Sunteți pe pagina 1din 89

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRAłIE PUBLICĂ BUCURESTI

LUCRARE DE LICENłĂ

Coordonator:
Prof. univ. dr. Lazăr Cârjan

Absolvent:

Bucuresti, 2012
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRAłIE PUBLICĂ BUCURESTI

LUCRARE DE LICENȚĂ

EFECTUAREA PERCHEZIŢIEI

Coordonator:
Prof. univ. dr. Lazăr Cârjan

Absolvent:

Bucuresti, 2012
CUPRINS

INTRODUCERE pag

CAPITOLUL 1-Noţiuni generale pag

1.2 Scopul perchezitiei


Reglementarea juridică a percheziţiei şi limitele acesteia
1.3
Reglementarea juridică a percheziţiei
1.3.1
Limitele percheziţiei
1.3.2

CAPPITOLUL 2- Clasificarea perchezitiei


Percheziţia corporală
2.1
Reglementare, definiţia şi conţinutul percheziţie corporale
2.1.1
Particularităţi ale percheziţiei corporale
2.1.2

2.1.3 Procedura de efectuare a percheziţiei corporale


Percheziţia domiciliară
2.2

2.2.1 Reglementarea juridică, definiţia, formele şi etapele percheziţiei


domiciliare
Percheziţia la locul de muncă
2.3

2.4 Efectuarea percheziţiei în loc închis

2.5 Efectuarea percheziţiei în loc deschis


CAPITOLUL 3- Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei şi ridicării
de obiecte şi înscrisuri3
Unele aspecte privind psihologia persoanei percheziţionate
3.1

3.2 Psihologia organului judiciar care face percheziţia

3.3 Deplasarea şi intrarea la locul percheziţiei


Primele măsuri luate după pătrunderea la locul percheziţiei
3.4

3.5 Fixarea rezultatelor percheziţiei


CAPITOLUL 4 –Dispoziti finale si tranzitorii

Rolul si importanta- Percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri


4.1

4.2 Propuneri de legea fredă

Concluzii

Anexe

Bibliografie

INTRODUCERE
Omenirea, în decursul dezvoltării sale istorice, a parcurs etape interesante, privite
prin prisma evoluţiei fenomenelor criminalităţii cu o măsură de apărare socială pe
care a fost adoptată pentru a curma crima şi preveni dezvoltarea acestui flagel negativ,
care în decursul secolelor a produs însemnate pagube umane, morale şi materiale.
Secolul XX, cu toate progresele tehnico-ştiinţifice şi a nivelului de dezvoltare a
civilizaţiei umane, reprezintă din păcate o creştere record în evoluţia fenomenului
criminalităţii, fiind într-o permanenţă ofensivă, societatea la rândul său reuşea să
efectueze puţine acţiuni pentru o apărare socială eficientă.
Un rol inestimabil în descoperirea infracţiunii î-l înfăptuieşte fenomenul – stabilirea
adevărului de fapt, care readuce starea împrejurărilor trecute cu ajutorul unor
informaţii cu care se constată adevărul şi ajută la soluţionarea cauzei penale.
Însemnătatea stabilirii acestor împrejurări constă în aceea, că ele au avut loc în trecut,
nu pot fi redate repetat, cunoaşterea lor are loc prin procedeul reconstituirii tabloului
săvârşirii faptei date pe baza datelor despre cazul trecut, care a rămas în lumea
obiectivă.
Constatarea împrejurărilor săvârşirilor faptei, constituie principalul în activitatea
procesual penală, de aceea este foarte actual şi necesar de studiat aprofundat aceste
fenomene obiective, care în fine se poate de spus că este acel nucleu de stabilire a
adevărului de fapt în întreaga procedură penală, şi anume probele readuc realitatea
trecută în prezent, desfăşurînd-o în toată splendoarea ce ţine de adevărul obiectiv,
participând la soluţionarea cazului penal.
În lege sunt prevăzute, de asemenea, formele de administrare a mijloacelor de probă.
Declaraţiile martorilor, ale victimelor, persoanelor suspectate sau culpabile se obţin
prin audierea acestora în cadrul interogatorului. Corpurile delicte şi documentele pot
fi administrare în urma cercetării la faţa locului, percheziţiei sau ridicării de obiecte şi
documente.
Fiecare formă de administrare a probelor se realizează potrivit prevederilor procesual
– penale, prin a cărora strictă respectare se asigură obţinerea de date probante
obiective şi veritabile, respectare pe deplin a drepturilor celor implicaţi în proces. Prin
lege însă sunt prevăzute doar cele mai importante norme.
Percheziţia este o activitate desfăşurată de către organele judiciare în scopul
descoperirii şi ridicării obiectelor, documentelor sau a diferitelor valori ce prezintă
importanţă pentru cauza cercetată, precum şi în vederea descoperiri persoanelor care
se ascund răspunderii penale. Considerăm că scopul principal al percheziţiei este
descoperirea probelor pentru aflarea adevăratului făptuitor al infracţiunii. Problemele
ce stau în faţa organului de urmărire penală în ceea ce priveşte temeiurile şi ordinea
procesuală de efectuare a percheziţiei luând în consideraţie schimbările legislative
introduse prin noul Cod de procedură penală.
Tema “Percheziţia” mi s-a părut destul de interesantă în primul rând prin legătura
vădită cu criminalistica şi totodată deoarece tema dată este foarte puţin tratată în
literatura juridică autohtonă şi străină.
Alegând tema „Percheziţia ” m-am condus anume din aceste considerente, de
actualitatea temei, precum şi de interesul personal de a mă implica în studierea şi
cunoaşterea mai aprofundată a acestui subiect.
Scopul prezentului studiu constă în determinarea aspectelor teoretice şi practice ale
percheziţiei.

PERCHEZITIA
CAPITOLUL 1
Notiuni generale
Cuvântul „percheziţie” provine din cuvântul francez „perquisition” activitatea propriu-
zisă este privită la modul general ca o „scotocire”. Din punct de vedere al Dicţionarului
Explicativ al Limbii Române, percheziţia este cercetarea făcută de organele de cercetare
penală sau de procuror asupra unei persoane sau în locuinţa acesteia, pentru găsirea şi
ridicarea probelor materiale ale infracţiunii sau pentru descoperirea infractorului1.
Prin urmare, a percheziţiona înseamnă a scotoci, a căuta peste tot, amănunţit, asupra unei
persoane sau în domiciliul acestuia, a cerceta minuţios şi în detaliu fiecare veşmânt cu
care este îmbrăcată persoana şi în orice loc din locuinţa acesteia.
Ca activitate procesuală, percheziţia este o activitate desfăşurată de organele de urmărire
penală, sau de instanţa de judecată, în scopul scoaterii la iveală a unor obiecte sau
înscrisuri care sunt „ascunse” şi care fiind descoperite pot contribui la aflarea adevărului
într-o cauză penală2.
Ca noţiune, percheziţia poate fi definită ca fiind activitatea procesual-penală şi de tactică
criminalistică de căutare, asupra persoanelor, în mijloace de transport ori în alte spaţii,
închise sau deschise, a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere
este tăgăduită (sau nu se cunoaşte despre prezenţa lor), în vederea descoperirii şi ridicării
lor pentru a le administra ca mijloc de probă în procesul penal3
Percheziţia este o activitate desfăşurată de organele judiciare în scopul descoperirii şi
ridicării de obiecte, documente sau anumite valori materiale, care prezintă importanţă
pentru cauza cercetată, precum şi în vederea descoperirii persoanelor care se sustrag
urmăririi penale.
De asemenea percheziţia mai asigură repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea
infracţiunii, având menirea de a descoperi şi ridica bunuri sau valori care aparţin părţii
vătămate prin infracţiune. Percheziţia constituie astfel, procedeul judiciar prin care se
realizează repararea pagubei pricinuite părţii vătămate prin infracţiune, iar în unele cazuri
când infractorii nu deţin bunuri sau valori de care să poată fi legal indisponibilizaţi,
1
DEX, ed 1996, pag 776
2
Dicţionar de termeni juridici – Colecţia Juridică ed. 2000
3
C.Bulai-Explicaţii teoretice ale codului procesual penal român, vol.I, op.cit., pg.236-237
constituie singura şansă de a mai putea recupera ceva din prejudiciul cauzat părţii
vătămate.
Din punct de vedere procedural percheziţia este o activitate ce se caracterizează prin
relaţii procesuale ce se nasc între părţile procesului penal, care derivă din dreptul la
despăgubire, la repararea pagubei create părţii vătămate prin infracţiune şi necesitatea
administrării probaţiunii penale, deziderate care se realizează şi prin ridicarea silită de
obiecte, valori, documente sau înscrisuri, care după caz se pot afla asupra unor persoane
ori în locuinţele acestora, persoane care pot avea calitatea de făptuitori, complici,
tăinuitori sau martori, chiar dacă sunt sau nu dobânditori cu bună credinţă.
Din cele prezentate putem spune că percheziţia reprezintă procedeul probator care constă
în cercetarea efectuată asupra corpului şi îmbrăcămintei unei persoane, sau la locuinţa
acesteia, cu scopul de a găsi şi ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar,
dar nepredate de bună voie, precum şi în vederea eventualei descoperiri a unor alte
mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale4.
Conţinutul percheziţiei îl formează o cercetare cu caracter de constrângere a unor
persoane şi a dreptului lor de folosinţă a unor clădiri sau porţiuni de teren cu acces
limitat.

1.2 Scopul perchezitiei


Percheziţia ca act de urmărire penală este activitatea care vine în conflict cu drepturile şi
libertăţile individuale respectiv, cu libertatea şi inviolabilitatea persoanei, cu libertatea şi
inviolabilitatea domiciliului.
Nimeni nu va fi supus unor imixtiuni în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul
lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale.
Art.27 din Constituţia României consacră faptul că „domiciliul şi reşedinţa sunt
inviolabile”, iar percheziţia este o ipoteză legală de excepţie.
Din aceste considerente percheziţia trebuie întotdeauna să fie o activitate motivată a cărui
scop trebuie dinainte stabilit.

4
Ion Neagu ,,Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Practicn judiciari", Editura Global
Lex, București,200l,pag 121
Magistratul care autorizează sau dispune efectuarea unei percheziţii trebuie şi are
obligaţia de a cântări cu responsabilitate, gestul său, care va avea la bază existenţa
condiţiilor şi împrejurărilor care impun cu necesitate executarea acestuia, scopul pentru
care se execută. Situaţiile şi împrejurările în care organele judiciare pot încălca dreptul
persoanei la inviolabilitatea domiciliului sunt reglementate de art.27, alin.2 din
Constituţia României unde sunt prevăzute excepţii derogatorii de la art. 27, alin1, privind
inviolabilitatea persoanei, a domiciliului acestuia.
Aceste excepţii sunt:
 pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
 pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
 pentru apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
 pentru răspândirii unei epidemii.
Prin intermediul percheziţiei se pot descoperi probe care să contribuie decisiv la
soluţionarea cauzei penale.
Putem aprecia că scopul pentru care se execută o percheziţie poate fi:
 reţinerea şi cercetarea persoanelor pe numele cărora au fost eliberate mandate de
arestare preventivă sau de executare a închisorii;
 apărarea vieţii, integrităţii corporale, a sănătăţii sau bunurile persoanei;
 prevenirea şi descoperirea actelor, prin care se aduce atingere securităţii naţionale;
 descoperirea şi ridicarea unor obiecte, valori şi înscrisuri care pot constitui probe
importante în soluţionarea temeinică şi legală a unei cauze penale, uneori acestea
constituind unicele indicii referitoare la modul de comitere a faptei
 descoperirea şi ridicarea de obiecte, valori şi înscrisuri, care aparţin părţii
vătămate prin infracţiune, în vederea recuperării prejudiciului cauzat;
Obiectele căutate prin executarea de percheziţii sunt diverse, fiind determinate de natura
infracţiunii cercetate şi de împrejurările concrete în care s-a comis fapta respectivă.
Astfel în cazul infracţiunilor de omor se vor urmări descoperirea şi ridicarea obiectelor
folosite la săvârşirea faptei, ca de exemplu: cuţit, topor, armă de foc, substanţe toxice etc.
pe când la cercetarea unui furt se vor căuta obiecte, valori şi înscrisuri sustrase.
Din cele prezentate rezultă că prin percheziţie se vor căuta următoarele obiecte:
 obiectele care au fost scopul infracţiunii cercetate;
 obiectele care au servit la comiterea infracţiunii;
 obiectele care constituie urme ale infracţiunii;
 obiectele care nu pot fi deţinute, prin natura sau cantitatea lor, în posesiune
particulară;
 orice obiecte care pot servi la lămurirea împrejurărilor infracţiunii cercetate sau să
ajute la demascarea infractorului;
 învinuitul care se ascunde;
 obiectele care au servit la ascunderea infracţiunii sau a persoanei învinuitului5.
Obiectele produs al infracţiunii şi cele care au servit la comiterea infracţiunii, sunt
denumite “corpuri delicte” şi au o deosebită importanţă deoarece prin ele se dovedeşte,
uneori, direct, săvârşirea infracţiunii.Din cele prezentate putem aprecia că în raport cu
natura cauzei cercetată, prin efectuarea percheziţiei se poate realiza mai multe scopuri
după cum urmează6:
 descoperirea de obiecte ce conţin sau poartă urmele infracţiunii;
 descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori destinate să servească la săvârşirea
infracţiunii ori au fost folosite în acest scop; găsirea şi ridicarea de obiecte, înscrisuri
sau valori produs al infracţiunii;
 identificarea obiectelor şi valorilor procurate cu sumele de bani rezultate din
infracţiune;
 descoperirea unor bunuri sau valori primite în vederea săvârşirii unei infracţiuni în
legătură cu serviciul (exemplu – infracţiunile de luare şi dare de mită, trafic de
influenţă etc.);

5
Ion Neagu, Tratat de proceduri penal. Partea generali, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007 ,pag.76
6
Lazăr Cărjan, „Tratat de Criminalistică", Editura Pinguin Book, 2005, Bucureşti,pag 56
 descoperirea de cadavre, a părţilor din cadavre sau a persoanelor dispărute de la
domiciliu sau reşedinţă;
 descoperirea unor persoane care se sustrag de la urmărirea penală sau executarea
pedepsei;
 descoperirea unor bunuri, înscrisuri sau valori susceptibile de indisponibilizare prin
măsuri asiguratorii;
 descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori deţinute contrar dispoziţiilor legale în
vigoare, ori provenite din infracţiuni săvârşite anterior a căror autori nu au fost
descoperiţi.

1.3.Reglementarea juridică a percheziţiei şi limitele acesteia


1.3.1. Reglementarea juridică a percheziţiei
Percheziţia fiind o imixtiune în drepturile şi libertăţile individuale, o activitate prin care
se încalcă inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului acesteia, a stat permanent în atenţia
organismelor regionale şi naţionale care au căutat să legifereze norme juridice prin care
să facă posibilă aplicarea percheziţiei.
Din totdeauna organele judiciare au apelat la efectuarea percheziţiilor pentru descoperirea
şi ridicarea unor mijloace de probă ori pentru recuperarea prejudiciului cauzat printr-o
încălcare de lege.
Prima reglementare juridică a instituţiei procesuale “percheziţia” în dreptul procesual
român, a apărut în Codul procesual penal din 02.11.1864, apoi în Codul de procedură
penală din 19.03.1936 şi în cele din urmă în actualul Cod de procedură penală intrat în
vigoare la 01.01.1969 cu modificările ulterioare.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Proclamată de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite la 10.12.1948, la art.12 consacră inviolabilitatea persoanei şi a
domiciliului prin aceea că “nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa
personală în familia sa, în domiciliul său, în corespondenţa sa”.
Consiliul Europei, prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale din 04.11.1950, republicat în M.O. nr.135 din 31.05.1994 acordă de
asemenea o mare importanţă, inclusiv dreptului la respectarea domiciliului şi a
corespondenţei persoanei.
Astfel în art.8 din această convenţie se prevede că “orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale”.
Amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept nu este admis decât numai
în măsura în care, acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care,
într-o societate democratică este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
protejarea sănătăţii sau moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor persoanei.
Din aceste considerente instituţia percheziţiei şi-a găsit reglementarea în codurile de
procedură penală naţionale inclusiv a celui român.
În prezent percheziţia în dreptul procesual penal român este reglementată juridic în
art.100-110 din Codul de procedură penală în vigoare.
Art.100 al.1, din Codul de procedură penală7 că executarea percheziţiei poate fi dispusă
atunci când persoana căreia i s-a cerut să predea vre-un obiect sau vre-un înscris dintre
cele arătate la art.98 din acelaşi act normativ, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora,
precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este
necesară pentru descoperirea şi stingerea probelor, într-o cauză penală.
Efectuarea unor percheziţii fără respectarea prevederilor stipulate de Codul de procedură
penală atrage în sarcina organului judiciar care o execută răspunderea penală pentru
încălcarea dreptului la inviolabilitatea persoanei şi inviolabilitatea domiciliului acestuia.
De asemenea trebuie precizat faptul că normele juridice procesual penale prevăzute în
art.100 şi următoarele până la art. 110 inclusiv din Codul de procedură penală prevede şi
o serie de condiţii şi reguli care trebuie respectate de către organele judiciare, iar
nerespectarea lor pot atrage răspunderea penală în sarcina organelor judiciare care
execută percheziţia.

