Sunteți pe pagina 1din 14

Cauzele justificative și de neimputabilitate reprezintă o noutate în legislația penală din prisma

nomenclaturii; în Codul penal din 1969 abrogat la data intrării în vigoare a Noului Cod penal ele purtau
denumirea generică de cauze care înlătură caracterul penal al faptei, fiind în strânsă legătură cu acele trăsături
esențiale care stau la baza existenței unei infracțiuni. Conform noilor prevederi, infracțiunea este definită ca
fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit-o (art. 15 alin.1 Noul Cod penal). Pentru o mai bună înțelegere a acestor instituții, vom prezenta
trăsăturile esențiale care condiționează existența infracțiunii, axându-ne pe acelea care generează cauzele
justificative și de neimputabilitate (caracterul nejustificat și caracterul imputabil al faptei penale).
Prevederea faptei de legea penală este o consecință a principiului legalității incriminării (art. 7
paragraful 1 C.E.D.O., art. 23 alin. 12 Constituție, art. 1 alin. 1 Noul Cod penal); presupune existenţa unui
model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi
tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile acesteia, ale faptei concrete, şi cele ale modelului legal de
incriminare). Prevederea faptei în legea penală realizează modelul legal abstract în raport cu care se verifică
tipicitatea faptelor concrete. Prevederea faptei în legea penală are în vedere atât elementele de ordin obiectiv,
cât și pe cele de ordin subiectiv (forma de vinovăție).
Vinovăţia nu este o trăsătură esenţială a infracţiunii distinctă, ci un element care ține de prevederea
faptei în legea penală. Vinovăția presupune atribuirea actului de conduită conştiinţei şi voinţei autorului
acestui act, reprezentând aspectul subiectiv al conceptului de infracţiune.
Vinovăţia cunoaşte forme şi modalităţi. Concepţia psihologică asupra vinovăţiei consideră că
aceasta reprezintă legătura psihică dintre autor şi conduita care determină urmarea, rezultatul, în timp ce
concepţia normativă vede în vinovăţie contradicţia dintre comportarea subiectului şi cerinţele normei de
incriminare.
Vinovăţia nu se confundă cu imputabilitatea, aceasta din urmă reprezentând capacitatea de a
înţelege şi a voi în momentul săvârşirii faptei. Vinovăţia sau culpabilitatea şi imputabilitatea sunt, ambele,
elemente subiective, consecinţa lor fiind responsabilitatea.
Existenţa vinovăţiei se verifică după ce, în prealabil, s-a verificat existenţa trăsăturilor esenţiale
obiective, respectiv prevederea faptei de legea penală (tipicitatea) şi antijuridicitatea, precum şi a stării de
imputabilitate.
Caracterul nejustificat reprezintă antijuridicitatea faptei, caracterul său ilicit, nepermis de ordinea
juridică. Va exista caracter nejustificat oridecâteori fapta este tipică şi nu există cauze justificative.
Antijuridicitatea constă în opoziţia dintre faptă şi ordinea juridică. O faptă, pentru a fi infracţiune,
trebuie să fie tipică (trăsăturile sale concrete să corespundă modelului abstract descris de norma de
incriminare) şi, totodată, să nu fie permisă de ordinea juridică, adică să fie antijuridică. Dacă fapta este doar
tipică, însă este permisă de ordinea juridică, ea nu constituie infracţiune, nefiind antijuridică (de pildă, un
omor săvârșit în legitimă apărare este o faptă tipică, dar nu și antijuridică; antijuridicitatea este înlăturată de
cauza justificativă a legitimei apărări). Permisiunea de către ordinea juridică se realizează prin intermediul
cauzelor justificative. Prin urmare, antijuridicitatea este înlăturată de cauzele justificative, motiv pentru care
este definită şi ca absenţă a cauzelor justificative.
Doctrina a definit imputabilitatea ca implicând existenţa unor condiţii intelectuale şi spirituale în
care subiectul este conştient de ceea ce face1 sau imputabilitate există atunci când agentul are capacitatea
sau facultatea de a discerne valoarea etică şi socială a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează
la acela sau îl reţin de la acela şi de a se determina conform acestei aprecieri 2. În doctrina națională, în loc
de imputabilitate, se întrebuinţează mai mult termenul de responsabilitate.
Legea română nu cunoaşte o definiţie a imputabilităţii, aşa cum există în Codul penal italian, art. 85
- capacitatea de a înţelege şi de a voi. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă prevăzută de legea penală
dacă, în momentul comiterii acelei fapte, nu era responsabil. Este responsabil acela care are capacitatea de a
înţelege şi de a voi. În absența unei definiții legale, condițiile existenței imputabilității pot fi deduse, pe baza

1
Traian Pop, Codul Penal Carol al II‐lea adnotat, vol. I, p. 302.
2
Idem, Drept penal comparat, Partea generală, vol. II, pp. 318, 321.

1
raționamentului per a contrario, din lista cauzelor care exclud imputabilitatea și care sunt prevăzute expres
(constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea,
intoxicația, eroarea, cazul fortuit); absența acestor cauze echivalează cu existența imputabilității sau
imputabilitatea există oridecâte ori făptuitorul a putut să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale și a
putut să le controleze.
Trăsăturile enumerate mai sus trebuie regăsite cumulativ în fiecare faptă de natură penală pentru
existența unei infracțiuni, iar în baza raționamentului per a contrario, lipsa oricăreia dintre ele implică
absența infracțiunii. Aceste situații le regăsim în cauzele justificative și de neimputabilitate unde lipsește
antijuridicitatea și imputabilitatea.
Cercetarea şi constatarea cauzelor justificative şi cele de neimputabilitate sunt operaţiuni care
implică o dublă examinare şi anume: mai întâi dacă trăsăturile esenţiale necesare pentru existenţa oricărei
infracţiuni sunt realizate în fapta care face obiectul unei învinuiri penale şi apoi dacă nu cumva există vreo
cauză care potrivit legii penale duce la excluderea vreuneia din trăsăturile esenţiale şi atrage implicit lipsa
caracterului penal al faptei respective3. Întrucât legiuitorul are competenţa de a stabili caracterul penal al
faptei, tot el poate să înlăture în anumite situaţii, acest caracter şi să prevadă că o faptă sau unele categorii de
fapte, descrise în legea penală, dacă sunt săvârşite în anumite condiţii, nu constituie infracţiuni şi nu pot servi
drept temei pentru răspunderea penală, ci, eventual, pentru o altă formă de răspundere juridică ori sunt fapte
licite permise de lege.
Existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări în care este săvârşită o faptă prevăzută de legea penală,
poate face ca această faptă să nu mai prezinte vreuna din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi deci, să nu mai
aibă caracter penal.
Instanţa de judecată, în această materie trebuie să respecte principiul legalităţii, fiindcă pot fi luate
în considerare numai acele cauze de înlăturare care sunt prevăzute de lege, respectiv cauzele justificative şi
cele de neimputabilitate; temeiul acestui punct de vedere constă în aceea că din moment ce caracterul penal al
faptei este atribuit de lege, tot legea trebuie să fie aceea care prevede cauzele care înlătură acest caracter4.
Noua reglementare în materie penală propune o sferă lărgită a cauzelor care înlătură caracterul
penal al faptei, precizând exact cauzele generale (absența unor trăsături esențiale ale infracțiunii generate de
anumite împrejurări, situații) și cele speciale de excludere a infracțiunii, oferind o viziune clară asupra rolului
și efectelor pe care le produc. Această idee este întărită și de includerea instituțiilor grupate în cauzele
justificative (capitolul II, titlul II, Noul Cod penal) și cauzele de neimputabilitate (capitolul III, titlul II, Noul
Cod penal) în titlul referitor la infracțiune pentru evitarea oricăror confuzii cu alte instituții, precum cauzele
care înlătură răspunderea penală sau cauzele de nepedepsire. Totodată, poziționarea acestor condiții negative
de existență a infracțiunii5 după prezentarea condițiilor pozitive, era normală pentru o mai bună sistematizare
a Noului Cod penal.
În capitolul destinat cauzelor justifucative, sunt tratate numai acele cauze care au caracter general și
care operează în toate cazurile. Acestea sunt: legitima apărare (art. 19 Noul Cod penal); starea de necesitate
(art. 20 Noul Cod penal); exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații (art. 21 Noul Cod penal);
consimțământul persoanei vătămate (art. 22 Noul Cod penal).
Elementul de noutate al cauzelor cu caracter general de excludere a infracțiunii, îl constituie
încadrarea ultimelor două instutuții care, deși nu erau încadrate în Codul penal din 1969, erau catalogate ca
fiind cauze speciale de către practică și doctrină.
În afara cauzelor justificative cu caracter general prezentate mai sus, regăsim şi cauze cu caracter
special şi care sunt posibile doar în condiții strict prevăzute de lege. Aceste cauze justificative cu caracter
special au fost reglementate în penal din 1969 (art. 207 - proba verităţii) şi sunt prevăzute și în Noul Cod
penal (art. 201 alin. 6 - întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului; art.
203 alin. 2 - lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate nu constituie infracţiune, dacă prin ajutorul
acordat, autorul se expune unui pericol grav privind viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa).

