Sunteți pe pagina 1din 132

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert

yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
Facultatea de Drept și Ştiinte Administrative
xcvbnmqwertyuiopasdfghjxcvbnmqw
ertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiop
Coordonator de disciplină:

asdfjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzx
Conf.univ.dr. Livia Mocanu

cvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrt
yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
2016-2017

UVT
DREPT PRIVAT ROMAN

Suport de curs – învățământ la distanță


Drept, Anul I, Semestrul II

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor și orice folosire alta decât
în scopuri personale este interzisă de lege sub sancțiune penală

2
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI


UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE

= INFORMAȚII SUPLIMENTARE PUTEȚI GĂSI PE


PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA
www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

3
Cuprins- studiu individual (S.I.)

Modulul I. Izvoarele dreptului privat roman


U.I.1. Evoluţia formelor de exprimare ale dreptului privat roman
U.I.2. Opera legislativă a împăratului Justinian

Modulul II. Procedura civilă romană


U.I.3. Procedura legisacţiunilor
U.I.4. Procedura formulară. Procedura extraordinară

Modulul III. Drept civil roman. Persoane


U.I.5. Personalitatea. Oamenii liberi. Sclavii. Dezrobiții
U.I.6. Familia romană. Tutela şi curatela

Modulul IV. Drept civil roman. Bunuri


U.I.7. Categorii de bunuri. Posesiunea
U.I.8. Proprietatea. Drepturi reale asupra lucrului altuia

Modulul V. Drept civil roman. Obligaţiuni


U.I.9. Noţiunea obligaţiei. Clasificarea obligaţiilor. Capacitatea juridică în
materia obligaţiilor. Neexecutarea obligaţiilor.
U.I.10. Stingerea obligaţiilor. Garantarea obligațiilor.

Modulul VI. Drept civil roman. Obligaţiuni


U.I.11. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor. Contracte.
U.I.12. Delicte

Modulul VII. Drept civil roman. Succesiuni


U.I.13. Generalităţi. Succesiunea ab intestat. Succesiunea testamentară.
Succesiunea deferită contra testamentului
U.I.14. Dobândirea moştenirii. Sancţiunea moştenirii. Legate şi fideicomise

4
Modulul I. Izvoarele dreptului privat roman
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins

U1. Evoluţia formelor de exprimare ale dreptului privat roman

2 ore

U2. Opera legislativă a împăratului Justinian

1 oră

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupra izvoarelor dreptului


privat roman.
Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi
înţelegerea semnificaţiei acestora.

5
Unitatea de învăţare 1. Evoluţia formelor de exprimare ale dreptului privat
roman

1.1. Izvoarele dreptului în sens formal


 Noţiunea de izvor al dreptului este susceptibilă de mai multe înţelesuri.
Izvor al
dreptului Astfel, prin izvor de drept în sens material înţelegem un sistem determinat de relaţii
economice care generează un anumit tip de reglementare juridică. Întrucât fiecare
formaţiune socială se identifică în temeiul unor relaţii de producţie specifice, izvoarele
dreptului în sens material îşi schimbă calitatea în procesul evoluţiei de la un mod al
producţiei la altul.
Noţiunea de izvor al dreptului desemnează însă şi sursele de cunoaştere ale
unor sisteme de drept. În acest sens, izvoarele dreptului desemnează documentele pe
baza cărora putem reconstitui fizionomia instituţiilor juridice proprii ale acestor
sisteme. În sfârşit, termenul de izvor al dreptului desemnează şi formele prin
intermediul cărora se realizează exprimarea normelor de drept. Aşa cum se ştie, pentru
ca o normă socială să devină normă de drept sunt necesare anumite forme de adoptare,
forme care diferă de la un act normativ la altul. Totalitatea procedeelor prin care
normele sociale sunt transformate în norme de drept constituie izvoarele dreptului în
sens formal.
În societatea romană, izvoarele dreptului în sens formal au evoluat în funcţie
 de configuraţia factorilor economici, sociali şi politici.
re
juridică Aşa se face că în epoca foarte veche obiceiul juridic a constituit principala
formă de exprimare a dreptului, corespunzător practicilor economiei naturale închise.
Începând cu secolul V î. Hr., legea devine principalul izvor de drept, ca formă
adaptată organizării democratice a societăţii sclavagiste, în care puterea supremă era
deţinută, măcar în aparenţă, de către poporul constituit în comiţii.
Către sfârşitul epocii vechi, normele juridice îşi găsesc exprimarea în edictul
pretorului şi în jurisprudenţă.
Noile izvoare de drept au apărut în condiţiile dezvoltării economiei de schimb,
când obiceiurile şi legea, sancţionate şi adoptate în secolele anterioare, nu mai puteau
oferi soluţii optime unor relaţii sociale extrem de complexe şi diversificate.

6
În noile condiţii, jurisprudenţa şi edictele magistraţilor (în special ale pretorilor)
au adaptat, prin utilizarea unor mijloace extrem de mobile dispoziţiile vechilor legi la
realităţilor sociale în continuă transformare, creând noi figuri şi instituţii juridice.
În epoca clasică, la izvoarele dreptului cunoscute în epoca veche se adaugă
altele noi: senatusconsultele şi constituţiunile imperiale. Senatusconsultele şi
constituţiunile imperiale, forme juridice de manifestare a voinţei imperiale, tind să
modifice sau să înlocuiască vechile izvoare de drept, forme care formal continuă să
fiinţeze, dar care îşi pierd tot mai mult din importanţă (excepţie face numai
jurisprudenţa).
Această linie de evoluţie a izvoarelor dreptului este expresia firească a politicii
de concentrare a întregii puteri în mâinile principelui.
Odată cu epoca postclasică, în condiţiile monarhiei absolute de drept divin şi
ale decăderii economiei, normele dreptului privat roman îmbracă exclusiv forma
constituţiunilor imperiale şi a obiceiurilor.

1.2. Obiceiul

Obiceiul juridic s-a format în procesul descompunerii societăţii gentilice şi al


 apariţiei societăţii politice. În epoca democraţiei militare, viaţa romanilor era
Obiceiul
juridic reglementată de obiceiurile nejuridice, formate prin repetarea anumitor comportări, în
conformitate cu cerinţele economiei primitive. Întrucât obiceiul nejuridic, întemeiat pe
srăvechile tradiţii ale poporului, exprima în aceeaşi măsură interesele tuturor, era
respectat de bunăvoie.
În contextul evoluţiei generale a societăţii romane, generată în primul rând de
dezvoltarea producţiei, fizionomia obiceiurilor se transformă. Stratificarea socială şi
apariţia primelor elemente ale structurii politice, determină o tendinţă de impunere a
acelor obiceiuri care erau convenabile şi utile minorităţii dominante. Odată cu apariţia
statului, obiceiurile care promovau interesele clasei dominante au fost sancţionate şi
aplicate prin intermediul factorilor politici.
Desigur, alături de unele obiceiuri preluate din epoca prestatală care au devenit
norme juridice prin sancţionarea lor de către stat, s-au format şi obiceiuri juridice noi,
generate de noile realităţi economice, sociale şi politice.

7
Timp de două secole, de la fondarea statului până la adoptarea Legii celor XII
Table, obiceiul a fost singurul izvor de drept. În această epocă istorică obiceiurile au
fost ţinute în secret de către pontifi. Pontifii, ca exponenţi ai intereselor patricienilor,
pretindeau că deţin normele de drept de la zei, în scopul de a acredita ideea originii
divine a dreptului. Datorită acestui fapt, la origine, nu exista o clară delimitare între
normele de drept (ius) şi normele religioase (fas).
Către sfârşitul republicii, în procesul trecerii de la economia naturală la o
înfloritoare economie de schimb, importanţa obiceiului scade. Dreptul nescris (ius non
scriptum), simplu ca şi viaţa socială căreia i se adresa, rigid, conservator şi formalist, a
fost înlocuit treptat de actele normative mai bine adaptate la noile cerinţe ale vieţii
sociale. Cu toate acestea, obiceiul juridic este menţionat chiar şi în epoca clasică,
momentul înfloririi maxime a dreptului roman. Astfel, jurisconsultul Salvius Iulianus,
care a trăit în vremea împăratului Hadrian, arată că obiceiul are şi o funcţie
abrogatoare. Rezultă din această afirmaţie că obiceiul are o dublă vocaţie: crează şi
abrogă norme juridice.
În epoca postclasică, odată cu decăderea economiei de schimb şi cu reînvierea
practicilor economiei naturale, importanţa obiceiului sporeşte. În ciuda politicii de
centralizare promovată de către împăraţi, economia şi statul se descompun, iar marii
proprietari îşi asumă întreaga conducere pe domeniile lor. În noua situaţie, când
reglementarea unitară era tot mai greu de realizat, obiceiurile juridice, purtând
amprenta realităţilor specifice fiecărei provincii, îşi redobândesc importanţa de
odinioară.

1.3. Legea

 1.3.1. Lex. Cuvântul lex avea la romani înţelesul de convenţie. Când acordul
Legea
de voinţă se realiza între două persoane fizice, termenul lex avea sensul de contract.
Dacă însă convenţia era încheiată între magistraţi şi popor, cuvântul lex capătă

 înţelesul de lege, ca formă de exprimare a dreptului.


Procedura de Convenţia dintre magistraţi şi popor se încheia potrivit unei proceduri bine
adoptare
determinate. Magistratul făcea cunoscut proiectul de lege printr-un edict. După un
anumit termen, până la care propunerea magistratului era dezbătută în adunări
neoficiale, poporul era convocat în comiţii pentru a se pronunţa asupra proiectului de

8
lege. Dacă era de acord cu propunerea făcută de către magistrat, trebuia să răspundă
prin da (uti rogas), iar dacă nu era de acord, prin nu (antiquo). În acest sens trebuie
înţeleasă afirmaţia lui Gaius potrivit căreia legea este: quod populus romanus iubet
atque constitui (ceea ce poporul decide şi hotărăşte). După ce era votată de către
popor, legea trebuia ratificată de către senat, cu care ocazie se verifica dacă s-au
respectat tradiţiile şi moravurile romane. În realitate, senatul, cel mai autentic
reprezentant al intereselor proprietarilor de sclavi (avem în vedere epoca republicii),
controla pe această cale hotărârile adunărilor poporului, refuzând să ratifice legile care
nu-i erau pe plac. După ratificare, textul legii era depus în tezaurul statului.
Un număr de copii erau difuzate pentru ca legea să fie cunoscută de către toţi
cetăţenii. Orice lege purta numele magistratului care a propus-o.
În epoca republicii, când, în linii generale, democraţia sclavagistă a funcţionat,
legea a constituit principalul izvor de drept. După fondarea principatului, ca o
consecinţă a înlăturării poporului de pe scena vieţii politice, legea îşi pierde treptat
importanţa. Tirania imperială, incompatibilă cu formula democratică de creare a
normelor juridice, a introdus noi izvoare de drept, corespunzătoare noii fizionomii a
statului.

 1.3.2. Structura legii. Legea era formată din trei părţi: praescriptio, rogatio şi
Structura
legii sanctio.
În praescriptio figura numele magistratului care a avut iniţiativa legislativă,
numele comitiilor care au votat legea, locul şi data votării, precum şi ordinea în care şi-
au dat votul comitiile.
Rogatio cuprindea textul legii, care putea fi împărţit în capitole şi paragrafe.
În sanctio se arăta ce consecinţe decurg din încălcarea normelor cuprinse în
rogatio.
În funcţie de sancţionarea lor, legile se împart în trei categorii: leges perfectae,
minus quam perfectae şi imperfectae.
În sancţionarea legilor perfecte se prevedea că orice act făcut în dispreţul
dispoziţiilor cuprinse în rogatio urmează a fi anulat.
Sancţiunea legilor mai puţin perfecte prevedea că încălcarea legii nu duce la
anularea actului făcut prin încălcarea prevederilor sale, dar autorul actului urma să fie
pedepsit cu plata unei amenzi.
9
În cazul legilor imperfecte se arată că nu este permisă încălcarea dispoziţiilor
din rogatio, fără a se arăta ce consecinţe decurg din nerespectarea acelor dispoziţii.

 1.3.3. Legea celor XII Table. Până la jumătatea secolului V î. Hr. dreptul
Legea celor XII
Table roman a îmbrăcat în exclusivitate forma obiceiului, care era ţinut în secret de către
pontifi, reprezentanţi ai intereselor patricienilor. Datorită acestui fapt, în cazul unui
litigiu, părţile erau nevoite să se adreseze pontifilor pentru a afla care sunt drepturile
lor. În dorinţa de a cunoaşte reglementarea juridică în vigoare, plebeii au cerut cu
stăruinţă ca obiceiurile juridice să fie codificate şi publicate. După ce tribunul plebei,
Terentilius Arsa, a formulat zece ani la rând această cerere, în anul 451 î. Hr. s-a
format o comisie în compunerea căreia au intrat zece persoane, decemviri legibus
scribundis, însărcinată cu sistematizarea normelor dreptului cutumiar. Comisia a
publicat normele în vigoare pe zece table de lemn.
Faţă de protestele plebei, care nu era mulţumită de cuprinsul legii, s-a format o
nouă comisie, în componenţa căreia au intrat şi cinci plebei, care a publicat dreptul în
anul 449, pe 12 table de bronz.
Legea celor XII Table este în realitate un adevărat cod, cuprinzând întregul
drept public şi privat. Între dispoziţiile de drept privat, un loc central îl ocupă cele
privitoare la regimul proprietăţii private, la materia succesiunii şi la organizarea
familiei. Normele de drept privitoare la materia obligaţiilor sunt relativ puţint, ceea ce
se explică prin faptul că în epoca adoptării codului decemviral romanii erau un popor
de agricultori, care trăia în condiţiile economiei naturale închise. Numai aşa se poate
înţelege de ce Legea celor XII Table menţionează un singur contract.
Reflectare fidelă a realităţilor economice şi sociale ale Romei din secolul V î.
Hr., Legea celor XII Table este o creaţie originală şi nu o copie a dreptului grec, aşa
cum se menţionează în unele izvoare istorice.
Întrucât cele 12 table de bronz au fost distruse de gali la începutul secolului IV
î. Hr., textul legii nu ne-a prevenit pe cale directă. Totuşi, dispoziţiile sale ne sunt
cunoscute, oarecum aproximativ, datorită reconstituirilor care s-au făcut încă din epoca
renaşterii. În vederea reconstituirii textului legii, au fost utilizate opere juridice şi
literare elaborate spre sfârşitul republicii şi în epoca principatului.
Legea celor XII Table se află la temelia întregului drept roman şi a fost în
vigoare timp de 11 secole.
10
Cu toate acestea, după declanşarea aşa numitei revoluţii economice, când
reglementarea juridică reclama tot mai multe categorii abstracte şi subiectivizate, multe
din vechile dispoziţii au devenit inaplicabile. Astfel, Cicero mărturiseşte că în epoca sa
edictul pretorului luase locul dispoziţiilor din legea decemvirilor.
Faptul că legea nu a fost niciodată abrogată se explică prin aceea că factorii
politici erau interesaţi să convingă poporul că dreptul este imuabil, insensibil la
transformările sociale.

1.4. Edictele magistraţilor

 1.4.1. Magistraţii romani aveau ius edicendi, în virtutea căruia, la intrarea în


Edictul funcţie, publicau un edict prin care arătau cum îşi vor îndeplini atribuţiunile şi ce
magistratului
mijloace juridice vor utiliza. Edictul, un fel de program în baza căruia magistraţii îşi
desfăşurau activitatea, era valabil timp de un an, atât cât dura şi magistratura.
Se pare că în epoca foarte veche, edictele magistraţilor îmbrăcau o formă orală,
dovadă etimologia cuvântului edictum (de la ex dicere). Prin secolul III î. Hr. edictele
magistraţilor sunt date în formă scrisă, fiind publicate pe table de lemn vopsite în alb.
Pe lângă edictul publicat cu ocazia preluării funcţiei şi care era valabil timp de
un an, magistraţii mai dădeau şi edicte cu caracter ocazional, valabile pentru câteva
zile. Edictele valabile pe un an se numeau perpetue (perpetua), iar cele ocazionale se
numeau edicta repentina.

 Între celelalte edicte ale magistraţilor, edictul pretorului prezintă un


interes deosebit întrucât pretorul exercita atribuţiuni cu caracter judiciar. Ceilalţi
magistraţi, deşi aveau şi ei unele atribuţiuni judiciare, îşi desfăşurau principala
activitate în domeniul administrativ, astfel încât edictele lor nu prezintă un interes real
pentru studiul dreptului privat.
Prin edictele lor, pretorii, atât cel urban cât şi cel peregrin, puneau la dispoziţia
părţilor cele mai potrivite mijloace, procedurale pentru ca ele să-şi poată valorifica
drepturile subiective.
Către sfârşitul republicii, când dreptul civil devine în parte anacronic faţă de
cerinţele economiei de schimb, activitatea pretorului capătă o importanţă tot mai mare,
căci, ori de câte ori dreptul civil nu-i oferea un procedeu adecvat pentru apărarea unor
pretenţii legitime, el crea noi mijloace juridice pe care le punea la dispoziţia părţilor.

11
Pe această cale pretorul a influenţat nemijlocit evoluţia instituţiilor de drept civil,
adaptându-le la noua situaţie economică şi socială. În acelaşi timp, deşi mult mai
indirect, pretorul a creat instituţii juridice noi, care spre sfârşitul republicii au dus la
formarea unei noi rânduieli juridice, constituită în sistemul dreptului pretorian, ca o
replică la dreptul civil.
Spuneam că instituţiile dreptului pretorian au fost introduse pe cale ocolită,
întrucât, potrivit concepţiei romane exprimată în adagiul praetor ius facere non potest,
pretorul nu putea introduce noi reglementări juridice. Pe de altă parte, vechile
reglementări pe care proprietarii de sclavi voiau să le prezinte ca imuabile, nu mai
puteau fi aplicate către sfârşitul republicii, astfel încât pretorul, în virtutea rolului
novator, a creat aparenţa că dreptul civil a rămas în vigoare şi, în acelaşi timp, l-a
adaptat la noile realităţi economice. El a atins acest dublu scop prin intermediul
mijloacelor procedurale. Aşa cum vom vedea, procedura a jucat rolul unui filtru ce a
permis ca vechiul drept material să rămână în vigoare, căpătând în acelaşi timp o
finalitate nouă.
1.4.2. Până în a doua jumătate a secolului II î. Hr. activitatea pretorului nu a
avut un caracter creator. După ce constata că părţile pronunţau corect formulele
sacramentale potrivite speţei, spunea şi el cuvinte solemne corespunzătoare.
După adoptarea legii Aebutia însă (149-126 î. Hr.), rolul pretorului a crescu în
mod vădit. El nu se mai limitează la pronunţarea unor termeni solemni, ci desfăşoară o
activitate creatoare, în sensul că poate introduce procedee şi reguli juridice noi pentru
soluţionarea noilor cazuri.
Activitatea pretorului a atins nivelul maximei sale străluciri în epoca lui Cicero,
când climatul economic şi cel politic era favorabil tendinţelor novatoare în domeniul
reglementării juridice. Odată cu instaurarea principatului, activitatea creatoare a
pretorului a fost treptat îngrădită, ca efect al tendinţei de concentrare a întregii puteri în
mâinile unei singure persoane.
Întrucât edictele pretorilor erau valabile pe un singur an, dispoziţiile lor îşi
pierdeau, formal vorbind, caracterul obligatoriu odată cu instalarea noului pretor.
În practică însă, pretorul următor prelua de la cel precedent mijloacele
procedurale care s-au dovedit utile. Aşa se face că prin preluarea unor dispoziţii,
anumite procedee juridice se statornicesc definitiv în cuprinsul edictului.

12
Partea veche a edictului, moştenită de la pretorii anteriori, se numea edictum
vetus, iar dispoziţiile introduse de noul pretor erau desemnate prin termenul de edictum
 novum.
1.4.3. Codificarea edictului pretorului. În prima jumătate a secolului II, din
ordinul împăratului Hadrian, jurisconsultul Salvius Iulianus a codificat edictul
pretorului, dându-i o formă definitivă. Edictul astfel sistematizat a fost numit edictum
perpetuum, cu sensul de edict permanent, pe care magistrţii judiciari nu mai puteau să-l
modifice în viitor. Deşi pretorii şi-au păstrat ius edicendi şi după codificarea lui
Salvius Iulianus, dreptul lor se limita la a propune edictul spre aplicare şi la a explica
sensul unor dispoziţii din cuprinsul său. Prin această măsură s-a pus capăt pentru
totdeauna activităţii creatoare a pretorilor.
Nu putem accepta teoria potrivit căreia împăratul a dispus ca edictul să fie
redactat într-o formă definitivă întrucât ajunsese la perfecţiune şi nu mai putea fi
îmbunătăţit. În realitate, codificarea edictului, echivalând cu suprimarea dreptului
pretorilor de a crea drept, este expresia politicii de concentrare a întregii puteri în
mâinile împăratului. Pe această cale, magistraţii judiciari au fost împinşi la periferia
vieţii politice, atribuţiile lor fiind practic preluate de către împăraţi, care prin
intermediul constituţiunilor imperiale stabileau linia de evoluţie a reglementărilor
juridice.
Operaţiunea codificării a fost făcută cu maximă prudenţă, aşa încât Salvius
Iulianus a adus puţine modificări în textul din edict.
De altfel, împăratul nu dorea ca dispoziţiile edictului, care prin elasticitatea şi
funcţionalitatea lor asigurau echilibrul ordinei juridice romane, să fie modificate, ci
doar să fie turnate într-o formă definitivă.
Textul edictului perpetuu nu ne-a parvenit deşi s-au făcut numeroase încercări
de reconstituire. Cele mai bune rezultate au fost obţinute în această direcţie de către
Otto Lennel, care aşezând într-o anumită ordine fragmentele din Digeste referitoare la
edictul perpetuu, a putut să refacă, desigur cu aproximaţie, textele din edict precum şi
ordinea materiilor.
Edictul perpetuu, aşa cum l-a reconstituit Otto Lennel, se compune din patru
părţi. Prima parte se referă la organizarea proceselor, partea a doua la mijloacele de
procedură proprii dreptului civil, partae a treia la mijloacele proceduale introduse de
către pretor, iar partea finală la executarea sentinţei.
13
1.4.4. Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian. În sens formal,
 pretorul nu avea dreptul de a crea norme juridice, iar activitatea lui se mărginea la
interpretarea şi aplicarea dreptului civil (praetor ius facere non potest). Pe de altă
parte, jurisconsulţii romani afirmă că dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil
(ius honorarium viva vox est iuris civilis).
Aşadar, pe de o parte se afirmă că pretorul nu poate introduce noi reglementări
juridice, iar pe de altă parte, se recunoaşte rolul său în revitalizarea dreptului civil. În
realitate, edictul pretorului este izvor de drept în adevăratul sens al cuvântului, dar el
îndeplineşte o funcţie specifică. Este cunoscut faptul că proprietarii de sclavi erau
interesaţi să acrediteze ideea că dreptul este de origine divină şi că este imuabil. De
altfel, ei au adoptat relativ puţine legi în domeniul dreptului privat, în dorinţa de a
păstra nealterată fizionomia relaţiilor de tip sclavagist. Cu toate acestea, odată cu
declanşarea revoluţiilor economice, când relaţiile de producţie şi de schimb s-au
diversificat extrem de mult, s-a făcut simţită necesitatea adaptării vechilor dispoziţii de
drept privat. Misia de adaptare a dreptului quiritar la noua situaţie a revenit pretorului.
Prin activitatea pe care o desfăşura cu ocazia organizării proceselor, pretorul
era preocupat să ofere părţilor mijloacele necesare pentru ca ele să-şi poată valorifica
pretenţiile legitime. Dacă acele pretenţii legitime nu aveau o sancţiune juridică,
pretorul oferea totuşi părţilor o acţiune sau o excepţiune, extinzând pe această cale, în
mod indirect, sfera reglementărilor juridice.
Iniţial pretorul s-a limitat la introducerea în edictul său a unor procedee prin
care să înlesnească aplicarea dreptului civil. Această cale de influenţare a procesului de
reglementare juridică a fost numită adiuvandi iuris civilis gratia /pretorul vine în
ajutorul dreptului civil. Mai târziu, dar tot în epoca veche, pretorul adoptă unele măsuri
de natură completeze dispoziţiile dreptului civil. De data aceasta, pornind de la unele
dispoziţii cuprinse în lege, pretorul introduce principii sau mijloace procedurale noi,
obţinând rezultate pe care legea nu le avea în vedere la momentul adoptării sale.
În acest caz, pretorul procedează supplendi iuris civilis gratia (completează
dispoziţiile dreptului civil). În unele situaţii, când dispoziţiile de drept civil erau în
mod vizibil anacronice, pretorul le modifica în mod direct procedând corrigendi iuris
civilis gratia.

14
Dacă spre sfârşitul republicii şi la începutul imperiului distincţia dintre dreptul
civil şi dreptul pretorian era clară, cu timpul, în procesul unificării instituţiilor juridice,
cele două rânduieli juridice s-au apropiat până la contopire. Aşa se face că în epoca lui
Justinian apar instituţii care nu pot fi încadrate nici în sfera dreptului civil nici în cea a
dreptului pretorian.

1.5. Jurisprudenţa

 1.5.1. Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului, creată de către jurisconsulţi


Jurisprudenta (iuris prudentes, iuris consulţi), prin interpretarea dispoziţiilor normative cuprinse în
legi Jurisconsulţii, fără a fi practicieni ai dreptului în sensul prpriu al cuvântului, erau
oameni de ştiinţă, în măsură să interpreteze cu ingeniozitate şi subtilitate normele
juridice în baza cărora se soluţionau diferitele cazuri concrete.
În epoca foarte veche a dreptului roman, activitatea jurisconsulţilor se
mărginea la prezicerea normelor ce urmau a fi aplicate în practică, a formelor solemne
ce erau proprii fiecărui tip de proces, precum şi a cuvintelor sacramentale ce trebuiau
pronunţate de către părţi pentru a se ajunge la rezultatul dorit. Odată cu dezvoltarea
economiei de schimb, ştiinţa dreptului îşi extinde tot mai mult sfera de activitate,
conţinutul ei îmbogăţindu-se cu noi elemente.
La un moment dat, în plină epocă clasică, jurisprudenţa tinde să ocupe un loc
central în cadrul ideologiei, fapt ce conferă un profil aparte culturii romane. Înclinaţi în
mod vădit către aspectele practice ale vieţii sociale, cărturarii romani, aproape fără
excepţie, au fost şi oameni de drept. Desigur, ponderea jurisprudenţei în structura
ideologiei nu poate fi explicată numai în lumina spiritului practic şi procesiv al
romanilor. Rolul covârşitor al jurisprudenţei, în raport cu alte domenii ale gândirii,
apare şi ca o consecinţă a faptului că situaţiile noi, ivite odată cu dezvoltarea fără
precedent a producţiei, nu puteau fi soluţionate în temeiul unor texte elaborate cu sute
de ani în urmă, pe care romanii nu voiau să le abroge.
Aşa se explică faptul că jurisconsulţii s-au străduit, şi au reuşit, să găsească în
textele vechilor legi mijloacele care printr-o fină interpretare să poată fi utilizate la
soluţionarea cazurilor noi.
Constatăm că în numeroase situaţii, rezultatul subtilei interpretări a
jurisconsulţilor se îndepărtează vizibil de sensul dispoziţiilor cuprinse în vechile legi,

15
iar uneori este chiar opus acestor dispoziţii. Ducând până la ultimele sale consecinţe
resursele tehnicii juridice, oamenii de ştiinţă au creat un drept nou, corespunzător noii
fizionomii a societăţii romane, sub aparenţa că se mărginesc să interpreteze vechile
reglementări.

 1.5.2. Jurisprudenţa sacrală. Până în anul 301 î. Hr. numai pontifii, preoţi ai
cultului păgân roman, cunoşteau zilele faste (în care se puteau judeca procese) şi
formulele solemne pe care părţile trebuiau să le pronunţe la judecată. Drept urmare,
părţile în litigiu erau nevoite să se adreseze pontifilor pentru a afla ce forme solemne
trebuie să îndeplinească pentru a-şi valorifica drepturile. Fiind singurii în măsură să
dea explicaţii privitoare la valorificarea unor drepturi subiective, pontifii deţineau în
mod firesc şi monopolul ştiinţei dreptului.
Câtă vreme jurisprudenţa a avut un caracter sacral, aflându-se sub semnul
spiritului părtinitor şi conservator al pontifilor, nu a putut face progrese reale. De altfel,
pontifii interpretau nu numai normele de drept ci şi pe cele religioase, având interesul
să menţină confuzia dintre fenomenul juridic (ius) şi cel religios (fas).

 1.5.3. Jurisprudenţa laică. Începând din anul 301 î.Hr., când Gnaeus
Flavius, dezrobitul lui Appius Claudius Caecus, a publicat în forum formulele solemne
de judecată şi zilele faste, jurisprudenţa a devenit laică. Din momentul divulgării
normelor procesuale, orice persoană particulară a dobândit accesul la formulele cu
ajutorul cărora se puteau valorifica drepturile subiective şi prin urmare, posibilitatea de
a oferi, dacă avea pregătirea necesară, consultaţii în domeniul realizării dreptului. Fapt
este că în secolul III î.Hr., aria persoanelor preocupate de studiul dreptului se extinde
tot mai mult, iar unii jurisconsulţi, cum este cazul plebeului Tiberius Coruncanius,
ofereau consultaţii juridice în public.
Cu toate că nu erau propriu zis practicieni ai dreptului, jurisconsulţii
desfăşurau şi o activitate cu implicaţii practice, desemnată prin termenii: respondere,
cavere şi agere. În sfera lui respondere intrau consultaţiile juridice date cetăţenilor în
cele mai variate domenii. Ele erau atât de apreciate încât Cicero afirma despre casa
jurisconsultului că este oracolul întregii cetăţi (domus iuris consulti totius oraculum
civitatis).

16
Cuvântul cavere desemnează îndrumările date cetăţenilor cu privire la forma
actelor juridice, iar agere se referă la îndrumările date judecătorilor în legătură cu
desfăşurarea procesului.
Informaţiile despre activitatea jurisconsulţilor vechi (veteres) ne-au fost
transmise printr-un fragment din lucrarea lui Pomponius (liber singularis), cuprins în
Digestele lui Justinian. Din acest fragment aflăm că Sextus Aelius Paetus Catus, consul
în anul 201 î. Hr. a scris un apreciat comentariu al Legii celor XII Table (Tripertita).
Quintus Mucius Scaevola, care a trăit la sfârşitul secolului II şi începutul
secolului I î. Hr. a fost cel mai apreciat jurisconsult al vremii sale. Lucrările lui au fost
un model pentru jurisconsulţii de mai târziu.
Aquillius Galus a creat actio de dolo, iar Servius Sulpicius Rufus şi Aulus
Ofilius au scris apreciate comentarii asupra edictului pretorului.

 1.5.4. Jurisprudenţa clasică. Jurisprudenţa atinge culmea strălucirii sale în


epoca clasică a dreptului roman, când, pornind de la cazuri concrete şi constatând
anumite elemente comune, jurisconsulţii au formulat reguli şi principii juridice. În
scopul de a duce un principiu juridic până la ultimele sale consecinţe, ei creau speţe
dintre cele mai complicate şi numai în măsura în care oferea soluţii pentru toate
cazurile posibile dintr-un anumit domeniu, îl recunoşteau ca atare şi îl consacrau.
Raportarea permanentă a principiilor juridice la viaţa socială, în continuă
transformare, explică de altfel şi vitalitatea excepţională a dreptului roman.
Pornind de la constatarea că dreptul trebuie să fie adaptabil la noile situaţii,
păstrându-şi în acelaşi timp esenţa de clasă nealterată, romanii au reuşit, în temeiul
unei puternice sinteze, să creeze figuri juridice simetrice, să formuleze reguli generale
şi să sistematizeze pe baza lor întreaga materie cercetată. Urmarea firească a fost că
instituţiile juridice romane abstractizate şi subiectivizate au dobândit vocaţie de
universalitate.
Subliniem încă o dată că această vocaţie decurge din metoda de lucru a
jurisconsulţilor, care au elaborat idei şi instituţii într-o permanentă confruntare cu
cerinţele vieţii sociale.
La începutul principatului s-au format două şcoli de drept, de fapt, două
 curente de gândire juridică, preocupate de soluţionarea unor probleme
Şcoli de drept
controversate. Şcoala sabiniană a fost fondată de Caius Ateius Capito şi avea o
17
orientare conservatoare. Ea şi-a luat numele după Massurius Sabinus, cel mai valoros
reprezentant pe care l-a avut. Şcoala proculiană, întemeiată de către Marcus Antistius
Labeo, înclina către soluţii novatoare. Numele ei vine de la Proculus, unul dintre cei
mai mari jurisconsulţi ai epocii. Întrucât cele două şcoli nu au avut o organizare
administrativă, iar statutul lor era dat numai de unitatea de metodă şi idei, pe la
jumătatea secolului II î. Hr. îşi pierd identitatea.
Jurisconsulţii clasici, cei care au activat în cele două şcoli precum şi cei de
mai târziu, s-au remarcat prin logica neîntrecută cu care soluţionau anumite
controverse, prin raţionamentul clar şi elegant, prin precizia cu care fixau sensul
conceptelor juridice.
Dintre marii jurisconsulţi ai secolului I î. Hr. îl menţionăm şi pe Caius
Cassius Longinus care s-a bucurat de un prestigiu atât de mare încât, la un moment dat,
şcoala sabiniană s-a numit şcoala casiană.
Salvius Iulianus a trăit în vremea lui Hadrian şi a codificat, din ordinul
acestuia, edictul pretorului. Pomponius a scris în epoca lui Antonin Piul acea istorie a
jurisprudenţei pe care am pomenit-o în rândurile de mai sus. Gaius, care a trăit, de
asemenea, în epoca lui Antonin Piul, a scris o lucrare numită Institutiones, care ne-a
parvenit pe cale directă. Din nefericire, celelalte lucrări ale jurisconsulţilor romani (cu
unele excepţii) nu au ajuns până la noi pe cale directă, ci numai indirect, şi numai
fragmentar, prin intermediul Digestelor lui Justinian.
Institutele lui Gaius au fost descoperite în anul 1816, de către romanistul
Niebuhr, în biblioteca episcopală de la Verona, pe un manuscris palimpsest (textul
originar a fost şters şi în locul său a fost scrisă o lucrare religioasă). Pentru a se putea
descifra textul originar s-a recurs la anumiţi reactivi chimici, care însă au deteriorat
manuscrisul. În anul 1933 s-a descoperit în Egipt un fragment din institute, ce poartă
numele de Noul Gaius sau Gaius din Egipt.
Aemilius Papinianus a trăit la sfârşitul secolului II şi începutul secolului III
când jurisprudenţa ajungea la apogeu. Lucrările sale, Quaestiones şi Responsa, strâns
legate de practica judiciară, sunt elaborate într-un ascuţit spirit critic, cu valorificarea
ideilor valoroase ale jurisconsulţilor anteriori.
Atât contemporanii săi cât şi cercetătorii moderni îl consideră cel mai mare
jurisconsult roman (primus omnium).

