Sunteți pe pagina 1din 35

Comunicare pasivă

 Se evită abordarea problemelor care apar în procesul de promovare


personală (de exemplu, critici, conflicte).
 Sunt ignorate drepturile personale în comunicare (de exemplu, dreptul
de a fi ascultat, dreptul de a-ți exprima părerea).
 Drepturile celorlalți sunt considerate mai importante decât drepturile
proprii.
 Apare neîncrederea în propriile forțe și în eficiența promovării
personale.

Comunicare asertivă

 Se discută și se clarifică problemele care apar în procesul de


promovare personală (de exemplu, critici, conflicte).
 Sunt respectate și susținute activ drepturile personale în comunicare
(de exemplu, dreptul de a fi ascultat, dreptul de a-ți exprima părerea).
 Este recunoscută atât importanța drepturilor proprii, cât și a drepturilor
celorlalți.
 Se dezvoltă încrederea în propriile forțe și în eficiența promovării
personale.

Comunicare agresivă

 Sunt abordate într-o manieră agresivă și ineficientă dificultățile de


promovare personală.
 Drepturile personale în comunicare sunt susținute fără a ține cont de
drepturile celorlalți.
 Drepturile personale sunt considerate mai importante decât drepturile
celorlalți.
 Se dezvoltă comportamente de ostilitate , blamare și acuzare a
celorlalți.

 Supraeu – ansamblu de interdicţii morale introiectate. Această formaţie


inconştientă ar fi, după S. Freud, consecutivă identificării copilului cu
părinţii idealizaţi sau cu substitutele acestora. Supraeul ar exercita o
funcţie de autoritate şi de cenzură morală, obligând Eul să lupte
împotriva anumitor impulsii instinctuale, sub ameninţarea apariţiei unor
sentimente dureroase, în principal sentimentul de culpabilitate. La acest
proces se adaugă toate consemnele educative şi religia. Supraeul, ca
„instanţă” morală, exercită asupra individului o constrângere adesea
mai puternică decât a înseşi persoanelor învestite cu autoritate. Iată un
exemplu: unui copil în vârstă de mai puţin de doi ani i s-a interzis să
iasă, pe timp de iarnă, dintr-o cameră bine încălzită, de teama să nu
răcească. Copilul, ispitit să iasă afară, se apropia de uşă, dar nu o
trecea. Deodată a băgat de seamă că părinţii săi, pe care îi credea
1
plecaţi, erau de faţă şi îl priveau. Numai atunci a fost el capabil să nu le
dea ascultare. (A. Berge, 1961.)

Surse de stres la locul de muncă


Cercetările din acest domeniu au evidențiat șase categorii majore de surse de
stres la locul de muncă și care pot fi regăsite în toate posturile existente,
având însă intensitate diferită, în funcție de specificul fiecărei meserii:

1. factori intrinseci locului de muncă – program de lucru prelungit, deplasări,


munca în schimburi, condiții de lucru inadecvate, pericol și risc de accidente,
suprasolicitarea sau subsolicitarea în muncă. Supraîncărcarea muncii este o
problemă frecvent menționată de către angajați. Aceasta poate fi cantitativă –
prea multe sarcini de îndeplinit într-un timp prea scurt, sau calitativă – lipsa
abilităților necesare îndeplinirii sarcinilor;

2. rolul individului în organizație – implică trei factori importanți: conflictul de


rol, ambiguitatea rolului, responsabilitatea pentru acțiunile altora;

3. relații la locul de muncă – cuprinde toate relațiile pe care le implică


activitatea de muncă (cu șefii, colegii, subordonații, clienții);

4. dezvoltarea carierei – preocupările legate de siguranța postului, evaluarea


corectă a performanțelor, posibilități de promovare, pensionare;

5. climatul și structura organizațională – se referă la modul în care angajatul


percepe apartenența la organizație (lipsa unui sentiment de apartenență, sau,
din contra, apartenența văzută ca amenințare a sentimentului de
independență personală);

6. caracteristicile fizice ale mediului muncii și tehnologia – vizează reacțiile


privind acomodarea la tehnologii noi și reacțiile biologice și fiziologice ale
individului la stresorii fizici (lumină, zgomot, temperatură, vibrații etc.).

Substituție – înlocuire a unui obiect prin altul sau a unei activităţi prin
alta, analoagă. Într-o perioadă de penurie este fapt curent consumarea
unui produs de substituţie (Ersatz) în locul celui care lipseşte: boabe de
năut prăjite ca succedaneu al cafelei, iarbă uscată în loc de tutun etc.
Substituţia dă o iluzie a satisfacerii trebuinţei, fără a o potoli.
Masturbarea, de exemplu, nu este decât un biet paliativ pentru adultul
care nu poate avea raporturi sexuale normale.

Sublimare – derivare a unei energii instinctuale către un scop social


elevat. Acest termen a fost introdus în psihanaliză de către S. Freud
pentru a desemna mecanismul de apărare al Eului prin care unele
impulsii inconştiente, detaşate de obiectele lor iniţiale, sunt integrate
2
personalităţii, fiind investite în echivalenţi care au o valoare socială
pozitivă. Spiritul de competiţie şi unele vocaţii militare se explică prin
sublimarea agresivităţii, iar altruismul prin sublimarea energiei
instinctului sexual. Ca să reluăm o imagine cunoscută, putem spune că
sublimarea este comparabilă cu acţiunea omului care transformă o
cădere de apă devastatoare într-o sursă de „cărbune alb” producătoare
de electricitate. Sublimarea joacă un rol extrem de important în
adaptarea individului la mediul său, permiţându-i o ajustare socială care
nu dăunează dezvoltării personale.

Subiectiv – care aparţine subiectului gânditor şi care nu poate fi trăit


decât de el. Halucinaţiile sunt pur subiective, dar timpul este o noţiune
atât obiectivă (măsurabilă) cât şi subiectivă (variabilă de la individ Ia
individ şi în raport cu situaţiile trăite). Psihologia este ştiinţa care
încearcă să lege punctul de vedere obiectiv cu cel subiectiv.

Subconștient – conştiinţă obscură. Pentru unii acest termen


desemnează ceea ce este latent însă disponibil (cunoştinţele şi
amintirile, de exemplu), iar pentru alţii ceea ce este definitiv inconştient
şi de care nu se poate dispune. Psihanaliştii cred că subconştientul,
format din elemente uitate care tind să revină în conştiinţă, continuă să
acţioneze asupra conduitei; este o activitate mentală de care nu suntem
cu totul conştienţi. Termenul subconştient nu este totuşi un sinonim al
termenului inconştient, ale cărui elemente sunt refulate şi indisponibile.

Conceptul de stil de viață


Obiectiv principal: dezvoltarea abilităților de management al stilului de viață
pentru creșterea calității vieții fizice, psihice, sociale și ocupaționale.

Conceptul de stil de viață se referă la totalitatea comportamentelor și a


deciziilor care au relevanță pentru calitatea vieții individului în următoarele
domenii:

1. Calitatea vieții individuale, care cuprinde următoarele dimensiuni:

 fizică (sănătate fizică, igienă personală, alimentație, exercițiu);


 psihologică (sănătate și adaptare psihologică, cogniții);
 spirituală (valori personale, standarde de conduită, convingeri
spirituale).

2. Calitatea vieții sociale, cu următoarele dimensiuni:

 apartenența fizică (cămin, școală/loc de muncă, vecini, comunitate);

3
 apartenența socială (partener, familie, prieteni, colegi, vecini și membrii
comunității);
 apartenența comunitară (servicii sociale și de sănătate, loc de muncă,
programe educaționale și recreaționale, activități comunitare).

3. Dezvoltarea carierei și calitatea vieții profesionale, cu dimensiunile:

 dezvoltarea carierei (activități domestice, activități școlare și de


voluntariat, muncă remunerată);
 organizarea timpului liber (activități care promovează relaxarea și
reducerea stresului);
 dezvoltare personală (activități care promovează menținerea sau
îmbunătățirea cunoștințelor și a abilităților, adaptarea la schimbare).

Domeniile calității vieții sunt interrelaționate. Deficitele sau excesele la nivelul


unuia dintre ele le afectează pe celelalte (munca în exces poate duce la
epuizare fizică și boală).

Psihoterapie – aplicare metodică a unor tehnici psihologice determinate,


pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane. Câmpul psihoterapiei
este extrem de vast, începând cu tulburările caracteriale şi nevroze şi
terminând cu afecţiunile psihosomatice şi chiar psihozele. Toate metodele
psihoterapeutice (susţinerea moralului, sugestie, reeducare, psihanaliză etc).
care se bazează pe comunicarea dintre psihoterapeut şi bolnav, urmăresc
scopuri identice, adică împlinirea personalităţii şi o mai bună integrare socială
a subiectului. După modurile lor de acţiune, se disting trei mari categorii de
psihoterapii: acelea bazate pe sugestie (persuasiune, direcţionare morală);
acelea bazate pe catharsis (retrăirea, sub efectul hipnozei sau al subnarcozei,
a sentimentelor refulate); acelea care îi permit pacientului să-şi modifice
personalitatea prin analiza conflictelor sale profunde, care integrează în
conştiinţa sa afecte inconştiente şi îi modifică mecanismele de apărare. Tipul
acestor psihoterapii abisale este psihanaliza, rezervată unor cazuri deosebite.
Psihoterapia se bazează pe încrederea bolnavului în tratament şi în persoana
terapeutului, pe relaţia de comprehensiune reciprocă care se stabileşte între
ei şi datorită căreia pacientul îşi poate exprima liber problemele, fără teama de
a fi rău judecat, descătuşându-şi (pe plan verbal) impulsiile şi repunând în
discuţie imaginea pe care şi-o face despre el însuşi. În relaţia interumană
astfel creată, subiectul învaţă să-şi modifice atitudinile faţă de propria-i
persoană şi faţă de lumea exterioară, adaptându-se mai bine la realitate.
Metodele folosite în psihoterapie trebuie să fie adecvate cazurilor individuale:
unii necesită încurajări, alţii o reeducare sau o psihanaliză. Înainte de a
întreprinde un tratament de acest gen este deci necesară cunoaşterea exactă
a fiecărui bolnav. Cele mai bune rezultate se obţin cu subiecţii care doresc să
se vindece, care cooperează liber la tratament şi care sunt suficient de
inteligenţi ca să înţeleagă mecanismele psihologice analizate şi care nu trag
de pe urma maladiei lor beneficii prea importante. La copii psihoterapiile se

4
bazează în esenţă pe tehnicile expresive, cum sunt desenul, modelajul,
marionetele.