3
V. Dongoroz, S. Kahane, Ion Oancea, I. Fodor, Nicoleta Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Victor Roşca, Explicaţii
teoretice ale C. Pen. Rom., Partea Generală, vol. II, p. 332 .
4
Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, p. 244.
5
Tudorel Toader, Noul Cod Penal, comentarii pe articole, p. 48.

2
Pentru a putea face o clasificare obiecivă a cauzelor de neimputabilitate, vom apela la doctrină în
scopul definirii termenului de imputabilitate: imputabilitatea este situația juridică în care se găsește o
persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârșit de ea în mod vinovat, în chip nelegitim6. Același
autor ne prezintă structura bipartită a imputației: imputațiunea de fapt se referă la atribuirea unei fapte
prevăzută de legea penală unei anume persoane, respectiv dovada și constatarea că fapta a fost săvârșită prin
voința acelei persoane; imputațiunea psihică - este vorba de cealaltă latură care ține de atitudinea spirituală,
actul de conștiință - intenție sau culpă - manifestat nelegitim; vinovăția, culpabilitatea.
Plecând de la acestă premisă propunem următorea a clasificare a cauzelor de neimputabilitate: cauze
care înlătură exigibilitatea comportamentului exteriorizat7 (constrângerea fizică potrivit art. 24 Noul Cod
penal, constrângerea morală potrivit art. 25 Noul Cod penal, excesul neimputabil potrivit art. 26 Noul Cod
penal, cazul fortuit potrivit art. 31 Noul Cod penal) - în această categorie sunt incluse acele cauze are înlătură
caracterul penal al faptei care au la bază lipsa controlului asupra conduitei care o adoptă făptuitorul, fiind în
incapacitatea de a-şi manifesta factorul volitiv; cauze care înlătură responsabilitatea (minoritatea
făptuitorului potrivit art. 27 Noul Cod penal, iresponsabilitatea potrivit art. 28 Noul Cod penal, intoxicația
potrivit art. 29 Noul Cod penal) - aici intervine capacitatea psihică a autorului faptei incriminate de legea
penală, de a discerne sau de a avea o reprezentere fidelă a consecinţelor acţiunilor sau inacţiunilor sale; cauze
care înlătură antijuridicitatea (eroarea potrivit art. 30 Noul Cod penal) - atunci când făptuitorul săvârşeşte o
faptă deţinănd controlul asupra celor doi factori, volitiv şi intelectiv, dar din necunoaşterea unei anumite stări
sau împrejurări, esenţiale pentru existenţa infracţiunii, care nu i se poate imputa in niciun fel.
Cauzele justificative și de neimputbilitate sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei și astfel
autorul este exonerat de răspunderea penală. Datorită structurii diferite a celor două categorii de instituții,
vom analiza separat efectele pe care acestea le produc în momentul constatării unor asemenea situații atât
asupra autorului, cât și asupra participanților la săvârșirea faptei.
Cauzele justificative dețin o sferă lărgită de efecte ce le generează datorită caracterului general ce
guvernează această categorie. Așa cum am precizat mai sus, acestea nu numai că înlătură răspunderea penală
dar și pe cea civilă, și implicit aplicarea oricăror sancțiuni de drept penal sau civil. Din acest punct de vedere
al sancțiunilor de drept civil, sunt anumite păreri care susțin idea obligaţiei de a repara prejudiciul cauzat
victimei în stare de necesitate, obligaţie întemeiată pe raţiuni de echitate, fără caracter sancţionator 8 .
Prezenţa cauzei justificative face ca un act să fie admis, reglementat sau chiar ordonat de lege; în aceste
condiţii, împotriva unei fapte permise de lege nu poate fi concepută legitima apărare.
Cauzele justificative au caracter obiectiv, acţionează in rem, producând o justificare cu caracter
general. Aceasta înseamnă că prezenţa unei cauze justificative poate fi invocată de către toţi participanţii.
Aceasta este semnificaţia extinderii efectelor cauzelor justificative şi asupra participanţilor, cuprinsă în art. 18
alin. 2 Noul Cod penal.
Dacă sfera de incidenţă a cauzelor justificative este depăşită (depăşirea limitelor legitimei
apărări, a stării de necesitate), faptele devin nejustificate, antijuridice. În acest caz, asemenea fapte (tipice și
antijuridice) nu sunt imputabile autorului lor datorită unor situații excepționale și care nu permit un reproș
la adresa celui ce le-a comis 9 . Este vorba de cauze de neimputabilitate (art. 26 Noul Cod penal - excesul
neimputabil).
În demersul de analizare a unei infracţiuni din prisma existenţei/inexistenţei unei cauze care înlătură
caracterul penal al faptei, prioritate vor avea cauzele justificative deoarece acestea produc efecte lărgite, mai
favorabile persoanei făptuitorului, excluzând pe lângă caracterul penal al faptei, şi incidenţa unor sancţiuni de
drept penal sau civil.
Aşa cum am precizat anterior, imputabilitatea se referă la corelarea factorului intelectiv cu cel
volitiv de către autor în momentul săvârşirii faptei, ceea ce ne oferă o perspectivă exactă în ceea ce priveşte
efectele produse de către cauzele de neimputabilitate asupra făptuitorului precum şi participanţilor. Caracterul
preponderant personal care reiese din analizarea cauzelor de neimputabilitate se reflectă în efectele in

6
V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, p. 334.
7
F. Streteanu, R. Moroșanu, Instituții și infracțiuni în Noul Cod Penal, p. 78.
8
Idem, Tratat de drept penal, vol. I, p. 476.
9
Ibidem, p. 477.