18
Iulius Paulus este cel mai productiv dintre jurisconsulţi. Peste 2000 de
fragmente din lucrările sale (libri ad edictum, libri ad Sabinum) au fost utilizate la
alcătuirea Digestelor.
Ulpius Domitius se remarcă printr-un stil concis şi accesibil, motiv pentru
care lucrările sale sunt utilizate la întocmirea digestelor chiar mai mult decât cele ale
lui Paul.

 1.5.5. Jurisprudenţa postclasică. În epoca dominatului asistăm la decăderea


jurisprudenţei, ca urmare a decăderii generale a societăţii romane. Odată cu
introducerea sistemului politic de tipul despoţiilor orientale, în care voinţa imperială
constituia singurul izvor de drept, cercetarea ştiinţifică în domeniul juridic trece la
periferia vieţii spirituale; jurisconsulţii postclasici se rezumă la compilarea sau
comentarea unora din lucrările clasice.

 1.5.6. Ius publice respondendi. Încă din epoca veche, jurisconsulţii acordau
consultaţii în probleme de drept, atât particularilor, cât şi judecătorilor, dar ele nu erau
obligatorii.
În vremea lui August, jurisconsulţii ataşaţi politicii imperiale au fost investiţi
cu dreptul de a da consultaţii cu caracter oficial (ius respondendi ex auctoritate
principis). Aceste consultaţii erau obligatorii numai pentru cazul în discuţie, nu şi
pentru cazurile similare. Împăratul Hadrian a decis ca soluţiile date în anumite cauze
de către jurisconsulţii investiţi cu ius publice respondendi să fie obligatorii şi pentru
cazurile similare, cu condiţia să nu fie controversate.
1.5.7. Legea citaţiilor. În dreptul postclasic jurisconsulţii nu se mai preocupă
 de soluţionarea noilor cazuri, aşa încât practicienii se adresează textelor clasice pentru
a-şi motiva hotărârile. În dorinţa de a obţine soluţii convenabile, părţile sau avocaţii
citau uneori în faţa judecătorului texte falsificate.
Aceste practici erau facilitate de faptul că jurisprudenţa clasică era imensă şi
nici un judecător nu o putea cunoaşte în amănunt.
Pentru a pune capăt falsificărilor de texte, împăratul Valentinian al III-lea a
dat în anul 426 legea citaţiunilor (de fapt o constituţiune imperială). Legea citaţiunilor
a confirmat autoritatea a cinci jurisconsulţi: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin,
precizând că numai lucrările lor puteau fi citate în faţa judecătorilor. S-a apreciat că
19
lucrările acestor jurisconsulţi sunt cunoscute foarte bine de către judecători şi că
falsurile vor putea fi uşor depistate. Legea mai prevede că în cazul soluţiilor
controversate, judecătorul trebuie să urmeze părerea majorităţii. Dacă doi jurisconsulţi,
din cei cinci, îmbrăţişau o soluţie, alţi doi o soluţie diferită, iar cel de-al cincilea nu se
pronunţa, judecătorul trebuia să urmeze părerea lui Papinian. Dacă tocmai Papilian era
cel care tăcea, judecătorul avea de ales între una din cele două opinii.

1.6. Senatusconsultele

 1.6.1. Până în epoca împăratului Hadrian, hotărârile senatului nu au avut, în


Senatusconsulte sens formal, caracter obligatoriu. Cu toate acestea, încă din cele mai vechi timpuri,
le
senatul a influenţat, în mod indirect, activitatea de legiferare. Aşa cum se ştie, pentru
ca o lege să intre în vigoare trebuia să fie ratificată de către senat, cu care ocazie se
verifica dacă legile sunt oportune. În realitate, senatul, principalul instrument politic al
nobilimii, supraveghea activitatea legislativă a adunărilor poporului, şi de câte ori
constata că o lege venea în contradicţie cu interesele politice ale proprietarilor de
sclavi, refuza să o ratifice. Către sfârşitul republicii, când pretorul începe să desfăşoare
o activitate creatoare, senatul influenţa activitatea de elaborare a dreptului prin
intermediul edictului pretorului. De regulă, pretorul care aparţinea aceluiaşi grup social
ca şi senatorii şi care la rându-i urma să intre în senat, dădea curs recomandărilor
primite, îmbrăcându-le în haină juridică.
1.6.2. Începând din epoca împăratului Hadrian, hotărârile senatului
(senatusconsulte) devin izvoare de drept şi în sens formal.
Reforma lui Hadrian este oarecum în contradicţie cu rolul pe care senatul îl
avea în viaţa politică a societăţii romane la acea epocă. În realitate, senatul devenise o
simplă anexă a politicii imperiale, iar principele legifera după cum dorea, sub aparenţa
că instituţiile tradiţionale continuă să-şi desfăşoare activitatea.
Propunerea era adusă în faţa senatului de către un reprezentant al său, după care
senatul vota automat proiectul de senatusconsult. De altfel, după prezentarea
propunerii, împăratul părăsea incinta senatului, fără a mai aştepta rezultatul votului.
În secolul al III-lea, senaul se transformă într-un instrument de înregistrare a
voinţei împăratului. După instaurarea dominatului, senatul rămâne un simplu corp
decorativ, iar hotărârile sale nu mai au forţă obligatorie.
20
1.7. Constituţiunile imperiale

 În epoca lui August, edictele afişate de către împărat aveau un regim similar
Constituţiunile
imperiale cu cel al edictelor publicate de alţi magistraţi, în sensul că erau valabile numai pe
timpul vieţii împăratului pe care le-a dat. Începând din vremea lui Hadrian,
constituţiunile imperiale au căpătat putere de lege.
Potrivit definiţiei lui Gaius, constitutio principis est quod imperator decreto vel
edicto vel epistula constituit (constituţia împăratului este ceea ce împăratul a hotărât
prin decret, prin edict sau prin scrisoare).
În realitate, constituţiunile imperiale sunt de patru feluri: edicte, mandate,
 decrete şi rescripte.
Categorii
a) Edicta. Edictele cuprindeau dispoziţii cu caracter general, pe care împăratul,
ca veritabil legiuitor, le dădea fie în domeniul dreptului public, fie în domeniul
dreptului privat.
b) Mandata. Mandatele erau instrucţiuni date de către împăraţi înalţilor
funcţionari de stat şi, în special, guvernatorilor de provincii. Aceste instrucţiuni ţinând
de domeniul administrativ şi penal, în anumite cazuri căpătau un caracter permanent,
devenind adevărate norme sau chiar principii de drept.
c) Decreta. Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de către împărat. În
anumite cazuri, împăratul îmbrăca haina de judecător şi soluţiona litigii ivite între
particulari. Aceste hotărâri se bucurau de un înalt prestigiu, pe de-o parte, datorită
autorităţii împăratului, iar pe de altă parte, întrucât erau date după consultarea unor
jurisconsulţi eminenţi. De regulă, hotărârea era obligatorie numai pentru părţile aflate
în litigiu. Uneori, însă, cu ocazia pronunţării sentinţei, împăratul introducea o nouă
regulă de drept, care din momentul acela devenea general obligatorie (numai în
asemenea cazuri decretele erau izvoare de drept).
d) Rescripta. Începând din epoca lui Hadrian, împăraţii, ca şi jurisconsulţii,
puteau da magistraţilor sau particularilor consultaţii în probleme de drept. Pe această
cale, în mod indirect, împăraţii cenzurau activitatea jurisconsulţilor.
Dacă răspunsurile erau adresate magistraţilor, îmbrăcau forma unei scrisori
(epistula). Răspunsurile adresate particularilor erau scrise chiar sub textul cererii.
Unele rescripte, pe lângă răspunsul la întrebarea adresată împăratului, cuprindeau şi
21
unele reguli cu caracter general. Rescriptele care cuprindeau norme generale erau de
cele mai multe ori sistematizate şi publicate (liber rescriptorum).
Care este structura unei legi? Vezi pag. 9 – 10

Unitatea de învăţare 2. Opera legislativă a împăratului Justinian

2.1. Importanţa codificării lui Justinian

 În dorinţa de a revitaliza societatea romană, aflată la începutul secolului al VI-


Importanţa lea în ultimul stadiu al descompunerii, Justinian a iniţiat o uriaşă operă de sistematizare
operei
a dreptului clasic şi post clasic, astfel adaptat încât să poată fi aplicat la realităţile
acelei vremi. Împăratul, ca cel mai de seamă reprezentant al intereselor proprietarilor
de sclavi, nutrea speranţa că prin reactualizarea dreptului roman clasic, precum şi a
unor dispoziţii ale dreptului roman postclasic, va putea obţine transfigurarea întregii
vieţi economice şi sociale şi va putea stăvili procesul de trecere către o nouă formaţie
socială. Cum este şi firesc, efortul lui Justinian s-a dovedit a fi zadarnic, pe planul
concret al vieţii social politice, întrucât, şi de această dată, factorul economic şi-a
afirmat preponderenţa, iar suprastructura de tip sclavagist a fost înlocuită, desigur în
cadrul unui proces istoric relativ îndelungat, cu una de tip feudal.
Din punct de vedere istoric, însă, opera legislativă a lui Justinian are o
importanţă inestimabilă, pe care nimeni nu putea s-o prevadă la acea epocă. Precizăm
că importanţa sa este dată de factori conjuncturali, dar aceasta nu schimbă cu nimic
situaţia. Aşa cum se ştie, lucrările jurisconsulţilor clasici, cu unele excepţii, nu ne-au
parvenit pe cale directă, iar cele puţin numeroase care au ajuns până la noi sunt copii
făcute cu secole mai târziu, alterate grav în conţinut.
Din fericire, Digestele lui Justinian, cea mai importantă lucrare a întregii opere
legislative, ne-au parvenit pe cale directă, iar prin intermediul lor, importante
fragmente din operele marilor jurisconsulţi clasici, şi astfel, umanitatea a putut
cunoaşte şi valorifica tezaurul inestimabil al gândirii juridice romane.

22
Tot aşa, constituţiunile imperiale, transmise prin intermediul Codului lui
Justinian, ne oferă posibilitatea de a reconstitui evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice,
atât în domeniul dreptului public cât şi în domeniul dreptului privat.
Utilizând mijloacele tehnice create de dreptul roman, mijloace tehnice
transmise în cea mai mare parte prin intermediul operei legislative a lui Justinian,
societăţile de mai târziu au dat expresie juridică adecvată realităţilor lor specifice,
indiferent de nivelul dezvoltării economice la care au ajuns. În acelaşi timp, această
uriaşă codificare prezintă o incontestabilă importanţă ştiinţifică, întrucât, în procesul
elaborării sale, comisarii lui Justinian au procedat la unificarea şi sistematizarea ideilor
şi instituţiilor juridice apărute în cadrul unei evoluţii milenare.

2.2. Legislaţia lui Justinian

Opera legislativă a lui Justinian cuprinde patru mari lucrări: Codul, Digestele,
Institutele şi Novelele.

 2.2.1. Codul (Codex). Codul lui Justinian a apărut în două ediţii. Prima ediţie
Codul
Categorii datează din anul 529, iar cea de-a doua din 534 (Codex repetitae praelectionis).
Lucrarea este împărţită în cărţi, douăsprezece la număr, cărţile sunt, la rândul lor,
împărţite în titluri, titlurile în constituţiuni, iar constituţiunile, dacă este cazul, sunt
împărţite în paragrafe.
Fiecare constituţiune are o inscriptio în care se arată numele împăratului care a
dat-o, precum şi numele persoanei căreia i se adresează. În subscriptio, care se află la
sfârşitul constituţiunii, împăratul arată data şi locul emiterii actului legislativ.
Fiind o lucrare legislativă menită a se aplica în practică, Justinian, de fapt
juriştii săi (Tribonian, Teofil şi Leontius), au introdus în cuprinsul său numai
constituţiunile imperiale în vigoare. Codul cuprinde toate constituţiunile în vigoare
date în epoca principatului ţi a dominatului (de la Hadrian până la anul 534); ele
cuprind atât drept public cât şi drept privat.
În epoca anterioară lui Justinian au mai fost alcătuite culegeri de constituţiuni
imperiale. Este vorba de Codul Gregorian, pus pe scena profesorului Gregorius de la
Beirut, şi de Codul Hermogenian, opera profesorului Hermogenianus, tot de la Beirut.
23
Aceste coduri, apărute la sfârşitul secolului III î. Hr., sunt simple colecţii particulare,
fără forţă obligatorie.
În fine, Codul Theodosian este o culegere oficială de constituţiuni imperiale,
alcătuită din ordinul împăratului Theodosiu al II-lea în anul 438. Acest cod cuprinde
constituţiunile date de la Constantin cel Mare până la vremea lui Theodosiu al II-lea şi
se referă, în special, la domeniul dreptului public.

2.2.2. Digestele (Digesta). Digestele cuprind o culegere de fragmente extrase


 din lucrările jurisconsulţilor clasici, astfel adaptate încât să poată fi utilizate în vederea
Digestele
soluţionării cazurilor ivite în practică.
Textele au fost extrase şi sistematizate de către o comisie formată din 16
bărbaţi, în frunte cu Tribonian, questor sacri palatii. Comisia a avut la dispoziţie un
material uriaş. În acest sens, Justinian arată că a pus al dispoziţia juriştilor săi două mii
de cărţi având milioane de rânduri. Fragmentele extrase au fost sistematizate în 50 de
cărţi. Cărţile au fost la rândul lor împărţite în titluri, titlurile în fragmente, iar
fragmenetele în paragrafe.
Aşadar, pentru indicarea unui text din corpul Digestelor vom utiliza patru cifre
care ne vor indica în ordine: numărul cărţii, al titlului, al fragmentului şi al
paragrafului. Precizăm că primul paragraf, numit principium, nu este numerotat.
La începutul fiecărui fragment se află o inscriptio în care se arată numele
jurisconsultului care l-a scris, precum şi titlul lucrării din care a fost extras. Dacă în
cuprinsul unei cărţi din digeste sunt tratate materii diferite, titlurile sunt alcătuite pe
criteriul materiei. Aşadar, fiecare titlu cuprinde fragmente referitoare la un anumit
domeniu (dotă, pacte, împrumut, posesiune etc.). În cadrul fiecărui titlu, fragmentele
au fost aşezate într-o anumită ordine. Mai întâi au fost puse unele sub altele
fragmentele extrase din libri ad Sabinum şi din Digestele lui Salvius Iulianus care se
refereau la materia proprie acelui titlu, apoi au fost aşezate în ordine fragmentele
extrase din comentariile la adresa edictului pretorului şi, în fine, fragmentele extrase
din lucrările lui Papinian referitoare al aceeaşi materie. Iată de ce se afirmă, pe bună
dreptate, că Digestele nu sunt o colecţie de fragmente aşezate la întâmplare ci un lanţ
de texte.
Digestele au fost promulgate în anul 533.

24
Cel mai vechi manuscris al Digestelor care ne-a parvenit, datează din secolele
VI, VII şi este cunoscut sub numele de littera Pisana sau littera Florentina întrucât
mai întâi s-a aflat la Pisa, iar din secolul XV a fost adus la Florenţa, unde se află şi în
prezent. În afară de acest manuscris despre care se crede că este fidel originalului, ne-
au parvenit şi alte versiuni ale Digestelor, numite vulgata.
Cele mai valoroase ediţii ale Digestelor au fost publicate de către Th.
Mommsen în anul 1870 şi de către P. Bonfante şi colectiv în anul 1931.
Importanţa Digestelor este dată de modul de gândire juridică pe care ni-l oferă,
iar pe de altă parte, de faptul că au fost principala sursă de inspiraţie pentru legislatorii
feudali şi burghezi.

 2.2.3. Institutele (Institutiones). Institutele lui Justinian au fost publicate, ca şi


Institutele Digestele, în anul 533. Lucrarea cuprinde o culegere de extrase din Institutele
jurisconsulţilor clasici, fiind un manual adresat studenţilor. Spre deosebire de
Institutele clasice însă, lucrarea alcătuită din ordinul lui Justinian de către Tribonian,
Teofil şi Dorotiu, are forţă obligatorie.
Institutele lui Justinian cuprind patru cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, iar
tilurile în paragrafe. În cazul Institutelor lui Justinian, fragmentele se continuă unele pe
altele, după criteriul materiei, fără a se menţiona autorul şi lucrarea din care au fost
extrase.

2.2.4. Novelele (Novellae). După anul 534, Când a apărut cea de a doua ediţie a
 Codului, Justinian a mai dat un număr de constituţiuni, care au fost colecţionate într-o
Novelele
lucrare de sine stătătoare, numită Novele.
Lucrarea se numeşte „Novele“ nu pentru că ar introduce neapărat noi principii
juridice, ci pentru că dispoziţiile sale sunt „noi „ din punct de vedere cronologic, faţă
de cele cuprinse în Cod.
De fapt, Novelele nu au fost alcătuite de însuşi Justinian ci de persoane
particulare, după moartea împăratului. Aşa se face că în corpul Novelelor sunt cuprinse
şi constituţiunile abrogate, fapt de natură să ducă la repetări şi contradicţii.
Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată în anul 1489, fiind cunoscută
sub numele de Corpus iuris civilis (culegere a dreptului civil).

25
2.3. Interpolaţiuni

2.3.1. Interpolaţiunile sunt modificări pe care juriştii lui Justinian le-au adus,
cu bună ştiinţă, lucrărilor clasice sau constituţiunilor imperiale, cu ocazia înfăptuirii
operei de sistematizare a legislaţiei.
Aşa cum spuneam, compilaţia lui Justinian a fost elaborată în scopul aplicării
sale în practică şi, ca atare, avea un acracter legislativ. Pe de altă parte, cele mai multe
dispoziţii cuprinse în codificare au fost adoptate cu multe secole în urmă, aşa încât, în
unele cazuri, nu mai corespundeau realităţilor din epoca lui Justinian. În scopul de a
face aplicabile toate dispoziţiile cuprinse în compilaţie, Justinian a decis ca textele
devenite anacronice să fie adaptate la noua situaţie. Modificările făcute de juriştii lui
Justinian, pe care le numim interpolaţii (alteraţiuni de texte), sunt greu de identificat,
întrucât nicăieri nu se face vreo menţiune în legătură cu adaptarea lucrărilor clasice,
astfel încât cititorul rămâne cu impresia că redactarea pe care un text anume o are în
opera legislativă a lui Justinian, aparţine în întregime chiar autorului clasic
(jurisconsult sau împărat).

2.3.2. S-au depus mari eforturi în vederea depistării interpolaţiunilor, încă din
epoca Renaşterii, iar începutul acestor cercetări l-a făcut romanistul francez Cujas, în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Între metodele care au dat rezultate deosebite se numără şi cea a comparării
textelor; această metodă se poate aplica însă numai la textele care ne-au parvenit
fragmentar prin Digeste, dar ne-au parvenit şi integral, pe cale directă, cum este cazul
Institutelor lui Gaius. În asemenea cazuri, se face o comparaţie între fragmentul aflat în
Digeste şi partea corespunzătoare lucrării care ne-a parvenit pe cale directă. Dacă între
cele două texte există deosebiri, înseamnă că fragmentul din Digeste a fost interpolat.
Interpolaţiunile mai pot fi depistate şi prin constatarea unor substituiri de
termeni. Astfel, dacă o instituţie proprie epocii clasice este desemnată prin termenul
folosit în epoca postclasică pentru desemnarea instituţiei care i-a preluat funcţiile,
înseamnă că s-a făcut o modificare a textului clasic.
Romaniştii au utilizat şi alte metode, între care şi pe cea filologică; dacă
întâlnim într-un text clasic o expresie neclasică, avem un indiciu sigur că textul a fost
interpolat.
26
Prin depistarea interpolaţiunilor se atinge un dublu scop: mai întâi se
reconstituie fizionomia jurisprudenţei clasice, iar apoi se stabileşte în ce materie şi în
ce limite s-a operat de către juriştii lui Justinian asupra lucrărilor clasice.
Care este importanţa operei legislative a împăratului Justinian? Vezi pag. 23
– 25.

= BIBLIOGRAFIE

1. Anghel Ion, Dreptul roman, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
2. Ciucă Valerius, Lecţii de drept roman, vol.I, Editura Polirom, Bucureşti,
1998;
3. Instituţiile lui Justinian, Editura „Lumina Lex", Bucureşti,
2002;
4. Hanga,Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978;
5. Hanga,Vladimir Mircea Dan Bocşan, Curs de drept privat roman, Ediţia a
II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
6. Molcuţ Emil, Drept privat roman, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2004;
7. Ştef Felicia, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura „Oscar Prinţ" ,
Bucureşti, 1996;
8. Văcăroiu Daniela Evoluţia izvoarelor dreptului. Privire specială asupra
dreptului roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

27
Modulul II. Procedura civilă romană
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins
 U.I. 3: Procedura legisacţiunilor

1 oră

 U.I. 4: Procedura formulară și procedura extraordinară

2 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind normele care au guvernat


judecarea proceselor de domeniul dreptului privat.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind cele trei
sisteme procedurale cunoscute de către romani: procedura legisacţiunilor, procedura
formulară şi procedura extraordinară.

= 3 ore

28
Unitatea de învăţare 3. Procedura legisacţiunilor

1.1. Noţiuni introductive

 Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor juridice care


Noţiunea de guvernează desfăşurarea proceselor referitoare la libertate, la proprietate, la moştenire
procedura
civilă şi la valorificarea creanţelor.
Procedura civilă romană a cunoscut o evoluţie extrem de complexă, care şi-a
pus amprenta aspra tuturor normelor dreptului material, fapt ce ne îndreptăţeşte să
afirmăm că dreptul civil roman a evoluat pe cale procedurală. Procedura civilă a fost
instrumentul tehnic prin intermediul căruia s-a dat o nouă finalitate vechilor norme de
 drept, cu toate că în sens formal ele nu au fost nici abrogate, nici modificate.
Sisteme
procedurale În evoluţia dreptului privat roman s-au succedat trei sisteme procedurale:
- procedura legisacţiunilor, corespunzătoare epocii veci;
- procedura formulară, corespunzătoare, în linii generale, epocii clasice;
- procedura extraordinară, corespunzătoare epocii post clasice.
Primele două sisteme procedurale se caracterizează prin diviziunea procesului
în două faze: faza in iure (în faţa magistratului), şi faza in iudicio (în faţa
judecătorului).
În sistemul procedurii extraordinare, diviziunea procesului în două faze dispare,
dezbaterile fiind conduse de la început până la sfârşit de către o singură persoană.

1.2. Caracterele procedurii legisacţiunilor


 Termenul de legisacţiune, prin care este desemnat primul sistem procedural
Caracterele
procedurii roman, ne arată că orice acţiune, ca mijloc procedural de valorificare a unui drept
legisacţiunilor
subiectiv, se întemeiază pe lege. Legisacţiunile prezintă mai întâi un caracter
judiciar. Acest caracter se exprima în aceea că pentru valorificarea drepturilor
subiective, părţile trebuiau să se prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe anumiţi
termeni solemni (formulele legisacţiunilor).
Legisacţiunile au şi un caracter legal, constând în aceea că fiecare tip de
proces se desfăşoară conform dispoziţiilor legale, iar părţile pronunţă formulele create
de către pontif, pe baza textelor din lege.

29
Cu alte cuvinte, pretenţiile părţilor se valorificau prin intermediul anumitor
tipuri de procese, care poartă numele de legisacţiuni, întrucât fiecare tip de proces era
creat de legi şi presupunea pronunţarea unor formule solemne întemeiate pe legi (legis
actio – acţiune a legii).
Caracterul formalist al legisacţiunilor decurge din faptul că termenii solemni
trebuiau observaţi cu cea mai mare atenţie. Orice greşeală, cât de mică, în pronunţarea
formulei solemne corespunzătoare unei legisacţiuni atrăgea după sine pierderea
procesului.

1.3. Desfăşurarea procesului

 1.3.1. Procedura de citare. În sistemul legisacţiunilor prima fază a procesului


Citarea se desfăşura în faţa magistratului (in iure). Procesul nu putea începe în lipsa pârâtului,
căci statul nu avea atribuţiuni în materie de citare, aşa încât sarcina citării revenea
reclamantului. Se cunosc trei procedee de citare:
- in ius vocatio;
- vadimonium extrajudiciar;
- condictio.
In ius vocatio constă în chemarea pârâtului în faţa magistratului prin
pronunţarea formulei solemne: in ius te voco (te chem în faţa magistratului). Dacă
pârâtul refuza să se prezinte, putea fi adus cu forţa in iure.
Prin vadimonium extrajudiciar, procedeu de citare mai evoluat, părţile
conveneau să se prezinte la o dată anumită în faţa magistratului.
Condictio este somaţia prin care reclamantul îl cheamă in iure pe pârâtul
peregrin.

1.3.2. Activitatea părţilor in iure. În faţa magistratului, reclamantul arăta care


 sunt pretenţiile sale, realizând formele solemne corespunzătoare acelei legisacţiuni.
Faza in iure
Pârâtul putea adopta, faţă de afirmaţiile reclamantului, trei atitudini:
- să recunoască pretenţiile reclamantului;
- să nege;
- să nu se apere cum trebuie.

30
Cel ce recunoştea în faţa magistratului (confessio in iure) era asimilat cu cel
condamnat, conform adagiului confessus pro iudicato est (cel ce recunoaşte se
consideră condamnat).
Dacă pârâtul nega, procesul trecea în faza a doua, urmând să se încheie cu
pronunţarea unei sentinţe.
În fine, dacă pârâtul nu se apără cum trebuie, în sensul că nu-şi dă concursul
la desfăşurarea procesului este, de asemenea, asimilat cu cel condamnat.

1.3.3. Organizarea procesului. Sarcina organizării procesului pentru ca


 acesta să poată trece în faza a adoua, revenea magistraţilor judiciari. La origine,
singurul magistrat judiciar a fost consulul. După anul 367 î. Hr. principalele atribuţiuni
judiciare au fost preluate de către pretorul urban, care organiza judecarea proceselor
dintre cetăţeni. În anul 242 î. Hr. apare pretorul peregrin, care organiza procesele
dintre cetăţeni şi peregrini.
Edilii curului aveau jurisdicţia vânzărilor încheiate în târguri.
În Italia atribuţiunile judiciare reveneau magistraţilor municipali, iar în
provincii guvernatorilor.
În procedura legisacţiunilor, activitatea pretorului, cel mai important magistrat
judiciar, se limita la a observa dacă părţile pronunţau corect formulele corespunzătoare
legisacţiunii la care s-a recurs, după care pronunţa, în funcţie de situaţie, unul din cele
trei cuvinte solemne: do, dico, addico.
Prin cuvântul do, magistratul îl numea pe judecătorul cauzei. Cuvântul dico
era pronunţat atunci când magistratul atribuia obiectul litigios cu titlu provizoriu uneia
dintre părţi. Prin termenul addico pretorul recunoştea dreptul uneia dintre părţi.

1.3.4. Faza in iudicio. Faza a doua a procesului se desfăşura în faţa


 judecătorului. În vechiul drept roman, ca de altfel şi în dreptul clasic, judecătorul era o
Faza in
iudicio persoană particulară, aleasă de către părţi şi confirmată de către magistrat. În afară de
judecătorul unic (iudex unus), la romani funcţionau şi anumite tribunale. Tribunalele
nepermanente erau formate dintr-un număr de judecători aleşi de către părţi
(recuperatores), având competenţa de a judeca procesele dintre cetăţeni şi peregrini.

31
Tribunalele permanente erau în număr de două: decemviri litibus iudicandis
(judecau procesele cu privire la libertate) şi centumvirii (judecau procesele cu privire la
proprietate sau moştenire).
În faţa judecătorului, părţile se exprimau în termeni obişnuiţi. Ele aduceau în
sprijinul pretenţiilor pe care le formulau probe orale sau scrise. Întrucât la vechii
romani nu exista o ierarhie a probelor, un înscris putea fi răsturnat prin proba cu
martori. Părţile puteau recurge şi la serviciile unor avocaţi.
După ce ascultau afirmaţiile părţilor, precum şi pledoariile avocaţilor,
judecătorul pronunţa sentinţa potrivit “liberei sale convingeri“. În realitate, aşa cum
rezultă dintr-un text al lui Aulu Gelliu, judecătorul dădea câştig de cauză părţii care
prezenta “mai multe garanţii morale“, cu alte cuvinte, celui care avea o situaţie
materială mai bună.
Dacă faza in iure presupunea prezenţa ambelor părţi, faza in iudicio se putea
desfăşura şi în lipsă. Judecătorul aştepta până la amiază, şi dacă una din părţi lipsea,
dădea câştig de cauză părţii prezente.

1.4. Procedee de soluţionare a unor litigii pe cale administrativă de către


 pretor
Soluţionarea În virtutea puterilor cu care era investit (jurisdictio şi imperium) pretorul
procesului pe
cale dispunea de anumite mijloace procedurale prin care putea soluţiona anumite litigii, fără
administrativă
a mai trimite părţile în faţa judecătorului (in iudicio).
Aceste mijloace procedurale sunt în număr de patru:
- stipulaţiile pretoriene;
- interdictele;
- trimiterea în detenţiunea sau în posesiunea lucrurilor;
- repunerea în situaţia anterioară.
Stipulationes praetoriae sunt contracte, în forma stipulaţiunii, încheiate de către
părţi din ordinul pretorului. Prin intermediul acestor stipulaţiuni, pârâtul promitea să
plătească anumite sume de bani dacă din vina sa se va produce un anumit fapt, de
natură să-l păgubească pe reclamant.
Missio in possessionem este trimiterea reclamantului în detenţiunea sau în
posesiune bunurilor pârâtului, atunci când, prin atitudinea sa, acesta din urmă căuta să
zădărnicească recunoaşterea sau valorificarea unor drepturi ale reclamantului.
32
Interdicta sunt ordine prin care pretorul fie ordonă facerea unui act, fie interzice
să se facă un anumit act. Interdictul este simplu, atunci când este adresat unei singure
părţi şi este dublu, atunci când este adresat ambelor părţi.
Restitutio in integrum este ordinul prin care pretorul desfiinţează actul
păgubitor pentru reclamant, repunând părţile în situaţia pe care o aveau înainte de
întocmirea acelui act. Prin restitutio in integrum reclamantul redobândeşte dreptul
subiectiv pe care îl pierduse prin efectul actului păgubitor, urmând să-l valorifice prin
intentarea acţiunii care sancţionează acel drept.

1.5. Fizionomia legisacţiunilor


 Aşa cum ne arată şi sensul literar al termenului, legisacţiunile sunt mijloace
Categorii de
legisacţiuni procedurale create de legi, în scopul valorificării drepturilor subiective.
Romanii au cunoscut cinci legisacţiuni, dintre care trei erau utilizate în scopul
recunoaşterii drepturilor subiective pe cale judiciară, iar două, în scopul punerii în
executare a drepturilor recunoscute de către judecător.

1.5.1. Legisacţiunile de judecată. În scopul recunoaşterii (valorificării în sens


 larg) drepturilor subiective, în funcţie de natura pretenţiilor, părţile recurgeau la una
din următoarele legisacţiuni:
- sacramentum;
- iudicis postulatio;
- condictio.
Sacramentum este de două feluri:
- sacramentum in rem;
- sacramentum in personam.
Prima formă a lui sacramentum era utilizată în scopul valorificării dreptului de
proprietate, iar cea de a doua, în scopul valorificării drepturilor personale. Tot în
scopul valorificării drepturilor de creanţă erau utilizate iudicis postulatio şi condictio.

