PRINCIPALELE ETAPE ALE EVOLUȚIEI

POLITICII AGRICOLE COMUNE

Politica Agricolă Comună (PAC) este o politică creată la sfârşitul anilor ‘50 în cadrul
Comunităţii Economice Europene ca răspuns la lipsurile alimentare cu care se confrunta populaţia din
vestul Europei după cel de-al doilea război modial. Principalul său creator a fost olandezul Sicco
Mansholt care şi propune prima reformă a PAC la sfârşitul anilor ‘60.
Iniţial, această politică avea drept obiective creşterea productivităţii agricole prin
promovarea progresului tehnic, prin dezvoltarea producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a
factorilor de producţie (în principal a forţei de muncă), asigurarea unui nivel de trai echitabil
populaţiei agricole, stabilizarea pieţelor, asigurarea securităţii în aprovizionare şi asigurarea unor
preţuri rezonabile pentru consumatori.
Ulterior, prin reformele din anii ‘60 şi ’90 motivate de modificările survenite în agricultură
în cadrul Comunităţii şi la nivel mondial, li s-au adăugat şi alte obiective precum îmbunătăţirea
competivităţii produselor agricole comunitare prin reducerea preţurilor, garantarea siguranţei
alimentare şi calităţii alimentelor pentru consumatori prin îmbunătăţirea procesării şi marketingului
produselor agricole şi introducerea în PAC a unei politici complexe de dezvoltare rurală în vederea
asigurării unor venituri stabile şi a unui standard de viaţă echitabil pentru agricultori, 2 precum şi
pentru crearea unor oportunităţi şi alternative de angajare pentru fermieri şi familiile acestora.
Ultima reformă, iniţiată de comisarul pentru agricultură Franz Fischler, reprezintă un pachet de
propuneri de ajustare pe termen mediu a reformei PAC şi a fost luată în discuţie de către Comisia
Europeană în iulie 2002. În momentul aderării la Uniunea Europeană, în domeniul agriculturii,
România va adopta pe lângă acquis-ul aferent şi ajustările propuse de Comisie prin “reforma lui
Fischler.” În acest capitol introductiv sunt prezentate principalele momente în evoluţia PAC, “reforma
lui Fischler” şi posibilele implicaţii pentru România ale adoptării acestei reforme.
1957 - Tratatul de la Roma creează Comunitatea Economică Europeană (un precursor al UE din
prezent) între șase ţări din Europa de Vest (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care,
în 1952, înfiinaseră CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului). PAC este prevăzută ca o
politică comună, cu obiectivele de a oferi alimente accesibile pentru cetăţenii UE și un nivel de trai
adecvat pentru agricultori.
1958 - miniștrii agriculturii din cele șase state semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la Stresa (Italia)
pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere în practică a politicii agricole. În cadrul
acestei întâlniri a fost stabilit un consens privind necesitatea protejării pieţei interne agricole în faţa
concurenţei din exterior, privind necesitatea unei corelaţii între politica preţurilor şi structura producţiei
precum şi unele măsuri cu caracter social, ca de exemplu asigurarea unor venituri rezonabile pentru
agricultori. Au fost de asemenea, stabilite cele trei principii de guvernare ale PAC:
 1. Principiul pieţei unice În cadrul Comunităţii Economice Europene (Uniunea Europeană în
prezent) produsele agricole circulă fără restricţii prin eliminarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative şi
aplicarea altor măsuri cu caracter similar. Astfel, toate produsele agricole de acelaşi fel din cadrul Comunităţii
(azi Uniunea Europeană), supunându-se mecanismelor pieţei unice, ajung să aibă acelaşi preţ.

2. Principiul preferinţei comunitare Este favorizat consumul produselor originare din Uniunea
Europeană, prin taxarea produselor din import din ţările terţe. Acţiunea acestui principiu este limitată de
obligaţiile asumate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

3. Principiul solidarităţii financiare PAC este finanţată dintr-un buget comun. Ca instrument de
punere în practică a principiului a fost constituit, în anul 1962, Fondul European de Orientare şi Garantare a
Agriculturii (FEOGA). Aplicarea acestui principiu a devenit efectivă în 1971, la presiunile Franţei. FEOGA
finanţează în întregime mecanismele de susţinere a preţurilor, restituţiile la export şi intervenţia publică de
piaţă, precum şi o parte a fondurilor structurale destinate dezvoltării rurale.