3
personam pe care acestea le generează, fiind în strânsă legătură cu persoana făptuitorului, cu excepţia cazului
fortuit (art. 30 Noul Cod penal) care prin structura sa general de neimputabilitate, produce efecte in rem.
Efectele in personam rezultate din constatarea unei cauze de neimputabilitate, înlătură caracterul
penal al faptei şi pe cale de consecinţă, înlătură eventualitatea sancţionării prin pedeapsă ori măsură
educativă. Particularitatea la aceste efecte constau în posibilitatea dispunerii altor sancţiuni juridice şi anume,
împotriva autorului unei fapte declarate neimputabilă, măsurile de siguranţă. Măsurile de siguranţă se iau
faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, potrivit art. 107 alin. 2 Noul
Cod penal. Această posibilitate de aplicare a măsurilor de siguranţă în cazul prezentat mai sus, este întărit de
textul de lege care reglementează această măsură prin specificaţia exactă a cărei gen de faptă penală, are
incidenţă asupra făptuitorului, şi anume cea nejustificată.
Din perspectiva participanţilor la săvârşirea faptei declarate neimputabile, aceştia nu beneficiază de
efectele cauzei care înlătură caraterul penal al faptei, fiind sub incidenţa participaţiei improprii:
Deterrminarea, înlesnirea sau ajutarea în orce mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sanţionează cu pedeapsă prevăzută de
lege pentru acea infracţiune, potrivit art. 52 alin. 3 Noul Cod penal.
Constatarea existenței uneia din cauzele justificative sau de neimputabilitate, se face de către
organul de urmărire penală în timpul urmăririi penale, sau de către instanță pe timpul judecății. Importanţa
constatării situaţiilor care să înlăture una din trăsăturile esenţiale a infracţiunii este esenţială în atingerea
scopului procesului penal (art. 5 Noul Cod de procedură penală), fapt pentru care legiuitorul a situat această
etapă la începutul funcţiei de urmărire penală, iar existenţa acestor sitaţii având înrâurire asupra pronunţării
hotărârii de către instanţă.
Organul de cercetare penală dispune începerea urmăririi penale, dacă sunt îndeplinite cumulativ
două condiţii, una pozitivă (actul de sesizare să respecte condiţiile de formă şi fond impuse de lege) şi una
negativă (să nu fie constatată una din situaţiile prevăzute de art. 16 alin. 1 Noul Cod de procedură penală,
printre care regăsim şi existenţa cauzelor justificative şi de neimputabilitate). În cazul în care aceste condiţii
nu sunt îndeplinite, procurorul dispune din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, clasarea
cauzei (art. 315 alin. 1 Noul Cod de procedură penală) printr-o ordonanţă. Totuşi, sunt situaţii când existenţa
cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei sunt constatate pe timpul urmăririi penale după desfăşurarea
activităţilor specifice acestei funcţii, fapt pentru care organul de cercetare penală dispune conform legii,
clasarea cauzei conform art. 314 alin. 1 lit. a Noul Cod de procedură penală, prin care se stinge exercitarea
acţiunii penale, ori împiedicarea exercitării acesteia.
A doua situaţie în care poate fi constatată o cauză justificativă sau de neimputabilitate este pe timpul
funcţiei de judecată, în demersul instanţei de judecată de rezolvare a acţiunii penale. Acest demers are loc în
parea finală a judecăţii, după parcurgerea etapelor specifice funcţiei (cercetarea judecătorească, dezbaterile,
reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor - dacă este cazul). Instanţa pronunţă în soluţionarea cauzei
deduse judecăţii, achitarea conform art. 396 alin. 5 Noul Cod de procedură penală atunci când constată
existenţa uneia din situaţiile prevăzute de art. 16 alin. 1 lit. a-d, printre care se numără şi cazurile justificative
şi de neimputabilitate. Totuşi, inculpatul poate cere continuarea procesului penal în baza art. 18 Noul Cod
penal.
Una din importantele elemente de noutate cu care vine Noul Cod penal este sistematizarea şi
delimitarea exactă a instituţiilor de drept, ceea ce duce la eliminarea confuziilor inerente care survin în
aprofundarea instituţiilor de ramură. De această departajare se bucură şi cauzele care înlătură caracterul penal
al faptei, fiind structurate în două capitole distincte: cauze justificative şi cauze de neimputabilitate, ceea ce
ne indică existenţa unor diferenţe privind structura acestora dar şi efectele ce le produc.
Cauzele justificative şi de neimputabilitate sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei,
deoarece ambele amendează lipsa unei trăsături esenţiale ale infracţiunii, aceasta fiind principala asemănare a
celor două categorii de cauze. Acestea produc aceleaşi efecte din punctul de vedere al răspunderii juridice,
eliminând posibilitatea sancţionării prin pedeapsă sau măsură educativă a făptuitorului.
Analizând din acelaşi punct de vedere, asemănările dintre cele două cauze de excludere a
infracţiunii se extind şi în ceea ce priveşte constatarea existenţei/inexistenţei acestora, în funcţie de etapa
procesuală atinsă.

4
Pe timpul urmăririi penale, organul de cercetare penală dispune clasarea cauzei conform art. 314
alin. 1 lit. a, atunci când constată existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, împiedicând
punerea în mişcare a acţiunii penale dacă aceasta nu a fost iniţiată, sau stinge acţiunea penală, dacă aceasta
fusese pusă în mişcare.
Pe timpul funcţiei de judecată, mai exact în momentul deliberării şi rezolvării acţiunii penale,
instanţa de judecată pronunţă achitarea dacă se reţine incidenţa art. 16 alin. 1 lit. d, ce prevede existenţa unei
cauze justificative sau de neimputabilitate.
Pe de altă parte, cauzele justificative şi de neimputabilitate, au diferenţe de structură ce influenţează
întreaga sferă de efecte juridice manifestate asupra participanţilor la săvârşirea faptei care prezintă o cauză de
excludere a caracterului penal. Începând cu definerea celor două situaţii, observăm că trăsăturile existenţiale
ale infracţiunii ce stau la baza naşterii cauzelor, tratează aspecte diferite. Unul dintre ele, antijuridicitatea, se
referă la încadrarea unei fapte tipice ca fiind ilicită, normele juridice şi cele morale incriminând aceste fapte,
şi imputabilitatea, concept ce defineşte o situaţie sau împrejurare în care comiterea unei fapte penale nu poate
fi pusă în sarcina autorului.
În ceea ce priveşte efectele ce le produc cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, evidenţiem
diferenţe privind sfera acestora de aplicabilitate. În cazul cauzelor justificative, acestea îşi produc efectele in
rem, ceea ce înseamnă că se răsfrâng şi în sarcina participanţilor, aplicabilitatea exonerării fiind extinsă
asupra tuturor sancţiunilor de drept penal şi civil, precum şi asupra măsurilor de siguranţă sau educative.
Cauzele de neimputabilitate au strânsă legătură cu făptuitorul, existenţa lor fiind în strânsă legătură
cu cei doi factori, volitiv şi intelectiv, efectele produse in personam limitându-se la persoana acestuia,
participanţii la comitarea faptei putând fi traşi la răspundere conform cu art. 52 alin. 1 şi 3 Noul Cod penal.
Excepţia de la această regulă o constituie cazul fortuit, cauză care prin generalizare şi-a extins efectele in rem
Prevederile art. 21 Noul Cod penal nu au corespondeţă în Codul penal din 1969, însă au rădacini în
sistemul de drept penal român din 1936 (art. 137 - cauză generală) şi 1864 (art. 255 - cauză specială de
excludere a infracţiunii). Totuşi, în doctrină această cauză care înlătură caracterul penal al faptei era
cunoscută ca o cauză specială denumită ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, însă nu cuprindea
întreaga sferă de aplicabilitate a noilor dispoziţii.
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii este o cauză justificativă care înlătură
caracterul penal al faptei comise de către o persoană în următoarele situaţii: exercită un drept prevăzut de lege
(autorizarea legii), îndeplineşte o obligaţie impusă de lege cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de
aceasta (ordinul legii), îndeplinește o obligație impusă de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege,
dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală (comanda autorității legitime).
În viziunea vechiului Cod penal anterior, fapta comisă în exercitarea unui drept sau în îndeplinirea
unei obligaţii prevăzute de lege era considerată ca nefiind prevăzută de legea penală, omiţând însă faptul că,
în realitate, ne aflăm în faţa unui veritabil conflict între norma de incriminare şi o altă normă (penală sau
extrapenală) care legitimează fapta, ca expresie a exercitării unui drept ori a îndeplinirii unei obligaţii
stipulate de această din urmă normă.
Astfel, se prevede că este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în: exercitarea unui
drept recunoscut de lege (autorizarea legii) - poate fi invocată atât de o persoană fizică, cât şi de o persoană
juridică; prin noţiune de lege se înţelege atât actul normativ emis de Parlament (lege stricto sensu), cât şi alte
acte normative (Constituţia, ordonanţă a guvernului, hotărâre de guvern, etc.) sau o hotărâre judecătorească,
un contract, etc.; prin noţiunea de drept trebuie avute în vedere atât drepturile subiective, cât şi prerogativele
conferite de lege unei persoane fizice sau juridice ori unei autorităţi de stat; exercitarea dreptului trebuie
efectuată în limitele prevăzute de lege, cu bună credinţă (de exemplu, se va reţine drept cauză justificativă, în
cazul unei acuzaţii cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz de încredre, exercitarea dreptului de retenţie10,