Psihoterapie instituțională – în sensul cel mai larg, efect terapeutic exercitat


de o instituţie asupra bolnavilor care sunt trataţi aici. Într-un sens restrâns,
ansamblu de tehnici psihosociologice folosite pentru ameliorarea raporturilor
interpersonale din cadrul unui spital în scopul de a face din această instituţie
un instrument realmente terapeutic. Centru de îngrijire, ca şi loc de viaţă,
spitalul psihiatric face eforturi, de la începutul anilor 1950 încoace, de a
ameliora condiţiile de existenţă ale bolnavilor şi relaţiile umane din interiorul
său. În acest scop au fost create aici ateliere de ergoterapie, cluburi de arte
plastice, de teatru, de muzică, de sport, yoga etc, la gestionarea cărora, în
măsura posibilităţilor, sunt asociaţi bolnavii. O atare viaţă socială necesită
întâlniri şi schimburi, fie şi numai spre a împărţi responsabilităţile şi a reduce
inevitabilele tensiuni. La reuniunile periodice, la care participă pensionarii,
personalul de îngrijire şi chiar personalul administrativ, sunt dezbătute
dificultăţile apărute. Asemenea discuţii, conduse de practicieni experimentaţi
şi prudenţi, sfârşesc prin a transforma climatul instituţiei: atitudinile autoritare,
agresive şi inhibitoare sunt progresiv abandonate în folosul conduitelor mai
democratice şi mai destinse.

Psihoterapie de grup – metodă de tratament colectiv al tulburărilor fizice sau


mentale datorate unui conflict intrapsihic. Ideea de a regrupa pacienţi pentru a
discuta împreună problemele lor datează de la începutul anilor 1930 (J. L.
Moreno, 1932). Ea se bazează, în esenţă, pe două observaţii: când se
reunesc mai multe persoane, ele se influenţează reciproc; este mai uşor să
vezi şi să înţelegi problemele altuia decât pe ale tale. Există multiple forme de
psihoterapii colective, cele principale fiind discuţia liberă (participanţii exprimă
în mod spontan ceea ce simt şi gândesc) şi psihodrama. Pentru unii autori,
cum este P. Joshi (1975), psihoterapia în grup ar răspunde formei noi pe care
o ia maladia mentală, mai mult comportamentală decât trăită pe plan interior,
mai mult socială şi mai puţin individuală. Intenţia majoră a psihoterapiei în
grup ar fi o mai bună conştientizare de către individ a contextului social
ambiant (J. C. Sager şi H. S. Kaplan, 1972).

Modelul intereselor, adaptat după Holland (1979, 1997)

• Interesele realiste (R) se manifestă prin tendința de a se îndrepta spre


activități care presupun manipularea obiectelor, mașinilor și instrumentelor.

• Interesele investigative (I) presupun o atracție pentru cercetare, investigare


sub diverse forme și în cele mai diverse domenii (biologic, fizic, social, cultural
etc.).

5
• Interesele artistice (A) se manifestă prin atracția spre activitățile mai puțin
structurate, care presupun o rezolvare creativă și oferă posibilitatea de
autoexpresie (poezie, pictură, muzică, design).

• Interesele sociale (S) implică orientarea spre activități care necesită


relaționare interpersonală (preferința pentru predare sau pentru a ajuta
oamenii să-și rezolve diverse probleme).

• Interesele antreprenoriale (E – inițiala de la engl. entrepreneurial =


antreprenorial) se manifestă prin preferința pentru activități care permit
inițiativă și posibilitate de coordonare a propriei activități sau a activității unui
grup.

• Interesele de tip convențional (C) presupun preferința pentru activități care


necesită manipularea sistematică și ordonată a unor date sau obiecte într-un
cadru bine organizat și definit.

Psihotrop – substanţă naturală sau sintetică a cărei acţiune asupra


sistemului nervos central este capabilă să modifice activitatea mentală
şi conduita unui individ. Se disting trei grupe de psihotrope: sedativele
(neuroleptice, tranchilizante, hipnotice), stimulentele (antidepresive…) şi
perturbatori psihici (halucinogene, stupefiante, substanţe exaltante, cum
sunt eterul şi alcoolul).

Intervenții validate științific asupra traumei la copii; modelul


intervenției cognitiv-comportamentale focalizate pe trauma
(trauma- focused cognitive-behavioral therapy, TF-CBT)
Intervenții validate științific asupra traumei la copii; modelul intervenției
cognitiv-comportamentale focalizate pe trauma (trauma- focused cognitive-
behavioral therapy, TF-CBT)

Modalitățile de intervenție dezvoltate pentru copiii şi adolescenții expuşi la


traumă sunt variate şi pot avea ca țintă individul, grupul, familia sau şcoala.
Există ajustări în funcție de vârsta şi nivelul de dezvoltare al persoanei care a
suferit trauma: în cazul copiilor, intervențiile încorporează frecvent
jocul/terapia ludică, în timp ce în cazul adolescenților se păstrează formatul
intervențiilor pentru adulți, fiind însă introduse elemente care vizează
provocările specifice acestei vârste – asumarea riscului, presiunea socială
(Vickerman & Margolin, 2007). Indiferent de variabilitatea modalităților de
intervenție, există un consens din ce în ce mai mare în ceea ce priveşte
obiectivele terapeutice şi strategiile utilizate pentru atingerea acestora.

6
Principii practice care ghidează practica intervențiilor terapeutice validate
ştiințific (evidence-based) sau a celor promițătoare (evidence-informed) în
cazul traumei la copii (Ford & Cloitre, 2009):

 1. Prioritatea principală o reprezintă asigurarea securității şi stabilității


copilului sau a familiei acestuia.
 2. Este esențială realizarea unui “pod relațional” triadic între terapeut,
copil şi părinte/persoană în grija căreia se află copilul.
 3. Diagnosticul, planul de intervenție şi monitorizarea rezultatelor
acesteia sunt relaționale (sunt organizate în funcție de nevoile,
resursele şi scopurile copilului şi ale părintelui, au sens în primul rând
pentru aceştia şi nu pentru terapeut!).
 4. Diagnosticul, planul de intervenție şi monitorizarea rezultatelor sunt
întotdeauna bazate pe punctele tari (factorii de reziliență) ale copilului,
respectiv părintelui.
 5. Toate fazele intervenției au ca scop dezvoltarea abilităților de
autoreglare.
 5a. Autoreglare emoțională.
 5b. Autoreglare cognitivă (atenție, memorie, luare de decizii).
 5c. Autoreglare a conştiinței şi motivației – eliminarea stărilor
disociative.
 5d. Autoreglare somatică.
 6. Este necesar să se stabilească cum şi când sunt abordate amintirile
cu conținut traumatic.
 7. Este important să poată fi prevenite şi controlate discontinuitățile
relaționale şi episoadele de criză psihosocială.

Modelul TF-CBT (Cohen, Mannarino & Deblinger, 2006)

Intervenția de tip cognitiv comportamental este din ce în ce mai mult


recunoscută drept model de terapie preferențială în stresul posttraumatic la
copii, fiind cel mai consistent model validat ştiințific în caz de dezastre
naturale, proceduri medicale dureroase, abuz sexual, doliu traumatic, şi, în
ultimii ani, abuz fizic şi violență domestică. De asemenea, modelul cognitiv-
comportamental este prima opțiune în cazul problemelor de stres traumatic
complex. Formula terapeutică particulară dezvoltată de Cohen, Mannarino &
Deblinger (2006) este cea a intervenției cognitiv-comportamentale focalizate
pe traumă (trauma-focused cognitive-behavioral therapy, TF-CBT). Cu
eficiența demonstrată empiric în toate tipurile de situații/evenimente
tarapeutice enumerate anterior, acest tip de intervenție focalizată pe traumă
nu se recomandă dacă:

 nu există o amintire specifică, clară a incidentelor traumatice care fac


obiectul intervenției;
 problemele comportamentale sau psihosciale ale copilului sunt acute
sau severe;

7
 sistemul de suport familial/de îngrijire este instabil sau fragmentat
(datorită psihopatologiei părintelui sau datorită unor plasamente multiple
ale copilului în afara familiei).

Deşi acest model de intervenție şi-a demonstrat eficiența mai ales la copiii de
vârstă şcolară şi adolescenți, există adaptări ale protocolului de lucru TF-CBT
şi pentru copiii de 2-6 ani (Scheeringa et al., 2007), cu precizarea că
expunerea la traumă şi trainingul abilităților de relaxare pot fi utilizate dacă
sunt adaptate vârstei copilului, iar părintele este capabil să îşi controleze
propria anxietate, pentru a participa pas cu pas, alături de copil, în procesul
terapeutic.

