile specifice (unitare), ca şi cele relative, sunt simbolizate prin litere mici de tipar
din alfabetul latin, de regulă iniţialele conceptelor prin care sunt desemnate. Se pot folosi şi
combinaţii de litere mici pentru a face diferenţierea între conceptele desemnate prin cuvinte care
încep cu aceeaşi literă.

5. Scrierea de ecuaţii, funcţii prin implicarea de variabile şi parametri economici se

realizează folosind regulile de bază ale matematicii.
Variabilele endogene (output-uri, în economie) sunt desemnate prin litera Y sau y (ca element a lui
Y), variabilele exogene (input-uri, în economie) prin litera X sau x (ca element a lui X), variabila
reziduală prin  sau  (ca element a lui  ), iar parametrii prin litere mici ale alfabetului latin (a, b,
c, ...), exclusiv cele care sunt recunoscute ca desemnând variabile (endogene sau exogene).
Pentru variabilele exogene sunt reţinute şi notaţiile z, t, u şi v, care intervin în mod special în
anumite dezvoltări, u şi v apar în econometrie, cu sensul de variabilă reziduală (măsurată la nivelul
eşantionului, şi nu al întregii populaţii).

6. Literele alfabetului grecesc se folosesc în cazuri particulare. Se recomandă utilizarea

acestora numai în situaţiile în care au intrat ca atare şi sunt folosite cu semnificaţii precise în
literatura de specialitate (  = 3,14159, raportul între circumferinţa cercului şi diametru;  =
matricea covariantelor).
Literele alfabetului grecesc se folosesc mai puţin în economie. Ele au fost introduse în
calculul elasticităţilor (  ,  ), iar în statistică şi econometrie pentru notarea unor mărimi specifice:
 - coeficient (empiric) de corelaţie;  - abaterea standard;  - variabila reziduală.

7. Indicii ataşaţi simbolurilor literale trebuie utilizaţi cu prudenţă pentru a nu îngreuna prea
mult înţelegerea şi utilizarea în raţionamente sau dezvoltări formale.
Indicii (care sunt aici adaosuri numerice sau literale la simbolul de bază şi nu mărimi indice, ca în
statistică) vor fi utilizaţi numai dacă este absolut necesar, pentru a atrage atenţia asupra perioadelor
de timp (ani, luni), a nivelurilor calitative sau distribuţiilor geografice sau pentru a marca o operaţie
pentru care există deja standarde.

8. Se recomandă o indexare (iniţială sau finală) a simbolurilor utilizate în lucrare (ca de altfel
şi pentru diferitele abrevieri, dacă acestea au fost impuse şi folosite în afara standardelor sau
uzanţelor).

- 43 -
4.4.2 Preluări, împrumuturi (citate, expresii, date, exemple, idei, interpretări şi argumentaţii)

Citatele apar ca preluări integrale ale unor părţi de texte din lucrări aparţinând altor autori
(cercetători).
Folosirea citatelor este recomandată în următoarele situaţii:
• când se fac referiri la idei, relaţii, enunţuri foarte importante care au fost cuprinse într-o
lucrare a altui autor şi sunt esenţiale în precizarea poziţiei proprii, conturarea unui punct
de vedere personal, dezvoltarea unor idei, verificarea unor ipoteze, descrierea unei
soluţii.
• pentru a se oferi integral elementul asupra căruia este concentrată critica ştiinţifică,
atunci când există motive ştiinţifice pentru a anula, amenda sau ameliora o idee, un
enunţ, o relaţie a altui autor sau reluate până la momentul respectiv ca valabile fără alte
demostraţii (argumentaţii).
• dacă textul surprinde o idee, formulă sau dezvoltare grafică fundamentală pentru care au
fost găsite argumente suplimentare pentru a o impune în raport cu alta referitoare la
acelaşi domeniu (aceeaşi secvenţă, parte sau problemă).

