Sunteți pe pagina 1din 21

FUNDAMENTELE PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

TEME DE CONTROL

1. Oferiți exemple concrete de acțiune, pe cele patru niveluri funcționale, pentru aplicarea
normalizării vieții persoanelor cu dizabilități.

A normaliza- a face să devină sau a deveni normal, a (re)aduce sau a reveni în starea
normală(DEX). Plecând de la această definiție putem da un înțeles concret acestui termen și
anume, capacitatea societății de a oferi, persoanelor cu dizabilități condițiile necesare, acceptarea
în cadrul societății și integrarea acestora în societate pentru a putea fi văzute asemenea
persoanelor normale. Chiar dacă aceste persoane cu nevoi speciale s-au născut cu aceste
deficiențe sau le au de la o anummită vârstă, toți, în egală măsură au dreptul la o viață normală
cât privește societatea, iar aceasta din urmă are avantajul că prin acțiunea de normalizare poate
dispune de potențialul maxim de care persoanele cu dizabilități dispun. Normalizarea se poate
realiza pe patru niveluri funcționale: normalizarea fizică, normalizarea funcțională, normalizarea
socială și normalizarea societală.

Normalizarea fizică se referă la satisfacerea nevoilor fizice a persoanei cu dizabilități, la


modificarea spațiului fizic pentru a oferi condițiile necesare fiecărui tip de dizabilitate. În acest
sens, un exemplu concret ar putea fi construirea sau dotarea tuturor mijloacelor de transport
public cu rampe, platforme care să vină în ajutorul persoanelor cu deficiențe locomotorii. În acest
mod se facilitează deplasarea persoanelor de la un punct la altul fără efort fizic mare. Este de
apreciat faptul că de multe ori oamenii care nu au niciun defect fizic, întind o mână de ajutor
acestor persoane, luând în brațe căruțurile și ajutându-i să poată intra, totuși pentru a putea
insufla tuturor faptul că și aceste persoane sunt normale, ar trebui ca fiecare mijloc de transport
să dispună de această funcție. Astfel, această lipsă pe care o au persoanele cu deficiențe
locomotorii nu va mai fi privită ca un lucru diferit, căci de ce să nu recunoaștem, de multe ori
deficiența este tratată cu răceală, cu teamă și distanțare față de cel aflat în cauză.

Normalizarea funcțională are în vedere punerea la dispoziție a accesului la serviciile


publice, a facilităților. Autobuzul în sine, care are acea funcție pentru persoanele cu nevoi
speciale constitue un tip de normalizare funcțională. Totuși, nu este de ajuns să se achiziționeze,
cum menționam anterior, mijloace de transport în comun care au funcții pentru persoanele cu
dizabilități, dacă aceste funcții nu sunt folosite ulterior. Sau mai mult, dacă nu există acea funcție
specială, persoana în cauză are altă alternativă? Dacă nu, înseamnă că procesul de normalizare nu
este nici pe departe pus în discuție. Dacă vrem ca acești oameni să fie tratați normal, trebuie să se
ofere condiții speciale și normale pentru ei. În lipsa acestora, vor rămâne întotdeauna oameni
care vor fi ajutați doar de cei cu spirit civic, oameni care vor depinde întotdeauna de alții, ori nu
asta înseamnă normalizare.

Normalizarea socială constă în acceptarea persoanelor cu nevoi speciale, ca fiind o persoană


cu aceleași drepturi sociale ca toate celelalte persoane. Apartenența la un grup constitue un factor
important în acțiunea de normalizare socială, care ajută ca încrederea și stima de sine a acestor
persoane cu nevoi speciale să fie asemenea persoanelor normale.

Un exemplu concret care ajută la normalizarea socială a persoanei cu dizabilități poate fi


capacitatea prietenilor din jur de a o trata pe aceasta asemenea unui om normal. Acest lucru se
poate realiza prin implicarea acestei persoane în activitățile realizate de grupul de prieteni din
care face parte: prin participarea ei la o petrecere aniversară, la anumite întâlniri, discuții, jocuri.
Un lucru de care ceilalți membri trebuie să țină cont este ca activitățile pe care le realizează să nu
îl excludă pe cel cu nevoi speciale, dar oferindu-i posibilitatea într-un fel sau altul de a participa.
Spre exemplu, daca se propune la un moment dat să se joace un joc în care este necesară
alergarea, se pot gândi la o activitate în care fiecare va folosi un căruț, pentru a nu-l exclude pe
cel care are deficiențe locomotorii.

Normalizarea societală se referă la participarea activă a persoanelor cu dizabilități în diferite


sectoare ale vieții publice sau productive. Trebuie să le oferim și persoanelor cu nevoi speciale
posibilitatea de a se afirma pe plan profesional, vom rămâne uimiți de cât de mult au capacitatea
de a se concentra pe o sarcină, pe cât de responsabili pot fi. Ar putea exista, spre exemplu în
ziare, în rubricile pentru locuri de muncă, o rubrică specială pentru asemenea persoane,
introducând astfel în firmele în care există posibilitatea, un management care să se ocupe special
de activitățile acestor persoane. Este un punct de plecare în integrarea societală a persoanelor cu
dizabilități.

2. Efectuați o analiză comparativă între particularitățile proceselor psihice ale elevilor


normali și a celor cu dizabilități, evidențiind asemănările și diferențele existente.

Modul în care este construit psihicul uman cuprinzând totalitatea capacităților cognitive duc
la formarea unui comportament inteligent. Astfel, învățarea se realizeză atât prin modul în care
individul reușește să coreleze informațiile cunoscute cu cele primite, dar și de modul de
organizare a acestora. Pentru ca sistemul psihic uman să poată funcționa corect este nevoie ca
toate componentele sale să interacționeze.

În ceea ce privesc senzațiile, care sunt definite ca procese psihice de semnalizare și reflectare,
putem observa faptul că în cazul unei persoane cu deficiențe auz sau de vedere, accentul se va
pune pe calitatea și contribuția impulsurilor senzoriale. Sensibilitatea depinde de asemenea de
deplinătatea și maturizarea căilor nervoase, astfel că la copilul cu deficiențe avem o scădere a
sensibilității, față de copilul normal. În cazul în care avem în față un copil cu deficiențe
senzoriale parțiale, este necesar să lucrăm la partea lezată, să folosim materialele didactice
necesare stimulării factorului lezat.

Un alt factor care deosebește copilul cu dizabilități de cel normal este percepția. Aceasta este
definită ca fiind un proces cognitiv primar, carea are capacitatea de oglindire a lucrurilor și
fenomenelor prin prisma analizatorilor fiecărui individ. Percepția se bazează pe experiența
fiecărui individ, pe modul personal de interpretare a informațiilor primite, având un caracter
subiectiv. La copiii cu deficiențe, de cele mai multe ori, percepția se realizează fragmentar, având
multe lacune, nereușind să poată organiza informațiile primite, cu atât mai puțin să le și
însușească. Chiar dacă, comparativ cu copilul normal, cel cu deficiențe procesează mai greu
informația primită, există câteva componente care pot ajuta la însușirea corectă a unor informații.
De exemplu: punerea la dispoziție a unor materiale adecvate selecționate în funcție de
dimensiune, culoare, luminozitate, asigurarea unui interval de timp mai mare pentru însușirea
informațiilor, transmiterea informațiilor corelată cu reprezentări pe anumite cartonașe, oferindu-
le lor alternativa de a-și impune un ritm propriu de asimilare.

