Sunteți pe pagina 1din 3

Mihai Eminescu, poet naţional şi universal

Profesor Dragomir Doina, Grădinița cu program normal nr. 2, Sibiu

Opera lui Eminescu, cu lumea ei imensă de sentimente şi idei, ca şi cu forţa artistică pe


care o implică, îl înalţă pe poet pe treapta cea mai de sus a literaturii naţionale. Luceafăr al
poeziei româneşti, căreia, asemenea lui Hyperion din poemul său, a izbutit să-i dea patina
eternităţii, reprezentând forma de expresie absolută a puterii de creaţie artistică a poporului
român, Eminescu intră, tocmai prin această prea sfântă povară, în universalitate, rămânând una
din gloriile ireductibile ale literaturii lumii din toate timpurile.
Mihai Eminescu este în literatura română poetul nepereche a cărui operă învinge timpul,
după cum afirmă George Călinescu. El este cel mai mare poet naţional, care exprimă cel mai
bine şi cel mai complet spiritualitatea românească. Forţa creaţiei lui provine, în primul rând, din
vastitatea culturii extraordinare şi a concepţiilor lui, din orizontul său afectiv şi spiritual fără de
limite.
În întreaga noastră cultură şi literatură naţională, exemplul etic şi estetic al lui Eminescu
este uluitor. Cultul Poetului nu trebuie să întunece însă pe înaintaşi. Aceştia au avut şi îşi au şi
ei valoarea lor. Cum se ştie, Eminescu însuşi ne-a orientat, în această privinţă, în strălucitul lui
poem „Epigonii”, - adevărată profesiune de credinţă a patruzecioptismului său, - în care evocă
comorile de duh şi înţelepciune cuprinse în operele scriitorilor înaintaşi, de la Dimitrie
Cantemir şi până la Eliade şi Alecsandri, „acel rege al poeziei, vecinic tânăr şi ferice”.
Evocând „zilele de aur a scripturelor române”, cu toată căldura sufletului său, poetul se duce
în trecut, la un Cichindeal, Mumuleanu, Prale, Văcărescu; Beldiman, Sihleanu, Donici, scriitori
oarecum mărunţi, dar care se bucură de respectul poetului pentru că, la vremea lor, „au scris o
limbă ca un fagure de miere”. Aşadar, Eminescu este conştient că fără de aceştia n-ar fi fost el,
că „un mare poet se constituie – cum spunea Tudor Vianu – din substanţa tuturor cuceririlor
anterioare ale puterii de expresie, peste care geniul ultimului venit adaugă contribuţia lui
hotărâtoare”.
Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin
inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european şi farmecul limbajului.
Scrisul era viata lui: omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind… poet în toată
puterea cuvântului, după cum afirmă Titu Maiorescu.
Primul, care a intuit marele efect modelator al creaţiei eminesciene a fost Titu Maiorescu:
Eminescu a făcut ca toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar
forma înfăptuită de el a limbii naţionale să devină punctul de plecare pentru întreagă
dezvoltare ulterioară a veşmântului şi cugetării româneşti.
Pentru aceasta, spune Tudor Vianu, “Eminescu n-a trebuit sa se lupte cu limba, asa cum
au facut unii din emulii săi de mai târziu. I-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-
şi înalţe pânzele în direcţia în care suflă duhul ei”.
Eminescu rămâne poetul fără pereche, care a dat versului românesc mlădierea cântecului
fără de moarte, - fie că-I vorba de iubire, de natură, de revoltă socială, de dragostea pentru
folclor sau de reflecţia filosofică, - iar verbului românesc, flexiunile şi diatribele cele mai
înflăcărate, drept mărturii ale unei înalte şi cuceritoare personalităţi civice, care a pus în