Citatele sunt redate între ghilimele, eventul scrise cu alte caractere (cursive sau italice de
exemplu) cu trimitere obligatorie la sursă.
Identificarea sursei citatelor se face între paranteze pătrate, cu trimitere la lucrarea ce
figurează cu numărul de ordine respectiv din lista referinţelor bibliografice şi la numărul respectiv al
paginilor. De exemplu [8, p. 45] precizează faptul că citatul după care a fost plasată respectiva
paranteză este reprodus din lucrarea ce figurează la poziţia 8 în lista bibliografică, la pagina 45.
Pentru citatele care trec pe două pagini succesive, se menţionează ambele pagini (exemplu,
[8, pp. 45-46]).

Preluările de idei sunt recunoscute în note sau casete speciale care marchează începutul
lucrării, al unui capitol sau subcapitol, şi nu prin simple trimiteri, precum citatele (care sunt preluări
integrale de secvenţe de text).
Preluările de idei presupun împrumutul sau adoptarea întregului sistem raţional al demersului
pe care se bazează o concluzie ştiinţifică, un raţionament, o soluţie, o relaţie de calcul a altui autor.
Este vorba de premise, restricţii, ipoteze. Deseori, precizând punctul de plecare, prin invocarea
autorului de origine şi eventual a întregului sistem al acestuia, se procedează la introducerea sau
considerarea unei noi condiţii, restricţii sau ipoteze de bază, pentru a lărgi demersul, a extinde
generalizarea sau a consolida o anumită concluzie sau soluţie la o problemă cunoscută.
Dacă astfel de preluări nu presupun şi o prezentare sumară sau una exhaustivă (caz în care
casetele de text devin obligatorii), trimiterile în text se realizează ca şi citatele obişnuite, eventual cu
sublinieri din partea autorului, între paranteze pătrate, în subsolul paginii sau la sfârşitul capitolului
(dacă apar şi comentarii succinte). În mod similar sunt invocate comentarii, raţionamente şi
argumentaţii speciale, oferite prin aspecte critice sau ca suport al propriilor dezvoltări.

Exemplele, datele, graficele şi prelucrările preluate din alte surse vor fi obligatoriu
menţionate corespunzător prin invocarea sursei: o carte de autor, un studiu sau raport de cercetare,
un raport static, un anuar etc.
Trimiterea la sursă este obligatorie ca şi în cazul în care datele sau exemplele iniiale au fost
modificate, adaptate sau prelucrate. Astfel de trimiteri se realizează, de regulă, direct în text, imediat
înainte sau imediat după preluare.

Invocarea se poate face prin diverse modalităţi:

- 44 -
„...Exemplul este preluat din ... (autor, titlu lucrare, volum, articol etc. cu precizarea locului şi anului
publicării sau pagina din lucrare şi numărul de ordine al acesteia în lista referinţelor bibliografice)
...’’;
„Datele folosite sunt preluate (adaptate) după... (autor, lucrare ş.a.m.d.)”;
„Graficul, evoluţia apare ca o sinusoidă, aşa cum sugerează... (autor, lucrare etc.)”.

Utilizarea datelor preluate, preluate şi prelucrate sau numai prelucrate după diferite surse este
totdeauna marcată prin trimiteri corespunzătoare (datele au fost preluate, preluate şi prelucrate sau
prelucrate după – sursa).
Menţiunea respectivă se faceşi sub tabelele ce fac parte din textul de bază sau sunt folosite ca
anexă la lucrare.

Expresiile reproduse în text sunt rareori invocate prin sursă dacă ele au intrat în uzul comun.
Expresiile care sunt de dată mai recentă, cu caracter de parabolă sau metaforă, pentru care autorul
este cunoscut (fie că expresia este parte integrantă a unui text cunoscut, fie că aceasta poate fi pusă
pe seama acestuia ca fiind rostită cu o anumită ocazie), trebuie prcizate prin menţionarea autorului, a
textului acestuia sau a circumstanţelor în care ea a fost propusă.
În cazul expresiilor celebre, anonime, nu se fac precizări suplimentare. Pentru cele al cărui
autor este cunoscut, sub motto, de regulă, în dreapta, se înscriu numele acestuia şi, mai rar, sursa.
Expresiile împrumutate sunt marcate prin scris cu bold sau între ghilimele şi o precizare
menită a sugera faptul că nu aparţin autorului lucrării.