Reprezentările reprezintă un alt factor care fac distincția între copii cu dizabilități și cei fără
dizabilități. În cazul primei categorii calitatea reprezentărilor are de cele mai multe ori de suferit,
acestea fiind în strânsă legătură cu percepția și imaginația.

Gândirea este procesul psihic fundamental al cunoașterii care se dezvoltă pe parcursul


anumitor stadii de maturizare. În cazul copiilor cu deficiențe, comparativ cu cei fără, gândirea își
pierde treptat din coordonare, de multe ori nefiind capabili de a duce o activitate la bun sfârșit.
Copilul/elevul fără deficiențe în momentul când are o sarcină de rezolvat, o analizează, își
fixează anumite etape de parcurgere, iar la final acționează, pe când elevul cu deficiențe trece
direct la ultima etapă fără a judeca suficient, făcând analogii cu anumite imagini, reprezentări.

Imaginația, ca și gândirea, are și ea de suferit la copiii cu dizabilități. Acest lucru se datorează


bagajului slab al informațiilor, gândirii și limbajului slab dezvoltate, opunerii în a accepta
anumite situații. Ca o asemănare între copilul cu și cel fără deficiențe ar fi faptul că imaginația,
poate stimula anumite capacități din domeniul creației cum ar fi cel muzical, artistic, tehnic.

Atenția, are și ea de suferit la copilul cu deficiențe. Acest lucru se datorează faptului că de


câte ori se folosește atenția voluntară oboseala poate apărea rapid, scăzând treptat capacitatea de
concentrare, există posibilitatea de a nu putea urmări șirul informațiilor rămânând poate fixați,
sau fiind distrați de anumite elemente. Ca o asemănare între copilul cu deficiențe și cel fără este
oboseala, care poate apărea mai devreme sau mai târziu. De aceea profesorul/învățătorul trebuie
să știe să folosească acele metode de captare a atenției, de folosire a anumitor reprezentări. În
acest mod, învățarea va fi mai eficientă și mai ușoară pentru ambele categorii de elevi.
3. Efectuați o analiză sintetică asupra procesului și formelor de evaluare întâlnite la
personale cu cerințe speciale.

Pentru a realiza o evaluare corectă a persoanelor cu cerințe speciale este necesară o observare
continuă a comportamentului acesteia, fiind nevoie de o cooperare permanentă pe timpul întregii
perioade de evaluare între evaluatori și persoana în cauză. În evaluarea acestor persoane se ține
cont de câteva elemente care ajută la realizarea unei evaluări corecte și anume: coerență a
conținutului evaluării, utilizarea unei anumite filosofii a evaluării și o legislație modernă în ceea
ce privesc serviciile sociale. Evaluarea poate fi analizată pe baza a trei criterii: criterii specifice
fiecărui domeniu în parte, încadrării într-un grad de deficiență și criterii specifice orientării
școlare și profesionale.

De asemenea în realizarea evaluării personelor cu dizabilități, pentru o mai bună coerență și


corectitudine, sunt urmarite câteva aspecte de la care se poate porni și anume: ce domeniu al
evaluării este vizat( medical, psihologic, educațional, social), scopul evaluării(pentru conferirea
drepturilor și terapiilor necesare, stabilirea unor nevoi educative speciale, verificarea
progreselor), pe ce bază se realizează evaluarea și în cele din urmă modalitatea și conținutul
evaluării.

Pentru stabilirea tipului de deficiență în care este încadrată o persoană se urmăresc anumite
repere și anume: creearea condițiior, metodelor și mijloacelor necesare, anamneza sau realizarea
unui studiu referitor la toate informațiile ce țin de persoana cu deficiențe( pornind de la
informațiile cu caracter personal până la modalitatea de relaționare în colectivitate), examinarea
de specialitate a persoanei prin verificarea tuturor aparatelor organismului, examinarea
neurologică, învestigațiile paraclinice, examinarea psihiatrică și psihologică, verificarea nivelului
de inteligență și indicatorii de dezvoltare.

Pentru întocmirea profilului psihologic al persoanelor cu dizabilități este necesară înțelegerea


unor aspecte precum: manifestările psihice, capacitatea scăzută a persoanelor în receptarea unor
stimuli externi și în formularea de răspunsuri coerente, modul de a se comporta poate fi rezultatul
firii persoanei sau situației în carea aceasta se află, examinarea și reexaminarea să se realizeze
după un anumit interval de timp.

Toate aceste evaluări și încadrări de handicap ale persoanelor cu dizabilități nu sunt niște
acțiuni de sine stătătoare și trebuie să conducă la eficientizarea calității vieții acestora, prin
oferirea unor condiții de îngrijire și integrare socială speciale. Toate aceste servicii se finalizează
prin întocmirea planului de servicii personalizat, realizat pe baza evaluării efectuate. Acest plan
va fi respectat atât prin implicarea activă a copilului cât și prin implicarea autorităților și familiei,
fiind monitorizat de o persoană denumită manager de caz.
În stabilirea nivelului de handicap sunt urmărite criterii precum: gradul afecțiunii, răspunsul
la tratamente,limitări ale activității, influența exercitată de factorii de mediu fie ea pozitivă, fie
negativă, influența criteriilor deja menționate în raport cu personalitatea persoanei.

Gradul de limitare a activităților se poate calcula și evalua prin formule matematice, luând în
considerare însă și factorii personali ai fiecărui individ cu deficiențe. Categoriile identificate în
urma acestei evaluări sunt limitări de activitate și restricții de participare: totale, severe,
moderate, ușoare și o ultimă categorie a persoanelor fără limitări de activitate și restricții de
participare.

Toate aceste evaluări sunt realizate pentru ca organizațiile publice să acorde sprijinul pe care
sunt nevoiți să îl ofere pentru o integrare mai ușoară în societate, pentru o recuperare mai rapidă
și pentru oferirea condițiilor necesare fiecărui tip de deficiență în parte.

4. Elaborați un program de profilaxie și informare a populației cu privire la apariția și


caracteristicile deficienței mintale.

I.Identificarea problemei

Deficiența mintală reprezintă diminuarea capacităților intelectuale și psihice, fapt care


creează numeroase dificultăți de adaptare a individului suferind într-o societate în
permanentă schimbare. Această deficiență poate fi: congenitală(aberații cromozomiale-
trisomia 21), tulburare ereditară de metabolism, boală endocrină a tiroidei sau paratiroide,
malformație cranio-cerebrală, facomatoză, epilepsie. Ea poate fi dobândită chiar și în urma
unei boli infecțioase precum rubeola contractată de mamă pe parcursul sarcinii, a unei
meningite sau a unei suferințe cerebrale.

II.Scopul programului

Scopul principal al acestui program este reducerea apariției în cadrul populației a cazurilor cu
deficiențe mintale, prin informarea populației cu privire la modalitatea de evitare a
contractării bolilor care pot genera probleme medicale precum deficiența mintală.

III.Acțiunile ce urmează a fi întreprinse

Pentru prevenirea apariției deficiențelor mintale în cazul fătului se pot întreprinde acțiuni de
informare a femeilor însărcinate prin distribuirea, în unitățile medicale ce țin de partea
ginecologică, a unor afișe. Un afiș ar putea conține: prevenirea infectării cu diferite boli
infecțioase, vaccinarea împotriva acestor boli, modalități de tratare a acestora, riscurile
consumului de alcool, tutun, antibiotice în exces, pentru a preveni și evita cazurile de
deficiențe mintale. Un slogan potrivit unui asemenea afiș poate fi: ”Sănătatea mamei...primul
pas spre un copil sănătos”.