1.3.2. Limitele percheziţiei

7
Codul de procedură penală
Percheziţia ca act de urmărire penală presupune şi existenţa unor anumite limite legale în
care poate fi dispusă şi efectuată, astfel:
1. ca act de urmărire penală percheziţia poate fi dispusă şi efectuată numai în cadrul
existenţei unui proces penal; prin urmare dispunerea şi executarea unei percheziţii
fie ea corporală sau domiciliară, nu poate avea loc decât numai într-o cauză
penală aflată în lucru. percheziţia poate fi dispusă şi efectuată în orice cauză
penală, dar numai atunci când persoana căreia i s-a cerut de către organele
judiciare să predea vre-un obiect sau înscris care prezintă interes pentru cauza
cercetată, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum atunci când există
indicii temeinice că efectuarea percheziţiei se impune pentru descoperirea şi
strângerea probelor necesare pentru soluţionarea temeinică şi legală a cauzei
respective;
2. legiuitorul a prevăzut funcţie de tipul de percheziţie şi anumite limite în timp care
trebuie avute în vedere de organele judiciare.
Astfel dacă percheziţia corporală poate fi efectuată la orice oră din zi şi noapte,
percheziţia domiciliară poate fi efectuată numai în intervalul de timp cuprins între orele
06.00-20.00, iar în celelalte ore numai dacă percheziţia urmează să fie efectuată în
localuri publice sau în cazul infracţiunilor flagrante.
Prin excepţie legea prevede posibilitatea continuării percheziţiei şi pe timpul nopţii numai
dacă ea a început între orele 06.00-20.00 şi nu a fost finalizată până la ora 20.00.
De menţionat că legiuitorul a lăsat să se înţeleagă faptul că percheziţia domiciliară
începută între orele 06.00-20.00 poate fi întreruptă la ora 20.00 şi reluată ulterior, de
exemplu a doua zi după ora 06.00.
Din activitatea practică a organelor judiciare se desprinde ideea că percheziţia domiciliară
începută între orele 06.00-20.00 a continuat şi pe timpul nopţii, deci s-a finalizat după ora
20.00 atunci când continuarea acestei activităţi a fost determinată de existenţa unor
anumiţi factori obiectivi cum ar fi:
 interesul operativ al organelor judiciare de a finaliza percheziţia într-un interval de
timp, deoarece de rezultatul acesteia depinde luarea, menţinerea sau întreruperea
unor măsuri procesuale cum ar de exemplu de reţinerea sau arestarea preventivă a
învinuiţilor sau inculpaţilor etc.;
 prevenirea alterării ori dispariţiei obiectelor sau înscrisurilor care urmează a fi
identificate şi ridicate cu ocazia percheziţiei.
 scopul percheziţiei este limitat şi el, astfel se va urmări numai descoperirea şi
ridicarea obiectelor, valorilor şi înscrisurilor care provin din săvârşirea unor
infracţiuni ori care au servit la săvârşirea acesteia. Prin urmare nu se va ridica de
la cel percheziţionat bunuri a căror provenienţă este justificată în mod legal şi care
nu prezintă interes în cauza cercetată. Deci prin aceasta se înţelege că pot fi
ridicate şi bunuri care sunt deţinute în mod legal de către persoana
percheziţionată, însă acestea pot prezenta interes în cauza cercetată, având valoare
de probă ori obiect purtător ale urmelor infracţiunii cercetate (ex: un articol de
îmbrăcăminte purtat de învinuit sau inculpat în timpul săvârşirii infracţiunii, cu
valoare de probă în identificarea autorului faptei).
 percheziţia corporală se execută numai asupra corpului persoanei prevăzute în
actul de dispunere emis de organele de urmărire penală sau instanţa de judecată,
iar percheziţia domiciliară numai la locul şi la adresa stabilită expres de judecător
în autorizaţia de percheziţie.
În practică putem întâlni situaţii când persoana faţă de care s-a dispus percheziţia poate să
locuiască şi la alte adrese, ori să lucreze la mai multe societăţi, organizaţii sau instituţii.
Confundarea persoanei sau a locului cu ocazia efectuării percheziţiei poate atrage
răspunderea penală a organului judiciar respectiv, iar în situaţia când acesta constată că
este necesară extinderea percheziţiei domiciliare şi la alte adrese trebuie din nou să
solicite motivat autorizaţia judecătorului conform procedurii în vigoare.
Percheziţia corporală presupune şi anumite limite personale, din punct de vedere al
modalităţii, ea putând fi efectuată numai de persoane de acelaşi sex cu persoana
percheziţionată. Astfel în cazul percheziţiei efectuată asupra unei femei, trebuie să se
apeleze la serviciile unei alte femei, poliţist, martor etc., dacă este dispusă de un organ
judiciar de gen masculin, şi invers.
CAPITOLUL 2
Clasificarea percheziţiei
A. După natura lor, în literatura de specialitate8 s-a apreciat că percheziţiile se pot
clasifica în:
 percheziţii judiciare;
 percheziţii extrajudiciare.
Percheziţiile cu caracter judiciar, sunt acele percheziţii care constau în restrângerea
dreptului la inviolabilitatea domiciliului, ori a persoanei pe timpul desfăşurării unui
proces penal.
Percheziţiile extrajudiciare sunt acele acte care constau în diferite activităţi de control
executate asupra persoanelor, bunurilor acestora, impuse de anumite circumstanţe
speciale.
Exemplu:controlul vamal şi controlul poliţienesc efectuat asupra persoanelor, bagajelor,
autovehiculelor etc.
Percheziţia extrajudiciară constituie un act administrativ şi poate fi efectuat de către
organele vamale, organele poliţieneşti sau alte organe administrative, care pot să nu aibă
calitatea de organ de urmărire penală.
Nu trebuie confundată percheziţia judiciară cu astfel de acte administrative, chiar dacă
uneori în practica organelor de urmărire penală şi instanţa de judecată poate reţine
valabilitatea actelor întocmite prin recunoaşterea probelor deţinute în acest mod, în
coroborare cu probele administrate prin intermediul percheziţiei judiciare sau altor
procedee probatorii.
B. Din punct de vedere al obiectului asupra căruia se acţionează, literatura de specialitate
apreciază că percheziţia poate fi de două tipuri:

8
.Nicolae Volonciu – Tratat de Procedură Penală, Partea generală, Ed.1999, pag.380
 percheziţia persoanei;

 percheziţia locului.


Percheziţia persoanei la rândul ei se împarte în:
 percheziţia corporală;
 percheziţia îmbrăcămintei.
Percheziţia locului se împarte în:
 percheziţia locurilor deschise;
 percheziţia locurilor închise (a clădirilor, încăperilor).
Fiecare variantă de percheziţie, a persoanei sau a locului, presupune metode diferite de
cercetare, determinate de particularităţile caracteristice ale acestora precum şi de
existenţa unor anumiţi factori externi, ori care ţin de psihologia persoanei percheziţionate.
Ultima clasificare care o putem face percheziţiei, este din punct de vedere procesual
penal, având în vedere faptul că în Codul de procedură penală sunt reglementate juridic
două tipuri de percheziţie:
 percheziţia corporală;
 percheziţia domiciliară9.
Din punct de vedere al dreptului procesual penal, prin percheziţia corporală se înţelege
atât cercetarea corpului persoanei cât şi a îmbrăcămintei acesteia, iar percheziţia
domiciliară presupune cercetarea tuturor locurilor închise sau deschise de la domiciliul
persoanei faţă de care este dispusă acest act de cercetare penală.
Percheziţia domiciliară nu se referă în mod strict numai la noţiunea de domiciliu,
putându-se efectua şi la locul de muncă, în camera de hotel, în spaţii deschise, depozite,
garaje etc.10

2.1. Percheziţia corporală


2.1.1. Reglementare, definiţia şi conţinutul percheziţie corporale
Legea care reglementează efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri este
Codul de procedură penală în art.100 la 111 si 96 la 99. Dispoziţiile C.P.P. privind
percheziţia au fost modificate prin Legea nr. 28/2003 (M.O. nr. 468/01.07.2003) şi prin

9
Art.100, Codul de procedură penală.
10
Nicolae Volonciu,op.,cit.,pag.381
OUG nr. 109/2003 (M.O. nr. 748/26.10.2003) pentru a fi puse în acord cu Legea de
revizuire a Constituţiei publicată in M.O. nr. 669/22.10.200311
Percheziţionarea unei persoane fizice constituie o imixtiune în viaţa personală şi potrivit
art.12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a
ONU la data de 10.12.1948, şi se face apel la toate statele membre, pentru luarea tuturor
măsurilor de asigurare a dreptului persoanelor la protecţie legală împotriva unor
asemenea imixtiuni.
Această prevedere este preluată ulterior şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la data de
04.11.1950, act ratificat de România prin Legea nr.30 din 1994.
Dat fiind importanţa pe care statul român o acordă inviolabilităţii drepturilor şi libertăţilor
legale ale persoanei, în atenţia organelor în drept a stat permanent şi această preocupare.
Astfel în 1991, Parlamentul României, a adoptat “Constituţia României” în care la art.23
face referiri distincte cu privire la libertatea individuală.
Potrivit prevederilor art.23 pct.1 din Constituţia României libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Totuşi la pct.2 din acelaşi articol se prevede şi excepţiile de la această regulă, apoi în
punctele următoare, condiţiile ce trebuie respectate cu ocazia acestor imixtiuni.
Percheziţionarea persoanei fizice prevăzută astfel la pct.2 din art.23 al Constituţiei
României, este prin urmare un act de constrângere şi se poate executa numai în cazurile şi
cu procedura prevăzută de lege.
Codul de procedură penală, reglementează instituţia percheziţiei prin art.100 şi
următoarele, făcând precizări distincte privitoare la dispunerea şi modul de executare a
acesteia, cazurile şi condiţiile în care organele judiciare pot recurge la această măsură de
constrângere.
Prin urmare percheziţia persoanei nu poate fi folosită decât numai în situaţiile şi cu
procedura stabilită de Codul de procedură penală, în caz contrar cel care o execută poate
comite după caz, infracţiunea de abuz în serviciu, cercetare abuzivă sau alte fapte penale

11
Constituţia României a fost republicată în M.O. nr.767/31.10.2003, dându-se textelor o nouă numerotare
prin care se realizează imixtiunea fără drept, în dreptul la libertatea individuală şi
siguranţa persoanei, în drepturile la onoarea şi demnitatea acesteia.
Organele judiciare au dreptul legal de a recurge la măsura percheziţiei corporale, numai
atunci când persoana căreia i s-a cerut să predea vre-un obiect care poate servi ca mijloc
de probă, refuză predarea sau tăgăduieşte existenţa sau deţinerea şi posesia acestora,
precum şi atunci când există indicii temeinice că efectuarea unei astfel de percheziţii este
necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor în cazul constatării infracţiunilor
flagrante, ori când persoana ar avea posesia unor obiecte sau înscrisuri interzise la
deţinere prin lege.
Percheziţia ca activitate procesuală desfăşurată de organele de urmărire penală sau de
instanţa de judecată în scopul scoaterii la iveală a unor obiecte sau înscrisuri care se află
ascunse ori a căror predare de bună voie este refuzată la cererea justificată a organelor în
drept, poate contribui la aflarea adevărului într-o cauză penală.
Din punct de vedere a obiectului percheziţionat, după cum am văzut în capitolele
anterioare percheziţia poate fi de două feluri:
 percheziţia persoanei;
 percheziţia locului.
Această clasificare este acceptată în literatura de specialitate de majoritatea criminaliştilor
care într-un mod sau altul le definesc asemănător şi le stabilesc conţinutul.
Prin percheziţia persoanei în sensul larg al cuvântului se înţelege cercetarea amănunţită
atât a corpului persoanei cât şi a îmbrăcămintei acesteia. De altfel, din punct de vedere
criminalistic percheziţia persoanei este clasificată în percheziţia îmbrăcămintei şi
percheziţia corporală12.
În dreptul procesual penal percheziţia persoanei este reglementată ca percheziţia
corporală care cuprinde atât percheziţia corporală propriu-zisă dar şi percheziţia
îmbrăcămintei.
Percheziţia corporală este reglementată prin art. 100 şi următoarele din Codul de
Procedură Penală.

12
Nicu Jidovu, Drept procesual penal, Edilia aII-a, Editura C.H.Beck,2007,pag.530
Prin urmare percheziţia corporală putem aprecia, din punct de vedere procedural, că are
în conţinut o cercetare complexă, care priveşte atât corpul persoanei cât şi articolele de
îmbrăcăminte purtate de persoana percheziţionată în momentul efectuării percheziţiei.
Din punct de vedere juridic percheziţia corporală constă în inspectarea îmbrăcămintei şi
ridicarea lucrurilor aflate asupra persoanei percheziţionate care pot contribui la aflarea
adevărului într-o cauză penală13.
Percheziţia corporală ca şi percheziţia în general ce se execută într-o cauză penală
reprezintă un act de constrângere, în sensul că aceasta se execută fără consimţământul
persoanei percheziţionate, deci fără voia acesteia.
În unele cazuri bine motivate şi întemeiate, percheziţia corporală poate avea ca obiect
identificarea unor urme particulare ale infracţiunii, prezente pe corpul persoanei
percheziţionate, care pot contribui la identificarea autorului acesteia şi care pot constitui
probe directe în stabilirea vinovăţiei acesteia şi în coroborare cu alte probe.
Practica judiciară a demonstrat că în unele situaţii foarte izolate, percheziţia corporală
poate constitui şi o examinare în interiorul corpului persoanei perchiziţionate, care
intenţionat poate îngurgita unele obiecte de teamă să nu fie găsite asupra sa, de către
organele judiciare, înainte sau chiar în momentul efectuării percheziţiei corporale.
Putem defini percheziţia corporală ca fiind acea activitate procesuală desfăşurată de
organele judiciare într-oi cauză penală, constând din cercetarea amănunţită a
îmbrăcămintei şi corpului persoanei faţă de care se dispune, în scopul descoperirii de
obiecte, înscrisuri sau valori care au legătură cu cauza cercetată.
De precizat că organele judiciare au obligaţia să ridice în vederea cercetărilor şi alte
obiecte, înscrisuri sau valori, care chiar dacă nu au legătură cu cauza cercetată, sunt
interzise de lege la deţinere ori este interzis portul lor de către persoanele fizice.
Conţinutul percheziţiei corporale rezultă chiar din definiţia acesteia şi cuprinde:
cercetarea amănunţită a îmbrăcămintei persoanei percheziţionate, care de altfel constituie
şi prima formă a percheziţiei corporale; cercetarea sau examinarea corpului persoanei
care după caz poate cuprinde atât cercetarea exterioară cât şi interioară a corpului

13
Dicţionar de termeni juridici – Colecţia juridică, Emil şi Pavel Abraham – Ed. 1999, pag.460
persoanei percheziţionate. Practica judiciară a scos în evidenţă faptul că pielea corpului
poate fi purtătoare de mesaje - semne particulare (tatuaje, desene, cicatrice etc.) dar şi
urme ale infracţiunii (excoriaţii, plăgi etc.), provocate în timpul comiterii faptei, acestea
putând constitui probe indubitabile în identificarea autorului şi stabilirea vinovăţiei
acesteia.
Examinarea interioară se poate efectua numai cu sprijinul unor medici specialişti – cum
ar fi prin supunerea corpului persoanei percheziţionate unei radiologii, prin care se pot
pune în evidenţă pe tubul digestiv prezenţa unor obiecte din metal, hârtie, material plastic
etc., iar pentru recuperarea lor se pot administra substanţe purgative pentru a fi eliminate
sau se poate interveni chirurgical, dacă eliminarea acestor obiecte nu este posibilă altfel,
dar numai în situaţia în care aceste obiecte îngurgitate ar pune în pericol viaţa persoanei
percheziţionate..

2.1.2. Particularităţi ale percheziţiei corporale


Percheziţia corporală este o activitate procesuală, distinctă, un procedeu procedural, prin
intermediul căruia se urmăreşte descoperirea unor probe, care să ajute la aflarea
adevărului într-o cauză penală. Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz,

de către organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător14. Referitor


la percheziţia corporală se mai pot face şi alte discuţii. Astfel legiuitorul a acordat acest
drept pe lângă procuror şi judecător numai poliţiştilor care au calitatea de organe de
cercetare penală. Or prinderea în flagrant, oprirea şi conducerea la sediul poliţiei a
persoanelor care periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale15 se
face de regulă de poliţişti care nu au calitatea de cercetare penală.16
Uneori această activitate poate constitui cea mai importantă modalitate prin care organele
judiciare pot obţine probaţiunea existenţei unei infracţiuni. Ex: în cazul furturilor din
buzunare descoperirea obiectului furat asupra persoanei indicate de partea vătămată sau