Elementele modelului intervenției cognitiv-comportamentale focalizate pe


traumă (trauma-focused cognitive-behavioral therapy, TF-CBT)

Componentele modelului intervenției cognitiv-comportamentale focalizate pe


traumă sunt oferite, în mod tipic, separat copilului şi părintelui, în sesiuni
individuale, pentru ca abia către sfârşitul demersului terapeutic să se
desfăşoare şi sesiuni comune părinte-copil. Elementele intervenției sunt
oferite gradual, deoarece fiecare nouă componentă se bazează pe
încorporarea unor abilități dobândite anterior; există şi o secvențialitate a
modelului, care presupune parcurgerea etapelor terapeutice în următoarea
ordine:

 1. Psihoeducarea copilului şi a părintelui


 2. Managementul stresului
 3. Identificarea şi modularea emoțiilor
 4. Copingul cognitiv
 5. Construcția narațiunii despre traumă
 6. Procesarea cognițiilor legate de traumă
 7. Managementul comportamentului copilului de către părinte
 8. Intervenții terapeutice cu diada copil-părinte
 9. Monitorizarea IN VIVO a răspunsului la amorse ale evenimentului
traumatic

Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid


pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009,
Editura Spiru Haret Iaşi.

Modelul TF-CBT: Tehnici de management al stresului și relaxare


Aceste tehnici oferă copiilor un set de instrumente pentru controlul anxietăţii,
în special controlul manifestărilor fiziologice ale stresului şi anxietăţii –
tahicardie, reflex de tresărire accentuat, hiperventilaţie, hipervigilenţă, agitaţie,
dificultăţi de somn, iritabilitate, reacţii de furie/agresivitate. Aceste manifestări
pot fi mai problematice atunci când copilul are experienţa unor amorse ale

8
traumei sau când încearcă să construiască o naraţiune despre traumă. De
aceea, este important ca dobândirea acestor tehnici să se producă într-o
etapă preliminară a intervenţiei terapeutice.

Cohen, Mannarino & Deblinger (2006) sugerează că este important pentru


copil, înainte de învăţarea tehnicilor propriu-zise de management al stresului
şi relaxare, să fie familiarizat cu diferenţa dintre reacţiile normale la stres si
reacţiile traumatice la stres; mai specific, cu faptul că în urma unui eveniment
traumatic corpul rămâne într-o stare de alertă, de tensiune, amplificată
suplimentar de orice stimul – eveniment, gând – care aminteşte de traumă. Pe
de altă parte, copilul trebuie să fie convins că acest proces este reversibil, şi
că în urma exerciţiilor de relaxare care vor fi dobândite, tensiunea se poate
disipa iar calmul se poate redobândi.

Tehnici

1. Controlul respiraţiei

Copilul este instruit să închidă ochii şi să inspire atât de adânc, încât


abdomenul inferior să fie proeminent în timpul inspirării aerului şi să se retragă
la expirare. Poate fi ajutat să înveţe mişcarea corectă, dacă este aşezat pe
spate şi are aşezat un pahar de plastic, o carte mică sau o jucărie de pluş pe
abdomen: dacă obiectul se ridică în timpul inspirului, respiraţia abdominală
este realizată corect. Apoi, copilul este învăţat să numere în gând până la
cinci când inspiră şi tot până la cinci când expiră, urmând ca în timp expiraţia
să devină mai lentă decât inspiraţia. Deoarece pentru unii copii, mai ales cei
care ai avut experienţa abuzului sexual, poziţia întinsă poate reactiva
amintirea traumei, aceleaşi exerciţii pot fi executate şi în poziţie şezândă, cu
ochii închişi. Pentru a menţine atenţia focalizată pe actul respiraţiei, copiii pot
fi învăţaţi să repete în gând un cuvânt – “calm”, “relaxat” – cuplat cu expiraţia.

În cazul copiilor de vârste mai mici, pot fi folosite şi tehnici mai intuitive. De
exemplu, este utilă folosirea unui balon, pe care copilul îl umflă, imaginându-şi
că îngrijorarea sau neliniştea sa intră în balon în locul aerului. Acest exerciţiu
de respiraţie profundă permite externalizarea îngrijorării, anxietăţii, dar în
formatul unei activităţi plăcute şi motivante pentru copii. Tot o tehnică intuitivă
este cea a balonaşelor de săpun, reale sau doar imaginare, copiii fiind
stimulaţi să realizeze ce se întâmplă dacă suflă prea tare într-un astfel de
balon, pentru ca ulterior să fie încurajaţi să sufle încet, lent, pentru a nu
sparge balonaşele, şi să se gândească în acelaşi timp la ceva pozitiv.

2. Relaxarea musculară progresivă, cu utilizarea imageriei

Aceasta este de asemenea o tehnică de relaxare eficientă pentru copiii care


au dificultăţi de adormire sau care manifestă multe simptome somatice.

9
Pentru copiii de vârste mici, se poate utiliza analogia cu un mănunchi de
spaghete înainte de a fi fierte (când sunt rigide) şi după fierbere (când sunt
moi şi se îndoaie uşor). O altă analogie poate fi între Soldăţelul de Plumb sau
Omul de Tinichea, respectiv o păpuşă de cârpă. Terapeutul trebuie să îi
explice copilului că atunci când suntem stresaţi, muşchii noştri nu sunt
relaxaţi, ne simţim tensionaţi, în schimb când învăţăm să ne relaxăm
musculatura, ne simţim uşori şi eliberaţi. Această tehnică de asemenea este
exersată cel mai bine în poziţie culcată sau şezândă, dar relaxată. Copilul
este învăţat să îşi contracte (pentru a localiza corect muşchii) şi apoi să îşi
relaxeze, pe rând, câte o grupă musculară, începând cu degetele de la
picioare, urmând apoi picioarele, încheieturile, etc., până când fiecare regiune
a corpului a fost progresiv relaxată. Un exemplu de scenariu pentru
relaxarea musculară progresivă, adaptat pentru copii, poate fi găsit în Rapee,
Wignall, Hudson & Schniering (2009).

Dansul, muzica, jocurile pot fi la rândul lor folosite pentru relaxarea musculară.
O dată cu dobândirea tehnicii, copiii pot fi antrenaţi să o folosească de fiecare
dată când le sunt activate, în mod intruziv, amintirile despre traumă – la
şcoală sau acasă.

3. Strategii de distragere a atenţiei şi de scurtcircuitare a gândurilor


negative

Întreruperea gândurilor reprezintă o metodă de distragere a atenţiei copilului


de la ruminaţiile pe marginea traumei şi de refocalizare pe gânduri
nontraumatice, pozitive. Este util ca această tehnică să fie dobândită şi
stăpânită de copil înainte de a începe construcţia naraţiunii terapeutice,
întrucât permite controlul gândurilor intruzive.

Întreruperea sau scurtcircuitarea gândurilor negative se face punând un stop


gândurilor nedorite, fie verbal („Stop”, „Pleacă”, „Dispari”), fie fizic (cu ajutorul
unui elastic prins în jurul încheieturii, care este întins şi apoi lăsat să revină, în
felul acesta semnalizând că gândul trebuie să înceteze).

Pentru unii copii metafora schimbării canalelor TV, prin apăsarea cu degetul a
unui buton imaginar, este preferabilă utilizării elasticului.

În cazul acestei tehnici, este util ca să existe deja în „repertoriul de gânduri” al


copilului un gând pozitiv sau o imagine mentală a unui eveniment fericit, a
unui loc preferat sau a unei experienţe plăcute – un „moment perfect”. Cu cât
imaginea mentală este mai saturată în detalii senzoriale (vizuale, auditive,
gustative, olfactive) cu atât este mai eficientă în distragerea atenţiei de la
gândul intruziv.

Unii terapeuţi le sugerează copiilor să vizualizeze şi să deseneze un „spaţiu


securizant”, care poate fi folosit şi pentru întreruperea gândurilor şi pentru
auto-liniştire în general. Acest loc poate fi real sau doar imaginar, şi invocarea
10
sa este utilă ulterior, pe parcursul construcţiei naraţiunii despre traumă,
deoarece este mai uşoară tolerarea amorselor evenimentului traumatic.

Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid


pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009,
Editura Spiru Haret Iaşi.

Psihoză – maladie mentală gravă, caracterizată prin pierderea


contactului cu realul şi alterarea funciară a legăturii interumane, cauză
de inadaptare socială a subiectului. Contrar nevroticului, care este
conştient de dificultăţile sale personale, psihoticul îşi ignoră tulburările:
izolându-se de lumea exterioară, el îşi creează un univers privat pe care
îl fasonează după plac şi în care el este atotputernic. Există mai multe
categorii de psihoze: schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă, delirurile
(paranoia, psihoza halucinatorie cronică, parafrenia). Activitatea
delirantă – care se manifestă, în atitudini şi conduite, prin pierderea
simţului autocritic, deviaţii ale judecăţii logice, modul de gândire dereal
– exprimă profunda alienare a persoanei şi constituie caracteristica cea
mai tipică a psihozelor. Acestea sunt relativ frecvente (1% din populaţia
urbană).

Raptus – manifestare bruscă şi irezistibilă care îl împinge pe subiect la


o acţiune cu consecinţe uneori tragice: fugă, sinucidere, omor. Se
observă cel mai adesea în epilepsie (escapadă, furie), alcoolism cronic
şi melancolie (suicid). Raptusul se asociază cu o obnubilare mai mult
sau mai puţin totală a conştiinţei.

Reziliență şi dezvoltare posttraumatică


În contextul în care nu orice experiențiere a unui eveniment traumatic duce la
dezvoltarea simptomatologiei tipice stresului posttraumatic, se discută din ce
în ce mai mult despre importanța rezilienței la traumă, şi chiar despre
fenomenul creşterii/dezvoltării posttraumatice, atât la adulți cât şi la copii.
Distincția dintre cei doi termeni ar fi aceea că, dacă reziliența se referă la
capacitatea de a reveni la „nivelul de plutire”, de funcționare anterioară,
creşterea posttraumatică reflectă îmbunătățirea funcționării psihologice într-
unul sau mai multe aspecte în urma traumei (Malchiodi, Steele & Kuban,
2008).