4.4.3 Bibliografia

Reconstituie sistematizat şi exhaustiv lista surselor bibliografice folosite de autor în

elaborarea lucrării de licenţă sau de disertaţie.
Sursele bibliografice, indiferent de caracter, moment şi loc de apariţie sau origine, sunt
listate, de regulă, alfabetic şi rareori în ordinea importanţei (apreciată de autor) sau invocării în
lucrare, prin precizarea următoarelor elemente:
- prenumele, iniţiala şi numele autorului lucrării, aşa cum sunt înscrise pe pagina de titlu a
acesteia;
- titlul complet al lucrării (însoţit eventual de subtitlu), aşa cum apare în pagina de titlu;
- editura şi locul (oraşul) apariţiei lucrării. În cazul editurilor de mare prestigiu (Dunod, Editions
d’Organization, Economica), locul (oraşul) poate fi omis; pentru lucrările needitate sau aflate
în manuscris în biblioteci, arhive, trezorerii, se precizează caracterul şi locul de deţinere;
- anul apariţiei; atunci când lucrarea a apărut în mai multe ediţii se precizează şi numărul
ediţiei.

Pentru articole, studii, recenzii apărute în reviste de specialitate, cotidiane, periodice, locul
editurii, va fi luat în listarea bibliografică de numele complet al publicaţiei. Pentru studiile,
rapoartele de cercetare, sintezele documentare, colecţiile de date şi alte materiale elaborate la cerere
şi din raţiuni speciale, cu caracter de unicat sau în număr redus, se va face precizarea necesară în
listă.
Astfel de materiale, ca şi unele lucrări speciale cu caracter şi importanţă deosebite, pot fi
incluse cu precizări suplimentare în note de referinţă distincte sau în rezumatele la capitolele
lucrării.

- 45 -
 Lucrările elaborate de colective mari, sunt înscrise prin precizarea prenumelui, iniţialei şi a
numelui coordonatorului sau editorului principal, însoţit de precizarea „sub coordonarea” sau „sub
redacţia”.
Pentru lucrările elaborate de colective mari, în cadrul unor instituţii specializate (gen anuare,
dicţionare, enciclopedii, studii şi cercetări, rapoarte, liste bibloigrafice la care nu se menţionează
numele coordonatorului, editorului sau îngrijitorului ediţiei), locul numelui autorului
(coordonatorului sau editorului coordonator) este luat de trei steluţe (***).
În general, chiar dacă nu este vorba de lucrări de autori, se va identifica numele unui
îngrijitor de ediţie care va poziţiona în lista bibliografică lucrarea aflată într-o astfel de situaţie.
Dacă în lucrare contribuţia autorilor este precizată (pe capitole, părţi, subcapitole sau studii
autonome), referirea se va face direct la aceastea, cu precizarea volumului în care se găseşte.
Bibliografia poate fi realizată şi prezentată în două forme, după amploarea, frecvenţa
invocărilor (citărilor, preluărilor, trimiterilor) şi importanţa atribuită lucrărilor folosite:
 după fiecare capitol, caz în care se poate opta pentru o ordonare după importanţa
atribuită lucrărilor sau în ordinea invocării (trimiterilor); în ultimul caz, bibliografia
devine o listă a tuturor trimiterilor ce se realizează în lucrare, eventual însoţită de
explicaţii succinte sau lămuriri. Sistemul este recomandat pentru lucrările de cercetare
de anvergură, cu foarte multe trimiteri bibliografice şi contrapuneri de opinii pentru
subiecte controversate; este greoi şi mai puţin pretabil pentru elaborarea lucrărilor de
licenţă, dar de preferat pentru lucrările de disertaţie;
 la sfârşitul lucrării, după prezentarea concluziilor şi înaintea anexelor şi indexurilor,
situaţie în care se recomandă listarea exhaustivă, în ordine strict alfabetică, după iniţiala
numelui autorilor principali (primi autori), aşa cum sunt aceştia înscrişi în pagina de
titlu. Lucrările fără autor principal, marcate prin „*** ”, vor fi listate alfabetic, după litera
iniţială a titlului figurând pe pagina de titlu a lucrării, intercalat cu lucrările precizate şi
prin numele autorilor principali. Actele normative, elementele de legislaţie, hotărârile şi
deciziile cu caracter operativ folosite vor fi înscrise alfabetic, după iniţiala primului
cuvânt şi succesiunea următoarelor litere, prin marcarea iniţială a celor trei steluţe, după
încheierea listei lucrărilor bibliografice principale.