14
Ion Rusu-Percheziţia.Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în Revista Dreptul nr.1/2005, pg.2,3,4
15
A se vedea art. 31 pct.1 lit. b din Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
16
Potrivit art. 27 din Legea nr. 218/2002 „Prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General
al Poliţiei Române sunt desemnaţi poliţiştii care au calitatea de organ de cercetare penală.”
de către martori ca autor, constituie cea mai importantă probă în cauză, prin care se
demonstrează existenţa laturii obiective a infracţiunii respective şi implicit a vinovăţiei
infractorului.
Ca procedeu probator, în cursul procesului penal, percheziţia corporală prezintă unele
particularităţi distincte, care o individualizează de celelalte acte de urmărire penală, în
cadrul cărora se caută şi se ridică obiecte, înscrisuri sau valori, ce prezintă importanţă
pentru descoperirea împrejurărilor infracţiunii sau pentru demascarea infractorului, cum
ar fi: cercetarea la faţa locului, percheziţia domiciliară etc.
Principalele particularităţi ale percheziţiei corporale sunt:
 Obiectul percheziţiei corporale nu poate fi decât numai o persoană fizică – omul
privit ca individ – percheziţia corporală fiind o activitate procesuală cu caracter
personal, care vizează omul ca individ şi îmbrăcămintea acestuia.
 Măsura percheziţiei corporale poate avea caracter individual sau de grup astfel că
organul judiciar prin acelaşi act de dispunere, poate hotărî ca această activitate să
se execute separat, individual, pentru fiecare persoană fizică ce prezintă interes
într-o cauză penală, sau asupra unui grup de persoane (2 sau mai multe persoane
fizice) caz în care activitatea de percheziţionare se poate desfăşura simultan
asupra tuturor membrilor grupului respectiv, ori pe rând, într-o ordine stabilită
funcţie de priorităţi sau alte criterii.
Cu alte cuvinte putem concluziona că obiectul percheziţiei corporale nu poate fi decât
corpul omenesc şi îmbrăcămintea acestuia, cu toate că în unele situaţii se cercetează
concomitent locul şi împrejurările unde se află persoana percheziţionată pentru
descoperirea şi ridicarea unor bunuri, înscrisuri sau alte valori, pe care aceasta le-a
abandonat înainte sau în timpul efectuării percheziţiei corporale.
Scopul percheziţiei corporale – poate fi privit sub mai multe aspecte în funcţie de
momentul sau împrejurările în care se efectuează această activitate.
Potrivit art.100 pct.1 din Codul de procedură penală, percheziţia corporală are ca scop
principal descoperirea şi strângerea probelor, adică descoperirea şi ridicarea obiectelor
care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite precum şi orice obiecte care pot servi la
aflarea adevărului în cauza cercetată.
În subsidiar însă de multe ori cu ocazia percheziţiei pe lângă interesul de a descoperi
obiecte ca mijloace de probă, se urmăreşte şi recuperarea prejudiciului cauzat printr-o
infracţiune, adică fie a bunurilor care au făcut obiectul infracţiunii, care au fost folosite la
săvârşirea infracţiunii, sau a celor care au fost obţinute prin valorificarea bunurilor produs
al infracţiunii.
De menţionat că în unele cazuri percheziţia corporală pe lângă scopurile menţionate,
poate avea şi un caracter preventiv în sensul că la persoana percheziţionată se caută şi se
ridică toate obiectele (arme de foc, arme albe etc.) a cărui port este interzis prin lege şi cu
care acesta ar putea să comită un act de violenţă asupra persoanelor din jur, ori asupra
celor care execută cercetarea ori judecarea persoanei respective. Ex: percheziţia corporală
efectuată înainte de introducerea în arestul poliţiei sau în sala de judecată.
Practica judiciară a scos în evidenţă nenumărate cazuri în care anumiţi infractori cu
comportament violent au comis acte de agresiune asupra unor poliţişti, procurori sau
judecători, datorită faptului că nu au fost percheziţionaţi corporal în scop preventiv. Au
fost foarte multe cazuri în care unii infractori au recurs la acte de mutilare în aresturi sau
locuri de deţinere, ca urmare a faptului că nu s-au efectuat percheziţii corporale ori
acestea s-au efectuat cu superficialitate de cei în drept. Ingeniozitatea infractorilor în
ascunderea unor obiecte de acest gen s-a dovedit a fi foarte diversificată. Astfel în cazul
unor infractori violenţi s-au găsit ascunse sub limbă obiecte tăioase, înţepătoare (cuie,
lame de bărbierit etc.) care ulterior intenţionau să le folosească în vederea răzbunării pe
anumite persoane, ori pentru a-si asigura evadarea sau pentru a se automutila şi a
îngreuna cercetarea sa.
Din alt unghi de vedere scopul percheziţiei corporale, legat de momentul în care se
execută, poate fi:
- constatarea infracţiunii flagrante;
- probarea unei fapte penale aflate pe rol şi recuperarea prejudiciului cauzat prin această
faptă.
Acest aspect face ca percheziţia corporală faţă de alte acte procesuale prin care se
administrează probe într-o cauză penală, să prezinte o particularitate distinctă în ceea ce
priveşte momentul când aceasta poate fi dispusă şi executată de către organele judiciare.
Prin urmare, după cum rezultă, acest aspect uneori este condiţionat de scopul urmărit –
astfel că percheziţia corporală poate fi dispusă şi înaintea existenţei pe rol a unei cauze
penale – în cazul constatării infracţiunii flagrante.
O particularitate distinctă a percheziţiei corporale o prezintă şi “competenţa” organelor
judiciare care pot dispune această măsură şi “calitatea ori sexul” persoanei care o execută.
Astfel dacă percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de către judecător prin
încheiere motivată, percheziţia corporală poate fi dispusă după caz, de organele de
cercetare penală, de procuror sau de judecător.
Datorită faptului că în practica judiciară măsura percheziţiei corporale de multe ori se
impune a fi luată şi în mod neprevăzut, adică spontan, legiuitorul a apreciat că ea poate fi
dispusă de toate organele judiciare, care au atribuţii de cercetare şi judecare a cauzelor
penale (organele de cercetare penală, procuror şi judecător).
În ce priveşte persoana care practic execută percheziţia corporală, legea prevede o
anumită condiţie obligatorie de respectat.
Astfel percheziţia corporală se efectuează de către organul judiciar care a dispus-o sau de
persoana desemnată de acest organ.
Această prevedere legală dă posibilitatea ca percheziţia corporală să fie executată pe de o
parte de către organul judiciar care a dispus-o (organ de cercetare penală, procuror sau
judecător), dar poate fi executată şi de o altă persoană desemnată de organul judiciar care
a dispus-o cum ar fi: organele de cercetare penală ale poliţiei, atunci când este dispusă de
procuror sau judecător.
Problema competenţei organelor judiciare de a dispune şi efectua percheziţia corporală
trebuie analizată şi din punct de vedere al competenţei organelor de urmărire penală în
partea specială art.207 şi următoarele.
Potrivit art.200 din Codul de Procedură penală – urmărirea penală are ca obiect
strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea
făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu
cazul să se dispună trimiterea în judecată, iar potrivit art.201, această activitate se
desfăşoară de către procuror şi organele de cercetare penală.
Competenţa organelor de cercetare şi a procurorului, după materie, este stabilită prin
normele incriminate în art.207, art.208 şi art.209 din Codul de procedură penală.
Conform acestor prevederi, urmărirea penală este stabilită în competenţa organelor de
cercetare ale poliţiei judiciare, organelor de cercetare penală speciale şi a procurorului.
Legiuitorul a avut în vedere la stabilirea acestei competenţe, nu numai natura
infracţiunilor cercetate ci şi calitatea făptuitorului, care la rândul său poate avea sau nu
calitatea de funcţionar public ori în această calitate datorită unor circumstanţe personale
cercetarea penală trebuie efectuată în mod obligatoriu de un anumit organ de cercetare
penală sau de procuror.
Prin urmare – organele de cercetare ale poliţiei judiciare sau organele de cercetare
speciale nu pot efectua cercetarea penală a unui procuror, magistrat, avocat sau alt
funcţionar a cărui cercetare este reglementată în mod special.
Din acest punct de vedere percheziţia corporală ca activitate de cercetare penală trebuie
efectuată şi funcţie de circumstanţele personale ale persoanei percheziţionate, organele de
cercetare penală putând efectua această activitate numai asupra persoanelor a căror
cercetare le este atribuită prin lege.
De menţionat faptul că această competenţă în executarea percheziţiei corporale legea o
stabileşte şi în funcţie de sexul persoanei percheziţionate corporal.
Astfel legea stabileşte în mod clar că “percheziţia corporală se face numai de o persoană
de acelaşi sex cu cea percheziţionată”17.
Această normă juridică a avut la bază respectarea unuia din principiile moralităţii sociale,
dar şi din considerente de a nu lăsa loc de interpretare cu privire la scopul efectuării
percheziţiei corporale şi prevenirea unor situaţii bizare.
Vă închipuiţi ce ar însemna ca un poliţist, procuror sau judecător bărbat să execute o
percheziţie corporală prin dezbrăcare totală şi examinare exterioară a corpului unei femei
şi invers, ori această măsură să fie efectuată în prezenţa unor martori asistenţi de sex
opus. Această activitate executată în acest mod, ar aduce atingere onoarei şi demnităţii
celui percheziţionat. De asemenea din motive jenante persoana de sex opus care ar
executa percheziţia, nu ar efectua o căutare completă pe tot corpul persoanei
17
Art.106 alin.1 din Codul de procedură penală
percheziţionate, ocolind astfel unele regiuni ale corpului, unde ar pute fi ascunse
obiectele sau înscrisurile ce se urmăresc a fi descoperite şi ridicate cu ocazia acestei
activităţi.
Totuşi în practica judiciară sunt cazuri când percheziţia corporală poate fi executată de
persoane de sex opus atunci când este necesar a se lua măsura reţinerii sau arestării
preventive şi nu există posibilitatea de delegare a unei persoane de acelaşi sex pentru
executarea percheziţiei, ori în cazul constatării infracţiunii flagrante când de regulă
percheziţia corporală se rezumă la doar descoperirea bunului – obiect al infracţiunii
comise iar, organul judiciar nu are posibilitatea de a apela la serviciile unei persoane de
acelaşi sex, fie ea chiar martor asistent. De regulă în astfel de situaţii percheziţia se va
repeta cu respectarea tuturor regulilor de procedură şi condiţiilor impuse de lege.
Practica judiciară a scos în evidenţă exemple concrete, când unii infractori au ascuns
obiecte, înscrisuri sau valori, sustrase de la locul de muncă, în anumite ambalaje
confecţionate special pe care la-au înfăşurat în jurul corpului, sau le-au legat în jurul
organelor genitale, socotind că persoana care va efectua percheziţia corporală o va face
mai superficial, din motive de pudoare.
O altă particularitate pe care percheziţia corporală o prezintă este şi aceea cu privire la
“locul şi timpul executării” acesteia.
Dacă percheziţia domiciliară se va executa numai în locul sau la adresa menţionată în
autorizarea dată de judecător, percheziţia corporală poate fi efectuată în orice loc unde s-
ar afla persoana percheziţionată (locul depistării, sediul organelor judiciare, locul de
reţinere sau deţinere etc.).
De asemeni percheziţia corporală nu este interzisă a se efectua între anumite ore, ea
putând fi executată la orice oră din zi şi din noapte, faţă de percheziţia domiciliară care se
poate executa numai între orele 06.00 – 20.00 cu excepţiile prevăzute de lege, aceasta din
urmă fiind limitată în timp.
Din cele prezentate şi potrivit reglementărilor legale în vigoare, percheziţia corporală nu
este limitată în timp şi spaţiu, aceste noţiuni fiind lăsate la alegerea şi aprecierea
organului judiciar, funcţie de calitatea procesuală a persoanei percheziţionate, psihologia,
comportamentul sau alţi factori care ţin de persoana percheziţionată, sau de condiţiile şi
împrejurările în care se execută această activitate.
Chiar dacă legea nu prevede o anumită limită cu privire la locul de efectuare a
percheziţiei corporale, totuşi practica judiciară recomandă pe cât posibil să se evite
efectuarea acestei activităţi în locuri publice din necesitatea prevenirii apariţiei unor
situaţii neprevăzute ori din probleme de moralitate socială.
Percheziţia corporală prezintă unele particularităţi şi în ceea ce priveşte modalitatea
concretă de executare, mijloacele şi metodele folosite de către organele judiciare.
Regulile tactice de executare a unei percheziţii corporale diferă total de regulile tactice
valabile în executarea percheziţiei domiciliare.

2.1.3. Procedura de efectuare a percheziţiei corporale


Percheziţia corporală fiind o activitate cu caracter de constrângere , deci care de regulă se
efectuează fără consimţământul persoanei percheziţionate trebuie să fie executată în aşa
manieră încât prin modul practic de realizare să nu se aducă atingere onoarei şi demnităţii
persoanei percheziţionate.
Organul judiciar va fi preocupat permanent, pentru a nu depăşi limitele legale permise
unei astfel de activităţi şi de a nu ridica de la persoana percheziţionată decât numai
obiecte care au legătură cu cauza cercetată, ori pentru care deţinerea sau portul lor este
interzis prin lege.
Efectuarea percheziţiei corporale presupune parcurgerea a două etape şi anume:
 etapa pregătitoare;
 etapa in care practic se efectuează percheziţia în concret.
Etapa pregătitoare a percheziţiei corporale presupune:
 stabilirea şi identificarea persoanei asupra căreia urmează a se executa
percheziţia;
 alegerea condiţiilor de timp şi loc în care urmează a se efectua percheziţia
corporală;
 fixarea în mod clar a scopului pentru care se va executa percheziţia corporală şi
stabilirea în concret a obiectelor, înscrisurilor şi valorilor care se vor căuta şi
ridica cu ocazia efectuării percheziţiei corporale;
 stabilirea efectivelor necesare executării acestei activităţi şi a mijloacelor ce se
vor folosi pentru deplasarea acestora;
 indicarea specialiştilor care vor fi folosiţi şi a modului de alegere a martorilor
asistenţi, care urmează să ajute ori să asiste la executarea percheziţiei corporale;
 realizarea unei cunoaşteri anticipate dacă este posibil cu privire la
comportamentul şi psihologia persoanei care va fi percheziţionată;
 instruirea efectivelor care vor efectua această activitate şi stabilirea activităţilor ce
vor fi desfăşurate de fiecare membru al echipei operative care realizează
percheziţia corporală dispusă.
O atenţie deosebită se va acorda în cazul când persoana percheziţionată este cunoscută ca
violentă, ori nu este cunoscută sau atunci când percheziţia va viza un grup de persoane.
Înainte de percheziţionare, i se va cere persoanei în cauză să predea obiectele căutate, iar
dacă refuză sau pretinde că nu le are asupra sa, se va proceda la căutarea lor.
Percheziţia corporală pentru a fi recunoscută ca act de urmărire penală, iar rezultatul să
fie apreciat ca probă, trebuie să se efectueze în prezenţa a cel puţin a doi martori asistenţi.
Instanţa de judecată din oficiu sau la cerere, poate socoti ca nulă orice percheziţie
corporală, care nu s-a efectuat în condiţiile prevăzute de lege, considerent din care
organul judiciar care execută această activitate, îi revine sarcina să asigure prezenţa
martorilor asistenţi18.
Percheziţia corporală se poate efectua în două moduri de căutare – de jos în sus, sau de
sus în jos însă de regulă în practica judiciară se uzitează metoda căutării de sus în jos
adică plecând de la cap spre picioare.
Înaintea începerii executării percheziţiei propriu-zise, organul judiciar va proceda în
prealabil la legitimarea şi la identificarea persoanei ce urmează să fie percheziţionată,
apoi i se explică acesteia motivul pentru care a fost dispusă această măsură.

18
Art.104 pct.3 din Codul de procedură penală.
Pentru a se preveni unele acte de violenţă, opunere sau de viclenie a persoanei
percheziţionate organele judiciare care execută percheziţia, vor fi constituite în echipe de
cercetare compuse din cel puţin doi membri, din care unul va executa percheziţia, iar
celălalt va supraveghea cu atenţie toate mişcările persoanei percheziţionate şi la nevoie va
interveni pentru imobilizarea acesteia, dacă va fi cazul, sau pentru a preveni un eventual
atac asupra celui ce efectuează percheziţia şi a observa bunurile pe care percheziţionatul
le abandonează pentru a nu fi găsite asupra sa.
Persoana care execută supravegherea persoanei percheziţionate, precum şi martorii
asistenţi, nu se vor interpune între persoana percheziţionată şi cel care efectuează
percheziţia corporală.
În cazurile când persoana percheziţionată este cunoscută cu un comportament violent, ori
există suficiente indicii că aceasta va încerca să fugă, sau să nu permită efectuarea corectă
şi completă a percheziţiei corporale, se vor lua măsuri care să prevină astfel de fapte.
De regulă persoanei percheziţionate i se va solicita să se aşeze într-o poziţie cât mai
incomodă, i se va cere să ridice mâinile, să se sprijine de un zid, copac, autovehicul, stâlp
sau alte obiecte ce pot fi folosite în acest scop şi să depărteze picioarele.
Practica judiciară a scos în evidenţă faptul că adoptarea unei asemenea poziţii pune
persoana percheziţionată în imposibilitatea, sau dificultatea de a ataca persoana care
execută percheziţia, sau de a fugi pentru a se sustrage de la executarea percheziţiei
corporale, oferind astfel o poziţie mai eficace organelor judiciare să poată recurge la
dezechilibrarea şi imobilizarea acesteia în caz de nevoie.
Percheziţia persoanei începe cu percheziţia îmbrăcămintei, după ce în prealabil cel
percheziţionat este dezarmat.
Prin dezarmare se înţelege ridicarea de la persoana ce urmează a fi percheziţionată
corporal a armelor de foc, armelor albe şi a altor obiecte sau materiale cu care aceasta ar
putea ataca persoana care efectuează percheziţia.
În acest scop înainte de a se trece la cercetarea amănunţită a persoanei percheziţionate, se
face mai întâi o palpare a hainelor, buzunarelor şi corpului acesteia, pentru a se descoperi
eventuale, arme cu care ar putea să atace persoana care execută percheziţia.
Prin cuvântul arme, se înţelege orice armă de foc şi obiect contondent – care ar putea
folosi pentru împuşcare, lovire, tăiere sau înţepare etc.
Cercetarea amănunţită a persoanei percheziţionate corporal va începe cu obiectele care
acoperă capul (căciulă, pălărie, şapcă batic etc.) şi se continuă cu îmbrăcămintea, apoi
încălţămintea.
O atenţie deosebită trebuie să se acorde coafurii femeilor care în unele cazuri pot
constitui un loc sigur de ascundere şi care fiind la vedere
dă mai puţin de bănuit (Foto 1).

În realitate, după ce i s-a îndepărtat peruca s-a constatat că în partea occipitală avea fixată
o capsulă în interiorul acesteia având ascunse pachete cu heroină (Foto2).
Foto 2.
Se va cerceta fiecare buzunar în parte, toate despărţiturile şi cusăturile îmbrăcămintei,
căptuşeala etc.
În practica judiciară, au fost cazuri când asupra persoanelor percheziţionate s-au
descoperit ascunse între cusături, sub căptuşeală sau în orice alt loc al îmbrăcămintei
diferite obiecte, de regulă de dimensiuni mici, cum ar fi: metale preţioase, corespondenţă
secretă, pastile sau plicuri cu substanţe toxice sau stupefiante etc. pentru descoperirea
cărora a fost necesară o atenţie deosebită din partea persoanei care a efectuat percheziţia.
Între căptuşeala hainelor şi stofă sau pernuţele de la umeri pot fi ascunse pe lângă
obiectele precizate mai sus şi bancnote (valută), tablouri de pânză etc.
Cu ocazia percheziţiei se va urmări localizarea exactă a locului unde s-au găsit bunurile,
înscrisurile sau valorile căutate.
Este important a se reţine locul unde s-a găsit de exemplu plicul cu bancnote în cazul unei
luări de mită, având ca bază şi punct de plecare, împrejurările în care infractorul pretinde
că i-a strecurat în buzunar plicul respectiv.
O atenţie deosebită trebuie să se acorde posibilităţii de ascundere a obiectelor,
înscrisurilor şi valorilor căutate, pe care persoana percheziţionată le poate ascunde prin
înfăşurarea direct pe corp sau prinse cu bandă adezivă, sub maiou sau cămaşă, introduse
în pungi de plastic sau alte materiale adaptabile pentru înfăşurare (Foto 3,4).
Foto 3. Pachete ascunse sub
maiou

Foto 4. Materiale adaptabile pentru înfăşurare


Se va cerceta în continuare curelele, centurile sau brâul de încingere al pantalonilor sau
fustelor, buzunarele acestora, manşetele, toate cusăturile care pot fi folosite pentru
ascunderea unor obiecte (Foto 5).
Foto 5. Mod de fixare a pachetelor la centura pantalonilor

Foto 6. Mod de fixare a pachetelor pe sub tricou la brâu


Se continuă apoi cu cercetarea amănunţită a îmbrăcămintei. În acest sens se va solicita
persoanei percheziţionate să se descalţe apoi va fi controlat la ciorapi şi şosete, iar
încălţămintea va fi examinată foarte atent atât la interior cât şi la exterior.
În activitatea practică organele judiciare au constatat că unele persoane, chiar şi femei,
pot recurge la ascunderea în chiloţi (şort), zona dorsală care este mai bine mascată de o
fustă largă, ori în cele mai multe cazuri, anumite pachete de regulă cu dimensiuni mici se
ascund la şosete (Foto 7,8).
Foto 7. Mod de ascundere în zona dorsală

Foto 8. Mod de ascundere la şosete şi cu ajutorul dresurilor


Se va acorda atenţie tocurilor şi tălpilor încălţămintei care pot servi ca rezervor de
ascundere a unor obiecte dar şi căptuşelilor interioare unde pot fi ascunse de regulă
obiecte mărunte, bancnote şi înscrisuri.
Practica judiciară a scos în evidenţă că unii infractori pentru ascunderea bunurilor
sustrase şi-au confecţionat articole de încălţăminte în mod special, astfel fiind descoperite
bunuri în tocurile goale sau tălpile duble ale unor pantofi.
Foto 9. Talpa încălţămintei servind ca rezervor de ascundere

În aceste situaţii, riscul organului judiciar este mare deoarece trebuie să cântărească cu
mare atenţie dacă va proceda la desfacerea tocului sau a tălpii încălţămintei, iar dacă se
va recurge la o astfel de manoperă se vor utiliza şurubelniţe ori alte instrumente
confecţionate special în acest scop (Foto 9).
Se vor percheziţiona cu grijă toate bunurile purtate de persoana percheziţionată în acel
moment, cum ar fi ceasurile de mână, portmoneele, brichetele, pachetele sau tabacherele
cu ţigări, umbrele, bastoane, poşetele şi alte bagaje aflate asupra celui percheziţionat,
aceste putând constitui locuri de ascundere al obiectelor, înscrisuri şi valori căutate ori pot
servi ca arme camuflate. Au fost cazuri când asupra unor persoane percheziţionate s-a
descoperit un telefon mobil care prin dislocarea unei părţi scoate la iveală un mini-pistol
(Foto 10).