 1.5.2. Legisacţiuni de executare. Întrucât, aşa cum s-a văzut, la romani


sentinţa era pronunţată de un simplu particular (judecătorul îşi pierdea calitatea după
pronunţarea sentinţei), dacă pârâtul nu o executa de bună voie era necesară organizarea
unui nou proces. Procesele de executare a sentinţei îmbracă două forme:
33
- manus iniectio;
- pignoris capio.
Prin manus iniectio sunt executate sentinţele care au ca obiect anumite sume de
bani şi poartă asupra persoanei, în sensul că debitorul care nu plăteşte într-un anumit
termen suma la care a fost condamnat, urmează a fi vândut ca sclav trans Tiberim
(dincolo de Tibru).
Pignoris capio, care este utilizată numai în patru cazuri, nu presupune un
proces prealabil de recunoaştere a pretenţiilor reclamantului, aşa încât jurisconsulţii
clasici i-au contestat calitatea de veritabilă legisacţiune. Într-adevăr, la pignoris capio
creditorul putea lua un bun din patrimoniul debitorului fără să ceară permisiunea
magistratului, şi chiar în absenţa debitorului.
Care sunt trăsăturile procedurii legisacţiunilor? Vezi pag. 29 – 30

Unitatea de învăţare 4. Procedura formulară și procedura extraordinară

2. Procedura formulară

2.1. Introducerea procedurii formulare

Introducerea procedurii formulare a fost dictată de necesitatea adaptării



Condiţiile vechilor dispoziţii ale dreptului roman la realităţile sociale şi economice proprii epocii
introducerii
procedurii
de sfârşit a republicii.
formulare Potrivit noii proceduri, părţile aflate în litigiu şi pretorul cooperează de aşa
manieră încât se poate ajunge la soluţii opuse celor date de vechiul drept civil. Ca o
consecinţă a sporirii competenţei pretorului, precum şi a posibilităţilor de manifestare a
părţilor, s-a ajuns, în final, la schimbarea funcţiei dreptului civil şi, în acelaşi timp, la
protejarea tuturor pretenţiilor legitime deduse în justiţie.
Gaius afirmă că procedura formulară a fost introdusă deoarece legisacţiunile
deveniseră odioase romanilor. Adevărul este că procedura legisacţiunilor, rigidă şi
dominată de formalism, apărută în condiţiile unei economii puţin dezvoltate, devenise

34
o frână în calea dezvoltării producţiei şi a circulaţiei mărfurilor şi o piedică în calea
dezvoltării intereselor vârfurilor clasei dominante.
Cavalerii, îmbogăţiţi de pe urma operaţiunilor comerciale şi cămătăreşti, erau
interesaţi în simplificarea formelor de valorificare a drepturilor pe cale judiciară,
pentru ca ritmul afacerilor să poată fi accelerat. Iată dar, că aşa numita aversiune a
romanilor faţă de legisacţiuni este mai degrabă expresia intereselor economice ale
cavalerilor care ocupau, la sfârşitul republicii, un loc central în sânul clasei dominante.
Legea Aebutia. Procedura formulată a fost introdusă prin legea Aebutia, dată
între anii 149 şi 126 î. Hr.
Introducerea procedurii formulare nu a fost însoţită de abrogarea
legisacţiunilor; părţile se puteau judeca fie după vechea, fie după noua procedură. Aşa
se face că cele două sisteme s-au aplicat în paralel mai bine de un secol, până când faţă
de căderea în desuetudine a vechii proceduri împăratul August a dat legile Iuliae
iudiciariae prin care s-a hotărât abrogarea expresă a legisacţiunilor.

2.2. Formula

 2.2.1. Rolul formulei în desfăşurarea procesului. În procedura formulară,


Formula pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv exista o acţiune distinctă, şi fiecare acţiune
„un mic
program de avea o formulă proprie.
judecata”
Formula este un mic program de judecată prin care pretorul arată judecătorului
cum să soluţioneze litigiul.
Aşadar, pentru fiecare drept subiectiv exista un model de formulă care era
completată cu toate datele concrete de către pretor (numele părţilor, pretenţiile
reclamantului etc.), cu ocazia organizării judecării procesului. Dacă pretorului i se
părea că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, dar nu exista un model de formulă
corespunzător, avea competenţa de a crea o formulă nouă. Iată cum, pe cale
proceduală, prin sancţionarea unor pretenţii pe care le considera legitime pretorul crea
noi drepturi subiective.

 2.2.2. Structura formulei. Formula cuprindea patru părţi principale şi două


Structura accesorii. Părţile principale ale formulei sunt: intentio, demonstratio, adiudicatio şi
condemnatio.

35
Intentio este acea parte a formulei în care se arată pretenţiile reclamantului (un
lucru determinat, o sumă de bani determinată etc.).
Demonstratio cuprinde cauza juridică a pretenţiilor reclamantului cum ar fi un
contract de vânzare, de împrumut etc.
Adiudicatio este partea formulei prin care pretorul îl împuterniceşte pe
judecător să facă un partaj.
Prin condemnatio judecătorul, care este un simplu particular, este investit de
către pretor cu dreptul de a pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire.
Părţile accesorii ale formulei sunt: prescripţiunile şi excepţiunile. Ele se
numesc astfel întrucât sunt introduse în formulă pentru a veni în ajutorul uneia dintre
părţi. Dacă acele precizări se fac în favoarea reclamantului se numesc prescripţiuni pro
actore, iar dacă sunt făcute în favoarea pârâtului se numesc prescripţiuni pro reo.
Excepţiunile sunt mijloace de apărare prin care pârâtul nu neagă în mod direct
pretenţia reclamantului, ci invocă anumite fapte de natură să paralizeze acele pretenţii.
Spre exemplu, pârâtul nu neagă faptul că a promis o sumă de bani, dar afirmă că
ulterior a fost iertat de datorie, în total sau în parte, de către reclamant.
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă cu succes, ea trebuie să figureze în
formulă. În procedura formulară excepţiunile au un caracter absolutoriu, deoarece, ori
de câte ori sunt găsite întemeiate, judecătorul trebuie să pronunţe o sentinţă de
absolvire; condamnarea la mai puţin nu este posibilă. Astfel, dacă reclamantul pretinde
200 de aşi, iar pârâtul dovedeşte pe cale de excepţie că datorează numai 100,
judecătorul va pronunţa o sentinţă de absolvire şi nu o sentinţă de condamnare la 100.
Această soluţie îşi are explicaţia în faptul că judecătorul este sclavul formulei. El este
chemat să se pronunţe numai în legătură cu suma de bani care figurează în intentio.
Dacă se dovedeşte că pârâtul datorează mai puţin, întrucât nu este investit cu dreptul de
a se pronunţa asupra acelei sume, judecătorul va da o sentinţă de absolvire.

2.3. Desfăşurarea procesului

 2.3.1. Faza in iure. În sistemul procedurii formulare, procesul continuă să se


Faza in iure desfăşoare în două faze, dar au fost introduse unele inovaţii cu privire la citarea
părţilor, precum şi cu privire la activitatea părţilor şi a pretorului.

36
În materia citării s-au menţinut vechile procedee, dar pretorul a creat şi o
acţiune specială împotriva pârâtului care, la somaţia reclamantului, refuză şă se
prezinte în faţa magistratului.
De asemenea, magistratul acorda împotriva celui care se ascundea spre a nu
putea fi citat o missio in possessionem, în baza căreia reclamantul putea vinde bunul
pârâtului.
Dezbaterile în faţa magistratului se desfăşoară în mod liber, formulele solemne
şi gesturile rituale fiind înlăturate. Ca şi în vechea procedură, pârâtul putea adopta trei
atitudini:
- să recunoască pretenţiile reclamantului;
- să nege;
- să nu se apere cum trebuie.
În plus, s-a admis ca în procesele având ca obiect o sumă de bani determinată,
litigiul să fie soluţionat prin pronunţarea unui jurământ:
- fie pârâtul jura că nu datorează;
- fie reclamantul jura că are un drept de creanţă (iusiurandum necessarium).
După ce dezbaterile se încheiau, dacă găsea că este cazul, pretorul trecea la
redactarea formulei. Ultimul act în faţa magistratului, constând în remiterea sau în
dictarea formulei de către reclamant pârâtului, se numea litis contestatio.
Litis contestatio producea trei efecte:
- efectul extinctiv;
- efectul creator;
- efectul fixator.
În virtutea efectului extinctiv dreptul dedus de către reclamant în justiţie se
stingea.
În locul dreptului originar se năştea, în virtutea efectului creator, un drept nou,
care purta invariabil asupra unei sume de bani. Aşadar, în procedura formulară,
indiferent de natura sau obiectul dreptului iniţial, reclamantul dobândea o sumă de
bani. De aceea se afirmă că în sistemul procedurii formulare sentinţa are un caracter
pecuniar.
În baza efectului fixator, în momentul lui litis contestatio, se stabilesc definitiv
atât elementele reale (afirmaţiile părţilor), cât şi elementele personale (identitatea
părţilor şi a judecătorului). Aceasta înseamnă că reclamantul nu putea pretinde în faţa
37
judecătorului altceva decât a pretins în faţa magistratului şi că procesul nu putea fi
judecat decât între părţile care erau menţionate în cuprinsul formulei.

 2.3.2. Faza in iudicio. Activitatea părţilor în faţa judecătorului se desfăşura, în


Faza in linii generale, potrivit regulilor cunoscute de la procedura legisacţiunilor. Probele
iudicio
aduse în faţa judecătorului erau apreciate în funţie de poziţia socială a părţilor. Dacă
pârâtul nu se prezenta până la amiază în faţa judecătorului, pierdea procesul (post
meridiem praesenti litem addicito). Cu timpul, rigoarea acestui principiu s-a atenuat,
admiţându-se unele motive de amânare a procesului.

2.4. Categorii de acţiuni


2.4.1. Definirea acţiunii în procedura formulară. În procedura formulară,
 acţiunea este cererea adresată de către reclamant magistratului de a i se elibera o
Definitia
acţiunii formulă. La romani, acţiunea crea dreptul subiectiv, întrucât nu exista drept fără
acţiune. Dacă în dreptul modern acolo unde există un drept subiectiv există şi o
acţiune, la romani dreptul era recunoscut numai în măsura în care exista o acţiune
specială care să-l sancţioneze.

2.5.2. Acţuni in rem şi acţiuni in personam. Divizarea acţiunilor în reale şi


 personale este cea mai veche, ea fiind cunoscută încă din epoca celor XII Table, iar
Categorii de
acţiuni după Institutele lui Iustinian este şi cea mai importantă (summa divisio).
Acţiunile reale sancţionează drepturile reale care, prin excelenţă, poartă asupra
lucrurilor, de unde şi numele de acţiuni in rem.
Acţiunile personale (in personam) sancţionează drepturi personale sau de
creanţă, care sunt, spre exemplu, drepturile izvorâte din contracte sau delicte.

2.5.2. Acţiuni civile şi acţiuni onorarii (actiones civiles, actiones honorariae).


Acţiunile civile se deosebesc faţă de cele onorarii prin originea lor. Astfel, acţiunile
civile îşi au originea în legisacţiuni, iar pretorul va trece în formulele lor, aproximativ
cuvintele rostite de către părţi în procedura legisacţiunilor.
În formule acţiunii în revendicare, de pildă, vor fi trecute cuvintele pe care
părţile le rosteau la sacramentum in rem, mijlocul originar de sancţionare a dreptului
de proprietate.
38
Acţiunile onorarii nu au un model în legisacţiuni, ele fiind create de către
magistraţi pentru a sancţiona noile cazuri ivite în practică, şi sunt de trei feluri:
- acţiuni in factum;
- acţiuni ficticii;
- acţiuni cu formula cu transpoziţiune.
La acţiunile in factum pretorul arăta în intentio a formulei ce fapte a săvârşit o
anumită persoană, pentru ca judecătorul să ştie să judece cazul.
În cazul acţiunilor cu ficţiune, pretorul utilizează un tip de formulă destinat să
se aplice la o anumită situaţie, în scopul soluţionării unei situaţii diferite. Pentru
atingerea acestui scop, pretorul introduce în formulă o ficţiune, considerând un fapt
existent ca inexistent, sau dimpotrivă, considerând că s-a petrecut un anumit fapt, cu
toate că în realitate nu a avut loc.
Formula cu transpoziţiune a fost creată cu scopul de a se obţine efectul actelor
ce nu puteau fi întocmite făţiş. În acest scop, se trecea în intentio un nume, iar în
condemnatio alt nume. Prin intermediul acţiunii cu transpoziţiune putea fi urmărit
pater familias pentru actele încheiate de către fiul său. Se trecea în intentio numele
fiului de familie, deoarece el încheiase actul, iar în condemnatio numele lui pater
familias, deoarece el stătea în justiţie şi urma să suporte efectele sentinţei.

2.5.3. Acţiuni directe şi acţiuni utile. Acţiunile directe sunt create pentru
sancţionarea unui caz, iar acţiunile utile sunt extinse la cazuri similare.

2.5.4. Acţiuni populare şi acţiuni private. Acţiunile populare pot fi intentate


de oricine, deoarece au rolul de a proteja interesele generale, pe când acţiunile private
servesc pentru apărarea intereselor private ale reclamantului.

2.5.5. Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii (poenales, rei persecutoriae).


Acţiunile penale aveau ca obiect condamnarea pârâtului la o amendă bănească, iar
acţiunile persecutorii restituirea lucrului sau repararea pagubei cauzate.

2.5.6. Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă (actiones stricti,


actiones bonae fidei). În cazul acţiunilor de drept strict, actul pe care se întemeiază
pretenţiile reclamantului va fi interpretat conform literei sale, pe când la acţiunile de
39
bună credinţă, judecătorul va lua în considerare voinţa reală a părţilor, trecând de litera
actului. În intentio a formulei acţiunilor de bună credinţă vor figura cuvintele ex fide
bona.

2.5.7. Acţiuni arbitrarii (iudicia arbitraria). Acţiunile arbitrarii au fost create


în scopul atenuării inconvenientelor ce decurg din principiul condamnării pecuniare.
După ce se convinge de justeţea pretenţiilor reclamantului, judecătorul, în calitate de
arbitru, ordonă pârâtului să satisfacă acele pretenţii. Dacă pârâtul execută ordinul
litigiul se încheie, iar dacă nu, judecătorul urmează să pronunţe sentinţa de
condamnare la o sumă de bani. Întrucât la acţiunile arbitrarii suma de bani este fixată
chiar de către reclamant, iar acesta are tentaţia de a supraevalua obiectul litigios, de
cele mai multe ori pârâtul execută ordinul dat de către judecător în calitate de arbitru.
Pe această cale se ocoleşte principiul condamnării pecuniare, în sensul că pretenţiile
reclamantului vor fi satisfăcute în natură. Astfel, în cazul acţiunii în revendicare, care
este o acţiune arbitrară, reclamantul va primi chiar lucrul revendicat şi nu o sumă de
bani.
2.5. Efectele sentinţei

 2.5.1. Forţa executorie a sentinţei. Sentinţa pronunţată de către judecător


Executarea urma să fie executată. Dacă cel condamnat nu plătea de bună voie (ne amintim că orice
sentinţei
sentinţă purta asupra unei sume de bani) se trecea la executarea silită.
În procedura formulară executarea purta fie asupra persoanei, ca şi în procedura
legisacţiunilor, fie asupra bunurilor. Executarea asupra bunurilor a fost introdusă în
dreptul privat din domeniul dreptului public. Cele mai uzitate forme de executare
asupra bunurilor au fost: venditio bonorum şi distractio bonorum.
Procedura lui venditio bonorum se realiza prin vânzarea în bloc a bunurilor
debitorului insolvabil. Această formă de executare prezenta inconvenientul că
debitorul devenea infam, ceea ce atrăgea o gravă atingere a capacităţii (personalităţii)
sale. Pentru a se înlătura inconvenientele ce decurg din venditio bonorum, s-a introdus
distractio bonorum.
Potrivit noului procedeu, bunurile debitorului nu se mai vând în bloc, ci cu
amănuntul, până la satisfacerea pretenţiilor creditorului.

40
Debitorul executat potrivit lui distractio bonorum nu devenea infam ceea ce ne
face să credem că această formă de executare a fost creată în interesul celor bogaţi.

2.5.2. Forţa juridică a sentinţei. Forţa juridică a sentinţei sau autoritatea


 lucrului judecat s-a impus cu greu în dreptul roman, astfel încât, la origine, se puteau
Autoritatea
de lucru pronunţa mai multe sentinţe cu privire la aceeaşi cauză. În procedura formulară,
judecat
autoritatea lucrului judecat, faţă de reclamant, era asigurată prin efectul extinctiv al lui
litis ccontestatio. Reclamantul nu putea redeschide procesul deoarece dreptul său se
stingea în momentul lui litis contestio, aşa cum s-a văzut. Nimic nu-l împiedica însă pe
pârât să declanşeze un nou proces cu privire la aceeaşi cauză deoarece el nu dedusese
nimic în justiţie. În dorinţa de a opune forţa juridică a sentinţei şi pârâtului,
jurisprudenţa a introdus principiul res iudicata pro veritate accipitur (lucrul judecat se
consideră adevărat), principiu sancţionat prin exceptio rei iudicatae. Această
excepţiune, opozabilă ambelor părţi, sancţionează un mecanism perfect adecvat pentru
asigurarea autorităţii lucrului judecat.
Care sunt părţile formulei? Vezi pag. 35 - 36

3. Procedura extraordinară

3.1. Desfăşurarea procesului


 În procedura extraordinară procesul este condus de la început până la sfârşit de
Desfăşurarea către magistrat. Drept urmare, diviziunea procesului în cele două faze dispare.
procesului
Din punct de vedere strict tehnic, procedura extraordinară îşi are originea în
mijloacele administrative prin care magistraţii soluţionau unele litigii, fără a mai
trimite părţile în faţa judecătorului. Pe plan social mai larg, apariţia procedurii
extraordinare trebuie pusă în legătură cu politica de centralizare a puterii, politică ce şi-
a pus amprenta asupra întregului mecanism al statului. Urmărind să conducă în mod
nemijlocit activiatea judiciară, împăratul a încredinţat judecarea proceselor unor
magistraţi judecători, intregraţi în sistemul birocraţiei imperiale.

41
Odată cu generalizarea procedurii extraordinare formula dispare, deoarece
magistratul judecător nu mai avea cui trimite instrucţiuni.
Citarea pârâtului capătă un caracter oficial, în sensul că era făcută de către un
funcţionar inferior sau chiar de către reclamant, dar numai cu aprobarea magistratului.
Procesul se desfăşura într-o clădire, în prezenţa judecătorului (magistrat), a părţilor, a
avocaţilor, precum şi a funcţionarilor judecătoreşti. După ce avea loc dezbaterea
contradictorie, judecătorul putea adresa părţilor întrebări, după cum le putea cere să
depună un jurământ. Procedura extraordinară cunoaşte un început de ierarhizare a
probelor, în sensul că înscrisurile au o forţă probantă mai mare dacât declaraţiile orale.
Recunoaşterea pârâtului continuă să fie socotită probă suficientă.

3.2. Hotărârea judecătorească

 În procedura extraordinară se generalizează condamnarea ad ipsam rem. De data


Efectele aceasta sentinţa nu mai poartă, invariabil, asupra unei sume de bani, ci chiar asupra
hotărârii
obiectului cererii reclamantului. Generalizarea condamnării asupra însuşi lucrului,
constituie un pas important în direcţia perfecţionării mecanismului de sancţionare a
drepturilor subiective. Avem în vedere, mai ales, cazul drepturilor reale care poartă,
prin excelenţă, asupra unor lucruri.
Dispariţia formulei va afecta şi caracterele excepţiunilor. În procedura formulară
judecătorul nu putea să pronunţe o condamnare la mai puţin, pe când în noua
procedură, eliberat de rigorile formulei, el are posibilitatea să-l condamne pe pârât la o
sumă de bani mai mică decât cea pretinsă de reclamant. Astfel, dacă reclamantul
pretindea 100, iar pârâtul dovedea pe cale de excepţie că datorează numai 50,
judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare la 50. Aşadar, în procedura
extraordinară excepţiunile devin minutorii.
Forţa executorie a sentinţei este asigurată prin intervenţia organelor specializate
ale statului (manu militari), ceea ce asigură perfecţionarea sistemului de valorificare a
drepturilor subiective pe calea justiţiei. Spre deosebire de propcedura legisacţiunilor şi
de cea formulară, în procedura extraordinară, atât recunoaşterea drepturilor cât şi
executarea sentinţei, se realizează cu participarea nemijlocită şi exclusivă a puterii
publice.

Care sunt efectele hotărârii în procedura extraordinară? Vezi pag. 42

42
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Anghel Ion, Dreptul roman, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000;
2. Ciucă Valerius, Lecţii de drept roman, vol.I, Editura Polirom, Bucureşti,
1998;
3. Instituţiile lui Justinian, Editura „Lumina Lex", Bucureşti,
2002;
4. Hanga Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978;
5. Hanga Vladimir, Mircea Dan Bocşan, Curs de drept privat roman, Ediţia
a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
6. Molcuţ Emil, Drept privat roman, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2004;
7. Ştef Felicia, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura „Oscar Prinţ" ,
Bucureşti, 1996;
8. Văcăroiu Daniela, Evoluţia izvoarelor dreptului. Privire specială asupra
dreptului roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

43
Modulul III. Drept civil roman.Persoane

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins

U5. Oamenii liberi. Sclavii. dezrobiții

2 ore

U6. Familia romană. Tutela și curatela

2 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupra instituţiei persoanelor


Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi înţelegerea
semnificaţiei acestora.

= 4 ore

44
Unitatea de învăţare 5. Personalitatea. Oamenii liberi. Sclavii. Dezrobiții.

1. Personalitatea. Oamenii liberi.

1.1. Personalitatea

 Oamenii apar în calitate de persoane atunci când participă la viaţa juridică.


Personalitatea
Aşadar, persoanele sunt subiectele raporturilor de drept. Oamenii apar ca subiecte ale
juridica
raporturilor de drept fie individual, în calitate de persoane fizice, fie în colectiv, în
calitate de persoane juridice. Dacă în dreptul modern, fiecare membru al societăţii are
capacitate (aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii), şi drept urmare participă la viaţa
juridică, dreptul roman nu a recunoscut niciodată calitatea de persoane tuturor fiinţelor
umane. Astfel, sclavii nu aveau capacitate şi, ca atare, nu puteau încheia acte juridice
în nume propriu. Numai oamenii liberi aveau capacitate juridică.
Capacitatea cunoştea multiple diferenţieri, în funcţie de factori de natură
economică, politică şi etnică şi era desemnată prin termenul caput.
Pentru ca un om să aibă personalitate completă trebuia să întrunească trei
 elemente:
Elementele
personalităţii - status libertatis (să fie om liber);
- status civitatis (să fie cetăţean);
- status familiae (şef al unei familii romane).
Oamenii liberi care nu întruneau şi celelalte două condiţii ale personalităţii
aveau o capacitate juridică limitată (puteau încheia numai anumite acte juridice).
Personalitatea începe odată cu naşterea. De la această regulă există totuşi o

 excepţie, exprimată într-un text din Paul: “infans conceptus pro nato habetur quotiens
Începutul şi de commodis eius agitur“ (copilul conceput se consideră ca născut ori de câte ori este
sfârşitul
personalităţii vorba de interesele sale). În virtutea acestui principiu, copilul născut după moartea
tatălui său vine la moştenire, considerându-se că s-a născut în momentul morţii tatălui.
Personalitatea încetează în momentul morţii, cu excepţia cazului în care
succesiunea nu a fost acceptată de către moştenitori. În această situaţie, personalitatea
defunctului se prelungeşte până în momentul acceptării moştenirii: “hereditas iacens
sustinet personam defuncti“ (succesiunea neacceptată susţine persoana defunctului).

45
Capitis deminutio. Capitis deminutio înseamnă pierderea personalităţii. Ea
îmbracă trei forme:
- capitis deminutio maxima (pierderea libertăţii);
- capitis deminutio media (pierderea cetăţeniei);
- capitis deminutio minima (pierderea drepturilor de familie).
Capitis deminutio nu presupune întotdeauna micşorarea capacităţii unei
persoane. Aşa cum vom vedea, fiul de familie emancipat suferă o capitis deminutio, în
sensul că legăturile civile cu familia sa încetează, dar nu îşi micşorează capacitatea ci,
dimpotrivă, şi-o sporeşte.
Persoana juridică. Persoana juridică este o colectivitate înzestrată cu o
anumită capacitate juridică, în virtutea căreia dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii,
independent de membrii săi.
Romanii desemnau persoana juridică prin termenii de corpora sau universitas.
Cea mai veche persoană juridică este însuşi statul roman, care avea un patrimoniu,
primea moşteniri şi avea debitori. După acelaşi model au fost apoi organizate coloniile
şi municipiile.
În domeniul dreptului privat, cele mai importante persoane juridice au fost
corporaţiile (collegia). Întrucât, spre sfârşitul republicii, persoanele juridice de drept
privat s-au lăsat antrenate în viaţa politică, au fost adoptate măsuri de limitare a
capacităţii lor.

1.2. Oamenii liberi. Cetăţenii. Necetățenii.


 Potrivit unei text din Institutele lui Justinian, oamenii se împart în două mari
Statutul
juridic categorii: liberi şi sclavi. Această diviziune corespunde structurii de clasă a societăţii
al cetăţenilor
romane. Dacă, în linii mari, condiţia juridică a sclavilor era unitară, oamenii liberi
aveau un regim juridic pronunţat neomogen.
La origine libertatea se confunda cu cetăţenia, întrucât numai cetăţenii romani
se bucurau de libertate. Orice străin venit la Roma cădea în sclavie. Aşa se face că în
epoca foarte veche erau liberi şi cetăţeni numai patricienii şi plebeii, precum şi urmaşii
lor. Cu timpul, prin legi succesive, sfera cetăţeniei se va extinde, mai întâi asupra
tuturor locuitorilor liberi ai Italiei, apoi asupra tuturor oamenilor liberi din Imperiul
Roman.

46
Cetăţenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor politice şi civile. Ei
 aveau:
Drepturi
- ius commercii (dreptul de a încheia acte juridice potrivit lui ius civile);
- ius connubii (dreptul de a încheia o căsătorie);
- ius militiae (dreptul de a fi soldaţi în legiuni);
- ius suffragii (dreptul de vot);
- ius honorum (dreptul de a fi aleşi magistraţi).
Străinii (la un moment dat s-a permis străinilor să vină la Roma) aveau o
condiţie juridică inferioară.
Prin statutul lor juridic, cetăţenii şi-au asigurat o poziţie dominantă în raport cu
alte categorii de oameni liberi, poziţie pe care au apărat-o cu străşnicie timp de mai
multe secole.
Cetăţenia se dobândea prin naştere (cel născut din părinţi cetăţeni era şi el
 cetăţean), prin lege şi prin dezrobire (sclavul dezrobit de un decăţean dobândea
Dobândirea
şi pierderea cetăţenia romană).
cetăţeniei
Cetăţenia se pierdea prin pierderea libertăţii, prin exil sau prin dobândirea
cetăţeniei altui stat, căci romanii nu admiteau principiul dublei cetăţenii, mai precis, cel
ce devenea cetăţean al altui stat, pierdea automat cetăţenia romană.
Legile de acordare a cetăţeniei. În anul 89 î. Hr., prin legile Iulia şi Plautia
Papiria, s-a acordat cetăţenia romană tuturor locuitorilor liberi ai Italiei.
În anul 212, prin edictul lui Caracalla, cetăţenia romană a fost acordată tuturor
locuitorilor liberi ai imperiului (totuşi, se pare că au fost exceptate unele categorii de
oameni săraci). Cu toate că unii autori au văzut în acest edict un act umanitar, adevărul
este că împăratul a urmărit scopuri financiare. Prin generalizarea cetăţeniei s-a
generalizat şi impozitul de 5% pe succesiuni, impozit pe care îl plăteau numai
cetăţenii.
1.3. Necetăţenii
 Necetăţenii sunt şi ei oameni liberi, dar au o condiţie juridică inferioară în
Statutul raport de cea a acetăţenilor. Ei se împart în două mari categorii: latinii şi peregrinii.
juridic al
necetăţenilor În epoca foarte veche termenul de latini desemna atât condiţia juridică a unei
persoane, cât şi originea sa etnică. Latinii se clasifică, la rândul lor, în patru categorii:
- latinii veteres (vechii locuitori ai Latiumului, care se bucurau de ius
commercii, ius connubii şi ius suffragii);
47
- latinii coloniari (locuitorii coloniilor din Italia, fondate după anul 268 î. Hr.,
care aveau numai ius commercii);
- latinii fictivi (provincialii care dobândeau o condiţie similară cu cea a latinilor
coloniari);
- latinii iuniani (sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne).
 Peregrinii sunt locuitorii cetăţilor aliate cu Roma. Ei puteau veni la Roma fără
a cădea în sclavie. În raporturile dintre ei, peregrinii puteau uza de dreptul cetăţii lor,
după cum puteau uza şi de dreptul ginţilor. Dreptul ginţilor se aplica şi în relaţiile
dintre cetăţeni şi peregrini. În mod excepţional, anumite categorii de peregrini aveau
acces la dreptul civil roman.
Peregrinii dediticii sunt locuitorii cetăţilor distruse de către romani. De regulă,
cetăţile care se opuneau cu arma faţă de politica expansionistă a Romei erau distruse,
iar locuitorii lor aveau un regim juridic inferior faţă de cel al peregrinilor obişnuiţi, în
sensul că nu puteau dobândi cetăţenia romană şi nu puteau să vină la Roma.
Care sunt elementele personalităţii? Vezi pag. 45

2. Sclavii
2.1. Izvoarele sclaviei

 Dacă în epoca fondării statului roman sclavia avea un caracter patriarhal, în


Cauzele
sclaviei sensul că sclavii, puţini la număr, trăiau în sânul familiei romane ca membrii inferiori
ai acesteia, după câteva secole munca aservită devine baza întregii producţii. Începând
din secolul II î.Hr. munca liberă îşi pierde tot mai mult din importanţă, locul ei fiind
luat de munca milioanelor de sclavi, pe care se întemeiază cele mai importante
domenii ale economiei. Izvoarele sclaviei erau următoarele:
a) Războiul. Încă din epoca fondării statului roman, prizonierii de război erau
transformaţi în sclavi. Câtă vreme Roma a promovat o politică de expansiune, războiul
a constituit principala sursă a sclaviei. Prizonierii intrau în proprietatea statului roman,
iar apoi erau vânduţi particularilor.

48
Mai mult chiar, în epoca foarte veche, când liberatea se confunda cu cetăţenia,
orice străin venit la Roma cădea în scalvie. Cu timpul, rigorile acestui principiu s-au
atenuat, în sensul că străinii care se puneau sub protecţia unui cetăţean nu mai riscau să
fie transformaţi în sclavi.
b) Naşterea. În dreptul clasic roman, cel născut în sânul căsătoriei dobândea
condiţia juridică a tatălui său, iar cel născut în afara căsătoriei dobândea condiţia
juridică a mamei. Întrucât sclava nu putea contracta o căsătorie valabilă, fiul ei era
născut întotdeauna în afara căsătoriei şi, drept urmare, intra în categoria sclavilor.
c) Fapte pedepsite cu pierderea libertăţii. Anumite fapte erau pedepsite cu
pierderea libertăţii, dar întrucât cetăţenii nu puteau deveni sclavi la Roma, erau vânduţi
în străinătate (trans Tiberim).
Între faptele pedepsite cu pierderea libertăţii menţionăm: cazul debitorului
insolvabil, executat asupra persoanei, cazul hoţului prins în flagrant delict (fur
manifestus), precum şi cel al nesupusului la încorporare.

2.2. Condiţia juridică a sclavului

 2.2.1. Întrucât nu avea caput, sclavul nu participa la viaţa juridică în nume


Statutul propriu. El nu putea dobândi drepturi şi nu–şi putea asuma obligaţii, întrucât era
juridic al
sclavului considerat un lucru (res). În virtutea dreptului de dispoziţie pe care îl avea asupra
oricărui lucru aflat în patrimoniul său, dominus îl putea ucide pe sclav, îl putea vinde
sau dona, după cum îl putea greva cu servituţi.
Sclavii nu aveau familie, astfel încât trăiau în uniuni de fapt numite
contubernium.
Sclavul care suferea o vătămare corporală nu se putea adresa justiţiei, căci nu
avea drept la acţiune; cel mult stăpânul îl putea urmări pe delincvent pentru paguba
provocată prin vătămarea sclavului.
2.2.2. În scopul de a valorifica în cel mai înalt grad aptitudinile sclavilor,
romanii le-au dat posibilitatea să încheie acte juridice, dar nu în nume propriu ci pentru
stăpân, cu condiţia să facă mai bună situaţia acestuia din urmă (să-l facă proprietar sau
creditor). Pentru a se ajunge la acest rezultat, s-a recurs la un artificiu, considerându-se
că sclavul împrumută personalitatea stăpânului. Spre sfârşitul republicii, când au
apărut contractele bilaterale, acest sistem n-a mai putut funcţiona, căci sclavul nu putea
dobândi un drept pentru stăpânul său fără ca în acelaşi timp să-l oblige.
49
În noua situaţie s-a admis că sclavul se poate obliga în nume propriu, dar numai
natural, obligându-l totodată pe stăpânul său, potrivit dreptului pretorian.
Acestă reformă nu a fost promovată cu scopul de a se recunoaşte sclavului o
anumită capacitate juridică, ci în scopul de a se lărgi sfera de activitate a sclavului, dar
tot în profitul stăpânului.
2.2.3. Peculiul sclavului. Sclavul nu avea un patrimoniu, el însuşi fiind obiect
de proprietate, dar putea stăpâni în fapt anumite bunuri cu titlu de peculiu.
Din peculiul sclavului făceau parte bunuri mobile şi imobile, ba chiar şi alţi
sclavi. Toate aceste bunuri se aflau în proprietatea stăpânului, care putea dispune
oricând de ele. Proprietarii erau interesaţi ca sclavii să fie economi şi întreprinzători,
căci prin sporirea peculiului sporea chiar proprietatea lor.

2.3. Persoane cu o condiție juridică specială


 2.3.1. Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială. Unele categorii de
Oamenii
semiliberi persoane se aflau în fapt într-o stare de aservire, deşi formal îşi păstrau libertatea. Au
fost supuşi acestui regim juridic debitorii insolvabili şi micii proprietari ruinaţi, care nu
puteau fi aserviţi în sens formal, deoarece, aşa cum spuneam, cetăţenii erau vânduţi ca
sclavi numai peste hotare.
Prin acest artificiu, cei bogaţi exploatau forţa de muncă a cetăţenilor săraci
chiar la Roma, sub aparenţa că le respectă statutul de oameni liberi.
Se află în această situaţie fiii de familie vânduţi de către tatăl lor (persoane in
mancipio), debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor pentru a munci un numărde zile în
contul datoriei (addicti), cei ce se angajau ca gladiatori (autoracti), precum şi cei
răscumpăraţi de la duşmani, până la remiterea sumei plătite în vederea răscumpărării
lor (redempti ab hostibus).

2.3.2. Colonii. Colonatul a apărut la începutul epocii clasice şi s-a generalizat


în epoca postclasică, pe fondul crizei sistemului sclavagist.
La început, micii agricultori ruinaţi arendau anumite suprafeţe de pământ de la
proprietarii funciari, în schimbul unei sume de bani sau a unei părţi din recoltă.
Până către sfârşitul secolului II, situaţia juridică a colonului era fixată prin
contractul de locaţiune (arendă), valabil pe cinci ani.