Exemple de bibliografii

a) Bibliografie de capitol

Referinţe bibliografice

1. Coulbois Paul, Politique Contractuelle, Cujas, Paris, 1971, p. 125.

.................................................................................................................................................................
5. Atkinson Lloyd C., Economics, Irwin, 1982, pp. 20-25.

Chiar dacă nu sunt în totalitate admisibile, restricţiile respective par raţionale şi nu pot fi neglijate
într-o argimentaţie de acest tip.
................................................................................................................................................................
18. Conţinutul Ordonanţei Guvernamentale nr. poate fi interpretat, el fiind doar o încercare de a
depăşi un impas conjunctural.
.................................................................................................................................................................

- 46 -
b) Bibliografie de lucrare

1. Arrow K.J. şi Hare F.H., General Competitive Analysis, Holdern – Day, San Francisco,
1971.
.....................................................................................................................................................
15. Radner R., A note on the Theory of Cost-Benefit Analysis in the Small, in Capital,
Investment and Development, ed. K. Boser, M.K. Mayermdar and T. Mitra, 129-141,
Basic Blackwell, Oxford, 1993.
.....................................................................................................................................................
35. *** Legea nr. ............ privind ....................., publicată în M.O. nr. 18/ 2005.

Lucrările din lista bibliografică sunt scrise cu caractere standardizate, între ele lăsându-se un
spaţiu suplimentar faţă de scrierea adoptată în lucrare ( de exemplu, la o scriere de 1,5 rânduri, între
două lucrări succesive individualizate va fi lăsat un spaţiu de două rânduri.
Sistemul cel mai răspândit, recomandat pentru redactarea lucrărilor pentru publicare, adoptă
următoarele standarde:
 pentru numele autorilor, format 12 pct., bold;
 pentru titlurile articolelor şi studiile publicate în volume, reviste sau cotidiane se folosesc
ghilimelele;
 titlurile lucrărilor, volumelor de studii, revistelor şi cotidianelor se scriu cu litere cursive
(italice);
 celelalte elemente de identificare se scriu cu caracterele folosite pentru scrierea titlurilor
articolelor sau studiilor din volume (format 12 pct.).

4.4.4 Apendicele, indexul şi anexa

Apendicele este un element conex important în cazul lucrărilor care impun enunţuri de
principii, reguli, teoreme şi dezvoltări de raţionamente formale ample, esenţiale pentru înţelegerea
conţinutului, dar care nu aparţin autorului (studentului-absolvent).
Mai mult, într-un apendice sunt dezvoltate, de regulă sintetic şi simplificat, elemente ale
teoriei de bază care au deţinut un loc comun, fiind practic, rezultatul unui întreg parcurs în evoluţia
disciplinei, ramurii de ştiinţă sau ştiinţei respective.
Apendicele, care are rolul unei anexe speciale, rezumă deci ansamblul unei demonstraţii,
într-o manieră comprehensibilă, astfel încât să poată fi folosită ca punct de plecare sau ca suport în
argumentarea sau dezvoltarea pe care cercetarea în cauză, concretizată în lucrarea de licenţă sau de
disertaţie, o presupune.
Apendicele se plasează la sfârşitul capitolului căruia îi serveşte ca intermediar pentru
facilitarea înţelegerii demersului sau ca punct de sprijin în continuarea unor demonstraţii, în
argumentarea corectă a unor raţionamente sau în construirea unor noi propoziţii, enunţuri, ipoteze.
Acest tip de anexă este mai puţin practicat în elaborarea lucrărilor de licenţă, recomandat
însă pentru susţinerea lucrărilor de disertaţie care trebuie să aibă ambiţia chiar a unor dezvoltări
teoretice fundamentale.
Apendicele are formatul şi respectă scrierea folosită în redactarea lucrării, definiţiile,
enunţurile de principii, leme şi teoreme, precum şi relaţiile intermediare şi finale, scriindu-se în