împlinirea îndatoririlor sale obşteşti, în ciuda atâtor adversităţi şi ostilităţi, nu numai pregătirea
cea mai temeinică, dar şi perseverenţă, devoţiune, modestie şi neobişnuită bună-credinţă.
Credincios concepţiei sale înaintate despre menirea socială a poziei şi poetului,
mărturisită, în mod creator, în atâtea din creaţiile sale şi mai ales în “Epigonii”, “Scrisoarea
II”, “Criticilor mei”, eminescu, marele patriot, se ridică în poezia revoltei împotriva oprimării
sociale şi naţionale la accente şi vehemenţe impresionante, în virtutea dragostei de ţară şi de
popor, evoluând de la “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, la “Junii corupţi”, “Ai noştri
tineri” sau “Geniu pustiu”, apoi de-aici la “Împărat şi proletar”, ca să ajungă la nemuritoarele
“Scrisori”, - poeme construite din antiteze violente, prin modalitatea cărora romantismul
protestatar al poetului atinge culmea încordării lui active.
În valorificarea creatoare a folclorului naţional, Eminescu se ridică, pe cele mai înalte
trepte de vrajă şi descântec, purtat de o efervescenţă lirică fără de asemănare, începând cu acea
aură descriptivă incantatorie din “Făt-Frumos din lacrimă” şi ajungând la “Revedere…” şi
mai apoi la neasemuita poveste de dragoste din “Călin (file din poveste)” şi încă la
“Luceafărul”. Tot astzfel, în slăvitele cântări ale cântărilor, închinate iubirii şi frumuseţilor de
basm ale naturii patriei, poetul evoluează de la poezia fericirii eruptive din “Frumoasă-i”,
“Floare albastră”, “Povestea codrului”, “Povestea teiului”, “Sara pe deal”, “Strigoii”,
“Călin”, “Lasă-ţi lumea…”, “Lacul”, la acele elegii sublime ale dezolării, cum sunt “S-a dus
amorul”, “Când amintirile…”, “Din valurile vremii”, “Şi dacă…”, “Te duci”, “Odă (în metro
antic)” şi altele, în care regretul după iubirea pierdută, pe care poetul încă o proslăveşte, capătă
accente sfâşietoare.
Excursurile filosofice variate şi dense ale lui Eminescu înteţin de asemenea, marile
altitudini ale complexităţii poeziei sale. Abordând atâtea nelinişti, întrebări şi probleme
fundamentale din câte angajează viaţa şi moartea, natura şi iubirea, geneza şi sfârşitul lumii,
sau problematica civilizaţiilor, poetul subliniază în poezia sa, în mod deosebit, zbaterile şi
nefericirile omului superiorităţii spirituale depline, ale geniului, într-o societate de filistini şi
parveniţi.
Prin creatiile sale, Eminescu ne înalţă în universalitate, stăpânind universul cuvântului
poetic.
În cadrul literaturii universale pătrund numai operele care într-o formă artistică
desăvârşită exprimă teme şi motive majore în literatura naţională dar mai ales universală: lirica
de meditaţie socială (Memento mori, Junii corupţi, Ai noştri tineri, Epigonii, Împărat şi
proletar, Scrisoarea I), lirica iubirii şi a naturii ( Floare albastră, Dorinţa, Craiasa din
poveşti, Călin), precum şi motive din filosofie (Luceafărul, Scrisoarea I, Memento mori).
Totuşi, concepţia lui Mihai Eminescu despre poezie şi misiunea poetului se cristalizează
nu în studii sistematice ci în întreaga sa operă. De menţionat sunt însă şi câteva dintre creaţiile
sale în care întâlnim atât idei din poetica romantică paşoptistă, cât şi din filosofia geniului
solitar: Odă (în metru antic), Epigonii, Glossă, Criticilor mei, Icoană şi privaz, Eu nu cred nici
în Iehova, Odin şi poetul, Iambul, Numai poetul..., În zadar în colbul şcolii etc.
Poezia eminesciană este încărcată de sensibilitate conţinând şi puterea evocatoare a limbii
române şi este construit pe un fond de armonie muzicală.