50
Cei ce arendau din proprie iniţiativă o suprafaţă de pământ se numeau coloni
voluntari. Începând din epoca lui Marc Aureliu apar colonii siliţi; prizonierii de război
nu mai sunt vânduţi ca sclavi, ci sunt atribuiţi marilor proprietari pentru a le munci
pământurile, în calitate de coloni. Probabil la sfârşitul secolului III, prin lex a
maioribus constituta, colonii au fost alipiţi solului. Colonii servi nu puteau părăsi
pământul pe care munceau şi erau vânduţi odată cu el. Fiind oameni liberi, desigur
numai formal, colonii puteau contracta o căsătorie valabilă şi puteau stăpânu bunuri cu
titlu de proprietate.
Care sunt cauzele sclaviei? Vezi pag. 48 - 49

3. Dezrobiţii
3.1. Noţiunea de dezrobiţi

 Dezrobiţii sunt sclavii eliberaţi de către stăpânii lor. Deşi s-a afirmat, destul de
Dezrobiţii frecvent, că romanii practicau sistemul eliberării unor sclavi din motive umanitare,
adevărul este că dezrobirea marchează o formă mai subtilă şi mai eficientă de
exploatare.
Într-adevăr, dezrobitul apărea ca om liber numai în raport cu terţii, faţă de
stăpân rămânând dependent cu persoana şi bunurile sale.

3.2. Formele dezrobirii


 a) Dezrobirea vindicta se făcea cu pronunţarea unor cuvinte solemne, ratificate
Moduri de
dezrobire de către magistrat prin cuvântul addico.
b) Sclavul putea fi dezrobit şi printr-o dispoziţie de ultimă voinţă (testamento).
c) Se practica şi dezrobirea censu, prin înscrierea sclavului în registrul de
recensământ ca om liber.

3.3. Condiţia juridică a dezrobiţilor


Dezrobuţii aveau faţă de foştii stăpâni, numiţi patroni, următoarele obligaţii:

 bona, obsequium şi operae.


Statutul
juridic al
dezrobitilor 51
Cuvântul bona desemnează dreptul patronului de a dispune de bunurile
dezrobitului. La origine, patronul dispunea de acele bunuri chiar şi în timpul vieţii
dezrobitului, apoi numai la moartea acestuia şi numai dacă murea fără urmaşi.
Obsequium este obligaţia dezrobitului de a-l respecta pe patron, obligaţie
sancţionată extrem de grav în epoca veche.
Operae sunt serviciile datorate patronului. Dezrobitul presta pentru patron fie
servicii obişnuite (operae officiales), fie servicii care presupuneau o calificare (operae
fabriles).
Prin secolul I î. Hr. practica dezrobirilor a căpătat asemenea proporţii, încât
ameninţa echilibrul structurilor sociale proprii sistemului sclavagist. Tentaţi de
avantajele decurgând din instituţia patronatului, unii proprietari dezrobeau mii de
sclavi. În acest context, împăratul August a dat legile Aelia Sentia şi Fufia Caninia,
prin care s-a limitat radical dreptul stăpânului de a-şi elibera sclavii.
Care este condiţia juridică a dezrobitului? Vezi pag. 51 - 52

Unitatea de învăţare 6. Familia romană. Tutela și curatela

4. Familia romană
4.1. Noţiunea de familie
4.1.1. Noţiunea de familie desemnează fie totalitatea sclavilor aflaţi în
 proprietatea cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceeaşi putere, fie totalitatea
Noţiunea de persoanelor şi bunurilor aflate sub puterea lui pater familias. Aşadar, încă de la
familie
origine, familia romană avea un caracter patriarhal, întemeindu-se pe autoritatea
exercitată de către pater familias (şeful familiei) asupra bunurilor şi persoanelor aflate
în puterea sa.
În epoca foarte veche romanii nu făceau vreo distincţie între proprietate şi
familie. Puterea-proprietate şi puterea-familie erau desemnate printr-un singur termen
– manus.
Cu timpul, puterea unică, exercitată de către şeful familiei asupra persoanelor
şi bunurilor, se dezmembrează în mai multe puteri distincte, desemnate prin termeni

52
precişi. Astfel, cuvântul manus îşi restrânge sfera şi desemnează numai puterea
exercitată de către bărbat asupra soţiei. Puterea asupra descendenţilor este desemnată
prin termenul patria potestas, cea asupra sclavilor prin dominica potestas, iar cea
asupra altor lucruri prin dominium.
4.1.2. Persoane sui iuris şi alieni iuris. Persoanele care se află sub puterea
 cuiva se numesc alieni iuris, iar cele care nu se află sub vreo putere se numesc sui
Persoane sui
iuris şi iuris. Numai pater familias era persoană sui iuris, deoarece copiii şi soţia se aflau sub
alieni iuris puterea sa. La moarte lui pater familias, soţia şi copiii deveneau la rândul lor sui iuris.
Menţionăm că pater familias nu înseamnă tată de familie, ci şef de familie. Astfel,
chiar şi un copil putea să fie pater familias căci familia era înţeleasă nu numai ca o
comuniune de viaţă, ci şi ca un grup de bunuri, iar copilul era pater familias în sensul
că avea anumite bunuri în proprietate.

4.1.3. Rudenia. La romani rudenia era de două feluri:


 - agnaţiunea;
Rudenia la
- cognaţiunea.
romani
Agnaţiunea este legătura dintre persoanele care se află în prezent, s-au aflat în
trecut ori s-ar fi putut afla sub aceeaşi putere.
Cognaţiunea (rudenia de sânge) este legătura dintre cei care au un autor comun,
indiferent dacă se află ori nu sub aceeaşi putere.
Aşa de pildă, fratele şi sora sunt agnaţi, deoarece se află sub puterea tatălui lor,
dar sunt în acelaşi timp şi cognaţi, deoarece au un autor comun. După căsătorie, însă,
sora va trece sub puterea bărbatului, aşa încât încetează de a mai fi agnată cu fratele ei,
dat rămâne totuşi cognată cu el, deoarece agnaţiunea îşi are temeiul în ideea de putere,
pe când cognaţiunea chiar în natură.
Pe lângă cognaţiunea reală, romanii au cunoscut şi cognaţiunea fictivă.
Cognaţiunea fictivă izvorăşte din regula potrivit căreia toţi agnaţii sunt cognaţi. În
această situaţie se află adoptatul faţă de membrii familiei adoptantului. Trecând sub
puterea adoptantului, adoptatul devine agnat cu membrii familiei acestuia şi, totodată,
în virtutea regulii de mai sus, devine şi cognat, deşi nu este rudă de sânge cu ei. Prin
urmare, dacă toţi agnaţii sunt cognaţi, trebuie să admitem că nu toţi cognaţii sunt rude
de sânge (cognaţi fictivi).

53
La origine numai agnaţii se moşteneau între ei, simplii cognaţi neavând vocaţie
succesorală, dar în final, pe baza unor reforme ale pretorului şi ale împăraţilor,
cognaţiunea a devenit fundamentul moştenirii.

4.2. Puterea părintească


 4.2.1. Puterea părintească (patria potestas) este exercitată de către pater
Puterea
părintească familias asupra descendenţilor săi: fii, fiice şi nepoţi din fii (nepoţii din fiice se află sub
Noţiune
puterea tatălui lor).
Pater familias poate fi tată, bunic sau străbunic: câtă vreme bunicul trăieşte,
nepoţii din fii, împreună cu părinţii lor, se găsesc sub aceeaşi putere, ca persoane alieni
iuris.

4.2.2. Caracterele puterii părinteşti. Puterea părintească era perpetuă, astfel


 încât fiul de familie rămânea persoană alieni iuris până la moartea lui pater familias,
Caractere
indiferent de vârsta lui. Puterea părintească avea şi un caracter nelimitat, în virtutea
căruia şeful de familie dispunea în mod liber atât de persoana fiului, cât şi de bunurile
pe care acesta le dobândea. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se exprima în
dreptul de viaţă şi de moarte (ius vitae necisque), dreptul de abandon şi dreptul de a-l
vinde pe fiu. Potrivi Legii celor XII Table, vânzarea fiului era valabilă pe termen de
cinci ani, după care acesta revenea sub puterea lui pater familias. După a treia vânzare,
fiul ieşea definitiv de sub puterea părintească (si pater filium ter venum duuit, filius a
patre liber esto).
Puterea părintească era nelimitată şi cu privire la bunurile dobândite de către
fiul de familie. Fiul putea dobândi anumite bunuri, dar nu pentru sine, ci pentru pater
familias. El nu încheia acte în nume propriu, căci nu avea capacitate. Încheierea actului
se făcea împrumutând personalitatea lui pater familias.
În dreptul clasic, puterea părintească asupra fiului a cunoscut o serie de
îngrădiri; (tatăl care îşi ucide fiul este pedepsit, iar vânzarea fiului dispare din
practică). Totodată, în condiţiile dezvoltării economiei de schimb şi a sporirii ritmului
afacerilor, s-a admis că fiul se poate obliga, în anumite cazuri, potrivit dreptului civil,
obligându-l în acelaşitimp şi pe pater familias potrivit dreptului pretorian. Începând cu
epoca lui August s-a admis că fiii de familie soldaţi pot avea bunuri proprii (peculium
castrense).
54
4.3. Căsătoria

 4.3.1. Modul natural de creare a puterii părinteşti este căsătoria şi constă,


Căsătoria
Forme la origine, în trecerea femeii sub puterea bărbatului. Ca şi alte forme de comunitate
socială, căsătoria a apărut ca un reflex al spiritului individualist, generat de
proprietatea privată.
În epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată
prin căderea femeii în puterea bărbatului, cu rolul de a-i crea moştenitori supuşi, la
rândul lor, aceleiaşi puteri.
Către sfârşitul republicii, în condiţiile “revoluţiei economice“, întreaga
structură socială, inclusiv familia, îşi va transforma fizionomia. Astfel, căsătoria cu
manus, apărută în condiţiile Romei primitive, cade treptat în desuetudine, locul ei fiind
luat, în mod treptat, de către căsătoria fără manus în care femeia nu mai cădea sub
manus al bărbatului, ci rămânea sub puterea tatălui ei.

4.3.2. Formele căsătoriei cu manus. Puterea bărbatului asupra femeii era


 dobândită în trei forme: confarreatio, usus şi coemptio.
Formele
casatoriei Confarreatio este o formă de căsăstorie rezervată patricienilor, căci presupunea
cu manus
prezenţa viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a preotului lui Jupiter, precum şi a 10
martori. Pentru a da şi plebeilor posibilitatea dea dobândi manus, a fost creată căsătoria
usus, care se realizează prin coabitarea timp de un an a viitorilor soţi. În fine, coemptio
este o formă ceva mai recentă de căsătorie, şi constă dintr-o autovânzare fictivă a
 viitoarei soţii către viitorul soţ.
Căsătoria
fără
manus
4.3.3. Căsătoria fără manus. Căsătoria fără manus se forma prin instalarea
femeii în casa bărbatului (deductio mulieris in domum mariti), cu care ocazie se
organiza şi o petrecere.

4.3.4. Condiţiile de fond ale căsătoriei. Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt
comune; şi la căsătoria cu manus şi la cea fără manus, viitorii soţi trebuiau să
 întrunească: vârsta, consimţământul şi connubium.
Condiţiile de
fond
a) Vârsta. Deşi au existat unele controverse, s-a admis că fetele se pot căsători
la 12 ani, iar băieţii la 14.
55
b) Consimţământul (affectio maritalis). La origine, se cerea consimţământul
viitorilor soţi numai dacă erau persoane sui iuris. Pentru persoanele alieni iuris era
suficient consimţământul şefilor de familie. În epoca principatului, consimţământul
viitorilor soţi era cerut chiar dacă aceştia se aflau sub patria potestas.
c) Connubium. În sens general cuvântul connubium desemnează capacitatea
unei persoane de a se căsători conform dreptului civil (ius connubii).
Connubium, în sens subiectiv, desemnează posibilitatea unor persoane de a se
căsători între ele. Datorită unor piedici la căsătorie, anumite persoane care au ius
connubii nu se pot căsători între ele. Cele mai importante piedici la căsătorie sunt:
rudenia şi condiţia socială.
a) Rudenia. Rudenia în linie directă era piedică la căsătorie la infinit, pe când
rudenia colaterală numai până la un anumit grad (în mod excepţional, Claudiu a admis
că se pot căsători chiar şi colaterali de gradul trei). Precizăm că în această materie nu
se face distincţie între agnaţiune şi cognaţiune.
b) Condiţia socială. Până la începutul principatului nu a fost admisă casătoria
dintre ingenui (cei ce nu au fost niciodată sclavi) şi dezrobiţi.

4.3.5. Efectele căsătoriei. La căsătoria cu manus soţia cădea sub puterea


 bărbatului, fiind socotită ca o fiică a acestuia. Bunurile dotale intrau în proprietatea
Efectele
căsătoriei bărbatului, căci femeia nu putea avea bunuri proprii. Faţă de copiii ei, femeia era
socotită ca o soră (loco sororis). Devenea agnată cu familia bărbatului şi drept urmare,
venea la moştenire în această familie, dar înceta să fie agnată cu familia de origine
unde pierdea drepturile succesorale. Desigur, femeia rămâne cognată cu familia de
origine însă, multă vreme, cognaţiunea nu a generat efecte pe plan succesoral.
La căsătoria fără manus femeia rămânea sub puterea tatălui ei, aşa încât, din
punct de vedere civil, era o străină atât faţă de bărbat cât şi faţă de copii. Nu avea
drepturi succesorale în noua familie, dar venea la moştenire în familia de origine. Cu
timpul, prin măsuri ale pretorului ca şi prin reforme imperiale, mama şi copiii rezulaţi
din căsătoria fără manus au fost chemaţi reciproc la moştenire în calitate de cognaţi.

56
4.4. Adopţiunea

 4.4.1. Adopţiunea este un mod de creare a puterii părinteşti pe cale artificială


Adopţiunea
şi constă din trecerea unui fiu de familie de sub puterea unui pater familias sub puterea
altui pater familias.
Adopţiunea este o creaţie a jurisprudenţei şi se realizează în două faze. În prima
fază au loc trei vânzări şi două dezrobiri succesive. După cea de a treia vânzare,
potrivit Legii celor XII Table, fiul de familie iese definitiv de sub puterea lui pater
familias, aflându-se sub mancipium al cumpărătorului.
În cea de a doua fază, cumpărătorul împreună cu copilul şi adoptantul se
prezintă în faţa magistratului unde are loc un proces simulat. Adoptantul afirmă că fiul
de familie este al său, iar cumpărătorul, care joacă rolul de pârât, nu-l contrazice. Faţă
de tăcerea cumpărătorului, magistratul prnunţă cuvântul addico, ratificând declaraţia
adoptantului.
Actul adopţiunii presupunea şi întrunirea unor condiţii de fond. Asrfel,
adoptantul trebuia să fie pater familias; se cerea consimţământul adoptantului ca şi cel
al lui pater familias al adoptatului. Se mai cerea ca între adoptant şi adoptat să existe o
diferenţă de vârstă de cel puţin 18 ani, deoarece romanii considerau că adopţiunea
imită natura.
4.4.2. Efectele adopţiunii. Adoptatul devine agnat cu agnaţii adoptatului şi

 totodată cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia de origine încetează, dar se menţine
Efectele rudenia de sânge. Adoptatul dobândeşte drepturi succesorale în noua familie, dar
adopţiunii
pierde aceste drepturi în familia de origine.
4.4.3. Adrogaţiunea. În sens larg, în sfera adopţiunii intră şi adrogaţiunea,
 prin intermediul căreia o persoană sui iuris trece sub puterea altei persoane sui iuris.
Adrogaţiunea
Ca şi adopţiunea, adrogaţiunea se făcea în scopul procurării de moştenitori pe
cale artificială, dar se făcea şi în scopuri politice. Astfel, un patrician putea deveni
tribun al plebei dacă era adrogat de către un plebeu. Menţionăm în acest sens cazul lui
Clodius care a fost adrogat de către un plebeu (Fonteius).

57
4.5. Legitimarea

 Alături de adopţiune, legitimarea este un procedeu de creare a puterii părinteşti


Legitimarea pe cale artificială. Prin legitimare, copiii naturali sunt asimilaţi copiilor legitimi. Actul
legitimării s-a făcut, mai întâi, prin oblaţiune la curie. În acest caz, tatăl trebuia să-l
facă pe fiul său natural membru al senatului municipal (decurion) şi să-i atribuie
totodată o bucată de pământ. Acest procedeu, oarecum ciudat, îşi are originea în faptul
că decurionii erau însărcinaţi cu strângerea impozitelor statului, într-o epocă în care
aceste operaţiuni erau tot mai greu de realizat, datorită decăderii economiei şi lipsei de
monedă. Întrucât decurionii răspundeau cu bunurile proprii dacă nu reuşeau să
perceapă suma stabilită, romanii evitau să intre în rândurile senatului municipal.
Împăratul Constantin a introdus legitimarea prin căsătorie subsecventă; dacă
părinţii naturali se căsătoreau, copilul devenea automat legitim.
Pentru situaţiile în care părinţii naturali nu se mai puteau căsători (unul din ei a
decedat) a fost creată legitimarea prin rescript imperial.

4.6. Emanciparea

 Puterea părintească se putea stinge, în mod necesar, prin moartea lui pater
Emanciparea familias, prin moartea lui filius familiae, prin trecerea fiului sub puterea altui pater
familias, prin capitis deminutio, şi în mod voluntar, prin emancipare.
În epoca veche, fiul de familie, indiferent de vârsta pe care o avea şi de poziţia
pe care o ocupa în viaţa publică, nu putea acte juridice în nume propriu (avem în
vedere actele de drept privat). Dacă acest regim juridic era de conceput în condiţiile
unei economii închise, odată cu dezvoltarea economiei de schimb el devine anacronic.
Cei bogaţi, în special bancherii şi negustorii, erau profund interesaţi să încheie acte
juridice prin intermediul fiilor de familie, deoarece ritmul crescând al afacerilor
reclama prezenţa unei persoane în acelaşi timp, în locuri diferite. În scopul soluţionării
acestei contradicţii, jurisprudenţa a creat actul emancipării prin intermediul căruia o
persoană alieni iuris devine persoană sui iuris. ªi în cazul emancipării, ca şi în cel al
adopţiunii, jurisconsulţii au plecat de la textul din Codul decemviral cu privire la
vânzarea fiilor de familie.
Emanciparea se făcea în două faze. Prima fază consta din trei vânzări şi două
dezrobiri, ca şi la adopţiune. Cea de a doua fază a emancipării constă dintr-o dezrobire

58
vindicta. Aşadar, cea de a treia dezrobire după care fiul de familie ieşea de sub puterea
cumpărătorului şi devenea persoană sui iuris, este concepută ca o fază distinctă.

 Efectele emancipării. Prin emancipare fiul de familie devine persoană sui iuris
Efectele
emancipării şi poate încheia acte juridice în nume propriu. Legăturile agnatice dintre emancipat şi
familia sa încetează, păstrându-se numai rudenia de sânge. Drept urmare, emancipatul,
potrivit dreptului civil, pierde drepturile succesorale faţă de familia de origine. Pentru a
veni în sprijinul emancipatului, pretorul a introdus unele reforme prin care îl cheamă la
moştenire, alături de fraţii săi, în calitate de cognat.

Care sunt condiţiile de fond ale căsătoriei? Vezi pag. 55 - 56

5.Tutela şi curatela

5.1. Consideraţiuni generale

 Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în vederea protejării incapabililor


Tutela şi de fapt. Nu toţi cei care au personalitate îşi pot reprezenta consecinţele actelor lor, ceea
curatela
Noţiune ce ne determină să facem distincţie între personalitate şi capacitatea de fapt.
În categoria incapabililor de fapt sunt cuprinse persoane ca: femeia sui iuris,
impuberul sui iuris, nebunul, risipitorul etc.
Dacă în dreptul clasic tutela şi curatela au devenit instituţii de protecţie a
incapabililor, la origine ele au fost menite să apere interesele agnaţilor, ca moştenitori
prezumtivi. Menţionăm, în sprijinul acestei afirmaţii, că tutela era acordată de lege
moştenitorilor (agnaţii) chiar în ordinea în care aceştia veneau la moştenire.
Faptul că tutela era instituită numai atunci când interesele agnaţilor erau
ameninţate, rezultă şi din aceea că, potrivit legii, incapabilul care nu avea rude civile
nu avea nici tutore.
Evoluţia acestei instituţii este clar înfăţişată în definiţia pe care Servius
Sulpicius o dă tutelei: tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui
propter aetatem sua sponte se defendre nequit (tutela este o forţă sau o putere asupra

59
unei persoane libere pentru a proteja pe acela care din cauza vârstei nu se poate apăra
singur). Dacă în prima parte a definiţiei, corespunzătoare vechii concepţii, tutela este
definită ca o forţă şi o putere, în parte a doua, corespunzătoare unei concepţii evoluate,
ea ne apare ca o instituţie creată în interesul nevârstnicului.

5.2. Categorii de tutelă


5.2.1. Categorii de tutelă după criteriul persoanelor. După criteriu
 persoanelor, romanii au cunoscut:
Categorii de
tutelă - tutela impuberului sui iuris;
- tutela femeii sui iuris.
Până la vârsta de 14 ani copilul era pus sub tutelă. Femeia sui iuris, indiferent
de vârstă, era pusă sub tutela agnaţilor, sub motiv că nu este suficient de evoluată
pentru a-şi da seama de consecinţele actelor sale.
Cu timpul, odată cu evoluţia ideilor juridice şi a modului de organizare a
familiei, tutela femeii cunoaşte unele atenuări, pentru ca în final să fie desfiinţată.
Astfel împăratul August a creat ius liberorum, desfiinţând tutela pentru ingenua cu trei
copii şi dezrobita cu patru. În anul 410, printr-un edict dat de împăraţii Teodosiu şi
Honoriu, ius liberorum a fost generalizat, ceea ce echivalează cu desfiinţarea tutelei
femeii.

5.2.2. Categorii de tutelă după modul de definire. După modul de definire,


tutela este:
- legitimă;
- testamentară;
- dativă.
Tutela legitimă este acordată agnaţilor, conform dispoziţiilor Legii celor XII
Table, iar tutela testamentară este instituită prin testament fie pentru fiul impuber, fie
pentru soţia căsătorită cu manus.
Prin legea Atilia, dată în secolul II î. Hr., a fost introdusă tutela dativă (dată de
magistrat) pentru incapabilul fără rude civile, căruia pater familias nu i-a numit un
tutore prin testament.


Administrarea 60
tutelei
5.2.3. Administrarea tutelei. Administrarea tutelei se realizează prin două
procedee:
- negotiorum gestio;
- auctoritatis interpositio.
Prin negotiorum gestio sunt administrate bunurile pupilului care nu se poate
exprima corect (infans).
Tutorele putea încheia orice act cu privire la bunurile pupilului, inclusiv acte de
înstrăinare. Actele erau încheiate în numele tutorelui, dar, la sfârşitul tutelei, între pupil
şi tutore intervenea o reglementare de conturi (dare de socoteli).
Auctoritatis interpositio este un procedeu utilizat în vederea administrării
bunurilor pupilului care a depăşit vârsta de 7 ani. Actele sunt încheiate de către pupil,
în prezenţa tutorelui. Tutorele asistă la încheierea actelor pentru a completa
personalitatea pupilului.

5.3. Curatela
 Dacă tutela a fost creată în scopul protejării celor loviţi de o incapacitate pe
Curatela
Categorii
care romanii o considearu firească, instituţia curatelei era menită să-i protejeze pe cei
loviţi de incapacitate în mod accidental.
Cele mai importante categorii ale curatelei sunt: curatela nebunului, cunoscută
încă din epoca Legii celor XII Table, curatela prodigului (risipitorul) şi curatela
minorului de 25 de ani, introdusă prin legea Plaetoria. Curatela minorului de 25 de ani
a fost aplicată la origine numai în două cazuri, dar mai târziu s-a generalizat.
Curatela este administrată prin negotiorum gestio, iar obligaţiile născute cu
ocazia administrării bunurilor incapabilului sunt sancţionate prin acţiunile proprii
gestiunii de afaceri.
Din punct de vedere al modurilor de deferire, curatela este legitimă şi dativă.
Romanii nu au admis curatela testamentară (curator testamento non datur).
Care este clasificarea tutelei? Vezi pag. 60

61
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel Ion, Dreptul roman, Ediţia a Ii-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000;
2. Ciucă Valerius, Lecţii de drept roman, vol.I, Editura Polirom, Bucureşti,
1998;
3. Instituţiile lui Justinian, Editura „Lumina Lex", Bucureşti,
2002;
4. Hanga Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978;
5. Hanga Vladimir, Mircea Dan Bocşa, Curs de drept privat roman, Ediţia a
Iia, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
6. Molcuţ Emil, Drept privat roman, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2004;
7. Ştef Felicia, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura „Oscar Prinţ" ,
Bucureşti, 1996;
8. Văcăroiu Daniela Evoluţia izvoarelor dreptului. Privire specială asupra
dreptului roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

62
Modulul IV. Drept civil roman.Bunuri

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins

U7. Categorii de bunuri. Posesiunea

2 ore

U8. Proprietatea. Drepturile reale asupra lucrului altuia

2 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupra instituţiei bunurilor


Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi înţelegerea
semnificaţiei acestora.

= 4 ore

63
Unitatea de învăţare 7. Categorii de bunuri. Posesiunea

1.1. Generalităţi

 1.1.1. În dreptul roman, bunurile erau desemnate prin cuvântul res (rei).
Noţiunea de Pentru a face distincţie între bunuri şi lucrurile care nu se află în patrimoniu, romanii
„bun”
foloseau expresiile de res in patrimonio (bunuri) şi res extra patrimonium (lucruri
nepatrimoniale).
Ca şi modernii, romanii înţelegeau prin bunuri lucrurile susceptibile de
apropiere sub forma dreptului de proprietate. Cu toate acestea, întrucât desemnau atât
lucruri în general, cât şi bunurile prin cuvântul res, ei făceau clasificarea bunurilor cu
ocazia clasificării lucrurilor.

 1.1.2. Patrimoniul. Patrimoniul este format din totaliatatea drepturilor,


Patrimoniul
datoriilor şi sarcinilor unei persoane, susceptibile de o valoare pecuniară. Romanii nu
au dat o asemenea definiţie, dar în epoca clasică ei au avut reprezentarea patrimoniului
cu un sens foarte apropiat de cel modern.
La origine, romanii au considerat că numai lucrurile corporale fac parte din
patrimoniul (cu sensul de avere) unei persoane. Nu întâmplător, corespondentul
termenului de patrimoniu era cuvântul familia (sclavi). Odată cu evoluţia ideilor
juridice, roamnii au ajuns la reprezentarea abstractă a patrimoniului, văzând în el
totalitatea drepturilor reale şi de creanţă ale unei persoane.

1.2. Res in patrimonio


 Potrivit jurisconsultului Gaius, lucrurile pot să fie patrimoniale (res in
Res in patrimonio) şi în afara patrimoniului (extra patrimonium). Sunt în afara patrimoniului
patrimonio şi
res extra lucrurile care nu pot intra în proprietatea cuiva (cerul, marea sau lucrurile care prezintă
patrimonio
utilitate publică).
Lucrurile patrimoniale (bunurile) au fost clasificate în dreptul roman după
criterii foarte diferite. Astfel, după criteriul valorii economice, lucrurile se clasifică în
mancipi şi nec mancipi.
Potrivit concepţiei vechilor romani, agricultori şi păstori, erau res mancipi
sclavii, pământul Romei sau vitele de muncă. Celelalte lucruri, inclusiv banii, erau
considerate mai puţin valoroase (res nec mancipi).

64
După forma lor exterioară lucrurile pot fi corporale (res corporales) şi
incorporale (res incorporales). Sunt corporale lucrurile care, având o formă materială,
pot fi atinse. În categoria lucrurilor incorporale intră drepturile subiective, cu excepţia
dreptului de proprietate, care era considerat lucru corporal, întrucât romanii confundau
acest drept cu obiectul asupra căruia purta.
Din modul de funcţionare al unor mecanisme juridice rezultă că romanii făceau
distincţie între lucrurile mobile (res mobiles) şi cele imobile (res soli).
Lucrurile se mai clasifică şi în funcţie de modul de individualizare. Astfel,
lucrurile care se identifică prin trăsături proprii categoriei din care fac parte sunt de gen
(genera), iar cele care se identifică prin calităţi proprii numai lor sunt individual
determinate (species).
Unele lucruri intră în categoria produselor, iar altele în categoria fructelor.
Fructele sunt create de un alt lucru, în mod periodic, în conformitate cu destinaţia lui
economică şi fără a-i consuma substanţa. Produsele nu prezintă ase menea caractere.
Res que pondere numero mensurave constant sunt lucrurile care pot fi înlocuite
unele prin altele.
Lucrurile patrimoniale pot fi stăpânite cu trei titluri juridice: posesiune,
detenţiune şi proprietate.
Ce este patrimoniul? Vezi pag. 64

2. Posesiunea
2.1. Generalităţi
 2.1.1. Posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept. Ea presupune
Posesia
Elemente întrunirea a două elemente: animus şi corpus.
Animus este intenţia de a păstra un lucru pentru sine; posesorul se comportă ca
un proprietar.
Corpus constă în totalitatea actelor materiale prin care se realizează stăpânirea
fizică asupra unui lucru. Aşadar, toţi proprietarii sunt în acelaşi timp şi posesori.
Văzută în acest raport, posesiune apare a o exteriorizare a proprietăţii.

65
Pe de altă parte, în numeroase cazuri, posesorii nu sunt în acelaşi timp şi
proprietari (toţi proprietarii sunt posesori, dar nu toţi posesorii sunt proprietari). În
expunerea noastră, posesiunea va fi cercetată distinct de proprietate, cu toate că în
practică, efectele posesiunii sunt comune (pentru simplul posesor şi adevăratul
proprietar).

 2.1.2. Conceptul de posesiune s-a format în procesul exploatării


Aparitia
conceptului pământurilor statului (ager publicus). În epoca foarte veche, statul roman concesiona
de
posesie patricienilor anumite suprafeţe de pământ (possessiones), pentru ca aceştia să le
exploateze. Întrucât patricienii nu puteau cultiva aceste possessiones cu forţa de muncă
de care dispuneau în sânul familiei, subconcedau o parte din aceste pământuri clienţilor
lor. Dar patricienii exercitau numai o stăpânire de fapt asupra pământurilor statului, aşa
încât patronul care dorea să reintre în stăpânirea pământului subconcedat nu dispunea
de vreun instrument juridic pentru a-l constrânge pe client. Faţă de această situaţie,
magistratul a pus la îndemâna proprietarului interdictul de precario. Prin intermediul
acestui interdict, patronul putea reintra în stăpânirea pământului subconcedat cu
concursul magistratului. Din momentul creării interdictului de precario, stăpânirea
asupra pământurilor statului încetează să mai fie o simplă stare de fapt.
Aşadar, primul caz de posesiune a constat în stăpânirea de fapt asupra
pământurilor statului, stăpânire ocrotită juridiceşte prin interdictul de precario. Cu
timpul, posesiunea şi-a găşit aplicaţie şi în alte sfere ale relaţiilor sociale,
generalizându-se. Din punct de vedere etimologic, însă, possessio vine de la
possessiones.

2.2. Categorii de posesiune


 2.2.1. Possessio ad interdicta se bucură de protecţie juridică prin intermediul
Categorii
de interdictelor, eliberate de către magistraţi la cererea posesorilor.
posesie
Possesio ad usucapionem duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune
(dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii).
Possessio iniusta este vicioasă faţă de de o anumită persoană. Viţiile posesiunii
sun: violenţa, clandestinitatea şi precaritatea. O asemenea posesiune nu este protejată
prin interdicte.

66
Possessio iuris este posesiunea unui drept. Pe baza unor analogii, romanii au
admis că drepturile, ca şi lucrurile, pot fi posedate.

 2.2.2. Efectele posesiunii. Posesorul se bucură de protecţie prin interdicte (face


Efectele
posesiunii excepţie posesiunea viţioasă). În cazul unui proces de revendicare, posesorul are
calitatea de pârât (sarcina probei revine întotdeauna reclamantului). Simplul posesor
poate deveni proprietar prin uzucapiune.

2.3. Interdictele posesorii


 Posesiunea este apărată prin interdicte (ordine eliberate de către pretor).
Interdictele
posesorii Interdictele posesorii sunt de două feluri: recuperandae possessionis causa (pentru
recuperarea unei posesiuni pierdute) şi retinendae possessionis causa (pentru păstrarea
unei posesiuni existente).
La rândul lor, interdictele recuperandae possessionis causa se împart în trei
categorii: unde vi, clandestina possissione şi de precario.
Interdictele unde vi erau eliberate în cazurile de deposedare prin violenţă,
interdictul de precario era dat posesorului pentru a intra în stăpânirea unui lucru la
cerere, iar interdictul de clandestina possessione era dat contra celui care exercita o
posesiune clandestină (fără ştirea proprietarului).
Interdictele retinendae possessionis causa sunt de două feluri: utrubi (care din
doi) şi uti possidetis (după cum posedaţi).
Interdictul utrubi se aplica lucrurilor mobile şi era acordat celui care stăpânise
lucrul un interval de timp mai mare în anul anterior eliberării interdictului.
Interdictul uti possidetis se aplica în materia imobiliară şi era acordat celui care
stăpânea lucrul în momentul eliberării interdictului.
Precizăm că interdictele soluţionau litigiile cu privire la posesiune numai în
mod provizoriu. Litigiul urma să fie definitiv soluţionat numai după organizarea
procesului în revendicare. Cu acea ocazie, stabilind cine este proprietarul, judecătorul
stabilea definitiv şi cine este posesorul.

