Sunteți pe pagina 1din 7

MOTTO: ,,A fost odată ca niciodată un cuplu fericit, lipsit de griji.

S-au decis că
pentru a-şi completa familia au nevoie de un copil. Aşa că au plănuit nerăbdători sosirea
pe lume a primului lor copil - o fată.
Din momentul în care acesta a venit pe lume,
părinţii nu s-au mai simţit însă liberi. Au devenit
îngroziţi şi stresaţi la gândul că purtau toată
responsabilitatea îngrijirii lui. La început stăteau treji
toată noaptea. În timpul zilei, se îngrijorau în legătură
cu mâncatul, strănutatul şi sughiţatul. ,,Oare mănâncă
suficient? Oare mănâncă prea mult? Oare are colici?”
Cu cât copilul creştea, cu atât creşteau şi grijile în
privinţa lui.
,,Creşte oare destul de repede? Să o dăm la grădiniţă sau nu? Oare are suficienţi
prieteni? Să-i mai dăm din când în când câte o palmă sau nu? Oare 14 ani e o vârstă la
care să poată avea întâlnire cu un băiat? Dacă rămâne însărcinată?”
Şi tot aşa...Punctele de cotitură din copilăria şi adolescenţa fetei coincideau cu
modificări în motivele de îngrijorare ale părinţilor...
Nu mi-aş fi dat seama niciodată că a fi părinte înseamnă o muncă atât de epuizantă,
îi spunea TĂTICUL MĂMICII.
Într-o bună zi, familia şi-a dat seama că fata crescuse şi nimic îngrozitor nu i se
întâmplase între timp. ,,Phiu”, suspinară unul către celălalt.,,Acum că are familia ei, nu
trebuie să ne mai temem de nimic. Ne-am făcut treaba.”
Dar, chiar când începeau să se liniştească şi să îşi reia viaţa lipsită de griji de
dinainte, fata îi anunţă că va avea un copil. ,,Va fi ea în stare să aibă grijă de un copil?”se
întrebară amândoi.
(O poveste de groază pentru părinţi-Virginia Waters)

Părinţii îşi creează propriile frici şi nelinişti prin modul în care evaluează realitatea.
Puteţi alege să vă simţiţi mai puţin speriat şi puteţi încerca să vă schimbaţi părerile, în loc să
gândiţi că ,,ar fi îngrozitor să nu fiu un părinte perfect”; aduceţi-vă aminte că nu există părinţi
perfecţi. Încercând să depăşiţi şi să faceţi faţă propriilor temeri, veţi reuşi nu doar să vă
creşteţi şansele de a fi un părinte cât se poate de bun, dar şi probabilitatea ca pe viitor copiii
dvs. să poată face faţă eficient propriilor lor temeri.
Barierele în calea unei comunicări eficiente cu părinţii sunt mult mai mari decât şi le
închipuie majoritatea cadrelor didactice . Regulile cunoscute şi acceptate, privind relaţia cu
colectivul de părinţi, sunt cele clasice, însă multe dintre ele rămân acum depăşite de
investigaţiile educaţionale moderne . În calitatea nouă, de manager, pe care o promovăm şi
prin demersurile noastre de studiu, cadrul didactic trebuie să conducă cu maximum de
eficienţă relaţiile cu părinţii, transformându-i în aliaţi şi colaboratori .
Programele educaţionale pentru părinţi reprezintă o formă de intervenţie asupra
părinţilor în favoarea educaţiei copiilor lor, fiind orientate spre o serie de probleme
evidenţiate de CONVENŢIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI. Constituită
dintr-un set de măsuri educative şi de sprijin, educaţia părinţilor vizează dezvoltarea
competenţelor şi abilităţilor educative la toţi membrii comunităţii, precum şi a încrederii
acestora în propriile forţe. Este un proces de durată şi se referă la rolurile individuale şi
interrelaţionale prezente şi viitoare, venind în ajutorul actualilor şi viitorilor părinţi pe
următoarele dimensiuni :
 Înţelegerea propriilor nevoi (fizice, sociale, emoţionale, psihologice);
 Cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor copiilor lor;
 Construirea de punţi de legătură între părinţi şi copii.
Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dez-
voltare normală, a acompania copilul şi a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilităţi de
care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun:
 Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului
Această abilitate presupune, în primul rând, cunoaşterea nevoilor de bază ale
copilului, şi apoi disponibilitatea părinţilor de a-şi sacrifica propriul confort în
favoarea satis-facerii nevoilor copilului.

 Abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi


afectiv
Piaget asemăna copilul cu un cercetător în faţa universului, având marea şansă
de a descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie
copilului aceste experienţe .
.
 Abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul
Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul dincolo de cuvinte.
Empatia, după Letournan (1981) are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenţia,
identifica şi numi gândurile şi sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua
rolul altuia din punct de vedere mintal şi abilitatea de a răspunde în funcţie de
sentimentele celeilalte persoane.

 Abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de comportamentul copilului


Aşteptările părinţilor susţin conduita lor faţă de copil. Ele pot stimula copilul.
Aşteptările trebuie să fie în permanenţă pozitive şi în acord cu capacităţile şi vârsta
copilului. Exigenţele prea mari pentru un copil pot produce sentimente de frustrare.
Exigenţele prea mici conduc la nedezvoltarea capacităţii de rezolvare a problemelor şi
la iresponsabilitate.

 Abilitatea de a pune limite copilului


Există o barieră fragilă între a spune ,,nu’’ cu fermitate şi a restricţiona cu
agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua variantă poate conduce la un
copil rebel, lipsit de respectul pentru norme şi reguli.

 Abilitatea de a răsplăti / valoriza copilul


Copii au nevoie de încurajări şi aprecieri. Una din cele mai importante funcţii
parentale aceea de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care
le face. Copiii care sunt stimulaţi adecvat fac progrese uimitoare într-o scurtă perioadă
de timp.

 Abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le


proiecta în relaţia cu copilul
Un anume grad de toleranţă la frustrare şi conflict este strict necesară pentru rolul de
părinte. Este absolut vital ca părintele să-şi menţină calmul în relaţia cu copilul mai ales în
momentele în care copilul îl testează, pentru a vedea cum reacţionează.
Da, este uşor să greşeşti câteodată şi orice părinte este vinovat de a fi făcut, ocazional,
măcar una dintre aceste greşeli. Dar nu te lăsa copleşit de vinovăţie. Fii dispus să spui simplu:
„Îmi pare rău”, apoi poţi începe să îndrepţi lucrurile.
Sfaturi:
Manifestă acceptare, respectând fiecare copil ca pe un individ aparte, cu trăsături de
caracter, chiar şi atunci când acestea sunt ascunse în spatele unui comportament cu totul lipsit
de iubire şi de amabilitate. Încearcă să înţelegi. Poartă-te în aşa fel, încât copilul să ştie că este
dorit şi binevenit. Iubeşte-l necondiţionat.
Ascultă-ţi cu atenţie copilul, chiar dacă acesta are să-ţi spună câteva lucruri foarte
neplăcute şi urmăreşte-i limbajul corporal. De multe ori, copiii nu exprimă în cuvinte ceea ce
simt, dar îşi manifestă simţămintele prin gesturi. Crează o atmosferă confortabilă şi plină de
căldură, în care copilul să se simtă liber să se exprime.
Fă-ţi timp să stai cu copilul, şi aceasta nu doar atunci când nu ai altceva de făcut, ci ori
de câte ori copilul are nevoie de tine, chiar dacă aceasta poate să fie în momentul cel mai
nepotrivit, cum ar fi atunci când bebeluşul plânge sau când vorbeşti
la telefon. Evident, nu este posibil să laşi totul deoparte, de fiecare dată când copilul are
nevoie de atenţie. De exemplu, când copilul vine la tine, cu dorinţele lui, într-un moment când
nu i le poţi împlini pe loc, nu-l respinge cu brutalitate, spunându-i: „Nu vezi că sunt
ocupat(ă)?” Încearcă să-l îmbrăţişezi, să-i zâmbeşti cu toată căldura şi să-i spui: „Acum sunt
foarte ocupat(ă), dar imediat ce termin, voi asculta ce vrei să-mi spui”.
Există anumite gesturi şi atitudini care sunt greşite şi care pun la îndoială iubirea ne-
condiţionată a părinţilor faţă de copil. Acestea sunt:
Să-ţi exprimi aprobarea doar atunci când copilul este bun. Făcând astfel, înseamnă
că-ţi iubeşti copilul condiţionat.
Să-ţi ameninţi copilul în încercarea de a-l corecta.
Să exprimi o atitudine critică.
Să ţipi sau să strigi la copil.
Să-ţi exprimi, prin cuvinte sau privire, dezamăgirea sau neplăcerea.
Să te superi şi să nu-i mai vorbeşti .
Să fii prea ocupat ca să-i acorzi atenţie.
Să rosteşti numele copilului pe un ton jignitor.