O altă acțiune care s-ar putea desfășura, ar fi participarea la programe educaționale


informaționale a elevilor, în care să se prezinte riscurile la care supun sarcina, de multe ori
din inconștiență, părinții. Acesta ar fi un model de prevenire timpurie a unor riscuri care, în
realitatea zilelor noastre, nu mai sunt o noutate. Astfel, elevii în momentul în care vor decide
să devină la rândul lor părinți, să poată fi informați și să știe cum să acționeze.

Pentru tratarea deficienților mintali se pot folosi: administrarea unor substanțe care să le
stimuleze funcțiile intelectului, dar și pentru a menține capacitatea intelectului, pentru a nu
apărea diminuări ale acestuia, terapiile pentru controlul tulburărilor de comportament, de vorbire
dar și a deficitelor motorii, psihoterapia familiei, dar și abordarea de pe principiile educației
integrate a relației copilului deficient cu școala.

Recuperarea prin învățare poate fi realizată prin procedee și metode diferențiate, adoptate
în funcție de forma învățării. Acest timp de recuperare poate avea rezultate vizibile și mai
satisfăcătoare, dacă copilul în cauză va începe încă de la vârsta preșcolară. Eea va fi predominant
afectivă și motivațională. Învățarea socială este o altă modalitate ce poate fi adoptată prin
stimularea capacității de imitare spontană a elevilor cu deficiențe.

5. Argumentați efectul deficiențelor de auz asupra dezvoltării proceselor cognitive în


perioada copilăriei.

Surdopsihopedagogia este domeniul ce se ocupă de studiul dezvolării persoanelor cu


probleme de auz. Aceasta, determină în ce împrejurări s-a produs această deficiență precum și
modalități de refacere a acestei deficiențe pentru o integrare mai facilă în viața socială. Pentru ca
procesul de recuperare să fie eficient, și să se evite riscul ca persoana să își piardă și capacitatea
de a vorbi, este necesară depistarea timpurie a acestei deficiențe. Astfel, dezvoltarea limbajului
ca mijloc de comunicare, depinde direct proporțional de gradul de hipoacuzie a persoanei.

În ceea ce privește dezvoltarea cognitivă a copilului cu deficiențe de auz, aceasta se


realizează în primul rând prin reprezentări ale limbajului mimico-gestual. În funcție de categoria
din care fac parte, persoanele cu deficiențe de auz pot folosi în procesul de gândire simboluri
care au un caracter de reproducere figurativă, aceasta se întâmplă în cazul persoanelor
nedemutizate, sau folosirea unor simboluri verbale saturate de elemente vizuale. Totuși,
capacitatea acestora de a folosi operațiile logice este de regulă scăzută, de multe ori având la
dispoziție chiar și reprezentările sau simbolurile.
În cazul judecății și raționamentului, acestea se realizează având la bază atât învățarea
motrică cât și cea morală pe întreaga perioadă a procesului de educație. La persoanele demutizate
aceste două funcții se realizează în special pe baza imaginilor, reprezentărilor, comparativ cu
surdovorbitorii care folosesc în mod dominant limbajul, și mai puțin reprezentările. Pentru o
perfecționare a pronunției, este necesar exercițiul continuu a persoanelor hipoacuzice, acesta
conducând ulterior, prin demutizarea persoanelor, la folosirea cât mai diminuată a
reprezentărilor. Totuși, persoanele cu deficiențe de auz vor avea întotdeauna dificultăți în a
pronunța și comunica asemenea persoanelor fără deficiențe, întrucât această deficiență face ca
modalitatea de exprimare și calitatea vorbirii să fie afectate.

Pentru persoanele cu anacuzie nedemutizată, adică persoanele care nu își pot folosi simțul
auzului deloc și care nu au fost educate în înțelegerea limbajului oral, operațiile logice precum
analiza, sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea, vor avea un caracter intransigent pe
tot parcursul activității de gândire. Puntem spune că persoanele nedemutizate au un caracter al
gândirii mai întîrziat față de cele demutizate, acest lucru fiind și efectul lipsei capacității de
abstractizare. Etapele demutizării sunt: etapa premergătoare demutizării, etapa începerii
demutizării și etapa demutizării avansate.

În etapa premergătoare demutizării sunt folosite în special reprezentările în procesul cognitiv,


înaintând spre etapa începerii demutizării, persoana cu hipoacuzie începe să folosească și cuvinte
în realizarea gândirii și limbajului, urmând ca în ultima etapă procesul cognitiv să capete valențe
asemănătoare persoanelor normale.

Comparativ cu o persoană normală, cei demutizați se deosebesc prin faptul că memoria


cognitiv-verbală evoluează mai lent, celelalte funcții ale memoriei funcționând asemenea unui
om normal. De cele mai multe ori imaginația are și ea de suferit tocmai prin prisma rigidității
perceperii reprezentărilor.

Integrarea în viața socială se realizează dificil de nenumărate ori din cauza sentimentului de
inferioritate, descurajare, dar și a dezvoltării mai lente a limbajului, fapt care determină în unele
cazuri izolarea. Toate acestea pot fi recuperate pe parcurs, ceea ce se și întâmplă de multe ori,
însă tulburările pot avea și caracter permanent din cauza faptului că ceea ce a afectat simțul
auditiv poate afecta sistemul nervos central, fapt care împiedică procesul de recuperare.

6. Prezentați principalii indicatori funcționali ai vederii și relevanța lor în aprecierea


tulburărilor de vedere. Prezentați o perspectivă sintetică asupra criteriilor de clasificare a
deficiențelor de vedere.

Deficiența de vedere se referă la alterarea parțială sau pierderea totală a vederii, în funcție
de acestea stabilindu-se gradul și tipul afectării vederii. Printre principalele funcții vizuale care
pot fi deteriorate în cazul deficiențelor de vedere se numără: acuitatea vizuală, câmpul
vizual,sensibilitatea luminoasă, sensibilitatea de contrast, sensibilitatea cromatică și eficiența
vizuală. În funcție de indicii funcționali afectați, reies consecințe asupra aptitudinilor care depind
într-o mare măsură de simțul vizual (ex: deplasarea dintr-un loc în altul sau citirea unui text), fapt
care poate duce de multe ori la izolarea de societate. Câteva din criteriile după care se clasifică
tulburările de vedere sunt au în prim plan alterarea indicilor funcționali și anume: afecțiuni care
evoluează cu scăderea acuității vizuale, afecțiuni care evoluează cu alterări ale câmpului vizual,
afecțiuni care evoluează cu tulburări ale vederii binoculare, afecțiuni care evoluează cu tulburări
de adaptare la întuneric și lumină, afecțiuni care evoluează cu alterări ale sensibilității cromatice.

Acuitatea vizuală face referire la distanța la care ochiul poate percepe distinct obiectele.
Aceasta variază în raport cu diferiți factori: luminozitate, indicele acuității vizuale, starea de
adaptare a ochiului, culoare s.a. Așadar examinările corecte pentru depistarea unei deficiențe se
realizează prin verificări multiple și în condiții variate. În funcție de indicele acuității vizuale se
pot întîlni următoarele tipuri de tulburări: ambliopie ușoară, medie și forte. Vederea de aproape a
elevilor ambliopi este slab dezvoltată, dar aceasta se poate corecta chhiar în primii ani de școală,
prin exercițiul la care este supus ochiul în învățare.