Foto 10. Mini-pistol


În cazurile mai complicate când se presupune că obiectele căutate sunt înghiţite, ori sunt
introduse în incizii sub păr, sau sub coroana dentară, participarea medicului este absolut
necesară.
O atenţie deosebită se va acorda în cazul persoanelor percheziţionate, care poartă proteze
de mână sau de picior, protezele respective vor fi cercetate cu mare grijă, dat fiind faptul
că în practica judiciară s-au constatat cazuri, când astfel de proteze au fost prevăzute din
momentul confecţionării cu anumite locuri destinate ascunderii unor obiecte, înscrisuri
sau valori.
În cazul când asupra persoanei percheziţionate sunt găsite arme deţinute ilegal se
recomandă încătuşarea de îndată a acesteia, presupunându-se că este violentă apoi se
continuă percheziţia.
În situaţia când se presupune că persoana percheziţionată are înfăşurate pe corp anumite
bunuri sau dacă se impune cu necesite şi cercetarea corpului acesteia se va proceda la
dezbrăcarea persoanei în cauză. În astfel de situaţii se recomandă ca persoana
percheziţionată să rămână totuşi cu organele genitale acoperite.
Organele judiciare îşi pot forma presupunerea că unele persoane pot avea pe corp anumite
bunuri sustrase prin luarea în calcul a unor indicii legate de:
disproporţia mărită între volumul îmbrăcămintei purtate şi dezvoltarea fizică a persoanei;
mersul greoi al unei persoane – prin bandajare, mutarea greoaie a picioarelor ori
şchiopătând; poziţia anormală a porţiunilor din vestimentaţie; umflături neobişnuite;etc.
Din exemplele prezentate, care scot în evidenţă o parte din modurile de ascundere, la care
pot recurge persoanele ce urmează a fi percheziţionate corporal, rezultă faptul că, de
regulă organele judiciare trebuie ca înaintea de trecerea la executarea percheziţiei
corporale, să cunoască bune obiectele, înscrisurile sau valorile ce vor fi căutate, pentru că
în funcţie de natura şi mărimea acestora, poate aprecia şi locurile dar şi modul de
ascundere, de fixare pe corp.
În cazul furturilor din buzunare, trebuie să se manifeste o deosebită atenţie şi a se
interveni asupra făptuitorului într-un moment când să se asigure prezenţa portmoneului
sustras – fie în buzunarele vestimentaţiei, pe mâneca hainei ori în alt loc (borsetă,
servietă, ziar etc.), caz în care de regulă intervenţia trebuie să debuteze cu imobilizarea
braţelor pentru a nu da posibilitatea ca persoana în cauză să arunce bunul căutat.
Dezbrăcarea persoanei percheziţionate se va realiza numai în locuri închise fără accesul
publicului, decât numai cu participarea organului judiciar care execută percheziţia şi a
martorilor asistenţi.
La cererea persoanei percheziţionate pot participa ca asistenţi la efectuarea percheziţiei
corporale anumite peroane cum ar fi unii membri de familie şi apărătorul ales.
De precizat că prezenta apărătorului ales este obligatorie, atunci când percheziţia
corporală se execută asupra persoanelor care au calitatea procesuală şi pe timpul
cercetărilor au recurs la angajarea unui apărător în conformitate cu prevederile legale în
materie de asistenţă juridică.
Persoana percheziţionată va fi chestionată cu privire la provenienţa şi scopul deţinerii sau
portului obiectelor, înscrisurilor şi valorilor descoperite asupra sa, cu accent mai deosebit
asupra celor ce urmează să fie ridicate în vederea cercetărilor.
Nu vor fi ridicate de la persoana percheziţionată obiectele, înscrisurile şi valorile care nu
au legătură cu cauza cercetată şi care sunt deţinute şi purtate în mod legal.
Art.105 pct.2 din codul de procedură penală legiferează faptul că, organul judiciar este
obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu
fapta săvârşită ori a obiectelor şi înscrisurilor a căror circulaţie sau deţinere este interzisă.
Prin urmare pe timpul efectuării percheziţiei corporale şi pe măsura descoperirii unor
bunuri şi înscrisuri pentru a se hotărî ridicarea acestora organele judiciare trebuie
permanent să facă legătura acestora cu fapta cercetată.
Practica judiciară a demonstrat însă că nu întotdeauna organul judiciar care efectuează
percheziţia corporală, poate stabili această legătură din primul moment, ci numai după o
analiză amănunţită a acestor obiecte şi înscrisuri şi după cunoaşterea mai amplă a
împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea cercetată.
Din aceste considerente cu ocazia percheziţiei corporale pot fi ridicate pe lângă obiectele
şi înscrisurile precis determinate şi unele obiecte ori înscrisuri care au legătură cu
activitatea obişnuită a persoanei percheziţionate, cum ar fi: carneţele cu diferite
însemnări, agende telefonice, fotografii, corespondenţă etc., care pot oferi date şi
informaţii privind activitatea anterioară şi prezentă a celui percheziţionat sau legăturile
acestuia cu alţi participanţi la săvârşirea infracţiunii cercetate, ori alte persoane care pot
avea calităţi procesuale în cauza cercetată.
La terminarea percheziţiei corporale persoana percheziţionată este lăsată să se aranjeze
singură un anumit timp, căutându-se în jurul acesteia pentru a se constata dacă
percheziţionatul nu a aruncat obiecte, înscrisuri sau valori, care interesează cauza, apoi
după caz, dacă este necesar se poate relua sau repeta percheziţia corporală.
De regulă repetarea percheziţiei este necesară atunci când prima percheziţie a trebuit să
se facă în condiţii, atmosferice sau de iluminat, improprii, sau când nu s-a dispus la prima
percheziţie corporală, de mijloacele sau persoanele specializate necesare.
Se recomandă ca la repetarea percheziţiei corporale să asiste şi unul din martorii asistenţi
care au participat la prima percheziţie corporală, având în vedere că unele constatări vor
fi o continuitate a celor precedente.
De asemenea se recomandă ca percheziţia corporală să nu se execute în locuri
aglomerate, deoarece este mai dificil a se lua toate măsurile necesare pentru a preveni
fuga persoanelor ce urmează a fi percheziţionate ori pentru prevenirea apariţiei unor
factori negativi care pot afecta calitatea şi atingerea scopului percheziţiei respective, cum
ar fi: intervenţia unor persoane care pot simpatiza cu persoana percheziţionată din diferite
motive personale (rudă, complice etc.) sau care de regulă prin comportamentul lor
manifestă ostilitate faţă de prezenţa organelor judiciare.
Organele judiciare care vor proceda la efectuarea percheziţiei corporale, trebuie să
manifeste o atenţie deosebită în alegerea martorilor asistenţi. Se recomandă pe cât posibil
ca martorii să nu fie aleşi din rândul membrilor de familie, ori a persoanelor despre care
se ştie sau se poate bănui că fac parte din anturajul apropiat al percheziţionatului, ori pot
avea participaţie la fapta comisă de cel percheziţionat.
Percheziţia corporală propriu-zisă în cazuri motivate, poate fi completată cu o micro-
percheziţie care constă în cercetarea cu lupa a urmelor lăsate de manevrarea obiectelor ce
formează obiectul percheziţiei, situaţie în care de regulă se apelează la serviciul unui
lucrător criminalist, care îşi desfăşoară activitatea pe lângă organele de cercetare ale
poliţiei şi parchetului.
Percheziţia corporală propriu-zisă poate fi efectuată simultan cu o cercetare criminalistică
atunci când îmbrăcămintea sau corpul persoanei percheziţionate conţine urmele unei
capcanări chimice.
În practica judiciară au fost nenumărate cazuri când infractorii au comis furtul unor
bunuri sau valori pe care anterior s-au aplicat anumite substanţe chimice criminalistice,
pentru a nu mai da posibilitatea infractorului de a motiva în alt fel provenienţa şi posesia
acestor bunuri sau valori în a-şi crea alibiul de apărare şi a scăpa nepedepsit.
Astfel de exemplu, atunci când se va efectua percheziţia corporală a unei peroane bănuite
de furtul unei sume de bani dintr-o casă de bani care anterior a fost capcanată chimic, ori
când ar fi sustras bunuri sau valori tratate cu astfel de substanţe se va apela la serviciul
unui criminalist care va folosi lampa cu raze UV în scopul punerii în evidenţă a prezenţei
substanţelor respective.
La fel se va proceda şi în cazul prinderii în flagrant organizat, în cazul infracţiunilor de
luare de mită când de regulă bancnotele folosite se marchează cu cerneală “simpatică”.
Ulterior după clarificarea situaţiei tuturor obiectelor, înscrisurilor şi valorilor ridicate cu
ocazia percheziţiei corporale, cele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei
căreia îi aparţin chiar şi înainte de soluţionarea definitivă a procesului penal.
De menţionat că, nu se restituie obiectele care sunt supuse confiscării – parte din acestea
putând servi ca mijloc de probă în chiar cauza cercetată, sau care fac obiectul unor legi
speciale potrivit cărora fapta deţinerii, procurării ori folosirii cade sub incidenţa acestei
legi.
Modul de executare şi rezultatul percheziţiei corporale, sunt menţionate într-un proces
verbal pe care, organul judiciar care a efectuat percheziţia este obligat să-l întocmească,
act ce va fi semnat de către toţi participanţii, inclusiv de cel percheziţionat.
Procesul verbal de percheziţie corporală se va întocmi cu respectarea prevederilor art.91
şi art.108 din codul de procedură penală şi va trebui să conţină date concrete, în principal
cu privire la:
 organul judiciar care a executat percheziţia;
 identitatea persoanei percheziţionate şi a martorilor asistenţi;
 data, timpul şi locul executării;
 condiţiile în care obiectele şi înscrisurile au fost descoperite;
 menţiuni cu privire la obiectele şi înscrisurile ridicate şi neridicate;
 menţiuni cu privire la descrierea amănunţită a obiectelor şi înscrisurilor
descoperite, pentru a fi uşor de identificat şi recunoscut.
Cuprinsul procesului verbal va trebui să conţină menţiuni privind condiţiile în care s-a
efectuat percheziţia corporală, situaţiile care au intervenit pe parcursul executării şi în
mod cronologic toate activităţile desfăşurate cu această ocazie, cu precizarea exactă a
locului şi modului în care s-a găsit fiecare obiect sau înscris.
Procesul verbal de percheziţie corporală va fi întocmit în două exemplare din care unul se
va înmâna celui percheziţionat, va fi semnat de toţi participanţii pe fiecare pagină .

2.2. Percheziţia domiciliară


2.2.1. Reglementarea juridică, definiţia, formele şi etapele percheziţiei domiciliare
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de 10.12.1948, a recomandat tuturor statelor
membre să nu precupeţească nici unul din mijloacele care le stau la dispoziţie pentru
recunoaşterea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Acest act
normativ cu valoare internaţională consfinţeşte la art.12 printre altele, faptul că “Nimeni
nu va fi supus imixtiunii arbitrare în viaţa sa personală, în fiinţa sa, în domiciliul său, în
corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale.”
România este membră a O.N.U. iar constituţia României prin art.7 legiferează
“inviolabilitatea domiciliului”, consacrând faptul că: “domiciliul şi reşedinţa sunt
inviolabile şi că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia”.
Dreptul la inviolabilitatea domiciliului, izvorăşte din respectul faţă de personalitatea
umană care include şi respectul ce trebuie acordat şi mediului în care acesta îşi desfăşoară
viaţa de zi cu zi, domiciliul său.
Ca măsură de corijare a persoanelor care încalcă această prevedere, legiuitorul a stabilit
prin art.192 din Codul Penal faptul că aceste persoane săvârşesc infracţiunea de “violare
de domiciliu”. Această prevedere stabileşte faptul că pătrunderea fără drept în orice mod
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acesta, fără
consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia,
constituie infracţiunea de violare de domiciliu şi se sancţionează cu închisoare de la 6
luni la 4 ani.
Legea prevede şi forme agravante ale infracţiunii de violare de domiciliu atunci când
fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în
timpul nopţii sau prin folosirea de calităţi mincinoase cazuri în care pedeapsa aplicată
este închisoare de la 3 la 10 ani.
În dreptul constituţional, noţiunea de domiciliu are o accepţiune largă, cuprinzând practic
atât domiciliul în sensul dreptului civil, cât şi reşedinţa unei persoane fizice. În ambele
forme domiciliul cuprinde camera în care doarme, camerele în care trăieşte persoana
fizică cât şi dependinţele acestora, curtea, grădina, garajul sau orice loc împrejmuit ţinând
de ele. În practica judiciară noţiunea de domiciliu al persoanei fizice, care nu are nici o
legătură cu dreptul de proprietate sau calitatea de proprietar, au fost incluse orice locuinţă
ocupată în mod legal, cum ar fi şi camerele de hotel, camera dintr-un cămin studenţesc,
orice cameră închiriată, precum şi orice loc destinat pentru traiul acesteia.
Din cele prezentate rezultă că percheziţia domiciliară este de fapt o activitate prin care se
intervine în domiciliul persoanei, cu sau de cele mai multe ori fără voia persoanei
posesoare cu orice titlu a domiciliului respectiv şi în cazul percheziţiei domiciliare legea
face o derogare de la regula generală a inviolabilităţii domiciliului.
În art.27 pct.2 din Constituţia României sunt prevăzute situaţiile în care este permisă
pătrunderea în domiciliul persoanelor fără consimţământul acestora astfel:
 pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
în caz de necesitate, pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau
bunurile unei persoane;
 pentru executarea unor activităţi prin care se realizează apărarea securităţii
naţionale sau a ordinii publice;
 când se impune luarea unor măsuri necesare pentru prevenirea răspândirii unei
epidemii.
Conform art.27 pct.3 din Constituţia României, revizuită, percheziţia domiciliară poate fi
ordonată exclusiv de magistrat şi se poate efectua numai în formele prevăzute de lege,
adică de Codul de procedură penală.
În actele normative anterioare era prevăzut faptul că percheziţia domiciliară putea fi
efectuată atât cu autorizarea organului competent (procuror, judecător) cât şi cu
consimţământul persoanei ori în cazul infracţiunilor flagrante fără consimţământul
persoanei şi fără autorizarea organului competent.
Prin restricţiile impuse de normele legale în vigoare, legiuitorul a urmărit întărirea
dreptului persoanei privind inviolabilitatea domiciliului, obligând organele judiciare să
cântărească mult mai profund luarea deciziei de efectuare a percheziţiei domiciliare ca
excepţie de la prevederea constituţională de inviolabilitatea domiciliului, dând garanţia că
motivul invocat este absolut legal şi temeinic, care de altfel este apreciat numai de către
magistrat, la propunerea procurorului sau din oficiu.
Prin aceste restricţii, legiuitorul a urmărit cu deosebit interes prevenirea unor abuzuri sau
comiterea altor fapte din diferite motive, la care uneori recurgeau organele judiciare, dar
şi din necesitatea scoaterii în evidenţă a respectului pe care legea îl acordă mediului în
care persoana îşi desfăşoară viaţa de zi cu zi, domiciliul său.
Practica judiciară a scos în evidenţă că astfel de percheziţii s-au executat şi fără temei,
astfel că percheziţiile domiciliare uneori au constituit şi acte de abuz, prin care se
aduceau atingere onoarei şi demnităţii persoanei percheziţionate în domiciliu, ori i se
încălcau voit unele drepturi din răzbunare, în principal profitându-se de unele
imperfecţiuni ale normelor de reglementare în materie.
Percheziţia domiciliară este o activitate procesuală deoarece poate fi executată numai
într-o cauză penală.
Potrivit art.100 pct.319 din Codul de procedură penală, percheziţia domiciliară poate fi
dispusă numai în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii şi nu poate fi dispusă
decât numai după măsura începerii urmăririi penale, aşa cum a fost stabilit prin Legea nr.
281 din 2003 care a modificat conţinutul art.100 din Codul de procedură penală.