Reziliența

Studiile sugerează că, deşi copiii rezilienți vor avea unele reacții tranzitorii în
raport cu evenimentul traumatic (preocupare accentuată, somn neliniştit), ei
nu vor dezvolta patologie de tip stres posttraumatic; dimpotrivă, se vor

11
caracteriza prin emoții pozitive şi funcționare psihologică sănătoasă o dată cu
trecerea timpului (Bonanno, Papo & O’Neill, 2004).

În mod unanim, este acceptat faptul că reziliența există dinaintea traumei.


Dintre factorii asociați cu reziliența la copii, cei mai consistenți sunt (după
Cloitre, Morin & Linares, 2005, Rice & Groves, 2005):

 abilități superioare cognitive, verbale, de rezolvare de probleme;


 capacitatea de autoreglare a comportamentului;
 capacitatea de a cere ajutor adultului;
 optimism legat de propria persoană şi de viitor;
 talente, hobby-uri, abilități speciale;
 părinte sau persoană de îngrijire stabilă, plină de afecțiune, familie;
extinsă suportivă, experiențe şcolare pozitive;
 modelarea reacțiilor pozitive de către părinți;
 mediu familial consistent – tradiții, ritualuri, rutine;
 conexiuni culturale puternice, identitate culturală.

Factorii de reziliență pot fi aşadar deopotrivă factori individuali şi de mediu.


Dintre toți, cel mai puternic factor de reziliență pare a fi relația cu părintele sau
un alt adult de referință. Ataşamentul părinte-copil oferă resurse care cresc
abilitățile de coping: optimism, încredere în sine, încredere în ceilalți,
capacitatea de a dezvolta relații cu ceilalți. La nivel neurobiologic un
ataşament securizant permite dezvoltarea unui sistem nervos eficient în
reglarea arousal-ului datorat crizei/traumei; din punct de vedere psihologic,
ataşamentul permite reglarea stresului, dezvoltarea mecanismelor atenționale
(selectivitate, focalizare a atenției), dezvoltarea capacității de mentalizare
(reflecția în termeni psihologici asupra comportamentului propriu/ al unei alte
persoane) (Main, 1996, Cohen, 2009).

De asemenea, copiii cu un ataşament securizant au răspunsuri mult mai


organizate în timpul evenimentului şi pot procesa psihologic materialul
traumatic, structurându-l într-o narațiune coerentă, cu sens.

Identificarea nivelului de reziliență nu este o operațiune facilă. Malchiodi,


Steele & Kuban (2008) au propus utilizarea unui set de întrebări care pot avea
valoare euristică în evaluarea rezilienței unui copil:

 În ciuda a tot ce s-a întâmplat, ce te face totuşi să zâmbeşti? Măcar


puțin?
 În ciuda a tot ce s-a întâmplat, ți s-a întâmplat să râzi, când ți-ai dat
seama că lucrurile sunt distractive/caraghioase?
 Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „cel mai bine”, cât de bine
te simți după această criză/acest moment dificil din viața ta? (eventual
termometrul emoțiilor, sau alte reprezentări vizuale)
 Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „cel mai stresant”, cât de
mult stres ai trăit?
12
 Crezi că îți vei reveni la „linia de plutire”? Ai început deja să o faci?
 Planurile tale de viitor s-au schimbat de când ți s-a întâmplat acest lucru
sau nu?

În cazul copiilor de vârste mai mici, se sugerează că reziliența poate fi


identificată şi prin analiza desenelor lor (de exemplu, figurarea echipelor de
salvare sau de ajutor umanitar în desenele copiilor supraviețuitori ai tsunami-
ului, sau ai uraganului Katrina).

Promovarea rezilienței se poate face la nivelul a trei dimensiuni fundamentale:

 Susținerea relației de ataşament părinte-copil/ părinte-persoană de


referință;
 Întărirea sentimentelor de competență, siguranță personală, stimă de
sine ale copilului;
 Favorizarea amintirilor pozitive, în ciuda experienței traumei şi pierderii.

Relația părinte-copil poate fi îmbogățită şi prin activități care presupun


experiențe senzoriale comune, adaptate vârstei şi nivelului de dezvoltare al
copilului:

 La 3-6 ani: desen, pictură, plastilină; crearea unui mediu securizant


pentru un personaj – o cutie/un cuib în care să se simtă în siguranță;
cântece;
 7-12 ani: crearea împreună cu părintele a unui desen sau colaj (din
fotografii) care să reprezinte o amintire pozivă, plăcută; crearea unui
desen sau colaj intitulat „lucrurile bune despre mine” (acasă, la şcoală,
cu prietenii, sau chiar în raport cu evenimentul traumatic); inventarea
unei soluții la o problemă sau situație problematică.

Creșterea/dezvoltarea posttraumatică

Optimizarea funcționării psihologice ca rezultat al „lecției” învățate în urma


traumei este un domeniu relativ nou de studiu. Persoanele caracterizate prin
creştere sau dezvoltare posttraumatică ajung la o apreciere mai mare a vieții,
accentuarea sentimentului de forță sau putere personală, conştientizarea unor
noi posibilități, îmbunătățirea relațiilor interpersonale (Ungerleider, 2003,
Tedeschi & Calhoun, 2004).

Copiii şi adolescenții care ajung la o astfel de dezvoltare postratumatică


manifestă:

 mai multă compasiune şi empatie pentru ceilalți;


 maturitate psihologică şi emoțională;
 reziliență crescută;
 viziune mai complexă asupra vieții;
 înțelegere mai bună a valorilor şi scopurilor personale, a sensului vieții;

13
 valorizare crescută a relațiilor interpersonale.

Pentru identificarea dezvoltării posttraumatice au fost de asemenea propuse o


serie de întrebări cu valoare euristică (Malchiodi, Steele & Kuban, 2008):

 În urma traumei, ce anume nu mai este pentru tine absolut, categoric?


 Ce apreciezi acum mai mult decât înainte de evenimentul traumatic?
 Ai putea spune despre tine că eşti genul de persoană care nu renunță
niciodată, şi nu va renunța, în ciuda a tot ce s-a ți întâmplat?
 Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „contează cel mai mult”,
unde ai plasa acum familia şi prietenii?
 Crezi că îi poți ajuta pe cei care au trecut printr-o situație similară?
 De când s-a întâmplat acel lucru, crezi că faci mai multe sau mai puține
lucruri?

Promovarea creşterii posttraumatice se poate face pe trei dimensiuni


principale:

 Susținerea suportului social de la persoane semnificative – familie,


prieteni, alți supraviețuitori ai traumei, grupuri de suport;
 Dezvoltarea unei narațiuni coerente despre traumă (prin care copilul îşi
spune povestea, este ascultat activ, iar experiența sa personală este
validată);
 Sprijin pentru a înțelege faptul că nu e el de vină pentru ce i s-a
întâmplat.

Se pot realiza şi o serie de activități prin care copiii conştientizează ce anume


au învățat din traumă, în ce fel aceasta i-a ajutat să devină mai puternici şi să
descopere lucruri noi despre ei înşişi şi despre lume:

 crearea unui colaj „puternic versus lipsit de putere” – cu reamintirea


situațiilor care i-au inspirat putere vs. neajutorare, pentru a-l ajuta pe
copil să înțeleagă că nu este de vină pentru ce s-a întâmplat;
 crearea unui scut personal – un carton, care să fie decorat cu imagini
sau cuvinte care răspund la întrebări precum ”Ce te face să te simți
puternic? Ce ai învățat din ceea ce s-a întâmplat? De la eveniment
încoace, ce te face să te simți bucuros?”;
 colaj foto al „grupului meu de suport”;
 ciclul vieții unui fluture – metamorfoza din omidă în fluture. La cei mici,
se pot folosi păpuşi şi un sac de hârtie, pentru cocon;
 scrierea unui jurnal, cu povestea despre supraviețuire.

De asemenea, copiii pot fi antrenați în discuții pe marginea desenelor proprii


(Echterling & Stewart, 2008): „Văd că în desenul tău mama şi copilul îşi
zâmbesc. Oare cum de mai pot face asta, după tot ce li s-a întâmplat?”, „Oare
cum se simte fetița când îi ajută pe ceilalți?”.

14
Tipuri de psihopatologie şi criterii diagnostice
Manualele de diagnostic clinic consacrate (de exemplu, DSM-IV-TR)
operează distincția între sindromul acut de stres şi sindromul de stres
posttraumatic, care la rândul său, în funcție de durata simptomelor, poate fi
acut (sub 3 luni) sau cronic (peste trei luni).

Necesitatea unor rafinări la nivelul nosologiei a fost semnalată însă de mai


mulți autori, susținându-se că viitorul DSM-V probabil va conține şi
diagnosticul de stres traumatic complex/tulburarea complexă de stres
posttraumatic (Herman, 1992, van der Kolk & Courtois, 2005, Ford & Courtois,
2009), dezvoltat ca urmare a unor stresori de natură interpersonală, extremi,
cu acțiune prelungită, care se manifestă de timpuriu.

O formă particulară a acestei tulburări complexe ar fi stresul traumatic apărut


în cursul dezvoltării/tulburarea traumatică de dezvoltare (developmental
trauma disorder, der Kolk, 2005), ca urmare a unor experiențe precoce de
abuz sexual sau fizic, violență, pierderi traumatice, sau a altor
disfuncții/întreruperi în relația copilului cu figura de ataşament. Aceste
experiențe traumatice produc alterări severe şi de durată în sistemele
neurobiologice care stau la baza emoțiilor, procesării de informație (atenție,
memorie, funcții executive), autoreglării, conştiinței (disociere) şi
ataşamentului (Ford & Cloitre, 2009).

Manifestările psihopatologice se pot instala şi la vârste foarte mici, de aceea


pentru intervalul de vârstă 0-3 ani, manualul DC: 0-3 (Zero to Three , 1994,
2005) propune categoria diagnostică a tulburării de stres traumatic.