67
2.4. Detenţiunea
 Un alt titlu juridic cu care pot fi stăpânite lucrurile este detenţiunea. Ca şi
Detenţiunea
posesiunea, detenţiunea se întemeiază pe două elemente: animus şi corpus. Animus al
detenţiunii constă în interdicţia de a păstra lucrul, nu pentru sine, ci pentru altul (pentru
adevăratul proprietar). Corpus al detenţiunii este identic cu cel al posesiunii.
Aşadar, după semnele exterioare nu este posibil să distingem între posesiune şi
detenţiune, ci numai după atitudinea subiectivă a celui care exercită stăpânirea supra
lucrului. Pe când posesorul intenţionează să păstreze lucrul pentru sine, detentorul
(arendaşul, chiriaşul) intenţionează să restituie lucrul, la termen sau la cerere,
adevăratului proprietar.

Care sunt efectele posesiei? Vezi pag. 67

Unitatea de învăţare 8. Proprietatea. Drepturile reale asupra lucrului altuia

3. Proprietatea
3.1. Forme primitive de proprietate
 3.1.1. Noţiunea proprietăţii. Conceptul de proprietate are un sens economic şi
Noţiunea de
proprietate unul juridic. Noţiunea proprietăţii în sens economic are, de asemenea, două accepţiuni:
Într-o primă accepţiune, proprietatea cuprinde totalitatea raporturilor de
producţie şi de schimb. Într-o accepţiune mai restrânsă, proprietatea nu include toate
raporturile de producţie, ci numai pe cele principale referitoare la stăpânirea
mijloacelor de producţie.
În sens juridic, proprietatea se înfăţişează fie ca instituţie a dreptului obiectiv,
fie ca drept subiectiv. Dreptul de proprietate în sens obiectiv, cuprinde totalitatea
normelor care, în fiecare orânduire socială, reglementează, pe baza raporturilor de
clasă dominante, modul de repartiţie a mijloacelor de producţie şi a produselor.
Dreptul de proprietate, în sens subiectiv, desemnează facultatea individului sau
a colectivităţii de a stăpâni un lucru prin putere proprie şi în interes propriu.

68
Forma şi măsura în care statul îmbracă în haină juridică aproprierea, folosirea şi
consumul bunurilor, precum şi limitele puterilor titularului dreptului de proprietate,
sunt determinate în orice societate de nivelul dezvoltării producţiei şi de interesele
economice ale clasei dominante.
În cazul Romei sclavagiste, formele succesive ale proprietăţii, redau în mod
fidel, specificul principalelor stadii pe care le-a cunoscut baza economică a societăţii în
evoluţia sa milenară.

3.1.2. Proprietatea colectivă a ginţii. În epoca prestatală pământul se afla în


 proprietate colectivă, exercitată, se pare, la nivelul ginţilor. Existenţa proprietăţii
Forme
primitive colective este menţionată de vechii autori. Pe de altă parte, o serie de instituţii juridice
de
proprietate apărute mai târziu poartă urme care, în mod cert, au fost lăsate de vechea proprietate
colectivă. Astfel, Varro afirmă că pământul Romei a fost împărţit, la origine, între cele
trei triburi fondatoare, iar Dionis din Halicarnas spune că împărţirea a fost făcută între
curii.
Deşi textele par a se contrazice, ele se completează reciproc, întrucât şi unele şi
altele, menţionează existenţa proprietăţii colective. Aceste texte sunt confirmate de
urmele pe care proprietatea colectivă le-a lăsat supra unor moduri de transmitere a
proprietăţii. Astfel, mancipaţiunea presupune atingerea lucrului de către dobânditor,
iar in iurie cessio necesită aducerea lucrului ce urmează a fi transmis în faţa
magistratului. Mecanismul acestor acte ne arată că în epoca foarte veche puteau fi
transmise numai lucrurile mobile, de unde deducem că numai ele erau susceptibile de
proprietate privată.

3.1.3. Proprietatea familială. Paralel cu proprietatea colectivă a ginţii, în


epoca prestatală a Romei, a existat şi proprietatea familială. Vechii autori afirmă că
Romulus a tribuit fiecărei familii două iugăre de pământ, cu destinaţia de loc de casă şi
grădină. Varro desemnează aceste terenuri prin termenul de heredium.
Proprietatea familială era inalienabilă, indivizibilă şi avea un caracter de
coproprietate.
Cele două iugăre de pământ erau stăpânite cu titlu de coproprietate de către toţi
membrii familiei, iar la moartea lui pater familias moşteneau un lucru pe care îl
stăpâniseră şi mai înainte (de aceea prima categorie de moştenitori este desemnată prin
69
termenul de sui heredes – moştenitorii lor înşişi). Dacă la origine proprietatea familială
avea un caracter indivizibil, prin Legea celor XII Table s-a creat actio familiae
herrciscundae care putea fi utilizată de către succesori în scopul ieşirii din indiviziune.

3.2. Forme de proprietate în epoca veche


 După fondarea statului, romanii au cunoscut două forme de proprietate:
Proprietatea
colectivă a proprietatea colectivă a statului, care purta asupra pământurilor cucerite de la
statului duşmani, precum şi asupra unor sclavi şi proprietatea quiritară (dominum ex iure
şi
proprietatea quiritium).
quiritară
Proprietatea colectică a statului era astfel organizată încât singurii profitori erau
cei bogaţi.
Proprietatea quiritară, ca formă de stăpânire cu titlu privat, era reglementată cu
o mare precizie, delimitându-se foarte clar de alte figuri juridice. Datorită reglementării
sale rigide şi formaliste, abundenţei de formule şi simboluri, proprietatea quiritară era
accesibilă numai cetăţenilor şi se aplică numai la anumite bunuri. Regimul formalist,
închis şi exclusivist al proprietăţii quiritare se exprimă foarte clar în caracterele sale.
Caracterul exclusiv al proprietăţii quiritare se exprimă în aceea că putea fi
exercitată numai de către cetăţenii romani, era transmisă prin acte speciale şi purta
numai asupra lucrurilor romane.
În virtutea caracterului său absolut, dominium ex iurequiritium nu cunoaşte, în
principiu, vreo îngrădire. Pornind de la unele texte romane, comentatorii au definit
proprietatea quiritara prin ius utendi, fruendi şi abutendi.
Ius utendi desemnează dreptul de a folosi un lucru, ius fruendi dreptul de a-i
culege fructele, iar ius abutendi dreptul de a dispune de el (a-l înstrăina sau chiar a-l
distruge). Dacă ius fruendi şi ius utendi au şi la jurisconsulţii romani şi la comentatori
acelaşi înţeles, ius abutendi desemnează în dreptul roman numai faptul consumării
unui lucru la prima întrebuinţare (abusus).
Caracterul perpetuu. Proprietatea quiritară nu putea fi pierdută prin trecerea
timpului, nu putea fi transferată cu termen şi nu putea fi revocată. Acest caracter este
exprimat în adagiul “proprietas ad tempus constitui non potest.“

70
3.3. Forme de proprietate în epoca clasică

În epoca clasică, alături de dominum ex iure quiritium, care supravieţuieşte,


apar noi forme de proprietate.

 3.3.1. Proprietatea pretoriană. Proprietatea pretoriană a apărut în legătură cu


Proprietatea utilizarea tradiţiunii. În vechiul drept roman, tradiţiunea era utilizată, în exclusivitate,
pretoriană
pentru transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi. În scopul transmiterii
lucrurilor mancipi, era utilizată, de regulă, mancipaţiunea. Dar mancipaţiunea era un
act rigid şi formalist, astfel încât, în practică, romanii au început, către sfârşitul epocii
vechi, să transmită lucrurile mancipi prin tradiţiune, un act suplu şi eficient. Potrivit
dreptului civil, dacă o res mancipi se transmite prin tradiţiune, proprietatea rămâne
asupra lui tradens, care poate intenta cu succes acţiunea în revendicare.
Credincios rolului său creator, în dorinţa de a adapta vechiul drept civil la noile
realităţi, pretorul a admis utilizarea tradiţiunii pentru transmiterea lucrurilor mancipi.
În acest caz, dobânditorul nu devine proprietar quiritar, el dobândeşte o proprietate
aparte, desemnată de către romani prin termenul in bonis (lucrul transmis se află în
patrimoniul dobânditorului). Pentru a sancţiona această formă nouă de proprietate,
pretorul a introdus ficţiunea termenului uzucapiunii îndeplinit.
Aşadar, dobânditorul unei res mancipi prin tradiţiune era considerat de către
pretor ca uzucapant, dacă, fireşte, erau îndeplinite condiţiile uzucapiunii, cu excepţia
termenului. La îndeplinirea termenului uzucapiunii, proprietarul pretorian se
transforma în proprietar quiritar. Până la îndeplinirea acestui termen, coexistau două
forme de proprietate asupra aceluiaşi lucru: tradens rămâne nudus dominus ex iure
quiritium (titular al unui drept gol de conţinut), iar dobânditorul devine proprietar
pretorian.
Aceasta dualitate durează numai un an sau doi, până când se îndeplineşte, cu
adevărat, termenul uzucapiunii; iată de ce, pe drept cuvânt, se spune că proprietatea
pretoriană, spre deosebire de cea quiritară, este temporară.

 3.3.2. Proprietatea peregrină. Dacă la origine, în condiţiile unei economii


Proprietatea
peregrină închise, romanii nu au recunoscut străinilor nici un drept, cu timpul, în condiţiile

71
dezvoltării comerţului ei au devenit tot mai concesivi, sfârşind prin a le recunoaşte
chiar şi un drept de proprietate aparte.
Proprietatea exercitată de către străini (peregrină) era sancţionată prin mijloace
juridice asemănătoare celor de drept civil. Astfel, proprietarul peregrin uza chiar şi de
acţiunea în revendicare, numai că, în acest caz, erau suprimate cuvintele iure quiritium
sau era introdusă în formulă ficţiunea calităţii de cetăţean a reclamantului.

3.3.3. Proprietatea provincială. Spre sfârşituil epocii vechi, stăpânirea de fapt


 exercitată de către particulari asupra solului italic se consolidează tot mai mult,
Proprietatea
provincială transformându-se în dominium ex iure quiritium. Cu toate acestea, ager publicus se
extinde tot mai mult prin cucerirea de noi provincii. Cea mai mare parte a solului
cucerit era lăsată în stăpânirea locuitorilor din provincii, care, în schimbul acestei
folosinţe, plăteau un impozit numit stipendium sau tributum.
Prerogativele de care se bucurau provincialii în procesul exploatării lui ager
publicus conferă dreptului lor de “folosinţă“, trăsăturile unui veritabil drept real.
Astfel, pământul primit în folosinţă putea fi transmis între vii, putea fi lăsat moştenire,
dup cum putea fi şi uzucapat.
Este util să subliniem că solul provincial a fost obiectul unei duble proprietăţi,
exercitată de către statul roman şi de către locuitorii din provincii, formă preluată şi
adaptată în societatea medievală.

3.4. Unificarea proprietăţii în dreptul postclasic

 Transformările economice şi sociale petrecute în epoca dominatului su afectat


„Dominium” şi fizionomia dreptului de proprietate. Astfel, proprietatea peregrină şi-a pierdut raţinea
de a fi, de vreme ce, prin constituţia din 212, toţi locuitorii liberi ai imperiului au
devenit cetăţeni. Proprietatea provincială a despărut şi ea, după ce solul italic a fost
supus impozitelor, ca şi cel din provincii.
În epoca lui Justinian, prin contopirea proprietăţii pretoriene cu cea quiritară a
rezultat o proprietate unică, numită dominium. În legislaţia lui Justinian, dreptul de
proprietate (dominium) se configurează ca o facultate a voinţei subiective a omului, ca
o noţiune abstractă, foarte clar conturat, servind de minune cerinţele unei economii
întemeiate pe marfă şi bani.

72
Proprietatea unică, abstractă şi subiectivizată s-a format în cadrul unei
îndelungate evoluţii, începând cu regimul strict şi exclusivist, propriu epocii vechi, şi
continuând cu formele mai suple ale epocii clasice, când s-au creat premizele teoretice
ale reformelor lui Justinian.

3.5. Transmiterea proprietăţii


 3.5.1. Conceptul de transmitere a proprietăţii. În terminologia juridică
Transmiterea
proprietăţii modernă, conceptul de transmitere a proprietăţii este perfect elaborat, cu înţelesul de
fapt juridic prin care se realizează dobândirea dreptului subiectiv de proprietate,
recunoscut ca atare de către normele dreptului obiectiv.
În dreptul roman, însă, chiar şi în jurisprudenţa clasică, materia proprietăţii este
înfăţişată numai din punct de vedere practic. Aşa se face că la jurisconsultul Gaius nu
întâlnim texte referitoare la ideea de transmitere a proprităţii, ci numai o enumerare a
categoriilor de lucruri, precum şi a căilor prin care acestea se dobândesc sau se pierd.
Cu timpul, spre sfârşitul epocii clasice, conceptul de transmitere a proprietăţii capătă
un oarecare contur. Astfel, la Ulpian vom întâlni rubrica intitulată “De dominiis et
adquisitionibus rerum“, unde dobândirea proprietăţii este exprimată abstract.
În textele romane întâlnim numeroase criterii de clasificare a modurilor prin
care se realizează transmiterea proprietăţii: iure naturali (de drept al ginţilor) şi iure
civili (de drept civil), moduri de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi şi
nec mancipi, moduri de dobândire universale şi particulare şi în fine, moduri originare
şi derivate.
Noi vom înfăţiţşa numai acele moduri de transmitere a proprietăţii care
reprezintă o importanţă deosebită pentru determinarea caracterelor proprietăţii, precum
şi pentru înţelegerea evoluţiei sale.
3.5.2. Mancipaţiunea este modul originar de transmitere a proprietăţii putere.
 Apărută încă din epoca foarte veche a Romei, mancipaţiunea este un act de drept civil,
Moduri de
transmitere care reclamă utilizarea unor forme solemne: prezenţa a şapte martori, a lui libripens
a proprietăţii
(cantaragiul), a mancipantului (cel care transmite proprietatea), şi a lui accipiens
(dobânditorul).
În faţa martorilor, accipiens pronunţa forma solemnă a mancipaţiunii: hunc ego
hominem ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus esto pretio…hoc aere

73
aeneaque libra (afirm că acest lucru este al meu în conformitate cu dreptul quiriţilor şi
să-mi fie cumpărat cu preţul de…cu această aramă şi cu această balanţă de aramă).
Este lesne de observat că formula mancipaţiunii este compusă din două părţi
contradictorii.
În prima parte a formulei se vorbeşte despre crearea puterii asupra lucrului, fără
să se facă vreo aluzie la ideea de transmitere. În partea a doua, dimpotrivă, se vorbeşte
despre vânzarea lucrului.
Contradicţia dintre cele două părţi ale formulei îşi are originea în concepţia
romanilor despre transmiterea proprietăţii. Prima parte a formulei este mai veche şi a
fost creată încă de la origine, când romanii considerau că proprietatea, ca emanţie a
puterii, nu putea fi transmisă ci numai creată, iar partea a doua a fost adăugată mai
târziu, când concepţiile romanilor au evoluat şi s-a admis ideea transmiterii
proprietăţii.
Mancipaţiunea presupune atingerea lucrului cu mâna de către accipiens, ceea ce
ne arată că la început ea a fost utilizată numai pentru transmiterea lucrurilor mobile;
mai târziu s-a aplicat şi la imobile.
Multă vreme, până al apariţia monedei în sens modern (la sfârşitul secolului III
î. Hr.), metalul preţ constând în bare de aramă trebuia cântărit. După apariţia monedei
în sens modern (o bucată de metal pe care era scrisă valoarea sa), cântărirea metalului
preţ a fost suprimată, fiind înlocuită cu numărarea monedelor. Din acest moment,
mancipaţiunea, prin care la origine se realiza numai operaţiunea juridică a vânzării, a
putut fi utilizată şi în alte scopuri. Astfel, mancipaţiunea putea fi utilizată în scopul
încheierii căsătoriei cu manus (coemptio), în scopul întocmirii unui testament sau
pentru facerea unei donaţii. În aceste cazuri, forma cântăririi metalului preţ este
înlociută cu lovirea balanţei cu o bucată de aramă şi cu plata, simbolică, a unei singure
monede (mancipatio numo uno sau fiduciară). De acum, mancipaţiunea devine un act
abstract care serveşte la transmiterea proprietăţii, indiferent dacă mancipatul urmăreşte
sau nu obţinerea unui echivalent.

3.5.3. In iure cessio este un mod de transmitere a proprietăţii, realizat prin


utilizarea unui proces fictiv. În faţa magistratului, dobânditorul, în calitate de
reclamant fictiv, afirmă că obiectul litigios este al său. Cel care transmite proprietatea,
în calitate de pârât fictiv, tace. Faţă de afirmaţia reclamantului (dobânditorul) şi de
74
tăcerea pârâtului (cel care transmite lucrul) magistratul pronunţă cuvântul addico,
recunoscând dreptul de proprietate al reclamantului. In iure cessio, ca şi
mancipaţiunea, este un act de drept civil.

3.5.4. Tradiţiunea este un act de drept al ginţilor utilizat, la origine, numai


pentru transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi.
Tradiţiunea presupune întrunirea a două condiţii: remiterea materială a lucrului
de la tradens la accipiens şi justa causa, constând dintr-un act juridic care precede şi
explică sensul remiterii materiale a lucrului. Întrucât tradiţiunea era utilizată nu numai
pentru transmiterea proprietăţii ci şi pentru transmiterea posesiunii şi a detenţiunii,
justa causa ne arată cu ce titlu juridic s-a făcut remiterea materială a lucrului.dacă justa
cauză a tradiţiunii este contractul de vânzare, deducem că remiterea lucrului se face cu
titlu de posesiune (la romani vânzarea crea numai obligaţia de a transmite posesiunea
liniştită a lucrului).
Fiind un act liber de forme, în fizionomia căruia elementul subiectiv al voinţei
umane ocupă un loc central, tradiţiunea s-a aplicat în dreptul clasic şi la lucrurile
mancipi, pentru ca în epoca lui Justinian să devină modul general de transmitere a
proprietăţii.
La mancipaţiune, la in iure cessio şi la tradiţiune, ideea de transmitere a
proprietăţii rezultă în mod neindoios din formele actului. Dar romanii au cunoscut şi
unele moduri de dobândire a proprietăţii care nu implică voinţa de a transmite lucrul.
Aşa este cazul ocupaţiunii, al uzucapiunii şi al specificaţiunii, unde elementul voinţei
de a transmite este înlocuit cu voinţa de a bodândi.

3.5.5. Ocupaţiunea este unul din cele mai vechi moduri de dobândire a
proprietăţii. Încă de la origine, romanii au considerat că cea mai legitimă proprietate
este cea dobândită prin violenţă (faţă de străini). În concepţia lor, duşmanii nu aveau
nici un drept, aşa încât lucrurile dobândite de la învinşi erau considerate ale nimănui
(res nulius) şi intrau automat în proprietatea statului roman, prin ocupaţiune.
Pe lângă lucrurile luate de la duşmani (res hostiles) erau considerate res nulius,
şi deci susceptibile de ocupaţiune, lucrurile părăsite de către proprietar (res derelictae).

75
3.5.6. Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga
stăpânire a unui lucru, stăpânire realizată în anumite condiţii. Astfel, uzucapantul
trebuia să posede lucrul (la început era necesară chiar folosinţa lui), timp de doi ani
pentru imobile şi timp de un an pentru mobile.
Uzucapiunea reclamă, de asemenea, o justă cauză, constând dintr-un act
(vânzarea) sau un fapt juridic (părăsirea lucrului de către neproprietar) ce motivează
luarea în stăpânire a lucrului, precum şi buna credinţă, constând în convingerea
uzucapantului că lucrul a fost părăsit sau că l-a dobândit de la o persoană care avea
dreptul să-l înstrăineze.
În fine, uzucapiunea se aplica numai la anumite lucruri. Nu erau susceptibile de
a fi uzucapate lucrurile dobândite prin violenţă, lucrurile furate, precum şi cele
ascunse.
La început uzucapiunea a îndeplinit o funcţie economică, în sensul că asigura
exploatarea lucrurilor mancipi dacă erau părăsite de către proprietari. Mai târziu, ea a
îndeplinit şi o funcţie pur juridică, în sensul că a constituit, cum spune Cicero, sfârşitul
neliniştii şi al pericolului de procese (finis solicitudinis ac periculi litium). Cel ce
dovedea că întruneşte toate condiţiile uzucapiunii nu mai era nevoit, în cazul unui
proces, să facă dovada dreptului de proprietate al autorilor săi (probatio diabolica).

3.5.7. Specificaţiunea este un mod de dobândire a proprietăţii în cazul


confecţionării unui lucru cu materialul altuia. S-a pus întrebarea dacă proprietatea
asupra lucrului nou creat aparţine specificatorului sau proprietarului materiei. În
dreptul clasic soluţia fost controversată. Împăratul Justinian a decis că lucrul va
aparţine proprietarului materiei dacă poate fi readus la starea iniţială.

3.6. Sancţiunea proprietăţii


3.6.1. Acţiunea în revendicare. Proprietatea quiritară a fost sancţionată în

Rei procedura legisacţiunilor prin sacramentum im rem, iar în procedura formulară prin rei
vindicatio
vindicatio (acţiunea în revendicare).
Pentru intentarea acţiunii în revendicare erau necesare patru condiţii:
1) Reclamantul să fie proprietar şi să nu posede;
2) Pârâtul să fie posesor. Dreptul postclasic a admis, în două cazuri, intentarea
acţiunii în revendicare chiar şi împotriva celor ce nu posedă (ficti possessores). Qui liti
76
se obtulit este cel care se oferă procesului, în sensul că simulează calitatea de posesor
pentru ca, între timp, adevăratul posesor să dobândească proprietatea prin uzucapiune
şi qui dolo dessiit possidere, cel ce încetează să posede prin dol;
3) Acţiunea să aibă ca obiect numai lucruri individual determinate;
4) Rei vindicatio se fie aplicate numai la lucrurile romane (res mancipi).

3.6.2. Acţiunea publiciană. Pentru intentarea acţiunii publiciene, prin care era

 sancţionată proprietatea pretoriană, se cerea întrunirea tuturor condiţiilor uzucapiunii,


Acţiunea cu excepţia termenului. În scopul protejării intereselor proprietarilor pretorieni,
publiciană
pretorul introduce în formulă ficţiunea că termenul necesar uzucapiunii s-a scurs. Faţă
de fizionomia formulei, dacă celelalte condiţii ale uzucapiunii erau întrunite,
judecătorul considera că şi termenul s- a scurs şi dădea câştig de cauză reclamantului.
Cu timpul, acţiunea publiciană a fost acordată şi posesorului de bună credinţă,
astfel încât în practică au apărut numeroase conflicte: între proprietarul pretorian şi
proprietarul quiritar, între proprietarul pretorian şi posesorul de bună credinţă, între
posesorii de bună credinţă etc., ceea ce a făcut ca domeniul de aplicare al acţiunii să se
extindă foarte mult.
Ce este mancipaţiunea? Vezi pag. 73 – 74.

4. Drepturi reale asupra lucrului altuia

4.1. Generalităţi

Drepturile reale asupra lucrului altuia (iura in re aliena) sunt în realitate


 dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Această categorie de drepturi reale a
Dezmembramintele apărut în legătură cu interesul de a se asigura stăpânirea şi exploatarea lucrurilor în
dreptului de
proprietate cele mai variate forme. În unele situaţii proprietarul nu este interesat sau nu are
posibilitatea de a exploata un lucru, aşa încât transmite unele din atributele proprietăţii
altei persoane, atribute care se constituie, conform dispoziţiilor legale în drepturi reale

77
de sine stătătoare. În acelaşi timp, proprietarul rămâne titularul unui drept mai mult sau
mai puţin gol de conţinut.
Printre drepturile reale asupra lucrului altuia menţionăm: servituţile, emfiteoza,
conductio agri vectigalis şi superficia.

4.2. Servituţile

 Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei anumite persoane sau
Servituţile în folosul unei persoane oarecare, dar proprietară a unui imobil.
Categorii
Aşadar, servituţile sunt de două feluri: cele constituite în folosul unei anumite
persoane se numesc personale, iar cele constituite în folosul proprietarului unui imobil
se numesc prediale.
În cazul servituţilor personale, două persoane îşi împart atributele dreptului de
proprietate asupra aceluiaşi lucru, pe când în cazul servituţilor prediale, proprietarul

 unui imobil dobândeşte un drept asupra imobilului aflat în proprietatea altei persoane.
Servituţile personale sunt: uzufructul, usus, habitatio şi operae.
Uzufructul este dreptul de a te folosi de un lucru şi de a-i culege fructele
păstrând substanţa lui (usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum
substantia).
Dreptul de uzufruct se realizează prin împărţirea atributelor dreptului de
proprietate între nudul proprietar şi uzufructuar. Uzufructuarul are dreptul de a folosi
lucrul şi de a-i culege fructele, iar nudul proprietar păstrează numai dispoziţia (goală
de conţinut).
Uzufructul poartă asupra lucrurilor care nu se consumă prin întrebuinţare şi are
un caracter temporar, cel mult viager.
Usus este dreptul de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele.
Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia, iar operae servorum este dreptul
de a folosi serviciile sclavului altuia.
Servituţile prediale se împart în două categorii: rustice şi urbane. Servituţile
 sunt încadrate în una din cele două categorii în funcţie de natura imobilului (fondului)
dominant. Dacă imobilul dominant /în folosul căruia se constituie servitutea/ este o
clădire, servitutea se numeşte urbană, iar dacă este un teren se numeşte rustică.
Privită din perspectiva fondului dominant, servitutea apare ca un drept, dar din
perspectiva fondului aservit ea apare ca o sarcină. Astfel, în cazul a două terenuri
78
alăturate, dintre care numai unul are acces la drum, va fi dominant imobilul lipsit de
acces, al cărui proprietar va exercita servitutea (dreptul) de trecere.
Romanii au cunoscut numeroase servituţi prediale: iter (dreptul de a trece
călare sau pe jos pe terenul aservit), via (dreptul de a trece cu carul pe terenul altuia),
actum (dreptul de mâna turmele de animale pe terenul altuia), ius pascendi (dreptul de
a paşte animalele pe terenul altuia), aqueductus (dreptul de a aduce apă prin conducte
pe terenul altuia), servitus oneris ferendi (dreptul de a sprijini o construcţie pe zidul
vecinului).
Caracterele servituţilor. Atât servituţile personale cât şi servituţile prediale au
unele caractere comune:
- Toate servituţile sunt drepturi reale;
- Proprietarul lucrului aservit nu are obligaţia de a face ceva pentru titularul
dreptului de servitute: servitus in faciendo consistere nequit;
- Nimănui nu-i poate fi aservit propriul lucru: nemini res sua servit;
- Nu poate exista o servitute a servituţii: servitus servitutis esse non
potest.

4.3. Emfiteoza
Dreptul de emfiteoză, ca şi dreptul de superficie, sau conductio agri vectigalis,
 se naşte din contract. În baza contractului de emfiteoză, împăratul arendează unei
Emfiteoza
persoane, numită emfiteot, o suprafaţă de pământ pentru a-l cultiva şi a-i culege
fructele, în schimbul unei sume de bani numită canon.
Dreptul de emfiteoză este foarte întins, aşa încât poate fi lăsat moştenire, dat în
uzufruct sau ipotecat. În acelaşi timp, emfiteotul dispune de toate acţiunile utile
acordate proprietarului.

4.4. Conductio agri vectigalis


Încă din epoca veche, cetăţile practicau sistemul arendării unor terenuri pe
 termen lung sau chiar fără termen, în schimbul unei redevenţe numită vectigal. Întrucât
Conductio
agri această formă de arendare avea un caracter perpetuu, pretorul a protejat-o prin mijloace
vectigalis
speciale, acordând lui conducto ager vectigalis o acţiune reală. Ca titular de drept real,
conductor ager vectigalis dobândeşte fructele prin separaţiune, se bucură de protecţie
prin interdicte, poate transmite lucrul prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.
79
4.5. Superficia
Superficia este dreptul unei persoane de a folosi construcţia zidită de ea pe

 terenul închiriat de la altă persoană.


Superficia Dreptul de superficie s-a născut spre sfârşitul republicii, datorită crizei de
locuinţe, când statul a permis particularilor să construiască pe terenurile virane.
În virtutea principiului superficies solo cedit construcţiile ar fi urmat să treacă
în proprietatea statului, aşa încât, pentru încurajarea zidirii de noi locuinţe, s-a acordat
constructorului un drept real foarte întins

Servituțile. Definiție, clasificare, caractere. Vezi pag.78 – 79

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Anghel Ion, Dreptul roman, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000;
2. Ciucă Valerius, Lecţii de drept roman, vol.I, Editura Polirom, Bucureşti,
1998;
3. Instituţiile lui Justinian, Editura „Lumina Lex", Bucureşti,
2002;
4. Hanga Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978;
5. Hanga Vladimir Mircea Dan Bocşan, Curs de drept privat roman, Ediţia
a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
6. Molcuţ Emil, Drept privat roman, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2004;
7. Ştef Felicia, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura „Oscar Prinţ" ,
Bucureşti, 1996;
8. Văcăroiu Daniela, Evoluţia izvoarelor dreptului. Privire specială asupra
dreptului roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

80
Modulul V. Drept civil roman. Obligaţiuni

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins

U9. Noţiunea obligaţiei. Clasificarea obligaţiilor. Capacitatea


juridică în materia obligaţiilor. Neexecutarea obligațiilor

3 ore

U10. Stingerea obligaţiilor. Garantarea obligațiilor

3 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupra instituţiei obligaţiilor.


Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi înţelegerea
semnificaţiei acestora.

= 6 ore

81
Unitatea de învăţare 9. Noţiunea obligaţiei. Clasificarea obligaţiilor. Capacitatea
juridică în materia obligaţiilor. Neexecutarea obligațiilor

1.1. Generalităţi

 Datorită dezvoltării pe care a cunoscut-o în dreptul roman, materia obligaţiilor


Aparitia ocupă un loc deosebit de important şi în economia cursului nostru. Acest loc este
noţiunii
de obligaţie impus de vitalitatea cu totul excepţională a instituţiilor ce ţin de materia obligaţiilor şi
care constituie primul sistem universal de norme al unei societăţi producătoare de
mărfuri.
Instituţiile obligaţiilor au avut o viaţă milenară, căci au depăşit orânduirea care
le-a generat, şi s-au aplicat, desigur cu anumite adaptări şi numai sub aspectul formei,
şi în formaţiunile sociale care au urmat. Această evoluţie a fost posibilă, pe de o parte,
datorită faptului că dreptul obligaţiilor o constituit o reglementare perfectă, clasică, a
proprietăţii private, iar pe de altă parte, întrucât întruneşte în mare măsură trăsăturile
generale şi abstracte ale producţiei de mărfuri. Aşa se face că multe din conceptele şi
figurile juridice actuale îşi au originea în dreptul roman, care a reuşit să le dea o
formulare precisă şi elegantă.

1.2. Definiţia obligaţiei


 1.2.1. Textele romane ne-au transmis două definiţii ale obligaţiei: prima îi
Definiţie
aparţine jurisconsultului Paul, iar cea de a doua, împăratului Justinian (este cuprinsă în
Institute). Potrivit definiţiei lui Justinian, pe care o considerăm mai completă:
“Obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicuius solvendae rei
secundum nostrae civitatis iura“ (obligaţia este o legătură de drept prin care suntem
siliţi a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre).
Deşi definiţia împăratului Justinian ne înfăţişează obligaţia ca pe un raport
juridic (vinculum iuris), ea prezintă şi unele imperfecţiuni, în sensul că nu precizează
care sunt elementele acestui raport juridic. Astfel, ea ne înfăţişează numai situaţia
debitorului (quo necesitate adstringimur), fără a aminti despre dreptul creditorului de a
primi plata.
Cuvintele vinculum iuris, prin care se desemnează legătura de drept, fac aluzie
la subiectele între care se stabileşte raportul juridic. Dacă situaţia debitorului este
arătată în mod expres, cea a creditorului este numai sugerată.
82
Termenii de creditor şi debitor nu au fost cunoscuţi de romani încă de la
origine. Multă vreme, atât creditorul cât şi debitorul au fost desemnaţi prin termenul de
reus (parte în proces). Cuvântul creditor vine de la credo (a da bani cu împrumut). Cu
timpul, termenul a fost utilizat pentru desemnarea situaţiei tuturor persoanelor cărora li
se datora ceva.
Se poate lesne observa că în definiţia lui Justinian există numeroase urme din
care rezultă cât de mult este legată noţiunea de obligaţiune de ideea de constrângere.
Însuşi cuvântul obligatio este format din ob şi legare, adică a lega. În sens originar
cuvântul solvere înseamnă a dezlega şi numai cu timpul capătă înţelesul de a plăti.

1.2.2. Elementele obligaţiei. Raportul juridic obligaţional presupune


 următoarele elemente: creditorul, debitorul (subiectele raportului juridic), obiectul şi
Elementele
obligatiei sancţiunea.
Creditorul este subiectul activ, căci are dreptul de a pretinde o plată, iar
debitorul este subiectul pasiv, care trebuie să facă plata.
Obiectul obligaţiei, desemnat în definiţia lui Justinian prin cuvântul plată,
constă în dare, facere sau praestare.
Dare desemnează obligaţia de a transmite proprietatea asupra unui lucru, de a
constitui un drept real sau de a plăti o sumă de bani.
Prin facere înţelegem obligaţia de a face ceva pentru creditor, ca de pildă o
prestaţiune de servicii.
Praestare desemnează obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără a
constitui un drept real.
Obiectul obligaţiei presupune anumite condiţii: să fie licit, să fie posibil, să fie
determinat, să constea dintr-o prestaţie pe care debitorul o face pentru creditor şi, în
fine, să prezinte interes pentru creditor.
Sancţiunea obligaţiilor se realizează prin acţiuni personale. În intentio a
formulei acţiunii personale figurează cuvintele dare sau dare facere oportere, prin care
se arată că debitorul trebuie să îndeplinească o prestaţiune.

Care sunt elementele obligaţiilor? Vezi pag. 83

83
2. Clasificarea obligaţiilor

Obligaţiile pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care trei par a fi cele
mai importante;
- izvorul;
- sancţiunea;
- numărul persoanelor care participă la raportul juridic.