- 47 -
bold. Etapele succesive ale demersului expus în apendice pot fi marcate prin titluri sau subtitluri
având o numerotare proprie.
Fiecare apendice trebuie să aibă un titlu corespunzător care să reflecte conţinutul său.

Indexul (alfabetic, noţional sau de autori) este o anexă specifică, figurând, de regulă, la
sfârşitul lucrării, după concluzii şi înaintea referinţelor bibliografice.
Indexul reia, în ordine alfabetică, principalele concepte, noţiuni, nume de autori sau
specialişti sau chiar referinţe bibliografice (rareori) pentru care precizează pagina sau paginile la
care pot fi găsite în diferite contexte, fără alte explicaţii.
Indexul este un instrument de lucru pentru utilizatorii (cititorii sau cercetătorii) lucrării. El
este recomandat în cazul lucrărilor de mar dimensiuni, care folosesc un număr mare de concepte,
definiţii, menţiuni şi fac multe trimiteri bibliografice sau de altă natură.
O listă index va fi precizată printr-un titlu corespondent (index alfabetic de noţiuni, index
alfabetic de idei, index alfabetic de cuvinte-cheie, index alfabetic de autori sau de autori citaţi) şi va
respecta formatul general de scriere (pagină, literă) folosit în redactarea lucrării.
Indexul poate fi şi un instrument propriu de verificare a structurii şi conţinutului lucrării.

Anexa cuprinde elemente de dimensiuni mari (tabele de calcul, grafice complexe, diagrame)
prin care se sintetizează sau se dezvoltă determinări şi prelucrări de date, se expun detalii mai puţin
semnificative, din structura lucrării sau se redau valori de calcul necesare în determinările, analizele
şi intrepretările din faza de cercetare a temei sau de rezolvare a problemei.
De regulă, anexele de acest gen sunt cuprinse la sfârştul lucrării, constituindu-se ca ultima
parte a acesteia.
Elementele cuprinse în anexe sunt invocate, prin trimiteri corespunzătoare, în textul de bază
al lucrării, prin paranteze (vezi graficul sau tabelul nr. ... din anexa nr. ...).
Anexele se numerotează, în mod obişnuit prin cifre romane, iar elementele componente, în
funcţie de dimensiune, respectă formatul lucrării, sunt mai mari ca dimensiune (făcând necesară
plierea) sau sunt scrise în format redus pentru a se încadra în formatul general al lucrării.
În cazul unor prelucrări, în josul elementului corespondent din anexă se face trimitere la
sursă (preluat, preluat şi adaptat sau prelucrat, etc.).
Anexele impun numai în cazurile în care elementele pe care le cuprind nu sunt direct
necesare în elaborarea textului, având totuşi importanţă pentru mai buna înţelegere a acestuia.
În cazul în care elementele de calcul, prelucrările sunt de domeniul contribuţiei eventuale a
autorului, ele vor fi incluse ca parte integrantă a textului de bază, şi nu ca anexă.

4.5 Tipologia lucrărilor de cercetare ştiinţifică*

Deşi nu sunt uşor de sistematizat şi caracterizat, tipurile de lucrări ştiinţifice rezultate din diferite
cercetări pot fi încadrate, mai mult sau mai puţin logic, în câteva categorii reprezentative.
Vom considera doar lucrările destinate publicării sau destinate prezentării la manifestări
ştiinţifice.
În prima clasă putem considera tipurile de lucrări consacrate, în conformitate cu standardele
internaţionale în domeniu.
1. Monografia: lucrare ştiinţifică publicată în editură (dimensiuni variabile, putând atinge
chiar peste 1000 de pagini), cu caracter exhaustiv, ce abordează o anumită problemă, o
*
Sistematizare propusa de Adriana Zait pentru procedurile de evaluare a activitatii stiintifice de cercetare.