Criteriile clinice pe baza cărora se poate pune acest diagnostic precoce sunt
următoarele:

 Re-experiențierea evenimentului traumatic : joc repetitiv, distres la


amorse ale traumei, episoade de disociere;
 “Amorțirea” responsivității, sau interferență cu dezvoltarea: izolare
socială, afect restrictiv, pierderea abilităților/regres în dezvoltare;
 Creşterea arousal-ului: tulburări de somn, câmp atențional redus,
hipervigilență;
 Apariția unor frici noi, agresivitate: comportament de “agățare”, frica de
toaletă şi/sau alte frici care nu sunt normale această perioadă de vârstă,
comportament agresiv. Şanse maxime de a dezvolta tulburarea de stres
traumatic în primii trei ani de viaŃă există atunci când viaŃa/securitatea
părintelui sau a persoanei de ataşament este pusă în pericol – a fi
martor la un eveniment traumatic fiind mult mai critic decât a fi victimă.

Este important de reținut că apariția unei tulburări de stres traumatic este


constrânsă de prezența unor abilităâi cognitive şi emoâionale ale copilului,

15
care se dezvoltă progresiv. Astfel, după cum sugerează Scheeringa &
Gaensbauer (2000), orarul dezvoltării acestor abilităâi ar fi următorul:

 abilităâile perceptuale pentru reprezentarea traumei – prezente de la


naştere;
 memoria: implicită – de la naştere, explicită – de la 9 luni exprimată
comportamental (prin imitație amânată); doar rar exprimată verbal
înainte de 18 luni, narativă doar în jur de 36 luni;
 exprimarea afectivă – distres de la naştere, tristețe în jur de 3 luni,
îngrijorare 4 luni, frică 6 luni, mânie 3-6, supriză 3-4 luni;
 abilitatea de a distinge expresii emoționale: în jur de 5 luni;
 exprimarea comportamentală – depinde de competența motorie a
copilului;
 exprimarea verbală a unei narațiuni despre traumă – doar la 28-36 luni;
 sociabilitatea dezvoltată între 2-7 luni, afectată de ataşament la sfârşitul
primului an de viață.

Aşadar, pentru a putea pune un diagnostic de tulburare de stres traumatic,


este necesară prezența unor abilități cognitive şi emoționale corespunzătoare
vârstei de aproximativ 9 luni; abia la 2-3 ani este posibilă însă verbalizarea
unei amintiri explicite a evenimentului traumatic. Indiferent de vârsta la care se
manifestă simptomele de stres postraumatic, este important de realizat
diagnosticul diferențial cu alte probleme clinice: anxietate, depresie, probleme
atenționale sau de hiperactivitate, tulburare de tip opoziționist, tulburare de
ataşament reactiv.

Subcepție – reacţie a organismului la o excitaţie „percepută”


inconştient. Studii experimentale privind comunicarea şi mijloacele de
comunicare au arătat că stimulii care se situează sub pragul perceptiv
sunt totuşi susceptibili de a provoca un răspuns din partea organismului
receptor (reacţia electrodermală, de exemplu); într-un astfel de caz
vorbim de subcepţie sau de „percepţie subliminală”. Este probabil că în
comunicarea umană acest proces perceptiv infraconştient joacă un rol
foarte important. Relaţia intersubiectivă, de exemplu, pe care se
întemeiază identificarea cu semenul, ar avea o bază intercorporală şi
esteziologică (M. Merleau-Ponty). Unii psihologi, care s-au ocupat de
relaţiile mamă-copil (îndeosebi R. Spitz), cred că femeia care îşi
alăptează pruncul stabileşte o comunicare privilegiată cu acesta, bazată
pe semnale care nouă ne scapă, dar la care ea reacţionează imediat în
mod inconştient. Subcepţia, fiind susceptibilă de considerabile aplicaţii
practice, îi interesează în special pe psihosociologi (publicitate), pe
oamenii politici şi pe militari (propagandă).

Stadiu oral – prima fază de dezvoltare a sexualităţii infantile (circa


primul an de viaţă), când plăcerea cea mai mare este procurată de supt,
asociată cu încorporarea senzorială (vizuală, auditivă, cutanată) a

16
imaginii materne. Prezenţa mamei, sursă de saţietate şi de linişte, se
asociază cu o intensă satisfacţie. Absenţa ei este frustrantă. Sugarul, în
această stare de tensiune, caută destinderea în sugerea degetelor.

Stadiu sadic-anal – în teoria psihanalitică, cel de al doilea stadiu al


dezvoltării sexuale a copilului, cuprinzând anul al doilea şi al treilea de
viaţă. Satisfacţia puseului libidinal este condiţionată de evacuarea
intestinală: mucoasa anală a devenit zona erogenă; copilul, la incitarea
părinţilor, care arde de nerăbdare să-l vadă curat, manifestă interes faţă
de materiile sale fecale. Stăpânirea sfincterelor îi dă o nouă putere,
aceea de a-i satisface pe adulţi sau, dimpotrivă, de a-şi arăta ostilitatea
faţă de ei. Achiziţia deprinderilor de igienă este primul cadou pe care
copilul îl face mamei sale, dar el este mereu gata să şi-l retragă în cazul
în care se simte frustrat (la naşterea unui frăţior sau a unei surioare, de
exemplu, el reîncepe să se scape pe el).

Sine (1) – ceea ce este nediferenţiat. Acest termen \das Es, în limba
germană, introdus în psihologie de Georg Groddeck (1866-1934) şi reluat de
Freud, desemnează ceea ce este absolut primitiv în om, ansamblul impulsiilor
primare, instinctele, ceea ce este ereditar, inconştient, energia care ne pune
în mişcare şi orientează acţiunile noastre. Sinele face parte din viaţa
cotidiană; la el ne referim, în mod implicit, când spunem: „Nu ştiu ce m-a
apucat. Era ceva ce mă depăşea. Această energie, greu de controlat de către
conştiinţă, căreia ea nu-i apare în mod clar, ascultă de principiul plăcerii; ea
tinde la satisfacerea trebuinţelor de bază ale omului. Când este contrariată
sau refulată, recurge la căi ocolite, mai mult sau mai puţin clandestine,
exprimându-se în vise, în acte ratate sau în simptome nevrotice.

Sine (2) – pentru W. James, tot ceea ce este personal: „Eul”, ceea ce ţine de
„mine”. Pentru Freud, Sinele este prelungirea inconştientă a Eului. Cât despre
C. G. Jung, el face din Sine o entitate „supraordonată” Eului, incluzând nu
numai conştientul şi inconştientul, ci „şi scopul vieţii”.

Reziliența
Ca resursă terapeutică, reziliența este o adaptare psihologică pozitivă în fața
unui factor stresor semnificativ, ce afectează dezvoltarea și chiar
supraviețuirea. În faza inițială a unei crize, familiile manifestă nivelurile înalte
de coeziune și suport, în încercarea de a se descurca cu restructurarea
propriilor vieți.

Conceptul de reziliență înseamnă capacitatea de a putea depăși


traumatismele psihice și rănile emoționale cele mai grave – boală, doliu, viol,
tortură, atentat, deportare sau război. Oamenii au capacitatea de a depăși
situațiile cele mai cumplite, datorită anumitor abilități deprinse în copilărie,

17
care îi ajută să treacă peste experiențele traumatizante. Termenul de
reziliență ca abilitate umană a fost introdus de un psiholog american – Prof.Dr.
Al Siebert. În accepțiunea lui Al Siebert, acest concept explicat în termeni
foarte simpli, reprezintă capacitatea unei persoane de a-și reveni în urma unor
experiențe de viață copleșitoare. Reziliența sau a fi rezilient înseamnă:

 capacitatea de a face față cu succes unor schimbări continue și majore;


 capacitatea de a-ți păstra sănătatea și energia, când te afli sub presiune
constantă;
 capacitatea de a-ți reveni rapid după eșecuri;
 capacitatea de a depăși adversitățile;
 capacitatea de a găsi un nou mod de a munci și de a trăi, când cel
vechi nu mai este posibil;
 capacitatea de a face toate acestea, fără a acționa într-o manieră
distructivă sau disfuncțională.

Tehnici ale intervenției comportamentale


Tehnici ale intervenției comportamentale:

1. Tehnica stingerii comportamentelor nedorite.

– există 2 tehnici psihoterapeutice mai cunoscute care se bazează pe


principiul stingerii comportamentelor nedorite:

1. tehnica implozivă;
2. tehnica expunerii (flooding).

– ambele tehnici utilizează principiul stingerii reacțiilor condiționate de evitare


a stimulilor anxiogeni și din acest motiv sunt recomandate în tratamentul
tulburărilor anxioase;

– sunt asemănătoare, diferența constând în faptul că în cadrul terapiei


implozive pacientul se confruntă cu situația anxiogenă în plan imaginar, în
timp ce în cealaltă, confruntarea cu stimulul anxiogen are loc chiar în realitate;

– prin expuneri repetate la situații anxiogene în condiții de securitate afectivă;


stimulii anxiogeni își pierd forța și comportamentul de evitare a respectivelor
situații, au tendința să se stingă;

– hipnoza și medicamentele psihotrope pot fi utilizate pentru a crește


sugestibilitatea subiectului;

– expunerea prelungită la stimuli anxiogeni in vivo s-a dovedit superioară celei


imaginative;

18
– unii subiecți nu obțin rezultate la aceste tehnici, iar la un număr foarte mic se
poate obține exacerbare a simptomatologiei.