De ce are copilul nevoie să i se acorde încredere?

În primul rând, încrederea este esenţială, dacă vrei să-i înveţi pe copii să îşi
abordeze singuri problemele şi să ia propriile decizii. Prea adesea, părinţii consideră ca
ei sunt cei care trebuie să hotărască întotdeauna pentru copiii
mici, din moment ce adulţii ştiu ce este cel mai bine de făcut. Însă, atunci când copiii vor
creşte, aceiaşi părinţi se vor mira de ce copiii lor au dificultăţi în a lua singuri decizii sau
sfârşesc prin a lua decizii nepotrivite. Singurul mod prin care cineva învaţă să ia decizii
bune este experienţa participării în procesul de luare a deciziilor. Copilul va dobândi
această experienţă, dacă îi arăţi că ai încredere în el, în ceea ce priveşte luarea unor decizii
potrivit vârstei lui.
Al doilea motiv pentru care un copil are nevoie să i se acorde încredere este acela că,
astfel, el învaţă să-şi asume responsabilităţi. Învăţătorii îi pot „învăţa” pe copii multe
lucruri, dar, până când nu le oferă şansa de a-şi folosi cunoştinţele, învăţătorul nu poate să-
şi dea seama cât de eficientă i-a fost metoda. Dacă tu, ca părinte, iei permanent decizii
pentru copilul tău, îi spui ce să facă, îl însoţeşti pretutindeni, ca să fii sigur că acţionează
aşa cum i-ai spus, şi îl critici pentru cele mai mici greşeli sau abateri de la modul în care i-
ai spus să îndeplinească ceva anume, atunci copilul nu va avea niciodată posibilitatea de a-
şi demonstra priceperea şi cunoştinţele. S-ar putea ca, în felul acesta, să dezvolţi în el un
simţământ de nesiguranţă, în legătură cu capacitatea lui de a purta responsabilităţi.
Adesea, dacă ştie ca mama sau tata nu are deplină încredere în el, se va simţi mai în
siguranţa sa evite responsabilitatea decât să şi-o asume. Adulţii sunt de multe ori foarte
surprinşi să descopere cât de responsabili pot fi copiii şi cu câtă siguranţă acţionează
atunci când ştiu că părinţii au încredere în ei. Copiii răspund la încredere şi îşi vor da toată
silinţa să nu-i dezamăgească pe cei care au încredere în ei.
Adesea, părinţii consideră că trebuie să le ofere copiilor lor toate răspunsurile şi să le
rezolve toate problemele. Ei nu îşi dau seama că, încă de la o vârstă fragedă, copiii pot
învăţa să-şi caute singuri răspunsurile, să-şi rezolve singuri problemele şi să-şi planifice
propriile activităţi. Cu cât copilul îşi asumă mai de timpuriu această responsabilitate de
autoinstruire, cu atât mai mare va fi progresul pe care îl va realiza.
De asemenea, este adevărat că pentru un copil şovăielnic şi nesigur de el, un alt copil
mai mare, sau unul care tocmai a învăţat un anumit concept poate fi un profesor mai bun
decât ar reuşi să fie un adult. A-i permite copilului sa înveţe un alt copil reprezintă o
metodă excelentă de a-i arăta încrederea pe care o ai în priceperea şi în capacităţile
lui.
Al treilea motiv important pentru care copiii au nevoie să li se acorde încredere este
acela că această încredere le dovedeşte că părinţii lor îi preţuiesc şi se bizuie pe ei,
lucru care le întăreşte încrederea în ei înşişi. Încă de când sunt foarte mici, ei trebuie
încurajaţi să facă acele lucruri care sunt potrivite cu vârsta şi capacităţile lor. Cu alte
cuvinte, ar trebui să îţi încurajezi copiii să devină mai independenţi.
Un lucru important este recompensarea şi sancţionarea copiilor. Dacă copilul este
recompensat şi sancţionat când nu trebuie, atunci acesta este derutat, descumpănit şi tentat
să-şi caute modele de comportament în afara familiei .Sunt părinţi care arată fată de copii
afecţiune excesivă, aceasta ducând la o maturizare târzie . În alte familii domneşte
indiferenţa faţă de comportamentul şi rezultatele la învăţătura. Alţi părinţi sunt foarte
ocupaţi, devenind în timp demisionari, lăsând în seama şcolii tot ceea ce este legat de
învăţare şi educare .
Atitudinea părinţilor faţă de copii are o importanţă deosebită . Din păcate o parte dintre
aceştia oferă afecţiune excesivă, pe când alţii au o atitudine hiperautoritară . În acest caz
părinţii devin rigizi, tiranici, severi ,determinând copilul la inhibiţie, frică, instabilitate,
timiditate.
Se deosebesc mai multe stiluri parentale: părintele indulgent, părintele autoritar,
părintele indiferent, părintele protector şi părintele democratic. Fiecare stil parental are
avantajele şi dezavantajele sale; mai mult decât atât, unii părinţi consideră anumite valori
ca fiind calităţi, în timp ce alţii le consideră defecte.