2.1 Clasificarea obligaţiilor după izvoare


 În institutele lui Gaius se afirmă că obligaţiile izvorăsc fie din contracte, fie din
Clasificarea
obligatiilor delicte: omnis enim obligatio vel ex contractu nascitur vel ex delicto. Această
după
izvoare clasificare bipartită a fost înlocuită de către celebrul jurisconsult cu una tripartită:
contracte, delicte şi alte izvoare de obligaţiuni (variae causarum figurae).
Justinian a introdus o clasificare cvadripartită a izvoarelor obligaţiilor:
contracte, delicte, quasicontracte şi quasidelicte. Deşi clasificarea lui Justinian omite
anumite izvoare de obligaţii (mai puţin importante), ea a fost preluată cu ocazia
elaborării codurilor civile, deoarece asigură cadrul necesar pentru tratarea sistematică a
materiei.
a) Obligaţiile contractuale izvorăsc din contracte. Contractele erau clasificate
de către romani după trei criterii: sancţiunea, efectele şi modul de formare.
Potrivit sancţiunii lor, contractele sunt de drept strict şi de bună credinţă.
După efectele pe care le produc, contractele sunt unilaterale şi bilaterale.
Contractele unilaterale nasc obligaţii pentru o singură parte, pe când obligaţiile
bilaterale obligă ambele părţi.
Potrivit modului de formare, contractele sunt solemne şi nesolemne.
În cazul contractelor solemne pentru ca înţelegerea părţilor să producă efecte
juridice trebuie utilizate anumite forme (jurământ, înscris, cuvinte sacramentale).

84
Contractele nesolemne nu reclamă condiţii de formă şi se împart în trei
categorii: contracte relae, contracte consensuale şi contracte nenumite.
Contractele reale se formează prin consimţământul părţilor însoţit de
remiterea materială a lucrului.
Contractele consensuale se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Pentru formarea contractelor nenumite este necesară o convenţie, însoţită de
executarea obligaţiei de către una din părţi.
b) Obligaţiile delictuale izvorăsc din delicte. Delictele erau fapte ilicite,
cauzatoare de prejudicii, care dădeau naştere pe capul delincventului la obligaţia de a
repara prejudiciul sau de a plăti o amendă.
c) Obligaţiile quasicontractuale se nasc din quasicontracte. Cuvântul
quasicontract vine de la expresia quasi ex contractu (ca şi din contract) şi desemnează
un fapt licit care generează efecte similare celor ale contractului.
d) Obligaţiile quasidelictuale izvorăsc, ca şi delictele, din fapte ilicite, dar
romanii le-au încadrat, datorită mentalităţii lor conservatoare, într-o categorie aparte.

2.2 Obligaţiile civile şi naturale


După sancţiunea lor, obligaţiile se clasifică în civile şi naturale.
 Obligaţiile civile sunt sancţionate prin acţiune. Obligaţiile civile pot fi de drept
Clasificarea
obligţiilor strict sau de bună credinţă, după cum sunt sancţionate prin acţiuni de drept strict sau de
dupa bună credinţă.
sancţiune
Ori de câte ori creditorul obţine o sentinţă de condamnare se va proceda la
executarea ei potrivit normelor de procedură civilă.
Obligaţiile naturale sunt acţionate prin excepţiune. Aşadar, dacă debitorul
natural nu plăteşte, creditorul nu dispune de vreo acţiune pentru a-l urmări în justiţie.
Dacă, însă, debitorul plăteşte de bună voie, nu poate ceree restituirea prestaţiei, căci
acţiunea sa va fi paralizată prin excepţiunea opusă de către creditor.
Obligaţia naturală a fost creată în legătură cu situaţia juridică a sclavului.
Întrucât sclavii nu puteau încheia, potrivit dreptului civil, acte în nume propriu, s-a
creat această nouă formă de obligaţie. În practică, dacă sclavul încheia un contract,
acesta îşi produce efectele, deci era valabil, dar creditorul nu putea să-l urmărească
dacă nu plătea. Potrivit acestui sistem stăpânul sclavului nu era niciodată păgubit, căci
sclavul putea valorifica o creanţă, dar nu putea fi silit să plătescă.
85
3.3.1. Definiţia împăratului Justinian ne înfăţişează cel mai simplu raport
 juridic obligaţional, cu un singur debitor şi un singur creditor.
Obligaţii cu
subiect
Dar obligaţia poate avea şi pluralitate de subiecte. La obligaţia cu pluralitate de
plural
subiecte participă mai multe persoane fie în calitate de creditori, fie în calitate de
debitori. Persoanele care participă la un asemenea raport juridic se pot afla pe picior de
egalitate, ca în cazul obligaţiilor conjuncte şi coreale, sau nu se află pe picior de
egalitate, ca la adstipulatio şi adpromissio.
3.3.2. Obligaţii conjuncte şi coreale. În cazul obligaţiilor conjuncte se aplică
 principiul divizibilităţii creanţelor şi datoriilor. Dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare
Obligaţii
conjuncte va putea pretinde numai partea sa, iar dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare va putea fi
şi
coreale ţinut numai pentru partea sa.
Regula divizibilităţii creanţelor şi datoriilor poate fi ocolită prin convenţia
părţilor şi atunci obligaţia cu pluralitate de subiecte devine coreală.
La obligaţiunile coreale oricare dintre creditori poate pretinde întreaga creanţă
şi oricare dintre debitori poate fi ţinut pentru întreaga datorie.
La fizionomia celor două categorii de obligaţii apar elemente distincte. În cazul
obligaţiilor conjuncte avem mai multe obiecte şi un singur raport juridic, iar în cazul
obligaţiilor coreale avem mai multe raporturi juridice (în funcţie de numărul părţilor) şi
un singur obiect.
3.3.3. Adstipulatio şi adpromissio. Adstipulatio este actul prin care un creditor
 accesor se alătură creditorului principal.
Adstipulatio
şi Adstipulator (creditorul accesor) poate să-l urmărească pe debitor în lipsa
adpromissio
creditorului principal, îndeplinind, în epoca veche, rolul ce urma să-i revină
mandatarului în dreptul clasic, odată cu apariţia contractului de mandat.
Adpromissio este actul prin care un debitor accesor se alătură debitorului
principal. Adpromissor (garantul) este constituit în scopul de a-l pune pe creditor la
adăpost faţă de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului principal.

Cum se clasifică obligaţiile după sancţiune? Vezi pag. 85

86
3. Capacitatea juridică în materia obligaţiilor

3.1. Capacitatea persoanelor de a se obliga pe tărâm contractual


În legătură cu posibilitatea juridică de a se obliga a persoanelor trebuie să
distingem între situaţia în care participă la încheierea contractului două persoane sui
iuris, şi cea în care participă o persoană sui iuris alături de una alieni iuris.

A) Capacitatea de a se obliga pe tărâm contractual a persoanelor sui iuris



Capacitatea
persoanelor
3.1.1. Persoanele sui iuris pot încheia orice contract, deoarece capacitatea lor
sui iuris juridică este completă. În virtutea efectelor contractului încheiat, creditorul avea
de a se obliga
contractual creptul să-şi valorifice dreptul de creanţă, iar debitorul avea obligaţia de a plăti.
Contractul încheiat între două persoane sui iuris nu produce efecte faţă de terţi.
Virtutea contractului de a produce efecte numai între părţi îşi găseşte expresie în
principiul relativităţii efectelor contractului.
 Principiul relativităţii efectelor contractului s-a aplicat în întreaga istorie a
Relativitatea
efectelor
contractului
dreptului roman. Potrivit comentatorilor res inter alios acta aliis neque nocere neque
şi prodesse potest (contractul între unii nici nu vatămă nici nu profită altora).
consecintele
sale Această regulă foarte generală şi-a găsit aplicaţia în trei principii: nulitatea
stipulaţiunii pentru altul, nulitatea promisiunii pentru altul şi nereprezentarea în
contracte.
3.1.2. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul. Stipulaţiune este un contract
 încheiat prin întrebare şi răspuns. În cazul stipulaţiunii obişnuite, creditorul îl întreabă
pe debitor: promiţi să-mi dai 100?. La această întrebare debitorul răspunde: promit.
Spre deosebire de stipulaţiunea obişnuită, stipulaţiunea pentru altul are ca scop
să nască o creanţă în profitul unei persoane care nu participă la încheierae actului. La
stipulaţiunea pentru altul Primus îl întreabă pe Secundus: promiţi să-i dai 100 lui
Tertius?. La această întrebare Secundus răspunde: promit.

87
Stipulaţiunea este nulă atât faţă de Primus cât şi faţă de Tertius. Faţă de Primus
este nulă întrucât nu are nici - un interes ca plata să fie făcută, iar faţă de Tertius este
nulă, întrucât nu a participat la încheierea actului.
Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul (nemo alteri stipulari potest) se
aplică tuturor contractelor şi trebuie înţeles în sensul că nimeni nu poate contracta
pentru altul.
3.1.3. Nulitatea promisiunii pentru fapta altuia şi-a găsit expresia în
 principiul nemo alienum factum promittere potest.
La promisiunea pentru fapta altuia, Primus îi promite lui Secundus că Tertius îi
va da 100.
O asemenea promisiune este nulă faţă de Primus, întrucât nu a promis fapta sa,
dar este nulă şi faţă de Tertius, deoarece nu a participat la încheierea actului.
Consecinţa este că Secundus nu are acţiune nici împotriva lui Primus, nici împotriva
lui Tertius.
3.1.4. Nereprezentarea în contracte.
 a) Reprezentarea în contracte este sistemul juridic prin care un pater familias se
obligă prin contractul încheiat de un alt pater familias. Pater familias în numele căruia
se încheie contractul se numeşte reprezentat, iar cel ce încheie contractul din
însărcinarea altuia se numeşte reprezentant.
Din punct de vedere al efectelor sale, reprezentaţiunea este perfectă şi
imperfectă. La reprezentaţiunea perfectă, raportul juridic se stabileşte între reprezentat
şi terţ, iar persoana reprezentantului dispare. La reprezentaţiunea imperfectă,
reprezentatul se obligă alături de reprezentant.
În funcţie de calitatea reprezentantului, reprezentaţiunea este activă şi pasivă.
Dacă reprezentantul apare în calitate de creditor, reprezentaţiunea este activă, iar dacă
apare în calitate de debitor, reprezentaţiunea este pasivă.
b) La origine, romanii nu au admis sistemul reprezentării, căci ar fi contrazis
principiul relativităţii efectelor contractului.
Aşa încât, dacă un pater familias împuternicea pe un alt pater familias să
încheie un contract, cel împuternicit devenea titularul drepturilor şi obligaţiilor izvorâte
din acel act. Principiul nereprezentării în contracte a corespuns epocii vechi, în
condiţiile unei economii puţin dezvoltate, când actele se încheiau doar accidental.

88
Odată cu dezvoltarea economiei de schimb, când aceeaşi persoană trebuia să fie
în acelaşi moment în locuri diferite, principiul nereprezentării devine anacronic. La
început, romanii au admis numai reprezentaţiunea imperfectă, pentru ca apoi să
admită, în unele cazuri, chiar şi reprezentaţiunea perfectă; cu toate acestea, nici în
ultimul moment al evoluţiei dreptului roman, reprezentaţiunea în contracte nu a
devenit o regulă generală.
3.1.5. Reprezentaţiuea imperfectă. Sistemul reprezentaţiunii imperfecte a fost
introdus de către pretor pentru anumite cazuri şi apoi a fost generalizat printr-o
inovaţie a jurisprudenţei. Potrivit acestui sistem, terţul creditor putea intenta împotriva
reprezentantului actio quasi institoria, cu toate că actul fusese încheiat de reprezentant.
În acest stadiu, reprezentarea era admisă numai în contractele prin care
reprezentantul se obliga faţă de terţa persoană; drepturile de creanţă erau dobândite
numai de către reprezentant. Pe de altă parte, reprezentantul se obliga alături de
reprezentat, aşa încât terţul avea doi debitori. Creditorul pute să-l urmărească fie pe
reprezentant prin acţiunea directă, fie pe reprezentat prin acţiunea utilă (quasi
institoria).
3.1.6. Reprezentaţiunea perfectă. Romanii au admis reprezentaţiunea perfectă
numai pentru anumite cazuri.
a) Reprezentaţiunea perfectă activă a fost admisă pentru cazul reprezentantului
insolvabil. Potrivit regulilor generale, creanţele izvorâte din contractele încheiate de
către reprezentant intrau chiar în patrimoniul său. Acele creanţe urmau a fi transmise
asupra reprezentatului prin acte ulterioare şi distincte.
Dacă reprezentantul devenea insolvabil avea să fie urmărit de către creditorii
săi, printre care şi reprezentatul. Întrucât venea în concurs cu ceilalţi creditori ai
reprezentantului, reprezentatul risca să nu-şi poată valorifica întregul drept. Pentru a se
evita o asemenea situaţie s-a admis că în cazul reprezentantului insolvabil, creanţa va
trece direct asupra reprezentatului.
b) Reprezentaţiunea perfectă activă şi pasivă a fost admisă pentru contractul de
împrumut în vederea consumaţiunii (mutuum). Astfel, dacă reprezentatul îl
împuternicea pe reprezentant să remită o sumă de bani cu titlu de împrumut unei
persoane, creanţa trecea asupra reprezentatului.

89
Dacă dimpotrivă, reprezentatul îi dădea mandat reprezentantului să ia cu
împrumut o sumă de bani, datoria apăsa chiar asupra reprezentatului (reprezentaţiune
perfectă pasivă).

B) Capacitatea de a se obliga contractual a persoanelor alieni iuris

Acţiunile cu caracter alăturat (adiecticiae qualitatis). În condiţiile avântului


 economic pe care l-a cunoscut societatea romană în epoca clasică, pretorul a elaborat o
Capacitatea
persoanelor tehnică juridică prin care fiul de familie se putea obliga în nume propriu, obligându-l în
alieni iuris
de a se obliga acelaşi timp şi pe pater familias.
contractual
În epoca veche, fiii de familie şi sclavii puteau încheia numai acele acte prin
care făceau mai bună situaţia lui pater familias, şi nu le încheiau în nume propriu, ci
împrumutând capacitatea şefului de familie. Acest sistem a corespuns epocii vechi,
deoarece operaţiunile juridice erau mai puţin frecvente, iar contractele aveau caracter
unilateral.
Odată cu “revoluţia economică“ de la sfârşitul republicii, ritmul operaţiunilor
juridice sporeşte, iar contractele devin bilaterale; creditorul este şi în acelaşi timp şi
debitor. Faţă de noua fizionomie a contractelor, vechile principii nu s-au mai putut
aplica, deoarece, aşa cum spuneam, potrivit acelor principii, fiii de familie şi sclavii nu
puteau să-l oblige pe pater familias.
În scopul soluţionării contradicţiei ivite între principiile generale şi fizonomia
contractelor, pretorul a creat acţiunile cu caracter alăturat. Potrivit reformei pretorului,
în anumite situaţii, fiul de familie şi sclavul se pot obliga în nume propriu, primul pe
tărâmul dreptului civil, cel de al doilea pe tărâmul dreptului natural, obligându-l în
acelaşi timp şi pe pater familias, pe tărâmul dreptului pretorian. Aşadar, din momentul
încheierii contractului de către fiul de familie, creditorul are doi debitori: fiul de
familie, obligat potrivit dreptului civil şi pater familias, obligat potrivit dreptului
pretorian.
Creditorul poate intenta fie acţiune directă împotriva fiului de familie, fie
acţiunea cu caracter alăturat împotriva lui pater familias. Dacă pater familias îl
autoriza pe fiu să încheie un contract de vânzare, terţul poate intenta împotriva fiului
acţiunea directă. Pe de altă parte, dacă are interes, terţul se poate îndrepta împotriva lui
pater familias prin actio quod iussu; actio quod iussu nefiind altceva decât acţiunea
90
care sancţionează vânzarea, cu formula uşor modificată: în intentio va figura numele
fiului de familie, întrucât el a încheiat contractul, iar în condemnatio numele lui pater
familias deoarece el stă în justiţie (acţiune cu formula cu transpoziţiune).

3.2. Capacitatea juridică în materie delictuală


 3.2.1. Sistemul noxalităţii. Dacă în materie contractuală capacitatea de a se
Capacitatea obliga a persoanelor alieni iuris este mai restrânsă decât cea a persoanelor sui iuris, în
juridică
în materie delictuală fiul şi sclavul au capacitate deplină şi răspund în nume propriu.
materie
delictuală Cu toate acestea, întrucât persoanele alieni iuris nu au bunuri proprii,
răspunderea lor are loc în condiţii speciale.
Potrivit sistemului noxalităţii, dacă fiul de familie sau sclavul comiteau un
delict, pater familias putea să-i abandoneze în mâinile victimei, în vederea exercitării
dreptului de răzbunare. Este adevărat că pater familias putea să ajungă la o înţelegere
cu victima şi să plătească o sumă de bani ca echivalent al dreptului de răzbunare.
Aşadar, în sistemul noxalităţii pater familias avea de ales între abandonul
delincventului în mâinile victimei şi plata unei sume de bani.

3.2.2. Sistemul acţiunilor noxale. Acţiunile noxale au fost create cu scopul de


a i se da lui pater familias posibilitatea de a dovedi nevinovăţia persoanei alieni iuris.
Acţiunea noxală trebuia intentată de către presupusa victimă, pentru a se vedea dacă
pater familias intenţionează sau nu să-l apere pe delincvent. Dacă pater familias
accepta să se judece şi câştiga procesul, fiul de familie rămânea sub puterea sa.
Dacă, însă, pater familias pierdea procesul avea de ales între abandonul noxal
şi plata unei sume de bani (ca şi în sistemul noxalităţii).

3.2.3. Condiţiile de intentare a acţiunilor noxale.


a) Acţiunile noxale se puteau intenta atunci când o persoană alieni iuris
comitea un delict privat, întrucât numai de lictele private puteau fi răscumpărate prin
plata unei sume de bani.
b) Acţiunea noxală era intentată cu succes numai împotriva acelui pater
familias care îl avea sub puterea sa pe delincvent în momentul lui litis contestatio.
Dacă în intervalul de timp cuprins între comiterea delictului şi momentul lui litis
contestatio delincventul trecea sub o altă putere, victima trebuia să-l cheme în justiţie
91
pe noul pater familias. Această soluţie îşi are explicaţia în faptul că delincventul
răspunde personal, iar pater familias este chemat în justiţie numai întrucât
delincventul, fiind persoană alieni iuris, nu are bunuri proprii. Cu alte cuvinte, delictul
îl urmează pe delincvent (noxa caput sequitur).
c) Acţiunea noxală nu poate fi intentată de către cel care l-a avut pe delincvent
sub puterea sa.
Avem în vedere ipoteza în care Primus, sclavul lui Secundus, comite un delict
împotriva lui Tertius, iar după comiterea delictului, Tertius îl cumpără pe Primus. Dacă
ulterior Tertius îl vinde pe sclav lui Quartus, nu va putea intenta acţiunea noxală
împotriva sa.
Ce sunt acțiunile noxale și care este regimul lor juridic? Vezi pag. 91 – 92.

4. Neexecutarea obligaţiilor

4.1. Generalităţi

Efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor, astfel încât creditorul


 să-şi poată valorifica dreptul de creanţă. În cazul neexecutării obligaţiei de către
Efectul
neexecutării debitor se pun unele probleme în legătură cu răspunderea sa. Dacă obligaţia nu a fost
obligaţiilor
executată din vina debitorului, acesta trebuie să plătească anumite daune, care se
stabilesc fie de către judecător (daune interese judecătoreşti), fie prin convenţia părţilor
(daune interese convenţionale).
Pentru a fixa cazurile şi condiţiile răspunderii pentru neexecutare, vom înfăţişa
figurile juridice pe care romanii le-au creat în această materie: cazul fortuit, forţa
majoră, culpa, dolul, mora şi custodia.

4.2. Cazul fortuit şi forţa majoră


4.2.1. Cazul fortuit este evenimentul care intervine fără vina debitorului şi
 duce la dispariţia lucrului datorat, astfel încât debitorul nu-şi mai poate executa
Cazuri
de
exonerare
a răspunderii
92
obligaţia, cu toate că a luat măsurile obişnuite de pază. Faptele de acest gen sunt
desemnate în texte prin termenul de casus minores.
4.2.2. Forţa majoră este evenimentul de neprevenit căruia nimic nu i se poate
opune (cui resisti non potest), care face imposibilă executarea obligaţiei debitorului.
Romanii desemnau forţa majoră prin termenul de casus maior: inundaţii, cutremure,
atacul inamicului etc.
ªi cazul fortuit şi forţa majoră au ca efect stingerea obligaţiei debitorului pentru
imposibilitate de executare, dar numai dacă obligaţia are de obiect un lucru individual
determinat. Obligaţia nu se va stinge când are de obiect lucruri de gen, deoarece în
acest caz se aplică regula genera non pereunt.

4.3. Culpa
 4.3.1. Culpa este neglijenţa sau neîndemânarea cuiva, exprimată în forma unei
Culpa şi
formele
acţiuni sau a unei abţineri.
sale Încă din epoca veche, romanii au făcut distincţie între culpa delictuală şi culpa
contractuală.
4.3.2. Culpa delictuală presupune o acţiune, un fapt, comis din greşeală, fie cu
intenţia de a produce o pagubă. Rezultă că ceea ce ţine de esenţa culpei delictuale este
provocarea unei pagube prin acţiune, aşa încât în această materie nu se pune problema
arăspunderii pentru omisiuni. Mai mult, până la comitere faptei delictuale între părţi nu
există vreo legătură juridică, obligaţia urmând să se nască după comiterea delictului.
4.3.3. Culpa contractuală este neglijenţa sau neîndemânarea celui care s-a
obligat prin contract. Dacă în intervalul de timp cuprins între încheierea contractului şi
momentul executării, debitorul provoacă dispariţia lucrului prin acţiunile sau abţinerile
sale neglijente ori neîndemânatice, va fi găsit în culpă şi va trebui să plătească daune
interese. Aşadar, în materia contractuală debitorul răspunde atât pentru acţiunile cât şi
pentru omisiunile sale.
În epoca lui Justinian se face distincţie între culpa lata şi culpa levis. Culpa lata
este o vină grosolană, iar culpa levis este o vină uşoară. În funcţie de aprecierea
vinovăţiei, culpa levis poate să fie de două feluri: in concreto şi in abstracto.
La culpa levis in concreto, comportarea debitorului faţă de bunul datorat se
compară cu felul în care se comportă în general cu bunurile sale.

93
Culpa levis in abstracto se apreciază prin compararea comportării debitorului
faţă de lucrul datorat cu comportarea unui bonus vir (bun administrator). Aşadar, la
aprecierea in abstracto a culpei, debitorul neglijent va fi totdeauna în culpă, deoarece
un bun administrator nu este neglijent.

4.4. Dolul
 Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de natură să
Dolul
provoace pieirea lucrului datorat.
Criteriul de distincţie dintre dol şi culpa contractuală stă în aspectul intenţional,
deoarece la dol vinovăţia îmbracă forma intenţiei, pe când la culpă lipseşte elementul
intenţional.
Răspunderea pentru dol şi pentru culpă este stabilită, de regulă, pe baza
criteriului utilităţii. La contractele în care nu are vreun interes (depozitul), debitorul va
răspunde numai pentru dol, iar la cele în care este interesat (împrumutul de folosinţă)
va răspunde şi pentru dol şi pentru culpă.

4.4. Mora
Mora înseamnă întârziere şi este de două feluri: mora debitoris şi mora
creditoris.

 4.5.1. Mora debitoris presupune întrunirea a două condiţii: întârzierea


Întârzierea
vinovată a debitorului şi o somaţie de plată din partea creditorului. În dreptul feudal s-a
introdus regula dies interpellat pro homine - termenul îl somează pe debitor. Odată cu
punerea în întâziere obligaţia se perpetuează, în sensul că debitorul răspunde şi pentru
cazul fortuit, cu alte cuvinte, răspunderea sa devine obiectivă.
4.5.2. Mora creditoris constă în refuzul nemotivat al creditorului de a primi
plata care i se oferă de către debitor. După refuzul creditorului de a primi plata,
debitorul nu mai răspunde pentru culpa sa, dar continuă să răspundă pentru dol. În
acelaşi timp, debitorul este în drept să pretindă despăgubiri pentru cheltuielile făcute în
vederea conservării lucrului, după cum are şi dreptul de a-l abandona.

94
4.6. Custodia
 Custodia este o formă specială de răspundere, caracterizată prin aceea că nu
Custodia
se ţine cont de atitudinea subiectivă a debitorului. Menţionăm aici răspunderea
corăbierilor sau a hangiilor.
Debitorul ţinut să răspundă pentru custodia trebuie să plătească daune
interese, chiar dacă lucrul piere fără vina sa; totuşi debitorul nu răspunde pentru forţa
majoră ci numai pentru cazul fortuit.

4.7. Daune interese


Dacă debitorul nu face plata şi nu intervine una din situaţiile care îl exonerează
 de răspundere, creditorul intentează împotriva sa o acţiune personală cerându-i să-şi
Daunele
interese execute obligaţia. Suma de bani la care judecătorul îl condamnă pe debitor este
desemnată prin termenul de daune interese judecătoreşti.
La acţiunile care sancţionează obligaţia de facere, judecătorul are în vedere atât
paguba efectivă suferită de creditor – damnum - cât şi câştigul de care a fost privat prin
neexecutare – lucrum. Pornindu-se de la cei doi termeni au fost create mai târziu
expresiile: damnum emergens – paguba care se arată - şi lucrum cesans – câştigul care
lipseşte.
Uneori părţile încheiau o stipulatio poene, prin care fixau valoarea despăgubirii
pe care debitorul trebuia să o plătească dacă nu executa obligaţia izvorâtă din stipulaţia
principală.
Aşadar, sistemul evaluării convenţionale a daunelor presupune încheierea a
două stipulaţiuni: prima stipulaţiune are ca efect naşterea unei obligaţii de dare sau
facere, iar cea de a doua fixează despăgubirea pe care urmează să o plătească debitorul
în cazul neexecutării primei stipulaţiuni.

Care sunt cazurile de exonerare a răspunderii pentru neexecutarea obligaţiilor?


Vezi pag. 92 - 94

95
Unitatea de învăţare 10. Stingerea obligațiilor. Garantarea obligațiilor

5. Stingerea obligaţiilor

5.1. Valorificarea drepturilor personale


Apărute pe terenul raporturilor patrimoniale dintre două persoane determinate,
 drepturile de creanţă se sting prin valorificarea intereselor pe care le presupun acele
Stingerea
obligaţiilor raporturi.
În epoca veche, stingerea obligaţiilor era guvernată de principiul
corespondenţei formelor potrivit căruia obligaţia se stinge prin utilizarea unui act
solemn, identic cu cel care i-a dat naştere, dar întrebuinţat în sens invers.
Odată cu dezvoltarea economiei de schimb, pretorul a admis că obligaţiile se
pot naşte şi se pot stinge prin simpla convenţie a părţilor.

5.2. Moduri voluntare de stingere a obligaţiilor


 Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor presupun o manifestare de
Modurile
voluntare voinţă din partea creditorului şi a debitorului.
de stingere
a Pe lângă plată, care era utilizată în mod curent, romanii au cunoscut şi alte
obligaţiilor
moduri voluntare de stingere a obligaţiilor: darea în plată, remiterea de datorie,
compensaţiunea şi novaţiunea.

a) Plata. Plata (solutio) este modul obişnuit de stingere a obligaţiilor şi se


realizează prin îndeplinirea prestaţiunii care constituie obiectul raportului juridic.
Aşadar, ea poate avea ca obiect remiterea unei sume de bani, transmiterea proprietăţii
asupra unui lucru sau efectuarea unei lucrări. Plata poate fi efectuată de către debitor
sau chiar de către o altă persoană, deoarece, de regulă, pe creditor nu îl interesează cine
execută obligaţia. Când obiectul obligaţiei constă în transmiterea proprietăţii, plata se
face numai de către proprietar.
Plata poate fi primită de către creditor sau de către reprezentantul său. Plata
trebuie să poarte chiar asupra lucrului care face obiectul obligaţiei şi să fie integrală.
Creditorul nu poate fi silit să primească plata în rate. Locul executării se stabileşte prin
contract sau rezultă din natura obligaţiei.

96
b) Darea în plată. Darea în plată (datio in solutum) înseamnă stingerea
obligaţiei prin executarea altei prestaţii decât cea care face obiectul obligaţiei, cu
acorudl creditorului. Darea în plată a fost utilizată în scopul deposedării micilor
proprietari de pământurile lor. În acest scop, cei bogaţi împrumutau pe micii
proprietari cu sume de bani pe termen scurt, iar la scadenţă, întrucât debitorii nu puteau
plăti, acceptau să primească de la ei anumite suprafeţe de pământ în locul sumelor
datorate.
c) Remiterea de datorie. Remiterea sau iertarea de datorie este un mod de
stingere al obligaţiilor care se realizează prin renunţarea creditorului la dreptul său.
Remiterea de datorie este o aplicaţiune a formalismului care, dus până la ultima
consecinţă, a dat romanilor prilejul să realizeze stingerea obligaţiei fără ca prestaţia
asumată de către debitor să fie executată.
d) Compensaţiunea. Compensaţiunea este operaţiunea juridică prin care
datoriile şi creanţele reciproce se scad unele din altele, pentru ca executarea să poarte
asupra diferenţei. După cum se vede, compensaţiunea presupune existenţa a două
datorii şi a două creanţe reciproce care se cumpănesc între ele, pentru a nu se face două
plăţi, ci numai una.
Compensaţiunea a început să fie admisă în dreptul clasic, mai întâi în cazul
acţiunilor de bună credinţă atunci când cele două creanţe izvorau din acelaşi contract
(ex eadem causa). Împăratul Marc Aureliu a extins aplicarea compensaţiunii şi în
domeniul acţiunilor de drept strict. În noul sistem, compensaţiunea presupune două
creanţe izvorâte din contracte diferite, deoarece contractele de drept strict sunt
unilaterale.
e) Novaţiunea. Novaţiunea este un mod de stingere a obligaţiilor care se
realizează prin înlocuirea unei obligaţii vechi cu o obligaţie nouă, în forma stipulaţiunii
sau a contractului litteris. Novaţiunea presupune îndeplinirea unor condiţii: o obligaţie
veche, o obligaţie nouă, aceeaşi datorie, ceva nou şi intenţia de a nova.
Vechea obligaţie poate fi civilă, pretoriană sau chiar naturală.
Noua obligaţie, născută din stipulaţiune sau contractul litteris, este în mod
necesar de drept strict.
Aceeaşi datorie (idem debitum). În dreptul civil se cere ca obiectul vechii
obligaţii să fie identic cu cel al noii obligaţii. Pretorul a admis, totuşi, realizarea
novaţiunii cu schimbarea obiectului obligaţiei vechi: dacă debitorul era urmărit pentru
97
executarea obiectului primei obligaţii avea la îndemână o exceptio pacti pe care o
opunea cu succes creditorului.
Aliquid novi (ceva nou). Noua obligaţie trebuie să prezinte un element nou faţă
de cea veche. Elementul nou diferă după cum novaţiunea se face easdem personas sau
inter novas personas.
Intenţia de a nova (animus novandi). În epoca veche şi clasică, intenţia
părţilor de a nova rezulta din forma actului, deoarece, atunci când erau utilizate în
acest scop stipulaţiunea sau contractul litteris aveau o formă specială. În dreptul post
clasic, criteriul formei a fost abandonat iar în legislaţia lui Justinian s-a cerut părţilor
să-şi manifeste intenţia de a nova.
Novaţiunea stinge accesoriile vechii obligaţii. Astfel se sting, garanţiile
personale sau reale ale obligaţiei vechi, ca şi dobânzile datorate creditorului. Totodată,
dispar şi viciile vechii obligaţii. În fine, prin novaţiune se sting şi efectele morei.

5.3 . Moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor


Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor nu presupun manifestarea de
 voinţă a părţilor, motiv pentru care sunt uneori desemnate prin termenii de moduri
Modurile
nevoluntare forţate sau necesare.
de stingere Obligaţiile se pot stinge nevoluntar prin: imposibilitate de executare,
a obligaţiilor
confuziune, moarte, capitis deminutio şi prescripţia extinctivă.
Imposibilitatea de executare constă în pierderea lucrului individual
determinat, fără vina debitorului. Nu se pune problema imposibilităţii de executare la
bunurile de gen, întrucât genera non pereunt.
Confuziunea este reunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de debitor şi de
creditor. În cazul moştenirii debitorului de către creditor sau a creditorului de către
debitor, ca urmare a confuziei de patrimonii, obligaţia se stinge.
Capitis deminutio minima este un mod involuntar de stingere a obligaţiilor,
deoarece pierzând anumite elemente ale personalităţii, capite minutus nu mai poate fi
titular de creanţe sau debitor. Avem în vedere cazul persoanei sui iuris (adrogatul) care
trece sub puterea altei persoane sui iuris (adrogantul) cu toate bunurile sale.
Prescripţia extinctivă. Romanii au admis prescripţia achizitivă încă din epoca
foarte veche, dar prescripţia extinctivă a fost admisă mai greu, datorită principiului
simetriei. După introducerea acţiunilor pretoriene s-a admis că obligaţiile honorare se
98
sting prin trecerea termenului de 1 an. În anul 424 s-a introdus o prescripţie de 30 de
ani pentru toate obligaţiile.

Care sunt modurile de executare voluntară a obligaţiilor? Vezi pag. 96 - 98

6. Garantarea obligațiilor

6.1. Generalităţi
 Romanii au cunoscut atât garanţiile personale, cât şi garanţiile reale, ca
Garanţiile
Forme mijloace juridice destinate să îl pună la adăpost pe creditor faţă de consecinţele
eventualei insolvabilităţi a debitorului.
Garanţiile personale sunt mijloace juridice prin care debitorului principal i se
alătură unul sau mai mulţi debitori accesori, numiţi garanţi.
Spre deosebire de sistemul corealităţii pasive în care toţi debitorii sunt pe picior
de egalitate, în cazul garanţiilor personale există un debitor principal şi unul accesor.
Garanţiile reale sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie lucruri
creditorului său, fie cu titlu de proprietate sau posesiune, fie constituind un drept de
ipotecă, iar dacă, la scadenţă, debitorul nu-şi execută obligaţia, creditorul se poate
despăgubi valorificând lucrul atribuit.
În ciuda faptului că garanţiile reale dau creditorului o mai mare siguranţă,
romanii au continuat să utilizeze în paralel şi garanţiile personale.