1962 - Politica agricolă comună (PAC) a prins viaţă! PAC a început să funcioneze din 1964, când s-au
făcut primii pași spre uniformizarea prețurilor. Trebuie subliniat aici faptul că, datorită insistențelor
Germaniei, prețul de intervenție pentru grâu a fost stabilit la un nivel mult superior celui de pe piața
mondială. Într-o primă etapă, produsele cărora li s-au aplicat măsuri de unificare a prețurilor au fost
cerealele (1964), urmate ulterior (1966) de produse lactate, carne de vită, zahăr, orez, plante
oleaginoase, ulei de măsline. Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, ouă, fructe și legume,
vin, s-au adoptat măsurile de creare a unei piețe unice (eliminarea barierelor tarifare între țările
membre și instituirea protecției comune la import), fără unificarea prețurilor. Aplicarea acestor
măsuri a determinat curând efecte secundare nedorite. Prețurile mari garantate au încurajat în mod
firesc creșterea producției (în special la grâu, unt și carne de vită), care la rândul ei s-a transformat în
supraproducție, care a antrenat creșterea exponenială a cheltuielilor agricole. De aceea, în 1968,
Sicco Mansholt (creatorul PAC) a inițiat o primă tentativă de reformă. Ideea lui a fost să provoace o
restructurare a exploatațiilor agricole în sensul creșterii dimensiunilor lor prin comasări.
Anii 80 - Gestionarea ofertei. Fermele sunt atât de productive încât produc mai multe alimente
decât este necesar. Surplusurile sunt stocate și duc la formarea unor „munţi de alimente”. Sunt puse
în aplicare măsuri specifice pentru alinierea producţiei cu nevoile pieţei.
1992 - PAC trece de la sprijinirea pieţei la sprijinirea producătorilor. Consiliul a aprobat un pachet de
măsuri de reformă propuse de comisarul pentru agricultură, Ray MacSharry. Motivele reformei din
1992 au fost pe de o parte interne, determinate de cheltuieli bugetare mari și supraproducție, iar pe
de alta, externe, respectiv, negocierile din cadrul Rundei Uruguay și presiunile SUA în direcția unei
reduceri cât mai substanțiale a intervenționismului agricol în rândul membrilor Organizației Mondiale
a Comerțului. Elementul central al reformei la constituit reducerea prețurilor la produsele care
generau cele mai mari surplusuri, în special, cereale, carne de vită și unt, însoită de acordarea, către
fermieri, a unor sume care să compenseze pierderea suferită de acetia
Jumătatea anilor ’90 - PAC se concentrează mai mult pe calitatea produselor alimentare. Politica
introduce măsuri noi pentru susţinerea investiţiilor agricole, a formării, a îmbunătăţirii procesării și a
punerii pe piaţă. Se iau măsuri pentru protejarea produselor alimentare tradiţionale și regionale. Se
pune în aplicare prima legislaţie europeană privind agricultura ecologică.
2000 - PAC se concentrează pe dezvoltarea rurală. PAC se concentrează mai mult pe dezvoltarea
economică, socială și culturală a Europei rurale. În același timp, reformele începute în anii ‘90 sunt
continuate în vederea unei mai bune orientări a agricultorilor către piaţă.
Jumătatea anilor 2000 - PAC se deschide lumii. La nivel global, UE devine cel mai mare importator de
produse agricole din ţările în curs de dezvoltare, importând mai mult decât SUA, Japonia, Australia și
Canada la un loc. Conform acordului „totul în afară de arme”, UE a acordat acces liber la piaţă tuturor
ţărilor cel mai puţin dezvoltate. Nicio altă ţară dezvoltată nu oferă o astfel de deschidere, un
angajament și un acces real la piaţă agricultorilor din ţările în curs de dezvoltare.
2003 - Reforma PAC rupe legătura dintre subvenţii și producţie. Agricultorii sunt orientaţi mai mult
către piaţă și, având în vedere constrângerile specifice privind agricultura europeană, ei primesc un
sprijin pentru venit. În schimb, ei trebuie să respecte standarde stricte cu privire la siguranţa
alimentară, la mediul înconjurător și la bunăstarea animalelor.
2007 - Populaţia agricolă a UE se dublează, ca urmare a aderării, în 2004 și 2007, a 12 noi ţări. La
optsprezece ani de la căderea Zidului Berlinului, Uniunea Europeană numără 27 de state membre și
peste 500 de milioane de cetăţeni. Peisajul agricol și rural al UE se schimbă și el.
2011 - O nouă reformă a PAC vizează consolidarea competitivităţii economice și ecologice a
sectorului agricol pentru a promova inovaţia, a combate schimbările climatice și a sprijini ocuparea
forţei de muncă și creșterea economică în zona rurală.
BIBLIOGRAFIE:
https://ec.europa.eu/agriculture/
www.prefecturahr.ro
https://biblioteca.regielive.ro