„Oamenii mari nu înţeleg singuri nimic, niciodată şi este obositor pentru copii
să le dea întruna lămuriri.”

(Antoine de Saint Exupery)

„SCRISOAREA COPILULUI PENTRU PĂRINŢII SĂI“


Mââ nuţele mele sunt îâncâă mici, de âceeâ nu te âşteptâ lâ perfecţiune cââ nd fâc pâtul,
cââ nd pictez sâu cââ nd ârunc mingeâ. Treâbâ pe câre âm fâă cut-o eu, te rog sâă nu o fâci îâncâă o
dâtâă . Voi simţi câă nu âm fâă cut fâţâă âşteptâă rilor tâle. ÎÎnceârcâă sâă iei pârteâ bunâă din tot ceeâ ce
fâc
Picioruşele mele sunt îâncâă mici, te rog frumos nu fâce pâşi mâri, câ sâă pot ţine şi eu
pâsul cu tine . Nu uitâ câă sunt lâ îânceput de drum. Ai râă bdâre cu mine. Voi îânvâă ţâ totul, dâr
treptât, treptât. Nu mâă grâă bi, nu mâă condâmnâ şi nu te necâă ji pe mine! Lumeâ âstâ âre âtââ teâ
mistere pentru mine, iâr tu trebuie sâă -mi fii îânvâă ţâă tor pe drumul vieţii.