99
6.2. Garanţii personale
6.2.1. Sponsio. Forma originară de garanţie personală este sponsio, formată
 prin întrebare şi răspuns. După ce se încheia stipulaţiunea principală între creditor şi
Garanţiile
personale debitorul principal, se recurgea la o a doua stipulaţiune încheiată între creditor şi
Forme
garant. Creditorul întreba: Idem dari spodes? (Promiţi acelaşi lucru), iar garantul
răspundea: Spondeo (Promit).
Întrucât romanii considerau că verbul spondeo are vocaţia specială de a atrage
favoarea zeilor lor, străinii nu puteau garanta în forma lui sponsio.
6.2.2. Fideipromissio este o formă de garanţie creată ulterior, în scopul de a da
şi peregrinilor posibilitatea de a garanta. Garanţia se forma tot prin întrebare şi răspuns,
dar verbul sţpondeo era înlocuit cu fidepromitto (promit cu lealitate).
6.2.3. Situaţia garanţilor obligaţi în formele pe care le-am menţionat era
 deosebit de grea. Astfel, creditorul se putea adresa mai întâi garantului, iar garantul
Situaţia
juridică care plătea nu se putea întoarce împotriva debitorului principal. Dacă erau mai mulţi
a garanţilor
garanţi, creditorul putea urmări pe oricare din ei pentru întreaga datorie, iar garantul
care executa obligaţia nu dispunea de vreun mijloc juridic pentru a le pretinde
cogaranţilor partea contributivă.
Faţă de acest sistem profund inechitabil, exprimând interesele de clasă ale
patricienilor, debitorii plebei au reacţionat şi, după o luptă îndelungată, au reuşit să
impună un număr de patru legi prin care s-a venit în sprijinul garanţilor.
Potrivit legii Furia de sponsu, în momentul scadenţei, datoria urma să se
împartă între toţi garanţii în viaţă, indiferent dacă erau sau nu solvabili. Pe această cale,
consecinţele insolvabilităţii unor garanţi erau suportate de către creditor şi nu de către
garanţii solvabili (dacă din trei garanţi unul era insolvabil, creditorul valorifica numai
două treimi din creanţă).
6.2.4. În dreptul clasic a fost introdusă o nouă garanţie, fideiussio, înrucât
vechile garanţii deveniseră potrivnice intereselor creditorilor. Fideiussio avea o formă
similară cu cea a vechilor garanţii, numai că, la întrebarea creditorului garantul
răspundea prin verbul fideiubeo (consimt pe cuvântul meu).
Prin introducerea noii forme de garanţie, dispoziţiile legilor favorabile
garanţilor au putut fi ocolite, întrucât ele nu se aplicau decât la sponsio şi
fidepromissio.

 100
Beneficiile
acordate
6.2.5. Cele trei beneficii. În dreptul clasic şi postclasic, întrucât debitorii se
sufocau sub povara datoriilor, fapt de natură să compromită echilibrul economiei
sclavagiste, s-au luat măsuri favorabile garanţilor, denumite beneficii (drepturi
acordate ca o favoare).
Beneficiul de diviziune este dreptul garantului care este urmărit de creditor de a
cere ca datoria să se împartă între garanţii în viaţă şi solvabili în momentul lui litis
contestatio; constatăm că, de data aceasta, consecinţele insolvabilităţii unor garanţi le
suportă garanţii solvabili (dacă din trei garanţi unul este insolvabil, datoria se va
împărţi la doi).
Beneficiul de discuţiune constă în dreptul garantului de a-i cere creditorului să-l
urmărească mai întâi pe debitorul principal şi, numai dacă acela se va dovedi
insolvabil, să se îndrepte împotriva sa (multă vreme beneficiul de discuţiune nu a putut
fi valorificat datorită efectului extinctiv al lui litis contestatio).
Beneficiul de cesiune de acţiuni este dreptul garantului care a plătit, de a cere
creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe care le are împotriva debitorului principal,
pentru a se putea întoarce împotriva lui. În practică acest beneficiu era valorificat
printr-o excepţiune de dol, introdusă în formulă la cererea garantului. Dacă creditorul
nu transmitea de bună voie acţiunile asupra garantului, în faza a doua a procesului
garantul dovedea reaua credinţă a creditorului şi, drept urmare, acesta din urmă pierdea
procesul şi totodată dreptul de creanţă (avem în vedere efectul extinctiv al lui litis
contestatio).

6.3. Garanţii reale


6.3.1. Fiducia se constituie prin transmiterea proprietăţii asupra unui lucru de
 către debitor creditorului său, prin mancipatio sau in iure cessio, transmitere însoţită de
Garanţiile
reale o convenţie prin care creditorul promite să restituie lucrul debitorului, dacă acesta îşi
Forme
va fi plătit datoria.
Deşi este formă de garanţie foarte avantajoasă pentru creditor, întrucât devine
proprietar al lucrului (şi debitor sub condiţie al acelui lucru), fiducia prezintă vizibile
dezavantaje pentru debitor. Astfel, după plata datoriei, debitorul dispune numai de o
acţiune personală, născută din contractul de fiducie, aşa încât riscă să vină în concurs
cu creditorii creditorului său şi, mai mult decât atât, dacă lucrul dat în garanţie ajunge
în mâinile unor terţi, debitorul nu are dreptul de urmărire.
101
Faţă de inconvenientele pe care le prezintă fiducia, romanii au creat forme noi
de garanţie, mai bine adaptate cerinţelor economiei de schimb.

6.3.2. Gajul se formează prin remiterea posesiunii unui lucru, de către debitor
 creditorului său, prin intermediul tradiţiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin
Gajul
care creditorul promite să retransmită posesiunea lucrului, dacă debitorul îşi execută
obligaţia. Întrucât debitorul transmite numai posesiunea lucrului nu riscă să vină în
concurs cu creditorii creditorului său şi, în acelaşi timp, poate urmări lucrul în mâinile
oricui, în calitate de proprietar. Totuşi, gajul prezintă pentru debitor dezavantajul că nu
poate garanta mai multe datorii cu acelaşi lucru, iar pentru creditor dezavantajul că nu
poate înstrăina lucrul în scopul valorificării dreptului de creanţă.
6.3.3. Ipoteca. Ipoteca este o formă de garanţie evoluată, perfect adaptată
 cerinţelor unei societăţi întemeiată pe marfă şi credit; potrivit convenţiei părţilor, lucrul
Ipoteca
afectat rămâne în stăpânirea debitorului până la scadenţă şi, numai dacă acesta nu îşi
execută obligaţia, creditorul ipotecar va intra în posesiunea lucrului şi îl va înstrăina,
valorificându-şi pe această cale creanţa.
Aşadar, interesele creditorului sunt perfect asigurate, căci nu riscă să suporte
consecinţele insolvabilităţii debitorului, iar debitorul poate exploata lucrul conform
destinaţiei sale, urmând a fi deposedat numai dacă nu efectuează plata.
Categorii de ipoteci:
a) Ipoteca convenţională se formează prin convenţia părţilor. În mod obişnuit
ipoteca este convenţională.
b) Ipoteca tacită ia naştere în virtutea unor dispoziţii ale legii (în dreptul
modern această ipotecă se numeşte legală).
c) Ipoteca privilegiată trece înaintea altor ipoteci, chiar dacă sunt constituite la
date anterioare (ipoteca fiscului asupra bunurilor cetăţenilor impozabili).
d) Ipoteca testamentară se constituie printr-o clauză din testament în favoarea
unui legatar (apasă asupra bunurilor moştenitorului).
e) Ipoteca autentică presupune forme de publicitate şi trece înaintea ipotecilor
constituite fără asemenea forme, chiar dacă au o dată mai veche.
Caractere:
 a) Ipoteca este un drept real, iar creditorul ipotecar are dreptul de preferinţă
(nu vine în concurs cu alţi creditori) şi dreptul de urmărire.
102
b) Ipoteca se constituie prin convenţia părţilor. Deşi, de regulă, drepturile
reale izvorăsc din acte speciale (mancipatio, in iure cessio), în mod excepţional ipoteca
se naşte dintr-o simplă convenţie.
c) Ipoteca este generală. Începând din secolul al III-lea s-a admis că tot ce se
poate vinde se poate şi ipoteca. Din momentul constituirii ipotecii, creditorul exercită
un drept real asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul debitorului său.
d) Ipoteca este indivizibilă, ceea ce înseamnă că apasă în întregime asupra
fiecărei părţi din lucru şi garantează în întregime fiecare parte din datorii. Astfel, dacă
lucrul ipotecat este moştenit de către doi succesori, oricare din ei va putea fi urmărit
pentru întreaga datorie, cu toate că a primit numai o parte din lucru, iar dacă debitorul
plăteşte o parte din datorie, creditorul va intra în posesia întregului lucru ipotecat, şi nu
a unei părţi proporţională cu partea din datorie care a mai rămas de plătit.
e) Ipoteca are un caracter clandestin (secret), în sensul că nu presupune
utilizarea unor forme de publicitate pentru ca terţii să ştie că un anumit lucru este
ipotecat. Datorită caracterului secret al actului, debitorii, în dorinţa de a împrumuta
sume de bani, ipotecau acelaşi lucru de mai multe ori, fără să declare existenţa
ipotecilor anterioare, ceea ce ducea la consecinţe deosebit de grave (conflicte între
creditorii ipotecari). Pe de altă parte, uneori ipotecile erau antedatate, trecându-se în
mod fraudulos o ipotecă mai recentă înaintea uneia mai vechi.
Aceste posibilităţi de fraudă au fost, în bună măsură, curmate prin reforma
împăratului Leon, potrivit căreia, o ipotecă constituită prin act public sau prin act
privat subscris de trei martori, trece înaintea ipotecilor constituite fără forme de
publicitate, indiferent de data lor.
Ipoteca este un drept accesoriu, aşa încât se stinge odată cu creanţa asigurată.
Rangul ipotecilor. Dacă sunt mai mulţi creditori ipotecari, fiecare dintre ei are,
 formal, dreptul de a poseda şi de a vinde lucrul ipotecat, dar, în fapt, acest drept va fi
exercitat de către creditorul care a constituit primul o ipotecă, potrivit principiului
prior tempore potior iure (mai întâi în timp mai tare în drept). Dacă mai mulţi creditori
aveau acelaşi rang, întrucât şi-au constituit ipotecile la aceeaşi dată, avea prioritate
 creditorul care poseda lucrul (in pari causa melior est causa possidentis).
Efectele ipotecii. Dacă debitorul nu plătea la scadenţă, creditorul avea dreptul
de a intra în posesiunea lucrului ipotecat (ius possidendi) şi de a-l vinde (ius
distrahendi).
103
Până în secolul III singurul efect al ipotecii a fost ius possidendi: creditorul nu
avea dreptul de a vinde lucrul, ci numai dreptul de a-l păstra, ca o măsură de
constrângere, până când debitorul îşi executa obligaţia. Dreptul de a vinde a izvorât
iniţial dintr-o convenţie specială, pentru ca în final să devină un efect firesc al ipotecii.
Ius distrahendi prezintă unele caractere anormale, deoarece creditorul ipotecar
are numai calitatea de posesor. În acest caz, romanii s-au îndepărtat de la exigenţele
principiului conform căruia nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse
 haberet (nimeni nu poate transmite mai mult decât are el însuşi).
Stingerea ipotecii. Fiind un drept accesoriu, iopteca se stinge odată cu
obligaţia pe care o garantează. Ea se mai stinge şi pe cale principală, prin pieirea în
întregime a lucrului, prin confuziune şi prin vânzarea lucrului de către creditorul
ipotecar anterior în rang.

Care sunt efectele ipotecii? Vezi pag. 103 – 104.

104
Modulul VI. Drept civil roman. Obligaţiuni

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins

U11. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor. Contracte.

3 ore

U12. Delicte

1 oră

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupra instituţiei obligaţiilor.


Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi înţelegerea
semnificaţiei acestora.

= 4 ore

105
Unitatea de învăţare 11. Clasificarea izvoarelor obligațiilor. Contracte.

1. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor


 Cel mai vechi izvor de obligaţii este contractul, iar apariţia sa în viaţa juridică
Clasificarea
izvoarelor marchează chiar formarea noţiunii de obligaţie.
Gaius ne înfăţişează două clasificări ale izvoarelor de obligaţii: conform primei
clasificări obligaţiile izvorăsc din contracte - ex contractu, şi din delicte - ex delicto, iar
conform celei de a doua, din contracte, delicte şi alte izvoare de obligaţii – ex variae
causarum figurae.
Cu toate că cea de a doua clasificare este completă, în sensul că include toate
izvoarele de obligaţii, ea a fost înlocuită de Justinian cu una cvadripartită: contracte,
delicte, quasicontracte şi quasidelicte.
Fiind cele mai importante şi, totodată, cele mai vechi izvoare de obligaţii,
contractele vor ocupa locul central în cadrul acestei părţi a materiei.
Va urma apoi materia delictelor, care prezintă unele trăsături aparte, de natură
să genereze consecinţe speciale.

2. Contracte

2.1. Evoluţia noţiunii de contract

 La origine contractul avea configuraţia unei convenţii îmbrăcată în forme


Contractul solemne, prevăzute de lege şi făcute în conformitate cu dispoziţiile din lege. Simplul
acord de voinţă nu genera efecte juridice, conform principiului ex nudo pacto actio non
nascitur.
Către sfârşitul republicii, odată cu dezvoltarea economiei de schimb,
formalismul devine o piedică în calea circulaţiei mărfurilor. În noua situaţie,
formalismul este înlăturat treptat, la orogine prin mijloace indirecte, pentru ca la
începutul epocii clasice să apară contracte noi, formate prin simplul acord de voinţă al
părţilor.
În acest stadiu de evoluţie, noţiunea de contract a ajuns în stadiul elaborării sale
perfecte, configurându-se ca o convenţie generatoare de efecte juridice în sensul că

 naşte, stinge sau transformă obligaţiuni.


Elementele
contractelor
106
Elementele contractelor. Elementele contractelor sunt de două feluri: esenţiale
şi accidentale.
Elementele esenţiale dau identitate proprie contractului şi sunt în număr de
trei: obiectul, capacitatea şi consimţământul.
a) Obiectul contractului, într-un prim sens, constă în crearea unei obligaţii şi se
confundă cu efectele sale.
În sens larg, obiectul contractului este identic cu obiectul obligaţiei şi constă în
dare, facere, prestare.
b) Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice. În
dreptul roman, capacitatea se definea în raport cu situaţia juridică a persoanelor. Între
cetăţeanul sui iuris, care avea plenitudinea drepturilor şi sclav, care nu avea vreun
drept, se aflau numeroase categorii de persoane cu o capacitate limitată.
c) Consimţământul este manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul dorit de
cealaltă parte. Dreptul roman cunoaşte cauze care duc fie la inexistenţa
consimţământului, fie la vicierea sa.
Consimţământul este inexistent atunci când este dat în mod neserios sau din
eroare, şi este numai viciat atunci când este lovit de teamă sau de dol.
Neseriozitatea duce la inexistenţa consimţământului întrucât a fost dat în
glumă.
Eroarea este greşita reprezentare a unor împrejurări; dacă poartă asupra unor
aspecte ce nu prezintă interes pentru părţi, eroarea nu produce vreun efect, în caz
contrar ea duce la inexistenţa consimţământului.
Eroarea este de patru feluri: error in negotio – asupra naturii contractului, error
in persona – asupra identităţii persoanei, error in corpore – asupra identităţii lucrului
şi error in substantia – asupra calităţilor esenţiale ale lucrului.
Teama (metus) este violenţa psihică exercitată asupra unei părţi în scopul de a
o determina să încheie contractul. Teama duce numai la vicierea consimţământului, aşa
încât contractul nu este nul, dar victima violenţelor dispune de anumite mijloace
procedurale prin care poate obţine, indirect, anularea acestuia.
Dolul (dolus) desemnează mijloacele viclene utilizate de o parte pentru a o
determina pe cealaltă să încheie contractul. În dreptul civil dolul nu era sancţionat. În
secolul I însă, odată cu acelerarea ritmului afacerilor, pretorul a creat o acţiune

107
specială, prin care victima dolului putea obţine, tot pe cale indirectă, anularea
contractului.
Elementele accidentale ale contractelor. Spre deosebire de elementele
esenţiale care ţin de natura actului, elementele accidentale pot figura sau nu în contract,
potrivit voinţei părţilor. Cele mai importante elemente accidentale ale contractului
sunt: termenul şi condiţia.
a) Termenul (dies) este evenimentul viitor şi sigur de care depinde
exigibilitatea sau stingerea unui drept. Termenul care afectează exigibilitatea unui
drept se numeşte suspensiv (dies a quo), iar cel care afectează stingerea unui drept se
numeşte extinctiv (dies ad quem).
b) Condiţia (condicio) este evenimentul viitor şi nesigur de care depinde
naşterea sau stingerea unui drept. Condiţia care duce la naşterea unui drept se numeşte
suspensivă (condicio a qua) , iar condiţia care duce la stingerea unui drept se numeşte
rezolutorie (condicio ad quam).

2.2. Contractele solemne


Contractele solemne sunt convenţii îmbrăcate în anumite forme. Potrivit
 formelor care le sunt proprii, contractele solemne se împart în patru categorii: forma
Contractele
solemne religioasă, forma verbală, forma autentică şi forma scrisă.
Tipuri
a) Contractele în formă religioasă. Romanii au creat două contracte în formă
religioasă: sponsio religioasă şi iusiurandum liberti.
Sponsio religioasă este cel mai vechi contract roman, format prin întrebare şi
răspuns şi prin pronunţarea unui jurământ religios.
Iusiurandum liberti se forma prin pronunţarea a două jurăminte succesive prin
intermediul cărora dezrobitul îşi asuma obligaţia de a presta anumite servicii în folosul
patronului său. Primul jurământ era depus anterior dezrobirii şi nu avea decât o valoare
morală, iar cel de al doilea, prestat în stare de libertate, era menit să-l oblige pe
dezrobit conform dreptului civil.
b) Contractele în formă verbală sunt în număr de trei: sponsio laică,
stipulaţiunea şi dotis dictio.
Sponsio laică se formează prin întrebarea pusă de către creditor şi răspunsul dat
de către debitor: Spondesne mihi centum dare? Spondeo – Promiţi să-mi dai 100?
Promit.
108
Sponsio laica este o formă evoluată a lui sponsio religiosa dar întrucât
presupunea pronunţarea verbului spondeo, ea nu s-a putut utiliza în relaţiile cu
peregrinii.
Stipulaţiunea este contractul încheiat în formă verbală, prin întrebare şi
răspuns, la care au acces şi peregrinii. Spre deosebire de alte contracte, al căror scop
este bine determinat, slujind la realizarea unor operaţiuni juridice anume, stipulaţiunea
are o funcţie generală, în sensul că poate îmbrăca în haină jridică orice convenţie.
Caracterele stipulaţiunii. Stipulaţiunea este un act oral, caracter ce decurge
din forma sa. Stipulaţiunea este un act solemn, căci părţile trebuie să pronunţe anumite
verbe şi să vorbească într-o anumită ordine. Din caracterul solemn decurge şi
caracterul continuu căci răspunsul promitentului trebuie dat imediat după întrebarea
formulată de stipulant.
Congruenţa reclamă potrivirea dintre suma de bani care figurează în întrebare
şi cea care figurează în răspuns.
Stipulaţiunea este un act de drept strict şi, prin urmare, de riguroasă
interpretare.
Un alt caracter al acestui contract este unitatea de timp şi loc, părţile trebuind
să fie într-un moment anume în aceeaşi localitate.
În fine, stipulaţiunea are un caracter abstract, căci din modul său de formare nu
rezultă motivul pentru care debitorul se obligă. Suma promisă poate fi preţul unei
vânzări (dacă vânzarea se face în forma stipulaţiunii), dar poate fi şi obiectul unei
donaţii sau al unui împrumut.
Dacă în epoca veche stipulaţiunea a fost supusă unui formalism riguros, cu
timpul, caracterele sale rigide şi solemne s-au atenuat tot mai mult.
Dotis dictio (constituirea de dotă) este contractul verbal prin care se constituia
dota viitoarei soţii. Spre deosebire de stipulaţiune, la dotis dictio nu vorneau ambele
părţi, ci numai constituitorul dotei, utilizând formule solemne.
c) Forma autentică (nexum). Nexum se încheia în faţa magistratului, în forma
unei declaraţii prin care creditorul afirma că munca debitorului îi este aservită pentru
un anumit număr de zile, declaraţie ratificată de către magistrat prin pronunţarea
cuvântului addico. Pe această cale, debitorul era adus într-o stare de semiservitute.
Datorită tratamentului inuman la care au fost supuşi, nexi s-au răsculat în repetate
rânduri, ameninţând să zdruncine din temelii organizarea socială a Romei. Ca urmare,
109
în anul 326 î.e.n. s-a dat legea Poetilia Papiria, prin care a fost interzisă aservirea
debitorilor insolvabili.
d) Forma scrisă (contractul litteris). Contractul litteris se forma printr-o
dublă înscriere făcută, de obicei, de către bancheri într-un registru al plăţilor şi al
încasărilor (codex accepti et expensi). Acest registru avea două coloane: una a plăţilor
făcute de către bancher (expensa) şi alta a sumelor încasate (accepta). Registrul putea
fi utilizat în scopul creării unei obligaţii cât şi pentru menţionarea unor obligaţii
născute din alte acte. Contractul litteris avea o aplicaţie restrânsă, fiind utilizat numai
în două scopuri: pentru schimbarea debitorului (transcriptio a persona in personam) şi
pentru schimbarea cauzei unei obligaţii (transcriptio a re in personam).

2.3. Contractele reale


 Contractele reale se formează printr-o convenţie însoţită de remiterea materială
Contractele a lucrului. Lucrul trebuie transmis în momentul încheierii contractului. La unele
reale
Tipuri contracte reale, remiterea lucrului se face cu titlu de proprietate, iar la altele cu titlu de
posesiune sau detenţiune. Din cele cinci contracte reale: mutuum, fiducia, gajul,
comodatul şi depozitul, patru sunt contracte de bună credinţă şi bulaterale imperfecte;
mutuum este contract de drept strict şi unilateral.
a) Mutuum. Mutuum este contractul prin care debitorul se obligă să restituie
creditorului său lucruri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a
primit în vederea consumaţiunii.
Caractere. Mutuum face parte din categoria contrcatelor nesolemne. Este în
acelaşi timp un contract unilateral şi un contract de drept strict. Este un act de drept al
ginţilor, fiind accesibil şi peregrinilor.
Mutuum este un act gratuit.
b) Fiducia. Fiducia se naşte prin transmiterea lucrului în forma lui mancipatio
sau in iure cessio, transmitere însoţită de o convenţie prin care dobânditorul promite să
restituie lucrul părţii de la care l-a primit. Fiducia putea fi utilizată în scopul constituirii
unei garanţii reale, funcţie care a trecut asupra gajului; apoi prin fiducia se putea
realiza şi împrumutul în vederea folosinţei unui lucru, operaţiune care a fost preluată
de comodat; în fine, îndeplinea funcţia păstrării unui lucru, funcţie preluată de depozit.
c) Gajul. Gajul se naşte prin transmiterea unui lucru, cu titlu de posesiune, în
forma tradiţiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să
110
restituie lucrul dacă debitorul îşi execută obligaţia.În cazul gajului lucrul este transmis
cu titlu de posesiune, iar debitorul rămâne prorpietar astfel că, după plata datoriei, el
poate urmări bunul în mâinile terţilor şi poate exercita dreptul de preferinţă faţă de
eventualii creditori ai creditorului său.
d) Comodatul. Contractul de comodat se formează prin transmiterea detenţiunii
unui lucru, în forma tradiţiunii, de către creditor debitorului, în vederea folosirii sale,
transmitere însoţită de o convenţie prin care debitorul promite să restituie lucrul la
termen. Comodatul este un contract gratuit, ca şi mutuum, dar, spre deosebire de
acesta, poartă asupra unor lucruri ce nu se consumă prin întrebuinţare.
e) Depozitul. Contractul de depozit presupune remiterea unui lucru prin
tradiţiune, cu titlu de detenţiune, de către o persoană numită deponent unei persoane
numită depozitar, transmitere însoţită de o convenţie prin care depozitarul promite să
păstreze lucrul şi să-l restituie la cererea deponentului. Pe lângă depozitul obişnuit,
romanii au cunoscut trei forme excepţionale de depozit:depozitul necesar, depozitul
sechestru şi depozitul neregulat.
Depozitul necesar se formează în împrejurări excepţionale (incendii, inundaţii),
când deponentul este nevoit să depună lucrurile în mâinile primului venit. În aceste
condiţii depozitarul sechestru răspunde mai grav în cazul refuzului de a restitui lucrul.
Depozitul sechestru. În cazul unui proces, părţile se înţelegeau cu o terţă
persoană să păstreze obiectul litigios, iar după pronunţarea sentinţei să-l remită
adevăratului proprietar.
Depozitul neregulat se formează prin transmiterea unei sume de bani, cu titlu
de proprietate, de către o persoană oarecare (deponentul) unui bancher (depozitarul),
transmitere însoţită de o convenţie prin care bancherul se obligă să restituie suma
primită şi în plus o dobândă.

2.4. Contractele consensuale


 Ca şi celelalte contracte romane, contractele consensuale sunt numai
Contractele
consensuale generatoare de obligaţii dar, câtă vreme contractele solemne sunt dominate de
Tipuri
formalism iar cele reale presupun, totuşi, remiterea lucrului, contractele consensuale nu
reclamă nici condiţii de formă şi nici efectuarea vreunui act material, ci numai
exprimarea voinţei subiective a părţilor. Contractele consensuale sunt de bună credinţă
şi, cu o singură excepţie, mandatul, bilaterale.
111
a) Vânzarea este o convenţie prin care o parte, numită vânzător, se obligă să
transmită posesiunea liniştită a lucrului, în schimbul unui preţ pe care cealaltă parte,
numită cumpărător, se obligă a-l plăti.
Vânzarea presupune întrunirea a trei elemente: consimţământul, obiectul şi
preţul.
Vânzarea ia naştere, de regulă, în momentul realizării acordului de voinţă.
Obiectul vânzării poate consta din lucruri corporale şi incorporale, din lucruri prezente
sau viitoare. Preţul trebuie să fie exprimat în bani (in pecunia numerata), să fie real
(verum), să fie cert (certum) şi, în epoca lui Justinian să fie iustum, să reprezinte cel
puţin jumătate din valoarea lucrului.
Efecte. Vânzătorul are obligaţia de a păstra lucrul, de a preda lucrul şi de a
garanta pentru evicţiune şi pentru vicii. Cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul.
b) Locaţiunea este contractul prin care o parte se obligă să procure folosinţa
unui lucru, serviciile sale sau să execute o lucrare determinată, în schimbul unui preţ
pe care cealaltă parte se obligă să-l plătească. Locaţiunea este de trei feluri: locaţiunea
unui lucru (locatio rei), locaţiunea de servicii (locatio operarum) şi locaţiunea pentru
executarea unei lucrări determinate (locatio operis faciendi).
Locaţiunea, ca şi vânzarea, presupune întrunirea a trei elemente:
consimţământul, obiectul şi preţul.
Consimţământul avea un caracter formal, deoarece partea mai puternică din
punct de vedere economic impunea condiţiile cu priovire la obiect şi la preţ.
Obiectul locaţiunii poate consta dintr-un lucru mobil sau imobil (locatio rei),
din serviciile oferite de către lucrătorul liber (locatio operarum) sau din construirea
unei case (locatio operis faciendi).
Preţul trebuia să fie in pecunia numerata, certum şi verum.
Obligaţiile părţilor diferă de la o formă de locaţiune la alta.
c) Societatea este contractul prin care mai multe persoane pun în comun
anumite bunuri sau activitatea lor, în scopul realizării unui câştig. Contractul de
societate presupune un aport din partea societarilor, un interes comun, intenţia de a
forma o societate şi un scop licit. Părţile erau obligate să-şi execute aportul , să se
îngrijească de afacerile asociaţiei ca de afacerile proprii şi să suporte, proporţional cu
contribuţia, paguba produsă de asociaţie. În dreptul roman, societatea nu avea
personalitate juridică.
112
d) Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să
presteze un serviciu gratuit în folosul celeilalte părţi, numită mandant.
Pentru formarea contractului de mandat este necesar să existe un obiect
constând dintr-un fapt material sau dintr-un act juridic. Actul material sau juridic
trebuie să fie licit şi moral. Mandatul este un contract gratuit, încheiat în interesul
mandantului.
Efecte. Mandatarul trebuie să dea socoteală mandantului, transferând asupra sa
drepturile dobândite şi obligaţiile asumate. Mandatarul are, de asemenea, obligaţia de a
executa mandatul cu bună credinţă. Mandatarul poate înstrăina un bun al mandantului,
cu toate că nu are calitatea de proprietar.
Mandantul, la rândul său, are obligaţia de a-l despăgubi pe mandatar de
cheltuielile făcute pe cont propriu în executarea mandatului.

Contractele consensuale. Definiție. Feluri. Vezi pag. 111 – 113.

113
Unitatea de învăţare 12.
3.Delicte

3.1. Noţiune şi caractere juridice


 Într-un sens foarte general, delictele erau văzute de către romani ca fapte ilicite,
Noţiunea şi
caracterele de natură să afecteze interesele unei persoane, sancţionate în principiu prin plata unei
delictelor
sume de bani. Aceste fapte erau extrem de variate şi puteau genera consecinţe dintre
cele mai diverse, de la prejudicii materiale la vătămarea sau uciderea unor persoane.
Faţă de gama extrem de variată a delictelor, romanii le-au clasificat, încă din
epoca foarte veche, în două mari categorii: delicte private şi delicte publice.
Conceptul de obligaţie delictuală s-a format abia în dreptul clasic. Obligaţia
delictuală prezintă unele caractere aparte:
a) Obligaţia delictuală este sancţionată printr-o acţiune penală, prin care, de
regulă, victima realizează o îmbogăţire, deoarece nu face la rândul său o plată, ca la
acţiunile reipersecutorii;
b) La origine, datoriile şi creanţele izvorâte din delicte nu treceau asupra
moştenitorilor, deoarece dreptul de răzbunare, care stătea la originea lor, era legat
inseparabil de persoana fizică a victimei;
c) Sclavii şi persoanele alienii iuris aveau capacitate deplină de a se obliga pe
tărâm delictual, dar răspunderea lor avea loc în condiţii speciale;
d) Capitis deminutio nu are ca efect stingerea obligaţiilor delictuale;
e) Obligaţia delictuală presupune un fapt din partea delincventului.

3.2. Delictele private


 Delictele private se împart în două mari categorii: delicte private vechi,
Delictele private
Tipuri sancţionate de dreptul civil şi delicte private noi, sancţionate de pretor.
Delictele private vechi sunt în număr de trei: furtul, iniuria şi damnum iniuria
datum. Ele au fost sancţionate prin dispoziţii ale legii: furtul şi iniuria prin Legea celor
XII Table, iar damnum iniuria datum prin legea Aquilia.
Cu timpul, pretorii au introdus noi reglementări în materia delictelor private
vechi, sancţionând, în paralele, noi fapte delictuale. Astfel, pretorul a introdus

114
următoarele delicte: metus (violenţa), dolus (înşelăciunea), rapina (tâlhăria) şi fraus
creditorum (frauda creditorilor).
Delictele private erau sancţionate potrivit normelor procedurii civile, de către
judecătorul privat, pe când delictele publice erau judecate după normele procedurii
penale de către magistraţi sau chiar de către popor.
Pe de altă parte, delictele private erau sancţionate prin plata unor sume de bani,
pe când delictele publice erau pedepsite cu moartea, exilul sau amenzi în folosul
statului.

Categorii de delicte private. Vezi pag. 114 – 115.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel Ion, Dreptul roman, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000;
2. Ciucă Valerius, Lecţii de drept roman, vol.I, Editura Polirom, Bucureşti,
1998;
3. Instituţiile lui Justinian, Editura „Lumina Lex", Bucureşti,
2002;
4. Hanga Vladimir Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978;
5. Hanga Vladimir Mircea Dan Bocşan, Curs de drept privat roman, Ediţia
a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
6. Molcuţ Emil, Drept privat roman, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2004;
7. Ştef Felicia, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura „Oscar Prinţ" ,
Bucureşti, 1996;
8. Văcăroiu Daniela, Evoluţia izvoarelor dreptului. Privire specială asupra
dreptului roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

115
Modulul VII. Drept civil roman. Succesiuni

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

Cuprins

U13. Generalităţi. Succesiunea ab intestat. Succesiunea


testamentară. Succesiunea deferită contra testamentului

2 ore

U14. Dobândirea moştenirii. Sancțiunea moștenirii. Legate şi


fideicomise.

2 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupra instituţiei succesiunilor.


Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi înţelegerea
semnificaţiei acestora.

= 4 ore

116
Unitatea de învăţare 13. Generalități. Succesiunea ab intestat. Succesiunea
testamentară. Succesiunea deferită contra testamentului

1. Generalităţi

 Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor ce reglementează


Noţiunea de
transmiterea patrimoniului defunctului către moştenitorii săi. Romanii au ajuns la
succesiune
Sisteme această concepţie abia mai târziu căci, la origine, succesiunea se întemeia nu pe
succesorale
transmiterea unui patrimoniu, ci pe stăpânirea dobândită de către moştenitori asupra
bunurilor defunctului. Numai astfel se explică faptul că cel mai vechi termen care
desemnează pe succesor este heres, termen care vine de la herus (stăpân). Termenii de
„succesiune“ şi de „succesor“ apar mai târziu, abia după ce romanii au admis
principiul continuităţii personalităţii defunctului.
Romanii au cunoscut trei sisteme de transmitere a bunurilor pentru cauză de
moarte: moştenirea ab intestat (conform legii), moştenirea testamentară şi moştenirea
deferită contra testamentului. Cea din urmă formă de moştenire este strâns legată de
moştenirea testamentară.
În cadrul evoluţiei generale a dreptului succesoral roman se pot identifica două
tendinţe principale: decăderea formalismului şi ocrotirea rudeniei de sânge, rudenie
care ia locul agnaţiunii ca fundament al moştenirii.