2. Tehnica desensibilizării sistematice.

– este utilă în reducerea unor modele de comportament nedorite, prin punerea


în acțiune a altor modele comportamentale antagoniste;

– termenul de “desensibilizare sistematică” îi aparține lui Wolpe;

– modelele de comportament bazate pe anxietate nu sunt altceva decât


răspunsuri condiționate;

– metoda cuprinde următoarele etape:

1. învățarea relaxării: se realizează în primele 6 ședințe de psihoterapie,


după metoda relaxării progresive a lui Jacobson; în unele situații se pot
utiliza și hipnoza, meditația etc;
2. stabilirea ierarhiilor: în primele ședințe se stabilește și o ierarhie a
situațiilor generatoare de anxietate pentru subiect, în ordine
descrescătoare de la situația cea mai anxiogenă până la cea mai puțin
anxiogenă;
3. procedeul desensibilizării: subiectului i se cere să se relaxeze, în timp
ce consilierului i se descriu tot felul de scene, începând cu unele neutre
și înaintând progresiv pe linia ierarhiei stimulilor generatori de anxietate;

– durata medie a unei ședințe de desensibilizare este de 30 minute, ședințele


având loc de 2-3 ori pe săptămână;

– au fost identificate următoarele situații în care tehnica desensibilizării este


ineficientă: la pacienții cu dificultăți în a învăța tehnica relaxării; în cazul în
care ierarhiile de stimuli anxiogeni sunt irelevante sau pot ghida greșit
subiectul; în cazul existenței unei inabilități imaginative a subiectului;

– poate fi extrem de utilă în situații precum: reducerea anxietății academic,


terapia fobiilor, a tulburărilor anxioase.

3. Tehnica aversivă:

– presupune înlăturarea modelelor nedorite de comportament prin metoda


clasică a sancțiunilor;

– sancțiunea presupune înlăturarea întăririlor pozitive cât și utilizarea unor


stimuli aversivi;

– cei mai utilizați stimuli aversivi sunt șocurile electrice;

19
– pedepsele sunt rareori utilizate ca unică metodă de tratament;

– prima utilizare sistematică a tehnicii aversive aparține lui Kantorovich (1930)


care a tratat persoane dependente de alcool prin administrarea unor șocuri
electrice asociate cu prezentarea vizuală, mirosul și gustul unor băuturi
alcoolice;

– poate fi aplicată la o gamă largă de tulburări sau deprinderi greșite cum ar fi:
fumatul, consumul de băuturi alcoolice, mâncatul excesiv, dependența de
droguri, deviații sexuale și chiar în cazul unor comportamente psihotice bizare;
utilizarea șocurilor electrice ca stimuli aversivi a scăzut mult, în primul rând
datorită aspectelor etice implicate, dar și datorită efectelor limitate la situațiile
din timpul ședințelor de psihoterapie/consiliere;

– această tehnică reprezintă o modalitate de a stopa răspunsurile


dezadaptative pentru o perioadă de timp în care ar exista posibilitatea de a
produce modificări în stilul de viață al subiectului prin încurajarea modelelor de
comportament adaptative care au tendința de a se autoîntări; acest element
prezintă o importanță deosebită deoarece pacientul se va abține de la
comportamentul nedorit în situația psihoterapeutică în care este sancționat, el
continuând însă să le manifeste în situații reale, unde se simte în siguranță.

4. Metoda modelării:

– presupune însușirea unor modele dezirabile de comportament, prin imitarea


altor persoane cum ar fi terapeutul sau părintele;

– pacientul este confruntat cu anumite tipuri de comportament realizate de


către terapeut și încurajat să le imite;

– modelarea s-a dovedit eficientă în acumularea unor deprinderi de alimentare


indepedentă la copii deficienți mental.

5. Metoda asertivă:

– antrenamentul asertiv a fost utilizat atât ca metodă de sensibilizare, cât și de


formare a unor abilități de a face față diverselor situații de viață;

– eficientă mai ales pentru persoanele care au dificultăți în stabilirea unor


contacte interpersonale datorită anxietății accentuate care îi împiedică să se
exprime liber, și chiar să-și manifeste sentimentele de afecțiune;

– antrenamentul asertiv își propune să-l învețe pe subiect să-și exprime


deschis și adecvat gândurile și sentimentele;

– comportamentul asertiv este practicat inițial în cabinetul de psihoterapie și


abia ulterior în viața reală;

20
– se acordă atenție dezvoltării unor deprinderi și abilități de relaționare
interpersonală;

– psihoterapia asertivă nu este eficientă în cazul fobiilor care se referă la


stimuli cu caracter impersonal;

– tehnica nu este indicată nici în cazul anumitor tipuri de situații


interpersonale; de exemplu, în cazul unei persoane respinse de altcineva,
psihoterapia asertivă mai mult tinde să exacerbeze situația decât să o rezolve.

Abilități esențiale în consiliere:

1. Ascultarea activă și comunicarea nonverbală:

– consilierul arată interes față de cele spuse de client fără să vorbească;

– reprezintă o modalitate de răspuns neutru care deschide procesul de


comunicare și permite consilierului să afle cunoștințele și necesitățile
clientului;

– o comunicare nonverbală adecvată asigură clientul de interesul consilierului


față de cele spuse;

– utilizarea corespunzătoare a tăcerii reprezintă elementul cheie al ascultării


active.

2.A. Identificarea și reflectarea conținutului (parafrazarea):

– consilierul ascultă cele spuse de client și apoi repetă cu propriile cuvinte


ceea ce a spus clientul; aceasta îl ajută pe client să-și clarifice propriile
gânduri și permite consilierului să verifice dacă a înțeles cele spuse de client.

2.B. Identificarea și reflectarea sentimentelor:

– consilierul ascultă cele spuse de client, identifică și îi reflectă sentimentele;

– acest răspuns empatic arată clientului că a fost înțeles de către consilier,


ceea ce simte, precum și situația în care se află;

– identificarea și reflectarea sentimentelor deschid procesul de comunicare.

3. Adresarea întrebărilor:

– se realizează pentru a afla ce dorește clientul, pentru a avea informații


medicale, sociale, pentru a afla mai multe despre client și pentru a clarifica
anumite probleme;

21
– întrebările pot fi închise sau deschise.

4. Încurajarea clientului:

– atunci când clientul exprimă sentimente comune majorității persoanelor


aflate în anumite situații, este util să i se comunice acest lucru pentru a arăta
că ceea ce simte el nu este o situație excepțională;

5. Furnizarea de informații:

– consilierul evaluează informațiile pe care le deține clientul, le corectează pe


cele eronate în modul cel mai blând.

6. Efectuarea rezumatului:

– îl ajută pe client să-și clarifice aspectele discutate pe parcursul consultației,


să-și clarifice care sunt alternativele de moment, în cazul în care nu a luat o
decizie.

Comportamentul nonverbal în procesul de consiliere:

1. Care este modul în care vă comportați în fața clientului?

– Vă simțiți relaxat?

– Zâmbiți uneori?

– Mențineți contact vizual, fără a fi însă brutal?

– Evitați să vă încruntați sau să ridicați sprâncenele într-un mod critic?

– Evitați să aveți ticuri nervoase?

– În timp ce ascultați pe cineva vorbind sau când vorbiți, evitați să vă jucați cu


mâinile sau cu obiectele cum ar fi pix?

2. Cum arată locul în care se desfășoară consilierea?

– Este curat și ordonat?

– Este plăcut și atractiv?

– Reprezintă un spațiu privat?

– Clientul se simte comod?

– Există vreo barieră între consilier și client (masa, de ex.)?

22
3. Care este gestica pe care o aveți?

– Evitați să citiți diferite materiale sau să aveți alte activități în timp ce discutați
cu clientul?

– Evitați să vă uitați frecvent și evident la ceas?

– Evitați să căscați?

– Evitați să fiți distrat, să vă uitați pe pereți sau pe fereastră?

– Evitați să vă schimbați în mod frecvent poziția corpului?

4. Care este tonul?

– Utilizați o tonalitate blândă în timpul consultației?

– Evitați să exprimați o atitudine critică, dezaprobare sau negare prin


intermediul tonului vocii?

– Respectați perioadele de tăcere și permiteți clientului să se exprime?

– Evitați umplerea tăcerilor prin intermediul vocii?

Cararacteristicile și calitățile unui bun consilier:

1. Este implicat: să creadă în concepte care reprezintă aspecte importante


ale sănătății individului (planificare familială, sănătate reproductivă,
prevenție boli cu transmitere sexuală);
2. Cu o fire caldă: să arate căldură și responsivitate nevoilor celorlalți;
3. Sigur de sine: să fie mulțumit de propria sexualitate și viață de familie;
4. Sincer: să spună clientului adevărul; este un element de bază care ajută
clientul să aibă o alegere informată și să-și dea consimțământul
informat;
5. Să aibă o atitudine avizată: să fie bine pregătit și informat, să cunoască
tehnicile de consiliere;
6. Eficient: să fie capabil să lucreze sub presiune, cu o supraveghere
minimă și să fie implicat în munca de ajutare a celorlalți;
7. Fără atitudine critică: să nu judece valorile și viețile celorlalți și să-i
respecte;
8. Discret: să mențină confidențialitatea în cadrul cabinetului și a
comunității. Să nu popularizeze informația încredințată de client fără
consimțământul acestuia;
9. Înțelegător: să poată să se pună în locul celeilalte persoane, să-și
imagineze ce simte aceasta; să fie empatic;
10. Credibil: prin ceea ce spune, face și este.

23
Cum se dă feedback:

1. Încurajează autocritica:

– oamenii acceptă critica mai ușor când și-au recunoscut ei înșiși propriile
slăbiciuni; apoi se poate construi pornind de la analiza lor psihologică.

2 .Dă feedback în așa fel încât să-i fie de ajutor:

– oamenii au nevoie de informații despre probleme, dar feedback-ul negativ


poate să le distrugă încrederea și motivația.