19
Codul de procedură penală
Conform reglementărilor anterioare percheziţia domiciliară putea fi efectuată şi în faza
actelor premergătoare fazei de urmărire penală, cu şi fără consimţământul persoanei
percheziţionate.
Percheziţia domiciliară îşi regăseşte reglementarea legală în normele juridice prevăzute
de Codul de procedură penală art.100 şi următoarele.
Percheziţia domiciliară prin natura, împrejurările şi conţinutul său constituie o activitate
complexă, cu rol deosebit în activitatea judiciară şi se caracterizează în principal prin
următoarele trăsături principale, astfel:
 este un act cu caracter judiciar, care constă în restrângerea dreptului la
inviolabilitatea domiciliului persoanei, fiind astfel considerat un act de
constrângere socială, în sensul că se efectuează fără a ţine cont de consimţământul
persoanei;
 are la bază respectarea principiului legalităţii şi al aflării adevărului, în sensul că
se dispune şi se desfăşoară în condiţii clare stabilite de lege şi numai în scopul
aflării adevărului. Prin intermediul percheziţiei domiciliare se pot descoperi probe
care să contribuie hotărâtor la soluţionarea cauzei penale. Astfel obiectele şi
înscrisurile descoperite şi ridicate în urma percheziţiei pot avea o deosebită
relevanţă în aflarea adevărului”15[15].Prin reglementarea strictă a actului de
dispunere şi executare a percheziţiei domiciliare i se imprimă un caracter strict
judiciar şi nu poate fi dispusă şi executată altfel decât numai în condiţiile şi
situaţiile prevăzute de lege.
 este un act de urmărire penală şi constituie un procedeu probator în sensul că se
execută numai în cadrul procesului penal, în legătură cu o cauză penală, cu
precizarea că, se poate dispune şi efectua numai după momentul începerii
urmăririi penale şi pe timpul judecăţii penale. Astfel art.100 pct.3 din Codul de
procedură penală stabileşte faptul că percheziţia domiciliară poate fi dispusă
numai de către judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la
cererea procurorului sau în cursul judecăţii, iar prin norma juridică de la pct.6 din
acelaşi articol stabileşte faptul că percheziţia nu poate fi dispusă înainte de
începerea urmăririi penale. Fiind un act de urmărire penală, percheziţia
domiciliară trebuie dispusă şi executată în mod obligatoriu după o anumită
procedură penală, stabilită strict prin normele juridice din art.100 şi următoarele
ale Codului de procedură penală, aspecte care vor fi dezvoltate în capitolul
“Procedura de efectuare a percheziţiei domiciliare”.
 este o activitate de teren a organelor judiciare şi cuprinde activităţi de căutare şi
cercetare a obiectelor şi înscrisurilor, care au legătură cu o cauză penală, iar din
punct de vedere criminalistic este considerată un procedeu probator, alături de alte
activităţi specifice cum ar fi: cercetarea la faţa locului, percheziţia corporală etc.,
iar procesul verbal prin care se fixează modul de desfăşurare şi rezultatul
percheziţiei domiciliare constituie mijloc de probă în procesul penal.
percheziţia domiciliară are un caracter relativ, în sensul că nu se va executa în mod
obligatoriu în toate cauzele penale, ci numai în anumite cauze penale şi numai atunci
când se refuză predarea ori se tăgăduieşte existenţa sau deţinerea unor obiecte şi
înscrisuri, a căror prezentare şi predare a fost cerută în mod expres de organele judiciare
şi care pot servi ca mijloc de probă într-o anumită cauză aflată în curs de cercetare sau de
judecată.
Prin urmare percheziţia domiciliară nu se va mai dispune atunci când persoana în cauză
consimte de bună voie să predea, sub luare de dovadă, obiectele şi înscrisurile care au
legătură cu cauza cercetată la cererea expresă a organelor judiciare.
Din cele prezentate putem defini percheziţia domiciliară ca fiind un act judiciar, un act de
urmărire penală şi un procedeu judiciar care constă în cercetarea efectuată în locuinţa
unei persoane şi a tuturor dependinţelor acesteia în scopul de a găsi şi ridica obiecte sau
înscrisuri, cunoscute organului judiciar dar nepredate de bună voie, precum şi în vederea
descoperirii unor alte mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale”16[16].
Formele şi etapele percheziţiei domiciliare
Percheziţia domiciliară, în ştiinţa “Criminalistică” este cunoscută drept “percheziţia
locului” care la rândul ei se împarte în:
 percheziţia locurilor deschise;
 percheziţia clădirilor.
Unii criminalişti în locul percheziţiei clădirilor au folosit termeni ca: percheziţia locurilor
închise ori percheziţia încăperilor.
Necesitatea împărţirii percheziţiei domiciliare a fost determinată de faptul că fiecare din
aceste variante se desfăşoară după metode diferite de cercetare iar în ştiinţa criminalistică
acestea sunt tratate separat.
Din punct de vedere criminalistic noţiunea “loc deschis” cuprinde terenurile cu acces
limitat cum sunt: curtea, grădina din jurul casei sau alte terenuri îngrădite şi cu acces
limitat20.
Noţiunea de loc închis din punct de vedere criminalistic se referă la: încăperile de locuit,
dependinţele şi locul de muncă21.
Percheziţia domiciliară fiind o activitate complexă necesită în mod obligatoriu pentru
efectuarea ei, parcurgerea a cel puţin 3 etape şi anume:
 etapa pregătitoare, care include măsurile preliminare luate înainte de începerea
percheziţiei propriu-zise;
 etapa repartizării sarcinilor de cercetare şi pază;
 cercetarea detaliată şi fixarea rezultatului percheziţiei domiciliare, care reprezintă
de fapt executarea propriu-zisă a percheziţiei domiciliare.
Aceste etape se parcurg în mod firesc şi în cadrul percheziţiilor corporale, însă în cazul
percheziţiilor domiciliare ele ocupă o preocupare mult mai distinctă în activitatea
judiciară prilejuită de executarea acestora.
În etapa preliminară a percheziţiei domiciliare, organele judiciare vor lua următoarele
măsuri:
 studierea dosarului cauzei;
 planificarea percheziţiei sau percheziţiilor;
 informarea cu privire la persoana percheziţionată şi a membrilor familiei acestuia,
a persoanelor cu care acesta locuieşte împreună;
 informarea asupra locului ce urmează a fi percheziţionat, asupra intrărilor şi
ieşirilor acesteia;
20
Camil Suciu, CRIMINALISTICA, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972,pag 556
21
Camil Suciu, op.cit.,pag 550
 informarea cu privire la mijloacele de legătură de care dispune cel percheziţionat,
a vecinătăţilor şi raporturilor cu vecinii;
 informarea asupra obiectelor şi înscrisurilor ce trebuie căutate şi ridicare cu ocazia
percheziţiei;
 organizarea echipei operative de percheziţie cu stabilirea rolului fiecărui membru
al echipei şi modul de deplasare la locul percheziţiei;
 stabilirea mijloacelor tehnice necesare în efectuarea percheziţiei;
 stabilirea modului de pătrundere în locul unde se va efectua percheziţia şi de
asigurare a participării martorilor asistenţi, în unele situaţii aceştia pot fi dinainte
stabiliţi;
 organizarea pazei căilor de acces în locul ce urmează a fi percheziţionat;
 stabilirea primelor măsuri care se vor lua după pătrunderea în locul ce urmează a
fi percheziţionat, cum ar fi:
 reţinerea pe loc a tuturor persoanelor găsite în locul respectiv până la terminarea
percheziţiei;
 imobilizarea persoanelor care vor avea un comportament agresiv ori vor încerca
sub orice formă împiedicarea efectuării percheziţiei;
 solicitarea celui percheziţionat să prezinte toate cheile de la încăperile care sunt
încuiate;
 identificarea tuturor persoanelor găsite la locul percheziţiei şi stabilirea statutului
acestora şi a legăturii cu persoana percheziţionată;
 dacă se va socoti ca necesar în această fază se va proceda la percheziţionarea
corporală a tuturor persoanelor găsite la locul percheziţiei, după care vor fi
grupate într-un singur loc, unde vor fi supravegheate de membrii desemnaţi din
echipa de percheziţie şi li se va interzice deplasarea de bună voie, decât numai la
solicitarea celui care efectuează percheziţia propriu-zisă;
 în unele situaţii pentru o mai mare eficienţă şi obiectivitate se poate proceda la
încuierea şi sigilarea iniţială a încăperilor care se vor deschide şi desigila ulterior
pe măsura desfăşurării percheziţiei propriu-zise.
De menţionat că înainte de deplasarea la locul percheziţiei, echipa de percheziţie va fi
instruită de către şeful echipei cu privire la modul de executare a percheziţiei şi rolul pe
care fiecare membru îl va avea pe timpul executării percheziţiei.
Etapa a doua a percheziţiei domiciliare are loc după măsurile preliminare şi în această
etapă funcţie de situaţiile concret ivite la locul percheziţiei, şeful echipei de percheziţie,
va proceda la completarea sarcinilor membrilor echipei de percheziţie, se va indica
metoda de lucru ce va fi folosită în executarea propriu-zisă a percheziţiei şi se vor
repartiza în concret sarcinile de căutare şi cercetare a locului percheziţionat.
Etapa a treia a percheziţiei domiciliare coincide cu efectuarea propriu-zisă a percheziţiei
care constă în căutarea şi cercetarea în detaliu a locului percheziţiei şi a tuturor obiectelor
şi înscrisurilor aflate în acest loc.
Metodele de căutare şi cercetare se vor trata în mod mai amplu la capitolele privind
particularităţile percheziţiei în loc deschis şi în loc închis, acestea fiind total diferite şi
specifice fiecărei forme de percheziţie domiciliară.
Cercetarea locului percheziţiei poate fi efectuată simultan în toate încăperile,
dependinţele, împrejmuirile aferente etc. sau separat într-o ordine stabilită funcţie de
efectivele care vor compune echipa de percheziţie.
Unii criminalişti includ în această etapă şi activitatea de fixare, de materializare a
rezultatelor percheziţiei, prin întocmirea procesului verbal în care se vor menţiona
cronologic modul de efectuare a percheziţiei şi constatările făcute, iar alţii au considerat
că acest moment ar fi de fapt o a patra etapă a percheziţiei domiciliare.
De precizat că în practica judiciară, atunci când percheziţia domiciliară se efectuează într-
un loc mai mare ca întindere, cu mai multe încăperi, dependinţe şi împrejmuiri mai
numeroase s-a uzat de întocmirea procesului-verbal de percheziţie domiciliară în mod
simultan cu activitatea de căutare şi cercetare, numai dacă acest lucru a fost posibil şi
pentru a fi siguri că se va face menţiunile cu privire la toate aspectele şi nu vor fi scăpări
care să poată da naştere la unele interpretări negative din partea persoanei percheziţionate
ori a altor persoane interesate. În practică s-a ridicat problema dacă dispoziţiile art. 101
al. 2 din Codul de procedură penală în vigoare până la 1 iulie 200322 referitor la
efectuarea percheziţiei domiciliare pe baza consimţământului scris al
percheziţionatului, sunt constituţionale.
Socotim că această dispoziţie era şi este constituţională şi după revizuire
deoarece:
 nici o dispoziţie din Constituţia revizuită nu interzice implicit sau explicit
percheziţia domiciliară pe baza consimţământului scris al
percheziţionatului;
 în art. 23 pct. 2, constituantul dispune că percheziţia este permisă numai în
cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, ceea ce înseamnă că legiuitorul este
împuternicit în acest sens, şi dacă aşa a hotărât legiuitorul iniţial, aceasta a fost şi
este în limitele Constituţiei;
 în art. 27 pct. 1 teza II, constituantul dispune că nimeni nu poate pătrunde sau
rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia; or
legiuitorul în temeiul „învoirii acesteia”, a introdus condiţia mai restrictivă prin
sintagma „consimţământul scris al acesteia”23 în cazul percheziţiei, ceea ce
înseamnă că percheziţia nu poate fi efectuată pe baza unei învoiri verbale, ci
numai scrise dacă legiuitorul prevede aceasta;
 în art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în art. 17 al Pactului
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, sunt interzise numai
imixtiunile arbitrare sau ilegale în domiciliul persoanei.
Persoana îşi exercită o libertate putând consimţi scris dacă apreciază necesar efectuarea
percheziţiei domiciliare, pentru a evita procedura instituită de Codul de procedură penală
prin care i-s-ar încălca mai multe drepturi în caz de nevinovăţia sa ( procedura învinuirii,
chemării la sediul organului de urmărire penală, angajarea unui avocat, etc.)24

22
La 1 iulie 2003 a intrat în vigoare Legea nr. 281/2003 care a dat o nouă formulare art. 101 din C.proc.pen.
în care nu mai este reglementată percheziţia domiciliară pe baza consimţământului scris al
percheziţionatului dispoziţie după opinia noastră discutabilă.
23
Evident că este vorba numai de un consimţământ valabil format şi exprimat ceea ce exclude dolul,
eroarea, violenţa.
24
Sub acest aspect credem că nici un impediment nu ar fi dacă legiuitorul organic ar permite percheziţia
domiciliară dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziţia consimte în scris la aceasta.
2.3.Percheziţia la locul de muncă
Este o situaţie specială de practicare a percheziţiei domiciliare a locurilor închise.
De regulă la locul de muncă, unii infractori pot ascunde atât obiecte sustrase de la locul
de muncă cât şi obiecte provenite din alte furturi care au fost aduse şi ascunse la locul de
muncă pentru mai multă siguranţă.
În general percheziţia la locul de muncă se efectuează simultan cu percheziţia locului de
domiciliu, odată cu sau ulterior percheziţiei corporale, pentru ca obiectele ascunse aici să
nu fie îndepărtate sau distruse de vreun complice sau alte persoane interesate.
Cea mai dificilă problemă care trebuie lămurită de organul judiciar în cazul percheziţiei la
locul de muncă este delimitarea precisă a locului percheziţiei.
Acest loc poate fi limitat la un dulap ţinut sub cheie la un sertar sau poate cuprinde o
suprafaţă mai mare – un atelier, depozit etc., unde persoana percheziţionată are acces în
virtutea sarcinilor de serviciu.
Pentru a se asigura succesul percheziţiei este necesar a se cunoaşte din timp configuraţia
terenului, amplasamentul atelierului, halei de lucru etc., a amenajărilor din interiorul
acestora, a instalaţiilor sau alte accesorii ce pot fi folosite de cel percheziţionat drept
ascunzătoare.
Percheziţia în birouri se limitează la căutarea în sertare, dulapuri, coşuri de gunoi,
vestiare – cuprinzând cercetarea tuturor obiectelor aflate în interiorul biroului folosit de
persoana percheziţionată.
Percheziţia la locul de muncă se efectuează în prezenţa unor reprezentanţi ai societăţii sau
instituţiei respective care au şi calitatea de specialişti, aceştia folosind pe de o parte ca
martori asistenţi dar şi pentru a da unele indicaţii de specialitate privind locurile probabile
de ascundere ce pot fi folosite de persoana percheziţionată.
De precizat că informarea conducătorului societăţii sau instituţiei respective şi a
persoanelor care îl reprezintă, este obligatorie, însă organul judiciar va executa
percheziţia indiferent de acordul acestuia, acesta având un caracter silit.
La percheziţionarea locului de muncă vor fi respectate toate celelalte reguli valabile
percheziţiei domiciliare.
Percheziţia la locul de muncă uneori poate conţine şi percheziţia unor locuri deschise –
terenuri, în care cel percheziţionat îşi desfăşoară serviciul.