2. Succesiunea ab intestat
2.1. Sistemul Legii celor XII Table
 Succesiunea ab intestat (fără testament) se deschide atunci când nu există
Succesiunea
Ab intestat moştenitori testamentari. Este desemnată şi prin termenul de moştenire legală, întrucât
normele care o reglementează sunt cuprinse în Legea celor XII Table. Conform acestei
legi, există trei categorii de moştenitori: heredes sui, adgnatus proximus şi gentiles.
Sui heredes sunt persoanele care prin moartea lui pater familias devin sui iuris.
 Aceste persoane vin la moştenire cu prioritate faţă de toate celelalte rude civile ale
Categorii de
succesori defunctului şi formează prima categorie de moştenitori legali. În categoria sui heredes
legali
intră fiii, fiicele, soţia căsătorită cu manus (în calitate de fiică), precum şi nepoţii din

117
fii, dacă tatăl lor a predecedat bunicului. Adoptatul şi adrogatul fac şi ei parte din
prima categorie de moştenitori, deşi nu sunt rude de sânge cu defunctul.
Adgnatus proximus vin la moştenire în lipsa sui heredes –ilor. Expresia
adgnatus proximus, deşi este formulată la singular, desemnează fie o singură persoană,
fie mai multe persoane aflate în cel mai apropiat grad de rudenie cu defunctul. Această
categorie de moştenitori este formată din fraţi, veri, precum şi din nepoţii de frate sau
de văr. În lipsa unor agnaţi apropiaţi, cei mai îndepărtaţi agnaţi vor veni la moştenire în
calitate de adgnatus proximus.
Gentiles formează cea de-a treia categorie de moştenitori legali şi vin la
moştenire numai în lipsa celor din categoriile sui heredes şi adgnatus proximus.

2.2. Reformele pretorului


 Reformele pretorului au operat în direcţia ocrotirii rudelor de sânge, precum şi
Moştenirea
pretoriană în direcţia consolidării raporturilor dintre soţi în cadrul căsătoriei fără manus.
Moştenirea pretoriană este desemnată prin termenul de „bonorum possessio“
(posesiunea bunurilor succesorale). Erau cunoscute patru categorii de moştenitori
pretorieni: bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum

 possessio unde cognati, bonorum possessio unde vir et uxor.


Categorii de Prima categorie de moştenitori (unde liberi) este formată din sui heredes,
succesori
pretorieni precum şi din alte rude de sânge, care, suferind o capitis deminutio au pierdut
drepturile succesorale după dreptul civil, cum este cazul fiului emancipat şi al
descendenţilor săi. Prin urmare, în acest sistem, descendenţii vin la moştenire,
indiferent dacă se află sau nu sub puterea lui pater familias în momentul decesului
acestuia.
În a doua categorie de moştenitori pretorieni intră agnaţii şi gentilii. Dacă cel
mai apropiat agnat repudiază moştenirea, aceasta nu devine vacantă cum se întâmpla
potrivit dreptului civil, ci trece la următoarea categorie de moştenitori pretorieni, adică
la cognaţi.
A treia categorie de moştenitori este formată din rudele de sânge (unde
cognati). Este vorba despre acei cognaţi care nu sunt în acelaşi timp şi agnaţi, cum este
cazul copiilor faţă de mama lor în cadrul căsătoriei fără manus sau a altor rude de
sânge după mamă. Aceşti moştenitori vor veni la succesiune numai în lipsa rudelor
civile căci, un agnat, oricât de îndepărtat ar fi, îi exclude de la moştenire pe cognaţi.
118
În categoria vir et uxor intră soţul şi soţia. Este vorba de soţii căsătoriţi fără
manus, deoarece, în cazul căsătoriei cu manus, soţul şi soţia se moştenesc potrivit
Legii celor XII Table, în calitate de rude civile. Dreptul de moştenire al soţilor unul
faţă de altul operează numai în lipsa rudelor civile sau a celor de sânge.

2.3. Dreptul imperial


 În dreptul clasic, din iniţiativa împăraţilor, s-au adoptat două senatusconsulte
Reformele
imperiale prin care s-a extins şi mai mult cercul rudelor de sânge chemate la moştenire.
in materia
succesiunilor Astfel, prin senatusconsultul Tertullian, votat în vremea lui Hadrian, s-a acordat
un drept de succesiune mamei faţă de copiii rezultaţi din căsătoria fără manus. Acest
drept este recunoscut numai mamelor care au ius liberorum (femeia liberă cu trei copii
şi cea dezrobită cu patru).
Prin senatusconsultul Orfitian, dat în vremea lui Marc Aureliu, au fost chemaţi
la succesiunea mamei lor copiii rezultaţi din căsătoria fără manus. Conform acestei
reglementări, copiii vin la succesiunea mamei înaintea agnaţilor, în cadrul primei
categorii de moştenitori.
Împăratul Justinian a pus capăt definitiv sistemului succesoral întemeiat pe
rudenia civilă, făcând din rudenia de sânge unicul temei al moştenirii. Prin reforma lui
Justinian au fost create patru categorii de moştenitori: - descendenţii; - ascendenţii,
fraţii şi surorile bune şi copiii lor; - fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copiii
lor; - ceilalţi colaterali. În acest mod a dispărut distincţia dintre moştenirea civilă şi cea
pretoriană, împăratul unificând cele două sisteme succesorale.

Care au fost principalele reforme ale pretorului? Vezi pag. 118

119
3. Succesiunea testamentară

3.1. Generalităţi
 Testamentul este un act solemn prin care o persoană, numită testator, instituie
Testamentul
unul sau mai mulţi moştenitori pentru ca aceştia să execute ultima sa voinţă.
Pe lângă instituirea de moştenitori, testamentul îndeplinea şi alte funcţii, cum ar
fi numirea unui tutore sau dezrobirea unui sclav.

3.2. Forme de testament


 Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament: calatis comitiis, in
Forme de
procinctu şi per aes et libram.
testament
în epoca veche Testamentul calatis comitiis îmbrăca forma unei legi votate de popor care,
odată cu schimbarea vechilor mentalităţi, s-a transformat dintr-un adevărat legiuitor în
martor colectiv. Acest testament prezenta două inconveniente: era accesibil numai
patricienilor şi se putea face numai de două ori pe an când se convoca adunarea
patricienilor.
Testamentul in procinctu se făcea în faţa armatei gata de luptă, fiind accesibil şi
plebeilor. La rândul său, acest testament prezenta dezavantajul că era accesibil numai
soldaţilor, adică numai cetăţenilor având între 17 şi 46 de ani.
Testamentul per aes et libram reprezintă una din aplicaţiunile mancipaţiunii.
Testatorul transmitea prin mancipatio patrimoniul său unei persoane numită emptor
familiae, după care încheia cu acesta din urmă anumite pacte fiduciare în care se arăta
numele moştenitorului, precum şi modul în care să fie împărţite bunurile. Deşi era
accesibil oricărui cetăţean roman, acest testament prezenta un inconvenient serios.
Emptor familiae devenea proprietar al bunurilor succesorale iar pactele de fiducie nu
erau sancţionate în dreptul vechi astfel că, ajungerea bunurilor la moştenitori, depindea
de buna-credinţă a lui emptor familiae. Datorită acestor inconveniente testamentul per
 aes et libram a fost adaptat încât emptor familiae să nu mai dobândească nici-un drept
Forme de
testament în asupra bunurilor succesorale, rolul său limitându-se numai la a păstra aceste bunuri şi a
epoca clasică
le transmite la moartea testatorului adevăratului moştenitor.

120
În dreptul clasic apar noi forme de testament: testamentul nuncupativ,
testamentul pretorian şi testamentul militar.
Testamentul nuncupativ se făcea în formă orală, în prezenţa a 7 martori.
Testamentul pretorian era întocmit în formă scrisă şi purta sigiliile a 7 martori.
Testamentul militar nu presupunea vreo condiţie de formă. El putea fi făcut
oricum, cu condiţia ca voinţa testatorului să fie clar exprimată.

3.3. Testamenti factio


 Testamenti factio desemnează capacitatea unei persoane de a-şi face
Testamenti
factio testamentul său, de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de
a veni la succesiune în calitate de moştenitor sau de legatar.
Au testamenti factio activa (capacitatea de a-şi face testamentul) cetăţenii
romani sui iuris, care sunt capabili să-şi exprime singuri voinţa, peregrinii care se
bucură de ius commercii şi femeile care se bucură de ius liberorum.
Nu aveau testamenti factio pasiva (capacitatea de a veni la succesiune)
incapabilii de drept şi de fapt, precum şi persoanele incerte. Prin legea Voconia s-a
interzis femeii să vină la moştenirea unei persoane cu o avere mai mare de 100.000 de
aşi.
Persoanele alieni iuris puteau veni la moştenire, dar bunurile dobândite pe
această cale intrau în patrimoniul lui pater familias. Pentru realizarea pe căi ocolite a
unor interese, s-a admis instituirea ca moştenitor fie a sclavului propriu fie a sclavului
altuia.
3.4. Instituirea de moştenitor
Instituirea de moştenitor este o dispoziţie în lipsa căreia testamentul nu este
 valabil. Plasată în fruntea testamentului, instituirea moştenitorului trebuia făcută în
Instituirea de
moştenitor termeni imperativi şi solemni: Titius heres esto. Începând din epoca împăratului
Constantin formele solemne au încetat să mai fie obligatorii.
Condiţiile de fond ale instituirii de moştenitor sunt exprimate în cele două
principii ce guvernează materia succesiunii testamentare: nemo pro parte testatus pro
parte intestatus decedere potest (nimeni nu poate muri în parte cu testament şi în parte
fără testament) şi semel heres semper heres (o dată herede pentru totdeauna herede).

121
3.5. Substituirea de moştenitor

 Dacă cel instituit moştenitor nu vrea sau nu poate accepta moştenirea, se


Substituirea de deschide succesiunea legală. Testatorul poate evita această perspectivă introducând în
moştenitor
testament o clauză prin care dispune ca o altă persoană, numită substituit, să ia locul
celui instituit moştenitor, în cazul în care acesta din urmă nu dobândeşte moştenirea.
Romanii au cunoscut trei forme de substituire: substituirea vulgară (substitutio
vulgaris), substituirea pupilară (substitutio pupillaris) şi substituirea quasi – pupilară
(quasi pupillaris).
Substituirea vulgară este cea obişnuită şi constă din substituirea unuia sau mai
multor moştenitori în locul moştenitorului instituit.
Substituirea pupilară constă în numirea unei persoane care să vină la
succesiune în locul moştenitorului instituit, dacă acesta din urmă ar muri înaintea
pubertăţii.
Substituirea quasi – pupilară se face prin instituirea de către testator a unui
moştenitor, pentru descendentul său lipsit de minte.

4. Succesiunea deferită contra testamentului

4.1. Nerespectarea formelor dezmoştenirii

 Potrivit principiului libertăţii de a testa, testatorul putea institui sau dezmoşteni


Succesiunea pe descendenţii săi după cum credea de cuviinţă, cu condiţia să respecte formele
deferită
contra solemne. Astfel, dacă pater familias voia să dezmoştenească un fiu, trebuia să o facă
testamentului
Cazuri nominal (Titius filius meus exheres esto). Fiicele şi nepoţii puteau fi dezmoşteniţi în
bloc. Dacă unul din descendenţi era omis (nici instituit, nici dezmoştenit) sau era
dezmoştenit cu nerespectarea formelor solemne, testamentul era fie nul, fie rectificat.

4.2. Testamentul inoficios


Testamentul inoficios constituie expresia tendinţei de limitare a libertăţii
testatorului de a-şi dezmoşteni rudele, fiind o creaţie a practicii tribunalului
centumvirilor. În noile condiţii, tribunalul centumvirilor acordă unor categorii de rude
posibilitatea de a ataca testamentul chiar şi în cazul în care acestea au fost
dezmoştenite cu respectarea formelor solemne. Astfel, s-a pus la dispoziţia celor
dezmoşteniţi pe nedrept o acţiune, querela inofficiosi testamenti, prin care aceştia
122
puteau ataca testamentul pornindu-se de la pretextul că testatorul nu a fost în
deplinătatea facultăţilor mintale în momentul întocmirii testamentului.

Unitatea de învăţare 14. Dobândirea moștenirii. Sancíunea moștenirii. Legate și


fideicomise

5.Dobândirea moștenirii

5.1. Clasificarea moştenitorilor din punctul de vedere al dobândirii moştenirii


Dobândirea moştenirii (adquisitio hereditatis) presupune o anumită atitudine
 subiectivă din partea moştenitorilor, în funcţie de statutul lor juridic. Astfel, sui
Dobândirea
moştenirii heredes veneau la moştenire în mod necesar, ca moştenitori de plin drept, şi nu puteau
de diversele
categorii de
repudia succesiunea. Ei erau numiţi heredes sui et necesarii, şi dobândeau succesiunea
succesori fie în calitate de moştenitori legali fie în calitate de instituiţi, dacă erau menţionaţi ca
atare în testament.
În scopul promovării unor interese ale clasei dominante, romanii au acordat
sclavilor testamenti factio pasiva, astfel că ei puteau figura ca moştenitori în testament.
Nici sclavii nu puteau repudia moştenirea căci instituirea sclavului propriu era
însoţită de o clauză de eliberare a acestuia. Sclavii instituiţi veneau numai la
succesiunea testamentară şi purtau numele de moştenitori necesari (heredes necesarii).
A treia categorie de moştenitori, din punct de vedere al dobândirii moştenirii, o
formau heredes extranei sau voluntarii. Aceşti moştenitori erau străini de persoana
defunctului, în sensul că până în momentul decesului nu s-au aflat sub puterea sa.
Heredes extranei se numeau şi voluntarii deoarece pentru a dobândi moştenirea trebuia
să-şi manifeste într-o anumită formă voinţa de a o accepta. Ei nu erau moştenitori de
drept, spre deosebire de primele două categorii arătate mai sus, astfel încât erau liberi
fie să accepte fie să repudieze succesiunea.

5.2. Acceptarea moştenirii


 Acceptarea moştenirii sau aditio hereditatis se realizează potrivit dreptului civil
Moduri de în trei moduri: cretio, pro herede gestio şi nuda voluntas.
acceptare a
succesiunii

123
Cretio este un mod solemn de acceptare a moştenirii şi se realizează printr-o
declaraţie făcută în faţa martorilor.
Pro herede gestio este actul din care rezultă că heredele acceptă moştenirea,
deşi nu se pronunţă expres în acest sens.
Nuda voluntas este o declaraţie de acceptare expresă, dar nesolemnă.

5.3. Condiţiile acceptării moştenirii


 Deoarece acceptarea moştenirii poate aduce heredelui nu numai foloase
Condiţiile
acceptării materiale, ci şi datorii, s-a dispus că numai cel ce are capacitatea de a se obliga poate
succesiunii
face o declaraţie de acceptare.
Pentru ca cel instituit să poată accepta moştenirea, mai era necesar să aibă ius
capiendi sau dreptul de a culege o moştenire. Ius capiendi a fost creat de către August
prin legile Iulia şi Papia Poppaea. Prin dispoziţiile cunoscute sub numele de pars
nuptiaria s-a dispus că femeile între 20 şi 50 de ani şi bărbaţii între 25 şi 60 de ani
trebuie să trăiască în regimul căsătoriei.
Prin alte dispoziţii numite pars caducaria, s-a introdus incapacitatea totală sau
parţială de a dobândi o moştenire, după cum cei instituiţi erau necăsătoriţi (celibes) sau
erau căsătoriţi, dar nu aveau copii (orbi).

5.4. Efectele acceptării moştenirii


 Prin acceptarea moştenirii se produce confuziunea dintre patrimoniul
Efectele
acceptării defunctului şi cel al heredelui, întrucât este vorba de o dobândire per universitatem.
succesiunii
O primă consecinţă a acestui fapt este aceea că moştenitorul răspunde de toate
datoriile defunctului, chiar dacă acestea depăşesc activul succesoral (ultra vires
hereditatis). Pentru a-i proteja pe moştenitori, pretorul a creat ius abstinendi (dreptul
de a se abţine), în virtutea căruia herezii nu mai puteau fi siliţi să-i plătească pe
creditorii defunctului dincolo de limitele activului succesoral. Justinian a creat
beneficium inventarii (beneficiul de inventar), în baza căruia moştenitorul care face un
inventar al bunurilor succesorale va răspunde faţă de creditorii defunctului numai în
limita activului succesoral (intra vires hereditatis).
Pe de altă parte, confuziunea patrimoniilor poate afecta şi interesele creditorilor
 defunctului care, după contopirea celor două patrimonii, se văd în situaţia de a veni în

124
concurs cu creditorii moştenitorului şi de a nu mai putea să-şi valorifice în întregime
creanţele proprii.
Pentru a veni în sprijinul creditorilor defunctului, pretorul le-a dat posibilitatea
să ceară o separatio bonorum (separarea bunurilor defunctului de cele ale
moştenitorilor), pentru a evita riscul concursului cu creditorii moştenitorilor şi pentru
a-şi valorifica creanţele din activul succesoral, înaintea altor creditori.
Un alt efect al acceptării este dobândirea dreptului de proprietate asupra
 bunurilor succesorale de către moştenitori. Cât priveşte creanţele şi datoriile provenite
de la defunct, acestea se divid de drept între moştenitori. În privinţa bunurilor
corporale însă, moştenitorii se află într-o stare de indiviziune căreia îi puteau pune
capăt fie în baza unei înţelegeri, fie prin intentarea acţiunii familiae herciscundae.
Collatio bonorum (raportul bunurilor) este un alt efect al acceptării potrivit
 căruia, moştenitorii sunt obligaţi să aducă la masa succesorală toate bunurile pe care
le-au primit, fiecare în parte, în timpul vieţii lui pater familias. Sunt avute în vedere
bunurile dotale sau bunurile donate de către pater familias unui descendent. Pretorul a
introdus şi collatio emancipati silindu-l pe emancipat să aducă la masa succesorală
toate bunurile dobândite în calitate de persoană sui iuris.

5.5. Repudierea moştenirii


Succesorii voluntari puteau accepta moştenirea după cum puteau şi să renunţe
 la ea. Repudierea moştenirii se putea face printr-o simplă manifestare de voinţă. În
Repudierea
succesiunii dreptul clasic, dacă moştenitorul nu se pronunţa într-un anumit termen, tăcerea sa era
Efecte
considerată ca o manifestare tacită de a repudia moştenirea.
Când în acelaşi testament erau instituiţi mai mulţi moştenitori de acelaşi rang şi
nu existau substituiţi, repudierea succesiunii de către unul din ei avea ca efect
acrescământul (ius adcrescendi). Acelaşi efect se producea şi în situaţia repudierii
moştenirii de către unul dintre succesorii ab intestat. În virtutea acrescământului, care
se producea de drept, partea celui care a renunţat la moştenire revenea moştenitorilor
care au acceptat-o.
Dacă testatorul instituia un singur moştenitor şi acesta renunţa la moştenire,
venea la succesiune substituitul, iar în lipsa substituitului se deschidea succesiunea
legală. Dacă nu existau nici succesori legali, moştenirea revenea statului, conform
dispoziţiilor cuprinse în legile caducare.
125
Care sunt modurile de acceptare a succesiunii? Vezi pag. 123 – 124.

6. Sancţiunea moştenirii

6.1. Sancţiunea moştenirii civile


 Moştenitorul civil îşi valorifică dreptul de succesiune prin intermediul petiţiunii
Petiţia de
ereditate de hereditate (hereditatis petitio). Acţiunea va fi intentată de către moştenitor
împotriva celui ce exercită o stăpânire de fapt asupra succesiunii.
Hereditatis petitio este o acţiune generală, având ca obiect întreaga moştenire,
compusă atât din res corporales, cât şi din res incorporales. Spre deosebire de acţiunea
în revendicare, ce poartă asupra unui lucru determinat, petiţiunea de hereditate avea un
caracter universal. Ea mai prezintă şi alte avantaje faţă de acţiunea în revendicare:
astfel, reclamantul trebuie să facă numai dovada calităţii sale de moştenitor civil,
nefiind obligat să dovedească şi faptul că defunctul a fost proprietarul bunurilor lăsate
moştenire, iar, pe de altă parte, întrucât, datorită caracterului universal al acţiunii,
soarta tuturor bunurilor era decisă printr-o singură sentinţă, pârâtul nu era nevoit să

 facă faţă mai multor procese.


Pentru intentarea petiţiunii de hereditate erau necesare anumite condiţii:
reclamantul să dovedească titlul său de moştenitor civil şi să nu posede, iar pârâtul să
posede bunurile succesorale fie pro herede, situaţie în care cu bună-credinţă se
consideră moştenitor, fie pro possessore, situaţie în care ştie că nu este moştenitor, dar
opune reclamantului calitatea sa de posesor. Ca şi la acţiunea în revendicare, posesorii

126
fictivi (qui dolo desiit possidere şi qui liti se obtulit) pot fi urmăriţi în justiţie de către
moştenitor, acţiunea împotriva lor fiind dată cu titlu de pedeapsă. Potrivit
senatusconsultului Juventian, reaua-credinţă ţine loc de posesiune (dolus pro
possessione est). Acelaşi senatusconsult precizează condiţiile în care urmează a fi
restituită moştenirea de către posesorul (pârâtul) de bună-credinţă, precum şi de către
cel de rea-credinţă. Astfel, posesorul de bună-credinţă răspunde numai în măsura în
care s-a îmbogăţit pe seama succesiunii, câtă vreme cel de rea-credinţă răspunde pentru
tot ce lipseşte din succesiune, indiferent de cauzele ce au dus la diminuarea valorii
sale.

6.2. Sancţiunea moştenirii pretoriene


 Moştenirea pretoriană (bonorum possessio) era sancţionată prin interdictul
Interdictul
Quorum
quorum bonorum. La cererea reclamantului, pretorul îi acorda bonorum possessio
bonorum (calitatea de moştenitor pretorian) fără a verifica dacă întruneşte condiţiile cerute
pentru recunoaşterea acestei calităţi. Pe de altă parte, recunoaşterea calităţii de
moştenitor pretorian nu are ca efect punerea reclamantului în posesia bunurilor
succesorale. Moştenitorul pretorian va intra în posesia bunurilor moştenirii numai în
momentul în care pretorul va fi eliberat interdictul quorum bonorum (interdict cu
privire la bunurile succesorale). Cu ocazia eliberării acestui interdict, pretorul va
verifica dacă reclamantul întruneşte cu adevărat condiţiile cerute pentru a fi moştenitor
pretorian.
Sancţiunea moştenirii pretoriene este inferioară celei civile, întrucât, pe de o
parte, interdictul quorum bonorum duce numai la dobândirea lucrurilor corporale, nu şi
la dobândirea drepturilor de creanţă (res incorporales), iar, pe de altă parte, nu este
eficace împotriva oricărui adversar.
Mai târziu, în vederea înlăturării acestor neajunsuri, pretorul a dat
moştenitorului acţiunile pe care defunctul le avusese împotriva debitorilor săi, acţiuni
în formula cărora figura ficţiunea că reclamantul este moştenitor civil.

127
7. Legate şi fideicomise

7.1. Legate
 7.1.1. Definiţie. Legatul este o dispoziţie formulată în termeni imperativi şi
Legatul
solemni, grevând pe cel instituit moştenitor, prin care testatorul dispune de anumite
bunuri individual determinate în profitul unei persoane numită legatar.
Rezultă din această definiţie că legatul trebuie să fie cuprins într-un testament,
că trebuie formulat în termeni imperativi şi solemni, că apasă asupre heredelui
testamentar, că are ca obiect, în principiu, bunuri individual determinate şi că este făcut
cu scopul de a-l gratifica pe legatar.

7.1.2. Condiţiile de formă ale legatului. După cum spuneam, legatul trebuie
 să figureze într-un testament imediat după instituirea de moştenitor.
Condiţii de
formă De asemenea, legatul trebuie formulat în termeni imperativi şi solemni. Faţă de
cuvintele solemne utilizate, dreptul civil roman cunoaşte patru forme de legate:
primele două, legatul per vindicationem şi legatul per damnationem sunt cunoscute
încă din dreptul vechi, iar legatele per praeceptionem şi sinendi modo au apărut în
epoca clasică.
Legatul per vindicationem. Prin această formă de legat, testatorul transmite
 direct legatarului proprietatea asupra unui bun determinat: dau şi leg lui Titius pe
Tipuri de legate
sclavul Stichus (Titio hominem Stichum do lego). În legat nu figura numele
moştenitorului, întrucât între acesta şi legatar nu se stabilea un raport juridic. Prin
această formă de legat testatorul putea să dispună numai de acele bunuri pe care le
stăpânea cu titlu de proprietar quiritar.
Legatul per damnationem este dispoziţia prin care testatorul îl obligă pe
moştenitorul testamentar să transmită legatarului proprietatea asupra unui lucru:
heredele meu să fie obligat să dea lui Titius pe sclavul Stichus (heres meus Stichum
servum Titio dare damnas esto). De această dată între heredele testamentar şi legatar se
stabileşte un raport juridic, în temeiul căruia heredele poate fi silit să execute legatul.
În epoca clasică, prin senatusconsultul neronian, s-a prevăzut că legatul per
vindicationem nul datorită nerespectării unor condiţii de formă sau de fond, poate fi
128
considerat valabil ca legat per damnationem. Jurisprudenţa a mers mai departe şi a
decis că un legat per vindicationem valabil poate fi considerat valabil şi ca legat per
damnationem. În acest mod, beneficiarul unui legat per vindicationem dobândea
posibilitatea de a se considera, după cum voia, fie ca legatar per vindicationem, fie ca
legatar per damnationem.
Legatul per praeceptionem sau prin luare mai înainte cunoaşte următoarea
formă: Titius să ia mai înainte pe sclavul Stichus (Titius hominem Stichum praecipito).
În virtutea acestui legat, unul din herezii testamentari, care era în acelaşi timp şi
legatar, avea dreptul să intre în stăpânirea bunului legat înainte de împărţirea
moştenirii. Aceasta era o modalitate prin care testatorul putea favoriza pe unul dintre
succesori. Astfel ni se dezvăluie una din funcţiile originare ale testamentului care a fost
aceea de a asigura distribuirea bunurilor testatorului conform voinţei acestuia,
încălcându-se regula egalităţii între moştenitori, proprie succesiunii ab intestat.
Legatul sinendi modo stabileşte pentru heredele tetamentar obligaţia de a nu-l
împiedica pe legatar să intre în stăpânirea unui lucru, potrivit formulei: heredele meu
să fie obligat să permită lui Titius să ia cu el pe sclavul Stichus şi să-i aparţină (heres
meus damnas esto sinere Titium hominem Stichum sumere sibique habere). Aşadar, în
acest caz, heredele are obligaţia de a nu împiedica executarea legatului.

7.1.3. Condiţiile de fond ale legatului. Mai întâi, legatarul trebuia să aibă
 testamenti factio pasiva întrucât, cel lipsit de capacitatea necesară, nu putea dobândi un
Condiţiile de
fond ale legat.
legatului
Legatul apăsa asupra moştenitorului. Prin urmare, cu excepţia legatului per
praeceptionem, unde legatarul era el însuşi moştenitor, în cazul celorlalte legate,
heredele testamentar pierdea anumite bunuri din moştenire în favoarea legatarilor.
Potrivit Legii celor XII Table, libertatea testatorului de a dispune prin legat era
nelimitată. Nimic nu îl împiedica pe testator să favorizeze pe unul din moştenitori prin
intermediul legatelor. Mai târziu, testatorul începe să dispună prin legat chiar şi în
profitul unor străini. Prin urmare, spre sfârşitul epocii vechi, moştenitorii sunt tentaţi
tot mai mult să repudieze moştenirile grevate de legate mari, ceea ce ducea la
prejudicierea creditorilor defunctului.

129
Aceste practici, contrare intereselor creditorilor, au condus spre sfârşitul epocii
vechi, la adoptarea a trei legi succesive prin care s-a limitat libertatea de a dispune prin
legat.
Astfel, prin legea Furia testamentaria s-a interzis ca legatul să aibă ca obiect un
lucru în valoare mai mare de 1000 de aşi.
Prin legea Voconia s-a prevăzut, printre altele, că legatarul nu poate primi mai
mult decât heredele.
Rezultatele au fost sub aşteptări căci testatorul putea lăsa mai multe legate de
câte 1000 de aşi, după cum putea să lase un număr de legate mai mici decât partea
heredelui, astfel încât, practic, situaţia acestuia din urmă nu se schimba cu nimic.
Pentru a combate asemenea practici, în anul 40 î. Hr. a fost adoptată legea
Falcidia, prin care s-a prevăzut că heredele are dreptul la un sfert din moştenirea ce i s-
ar fi cuvenit potrivit succesiunii legale.
Cea de-a treia condiţie de fond a legatului este exprimată în regula catoniană.
Conform acesteia, legatul este valabil numai dacă poate fi executat în momentul
întocmirii testamentului. Chiar dacă în intervalul de timp cuprins între facerea
testamentului şi moartea testatorului apar anumite împrejurări de natură să ducă la
posibilitatea executării legatului care era nul în momentul facerii testamentului, acesta,
potrivit regulii catoniene, rămâne totuşi nul.

7.1.4. Sancţiunea legatului. Cum arătam, în cazul legatului per vindicationem


 legatarul devine proprietar în momentul morţii testatorului, astfel încât poate uza de
Sancţiunea
legatului acţiunea în revendicare (rei vindicatio), de unde şi denumirea acestui legat.
Legatul per damnationem şi legatul sinendi modo erau sancţionate prin actio ex
testamento. Numai că, în virtutea inovaţiei jurisprudenţei, legatarul per vindicationem
avea de ales între acţiunea în revendicare şi acţiunea ex testamento, întrucât, un legat
per vindicationem valabil poate fi considerat valabil şi ca legat per damnationem.
Legatul per praeceptionem era sancţionat prin actio familiae herciscundae,
deoarece, în acest caz legatarul este în acelaşi timp şi herede testamentar şi, în această
calitate, are dreptul să ceară împărţirea averii moştenite.

7.2. Fideicomise

130
7.2.1. Definiţie. Fideicomisul este actul de ultimă voinţă prin care o persoană
 (disponent) roagă pe o altă persoană (fiduciar) să transmită cuiva (fideicomisar) un
Fideicomisul
anumit lucru sau chiar o parte din moştenire.
Executarea fideicomisului cădea fie în sarcina moştenitorului, fie în sarcina
legatarului. Apariţia acestei instituţii juridice a fost văzută ca o reacţie împotriva
formalismului excesiv ce caracteriza în epoca veche materia dreptului succesoral. Prin
intermediul fideicomisului, orice persoană putea dispune de bunurile sale fără a ţine
seama de formele proprii testamentului sau legatului. În acelaşi timp, prin intermediul
fideicomisului cei lipsiţi de testamenti factio pasiva puteau primi anumite bunuri
dintr-o moştenire. Prin urmare, fideicomsiul se putea forma şi în afara testamentului,
deşi nimic nu-l împiedica pe testator să introducă un fideicomis chiar în testamentul
său.

7.2.2. Sancţiunea fideicomisului. Până în epoca lui August, fideicomisul nu a


fost sancţionat juridiceşte, astfel încât îndeplinirea lui depindea în exclusivitate de
buna – credinţă a fiduciarului, al cărui jurământ nu producea consecinţe în plan juridic,
ci numai pe plan religios. Neexecutarea fideicomisului, înainte de împăratul August,
putea duce şi la anumite consecinţe pe plan moral, atrăgând infamia pentru cel vinovat.
O dată cu sancţionarea fideicomisului de către împăratul August, formalismul
propriu dreptului succesoral s-a diminuat din nou, întrucât, prin utilizarea acestui nou
instrument juridic, toate condiţiile de formă ale testamentului sau legatului puteau fi
eludate.
7.2.3. Fideicomisul de familie. Prin intermediul fideicomisului de familie,
 disponentul lăsa un bun fiduciarului, cu condiţia ca acesta din urmă să-l transmită
Tipuri de
fideicomise urmaşilor săi. În acest mod, romanii au găsit soluţia juridică pentru păstrarea bunurilor
în sânul familiei. De reţinut este faptul că, potrivit acestui mecanism, beneficiarul
(fideicomisarul), se transformă la rândul său în fiduciar.
7.2.4. Fideicomisul de ereditate. Fideicomisul de ereditate poartă asupra unei
părţi din moştenire sau chiar asupra întregii moşteniri. El a generat complicaţii,
întrucât moştenitorul în sarcina căruia stătea executarea fideicomisului trebuia să
plătească datoriile succesorale, deşi nu primea decât o parte din moştenire sau chiar
nimic. Senatusconsultele Trebelian şi Pagasian au introdus în această materie reguli
noi, în scopul reglementării raporturilor dintre moştenitor şi fideicomisar.
131
Împăratul Justinian a unificat cele mai importante dispoziţii privind materia
legatelor şi a fideicomiselor, reforma sa fiind precedată de măsuri succesive prin care
s-au modificat condiţiile de fond şi de formă ale legatelor.

Care sunt condiţiile de formă ale legatelor? Vezi pag 128 – 129.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel Ion, Dreptul roman, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000;
2. Ciucă Valerius, Lecţii de drept roman, vol.I, Editura Polirom, Bucureşti,
1998;
3. Instituţiile lui Justinian, Editura „Lumina Lex", Bucureşti,
2002;
4. Hanga Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978;
5. Hanga,Vladimir Mircea Dan Bocşan, Curs de drept privat roman, Ediţia
a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
6. Molcuţ Emil, Drept privat roman, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2004;
7. Ştef Felicia, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura „Oscar Prinţ" ,
Bucureşti, 1996;
8. Văcăroiu Daniela, Evoluţia izvoarelor dreptului. Privire specială asupra
dreptului roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

132