3. Fii specific, indiferent dacă critici sau lauzi.


4. Descrie comportamentul actual, nu individual sau personalitatea și
atitudinile sale.
5. Concentrează-te pe problemele pentru care persoana poate face ceva.
6. Fii selectiv: dă informații câte poate utiliza persoana; prea multe
exemple vor dilua feedback-ul putând conduce la autoliniștire sau
defensivă.
7. Privește întotdeauna înainte. Fă comentarii constructive care să
exprime ceea ce poate fi schimbat pentru viitor.
8. Discută: nu da feedback și apoi fugi. Stai și analizează subiectul mai
amănunțit.

Cum se primește feedback:

1. Ascultă. Nu poți evalua validitatea feedback-ului dacă ai mintea închisă.


2. Să nu judeci ceea ce ți se spune. Încearcă să fii defensiv. Ia-ți timp și
fă-ți note mentale pe care să le verifici mai târziu.
3. Lasă persoana să termine. Nu întrerupe; așteaptă până ajunge la sfârșit
și ai o imagine de ansamblu.
4. Parafrazează. Verifică ceea ce ai auzit pentru a-ți clarifica percepția.
5. Cere date specifice. Nu toate feedback-urile vor fi date bine. Cere și alte
exemple ale comportamentului.
6. Evită să te cerți, să negi, să te justifici sau să minimalizezi. Este punctul
de vedere al celeilalte persoane. Decide ceea ce faci cu informația.
7. Adună informații suplimentare din alte surse. Confirmă ele feedback-ul?
Ai avut un feedback similar înainte?
8. Decide ceea ce vrei să faci în continuare. Nu reacționa. Gândește-te la
ce o să se întâmple dacă ignori feedback-ul. Gândește-te cum poți
utiliza informația în mod constructiv.

Reacții la primirea feedback-ului:

1. Șoc sau surpriză

“Nu poți fi serios; dacă era atât de important, de ce nu ai spus nimic înainte?”

24
2. Manie sau enervare

“Cine ești tu să spui asta?”

3. Respingere sau raționalizare

“Este o greșeală; nu-ți mai amintești ce am facut?”

“Nimeni nu ar fi putut face o treabă mai bună cu ceea ce am la dispoziție.”

4. Acceptare

“Este pentru a treia oară când cineva îmi spune asta; poate ar trebui să fiu
mai atent.”

5. Ajutor

“Cum poți să mă ajuți?”

“Ce ajutor și sfat sunt folositoare?”

Consilierea cognitiv-comportamentală
Consilierea cognitiv-comportamentală

Terapia cognitiv-comportamentală reprezintă un ansamblu de tehnici bazate


pe teoriile învățării și pe descoperirile psihopatologiei cognitive;

Comportamentele adaptative și neadaptative sunt rezultatul unor scheme


implicite, care sunt mai mult sau mai puțin conștiente și înglobează structuri
cognitive și sisteme de prelucrare a informațiilor;

Cogniție = idei, semnificații, credințe, gânduri, inferențe, expectații, afirmații,


atribuiri; mediază comportamentul în mod direct (inclusiv manifestările
emoționale); obiectivul major al schimbării terapeutice.

Relația terapeutică în consilierea cognitiv-comportamentală:

– relație directivă, de ghidare, deoarece consilierul ajută pacientul să ia


anumite decizii, nu hotărăște în locul lui;

– consilierul are un rol mai activ, directiv, ce implică, în egală măsură, procese
precum: orientarea, ghidarea, colaborarea, parteneriatul;

Rolul și atitudinea consilierului în CCC:

25
– culege datele și efectuează analiza funcțională a comportamentelor;

– explică, informează, dedramatizează;

– definește simptomul-ținta, identifică factorii de menținere și cercetează


beneficiile secundare ale acestuia;

– alege strategia terapeutică;

– stimulează motivația de participare la consiliere a pacientului;

– aplică tehnica terapeutică;

– pune capăt relației terapeutice (conform contractului terapeutic).

Interviul de evaluare cognitiv-comportamentală:

– se centrează pe ceea ce poate fi schimbat și pe formarea unor așteptări


rezonabile în legătură cu schimbarea terapeutică;

– în timpul evaluării, clientul ajunge la o imagine diferită despre problemele


sale: unele comportamente pot fi anticipate și pot fi controlate;

– rolul de a stabili dacă se impune o măsură de urgență (risc suicidar);

– alte metode de evaluare în CCC: autoobservarea, completarea de


chestionare și rapoarte, obținerea de informații de la persoanele apropiate
clientului, observarea directă a comportamentului clinic etc.;

– interviul de evaluare CC este semistructurat, în general, și implică din partea


consilierului atitudini și comportamente specifice abordării clinice.

Ghid de interviu de evaluare cognitiv-comportamentală (J.Kirk):

1. Etapa inițială. Scurta descriere a problemei.

– ascultarea activă a clientului favorizează stabilirea unei bune relații


terapeutice;

– relatarea clientului ne informează despre cadrele de referință interne ce dau


sens problemelor lui (explicații cauzale, soluții așteptate);

– consilierul rezumă și reformulează ceea ce îi spune clientul, arătând astfel


că a înțeles corect problema;

– consilierul îl încurajează, verbal și nonverbal, să exploreze diverse aspecte


ale problemelor sale;

26
– consilierul poate adresa întrebări precise: momentul apariției problemei,
împrejurări, simptome, schimbări în viața lui de când a apărut problema, soluții
încercate până în prezent etc.;

– această etapă durează 5-10 minute; se realizează doar o schițare generală


a problemei;

– consilierul reține informații despre antecedentele posibile și factorii de


menținere pentru a le utiliza mai târziu în interviu;

– i se furnizează clientului un feed-back privind corectitudinea rezumatului


problemelor clientului;

– când există mai multe probleme, consilierul și pacientul vor colabora pentru
a stabili căreia dintre probleme i se va acorda atenție inițial.

2. Dezvoltarea problemei.

– debutul problemei;

– evoluția problemei: constantă, s-a agravat, a avut fluctuații; este utilă


punerea într-o relație cronologică a momentelor principale în evoluția
problemei cu principalele evenimente din viața individului;

– factorii predispozanți trebuie căutați in istoria familială, în caracteristicile de


personalitate, atitudinile unor persoane semnificative din jurul clientului.

3. Descrierea problemei sau analiza funcțională.

– fiecare problemă poate fi descrisă în termenii A-B-C (Antecedents-


Behaviours and beliefs-Consequences) (OʼLeary și Wilson);

– fiecare dintre acești factori crește sau descrește probabilitatea apariției


problemei;

– schimbarea terapeutică poate fi declanșată prin intervenții fie la nivelul


antecedentelor, fie la nivelul comportamentelor și credințelor, fie la cel al
consecințelor;

– atunci când pacientul întâmpină dificultăți în descrierea detaliată a problemei


sale este util să-l invităm să descrie cel mai recent eveniment-problemă; poate
fi utilizată tehnica imageriei mintale;

– pentru fiecare dintre problemele clientului, consilierul trebuie să ajungă la o


imagine clară despre natura problemei, cât de stresantă este, cât de brusc se
instalează.

27
4. Variabile de context și modulatorii.

– evaluarea variabilelor de context este necesară deoarece planul de


tratament include deseori influențarea contextelor în care apare problema;

– uneori clientul nu conștientizează aceste variabile și în acest caz se


recomandă utilizarea unui jurnal pe baza autoobservării clinice;

– în această etapă se identifică situații și comportamente ce pot declanșa


comportamentul-simptom;

– identificarea factorilor cognitivi este mai dificilă decât a celor externi


(situaționali, comportamentali), deoarece clienții au tendința de a face atribuiri
externe pentru problemele lor, și pe de altă parte, ei acordă o mică atenție
gândurilor care le trec prin minte înainte sau în timpul situației-problemă;

– în situația în care clienții conștientizează că gândurile lor au un rol major în


apariția simptomului, se culpabilizează și consideră situația fără ieșire; în
acest caz se evidențiază posibilitatea realizării unui anumit control asupra
simptomului odată cunoscută cauza lui;

– stările afective pot favoriza apariția simptomului; depresia și anxietatea sunt


cele mai frecvente, dar și iritabilitatea, excitarea etc;

– relațiile interpersonale, comportamentul membrilor familiei și al altor


persoane semnificative pot avea un efect notabil asupra problemei; credințele
membrilor familiei privind natura problemelor clientului sunt foarte importante;

– factorii fiziologici sunt elemente ale contextului în care se manifestă


problema (palpitațiile pot crește anxietatea unui pacient centrat pe
funcționarea cardiacă etc.);

– identificarea acestor factori este utilă în măsura în care clientul cade de


acord cu privire la natura și rolul lor în manifestarea simptomelor.

5. Factori de menținere.

– este necesară focalizarea asupra consecințelor imediate ale problemei


comportamentale;

– consecințele ce mențin problema trebuie identificate în următoarele domenii:


situațional, comportamental, cognitiv, afectiv, interpersonal și fiziologic;

– consecințele imediate au un efect motivațional mai mare asupra individului


decât cele îndepărtate.

6. Evitarea.

28
– factor de menținere;

– evitare pasivă;

– evitare activă;

– evitare subtilă.

7. Resurse de adaptare și control, alte resurse.

– identificarea modului în care pacientul s-a descurcat în situații similare cu


scopul de a scoate în evidență orice capacitate demonstrabilă de autocontrol
și deprinderile concrete ce au fost utilizate;

– se impune identificarea atât a resurselor din mediul socio-profesional și cel


familial, cât și a resurselor personale ce pot favoriza schimbarea.

8.9. Istoria medicală și psihiatrică anterioară.

– identificarea antecedentelor;

– tratamentele urmate, eficacitatea acestora și implicarea anterioară a


pacientului în aceste tratamente.

10. Credințe despre problemă și tratament.

– este important să aflăm cum a ajuns clientul la noi: credințele celui care l-a
trimis la noi pot influența atitudinile, motivația, credințele pacientului; cine l-a
trimis: medic, persoane apropiate lui.