Câmpul vizual este spațiul pe care îl poate percepe ochiul nostru în momentul când privim
fix la un obiect. Acesta este important în momentul când avem nevoie de orientarea în spațiu, dar și
pentru perceperea obiectului la care ne uităm în raport cu planul în care se află. Tulburările în acest
caz se produc din cauza unor leziuni la nivelul cristalinului, nervului optic, retinei precum și a altor
componente ale ochiului.

Sensibilitatea luminoasă reprezintă capacitatea receptorului vizual de a face diferența


între intensități ale luminii, de a se adapta la diferite intensități. adaptarea reprezintă modificarea,
în funcție de forța stimulării luminoase, a sensibilității analizatorului. Sensilbilitatea scade în
condițiile stimulării puternice, și crește la stimularea slabă.

Sensibilitatea de contrast este capacitatea de a distinge deosebirile de intensitate


luminoasă dintre excitațiile concomitente. Această deficiență se poate întâlni în cazul persoanelor
slab-văzătoare, avînd dificultăți în a deosebi obiectul de fond și de a observa contururile
imaginilor.

Sensibilitatea cromatică este indicele funcțional care are capacitatea de percepere a


culorilor. Acestea se deosebesc prin tonalitatea cromatică, saturație și luminozitate. În timpul
zilei, culoarea care se poate observa cel mai intens este galbenul, iar în prezența unei lumini
slabe, albastrul. Tulburările vederii cromatice sunt numite acromatopsii, fiind de cele mai multe
ori ereditare. Acromatopsiile pot fi totale, în cazul persoanelor care disting doar albul de negru și
nicio altă culoare, și parțiale sau dicromatopsii, când dispare capacitatea de a mai distinge
culoarea verde sau cea roșie. Când lisește senzația de roșu, avem o tulburare denumită daltonism.
Pot exista de asemenea și cazuri de dicromatopsii ușoare, în situațiile acestea persoanele pot
distinge culorile, însă în special pe cele mai vii, întâmpinând greutăți în distingerea celor mai
puțin saturate. Tulburările cromatice se reflectă asupra reprezentărilor indivizilor ambliopi. De
multe ori însă, aceste tipuri de tulburări sunt vindecabile, prin procesul de învățământ și
activitatea de educație vizuală.

Eficiența vizuală se referă șa capacitatea de prelucrare a stimulilor vizuali la nivel central.


Ceea ce este important în cazul acestui indice funcțional este capacitatea persoanei de a-și putea
menține privirea asupra unui obiect, capacitatea de urmarire a acestuia în momentul deplasării
lui. Cazurile în care eficiența vizuală este afectată într-o mică măsură sunt de asemenea și ele
remediabile în timp, prin exercițiu, astfel vorbim de elaborarea unor noi reflexe multisenzoriale.

7. Argumentaţi efectul deficienţelor locomotorii asupra personalităţii şi vieţii psihice a


individului. Prezentaţi o perspectivă sintetică asupra criteriilor de clasificare a deficienţelor fizice
şi/sau neuromotorii.

Deficienţele fizice şi/sau neuromotorii sunt caracterizate ca fiind tulburări ce apar la


anumite persoane la nivelul componentelor motrice. Acestea au un impact negativ asupra
individului deoarece imaginea de sine tinde să se diminueze, precum şi comunicarea cu alte
persoane. În general, deficienţele fizice sunt caracterizate prin prezenţa unei forţe si mobilităţi
reduse ale organismului. Aceste deficienţe au ca şi cauza atât componentele ce ţin de motricitate,
cât şi acţiunea anumitor tulburări cronice la nivelul aparatului respirator, cardiovascular etc., ce
modifică negativ starea fizică. De cele mai multe ori aceste deficienţe pot conduce la apariţia
stării de depresie, a refugiului în trăiri interioare, a singurătăţii, etc.

De obicei, deficienţele neuromotorii sunt provocate de afectarea structurilor şi funcţiilor


neuronale, iar cele psihomotorii au drept cauză calitatea proceselor de la nivelul psihologic ce
produc modificări ale controlului şi funcţionării sistemului neuromuscular.

O clasificare a deficienţelor neuromotorii se poate face raportându-ne la factorii


etiologici. Din această viziune putem constata prezenţa unor grupe de tulburări repartizate astfel:

1) Boli genetice şi congenitale: trisomia 21, anomalii fizice ale aparatului locomotor,
deplasarea congenitală a şoldului, etc;

2) Boli de creştere: rahitismul, piciorul plat, inegalitatea membrelor inferioare,


modificări ale coloanei vertebrale;

3) Sechele posttraumatice: pareze de origine medulară, paralizia obstetricală,


paralizia ambelor membre inferioare;

4) Deficienţe osteoarticulare şi musculare: traumatisme musculotendinoase, retracţii


musculare;

5) Deficienţe preponderent neurologice: boli la nivelul neuronului motor central şi


cele de la nivelul neuronului motor periferic.
Elementele ce au drept consecinţă actele motrice ale persoanei şi modul de comunicare
cu cei din mediul înconjurator, din perspectiva psihomotricităţii pot fi caracterizate prin:
conduitele motrice de bază, conduitele neuromotorii şi conduitele şi structurile perceptiv motrice.
Plecând de la aceste componente ale psihomotricităţii putem constata prezenţa unor tipuri de
tulburări din care le amintim pe cele mai însemnate:

1) Tulburări de expresie motrică – ticurile, dispraxiile, mişcări simetrice involuntare,


etc.;

2) Tulburări care afectează comunicarea motrică – instabilitatea, imaturitatea,


inhibiţia şi astenia psihomotrică;

3) Tulburări de realizare motrică: lipsa de coordonare în mişcări cauzate de leziuni


ale creierului, perturbarea patologică a scrisului;

4) Tulburări de schemă corporală;

5) Tulburări de structură spaţială şi orientare temporală;

6) Tulburări de lateralitate.

Aceste tulburări sunt cauzate de anumite boli de la nivelul sistemului nervos, muscular,
osos dar şi de modul de nutriţie din primii ani de viaţă.

Psihomotricitatea poate fi definită ca fiind o acţiune de conjugare a funcţiilor de la nivelul


psihicului cu cele motrice şi acceptând premisa ca ea este caracterizată ca fiind o funcţie
complexă a sistemelor superioare de adaptare şi integrare, atunci, tratarea ei din punct de vedere
psihopedagogic se impune ca o necesitate din cel puţin două cauze:

1) psiho-motricitatea este adânc inclusă în structura părţilor vizibile ale personalităţii


şi adaptarea comportamentului individual în diferitele situaţii de viaţă;

2) tulburările psihomotrice au o influenţă majoră asupra imaginii de sine a persoanei,


cauza ce determină o succesiune de disfuncţii în planul personalităţii acestuia.

Dezvoltarea copilului are la bază o serie de legităţi ce determină apariţia unor etape
caracterizate printr-o serie de indicatori ce reflectă nivelul atins. Diferenţele interindividuale se
pot explica fie prin factori genetici, fie pe seama condiţiilor de mediu. Dezvoltarea intelectuală
fiind strâns legată de nivelul de evoluţie în plan psihometric al copilului.

