Adrian Munteanu

Scriu un sonet. Deplină amăgire

Scriu un sonet. Deplină amăgire

Că prin canon mai liber mă voi face.

Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,

Modest cârpaci de vorbe şi iubire.

Un gând buimac într-un ungher îmi zace

Şi nu-i găsesc firava limpezire.

Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire

Şi mă aruncă-n lumile opace.

Trec voci cerşind cărarea neumblată,

Dar altele, urlând, ademenesc

Cu zarea lor etern împurpurată.

Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,

Nu-mi amintesc de mine niciodată.

E semn profund că-ncep să mă trezesc