2.4.Efectuarea percheziţiei în loc închis


Este considerat loc închis orice imobil sau clădire care va cuprinde de regulă încăperile
de locuit, dependinţele acestora (terasă, balcon, baie – WC, bucătărie, debara, magazie
etc.) şi locul de muncă (atelier, garaj, depozit etc.).
Pot face parte din categoria locurilor închise casa de locuit, apartamentul situat într-un
bloc de locuinţe, camera de hotel ori într-un complex studenţesc.
Ca orice percheziţie domiciliară şi aceasta parcurge cele 3 etape.
În etapa preliminară, de exemplu, în cazul când urmează a se efectua percheziţia
domiciliară într-un apartament se va stabili cu claritate adresa apartamentului – localitate,
strada, numărul, blocul, scara, etajul şi numărul de ordine al apartamentului.
De asemenea se va stabili numărul de camere de locuit şi celelalte dependinţe,
comunicarea acestora cu exteriorul (uşi sau ferestre), vecinii de apartament atât de pe
acelaşi nivel cât şi nivelurile primul superior şi primul inferior, urmându-se identificarea
acestora şi natura relaţiilor cu persoana percheziţionată.
În practica judiciară au fost întâlnite situaţii când între vecini şi percheziţionat au existat
relaţii infracţionale şi relaţii foarte apropiate, care le-au înlesnit posibilitatea aruncării din
balcon în balcon, a unor obiecte pentru a nu fi descoperite în locuinţa celui
percheziţionat.
Cunoaşterea vecinilor prezintă importanţă pentru organele judiciare şi în activitatea de
alegere a martorilor asistenţi, care vor fi identificaţi şi invitaţi să asiste la efectuarea
percheziţiei domiciliare.
În cadrul acestei etape se vor executa toate activităţile care ţin de planificarea percheziţiei
domiciliare.
Deplasarea la locul unde se va efectua percheziţia se va face cu mare atenţie, pentru a nu
alarma pe cel percheziţionat şi pe vecinii acestuia.
Această alarmare ar conduce la punerea în gardă a percheziţionatului, care ar putea
recurge la blocarea căilor de pătrundere în clădire cu intenţia de a se sustrage de la
efectuarea percheziţiei. ori nu s-ar mai realiza momentul surprinderii.
De regulă în practica judiciară, se recomandă ca apariţia echipei de percheziţie să
constituie o surpriză pentru cel percheziţionat.
Dacă deplasarea echipei se face cu un autoturism este recomandat să nu fie oprit chiar în
faţa imobilului, clădirii etc., care urmează a fi percheziţionată. Autoturismul se va opri la
o distanţă apreciabilă de locul percheziţiei, eventual pe o stradă din vecinătate iar
membrii echipei se vor deplasa în grupuri mici, de numai două sau trei persoane.
Echipa de percheziţie nu se va deplasa în grup compact, iar în cazul când locul
percheziţiei se află într-un bloc sau clădire similară, o parte din membrii echipei se vor
deplasa cu liftul dacă clădirea este prevăzută cu un astfel de mijloc.
O atenţie deosebită se va acorda câinilor de pază care eventual există în locul unde se va
efectua percheziţia, situaţie în care se va folosi un vecin sau o altă persoană cunoscută de
aceasta, ori se va utiliza anumite procedee de blocare şi imobilizare a acestora.
Înainte de pătrunderea în clădire vor fi luate măsuri de pază şi supraveghere a ieşirilor şi
ferestrelor, iar intrarea echipei de percheziţie se va face in urma sunării sau baterii la uşa
persoanei căreia i se va face percheziţia.
Dacă uşa de la intrare este blocată iar în clădire locuiesc mai multe familii se va suna la
apartamentul unuia dintre vecini pentru a li se deschide uşa de acces (exemplu: blocurile
care sunt prevăzute cu interfon care de regulă au uşile închise fără posibilitatea de a fi
deschise prin exterior).
În cazul în care persoana percheziţionată va deschide uşa imobilului, clădirii,
apartamentului etc. organul judiciar după ce se va legitima, va aduce la cunoştinţă
percheziţionatului faptul că urmează a se efectua percheziţia domiciliară, i se va explica
motivul executării şi baza legală în care se execută.
După ce se face cunoscut scopul percheziţiei, organul judiciar va solicita persoanei
percheziţionate să predea de bună voie obiectele şi înscrisurile căutate.
Dacă aceste obiecte şi înscrisuri sunt predate, organul judiciar va analiza şi aprecia dacă
se va mai efectua sau nu percheziţia.
În practica judiciară au fost situaţii când organul judiciar a insistat pentru executarea
percheziţiei şi a fost surprins de faptul că a descoperit şi ridicat alte obiecte şi înscrisuri
de a căror existenţă nu avea cunoştinţă şi care au constituit probe importante în
soluţionarea cauzei. Datorită acestui fapt se recomandă efectuarea percheziţiei chiar şi în
cazul când cel percheziţionat a acceptat şi predat de bună voie obiectele şi înscrisurile
solicitate.
Au existat şi cazuri în care cu ocazia percheziţiei sau găsit obiecte şi înscrisuri prin care
s-a demonstrat comiterea de către cel percheziţionat şi a altor fapte, altele decât cele în
care era cercetat în acel moment, fapte care se aflau în evidenţa cu autori necunoscuţi ori
care încă nu fusese reclamate.
Dacă după ce se va suna sau bate la uşa persoanei percheziţionate, uşa nu va fi deschisă
vom avea două situaţii:
 ori în locuinţa respectivă nu se află nici o persoană;
 ori persoana percheziţionată sau în lipsa acesteia, celelalte persoane care locuiesc
împreună cu aceasta, din anumite motive nu deschid.
În această situaţie organul judiciar se va informa la vecini dacă persoana respectivă este
plecată de acasă, sau dacă din anumite motive nu vrea să deschidă uşa.
Dacă se va stabili că cel percheziţionat este plecat de la domiciliu (la serviciu, la piaţă
etc.) şi în locuinţă nu se află nici o altă persoană, organul judiciar va recurge la trimiterea
unui echipaj după persoana ce urmează a fi percheziţionată dacă poate fi găsită, ori va
aştepta sosirea acesteia prin asigurarea pazei locuinţei cu lucrători operativi.
În cazul când se va stabili că cel percheziţionat se sustrage în mod vădit de la efectuarea
percheziţiei ori nu poate fi găsit percheziţia se va executa în prezenţa unui alt membru de
familie sau a unui vecin cu capacitatea de exerciţiu.
Atunci când uşa nu va fi deschisă de bună voie va fi forţată de organul judiciar, care
efectuează percheziţia în prezenţa martorilor asistenţi şi a persoanei care participă la
efectuarea acesteia.
După forţarea uşii şi pătrunderea în locuinţă, organul judiciar din nou poate fi pus în faţa
a două situaţii – în locuinţă să existe persoane chiar şi persoana percheziţionată ori în
interior nu se află nici o persoană.
În ambele cazuri se va trece la efectuarea percheziţiei cu respectarea regulilor procedurale
şi a celor de tactică criminalistică.
După pătrunderea în locuinţă este recomandat ca organul judiciar însoţit de celelalte
persoane găsite la locul percheziţionat dar şi în prezenţa martorilor asistenţi, va efectua o
primă verificare (cercetare) a tuturor încăperilor prin observare pentru a preveni
distrugerea obiectelor şi înscrisurilor căutate, descoperirea altor persoane care nu s-au
arătat în prima fază, ori pentru a preveni încercările acestora de semnalizare, ori de a
folosi telefonul în scopul de a face cunoscută operaţiunea, ori din alt interes personal dar
care ar putea avea unele efecte asupra percheziţiei şi rezultatului acesteia.
Se va acorda în această fază o mare atenţie sobelor şi WC-urilor, unde persoanele
interesate pot arde, distruge ori arunca unele obiecte sau înscrisuri căutate de organul
judiciar.
Tot în prima fază a percheziţiei, de cercetare – observare a locului de percheziţionat,
organul judiciar ia cunoştinţă de numărul încăperilor de locuit, numărul persoanelor aflate
în locuinţă, poziţia încăperilor, existenţa unor bunuri ce interesează cauza cercetată,
poziţia şi starea acestora, în general aspectul încăperilor în care se va efectua percheziţia.
Dacă este necesar, tot în această fază se poate efectua fotografii judiciare de orientare a
locului percheziţionat, de orientare sau schiţă ori pentru a imortaliza aspectul general al
încăperilor şi poziţia iniţială a bunurilor aflate în acest loc cu accent pe obiectele şi
înscrisurile căutate.
În cazul când în locul ce urmează a fi percheziţionat sunt găsite mai multe persoane toate
persoanele respective vor fi strânse într-un singur loc, de regulă în încăperea unde nu pot
acţiona asupra obiectelor căutate, după care se va proceda la legitimarea acestora, ocazie
cu care se va stabili motivul prezenţei lor în acest loc şi relaţiile ori legăturile acestora cu
persoana percheziţionată.
Din acest loc îi va fi permisă deplasarea numai a celui percheziţionat, care împreună cu
martorii asistenţi vor asista organul judiciar pe tot timpul efectuării percheziţiei, iar
celelalte persoane vor fi păzite şi supravegheate de lucrători operativi care însoţesc echipa
de percheziţie.
Persoanelor care sunt oprite la locul percheziţiei inclusiv martorilor asistenţi şi celui
percheziţionat li se atrag atenţia că nu au voie să se deplaseze din locul unde au fost
strânse, să nu mute nici un obiect de la locul lui fără aprobarea conducătorului
percheziţiei şi în principiu să nu întreprindă nici un fel de activitate fără acordul acestuia.
Persoanele găsite la locul percheziţiei precum şi cele care vor sosi pe parcursul efectuării
percheziţiei, vor fi reţinute în acest loc până la terminarea acestei activităţi. Excepţie de la
această regulă fac persoanele care vin în interes de serviciu cum ar fi: medici, poştaşi,
casieri colectori la energie electrică etc. dar şi acestora înainte de plecare li se pune în
vedere să nu divulge nimic cu privire la prezenţa şi motivul prezenţei organului judiciar
în acel loc.
De asemenea în primă fază se continuă cu efectuarea unei percheziţii corporale a tuturor
persoanelor aflate la locul percheziţiei, care de regulă se execută prin palparea
îmbrăcămintei şi controlul în buzunare, poşete, genţi, borsete etc.
Tot imediat după pătrunderea în locuinţă, clădire etc., locul ce urmează a fi
percheziţionat, conducătorul percheziţiei va redistribui sarcinile fiecărui membru al
echipei de percheziţie şi va stabili modul concret în care va efectua percheziţia
domiciliară respectivă.
După ce organul judiciar a executat aceste activităţi care fac parte din prima fază a
percheziţiei şi s-a asigurat că are acces în toate încăperile şi dependinţele locuinţei sau
clădirii respective ce urmează a fi percheziţionată, se va trece la faza a doua a percheziţiei
domiciliare.
Această fază presupune, executarea propriu-zisă a percheziţiei domiciliare, care cuprinde
activitatea de căutare şi cercetare în detaliu a fiecărei încăperi a obiectelor şi înscrisurilor
aflate la locul percheziţiei.
În general activitatea de căutare a obiectelor, începe de la intrare continuând cu încăperile
imediat apropiate şi dependinţele.
Căutarea sistematică a obiectelor percheziţiei se poate face după mai multe metode, în
raport de natura obiectului căutat şi de posibilităţile de ascundere a acestuia. Se are în
vedere dimensiunile şi utilitatea obiectelor căutate.
De exemplu un autoturism va fi căutat în garaj sau obiectele de uz casnic (cuţit, secure
etc.) se vor căuta în bucătărie etc.
Obiectele mărunte de valoare sau bijuteriile vor fi căutate în încăperi de regulă prin
casete, vaze de flori, bomboniere, poşete sau alte asemenea bunuri unde astfel de obiecte
pot fi păstrate sau ascunse.
O încăpere poate fi cercetată mergând consecvent în sensul unei mâini, pornind de la
intrare, sau se poate face la întâlnire, când încăperea este cercetată de doi lucrători şi au
început ambii dintr-un loc dar în sensuri opuse.
Este necesar a se respecta această regulă pentru a nu se omite de la cercetare anumite
porţiuni ale încăperii sau parte din bunurile aflate în aceasta.
După cercetarea bunurilor dispuse pe lângă pereţii încăperii, se va continua cu cercetarea
spre centrul camerei unde de regulă sunt mai puţine bunuri de obicei masa cu scaunele.
Sub conducerea şi coordonarea şefului percheziţiei, cercetarea locului percheziţiei se
poate face şi în paralel când mai mulţi lucrători din cadrul echipei de percheziţie se pot
ocupa de mai multe încăperi simultan.
De regulă unele obiecte corp delict ca – haine furate, topoare, arme de foc etc. se caută cu
mare atenţie în dulapuri, poduri, sub duşumele, în pivniţe, debarale, boxe, sub paturi, în
saltele şi chiar în pereţi mai ales dacă se descoperă urme mai recente de zidărie, reparaţii
etc.
Descoperirea ascunzătorilor în duşumele se realizează după aspectul florii cuielor, a
prafului pe duşumele, a spaţiului diferit dintre scânduri, precum şi după sunetul deosebit
în locul unde se află spaţiul gol.
Metoda de cercetare nu diferă numai după mărime sau folosinţa obiectelor căutate, ci şi
din considerentul dacă acestea după ascundere au rămas întregi, ori au fost desfăcute în
subansamble sau piese componente, modificate ori distruse.
Pe parcursul percheziţiei vor fi efectuate fotografii judiciare privind obiectele descoperite
– atât cele căutate cât şi cele care fac obiectul ridicării potrivit legii, precum şi a locurilor
sau ascunzătorilor unde aceste obiecte au fost găsite.
Una din problemele ce trebuie rezolvate de cel care face percheziţia, este de a stabili
criteriul după care vor fi ridicate obiectele descoperite în cursul percheziţiei.
De regulă obiectele şi înscrisurile care fac obiectul percheziţiei, vor fi ridicate, sigilate şi
ambalate, după caz, în ordinea cronologică a descoperirii lor, rămânând la finalul
percheziţiei şi stabilirea celorlalte categorii de obiecte - care vor fi ridicate – respectiv
cele care nu sunt permise de lege la deţinerea precum şi alte obiecte care nu au legătură
direct cu cauza cercetată.
Din această categorie fac parte acele obiecte şi înscrisuri care sunt deja “poate” permise
la deţinerea din punct de vedere legal neputându-se face imediat legătură cu cauza
cercetată, este necesar o analiză ulterioară şi după o cunoaştere mai amplă a
împrejurărilor percheziţiei. Exemplu, în cazul unei infracţiuni în care sau folosit obiecte
de tip secure, topor, vor fi ridicate toate obiectele de acest fel, neputându-se stabili
obiectul folosit decât după o continuare a cercetărilor în urma unei constatări traseologice
efectuate ulterior în laboratorul criminalistic. De asemenea, în cazul unui furt al unor
articole de îmbrăcăminte care nu s-au descoperit cu ocazia percheziţiei, se vor ridica
eventual unele fotografii sau casete video, în care persoana percheziţionată ori membrii
săi de familie apar îmbrăcate cu astfel de articole.
Pe tot timpul percheziţiei organul judiciar va acorda o atenţie deosebită modului de
comportare şi stărilor sufleteşti parcurse de cel percheziţionat, având în vedere faptul că
în multe cazuri anumite trăiri emoţionale ale acestuia au trădat de regulă locul ascunderii
obiectelor căutate.
Exemplu:
unele persoane percheziţionate au emoţii mai puternice chiar tremură sau îşi freacă
mâinile atunci când organul judiciar se apropie de locul unde sunt ascunse obiectele sau
înscrisurile căutate;
în unele cazuri persoana percheziţionată scoate câte un oftat de uşurare, atunci când
organul judiciar a trecut de ascunzătoare şi nu a descoperit obiectul sau înscrisul căutat.
După finalizarea activităţii de căutare şi cercetare a tuturor încăperilor şi dependinţelor,
organul judiciar va întocmi un proces verbal în care va consemna modul în care s-a
desfăşurat percheziţia cronologic toate activităţile desfăşurate, bunurile şi înscrisurile
descoperite care au fost ridicate.
De asemenea în acest act se vor face menţiuni şi cu privire la obiectele ridicate de
persoanele participante, de regulă cel percheziţionat şi martorii asistenţi.
Ulterior percheziţiei se vor întocmi planşe fotografice cu aspectele de la locul
percheziţionat şi se vor dispune unele constatări tehnico-ştiinţifice dacă este cazul, funcţie
de urmele pe care le conţin obiectele ridicate.
În cazul înscrisurilor, de regulă pot fi dispuse ulterior ridicării lor constatări
criminalistice, pentru a identifica autorul înscrisului sau chiar o examinare cu lupă pentru
descifrare ori traducerea acesteia atunci când este scris într-o limbă străină.
În funcţie de particularităţile şi caracteristicile de construcţie a încăperilor, accesoriilor şi
mobilierului pot fi folosite şi alte metode pe care organul judiciare le va socoti ca
necesare pentru atingerea scopului percheziţiei.
Ca metode de căutare folosite de organele judiciare la percheziţia domiciliară în locuri
închise mai putem enumera:
1. pereţii încăperilor vor fi cercetaţi atât sub aspectul grosimii dar şi prin batere cu
ciocanul pentru a se descoperi eventualele goluri.
2. folosirea unei sonde metalice şi proba cu apă pentru a descoperi unele ascunzători
în pământul aflat sub duşumea – astfel sonda va pătrunde mai uşor iar apa va fi
absorbită de un pământ mai puţin bătătorit care poate indica locul unde s-a
efectuat o săpătură mai recentă şi care poate constitui o ascunzătoare folosită de
cel percheziţionat. Metoda cu sonda metalică şi proba cu apa nu dau rezultate în
cazul unei ascunzători adânci şi mai vechi.
3. scările atât din lemn cât şi din plăci de beton vor fi încercate pentru a stabili dacă
au joc, caz în care se va insista pentru controlul cu atenţie a acestora. La unele
scări din lemn treptele pot fi dublate iar între ele se pot ascunde diferite obiecte
din categoria celor căutate de organele judiciare.
4. De asemenea, balustradele scărilor care pot fi scobite sau prevăzute cu goluri
unde pot fi ascunse obiecte sau înscrisuri, cazuri în care dacă sunt date ori
informaţii care trădează o astfel de ascunzătoare, va necesita demontarea lor.
În acelaşi mod se poate proceda şi în cazul cercetării unor plafoane sau pardoseli
confecţionate din lemn.
În cazul parchetului dacă prezintă un joc între piese sau diferă ca montaj, trădează în mod
sigur faptul că ulterior montării s-a umblat în acest loc şi poate constitui semnul unei
ascunzători fie în piesele parchetului sau sub acesta, situaţie în care se va proceda la
demontarea acestuia în porţiunea respectivă.
 folosirea căutătorului de metale – instrument de detectare a unor obiecte metalice
care interesează cauza sau au fost ascunse de cel percheziţionat în diferite locuri
din incinta locuinţei;
 folosirea unei lanterne de buzunar, pentru căutarea în locuri greu accesibile şi
neiluminate, cum ar fi: grătarele de ventilaţie, pivniţe neiluminate, anumite colţuri
din încăperi slab iluminate etc.;
 folosirea lupei pentru descifrarea unor înscrisuri;
 folosirea metodei de pipăire cu mâna a tapiseriilor unor bunuri – canapele, fotolii,
scaune etc.;
 observarea cu atenţie a unor ferestre, în deosebi a pervazurilor acestora care pot fi
dublate şi pot ascunde în spatele dublurii o nişă. La fel se va proceda şi în cazul
uşilor şi a tocurilor acestora.
 în cazul cărţilor din biblioteci se va folosi metoda scuturării sau răsfoirii filă cu
filă a acestora;
 metoda mutării corpurilor mobilierului pentru a descoperi unele eventuale zone
mai groase ce pot trăda prezenţa unor pereţi dubli. Au fost găsite astfel de
ascunzători în cazul unor dulapuri metalice, şifoniere din lemn etc.
 examinarea atentă a picioarelor mobilierului din lemn la care pot fi făcute unele
găuri ce pot servi ca ascunzători;
 cercetarea cu atenţie a obiectelor care prezintă pe verso o căptuşeală ataşată, cum
ar fi de exemplu: la tablouri, icoane, oglinzi etc., iar spaţiul dintre obiectul în sine
şi căptuşeală poate servi ca ascunzătoare. Se va folosi metoda detectării obiectelor
căutate prin înţepare cu ac metalic (sondă din oţel) prin căptuşeala acestor obiecte.
La fel se va proceda şi în cazul obiectelor împăiate – păsări sau diferite animale.
În practica judiciară s-au descoperit obiecte mărunte în special bijuterii sau valută în
astfel de ascunzători.
în cazul unor instrumente muzicale se va cerceta interiorul acestora sau husele acestora
(vioară, chitară etc.);
folosirea metodei cercetării cu lampa cu raze ultraviolete pentru identificarea obiectelor
purtătoare de înscrisuri cu cerneală invizibilă (simpatică), ori care pot fi contaminate cu
substanţe criminalistice folosite în capcanarea chimică a unor obiecte;
privirea în zare a bibelourilor din porţelan, sticlă sau material plastic;
scuturarea şi cântărirea cutiilor de conserve care pot fi recapsate după folosirea
conţinutului iniţial;
în cazul mijloacelor de transport aflate în garaje se va utiliza cunoştinţele avute privind
datele tehnice ale acestora pentru a se putea aprecia toate locurile unde se presupune că
pot fi ascunse obiecte sau înscrisuri, cum ar fi: portierele autoturismelor, rezervoarele de
combustibil, cadrul bicicletelor confecţionate din ţeavă etc.

2.5. Efectuarea percheziţiei în loc deschis


Prin loc deschis se înţelege curtea, grădina din jurul casei sau alte terenuri îngrădite şi cu
acces limitat.
Locurile deschise dar cu acces general, nu constituie obiect al percheziţiei domiciliare
chiar dacă aparţine persoanei căreia i se face percheziţia, cercetarea acestor locuri intrând
în sfera activităţilor operative, sau eventual de cercetare a locului săvârşirii infracţiunii.
Din aceste considerente putem preciza că locul deschis, privit ca posibilitate de loc al
percheziţiei domiciliare, poate fi orice teren aflat în posesia persoanei percheziţionate, cu
orice titlu, dar numai cu condiţia ca acesta să fie cu acces limitat. În acest loc trebuie să
aibă în mod normal, acces numai persoana percheziţionată, şi persoanele care locuiesc
împreună cu aceasta, iar prin excepţie şi în diferite condiţii alte persoane.
Accesul limitat în locul deschis percheziţionat prezumă faptul că obiectele sau
înscrisurile descoperite şi ridicate au fost ascunse (depozitate) de către percheziţionat ori
altă persoană interesată în cauza cercetată. Astfel se limitează numărul persoanelor care
ar fi avut posibilitatea de ascundere, de depozitare a obiectelor şi înscrisurilor căutate de
organul judiciar, iar cel percheziţionat este lipsit de puterea de a pretinde existenţa
întâmplătoare a acestora în locul respectiv.
Percheziţia domiciliară în locurile deschise parcurge ca şi percheziţia locurilor închise
cele trei etape:
 etapa preliminară;
 etapa repartizării sarcinilor de cercetare şi pază:
 cercetarea detaliilor şi fixarea rezultatelor obţinute.
Regulile tactice şi de procedură după care se desfăşoară percheziţia domiciliară în loc
deschis, sunt aceleaşi ca şi la percheziţie locurilor închise, însă diferă metodele de
cercetare folosite de organele judiciare.
Executare propriu-zisă a percheziţiei domiciliare în loc deschis, presupune în primă fază
recunoaşterea terenului şi stabilirea ordinii cercetării, iar în a doua fază se realizează
cercetarea în detaliu la locul respectiv.
În primă fază se va stabili particularităţile locului care urmează a fi percheziţionat, se face
un examen general, o privire de ansamblu a acestuia, pentru a-i stabili în mod concret
limitele şi acoperămintele.
Metodele de cercetare vor fi stabilite şi în funcţie de utilitatea locului respectiv, care după
caz poate fi o curte, un ocol cu diferite bunuri materiale depozitate (lemne de foc, fân
etc.) sau chiar teren agricol cultivat.
În toate situaţiile este indicat ca locul deschis care urmează a fi percheziţionat, să fie
împărţit în mai multe sectoare, ţinându-se cont de scopul percheziţiei, numărul
persoanelor găsite în acest loc şi de delimitările naturale existente.
Se va căuta pe cât posibil, ca aceste sectoare să nu fie prea mari, şi să fie precis delimitate
în aşa fel încât să nu rămână porţiuni de teren necercetat.
Ca metodă de cercetare propriu-zisă a locului se poate utiliza cercetarea în linie dreaptă,
în spirală sau prin insistarea numai asupra unor anumite puncte.
Dacă terenul percheziţionat are o întindere mai mare, se poate utiliza metoda greblatului,
adică prin dispunerea unei grupe de persoane în lanţ.
Tot în prima fază se pot executa fotografii de ansamblu al locului percheziţionat şi se
întocmesc schiţe ale acestuia pe care sunt prevăzute sectoarele stabilite, precum şi
ordinea cercetării acestora.
În a doua fază se va trece la cercetarea minuţioasă a locului, ţinând cont de ordinea
cronologică a sectoarelor stabilite şi de metoda de cercetare aleasă.
Atunci când odată cu căutarea obiectelor se urmăreşte şi reţinerea ori arestarea
infractorului, se recomandă ca paza locului să se execute de o altă grupă diferită de cea
care execută percheziţia, grupă care va fi însărcinată numai cu atribuţii de pază şi de
reţinerea persoanei în cauză.
Pe terenurile deschise se va examina:
 suprafaţa terenului;
 pereţii fundul fântânilor deschise;
 gropilor de gunoi şi haznalele;
 ruinele unor construcţii dărâmate;
 stogurile de paie sau fân;
 aglomerările de nisip, pietriş sau gunoi de grajd;
 suprafaţa marginilor sau fundul unor lacuri sau iazuri artificiale;etc.
Dacă percheziţia are drept scop găsirea unor persoane, faţă de care urmează a se lua
măsura reţinerii sau arestării preventive, se vor folosi şi câini de însoţire iar când se vor
căuta anumite substanţe, cadavre etc., pot fi folosiţi câini de urmă specializaţi pe categorii
de miros.
Pentru obiectele care sunt căutate la suprafaţa solului, ordinea căutării va începe cu
trecerea mai întâi a câinelui de urmărire cu însoţitorul acestuia, urmat de lucrătorul care
va mânui detectorul de matale dacă s-a stabilit şi o astfel de cercetare, apoi în cele din
urmă va executa cercetarea echipa stabilită şi dispusă în linie dreaptă sau spirală după caz
care va căuta pas cu pas în fiecare porţiune de teren.
Pentru descoperirea ascunzătorilor căutate pe suprafeţele de teren, organele judiciare se
vor folosi de unele elemente orientative ca:
 urmele de încălţăminte ori de picioare;
 resturi de pământ spălat;
 straturi de pământ de adâncime ajuns la suprafaţă;
 denivelări de teren sub formă de ridicături sau gropi;
 ofilirea vegetaţiei;
 bolovani dislocaţi;
Pentru descoperirea obiectelor îngropate în pământ la îndemâna organului juridic stau o
serie de mijloace de căutare cum ar fi:
 folosirea câinelui de urmărire atunci când există presupunerea îngropării unor
cadavre sau persoane aproape de suprafaţă;
în cazul îngropării unor obiecte mai la adâncime se folosesc:
 detectorul de metale pentru descoperirea armelor de foc, cuţitelor, topoarelor şi
altor asemenea obiecte care sunt confecţionate din metal;

 sondele de metal şi sondele stetoscopice.