8. Realizați o corespondență între principalele tulburari de limbaj și caracteristicile


dominante din punct de vedere psihopedagogic, precum și identificarea consecințelor pentru
programele de terapie și recuperare.
Tulburările de limbaj sunt caracterizate ca fiind efectul tulburărilor ce intervin în
recepţionarea, înţelegerea, elaborarea şi înfăptuirea contactului scris şi oral prin intermediul
anumitor boli ce sunt de natură organică, funcţională, psihologică sau educaţională. Aceste
afecţiuni îşi fac apariţia în viaţa individului încă din primii ani de viaţă, când începe producerea
şi dezvoltarea limbajului. Limbajul are un rol deosebit în organizarea şi efectuarea proceselor de
natură cognitivă, orice afectare a acestuia poate avea un impact negativ şi asupra gândirii, a
comunicării cu cei din jur şi a personalităţii individului. În rândul specialiştilor de
psihopedagogie, înţelegerea şi constatarea acestor tulburări de limbaj are o semnificaţie aparte
deoarece acestea ajută la identificarea diagnosticului, asigurând reuşita programului de terapie şi
recuperare al individului.

O clasificare a tulburărilor de limbaj este facută de Emil Verza, specialist în


psihopedagogie, care se raportează la criteriile: etiologice, lingvistice, psihologice şi anatomo-
fiziologice. Astfel, sunt constatate următoarele categorii de tulburări de limbaj:

1) Tulburări de pronuţare: dislalia(greutate în articularea cuvintelor),


rinolalia(tulburare a vocii), dizartria(articulare defectuasă a cuvintelor);

2) Tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii: bâlbâială, tahilalia(vorbire precipitată),


bradilalia(încetinire anormală a ritmului vorbirii), logonevroza(boală de natură
nervoasă care se manifestă prin tulburarea vorbirii), aftongia(boală asemanatoare
bradilaliei), tulburări pe bază de coree(boală de nervi întalnită in special la tineri);

3) Tulburări de voce: afonia(imposibilitatea de a vorbi din cauza rănirii laringelui),


disfonia(modificare temporară sau permanentă a timbrului voci din cauza unor
leziuni la nivelul corzilor vocale), fonastenia(oboseala organelor vocale);

4) Tulburări ale limbajului citit-scris: dislexia-alexia(tulburare manifestată la citit


prin modificarea cuvintelor) şi disgrafia-agrafia(perturbare patologică a scrisului);

5) Tulburări polimorfe: afazia(pierdere totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de


a înţelege limbajul articulat) şi alalia(incapacitatea de a vorbi sau de a pronunţa
unele sunete);

6) Tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, electiv sau voluntar şi


întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii.

O condiţie esenţială în stabilirea diagnosticului diferenţial este cunoaşterea caracterului


de manifestare a tulburărilor de limbaj deoarece aceasta ajută la stabilirea programului de terapie
şi a previziunii tuburării fiecărui copil.

Cauzele ce duc la apariţia tulburărilor de limbaj sunt de o mare varietate şi înţelegerea


acestora este o altă situaţie de bază în determinarea programului de terapie şi modalitate de lucru
cu copilul deficient. Printre principalele cauze care duc la apariţia tulburărilor de limbaj amintim:
1) Cauze ce acţionează în perioada prenatală: boli infecţioase întâlnite la mamă,
incompatibilitatea Rh-ului, intoxicaţii, traume mecanice, carenţe nutritive, etc.

2) Cauze ce apar în timpul naşterii: traumatisme obstetricale şi naşteri prelungite


care duc la asfixii şi leziuni ale sistemului nervos central.

3) Cauze care acţionează în perioada post natală: organice de natură centrală sau
periferică, funcţionale, psiho-pedagogice şi psiho-socio-pedagogice.

Plecând de la clasificarea şi înfăţişarea tulburărilor de limbaj se pot face urmatoarele


consideraţii psihopedagogice referindu-ne la persoana şi personalitatea unui individ cu defect de
vorbire:

1) Prezenţa fragilităţii si caracterului instabil la nivelul trăsăturilor personalităţii din


cauza prezenţei unor factori ce perturbă relaţiile cu cei din jur, frica de a rosti
anumite cuvinte, izolare, etc.

2) Tulburările de limbaj pot stimula şi anumite stări de excitaţie psihomotorie care


duc la prezenţa stărilor de agitaţie permanente, a tulburărilor afectiv-emoţionale şi
a celor care ţin de voinţă, provocând stări de depresie prelungite.

3) În momentul în care individul percepe ca situaţia lui nu este înţeleasă de cei din
jur, poate aparea şi un factor stresant care poate conduce la stările de disconfort,
anxietate, izolare, etc.

4) Odata cu apariţia deficienţelor de intelect, tulburările de limbaj pot determina şi


intensificarea tulburărilor psihice din cauza lipsei funcţiilor de cunoaştere şi
exprimare, etc.

9. Efectuaţi o analiză comparativă între dificultăţile de învăţare şi formele uşoare de


deficienţă mintală.
Care sunt aspectele specifice identificate în activităţile educaţionale cu elevii care prezintă
dificultăţi de învăţare?

O principală categorie din domeniul psihopedagogiei este reprezentată de persoanele care


au dificultăţi de învăţare, având un caracter de exprimare divers, cu o etiologie diversă şi
complexă. Începând cu anii ’60 au existat multe tentative de a stabili o definiţie a termenului de
dificultate de învăţare. Unele dintre acestea au fost criticate asupru deoarece au fost considerate
ca fiind prea detaliate, iar altele nu au exprimat în totalitate varietatea de manifestare a acestui
fenomen.
În anul 1987 NYCLD din SUA a sugerat o definiţie completă a acestei manifestări:
“dificultăţile de învăţare reprezintă un termen generic ce se referă la un grup eterogen de
tulburări datorate unor disfuncţii minimale ale sistemului nervos central, exprimate prin
dificultăţi majore în achiziţionarea, utilizarea şi înţelegerea limbajului, a vorbirii, scrierii, citirii,
dificultăţi în utilizarea abilităţilor matematice şi a altor abilităţi sociale; dificultăţile de învăţare
nu trebuie înţelese ca fiind o consecinţă directă a unor deficienţe mintale, senzoriale,
emoţionale, comportamentale sau a unor tulburări de atenţie, a unor influenţe sociale sau de
mediu nefavorabile, chiar dacă şi aceste condiţii şi influenţe generează la rândul lor probleme în
învăţare”.

În funcţie de modul de gândire din punct de vedere psihologic al individului putem aduce
drept argumente o înşiruire de deficienţe structurale care stimulează ansamblul de aptitudini ce
sunt necesare în comunicarea orală şi cea scrisă. Plecând de la aceste idei de bază, diagnosticul
diferenţial al dificultăţilor de învăţare este destul de dificil de stabilit,.

Dificultăţile de învăţare sunt întâmpinate destul de des la copii, dar şi la adolescenţi şi


adulţi. Ele îşi fac apariţia în momentul anumitor activităţi de învăţare şi indică o modalitate de a
acţiona ineficient, cu un potenţial scăzut. Elevii ce întâmpină aceste dificultăţi de învăţare pot
înregistra anumite întârzieri de deprindere de la un an sau cu mai mult de doi ani, acestea din
urmă fiind considerate dificultăţi grave. De aceea amintim cât de important este diagnosticul
diferenţial, deoarece copilul ce deţine aceste dificultăţi poate fi recuperat atât medical, cât şi
psihopedagogic prin eliminarea condiţiilor ce au condus la apariţia retardului.

Realizând o sinteză a celor de mai sus, putem afirma faptul că dificultăţile de învăţare se
pot observa în zona capacităţilor instrumentale: vorbire, scriere, citire, calcul.