11. Angajarea în programul de consiliere.

– este necesară implicarea mare a clientului în terapie;

– trebuie evaluată dorința de schimbare a clientului, să corecteze orice idee


greșită despre programul terapeutic care ar afecta implicarea ulterioară a
acestuia.

12. Situația psihosocială a clientului.

– consilierea ce este centrată pe prezent;

– anumiți consilieri utilizează chestionare standardizate pentru obținerea


rapidă a unor date precise privind informații sociodemografice, informații
referitoare la religie, sexualitate, sănătate, educație etc.

13. Formularea preliminară.

29
– aceasta cuprinde o scurtă descriere a problemei, o explicație privind evoluția
acesteia și o prezentare a factorilor ce furnizează menținerea acesteia;

– informațiile nu trebuie să fie prea multe și se așteaptă feedback din partea


clientului cu privire la corectitudinea formulării;

– această formulare este doar o ipoteză de lucru care poate fi modificată în


orice stadiu al consilierii, în funcție de noile informații obținute.

Tehnici utilizate în interviul de evaluare cognitiv-comportamentală

 Tehnici specifice interviului cognitiv-comportamental:

– Proceduri generale:

1. Colaborarea și comprehensiunea reciprocă:

– consilierul adoptă un rol educativ;

– cei 2 parteneri ai relației terapeutice își furnizează reciproc mesaje de tip


feedback;

– consilierul solicită sugestii;

– clientul propune sugestii sau alternative;

– consilierul răspunde la feedback-ul pacientului și la sugestiile lui;

– consilierul verifică aspectele importante relatate de client prin intermediul


întrebărilor;

– consilierul realizează periodic rezumatul aspectelor importante pentru a se


asigura de existența unei înțelegeri corecte.

2. Stabilirea agendei ședinței (cu excepția primei ședințe):

– clientul și consilierul stabilesc agenda viitoarei ședințe de terapie;

– temele stabilite vor fi formulate într-o manieră specifică și se vor referi la un


domeniu precis;

– se va realiza o prioritizare a temelor din agendă;

– temele se vor alege în funcție de timpul alocat ședinței.

3. Reacțiile obținute în timpul ședinței:

30
– feedback cu privire la ședința precedentă.

4. Structurarea eficientă a timpului terapeutic:

– consilierul va aborda majoritatea temelor incluse în agendă și vor replanifica


sarcinile neefectuate.

5. Centrarea asupra problemei adecvat stabilite:

– consilierul identifică problemele ce urmează să fie abordate;

– problemele alese sunt semnificative pentru client;

– consilierul abordează cu atenție principala problemă a clientului;

– consilierul abordează 1-2 probleme, evitând să treacă rapid prin prea multe
subiecte.

6. Formularea întrebărilor și adresarea lor:

– consilierul formulează întrebări pentru a aduce în discuție starea prezentă,


experiența trecută, elementele clinice;

– utilizează întrebări deschise;

– folosește la minimum întrebări închise;

– ritmul de adresare a întrebărilor nu este prea rapid, lăsând timp suficient


pentru gândire;

– exemplifică pentru ca subiectul să înțeleagă mai bine propunerile sale;

– utilizează întrebări pentru a-l ajuta pe client să exploreze diferitele


dimensiuni ale problemelor sale;

– utilizează întrebări pentru a evalua certitudini și predicții pe care le


formulează clientul;

– întrebările formulate permit identificarea unor soluții la problemele clientului;

– întrebările permit anticiparea consecințelor pozitive și negative ale unei


acțiuni.

7. Consilierul furnizează periodic clientului formulări rezumative:

– consilierul reformulează problemele cu care se lucrează în timpul ședinței


de consiliere;

31
– explică tehnicile specifice ce vor fi utilizate pentru rezolvarea unei anumite
probleme;

– rezumă progresele realizate.

8. Prescripțiile “temelor pentru acasă”:

– consilierul trece în revistă sarcinile, temele pentru săptămâna în curs.

Orientarea cognitiv-comportamentală.

 Există o multitudine de demersuri cognitiv-comportamentale care au în


comun mai ales 2 aspecte:
1. convingerea că procesele cognitive influențează atât motivația cât și
comportamentul;
2. utilizarea tehnicilor de modificare a comportamentului într-o manieră
pragmatică.
 În cursul ședințelor de consiliere terapeutul și pacientul recurg la
principiile învățării pentru obținerea modificării schemelor cognitive;
 Elocvența este psihoterapia cognitiv-comportamentală în depresie, a lui
Beck, 1978;

– principiul de bază al acestui tip de terapie este că depresia este generată de


schemele cognitive distorsionate pe care clienții le au despre sine, lume și
viață în general;

– aceste scheme cognitive au tendința de a se menține chiar și în contradicție


cu realitatea, deoarece indivizii dezvoltă comportamente autoblocante și
autodistructive prin următoarele mecanisme:

1. perceperea selectivă a lumii ca fiind amenințătoare, ignorând situațiile


contrare;
2. suprageneralizarea, prin care experiența limitată este extinsă asupra
tuturor sectoarelor vieții și activității;
3. amplificarea semnificației unor evenimente negative;
4. punerea în funcțiune a unor modificări de gândire absolutistă de tipul
“totul sau nimic”;

– consilierul împreună cu pacientul identifică părerile, credințele și


expectanțele eronate ale acestuia și le formulează sub forma unor ipoteze ce
trebuie verificate;

– sarcinile sunt ierarhizate în funcție de gradul de dificultate, astfel încât


sarcinile mai ușoare vor fi duse la bun sfârșit înainte de abordarea unora mai
dificile;

32
– clientul și consilierul notează și analizează activitățile cotidiene ale
pacientului; această notare este utilă pentru pacienții depresivi pentru că
reduce tendința la inactivitate și tendința de a rumina gânduri în legătură cu ei
înșiși;

– notarea evenimentelor pozitive cât și administrarea unor recompense tind să


sporească gradul de satisfacție și buna dispoziție a subiecților;

– clienții sunt încurajați să descopere gândurile negative automate care


generează formarea de atitudini disfuncționale; clienții sunt instruiți să-și
monitorizeze conținutul ideativ și apoi să verifice permanent validitatea
acestuia.

Distorsiuni cognitive:

1. Radicalizarea: perceperea realității fie în negru, fie în alb;


2. Suprageneralizarea: extinderea unei situații particulare negative la toate
situațiile cu care se confruntă clientul;
3. Abstracția selectivă: concentrarea pe un aspect particular unic, cu
ignorarea celorlalte aspecte;
4. Autodeprecierea: calitățile sunt minimalizate, succesele sunt atribuite
altor factori decât cei personali;
5. Inferența: clientul crede că știe gândurile altora, face deducții pripite;
6. Etichetarea: subiectul identifică persoanele cu acțiunile și
comportamentele lor;
7. Personalizarea: clientul pune întreaga răspundere pentru o problemă în
sarcina uneia și aceleiași persoane.

Orientarea comportamentală:

– își are originea în teoriile învățării, care consideră că personalitatea umană


se structurează și funcționează în raport de stimulii exteriori, de situațiile,
rolurile și interacțiunile sociale și nu de forțele psihice interne;

– se centrează pe comportamentul observabil și pe condițiile de mediu care îl


modelează, psihoterapia/consilierea fiind private ca un proces de învățare;

– consilierea nu vizează o restructurare și reconstrucție a personalității, ci


doar reducerea și eliminarea simptomelor;

– conceptele de bază sunt cele de întărire socială și de control al


comportamentului; principiul întăririi se referă la utilizarea și manipularea
stimulilor ambientali astfel încât anumite categorii de comportamente să fie
recompensate și în felul acesta să crească probabilitatea lor de manifestare;
psihoterapia devine un proces logic de control al comportamentului bazat pe
cunoașterea condițiilor care permit modificarea acestuia.

33
 Decondiționarea

– tehnica “practicii negative” a fost utilizată inițial în tratamentul logonevrozelor


și nevrozelor motorii (mai ales în terapia ticurilor); această tehnică solicită
pacientul să practice în mod deliberat deprinderea greșită astfel încât aceasta
să se supună controlului voinței; aceste procedee sunt denumite
decondiționare, desensibilizare sau reeducare;

 Watson și Rayner au anticipat principiile psihoterapiei comportamentale


afirmând că stimulul generator de teamă ar fi asociat cu un stimul
agreabil, teama ar putea fi eliminată;

– pacientul este instruit să-și imagineze o experiență anxiogenă într-o situație


terapeutică relaxantă și securizantă, ocazie cu care va constata că experiența
respectivă nu este urmată de consecințele negative așteptate, reacția de
evitare având un caracter nevrotic;

– prin anumite procedee, pacientul învață să discrimineze între pericolele


reale și fricile sale iraționale; accentul se pune pe înțelegerea semnificației
stimulilor de către pacient, ea depășind limitele stricte ale conceptului de
condiționare;

– interpretarea condiționării în acest mod a generat psihoterapia cognitiv-


comportamentală; aceasta reduce discrepanța dintre orientările dinamice și
cele comportamentale.

5 aspecte – formulare caz


Situație
Unde? Când? Cu cine? Ce s-a întâmplat? Cum?

Gânduri & Imagini


Ce aveam prin minte la momentul respectiv? Ce m-a deranjat la ele? Dacă
am avut aceste gânduri/imagini/amintiri – ce spuneau toate acestea despre
mine sau despre situație

Corpul / Trăiri fiziologice


Ce mi-a atras atenția legat de corpul meu? Ce am simțit și unde? Stări /
Emoții
În acea clipă, ce emoții trăiam? Mai e si altceva?
Cât de intens s-a simțit pentru tine? (0 – 100%)

Comportamentul / Ce am și ce nu am făcut
Ce m-a ajutat să mă adun și să trec peste? Ce nu am făcut sau ce am evitat
să fac? Care au fost reacțiile mele imediate? Ce m-au văzut alții că fac?

34
35