Ochii mei sunt îâncâă mici, nu âu vâă zut lumeâ âşâ cum âi vâă zut-o tu. Te rog, lâsâă -mâă sâă âflu totul,
fâă râă sâă mâă pedepseşti pentru curiozitâteâ meâ. Şi nu mâă limitâ inutil !
Nu te enervâ cââ nd îântreb preâ mult, preâ des şi cââ teodâtâă âcelâşi lucru. Eu nu cunosc lumeâ
din jurul meu şi nici nu âm pe âltcinevâ îân âfârâă de tine sâă îântreb. Fâă -ţi, te rog, timp şi pentru
mine, explicââ ndu-mi ce ştii despre lumeâ âceâstâ frumoâsâă şi fâă âstâ bucuros şi plin de
drâgoste.
Nu te teme sâă -mi fixezi limite şi reguli. Sigur le voi respectâ dâcâă eşti consecvent îân
âplicâreâ lor. ÎÎnsâă dâcâă âstâă zi spui unâ şi mââ ine âltâ, sigur voi deveni confuz şi nu voi mâi şti
ce este interzis şi ce nu.
Nu mâă compârâ mereu cu frâţii mei, cu colegii mei sâu cu oricine âltcinevâ. Sunt unic
şi niciodâtâă nu voi fi lâ fel câ âlţii. Sigur âm şi eu cevâ speciâl, fâă -ţi doâr puţin timp şi vei vedeâ
şi pâă rţile mele bune.
Eu nu voi fi pentru multâă vreme copil, lâsâă -mâă sâă îâmi trâă iesc copilâă riâ şi sâă mâă bucur
de eâ. Nu îâmi îâncâă rcâ progrâmul cu tot felul de lucruri câre nu sunt pentru vââ rstâ meâ. Acum
lâsâă -mâă doâr sâă mâă joc.
Respectâă -mi drepturile de copil şi demnitâteâ. Nu mâă umili şi nici nu folosi violenţâ
verbâlâă sâu fizicâă cu mine. Din âstâ voi îânvâă ţâ numâi sâă mâă âscund de tine, sâă mint şi sâă -mi fie
fricâă . Lâ un comportâment pozitiv îântotdeâunâ voi râă spunde pozitiv, deci îânceârcâă sâă fii blââ nd,
iubitor şi îânţelegâă tor.
Pâă streâzâă -mi sufletul curât! Nu mâă lâă sâ sâă vâă d şi sâă îânvâă ţ lucruri rele. Tu eşti modelul
meu. Nu mâă minţi, câă ci o sâă cred câă minciunâ este singurâ câle îân viâţâă ; nu folosi forţâ, câă ci o
sâă cred câă forţâ este cevâ normâl îân relâţiile cu ceilâlţi; nu mâă criticâ, câă ci âstfel voi îânvâă ţâ sâă
condâmn; nu mâă respinge, câă ci voi crede câă nu mâă doreşti şi âş puteâ îâncepe sâă te urâă sc
pentru âstâ. Ajutâă -mâă sâă îânvâă ţ vâlorile morâle: âdevâă rul, cinsteâ, îâncredereâ, bunâă tâteâ,
iubireâ.
Acceptâă -mâă şi iubeşte-mâă âşâ cum sunt!
Greşelile părinţilor în educaţia copiilor sunt câteodată evidente şi pot fi
modificate foarte uşor, dar trebuie cautată o metodă de abordare potrivită care poate influenţa
şi schimba comportamentul copilului.
Ce pot face părinţii? Cum poate interveni educatorul?

- să acorde mai multă atenţie problemelor -să-l motiveze pentru învăţătură (să-i formeze
copilului; motivaţia internă; el trebuie să ştie pentru ce
- să comunice cu el ascultându-l cu atenţie; învaţă);
- să fie solidari cu problema copilului; - să-i ajute pe părinţi în formarea unui stil de
- să-i arate sprijinul pentru ieşirea din a- muncă eficient pentru copil;
ceastă situaţie; - să-i dezvolte spiritul responsabilităţii;
- să contribuie pentru remotivarea pentru - să-i acorde diverse roluri în colectivul
învăţătură; clasei;
- să renunţe la motivarea extrinsecă făcută - să-l ajute să-şi cunoască resursele de care
doar prin recompense materiale; dispune şi să-l valorizeze în grupul clasei;
- ambii părinţi să fie solidari în aplicarea - să-şi dezvolte stima de sine;
recompenselor dar şi privaţiunilor; - să-l stimuleze prin laudă atunci când
- să evite măsurile agresive (bătaia, jignirea, merită;
cearta, etichetarea); - să-l includă în diverse activităţi ce se
- să cunoască anturajul copilului; desfăşoară în echipă;
- să-l ajute să selecteze persoanele cu - să contribuie la reaşezarea sistemului de
influenţă pozitivă de cele cu influenţă valori.
negativă;
- să-l ajute să-şi reierarhizeze valorile;
- să-l facă să înţeleagă că învăţătura oferă
şanse de viitor;
- întreaga familie să demonstreze că sunt o
„echipă” la bine şi la rău.

