Sunteți pe pagina 1din 2

Motivul ploii în creația lui Grigore Vieru

Grigore Vieru a demonstrat în mod analitic faptul că facerea poeziei nu e o simplă elaborare
forţată de cuvinte adunate într-un tot întreg, numit simplu poezie, ci un veşnic frământ, o spargere
a „recipientelor” verbale, expresia autocontrolului etic şi estetic. Cuvântul scris, făurit până la cele
mai sensibile adâncimi, pare a fi plămădit din tot ce-adună mai frumos ochii şi mintea, copt la
cuptorul celei mai încinse exigenţe, din care vine curat, cinstit, limpede şi armonios

Creaţia lui Grigore Vieru poartă amprenta mitologiei româneşti. El selectează din tezaurul
nostru folcloric semnificaţii adânci, motive lirice, evoluând sub semnul unei regăsiri spiritual.
Unul din aceste motive este cel al ploii, care însumează diferite sensuri și participă la misterioasa
comuniune a omului cu elementele naturii.

Apa reprezintă infinitatea posibilităţilor, simbolul fertilităţii, înţelepciunii, harului şi virtuţii. E


simbolul universal de fecunditate. Dacă muntele indică gândirea ascensională, apoi apa semnifică
gândirea orizontală. Ca masă nediferenţiată, ea conţine sămânţa primordială, toate semnele unei
dezvoltări viitoare, dar şi toate ameninţările de resorbţie. Ca toate simbolurile, apa comportă
sensuri diametral opuse: ea este generatoare de viaţă şi generatoare de moarte, creatoare şi
distrugătoare.

Pornind de la dicționarul de motive și simboluri, ploaia cerească, apele din înalt constituie
echivalentul cosmologic al seminţei. Dumnezeu îşi trimite îngerul cu fiece strop de ploaie. Căzînd
din cer, ploaia înseamnă şi un dar al zeilor, cu dublu sens, material şi spiritual. Simbol vitalizator,
de purificare periodică, ploaia este considerată un semn divin aproape la toate popoarele arhaice.

Ploaia coboară pe pămînt din cer şi simbolizează fertilitatea minţii, lumina, influenţele spirituale.

Într-o viziune asupra genealogiei sale, eul poetic afirmă: „Eu sînt ploaie. Printre pietre/mă
cobor adânc sub lut,/caut pe Ioana Petre,/pe toţi cari m-au 5 început (...) Eu sînt ploaie. Fără
preget/caut ţărnă şi-o frământ.../Cu inele largi pe deget/iese iarba din pământ”. („Străbune inele”)

Surprinzător este finalul poeziei: „Iată că plouă/ şi poate că/ nici nu trec prin ploaie,/ ci printre
versuri,/ sau poate că/ nici nu plouă,/ ci aşa doresc eu/ să ploaie” (Poezia). Poetul resimte fiecare
moment al vieţii ca fiind o trecere prin poezie, printre versuri. Sufletul său pare a fi contopit cu
sufletul lucrurilor, contopit într-atâta încât se descoperă pe sine o parte din ea. Se revine, în
încheierea poeziei, la motivul ploii care e o probabilitate mai mult decât o realitate, dar care este
dorită de poet, aşteptată. Sub aspect simbolic, ploaia ce coboară pe pământ din cer semnifică
fertilitatea minţii, lumina, influenţele spirituale, fiind un echivalent cosmologic al semânţei.
În concluzie pot afirma că în spaţiul mitic al poeziei lui Vieru ploaia vizualizează plastic un
anotimp veşnic al iubirii. Nu întâmplător iubita e chemată să vină din ploaie, iar iubirea îşi
dezvăluie, în ultimă instanţă, valoarea de principiu primordial. Remarcăm în acest sens sugestiile
de mare spontaneitate inspirate de proiecţiile feminităţii, maternităţii, creativităţii. Într-o lume a
forţelor generatoare, ploaia deşteaptă elanurile vitaliste, sacralizează sentimentul fiinţă-univers.