Dificultăţile de învăţare pot fi repartizate în funcţie de mai multe principii care cuprind
toate subcategoriile întâlnite în literatură, ele prezentându-se astfel:

1) Dificultăţi de învăţare induse: intrinseci şi extrinseci;

2) Dificultăţi de învăţare propriu-zise: după gradul de cuprindere, după domeniul


social afectat, după natură, după obiectivări, dupa simţul practic şi după
procesarea informaţiei.

În anul 1990 au fost descoperite cauzele care duc la apariţia dificultăţilor de învăţare la
copii. Acestea sunt cuprinse în următoarele categorii:

1) Cauze biologice şi fiziologice – din categoria acestora fac parte: naşterile


premature, bolile cronice şi contagioase ce produc absenţa unei perioade
îndelungate de la şcoală, leziuni cerebrale minime, etc.

2) Cauze psihologice – tulburările de limbaj şi cele de orientare, structurare,


tulburările afective care determină reacţii de izolare, de refuz, de opoziţie, etc.
3) Cauze ambientale/de mediu – aceste cauze îşi au originea în cadrul mediului
şcolar şi a mediului familial.

4) Cauze sociale sau care ţin de comunitate – din componenţa acestora fac parte:
lipsa de asigurare a condiţiilor de frecventare în mod regulat a programului şcolar,
lipsa sprijinului comunitar, prezenţa fenomenului de migraţie, saracie, etc.

5) Cauze relaţionale – din categoria acestora fac parte dificultăţile de comunicare şi


dificultăţile de integrare în grup.

6) Cauze necunoscute.

Tratarea unui copil cu dificultăţi de învăşare reprezintă un lucru ce se dezvoltă şi


durează, iar diversitatea acestor dificultăţi cu privire la tipul, gradul şi trăsăturile caracteristice de
manifestare de la un copil la altul nu permite o abordare generală, completă a fenomenului.
Bazată pe teorie, această dilemă poate fi analizată din cel puţin trei perspective: bazal-
conceptuală, factorial-determinativă şi formal-procedurală.

10. Analizaţi principalele cauze invocate în determinarea apariţiei tulburărilor din


spectrul autist.

În anul 1943, Leo Kanner, a răspândit expresia de autism infantil precoce. Acest termen a
fost definit de către A.S.Reber ca fiind un sindrom patologic, ce ia naştere încă din copilărie, ce
este înfăţişat printr-o dispoziţie de înstrăinare/retragere, dificultăţi de comunicare şi limbaj, etc.
Marea majoritate a autorilor sunt de părere ca autismul infantil Kanner este o manifestare
prematură a schizofreniei.

Cauzele care provoacă producerea acestor tulburări nu sunt clar stabilite, dar se consideră
ca poate exista, fie o inclinare ereditară, fie prezenţa unei multitudini de factori ce conduc la
determinarea unei succesiuni de afecţiuni la nivelul creierului.

Se admite că este posibilă existenţa unui determinism de natură psihogenă, la copiii ce au


fost privaţi de confortul afectiv încă din primii ani de viaţă, ca o manifestare la atitudinea şi
modul de comportare al părinţilor faţă de necesităţile lor. De asemenea, literatura de specialitate
afirmă în analizarea autismului şi teoria comportamentală. Cercetarea aceasta este de părere ca
autismul care are o influenţă asupra sferelor personalităţii subiectului ia naştere ca urmare a unei
succesiuni de comportamente deprinse şi care se formează în urma unei inşiruiri de recompense
şi situaţii, evident accidentale.

Făcând o analiză clinică se disting următoarele caracteristici ale copilului ce suferă de


autism:

1) Nu stabileşte contact vizual, nu se lasă luat în braţe, îşi evită inclusiv mama;
2) Îşi îndreaptă atenţia mai mult către stimulii tactili si olfactivi decât pentru cei
vizuali şi auditivi;

3) Are tendinţa de a se izola;

4) Sunt prezente şi deficienţele de vorbire;

5) Are un coeficient de inteligenţă sub medie, etc.

Nouă puncte definitorii în diagnosticarea autismului sunt prezentate de Creak în anul


1961, acestea fiind următoarele:

1) Prezenţa unor impedimente evidenţiate şi permanente în relaţiile afective cu cei


din jur;

2) Absenţa voinţei în structurarea propriei identităţi;

3) Interesul faţă de anumite obiecte sau însuşiri ale acestora, dar fără a se interesa de
modul în care ele funcţionează;

4) Suportarea unor modificări în planul său de viaţă şi interesul exagerat pentru


refacerea şi păstrarea caracteristicilor iniţiale ale mediului respectiv;

5) Experienţa perceptuală anormală;

6) Puternică, excesivă şi ilogică stare de nelinişte;

7) Vorbirea poate fi pierdută sau neînsuşită, sau poate duce la degenerarea pânş la un
nivel specific copilului mic;

8) Accentuare unor deformări în modelele de mobilitate care i-au fost oferite;

9) Remarcarea unor “insule” de funcţii intelectuale normale, pe un fundal de


retardare mintală.

Cu privire la la stabilirea diagnosticului autismului infantil, Kanner este de părere ca


aceşti copii prezintă o neputinţă înnăscută de a nu fi în stare să realizeze relaţii care să denote
afecţiune cu cei din jur.

În încheiere, putem afirma că problematica autismului se raportează la gradul de


dificultate al copilului în comunicarea şi parcurgerea în mod firesc amplul proces de socializare.
11. Efectuați o analiză asupra conceptelor de integrare, incluziune, școală incluzivă;
prezentați un punct de vedere personal asupra modalităților de abordare a educației copiilor cu
dizabilități.

Educația incluzivă s-a format ca urmare a diferențelor care se făceau între copilul
normal și copilul cu dizabilități, sau care se abătea de la acea stare de normalitate. S-a ajuns
astfel la nevoia de adoptare a unei atitudini integratoare, mai exact la nevoia de a deveni mai
umani față de persoanele care au un statut mai ”special”, valorizând incluziunea, eliminând toate
barierele și asigurând participarea în procesul de învățare și a acestor persoane.

Școala incluzivă este acea unitate de învățământ care este deschisă către
îmbunătățirea procesului de predare-învățare, prin adaptarea planurilor de învățământ și în sensul
instruirii persoanelor cu dizabilități. Școala incluzivă recunoaște și acceptă diferențele fizice,
intelectuale, psihice, asigurând o abordare individualizată pentru fiecare elev realizată în special
pe relațiile și cooperarea dintre familii și școală.

D. Ungureanu ne propune două perspective care privesc instruirea copiilor cu


dizabilități și anume: o perspectivă integrativă și una segregaționistă. Perspectiva integrativă se
referă la identificarea strategiilor, modalităților de predare-învățare a școlilor obișnuite, care pot
face posibilă adaptarea persoanelor cu dizabilități în ceea ce privește învățarea. În acest caz,
școlile au o deschidere mare către ideea ca toții copiii să poată învăța împreună indiferent de
statutul lor în societate. De cealaltă parte perspectiva segregaționistă vizează instruirea copiilor
cu dizabilități separat de cealaltă categorie, întrucât se susține că eficiența ar fi mai mare, având
planuri special stabilite pentru fiecare copil cu deficiențe în parte.

În opinia mea, atâta timp cât dorința noastră, a tuturor este ca persoanele cu
dizabilități să poată fi inegrate în viața socială, să poată beneficia de aceleași drepturi ca și noi,
este necesar ca această integrare să se facă de la vârste fragede, să se înceapă vârstele preșcolare.
De ce să se privească de drepturi cât sunt mici, dar când devind deja maturi să avem pretenția să
se poată integra ușor. Integrarea trebuie să se realizeze treptat, pentru ca impactul să nu fie atât
de mare.