Reperele principale ale integrării părinţilor în educaţie, ar fi:


- sprijinirea evenimentelor şcolare la care iau parte copiii lor (excursii, serbări, proiecte
comunitare);
- participarea la comitetele de decizie în problemele şcolii şi ale clasei;
- solicită profesorului materiale auxiliare de sprijinire a învăţării şcolare (culegeri, ghiduri);
- configurarea unui program de pregătire pentru şcoală şi de timp liber pe care copilul să-l
respecte;
- evitarea transformărilor temelor şi obligaţiilor şcolare în pedeapsă;
- aprecierea şi încurajarea copilului, ţinând cont de progresele lui zilnice.
În concluzie, numai printr-o colaborare strânsă cu şcoala, părinţii vor învăţa ceea ce
este bine şi cum să acţioneze în dirijarea educaţiei propriului copil.
DESCHIDE-TE SPRE COPILUL TĂU!
 Imaginează-ţi propriul copil pe drumul vieţii sale!
 Apreciază şi încurajează puterile copilului tău!
 Învaţă să asculţi! Ascultă fără să judeci!
 Respectă sentimentele copilului tău!
 Găseşte ceva bun de apreciat zilnic!
 Împărtăşeşte-ţi sentimentele copilului tău!
 Ajută-ţi constant copilul să aleagă ce este bine!
 Creează atmosferă plăcută acasă! Copilului îi plac privirile senine şi simte sinceritatea
cuvintelor!
 Amuză-te împreună cu copilul tău! Umorul să constituie o parte a vieţii voastre!
 Investeşte ceva din tine în copilul tău!
 Implică pe copilul tău în luarea deciziilor!
 Nu pune copilul în situaţii penibile sau jignitoare!
 Exprimă-ţi clar deciziile şi fii consecvent!
 Oferă-i dragoste necondiţionat

UN COD DE VIAŢĂ

1. COPILUL ESTE O PERSOANĂ –îl respect.


2. COPILUL ÎŞI DESCOPERĂ CORPUL – îi arăt că sănătatea este o forţă.
3. COPILUL SE MINUNEAZĂ –îl ajut să caute frumosul.
4. COPILUL CAUTĂ UN MODEL –sunt pentru el un exemplu.
5. COPILUL ARE NEVOIE DE UN IDEAL –îl ajut să dea un sens vieţii sale.
6. COPILUL SE ÎNDOIEŞTE DE EL –îi dau încredere în el.
7. COPILUL VREA SĂ FIE INDEPENDENT –îl invit să fie responsabil.
8. COPILUL ÎŞI AFIRMĂ PERSONALITATEA –îl ajut să se cunoască.
9. COPILUL SE GÂNDEŞTE DOAR LA EL –îl invit să descopere societatea.
10. COPILUL ESTE CURIOS –vorbesc cu el.
(Association mondiale des amis de l’enfant)

Bibliografie:
Virginia Waters- Poveşti raţionale pentru copii, Ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2008
Zahirnic Constantin- Probleme pentru părinţi, probleme ale părinţilor, E.D.P., Bucu-
reşti,1976
Dolean D. Dorin, Dolean Ioan- Meseria de părinte, Ed. Aramis, Bucureşti, 2001
Vrasmas E. Adina- Consilierea şi educarea părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002
Ion-Ovidiu Panisoara-Comunicarea eficientă, Ed. Polirom,Bucureşti,2008
Chiru, M.,-Cu părinţii la şcoală – Ghid pentru profesori, Ed. Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2003;
Vrâă jmâsş Adinâ Ecâterinâ- Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Arâmis, Bucuresş ti, 2002