10
Potrivit art. 2495 alin. (1) Cod civil, cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp
creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl
despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i
le-a cauzat. Prin art. 2496 Cod civil, sunt stabilite şi o serie de excepţii de la exercitarea dreptului de retenţie: (1)
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau

5
în situaţia refuzului de restituire a unui bun pe care detentorul îl deţine în baza unui titlu); dacă legea
incriminează săvârşirea faptei, fără drept - de exemplu, în cazul infracţiunilor de violare de domiciliu (art.
224 Noul Cod penal), violarea sediului profesional (art. 225 Noul Cod penal), violarea vieţii private (art. 226
Noul Cod penal), sau în mod ilegal (de pildă, în cazul infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi
muniţiilor, prevăzută de art. 342 Noul Cod penal sau a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal,
prevazută de art. 205 Noul Cod penal), iar fapta este comisă în exercitarea dreptului recunoscut de lege, ne
aflăm în faţa unei situaţii care înlătură prima trăsătură esenţială a infracţiunii (tipicitatea), iar nu a cauzei
justificative prevăzute de art. 21 alin. 1 Noul Cod penal, care înlătură numai cea de-a doua trăsătură esenţială
a infracţiunii, respectiv antijuridicitatea; îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege cu respectarea condiţiilor
şi limitelor prevăzute de aceasta (ordinul legii) - spre deosebire de exercitarea unui drept care este
facultativă, îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege are caracter imperativ şi, pe cale de consecinţă, fapta
persoanei care o execută în condiţiile şi limitele prevăzute de lege este justificată, necontravenind ordinii
juridice (de exemplu, dispoziţiile legale referitoare la exercitarea profesiei de doctori chirurgi sau de medicină
de urgenţă justifică intervenţiile curative asupra corpului pacienţilor care ar putea fi apreciate in abstracto ca
fiind vătămări corporale); activităţile efectuate nu trebuie doar să fie prevăzute de lege, ci şi să urmărească un
scop legitim şi să fie necesare şi proporţionale cu scopul urmărit; poate fi invocată atât de o persoană fizică,
cât şi de o persoană juridică, care sunt destinatarii direcţi ai ordinului legii; îndeplinirea unei obligaţii impuse
de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală (comanda
autorităţii legitime) - în principiu, obligaţia trebuie să fie impusă făptuitorului de autoritatea publică
competentă (civilă sau militară) cu respectarea condiţiilor de formă şi fond prevăzute de lege [de pildă, art.
150 alin. 3 Noul Cod de procedură penală prevede că, în cadrul actelor efectuate cu prilejul punerii în
executare a procedeului probatoriu al constatării unei infracţiuni, activitatea persoanelor care participă la
constatare nu constituie infractiune]; impunerea obligaţiei nu trebuie să provină de la o autoritate privată;
cauza justificativă poate fi reţinută şi atunci când s-a pus în executare o obligaţie care este impusă în mod
nelegal de autoritatea competentă, cu excepţia situaţiilor în care caracterul nelegal este vădit; prin urmare,
executarea unei obligaţii impuse de o autoritate printr-un act care are o aparenţă de legalitate, dar care în
realitate este nelegal, constituie o cauză justificativă pentru făptuitor (de exemplu, investigatorul sub
acoperire care desfăşoară o activitate de supraveghere a unor traficanţi de droguri, autorizată de un procuror
dintr-un parchet necompetent material, ori cu încălcarea dispoziţiilor strict şi limitative prevăzute de art. 148
Noul Cod de procedură penală); poate fi invocată atât de o persoană fizică, cât şi de o persoană juridică.
La prima vedere putem face o diferenţiere între acestea din două perspective: în funcţie de
caracterul obligatoriu sau facultativ ce a stat la baza comportamentului făptuitorului11 şi în funcţie de sursa
ce a impus justificarea. În prima situaţie distingem între modul de exercitare a conduitei care, pe de o parte
este permisă (exercitarea unui drept - alin. 1, teza I), iar pe de altă pare este impusă (fie de un act normativ -
alin. 1, teza a II-a, fie de ordinul autorităţii legitime - alin. 2). În cea de-a doua situaţie, ne raliem la
perspectiva legiuitorului de a separa aceste situaţii de excludere a infacţiunii în funcţie de originea justificării;
la alin. 1 exercitarea unui drept şi îndeplinerea unei obligaţii este impusă de lege, iar la alin. 2 îndeplinirea
unei obligaţii este impusă de autoritatea competentă.
Într-o primă modalitate, caracterul justificat al faptei derivă din aceea că reprezintă exercitarea unui
drept recunoscut de lege, iar în a doua modalitate derivă din îndeplinirea unei obligații impuse de lege cu
respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta (Molnar, 2010).
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații a mai fost reglementată și în Codurile penale
din 1864 și 1936, fiind abordată și în doctrină sub denumirea de Ordinul legii și ordinul ierarhic.
Codul penal din 1969 nu a mai prevăzut ordinul legii și comanda autorității legitime printre cauzele
care exclud infracțiunea, pe considerentul că ordonarea unei activități de către lege nu poate fi apreciată ca
ilicită, iar executarea unui ordin în formele prevăzute de lege are același efect ca și executarea legii; în cazul

dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită. (2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-
credinţă decât în cazurile anume prevăzute de lege.
11
Tudorel Toader, Noul Cod Penal, comentarii pe articole, p. 58.