Arta cuvântului la Eminescu este, deopotrivă, exemplară şi uluitoare. Poetul a dus o luptă
necurmată cu limba, cu morfologia şi sintaxa ei, cu lexicul, cu bogăţia sau cu rigiditatea
formelor ei de expresie, luându-şi drept temelie şi ixvor în opera sa graiul viu al poporului, cu
toată simplitatea sau podoabele lui.
Mihai Eminescu îşi construieşte universul său poetic în jurul câtorva teme şi motive
esenţiale, ca: timpul, cosmicul, istoria, natura şi dragostea.
Dragostea şi natura sunt teme romantice permanente în creaţia lui Eminescu. Ele sunt de o
mare importanţă pentru statutul dualist al poetului (naţional şi universal) deoarece îmbină cu
succes lirica binecunoscută a dragostei, cu cea a naturii, dar nu a unei naturi impersonale,
generalizate, ci cu un puternic caracter naţional. Natura cunoaşte la Eminescu două ipostaze:
una terestră şi alta cosmică. Natura terestră se manifestă la Eminescu în rotirea veşnică a
anotimpurilor.
Natura este umană, ocrotitoare, caldă, intimă sau tristă, rece, în deplină concordanţă cu
stările sufleteşti ale poetului.
În evocarea dragostei, natura este bogat colorată: flori de tei, trandafiri roşii, nuferi
galbeni, flori albastre, romaniţe, ceea ce dă o notă luminoasă în care olfactivul, vizualul dau
mister dragostei. Natura se întunecă şi ea, marea devenind leagănul somnului şi al morţii,
codrul - împărat slăvit.
Eminescu este un mare poet universal şi prin romantismul său (dar nu numai prin
aceasta); pentru că poeziile sale conţin idei care sunt familiare tuturor oamenilor care le citesc.
El se situează singur în categoria scriitorilor romantici - în poezia “Eu nu cred nici în
Iehova”: “Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,/ Nici cu stil curat şi antic- /Toate-mi sunt deopotrivă,
// Eu rămân ce-am fost: romantic”.
Opera lui Eminescu, poet al visului cosmic şi mitologic, îşi are locul propriu nu numai în
literatura română, ci şi în cea universală. Generaţiile în succesiunea lor îţi transmit ca pe o
datorie sacră convingerea, că Eminescu este cel mai mare poet naţional. Referindu-se la
valoarea creaţiei eminesciene – din punctul de vedere a relaţiei naţioanal – universal – George
Călinescu afirmă: fiind foarte român, Eminescu este un mare poet universal.
Prin poezia “Glossă”, poetul se înscrie în clasicitate: preţuirea artei antice, promovarea
idealurilor de bine, frumos, adevăr, echilibru, prefecţiune, claritatea stilului. Imposibilitatea
unei integrări într-o lume mediocră îl face pe poet să rostească sarcastic: “Privitor ca la teatru.
Tu în lume să te-nchipui: /Joace unul şi pe patru / Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de
se ceartă, / Tu în colţ petreci în tine / Şi-nţelegi din a lor artă / Ce e rău şi ce e bine”.
În concepţia eminesciană, poezia este o creaţie pură, curată, un joc de imagini şi sunete, o
transfigurare a realului, o posibilă proiecţie a perfecţiunii în eternitate.
În planul literaturii universale – ca şi în planul literaturii naţionale – Eminescu rămâne
unul dintre cei mai mari poeţi romantici ai lumii, tipul uman şi creator al inadaptatului de geniu,
care resimte, cu dureroasă luciditate, abisul dintre idealurile sale înalte şi lumea mărginită în
care trăieşte.

Bibliografie

1. Fănică N. Gheorghe, Mihai Eminescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977


2. Florea Firan, Constantin M. Popa, Eminescu, Editura Macedonski, Craiova, 1992
3. Antologia poeziei româneşti, Editura Donaris, Sibiu, 2004