Integrarea este procesul de alocare a anumitor resurse atât materiale cât și umane
necesare realizării normalizării persoanelor cu dizabilități. Aceasta poate avea mai multe forme:
integrare fizică, funcțională, socială, personală, în societate și organizațională.

Integrarea școlară este procesul de includere în școlile de masă în activitățile


educative, a copiilor cu nevoi speciale. Dacă spunem că școala este cea care ne învață cum să ne
comportăm în societate, nu trebuie să facem diferențe de niciun fel, nu este nimeni îndreptățit să
spună cine are dreptul sau cine nu are dreptul la această educație. Această integrare școlară
permite pe lângă o adaptare treptată și ușoară a copiilor cu deficiențe, conștientizarea elevilor
normali, prin ajutorul învățătorului, că acești copii speciali, se numesc așa pentru că au nevoie de
o atenție și o abordare specială. Cu ajutorul acestei integrări elevii vor învăța să se adapteze
anumitor situații mai ușor, dar și să relaționeze mai bine.

Incluziunea este miezul unui sistem educațional comprehensiv, care are ca


principale valori susținerea egalității în drepturi. Comparativ cu integrarea unde accentul cădea
pe elev, pe realizarea de programe pentru aceștia, în cazul incluziunii accentul cade pe clasa,
colectivul din care face parte și pe creearea de strategii pentru profesori, pentru realizarea unui
mediu potrivit adaptării.

După părerea mea, cum menționam anterior, dacă ne dorim o societate fără
discriminări, fără diferențe, trebuie să încercăm să contribuim la eliminarea lor, fiecare în măsura
și în funcție de puterea pe care o avem. Așadar este nevoie ca de la vârste fragede copii cu
dizabilități să poată fi integrați în școlile cu regim normal. Nicio persoană nu are dreptul de a-l
priva pe un copil cu dizabilități de la o viață trăită asemenea celorlalți. În ceea ce privesc
modalitățile de instruire a acestor persoane, este necesar ca informațiile oferite să fie prezentate
într-un limbaj ușor de înțeles, care să evite abstractizările, sau formulările mult prea complicate.
Pentru o înțelegere mai eficientă a conținuturilor lecțiilor de către persoanele cu nevoi speciale,
consider că este necesar ca și atitudinea profesorului să fie una favorabilă dezvoltării atât
intelectuale cât și sociale a copilului. Și cum altfel ar putea învăța un copilmai eficient, decât prin
crearea unui mediu cu influențe familiale, și anume, atitudinea profesorului să fie atitudinea unui
prieten, unuei persoane care vrea binele copilului, evitând crearea veșnicei distanțe profesor-elev
de superioritate. O atitudine caldă îl va face pe elev să asimileze cu ușurință informațiile de orice
natură ar fi ele.

12. Prezentați în sinteză un program managerial de introducere a practicilor incluzive într-o


școală obișnuită(tipul de școală și categoria de elevi integrați sunt la alegerea dumneavoastră).

Definiţia educaţiei incluzive (UNESCO, Conferinţa de la Salamanca, 1994):


„Educaţia incluzivă caută să răspundă nevoilor de învăţare ale tuturor copiilor, tinerilor şi
adulţilor, cu un accent deosebit pe cei vulnerabili din punctul de vedere al marginalizării şi
excluziunii sociale.” Pentru ca reușita integrării copiilor cu dizabilități să fie deplină este
necesară parcurgerea treptată a mai multor etape diferite, care au ca scop asigurarea condițiilor
necesare pentru noua formă de organizare a școlii și metodelor de predare-învățare.

Am ales ca și program managerial introducerea practicilor incluzive într-o


grădiniță obișnuită, iar categoria de elevi integrați sunt cei care sufera de CES( copii cu cerințe
educative speciale).
Sensibilizarea –etapă care are în prim plan prepararea mediului școlar în ceea ce privesc
cadrele didactice și conducerea școlii cât și elevii și părinții acestora. Această etapă este foarte
importantă întrucât aici se încearcă să se schimbe anumite stereotipuri cu privire la perceperea
copiilor cu dizabilități. În această etapă se vor căuta educatoarele disponibile să se implice în
program și care să aibă competența necesară în acest caz, explicandu-le faptul că prin aplicarea
acestui timp de educație se valorizează pe lângă posibilitățile de dezvoltare a copiilor și
potențialul și motivația de schimbare profesională a educatorilor. De asemenea se vor informa
părinții tuturor copiilor asupra a ceea ce înseamnă educația incluzivă și anume acele cerințe
educative pe care orice copil, într-o perioadă sau alta a dezvoltării întâmpină anumite dificultăți
de învățare, fiind necesar un sprijin educațional suplimentar. În momentul în care această etapă a
fost parcursă cu succes, se poate trece la următoarea etapă, training-ul.

Taining-ul constă în instruirea persoanelor doritoare de a participa la acest program, cu


privire la: principiile, metodele și tehnicile adecvate activităților pe care urmează a le desfăsura.
Fiind o școală obișnuită, este posibil ca noțiunile pe care educatorii le știu să fie foarte vagi. De
aceea, în acest program, pe parcursul unei săptămâni educatorii vor fi plasați într-o școală
specială cu copii cu CES, unde vor putea observa, învăța de la cei cu experiență și chiar învăța
metode de adaptare a curricumului pentru acest tip de copii.

Pregătirea copiilor în acceptarea reciprocă, în colaborarea și lucrul împreună, este o etapă


primordială în desfășurarea eficientă a incluziunii educaționale. Aici educatoarea este cea care
poate insufla copiilor capacitatea și nevoia de adaptare a acestor copii, care sunt mai speciali.
Toţi copiii au dreptul, şi este firesc să fie participanţi, la o educaţie de calitate, eficientă şi
permanentă. Educaţia pentru toţi copiii este o cerinţă fermă şi clară a epocii noastre, determinată
de nevoile acute ale timpului prezent.

Luarea deciziei este etapa în care toate structurile funcționale se reorganizează și


atitudinea angajaților față de noile condiții impuse de incluziune, este revizuită. Astfel că, este
necesară o persoană competentă care să poată verifica din când în când evoluția în timp a fiecărui
copil în parte. Să se verifice dacă s-au produs sau nu modificări în sensul evoluției copiilor, dacă
programul adoptat va fi unul eficient. Pe lângă această persoană competent, ar trebui ca din când
în când să participe și părinții la orele desfăsurate, precum și prezența unor voluntari care să ajute
la bunul mers al activităților pentru fiecare copil în parte.

Tranziția este etapa în care se adoptă noile modalități de lucru pe plan didactic.
Este o etapă dificilă în special pentru educatorii care au avut anumite stereotipii, întrucât trebuie
să renunțe la acestea. Ca și dotări în clasă, va fi nevoie de materiale cu imagini reprezentate, care
să ducă la înțelegerea mai rapidă și mai facilă a activităților desfășurate, clasa va fi poziționată în
așa fel încât copiilor să le fie asigurat un climat fără zgomot, liniștit, fără factori care le-ar putea
distrage atenția ușor, scaune mai multe, permitându-le părinților sau chiar și educatorilor să
discute cu copii la un nivel de egalitate, eliminând orice barieră în aceste relații, și de asemenea
existența unei relaționări cât mai eficiente educator-părinte, ambele părți contribuind împreună la
impulsionarea și motivarea copiilor.