6
ordinului ilegal devin incidente prevederile referitoare la abuz, în cazul persoanei care execută ordinul, și cele
privind instigarea, în privința persoanei care a dat ordinul.
În condițiile de reglementare a Codului penal din 1969, atunci când se constata că o faptă era
conformă cu legea, soluția de achitare sau de neurmărire se referea la cauza de împiedicare sau continuare a
punerii în mișcare a acțiunii penale fapta nu este prevăzută de legea penală (Voicu, 2014).
Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în exercitarea unui drept ori în îndeplinirea unei
obligații, evidențiază în mod cert un posibil conflict între norma de incriminare, care interzice săvârșirea
faptei, pe de o parte, și o altă normă juridică, penală ori extrapenală, care îngăduie ori chiar impune săvârșirea
aceleiași fapte, pe de altă parte (Molnar, 2010).
Conflictul dintre norma de incriminare și norma care îngăduie sau chiar impune săvârșirea faptei
prevăzute de legea penală nu poate fi soluționat decât pe cale juridică, prin lege. De aceea, în noul Cod penal
s-a reglementat expres drept cauză justificativă exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații.
Este de atributul legiuitorului să stabilească în ce situații și în ce condiții o dispoziție legală, care
constituie sursa unui drept sau a unei obligații, primează în raport cu dispoziția prevăzută într-o altă normă.
În ceea ce privește exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta își poate avea izvorul atât
într-o lege în sens restrâns (stricto sensu), cât și în alte acte normative (hotărâri, acte administrative
individuale) sau în cutumă (Voicu, 2014).
În această modalitate normativă, doctrina a avansat ca exemplu exercitarea unor drepturi
constituționale, cum ar fi dreptul la libertatea de exprimare.
Când legea incriminează săvârșirea faptei fără drept sau în mod ilegal (spre exemplu, în cazul
infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzută de art. 342 Noul Cod penal, sau al
infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 Noul Cod penal), iar fapta este săvârșită
în exercitarea unui drept recunoscut de lege, a unei obligații impuse de lege sau de autoritatea competentă, va
fi înlăturată tipicitatea infracțiunii. Aceeași împrejurare constituie cauză justificativă în cazul în care
legiuitorul nu a prevăzut acest element de tipicitate, iar fapta este săvârșită ca urmare a ordinului legii sau a
dispoziției autorității competente (spre exemplu, activitățile autorizate de către procuror și realizate de către
investigatorul sub acoperire) (Udroiu, 2014).
Exercitarea unui drept poate fi analizată diferit ca urmare a reglementării din noul Cod civil în ce
privește exercitarea unor drepturi ale creditorului. Dreptul de retenție a fost recunoscut de doctrină și
jurisprudență în favoarea creditorului cu privire la bunul debitorului până la executarea obligațiilor născute în
legătură cu lucrul respectiv și constituie o cauză justificativă în cazul faptei de abuz de încredere comisă în
modalitatea refuzului de restituire (art. 238 alin. 1 Noul Cod penal).
Prevederile art. 2440 Noul Cod civil, referitoare la preluarea bunului de către creditor prin mijloace
proprii, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, pot constitui temei pentru invocarea cauzei
justificative constând în exercitarea unui drept, dacă acest creditor ar fi acuzat de săvârșirea infracțiunii de
furt (Voicu, 2014).
Legiuitorul acordă valență de cauză justificativă atât îndeplinirii obligației impuse de lege, cât și
îndeplinirii obligației impuse de autoritatea competentă.
Un exemplu pentru o obligație impusă de lege poate fi oferit în cazul activităților forțelor de poliție
de menținere a a ordinii publice. Activitățile exercitate în acest scop, cum ar fi vătămarea corporală a unei
persoane, au caracter licit, atât timp cât agentul respectă condițiile de intervenție prevăzute în legislația
specială (Udroiu, 2014).
În ceea ce privește ordinul autorității legitime, în doctrina penală au fost promovate, de-a lungul
timpului, atât teoria subordonării necondiționate, cât și teoria baionetei inteligente, dominând în prezent
teoriile eclectice, apte să promoveze un echilibru care să dea satisfacție atât interesului represiunii penale a
faptelor periculoase, cât și interesului bunei funcționări a administrației publice.
Atunci când ordinul de a comite fapta prevăzută de legea penală a fost emis de o autoritate,
executarea sa constituie cauză justificativă, cu excepția situației în care ordinul este în mod vădit ilegal. Deci
executantul are dreptul să exercite un control formal al legalității ordinului primit; în afara acestui control
formal, agentul executor nu are dreptul, în principiu, să cenzureze ordinul primit, sub aspectul legalității lui
substanțiale (Voicu, 2014).

7
Trebuie precizat că, spre deosebire de cazul îndeplinirii unei obligații impuse de lege, care nu poate
fi invocat decât de către o persoană abilitată să pună în aplicare nemijlocit dispozițiile legii, în cazul prevăzut
în art. 21 alin. 2 Noul Cod penal, fapta prevăzută de legea penală este comisă de către o persoană care
acționează în baza și în executarea unui ordin emis de o autoritate competentă în scopul aplicării unei legi.
Aceste dispoziții nu pot fi invocate decât de către o persoană care avea statut de funcționar public în
momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală și care se afla - în raport cu statutul său - în situația de a
îndeplini un ordin (Molnar, 2010).
Toate cele trei situaţii prevăzute de art. 21 Noul Cod penal reprezintă fiecare în parte o cauză
justificativă producând efecte specifice acestei categorii, ceea ce implică analizarea separată a acestora.
În prima teză a articolului, doctrina a semnalat confuzia referitoare la aria de acţiune a situaţiei
exercitării unui drept, fiind neclară utilizarea conceptului de lege, care poate fi privit dintr-o manieră limitată
(actele normative astfel denumite emise de autoritatea legiuitoare principală - Parlamentul)12 ori una extinsă
(orice acte cu caracter normativ, inclusiv dispoziţii din acte normative inferioare legii ori chiar surse formal
extralegale, dar admise de ordinea juridică, precum contractele legale şi valide sau chiar cutuma)13.
Trebuie să amintim că pentru existenţa acestei cauze justificative este imperativ ca dreptul
recunoscut de lege să fie exercitat cu bună credinţă, în forma în care legea a prevăzut executarea acestuia, în
limitele stabilite de aceasta.
Dacă exercitarea unui drept este privită ca o facultate a autorului faptei dezincriminate, îndeplinirea
unei obligaţii impuse de lege este impusă de norma legală, astfel că aceasta respectă ordinea juridică, în
condiţiile în care executarea faptei se încadrează în limitele prevăzute de lege. Tragem deci concluzia că
făptuitorul trebuie sa depună toate diligenţele pentru a fi convins de existenţa unei norme imperative care
justifică fapta care, analizată in abstracto, ar constitui o infracţiune, iar neadoptarea unei conduite impuse de
lege poate reprezenta ea însăşi o faptă ilicită14.
Cea de-a treia teză a art. 21 Noul Cod penal, prevăzut la alin. 2, observă o asemănare între aceasta şi
ordinul legii, diferenţa situându-se din perspectiva relaţiei de subordonare ierarhică, legal instituită între
autoritatea (de domeniul public) care emite ordinul şi persoana ce urmează să-l execute15.
În acest sens au fost emise legi care stabilesc exact limitele atribuţiilor personalului care fac parte
din autoritatea publică reglementată. Printre acestea se numără şi obligaţia acestora de a executa ordinele şi
dispoziţiile şefilor ierarhici, având dreptul de a refuza executarea acestora în cazurile când le consideră
ilegale. Dacă superiorul cere executarea unei dispoziţii în scris, funcţionarul este obligat să o execute cu
excepţia cazului în care această dispoziţie este vădit ilegală.
Codul penal din 1969, nu a prevăzut exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii printre
cauzele care exclud infracţiunea, pe considerentul că executarea dispoziţiilor legale reprezintă de fapt
executarea legii, deci nu se pot produce ilegalităţi, faptele ordonate de lege nu pot fi infracţiuni.
În cazul în care un funcţionar ar fi dat un ordin ilegal el comitea un abuz în serviciu, iar executantul
ar fi urmat situaţia instigatului la o anumită infracţiune, în raport de cel care a dat ordinul16.
În ceea ce priveşte ordinul autorităţii legitime au fost enunţate două teorii: teoria consemnului în
care regula era aceea că sub arme, regulamentul militar este singura lege, care presupunea supunerea
necondiţionată faţă de comandant (regula a fost criticată pentru posibilitatea creată unui comandant care ar fi
folosit armata pe care o conducea pentru a răsturna ordinea socială, a acapara puterea, a se servi de
subordonaţi în scopuri proprii); teoria baionetelor inteligente care ar atrage răspunderea militarilor în
executarea ordinelor, sistem criticat pentru că inducea în armată indisciplina, comentarea ordinelor,
neexecutarea dispoziţiilor, deoarece inferiorul punea în discuţie ordinele.
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii este o cauză de excludere a caracterului penal
al faptei prin componenta sa justificativă. La fel ca celelate instituţii aparţinând cauzelor justificative, produce
efecte in rem, ce se răsfrâng şi asupra participanţilor.

12
Viorel Paşca, Drept penal. Partea generală, p. 177.
13
Ioan Molnar, George Antoniu, Explicaţii preliminare ale Noului Cod Penal, vol. I, p. 205.
14
Tudorel Toader, op. cit., p. 60.
15
Ioan Molnar, George Antoniu, op. cit., p. 208.
16
Mihai Adrian Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Editas, 2004, p. 46.