- 48 -
 temă punctuală sau o zona delimitată geografic, economic, social, conţinând concluziile,
direcţiile şi perspectivele evoluţiei, ca şi aspectele de lămuriri ale domeniului. Acest tip de
lucrare prezintă obligatoriu elemente de originalitate, contribuţii ale autorului.
2. Tratatul: lucrare de mari dimensiuni (de la câteva sute la câteva mii de pagini), publicată în
edituri specializate, abordând unitar şi coerent aspectele fundamentale (concluzii, principii,
teorii, metode şi strategii de cercetare) ale unei ştiinţe, ramuri de ştiinţă. Acest tip de lucrare
caracterizează nivelul de dezvoltare al respectivei ştiinţe sau ramuri ştiinţifice şi cuprinde
elemente de contribuţie ale autorului, mai ales în materie de sistematizare şi interpretare.
3. Manualul: lucrare sintetică, publicată în edituri specializate, cu volum variabil, în funcţie
de domeniu şi destinaţie (manualul universitar se apropie, în unele privinţe de tratat),
prezentând sintetic şi structurat didactic cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile, teoriile
unei ştiinţe sau ramuri de ştiinţă, destinată formării profesionale a specialiştilor. Acesta
surprinde ceea ce a devenit deja clasic în domeniul abordat. Unele manuale universitare
deoarece aduc şi contribuţii ale autorului devin tratate.
4. Enciclopedia şi dicţionarul de specialitate: lucrări de referinţă în domeniul lor, publicate în
edituri specializate, sintetizând informaţia de bază pentru o anumită zonă ştiinţifică sau
aplicată, compilaţii ştiinţifice sintetizând acumulările dintr-un anumit domeniu într-o formă
structurată şi după criterii epistemiologice selectate în funcţie de preferinţele autorilor sau
de cerinţele destinatarului.
5. Studiul de cercetare: lucrare ştiinţifică propriu-zisă care aduce rezolvări, soluţii,
recomandări într-un anumit domeniu, în mod natural bine delimitat, în urma unor cercetări
de nivel; formulează noi probleme şi direcţii de cercetare, ipoteze şi strategii de cercetare.
Studiul de cercetare este de dimensiuni relativ reduse (câteva zeci de pagini) şi apare în
reviste de specialitate sau volume consacrate.
6. Articolul ştiinţific: o formă scurtă (5-20 de pagini) a unui studiu de cercetare, publicat în
reviste de specialitate recunoscute în domeniul respectiv; surprinde aspectele esenţiale ale
cercetării şi propune celor avizaţi soluţii, recomandăi şi, mai ales, interpretări, idei sau teorii
noi, metode şi instrumente de cercetare.
7. Raportul de cercetare: lucrare cu caracter rezumativ şi sintetic privind constatările,
concluziile unei cercetări întreprinse; se referă, de regulă, la cercetările pe bază de contract
realizate pentru agenţi economici; pot fi publicate numai cu avizul beneficiarului şi cu
respectarea anumitor condiţii de fidelitate şi confidenţialitate.
8. Comunicarea ştiinţifică: lucrare, susţinută de regulă oral, surprinzând rezultate sau
concluzii parţiale sau finale ale unor studii sau rapoarte (numai cu acordul beneficiarului)
de cercetare. Recomandată ca formă de „pretestare” a poziţiei specialiştilor faţă de
abordare, rezultate şi metodologia utilizată.
9. Referatul ştiinţific: lucrare ce prezintă rezultatele unui studiu de cercetare într-o dezbatere
cu o tematică focalizată (simpozion, conferinţă), pentru a obţine soluţii şi concluzii cu
caracter aplicat, acceptate de specialişti şi autorităţile domeniului, şi a impune decizii
pentru întreprindere, sector, regiune, ţară sau la nivel mondial. Aceste rezultate sunt expuse
oral, deseori fiind însă necesară punerea la dispoziţia organizatorilor a unui material scris
(10-15 pagini) care poate fi publicat.
10. Eseul ştiinţific: lucrare prezentând concluzii şi reflecţii ale autorului într-o problemă
importantă ca şi opinii ale unor specialişti din domeniu, în formă accesibila şi realizată
armonios lingvistic. Acest tip de lucrare ştiinţifică urmăreşte formarea unui curent favorabil
de opinie, atât printre specialişti, cât şi pentru publicul larg, faţă de ideile, recomandările,
soluţiile, concluziile autorului. Eseul ştiinţific este de dimensiuni reduse (câteva pagini).
11. Articolul de popularizare: lucrare de mici dimensiuni, scrisă într-un stil curat şi general
accesibil, care sensibilizează publicul larg faţă de o problemă sau un subiect anume, de
- 49 -
 interes comun, pentru lărgirea accesului la cultura de specialitate pregătitoare într-un
domeniu, anticipând, de regulă, schimbări viitoare.
12. Note de lectură, comentarii şi recenzii: lucrări prin care specialiştii în domeniu marchează
apariţii editoriale sau în reviste de specialitate prin comentarii, opinii pentru a avertiza
lumea ştiinţifică sau cea a practicienilor asupra respectivelor lucrări; sunt eficace lucrările
specialiştilor recunoscuţi în domeniu.

Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt condiţiile ce trebuie respectate în redactarea unui text ştiinţific?
2. Care sunt cele trei componente succesive ale prezentării şi expunerii rezultatelor unei
cercetări?
3. Prezentaţi importanţa abrevierilor în redactarea unui text ştiinţific.
4. Care sunt principalele abrevieri utilizate în tehnica redactării textelor ştiinţifice?
5. Prezentaţi rolul simbolurilor în redactarea textelor ştiinţifice.
6. Bibliografia – concept şi forme.
7. Prezentaţi situaţiile în care este recomandată folosirea citatelor în elaborarea unui text
ştiinţific.
8. Preluările de idei. Concept
9. Prezentaţi situaţiile în care este recomandată folosirea preluărilor de idei în elaborarea
unui text ştiinţific.
10. Definiţia apendicelui.
11. Definiţia indexului.
12. Definiţia anexei
13. Tipologia lucrărilor de cercetare ştiinţifică

- 50 -
 BIBLIOGRAFIE
1. Chelcea S., 2005, Cum să redactăm, Comunicare.ro, Bucureşti.
2. Ciobănică , M. L., 2015, Metodologia cercetării în domeniul ştiinţelor economice - Note de
curs, Constanţa.
3. Enăchescu C., 2007, Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, Ed. Polirom, Iaşi.
4. Oprean, C., 2006, Metode şi tehnici ale cunoaşterii ştiinţifice, Ed. Universităţii Lucian Blaga,
Sibiu.
5. Pârvu, I., 2013, Metodologia cercetării ştiinţifice în management – Note de curs.
6. Popescu, C., Ciucur, D., Răboacă , Gh., Iovan, D., 2006, Metodologia cercetării ştiinţifice
economice. Caiet pentru atelier, Ed. ASE, Bucureşti.
7. Răboacă Gh, Ciucur D., 2004, Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Ed. FRM,
Bucureşti.
8. Rădulescu M., 2011, Metodologia cercetării ştiinţifice – elaborarea lucrărilor de licență,
masterat, doctorat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
9. Umberto Eco, 2006, Cum se face o teză de licenţă, Ed. Polirom, Bucureşti.
10. Usunier, J., Cl., Easterby – Smith, M., Thorpe, R., 1993, Introduction à la Recherche en
Gestion, Economica, Paris.
11. Wacheux Frédéric, 1996, Méthodes Qualitatives en Gestion, Economica, Paris.
12. Zaiţ, D., Spalanzani, A., 2006, Cercetarea în economie şi managemen. Repere
epistemologice şi metodologice, Ed. Economică.

- 51 -