Ca principale metode de acţiune didactică şi respectiv de formare continuă a


cadrelor didactice se propune: învăţarea prin interacţiune, negocierea obiectivelor propuse în
activitate, folosirea demonstraţiei, aplicării şi a feedbacku-lui, valorizarea evaluării permanente
prin procedee variate, asigurarea unui sprijin constant în predare-învăţare.

Evaluarea procesului este etapa în care se fac verificări pentru adaptarea continua
a activităților desfășurate cu cerințele fiecărui copil. Această verificare este necesar să se facă în
mod continuu de educator și părinți, iar uneori periodic este bine ca o echipă de experți să poată
ajuta la realizarea unei evaluări mai amănunțite. Evaluarea pe care o face educatoarea se referă la
competenţele şi capacităţile educaţionale ale fiecărui copil. Aceasta trebuie să identifice: cum
este fiecare, ce ştie fiecare, ce face fiecare, cum cooperează cu ceilalţi. Evaluarea se va
concretiza în propunerea unui plan de acțiune pentru fiecare copil în parte.

Educaţia incluzivă se poate sintetiza în următoarele cuvinte : Toţi împreună,


acceptându-ne şi sprijinindu-ne reciproc!

13. Prezentați câteva aspecte specifice privind modalitatea de abordare a deciziei de integrare
școlară a copiilor cu dizabilități. Prezentați particularitățile procesului de integrare școlară
principalelor categorii de copii/elevi cu cerințe educaționale speciale.

Concentrându-ne pe găsirea de soluții optime pentru fiecare moment de dificultate


prin care trecem, cu care ne confruntăm trăind împreună, arătând cu fiecare gest, cu fiecare pas,
pe care îl facem în trecerea prin această lume, vom reuși la sfârșit să simțim liniștea pe care lipsa
discriminării ne-o poate aduce.

Pentru a ajuta și a contribui la integrarea copiilor cu dizabilități este necesară


stabilirea câtorva măsuri cu caracter preventiv, de îmbunătățire sau de acordare de sprijin. Câteva
din aceste măsuri ar fi: prepararea debutului școlar al tuturor copiilor, în special al celor cu
dificultăți în comunicare, orientare, aplicarea unor măsuri de stimulare și de terapie specializată
precum și realizarea integrarii în grupuri sau individual a copiilor care întâmpină greutăți în
adaptare și învățare.

În cazul integrării școlare a elevilor cu deficiență mintală ușoară se pot utilize


soluții ca: organizarea clasei pe centre de interes, promovarea interactiunilor sociale, folosirea
unor strategii de grupare diferită precum și facilitarea dezvoltării sociale și emoționale.
Organizarea clasei pe centre de interes are menirea de a oferi copiilor toate materialele necesare
specifice necesității fiecărui copil în parte, întocmai pentru a trezi interes și a evita pierderea
interesului din cartea copilului. Promovarea acțiunilor sociale are în vedere implicarea
profesorilor în activități de promovare a interacțiunilor dintre copii, realizând diferite programe
în care să se urmărească comunicarea, relaționarea și sprijinul reciproc al elevilor.

Tulburările din spectrul autist este o categorie utilizată pentru a descrie personele
care au dificultăți în comunicare, relații și care afectează și imaginația. Integrarea școlară în acest
caz se realizează prin utilizarea unei anumite rutine, fapt care reduce anxietatea, la autiști.
Copilul autist va reacționa diferit față de ceilalți, el nu va dori să ia parte la activitățile
desfășurate dacă nu există o anumită rutină. Se recomanda ajutor în comunicare, consecvență și
calm din partea profesorului.

Dificultățile cognitive și de învățare prezintă anumite aspecte specifice când ne


referim la integrarea școlară a copiilor care suferă de această boală. Un rol foarte important în
procesul de integrare îl au sprijinul, înțelegerea și cunoașterea de care acești copii au parte atât la
școală cât și acasă. Dificultățile în acest caz pot fi legate de scriere și calcul, limbaj și vorbire,
comportament. Este recomandată stimularea acestor copii prin valorificarea punctelor lor tari, și
mai puțin menționarea punctelor slabe, care nu fac decât să le întărească percepția lor asupra
capacității de a învăța.

Copiii cu deficiențe de limbaj, comunicare, vorbire, urmăresc cu dificultate


limbajul vorbit, având adesea probleme în a înțelege ceea ce li se spune. În ceea ce privește
procesul de învățare este necesară apelarea la instrucțiuni precise, atragerea atenției în momentul
în care li se comunică lucruri importante, precum și acordarea unui interval de timp sufficient
pentru a asimila informațiile primate.

Dislexia se referă la întâmpinarea dificultăților în ceea ce privește scrisul, cititul,


ortografia. Copiii care suferă de această boală nu reușesc să reproducă ceva ce au văzut, să se
concentreze și să se coordoneze, încetiniri ale capacității de a citi sau scrie. Pentru corectarea
acestei probleme, este necesară în procesul de învățare, de adoptarea unor atitudini de încurajare
a copiilor, punând în lumină ceea ce au realizat bine și evitând remarcile negative, precum și
utilizarea unor tehnologii informatizate pentru însușirea cunoștințelor.

Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități de vedere se realizează în primul rând


prin încurajarea copilului de a cunoaște mediul școlar. Încurajarea atât de către profesor cât și de
ceilalți colegi de a se deplasa prin școală pentru a învăța obstacolele, ajută la siguranța personală
și obținerea încrederii în sine. Este de reținut faptul că acești copii nu trebuie tretați altfel decât
ceilalți pentru a nu le da impresia că ei nu pot face nimic dacă nu sunt ajutați. pentru a ajuta la
eficiența interacțiunii cu elevii cu deficiențe de vedere este foarte important cunoașterea a tot
ceea ce se găseste în jur.

Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități de auz nu se realizează atât de ușor ca


în cazul deficienților de vedere, întrucât lipsa auzului duce la imposibilitatea unei dezvoltări
normale a limbajului, și implicit a gândirii. De aceea cu cât se descoperă mai devreme această
problem, cu atât șansele de recuperare și integrare școlară vor fi mai mari și mai eficiente. Pentru
eficientizarea învățării se recomandă captarea atenției prin expresiile faciale, prin așezarea
strategic în clasă pentru o vedere de ansamblu a profesorului și colegilor.

Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități fizice/locomotorii se poate realiza în


primul rând prin asigurarea materialelor necesare, întrucât pot fi întâmpinate dificultăți în scriere,
mobilitatate fizică. Dispozitive educaționale ajutătoare: hârtie cu linii spațiate, dispositive de
fixare a hârtiei, dispositive de prindere a creionului, computer cu tastaturi adaptate.

Integrarea scolară a copiilor cu tulburări de comportament se poate realiza în


primul rând prin acordarea de stimulente verbale positive cu privire la activitatea din clasă a
elevului, și bineînțeles prin aprecierile verbale positive în special în fața celorlalți colegi.

Sistemul educaţional din România, deşi se schimbă şi evoluează, mai prezintă încă
elemente de discriminare, în sensul că nu toţi copiii ajung la şcoală sau, atunci când ajung, nu se
bucură de toate oportunităţile posibile de dezvoltare maximală a potenţialului lor. Stă în puterea
noastră, a fiecărui cadru didactic în parte și nu numai de a ne implica în priecte care să faciliteze
integrarea școlară și a acestor copii. Persoanele cu handicap, în special copiii, trebuie să fie
integrate în mod adecvat în sistemul general de învăţământ şi să beneficieze de sprijin individual
cu respectarea intereselor copilului.