8
Împotriva unei persoane, a cărei faptă a fost catalogată de organul abilitat de lege, ca fiind sub
incidenţa art. 21 Noul Cod penal, nu se pot aplica niciun fel de sancţiuni penale, măsuri educative sau de
siguranţă.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă generată de săvârşirea faptei, identificăm două situaţii: regula
constă în lipsa tragerii la răspundere a unei unei fapte comise în exercitare unui drept sau îndeplinirea unei
obligaţii (cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiu drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu
excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv, potrivit art. 1353 Cod civil); excepţia reiese din situaţia
în care fapta realizată în îndeplinerea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă este ilegală, dar
caracterul ei ilicit nu poate fi determinat ca fiind evident. În acest caz fapta nu constituie infracţiune, deoarece
nu îndeplineşte condiţia de existenţă a unui caracter vădit ilegal al faptei, dar atrage răspunderea civilă
delictuală a făptuitorului care putea să constate caracterul ilicit al faptei (îndeplinirea unei activităţi impuse
ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-şi dea seama
de caracterul ilicit al faptei săvârşite în asemenea împrejurări, potrivit art. 1364 Cod civil); produce efecte in
rem, care se răsfrâng şi asupra participanţilor.
În situaţia în care cauza justificativă a exercitării unui drept sau a îndeplinirii unei obligaţii este
constatată în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar dacă această constatare survine în cursul
judecăţii, instanţa dispune achitarea.
Fiind cuprinse în noua reglementare mai favorabilă, aceste cauze justificative se vor aplica şi
faptelor comise înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod penaș care nu au fost definitiv judecate.
Cauza justificativă reprezintă o preluare cu modificări din Codul penal 1936, o cauză generală
similară neexistând în Codul penal din 1969, fiind apreciată ca atât de evidentă, încât reglementarea sa a fost
considerată superfluă.
Referitor la exercitarea unui drept recunoscut de lege, doctrina a avansat ca exemplu exercitarea
unor drepturi constituţionale, cum ar fi dreptul la libertatea de exprimare.
Când legea incriminează săvârşirea faptei fără drept sau în mod ilegal (de exemplu, în cazul
infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută de art. 342 Noul Cod penal sau al
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 Noul Cod penal), iar fapta este săvârşită
în exercitarea unui drept recunoscut de lege, a unei obligaţii impuse de lege sau de autoritatea competentă, va
fi înlăturată tipicitatea infracţiunii. Aceeaşi împrejurare constituie cauză justificativă, dacă legiuitorul nu a
prevăzut acest element de tipicitate, iar fapta este săvârşită ca urmare a ordinului legii sau a dispoziţiei
autorităţii competente (spre exemplu, activităţile autorizate de procuror şi realizate de investigatorul sub
acoperire).
Legiuitorul acordă valenţă de cauză justificativă atât îndeplinirii obligaţiei impuse de lege, cât şi
îndeplinirii obligaţiei impuse de autoritatea competentă. Un exemplu pentru obligaţie impusă de lege poate fi
oferit în cazul activităţii forţelor de poliţie de menţinere a ordinii publice. Astfel, activităţile exercitate în
acest scop, cum ar fi vătămarea corporală a unei persoane, au caracter licit, atât timp cât agentul respectă
condiţiile de intervenţie prevăzute în legislaţia specială.
Referitor la obligaţia impusă de o autoritate, Noul Cod penal prevede respectarea anumitor condiţii:
autoritatea trebuie să fie competentă pentru a emite ordinul în materia respectivă; ordinul trebuie emis în
forma prevăzută de lege; ordinul nu este în mod vădit ilegal (spre exemplu, aplicarea în cazul unei persoane a
pedepsei cu moartea).17
Consimţământul persoanei vătămte este o instituţie nouă introdusă de Noul Cod penal, deşi doctrina
a abordat această cauză care înlătură caracterul penal al faptei, cum sunt şcoala dreptului natural, doctrina
germană hegheliană ce admitea renunţarea unei persoane la drepturile sale, apoi şcoala sociologică a
dreptului care acceptă exonerarea de răspundere penală în cazul consimţământului victimei.
Dispoziţiile art. 22 Noul Cod penal prevăd ca fiind justificată fapta ilicită săvârşită cu acordul
persoanei vătămate, dacă aceasta dispune de valoarea lezată sau pusă în pericol, cu excepţia infracţiunilor
contra vieţii ori dacă legea prevede expres lipsa incidenţei acestei cauze.

17
http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-21

9
Trebuie reţinut aspectul privind tipicitatea faptei consimţite de persoana lezată pentru ca aceasta să
facă obiectul prezentei cauze justificative, altfel constatăm lipsa altei trăsăsturi esenţiale a infracţiunii decât
antijuridicitatea (luarea unui mobil din posesia sau detenţia altuia s-a făcut cu consimţământul acestuia, fapta
nu va constitui infracţiunea de furt, ca urmare a lipsei tipicităţii, nu ca efect al cauzei justificative a
consimţământului persoanei vătămate).
Recunoașterea unor consecințe pe care le generează consimțământul în materie penală se
fundamentează pe rațiuni care țin de însăși natura omului înzestrat cu conștiință și voință proprie, cât și pe
comandamente ce țin de viața socială și de progresul social.
În raport cu aceste fundamente, normele dreptului penal nu pot face abstracție de consimțământ,
privit ca manifestare liberă de voință, indiferent dacă această manifestare de voință emană de la persoana
asupra căreia se săvârșește o faptă prevăzută și interzisă de norma penală ori că acesta emană de la o persoană
protejată de norma penală (Molnar, 2010).
Consimțământul persoanei vătămate reprezintă o cauză justificativă, neavând corespondent ca
reglementare a instituției în Codul penal din 1969.
Consimțământul persoanei vătămate a fost recunoscut însă și sub imperiul legii vechi, ca fiind o
cauză care înlătură tipicitatea infracțiunii (spre exemplu, pătrunderea într-o locuință cu consimțământul
persoanei care o folosește) sau drept cauză de atenuare a răspunderii penale (Udroiu, 2014).
Cauza justificativă a consimțământului persoanei vătămate are menirea de a concilia conflictul ce
poate să apară între o normă care incriminează o faptă, pe de o parte, și o altă normă juridică, aparținând altei
ramuri de drept, în temeiul căreia o persoană poate să dispună de un bun, de un drept al său, chiar și în
ipoteza în care acest drept al său s-ar afla sub protecția unei norme juridico-penale (Molnar apud Voicu,
2014).
În ceea ce privește condițiile consimțământului, doctrina a statuat că acesta trebuie să fie valabil
exprimat, actual, să privească o valoare socială de care titularul poate dispune, să provină de la titularul
valorii sociale ocrotite și să fie determinat.
Pentru a funcționa drept cauză justificativă, consimțământul persoanei vătămate trebuie să fie
exprimat în legătură cu o valoare socială cu privire la care persoana vătămată să poată dispune în mod legal,
făcându-se distincția în doctrină între drepturi alienabile și drepturi inalienabile.
Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum
și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia (art. 22 alin. 2 Noul Cod penal).
Cauza justificativă nu are incidență în cazul valorilor sociale cu privire la care persoana nu poate
dispune, deoarece fie nu îi aparțin, fie aceasta ar duce la o piedere totală și ireversibilă a valorii sociale în
cauză.
În unele cazuri, legea exclude posibilitatea reținerii consimțământului drept cauză justificativă (de
exemplu, în cazul infracțiunilor de trafic de persoane - art. 210 alin. 3 Noul Cod penal și trafic de minori - art.
211 alin. 3 Noul Cod penal).
Cu toate acestea, în cazul infracțiunilor contra vieții, consimțământul victimei, dacă întrunește
anumite condiții, poate atrage o răspundere penală atenuată, conform art. 190 Noul Cod penal privind
infracțiunea de ucidere la cererea victimei.
Menținerea caracterului nejustificat al infracțiunii în cazul în care victima consimte la suprimarea
vieții sale este în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., care a statuat că art. 2 al Convenției nu include și
dreptul de a muri, fie cu ajutorul unei terțe persoane, fie cu participarea unei autorități publice (C.E.D.O.,
Pretty c. Regatului Unit, cererea nr. 2346/2002, paragraful 40). Consimțământul persoanei vătămate înlătură
caracterul nejustificat al faptei atât în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, cât și din culpă, în această
ultimă situație victima exprimându-și acordul cu privire la conduita creatoare de risc, iar nu la rezultatul
acesteia.
Eroarea asupra consimțământului, ca motiv de justificare a faptei, produce, în principiu aceleași
efecte ca și lipsa consimțământului ca cerință a normei de incriminare, în sensul că cel care acționează
crezând că are consimțământul titularului dreptului afectat, deși în realiate acest consimțământ nu există,
poate invoca eroarea de fapt în măsura în care aceasta a fost invincibilă; dacă eroarea de fapt este vincibilă,
făptuitorul va fi penal responsabil numai în măsura în care fapta pe care a săvârșit-o constituie infracțiune și
în ipoteza în care este comisă din culpă (Molnar, 2010).

10
Pentru a se putea constata existenţa acestei cauze justificative, trebuiesc îndeplinite cumulativ trei
condiţii: să existe un consimţământ valabil exprimat al persoanei vătămate cu privire la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, consimţământul să privească valori sociale al căror titular este persoana vătămată
şi de care aceasta poate dispune în mod legal şi consimţământul să fie anterior primului act de executare al
faptei tipice.
În stabilirea existenţei unui consimţământ valabil exprimat al persoanei lezate de săvârşirea faptei
ilicite, vom trasa acele reguli esenţiale pe care trebuie să le respecte, şi anume: să fie exprimat de către o
persoană cu discernământ, indiferent dacă aceasta are capacitate deplină de exerciţiu sau nu, să fie
exteriorizat în cunoştinţă de cauză, să fie liber şi serios, să fie hotărâtor şi clar, fără urmă de confuzie, să nu
fie viciat prin eroare, dol sau violenţă.
Consimţământul poate să îmbrace mai multe forme (oral, scris, prin mijloace tehnice speciale de
comunicare), legea putând stabili în anumite situaţii condiţiile exacte de exprimare a acestuia.
Condiţia impusă de legiuitor limitează capacitatea unei persoane de a dispune într-un anumit fel de
valorile sociale care, deşi este titularul acestora, bunele moravuri sau morala publică restricţionează conduita
contrară acestora (majorul care întreţine relaţii sexuale cu o minoră de 15 ani având consimţământul acesteia,
nu va beneficia de caracterul justificat al faptei; soţul care încheie o nouă căsăstorie cu acordul soţiei actuale
va răspunde penal pentru infracţiunea de bigamie). Infracţiunile contra vieţii sunt excluse de către legiuitor ca
putând fi la dispoziţia persoanei vătămate (alin. 2), precum şi anumite infracţiuni prevăzute expres (traficul
de persoane, potrivit art. 210 alin. 3 Noul Cod penal).
Dacă regula privind precederea consimțământului de către faptă nu este îndeplinită, iar
consimţământul survine după începerea acţiunii, se poate constata existenţa tentativei. Nu există de asemenea
cauză justificată a faptei în situaţia în care persoana vătămată îşi exprimă acordul de voinţă după comitera
efectivă a acesteia.
Fără existenţa unei fapte prevăzute de legea penală nu se mai pune problema analizei existenţei
vreunei cauze justificative. Dacă lipsa consimţământului persoanei vătămate este o condiţie de existenţă a
infracţiunii, atunci existenţa unui astfel de consimţământ va face ca fapta să nu fie prevăzută de legea penală
(lipseşte tipicitatea) , iar caracterul penal al faptei va fi înlăturat ca efect al lipsei prevederii în legea penală.
De exemplu, consimţământul persoanei vătămate privind luarea unui bun mobil din posesia sa nu va fi
calificat furt (art. 228 Cod penal) , fiindcă nu s-a realizat fără consimţământul acesteia şi astfel nu reprezintă o
faptă prevăzută de legea penală; la fel şi în cazul faptei în care raportul sexual ori actul sexual nu s-a realizat
prin constrângere, ci cu consimţământul celeilalte persoane, fapta nu va constitui infracțiunea de viol (art. 218
Cod penal).
Dacă partea vătămată consimte la lezarea sau punerea în pericol a valorii sociale (de care teoretic
poate dispune) cu scopul de a aduce atingere altor valori sociale, atunci un astfel de acord nu este valabil, iar
fapta este nejustificată. De exemplu, partea vătămată consimte la producerea vătămării asupra sa în scopul
sustragerii de la serviciul militar pe timp de război (art. 432 Cod penal); în acest caz, faptuitorul care a ştiut
scopul urmărit prin acordul dat de către persoana vătămată nu a dispus, în mod legal de valoarea socială
ocrotită.
În lege a fost prevăzut expres că în cazul infracţiunilor contra vieţii consimţământul persoanei
vătămate nu produce niciun efect (art 22 alin. 2 Cod penal). Aşadar, persoana vătămată nu poate consimţi la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală care să aibă ca obiect viaţa persoanei respective.
Titularul nu poate dispune în mod legal de valoarea socială ocrotită nici atunci când o prevedere
legală exclude caracterul justificat al consimţământului în cazul unor infracţiuni. De exemplu, în cazul
infracţiunii de trafic de persoane, în art. 210 alin. 3 Cod penal se prevede: consimţământul persoanei victimă
a traficului nu constituie cauză justificativă; la fel şi în cazul infracţiunii de trafic de minori în art. 211 alin. 3
Cod penal se prevede: consimţământul persoanei victimă a traficului de minori nu constituie cauză
justificativă.
Consimţământul trebuie sa fie valabil exprimat (să nu fie viciat) şi poate fi dat în orice formă (oral,
scris, gesturi, etc.) afară de cazul în care în lege se prevede o anumită formă. Consimţământul persoanei
vătămate poate fi exprimat personal, dar este posibil să fie exprimat printr-un reprezentant. Dacă o persoană
vătămată şi-a dat acordul ulterior săvârşirii faptei, caracterul nejustificat al faptei nu este înlaturat. Dacă

11
persoana vătămată şi-a dat iniţial acordul, dar pe parcursul săvârşirii faptei a retras acest acord, continuarea
săvârşirii faptei este nejustificată şi poate fi infracţiune.
Consimţământul persoanei vătămate este o cauză justificativă care înlătură caracterul penal al faptei,
forma vinovăţiei pe care o va lua fapta ilicită neavând relevanţă în constatarea acestei situaţii. Totuşi, în
situaţia în care din culpă se produce un rezultat mai grav decât pentru cel care a fost exprimat acordul,
făptuitorul va răspunde pentru acea faptă.
Participanţii la săvârşirea faptei ilicite consimţite de către persoana lezată, se bucură de efectele
caracterului de excludere a infracţiunii, împotriva lor neputând fi dispuse măsuri de siguranţă (legea prevede
expres eliminarea cauzelor justificative din categoria împotriva cărora se pot aplica, potrivit art. 107 alin. 2
Noul Cod penal), măsuri educative sau pedepse, acestea fiind consecinţe ale efectului in rem generat de
consimţământul personei vătămate.
Împotriva autorului faptei ilegale consimţite în mod legal de către persoana care a fost lezată de
producerea acelei fapte, nu se pot aplica pedepse, măsuri educative sau alte sancţiuni de drept penal.
În ceea ce priveşte latura civilă a infracţiunii săvârşite sub incidenţă acestei cauze justificative,
făptitorului nu i se vor imputa eventualele prejudicii cauzate de săvârşirea faptei.
Fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate are caracter ilicit şi
deci nu va avea caracter penal.
Existenţa consimţământului victimei cu privire la valoarea socială lezată poate avea şi natură
juridică de cauză de atenuare a răspunderii penale. De exemplu, uciderea la cererea victimei (art. 190 Cod
penal) reprezintă un omor atenuat tocmai ca urmare a existenţei consimţământului victimei cu privire la
vătămarea valorii sociale respective.
Dacă se produce o faptă mai gravă decât cea la care s-a consimţit făptuitorul va răspunde penal
pentru aceasta.
Din moment ce persoana vătămată a consimţit la vătămarea valorii sociale, nu se mai pune
problema răspunderii civile pentru eventualul prejudiciu cauzat persoanei vătămate.
Consimţământul persoanei vătămate a fost recunoscut şi sub imperiul legii vechi ca fiind o cauză
care înlătură tipicitatea infracţiunii (de exemplu, pătrunderea într-o locuinţă cu consimţământul persoanei
care o foloseşte) sau drept cauză de atenuare a răspunderii penale. Noul Cod penal prevede însă
consimţământul victimei ca fiind o cauză generală de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, în măsura
îndeplinirii condiţiilor prevăzute. Referitor la condiţiile consimţământului, a fost statuat că acesta trebuie să
fie valabil exprimat, actual, să privească o valoare socială de care titularul poate dispune, să provină de la
titularul valorii sociale ocrotite şi să fie determinat.
Astfel, consimţământul nu va constitui o cauză justificativă atunci când victima renunţă la valori
sociale indisponibile. Stabilirea caracterului indisponibil al valorii sociale este atributul organelor judiciare,
însă legiuitorul a prevăzut în mod expres două ipoteze în care cauza justificativă nu operează, respectiv în
cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi în cazurile în care legea exclude în mod expres efectul justificativ
(de exemplu, art. 210 alin. 3 Noul Cod penal privind infracţiunea de trafic de persoane şi art. 211 alin. 3
privind infracţiunea de trafic de minori).
Totuși, în cazul infracţiunilor contra vieţii, consimţământul victimei, dacă întruneşte anumite
condiţii, poate atrage o răspundere penală atenuată, conform art. 190 Noul Cod penal privind infracţiunea de
ucidere la cererea victimei. Menţinerea caracterului nejustificat al infracţiunii, dacă victima consimte la
suprimarea vieţii sale este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene, care a statuat că art. 2 al
Convenţiei nu include şi dreptul de a muri, fie cu ajutorul unei terţe persoane, fie cu participarea unei
autorităţi publice.
Având în vedere că legea nu distinge, consimţământul victimei va înlătura caracterul nejustificat al
faptei atât în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, cât şi din culpă, în acest ultim caz victima exprimându-
şi acordul cu privire la conduita creatoare de risc, iar nu la rezultatul acesteia.
Aplicarea art. 5 Noul Cod penal poate fi considerată mai favorabilă, având în vedere caracterul
general al cauzei justificative18.

18
Ibidem.

12
BIBLIOGRAFIE
1. Antoniu, George, Practică judiciară penală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1998.
2. Antoniu, George, Practică judiciară penală, vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1992.
3. Antoniu, George, Daneș, Ștefan, Popa, Marian, Codul penal pe înțelesul tuturor, ediția a VII-a, Ed.
Juridică, București, 2002.
4. Antoniu, George, Toader, Tudorel, Explicațiile Noului cod penal, vol. IV, Ed. Universul Juridic,
București, 2016.
5. Boroi, Alexandru, Drept penal. Partea specială, ediția a II-a, Ed. C. H. Beck, București, 2014.
6. Boroi, Alexandru, Rusu, Ion, Chirilă, Angelica Daniela, Goga, Gina Lavioara, Ionescu-Dumitrache, Ana-
Alina, Balan-Rusu, Minodora-Ioana, Practică judiciară în materie penală. Drept penal, partea specială,
Ed. Universul Juridic, București, 2014.
7. Chivulescu, Gh., Bulai, C., Antoniu, G., Dicționar juridic penal, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1976.
8. Cocaină, Mihai A., Cocaină, Aurică, „Tentativa. Infracţiunea autonomă”, în Revista de Drept Penal, nr.
3, 2000.
9. Diaconescu, Horia, Infracțiunile de corupție și cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All Beck,
București, 2004.
10. Dobrinoiu, Vasile, Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, București, 1995.
11. Dobrinoiu, Vasile, Drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2000.
12. Dobrinoiu, Vasile, Hotca, Mihai-Adrian, Gorunescu, Mirela, Dobrinoiu, Maxim, Pașcu, Ilie, Chiș, Ioan,
Păun, Costică, Neagu, Norel, Sinescu, Mircea Constantin, Noul Cod penal comentat. Partea specială,
ediția a II-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
13. Dobrinoiu, Vasile, Hotca, Mihai-Adrian, Neagu, Norel, Murea, Marius, Cășuneanu, Costel, Legea
nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Ed. Wolters Kluwer.
14. Dobrinoiu, Vasile, Neagu, Norel, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
15. Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Bulai, C., Iliescu, N., Stănoiu, R., Roșca, V., Explicații
teoretice ale Codului Penal Român - partea specială, vol. IV, Ed. Academiei Române, București, 2003.
16. Filipaș, Avram, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Ed. Academiei, București, 1985.
17. Filipaș, Avram, Practică judiciară penală, vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1992.
18. Gheorghe, Dumitru, Gheorghe, Elena Alexandra, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic,
București, 2012.
19. Gorghiu, Alina, Elemente de drept penal și procesual penal, Ed. Pro Universitaria, București, 2013.
20. Iordache, Magdalena, Drept procesual penal, Ed. Pro Universitaria, 2012.
21. Lorincz, Anca-Lelia, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
22. Lupașcu, Dan, Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală, Ed. Pro Lege, București, 2015.
23. Manea, T., „Tentativa în reglementarea Noului Cod penal”, în Revista Română de Drept, nr. 4, 2006.
24. Papadopol, V., Popovici, M., Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-
1980, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
25. Pitulescu, I., Abraham, P., Derșidan, E., Ranete, I., Dicționar explicativ și practic de drept penal și
procesual penal, Ed. Național, București, 1997.
26. Pop, A. M., „Influenţarea declaraţiilor în lumina prevederilor Noului Cod penal”, în Caiete de Drept
Penal, nr. 3, 2012.
27. Radu, Marius Eugen, Drept procesual penal - parte specială, Ed. Universitară, București, 2014.
28. Streteanu, Florin, Moroşanu, Raluca, Instituţii şi infracţiuni în Noul Cod penal. Manual pentru uzul
formatorilor SNG, Bucureşti, 2010.
29. Toader, Tudorel, Michinici, Maria-Ioana, Crișu-Ciocîntă, Anda, Dunea, Mihai, Răducanu, Ruxandra,
Rădulețu, Sebastian, Noul Cod penal, Ed. Hamangiu, 2014.
30. Tulbure, Adrian Ștefan, Tatu, Angela Maria, Tratat de drept procesual penal, Ed. All Beck, București,
2003.
31. Udroiu, M., Drept penal. Partea generală, ediția a II-a, Ed. C. H. Beck, București, 2015.
32. Udroiu, M., Drept penal. Partea specială, ediția a II-a, Ed. C. H. Beck, București, 2015.
13
33. Udroiu, M., Fișe de drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
34. Udroiu, M., Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, ediția a II-a, Ed. C. H.
Beck, București, 2015.
35. Volonciu, Nicolae, Uzlău, Andreea Simona, Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu,
București, 2014.
36. Zarafiu, Andrei, Procedura penală - Partea generală. Partea specială, ediția a II-a, Ed. C. H. Beck,
București, 2015.
37. http://portal.just.ro/SitePages/jurisprudenta.aspx

14