După folosirea acestor mijloace locurile de ascundere a unor persoane, cadavre, obiecte
sunt fixate şi însemnate prin baterea unor ţăruşi şi marcarea cu numere de ordine, apoi în
ultima fază se folosesc “săpători” care vor săpa în locurile marcate până când ajung la
ascunzătoare.
Pot fi şi cazuri când organele judiciare cad în situaţia unor erori de marcaj, dar în astfel de
cazuri săpătorii vor disloca pământul pe o adâncime apreciabilă funcţie de natura şi
volumul obiectelor căutate, iar dacă nu vor fi descoperite obiecte căutate vor continua cu
săparea celorlalte locuri marcate.
Pentru căutarea în ape curgătoare, locuri şi iazuri se folosesc “căngi” şi “plase” pentru
drenare, iar în cazul apelor mai adânci se pot folosi şi scafandri cu ajutorul cărora se va
cerceta fundul şi malurile apelor respective.
În cazul descoperirii unui cadavru în submersie, scafandrii pot folosi dispozitive speciale
pentru fotografierea subacvatică în scopul fixării urmelor infracţiunii sau locul unde
cadavrul unui înecat a fost agăţat de o rădăcină ori de un alt obiect aflat pe fundul apei.
Stogurile de fân şi paie vor fi cercetate cu atenţie în locurile care prezintă semnele mai
recente de mişcare, dislocare sau reaşezare.
De obicei în aceste locuri fânul sau paiele au o culoare mai deschisă decât restul stogului
a cărui culoare iniţială a fost modificată de acţiunea razelor solare şi a intemperiilor.
Cercetarea aglomerărilor de nisip, pietriş şi resturi animale se va efectua cu atenţie sporită
în locurile unde acestea indică o modificare recentă a suprafeţelor exterioare, iar la nevoie
acestea pot fi mutate din locul iniţial în cazul în care sunt date certe că acestea constituie
o ascunzătoare a obiectelor căutate.
Tot în această fază (a doua) de efectuare a percheziţiei propriu-zise, dacă se va socoti
necesar vor fi efectuate fotografii judiciare de detaliu, schiţe ori desene prin care se
fixează obiectele găsite şi locurile unde au fost descoperite.
La terminarea percheziţiei se va întocmi procesul verbal, la fel ca şi în cazul percheziţiei
domiciliare în locuri închise.
Obiectele descoperite vor fi descrise după locul unde au fost găsite, forma, dimensiunile,
greutatea, culoarea, gradul de uzură, natura materialului din care sunt confecţionate etc.
Nu se va face menţiuni în procesul verbal cu privire la faptul că unele obiecte sunt
confecţionate din aur, argint, platină, cristal etc., metale foarte scumpe şi care în cursul
timpului au fost cazuri când meşterii au imitat astfel de materiale şi organele judiciare pot
cădea într-o eroare de material ceea ce nu ar fi dorit.
De exemplu în cazul obiectelor ce par a fi confecţionate din aur se va face menţiunea că
sunt din “metal galben” ori în cazul obiectelor din argint se va menţiona că sunt din
“metal alb-argintiu” dar în fiecare caz se vor face şi menţiunile celelalte de identificare
menţionate mai sus.

CAPITOLUL 3
Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri
3.1. Unele aspecte privind psihologia persoanei percheziţionate
Pentru orice persoană, indiferent de gradul de cultură, poziţie socială, profesie s.a.,
efectuarea la domiciliul său a unei percheziţii îi provoacă o stare emoţională deosebită
pentru că percheziţia în sine este un eveniment deosebit. Această stare o traversează chiar
şi persoane recidiviste care nu sunt pentru prima dată percheziţionate. Tensiunea psihică
va fi cu atât mai mare cu cât persoana deţine în locul percheziţionat bunuri provenite din
comiterea de infracţiuni, valori sau obiecte a căror deţinere nu este legală. În asemenea
situaţii, tensiunea interioară prin care trece persoana percheziţionată se poate exterioriza
prin manifestări somato-viscerale care pot fi observate de organul care efectuează
percheziţia25:
 dereglarea respiraţiei şi a vorbirii, răguşirea însoţită de scăderea salivaţiei,
mişcarea neregulată a „mărului lui Adam”

25
Alexandru Ţuculeanu-Actele de constatare în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea 26/1996-Codul
Silvic şi în O.G.96/1998 privind reglementarea regimului silvic, în Revista Pro Lege nr.3/2000, pg.60
 modificarea activităţii cardio-vasculare manifestată prin congestionarea feţei sau
prin paloare
 crisparea, schimbarea expresiei normale a feţei, efectuarea de mişcări sau gesturi
nefireşti, amabilitate excesivă
 modificarea timpului de latenţă, individul răspunzând cu întârziere iar alteori
precipitat la întrebările care au o încărcătură afectogenă.

.2.Psihologia organului judiciar care face percheziţia


Lucrătorii de poliţie sau procurorul care participă la efectuarea percheziţiei trebuie să
manifeste un simţ de observaţie deosebit, bine dezvoltat, o putere mare de concentrare şi
o foarte bună atenţie, o intuiţie rapidă, capacitate de analiză şi de sinteză26.
Organul de urmărire penală trebuie să ţină seama de câteva reguli
 examinarea minuţioasă şi observarea permanentă a comportamentului persoanei
percheziţionate, a celorlalte persoane existente la locul respectiv cât şi
particularităţilor locului percheziţionat; este indicat ca un lucrător din cadrul
echipei să fie însărcinat numai cu efectuarea acestor supravegheri;
 menţinerea stabilităţii atenţiei prin evitarea monotoniei în cercetare şi chiar prin
luarea unor pauze pentru odihnă în situaţii de activitate prelungită;
 adaptarea rapidă la situaţii concrete întâlnite la faţa locului, mobilitatea gândirii
pentru a lua cele mai adecvate măsuri;
 percheziţia necesită multă perseverenţă, calm şi răbdare; percheziţia este
incompatibilă cu superficialitatea, nervozitatea, graba ori repulsia faţă de anumite
obiecte.

3.3.Deplasarea şi intrarea la locul percheziţiei


Modul de deplasare diferă de la cauză la cauză fiind condiţionat de particularităţile cauzei
şi ale locului de percheziţionat. Ceea ce este important este faptul ca deplasarea să aibă în
vedere elementul surpriză pentru a evita situaţii de distrugeri de mijloace de probă,
aruncarea acestora afară din locuinţă etc., ori dispariţia persoanei de la domiciliu.
26
Tiberiu Bogdan – Probleme de psihologie judiciara,Ed.Stiintifica,1973,pag 181.
Deplasarea, de regulă, se face în acelaşi timp de către toată echipa (care se întâlneşte la
sediul organului de urmărire penală) cu 1-2 maşini, în funcţie de necesităţi. Maşina nu va
fi oprită în imediata apropriere a imobilului în care se va face percheziţia tocmai pentru a
nu atrage atenţia.
La percheziţia în blocuri cu lift, ori se va urca pe scări sau liftul va fi oprit cu un etaj mai
sus sau mai jos.
Înainte de pătrundere vor fi luate măsurile de pază a ieşirilor pentru a evita părăsirea
imobilului percheziţionat de persoanele aflate înăuntru.
Intrarea în locuinţă coincide, practic, cu începerea percheziţiei şi se face de la caz la caz.
În orice caz membrii echipei nu se vor posta toţi în faţa intrării pentru a nu fi văzuţi,
rămânând la vedere numai şeful echipei.
Este bine ca intrarea să se facă profitând de anumite împrejurări. O situaţie specială
apărută în ultima perioadă este instalarea de interfoane la intrarea in scara blocului.
Pentru intrare se va aştepta ieşirea unui locatar sau se va suna la alt apartament construind
o legendă plauzibilă pentru a determina persoana să deschidă uşa.
Ajunşi la uşa locuinţei nu se sună imediat, se aşteaptă şi se ascultă la uşă pentru a observa
dacă există cineva înăuntru (în acest scop se poate suna pe telefonul fix).
În eventualitatea în care nu este nimeni în casă se procedează la deschiderea uşii în
prezenţa unui membru al familiei, vecin, delegat al primăriei etc.
Dacă persoanele dinăuntru refuză deschiderea uşii, vor fi avertizate cu voce tare că se va
forţa uşa şi se va trece la realizarea acestei măsuri în prezenţa martorilor asistenţi.
Există şi cazuri deosebite (infracţiuni flagrante, indivizi periculoşi) când se poate
pătrunde direct prin forţarea uşilor de acces.
In cazul pătrunderii în incinta persoanelor juridice nu este nevoie de acordul
conducătorului dacă percheziţia se efectuează asupra sediului social al persoanei. Dacă
percheziţia are ca obiectiv locul de muncă al unui angajat atunci, de regulă, se anunţă
conducătorul unităţii care va fi atenţionat să nu anunţe prezenţa organului de urmărire
penală.

3.4. Primele măsuri luate după pătrunderea la locul percheziţiei


 prezentarea legitimaţiei şi a autorizaţiei de percheziţie
 adunarea tuturor persoanelor existente la faţa locului într-o singură încăpere şi
stabilirea lucrătorului care le va supraveghea pe tot parcursul percheziţiei
 percheziţionarea corporală a persoanelor existente la faţa locului; acest lucru se
face şi pentru a contracara eventuale acţiuni violente prin folosirea unor arme
 inspectarea întregului loc care va fi percheziţionat; verificarea rapidă a WC-urilor,
sobelor, maşinilor de gătit, tuburilor de aruncat gunoiul, a ferestrelor, a
telefoanelor (fixe sau mobile, acestea din urmă existente asupra persoanelor vor fi
oprite şi puse într-un loc ca să nu poată fi folosite) sau a altor aparaturi de
înregistrare sau comunicare; cu această ocazie se va verifica şi se va cunoaşte
topografia locului şi particularităţile sale
 blocarea intrărilor şi ieşirilor astfel încât nici o persoană să nu poată părăsi locul
percheziţionat şi nici o alta să nu pătrundă din afară
 căutarea şi identificarea martorilor asistenţi; aceştia, în situaţiile deosebite de
pătrundere arătate mai sus, trebuie deja să existe pentru a-i asista la operaţiunile
făcute de echipa; când intrarea decurge normal, liniştit şi fără incidente, înainte de
se trece la percheziţia propriu-zisă vor fi aduşi cel puţin doi martori asistenţi care
să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege; legitimarea şi prezentarea
autorizaţiei se va face şi în faţa acestora.
După aceste etape preliminarii se trece, de către conducătorul echipei, la organizarea
percheziţiei propriu-zise, la efectuarea căutărilor ţinându-se seama de planul dinainte
stabilit şi de particularităţile găsite la faţa locului.
Fiecare membru al echipei primeşte sarcini concrete.

3.5.Fixarea rezultatelor percheziţiei


Atât în cazul percheziţiei corporale cât şi în cazul percheziţiei domiciliare, organul
judiciar care a efectuat percheziţia, are obligaţia în conformitate cu prevederile art.108
alin.1 din Codul de procedură penală să întocmească un proces verbal, în care va
consemna modul de desfăşurare a percheziţiei şi rezultatele acesteia.
Procesul verbal de percheziţie corporală/domiciliară întocmite de organul de cercetare
penală, procuror şi instanţa de judecată sunt mijloace de probă, conform art.90 alin.1 din
Codul de procedură penală, aşa cum a fost modificată prin Legea nr.141 din 1996
Practica judiciară şi tehnica criminalistică a scos în evidenţă faptul că procesul verbal de
percheziţie constituie actul procedural şi mijlocul de fixare principal al rezultatului
percheziţiei, însă în unele situaţii se impune şi folosirea unor mijloace secundare, cum ar
fi:
 fotografia judiciară de ansamblu şi de detaliu, având rolul de a fixa locul
percheziţiei, etapele principale de desfăşurare, obiectele descoperite şi locul de
ascundere al acestora etc.
 schiţa, planul sau desenul locului percheziţionat, care va cuprinde schematic
poziţia în spaţiu al locului percheziţiei, cu limitele exterioare şi vecinii acestuia,
iar în cadrul locului percheziţionat vor fi indicate punctele unde au fost
descoperite persoanele, obiectele ori înscrisurile căutate. De regulă acestea sunt
reprezentate prin anumite semne convenţionale a căror explicaţie va fi prevăzută
într-o legendă scrisă în subsolul schiţei sau desenului întocmit.
Principalele semne convenţionale folosite la întocmirea schiţelor27, planului sau desenelor
sunt reprezentate conform figurii alăturate.

27
Lazăr Cârjan/ Compendiu de criminalistică. – Bucureşti, EdituraFundaţieiRomânia de Mâine, 2004,pag
185
Fig. Semne convenţionale, pentru legendarea schiţei.
Distanţa între obiectele descoperite ori între acestea şi alte repere fixe din locul
percheziţionat, poate fi reprezentată la scară redusă sau prin aproximaţie în metri sau
paşi.
Schiţa sau desenul locului percheziţionat este recomandat a fi fixat şi funcţie de punctele
cardinale care pot fi stabilite din ochi sau busolă.
În situaţia când sunt fotografiate obiectele descoperite, este recomandat a se menţiona şi
direcţia luminii pentru ca ulterior să poată fi justificate anumite cazuri de umbră care pot,
mai mult sau mai puţin, să afecteze claritatea imaginii.
Fotografiile judiciare vor fi grupate într-o planşă fotografică, pentru autentificare fiind
ştampilate şi semnate într-un colţ de către organul judiciar care le-a întocmit.
Procesul verbal de percheziţie pentru a fi valabil întocmit trebuie să îndeplinească
anumite condiţii de fond şi formă.
În conformitate cu prevederile art.91 alin.1 din Codul de procedură penală, procesul
verbal de percheziţie din privinţa condiţiilor de fond trebuie în mod obligatoriu să
cuprindă:
a) data şi locul unde este încheiat;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
c) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi;
d) descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal,
obiecţiile şi explicaţiile acestora;
f) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Cu privire la condiţiile de formă, art.91 alin.2 din Codul de procedură penală prevede că
procesul verbal de percheziţie trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel
care îl încheie, precum şi de martorii asistenţi, persoana percheziţionată şi după caz
persoanele depistate la locul percheziţiei.
Toate persoanele participante la percheziţie sunt obligate să semneze procesul verbal de
percheziţie, iar în situaţia când una din aceste persoane nu poate să semneze ori refuză
semnarea procesul verbal de percheziţie se va menţiona expres acest fapt. Refuzul
semnării trebuie motivat.
Neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă ale proceselor verbale de percheziţie
prevăzute art.91 alin.1 şi alin.2 din Codul de procedură penală, conduce la nulitatea
absolută sau relativă a acestora, după caz.
În cazul când procesul verbal este întocmit de un organ incompetent, acesta este lovit de
nulitate absolută, în conformitate cu prevederile art.197 alin.2 din Codul de procedură
penală, iar dacă anumite vicii conţinute în procesul verbal de percheziţie nu încalcă
dispoziţiile acestui articol, actul respectiv va putea fi supus nulităţii relative.
Nulitatea relativă va fi dispusă numai dacă prin întocmirea procesului verbal de
percheziţie s-a cauzat vreuneia dintre părţile participante în procesul penal o vătămare
care nu ar putea fi înlăturată în alt mod.
Ca mijloc criminalistic de fixare a rezultatelor percheziţiei dar şi din punct de vedere
procedural, ca mijloc de probă, procesul verbal va cuprinde în principal următoarele
rubrici conform model28:
1. titlul (procesul verbal de percheziţie domiciliară);
2. data întocmirii (anul, luna, ziua);
3. locul întocmirii (satul, comuna, oraşul, municipiul şi judeţul);
4. calitatea (gradul), numele şi prenumele, unitatea din care face parte cel care-l
întocmeşte şi componenţa echipei de percheziţie;
5. datele de identificare ale persoanei percheziţionate;
6. temeiul legal în baza căruia se efectuează percheziţia (art.100 şi 101 din codul de
procedură penală), menţionându-se şi autorizaţia judecătorului;
7. numele, prenumele, vârsta, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi;
8. locul, timpul şi condiţiile în care obiectele, înscrisurile sau valorile au fost
descoperite şi ridicate;
9. enumerarea şi descrierea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, amănunţit, pentru a
putea fi recunoscute;
10. indicarea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor care nu au fost ridicate fiind lăsate
în custodie până la finalizarea cercetărilor;
11. declaraţia pe scurt a celui percheziţionat cu privire la obiectele, înscrisurile sau
valorile găsite cu ocazia percheziţiei;
12. ora la care a început percheziţie şi s-a terminat;
13. eventualele obiecţii sau observaţii ale percheziţionatului, a martorilor asistenţi ori
a altor persoane participante la percheziţie, cu privire la modul în care s-a
desfăşurat percheziţia sau cu privire la menţiunile consemnate în procesul verbal
după citirea acestuia;
14. dup caz, se va menţiona numele, prenumele, vârsta şi adresa persoanei (alta decât
cel percheziţionat), la care se vor lăsa în custodie anumite obiecte, înscrisuri sau
valori;

28
Îndreptarul de cercetare penală, MAI-IGPR, Bucureşti 1994, pag 147
15. menţiunea că procesul verbal s-a întocmit în 2 sau 3 exemplare, din care câte un
exemplar se va lăsa percheziţionatului şi custodelui;
16. semnătura organului care a efectuat percheziţia, percheziţionatului, a martorilor
asistenţi, după caz a specialiştilor sau a altor persoane participante, pe fiecare
pagină a procesului verbal şi la sfârşit.
Codul de procedură penală nu limitează numărul minim de exemplare, în care se va
întocmi procesul verbal de percheziţie însă prevederile art.108 alin.4 din Codul de
procedură penală lasă să se înţeleagă în mod tacit că acesta se va întocmi în două
exemplare, din care unul se va folosi de organul judiciar în procesul penal, iar un alt
exemplar sau copie se va lăsa persoanei percheziţionate ori reprezentantului acestuia
după caz unui membru de familie şi în lipsă celor cu care locuieşte percheziţionatul, unui
vecin sau custodelui.
În procesul verbal de percheziţie conform prevederilor art.108 alin.3 din Codul de
procedură penală se va face menţiuni şi despre obiectele care nu au fost ridicate şi cele
lăsate în păstrarea percheziţionatului până la finalizarea cercetărilor.
În procesul verbal vor fi indicate toate metodele folosite în cazul percheziţiei şi motivele
pentru care sau aplicat.
Astfel se vor face menţiuni cu privire la faptul dacă au fost forţate anumite uşi, dacă sau
demontat anumite obiecte, dacă sau spart uşi, zidul sau încuietorile unor încăperi.
Se vor face menţiuni cu privire la fiecare obiect şi înscris descoperit şi ridicat, modul de
împachetare şi sigilare precum şi după caz cui au fost date în păstrare.
Procesul verbal de percheziţie domiciliară nu poate constitui şi mijloc de instituire a
măsurii de sechestrare de bunuri, chiar dacă bunurile care fac obiectul acestei măsuri au
fost identificate cu ocazia percheziţiei. În cazul când cu ocazia percheziţiei se va institui
şi măsura sechestrului se va întocmi un proces verbal separat conform prevederilor
art.166 raportat la art.163, 164,165 din Codul de procedură penală.
Lăsarea în custodie a unor obiecte cu ocazia percheziţiei domiciliare nu trebuie
confundată cu sechestrul ca măsură asiguratorie în procesul penal, însă în linii generale
această măsură obligă persoana custode în a administra, păzi ori păstra anumite obiecte
care pot prezenta interes într-o cauză penală, iar măsura ridicării acestora cu ocazia
percheziţiei nu s-a impus ori nu s-a putut realiza din lipsa mijloacelor şi condiţiilor
necesare.
În practica judiciară neîndeplinirea obligaţiilor de către custode faţă de obiectele lăsate în
custodie a atras răspunderea penală pentru săvârşirea după caz a infracţiunilor de
„sustragere de sub sechestru” ori „ruperea de sigilii” fapte prevăzute şi sancţionate de
art.244 şi respectiv art.243 din Codul penal.
Răspunderea custodelui este realizată prin menţionarea expresă în procesul verbal de
percheziţie că i s-a atras atenţia despre faptul că nu are voie să întrebuinţeze şi să
distrugă, după caz să folosească bunurile lăsate în păstrare şi pază sau administrare.
În situaţia când se impune deschiderea sau demontarea unor obiecte de către un specialist
pentru descoperirea unor ascunzători ale obiectelor şi înscrisurilor căutate se va lua
măsura ridicării acestora în forma şi starea găsită, iar când acest lucru nu este posibil se
va lăsa în custodie. În procesul verbal se va menţiona că ridicarea şi după caz păstrarea
acestor obiecte este necesară pentru a fi deschise/demontate de un specialist în cel mai
scurt timp, de regulă în următoarele 24 de ore de la terminarea percheziţiei.
Nu vor fi omise de la consemnarea în procesul verbal de percheziţie şi apariţia unor
împrejurări negative care au avut loc pe parcursul percheziţiei şi care într-un mod sau
altul au influenţat desfăşurarea ori rezultatul acestuia.
O atenţie deosebită se va acorda consemnării în procesul verbal de percheziţie a faptului
dacă persoana percheziţionată a încercat sau a comis vreo faptă în timpul
percheziţiei,dacă s-a opus cercetării efectuate, ori a distrus obiecte din categoria celor
căutate de organele juridice.
Pentru asigurarea unei cercetări cât mai obiective, se va acorda atenţie consemnării
declaraţiilor pe scurt făcute de cel percheziţionat, în prezenţa martorilor asistenţi cu
privire la obiectele sau valorile descoperite.
În situaţia persoanelor percheziţionate corporal în alt loc decât cel al depistării unde de
regulă se recurge la un control sumar corporal, procesul verbal de percheziţie va fi
precedat de un alt procesul verbal în care se va consemna actul de depistare şi conducere
la locul percheziţionării a celui în cauză.
CAPITOLUL 4
DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII
4.1.ROLUL ŞI IMPORTANŢA- Percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri

Procesul penal din momentul declanşării şi până la rămânerea definitivă a hotărârii


judecătoreşti, pune în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată,
problema rezolvării fondului cauzei, care nu se realizează decât numai cu ajutorul
probelor.
La temelia hotărârii judecătoreşti, stau probele şi dovezile administrate de organele de
urmărire penală şi instanţa de judecată.
Probele sunt acelea care fac posibilă pătrunderea în misterul dramelor penale, în secretul
faptelor penale şi în sufletul atât de complicat al omului.
Probele fac posibilă demascarea neadevărului, a diversiunii şi a simulaţiunii, constituind
şi temeiul de înlăturare a îndoielii.
Administrarea de probe, atât în acuzare cât şi în apărare, are la bază principiul înfruntării,
pe parcursul procesului penal dintre acuzare şi apărare.
Administrarea probelor se realizează prin intermediul următoarelor procedee probatorii:
 ascultarea părţilor şi a martorilor;
 ridicarea de obiecte şi înscrisuri;
 efectuarea de percheziţii;
 efectuarea cercetării la faţa locului;
 constatarea infracţiunii flagrante;
 efectuarea de constatări tehnic-ştiinţifice, criminalistice şi medico-legale;
Fiecare din procedeele enumerate îşi au rolul şi importanţa lor funcţie de particularităţile
specifice fiecărui caz în parte.
Probele administrate prin aceste procedee luate individual, nu au valoare dinainte
stabilită, aprecierea fiecărei probe, se face de organul de urmărire penală, sau de instanţă
de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării
adevărului29.
Percheziţia, indiferent de natura ei, şi Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sunt considerate
în dreptul procesual penal ca procedee auxiliare de administrare a probelor.
In situaţia în care percheziţia sau ridicarea de obiecte sau înscrisuri, au avut ca finalitate
descoperirea şi ridicarea unor mijloace de probă, actele întocmite (dovezi de ridicare,
procese verbale) cu aceste ocazii pot servi la aflarea adevărului, în măsura în care se
coroborează cu celelalte probe şi mijloace materiale de probă, administrate în aceeaşi
cauză şi prin alte procedee probatorii.
În unele cazuri probele administrate prin intermediul percheziţii sau ridicării de obiecte şi
înscrisuri, pot avea rol hotărâtor în stabilitatea vinovăţiei făptuitorului.
De asemenea rezultatul pozitiv pentru cauza cercetată, obţinut cu ocazia percheziţiei sau
a ridicării silite de obiecte şi înscrisuri, pot avea un rol determinant in motivarea
făptuitorului de a-şi mărturisi faptele şi de a colabora cu organele judiciare în stabilirea
adevărului cauzei cercetate.
Astfel în situaţia când făptuitorul tăgăduieşte comiterea faptei, iar la locuinţa sa, sau
asupra sa, sunt descoperite obiecte sau înscrisuri, care sunt produs al infracţiunii
cercetate, a căror provenienţă nu o poate justifica, de regulă are un efect deosebit în
modificarea poziţiei acestuia faţă de învinuirea ce i se aduce, prin mărturisirea faptei
comise.
Urmele descoperite pe obiectele ridicate cu ocazia acestor activităţi, ori datele şi
informaţiile din conţinutul înscrisurilor ridicate, au condus în multe cazuri la identificarea
făptuitorilor şi a complicilor acestora.
Rolul şi importanţa percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi înscrisuri trebuie privite şi sub
aspectul că, pot fi în acelaşi timp procedee prin care pot fi recuperate obiectele şi
înscrisurile care au fost produs al infracţiunii ce pot avea rol de martori muţi, dar şi

29
Art.63 alin.2 din Codul de procedură penală – aşa cum a fost modificată prin art. 1. pct. 38 din Legea nr.
281 din 2003.
procedee prin care se poate realiza şi sarcina de recuperare a prejudiciului cauzat prin
infracţiunea cercetată.
De asemenea, având in vedere faptul că legea procesual penală prin dispoziţiile art. 105
al. 2, teza 2, stabileşte că „obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere, este
interzisă, se ridică întotdeauna”, cu ocazia efectuării percheziţiei, această activitate poate
prezenta astfel o anumită importanţă şi un anumit rol în stabilirea şi probarea întregii
activităţi infracţionale a făptuitorului. In astfel de cazuri obiectele şi înscrisurile ridicate
pot constitui probe materiale în procesul penal, posibilităţi de recuperare a prejudiciului,
ori după caz contravaloarea acestora poate constitui venit la bugetul de stat.
În situaţia când percheziţia are drept scop, descoperirea şi reţinerea unor persoane care se
sustrag urmăririi penale, sau de la executarea pedepsei închisorii, în caz pozitiv, aceasta
poate avea şi un rol preventiv.
Astfel, prin descoperirea şi reţinerea unor persoane din această categorie, percheziţia este
actul, ce pune capăt fărădelegilor comise de aceste persoane, care fiind reţinute cu acest
prilej, sunt împiedicate de a mai comite şi alte fapte penale, de a-şi continua activitatea
ilicită şi de a produce noi pagube, noi victime.
Practica judiciară, în materie, a scos în evidenţă că în astfel de cazuri persoanele care se
sustrag de la urmărirea penală, sau de la executarea pedepsei închisorii, fac parte din
mediul celor care au un comportament total antisocial şi continuă să comită fapte ilicite
până în momentul prinderii şi reţinerii, considerând că oricum ajung în penitenciar şi vor
fi private de libertate.

4.2. PROPUNERI DE “LEGEA FERENDA”


Percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri, ca acte de urmărire penală şi procedee
probatorii reglementate de codul de procedură penală, se constată că prezintă un rol
deosebit în activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată.
Din practica judiciară a rezultat că în unele cazuri cercetate, percheziţia şi ridicarea de
obiecte înscrisuri,au fost procedeele unice aflate la îndemâna organelor judiciare de
administrare a probelor necesare, pentru stabilirea împrejurărilor în care sa comis
infracţiunea şi pentru identificarea persoanelor care au săvârşit-o.
Astfel de situaţii sunt cel mai des întâlnite in cercetarea infracţiunilor comise prin moduri
de operare deosebite, când făptuitorii de regulă, nu lasă urme la faţa locului.
În cazul infracţiunilor flagrante, făptuitorii fiind identificaţi la scurt timp de la comiterea
faptei, pot deţine la domiciliu obiecte şi înscrisuri obţinute prin acea infracţiune, ori prin
alte infracţiuni, iar recuperarea lor au o deosebită importanţă în probarea faptei şi
stabilirea vinovăţiei acestora.
Procedura greoaie specifică „birocraţiei româneşti’’, de obţinere a autorizaţiei de
percheziţie în cazul percheziţiei domiciliare are ca efect, de regulă, pierderea momentului
operativ în administrarea probelor iar probarea faptei poate fi compromisă.
Semnificativ în acest sens este cazul cercetării infracţiunilor flagrante, constatate în afara
orelor de program al instanţelor de judecată, când autorizaţia de percheziţie se obţine de
regulă a doua zi, timp în care făptuitorul, ori în cazul când acesta a fost reţinut, rudele lui
sau alte persoana interesate, au timp suficient sa acţioneze pentru a face dispărute de la
domiciliul celui în cauză, obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă.
În practica judiciară au fost suficiente cazuri când organele judiciare au fost puse în
imposibilitatea efectuării operative a percheziţiei, situaţie care a dus la lipsa probelor
necesare dovedirii vinovăţiei suspecţilor, faţă de care existau indicii temeinice că sunt
autorii faptei. Activitatea infracţională a acestora neputând fi astfel probată a avut ca efect
imposibilitatea tragerii la răspunderea penală, iar fapta penală respectivă a rămas în
evidenţă cu autori necunoscuţi, riscând astfel să rămână în această stare, chiar până la
intervenţia prescripţiei răspunderii penale.
În practica instrumentării dosarelor penale de către organele de cercetare penale, acestea,
pot propune procurorului să solicite instanţei eliberarea autorizaţie de efectuare a
percheziţiei domiciliare numai după începerea urmăririi penale.
Putem observa astfel că procedura de iniţiere a intenţiei de efectuare a percheziţiei
domiciliare şi până la dispunerea de către instanţă prin eliberarea autorizaţiei, parcurge
trei etape care permit scurgerea unei anumite perioade de timp, suficientă pentru a fi luate
măsurile de precauţie de către persoanele interesate, iar percheziţia dacă se efectuează de
regulă va avea rezultat negativ.
Putem exemplifica cazul cercetării unui infractor prins şi reţinut în flagrant, de organele
de cercetare penală în jurul orelor 17.00 (în afara programului instanţei), iar primele
cercetări prin care s-a creat o clarificare a situaţiei de fapt a durat până în jurul orelor
23.00 şi pentru completarea probaţiunii penale, era necesară efectuarea unei percheziţii
domiciliare. În atare situaţie percheziţia nu s-a putut efectua în mod operativ decât a doua
zi, după obţinerea autorizaţiei de percheziţie, când la domiciliul făptuitorului nu s-au mai
descoperit obiectele şi înscrisurile căutate şi care puteau constitui probele unice ce aveau
valoarea de dovedire a faptei şi vinovăţiei făptuitorului. Mai grav în astfel de situaţii este
imposibilitatea administrării probelor prin această activitate, când făptuitorii au fost deja
reţinuţi, procedura greoaie poate fi privită ca o favorizare a infractorului, iar punerea
acestora în libertate poate constitui un pericol public şi în acelaşi timp de regulă
infractorii în cauză ulterior se sustrag urmăririi penale, îngreunând astfel cercetarea.
Procedura anevoioasă pe care trebuie să o parcurgă organul de cercetare penală până a
avea posibilitate de solicitare şi obţinere a autorizaţiei de efectuare a percheziţiei
domiciliare poate avea ca efect:
 rămânerea în evidenţă a unui număr mare de fapte penale cu autori necunoscuţi;
 rămânerea în libertate a unor infractori, care putem aprecia că sunt astfel
favorizaţi permiţându-le timpul necesar de a face să dispară de la domiciliul lor
obiectele şi înscrisurile ce pot conduce la dovedirea faptelor săvârşite;
 imposibilitatea recuperării uneori a prejudiciului cauzat prin infracţiune;
 îngreunarea cercetării, prin oferirea de timp suficient făptuitorului de a-şi lua
măsuri de precauţie, în scopul creării de alibiuri ori după caz pentru sustragerea de
la urmărirea penală şi de la executarea pedepsei;
 punerea în libertate a făptuitorilor reţinuţi, datorită probelor concludente ce puteau
fi administrate prin intermediul percheziţiei.
Trebuie să recunoaştem că atât percheziţia, cât şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sunt
activităţi cu caracter de constrângere, care aduc atingere unor valori apărate de lege
(inviolabilitatea persoanei, domiciliului şi a corespondenţei acestora).
Prin Legea 281/2003, credem că legiuitorul a urmărit îngrădirea pe cât mai mult a
posibilităţilor de încălcare a acestor valori prin efectuarea percheziţiei şi preîntâmpinarea
luării pripite a unor decizii în acest sens.
Prin introducerea unei proceduri speciale de obţinere a autorizaţiei de efectuare a
percheziţiei domiciliare, credem că s-a urmărit în primul rând întărirea dreptului
persoanei privitor la inviolabilitatea domiciliului. În acest fel se determină cu necesitate şi
în mod tacit obligaţia organelor judiciare de a analiza mult mai profund luarea unei astfel
de decizii.
Pentru garantarea acestui drept, legiuitorul a urmărit ca temeinicia şi legalitatea efectuării
percheziţiei să fie numai de competenţa judecătorului, care la propunerea procurorului
sau din oficiu, după ce analizează motivele, poate lua decizia de autorizare sau de
neautorizare a percheziţiei.
Conform vechii reglementări procedura percheziţiei domiciliare era condiţionată de
consimţământul persoanei în primul rând, apoi de autorizarea procurorului, iar ca
excepţie în cazul infracţiunilor flagrante aceasta putea fi executată fără consimţământul
persoanei şi fără autorizarea procurorului.
Considerăm că această reglementare cu toate efectele ei negative, era mai eficientă privită
sub aspect operativ, însă practica judiciară a scos în evidenţă suficiente exemple când
percheziţia s-a efectuat în mod abuziv.
Apreciem totuşi că, în cazul infracţiunilor flagrante ar trebui să se revină asupra
dispoziţiei procedurale actuale pentru a face posibil efectuarea percheziţiei doar cu
autorizarea procurorului, care la rândul său să aibă obligaţia de înştiinţare de îndată în
scris a instanţei competente de măsura dispusă. Această modalitate este posibilă în mod
operativ cu efecte pozitive în cercetarea penală, datorită faptului că nu se pierde timp
inutil, iar procurorul ca organ de urmărire penală cu caracter operativ, are posibilitatea să
dispună o astfel de măsură la orice oră (24 din 24 de ore), indiferent dacă este sau nu în
timpul programului normal de lucru, procedura fiind mult mai simplă în acest mod.
CONCLUZII
Secţiunea 25 din Lege permite unui ofiţer de poliţie să pătrundă şi să
percheziţioneze acele imobile unde există motive întemeiate de a crede că
persoana pentru care a fost emis un mandat de arestare poate fi găsită.
Organele care efectuează percheziţia au dreptul să percheziţioneze imobilul şi pe orice
persoană aflată acolo şi pot confisca orice obiect care constituie mijloc de probă sau care
are legătură cu infracţiunea specificată în mandatul de arestare, inclusiv orice bun primit
în legătură cu infracţiunea. Pentru a obţine permisiunea pentru acest tip de percheziţie, o
cerere trebuie înaintată unui judecător.
Judecătorul trebuie să se asigure că există “motive rezonabile” pentru a se crede că în
imobilul respectiv se găsesc probe în legătură cu infracţiunea prevăzută în mandat sau
bunuri obţinute sau primite ca urmare a comiterii infracţiunii. Dacă decide că standardele
au fost îndeplinite în mod corespunzător, judecătorul va emite mandatul, autorizând
nominal un membru al agenţiei abilitate să pătrundă în imobil şi să efectueze percheziţia,
în decurs de o lună de la data emiterii mandatului. Reprezentantul numit are de asemenea
autoritatea de a confisca orice bunuri prevăzute de mandat.
În momentul efectuării percheziţiei, organul judiciar poate cere oricărei personae prezente
în imobil să-şi lase numele şi adresa şi poate aresta orice persoană care obstrucţionează
sau încearcă să obstrucţioneze percheziţia, care nu se poate identifica sau care dă un
nume sau o adresă despre care organul de percheziţie are motive rezonabile să creadă că
sunt fie false fie eronate.
Persoanele arestate pentru motivele de mai sus pot fi sancţionate prin aplicarea unei
amenzi sau a pedepsei cu închisoarea, ori a ambelor.
Bunurile confiscate în timpul percheziţiei vor fi predate autorităţilor guvernamentale
abilitate, acolo unde au fost reţinute, în scopul folosirii lor în
cadrul procedurilor penale. Acolo unde este cazul, reprezentanţii guvernamentali trebuie
să declare că vor restitui bunurile cât mai curând cu putinţă după finalizarea procedurilor.
Chiar dacă Uniunea Europeană nu are o reglementare uniformă privind
mandatele de percheziţie, care să fie separată de menţiunea inclusă în Legea privind
mandatul de arestare, aceasta se află în proces de a adopta aşa-numita “Lege a Uniunii
Europene privind mandatul de ridicare a probelor”. Dacă va fi adoptată, această lege se
va concentra asupra metodelor de obţinere a probelor (precum obiecte, documente etc.) şi
asupra altor proceduri de utilizare a datelor (precum ordine de administrare a probelor,
mandate de percheziţie şi confiscare). Acesta este un domeniu în care se aşteaptă
schimbări pe viitor.
ANEXA nr.1

Ministerul Administraţiei şi Internelor


Inspectoratul General al Poliţiei Române
Inspectoratul ...................
Poliţia..............................
Dosar..............................

APROB,
ŞEFUL POLIŢIEI

PLANUL
percheziţiei ce urmează a se efectua
la locuinţa numitului Petru Vasile

1. MOTIVAŢIE
La data de 14.03.2005 autori necunoscuţi au sustras din locuinţa numitului Petru Vasile
din Baia Mare str. Iasomiei nr.400, mai multe bunuri în valoare de peste 200 milioane de
lei printre care şi un televizor color marca SONY având seria 123456 fabricat în China şi
un ceas de mână marca DOXA confecţionat din aur de 14K.
Din declaraţiile martorilor Stan Ion şi Ion Vasile, existente la dosarul cauzei rezultă că
televizorul şi ceasul de mână menţionate mai sus se găsesc la locuinţa numitului Pavel
Ionel fiul lui Ion şi Maria, născut la data de 14.02.1977 în Galaţi cu acelaşi domiciliu
stabil, str. Mioriţei nr.258.
De asemenea din datele existente rezultă că numitul Pavel Ionel are antecedente penale,
suferind mai multe condamnări anterioare tot pentru comiterea unor furturi din locuinţe
iar în prezent se sustrage urmăririi penale fapt ce se probează cu actele de căutare
existente la dosar.
Faptul că Pavel Ionel este autorul acestei sustrageri se probează prin declaraţiile
martorilor oculari Stoian Irimia şi Gheorghiţă Ion şi prin constatarea tehnico-ştiinţifică
criminalistică dactiloscopică din care rezultă că 3 urme papilare ridicate din locuinţa
reclamantului cu ocazia cercetării la faţa locului aparţin numitului Pavel Ionel probe în
baza cărora la data de 25.03.1005 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de aceasta
pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art.208-209 lit. g şi lit. i din
Codul Penal.

2. SCOPUL PERCHEZIŢIEI
De a verifica declaraţiile martorilor Stoian Irimia şi Gheorghiţă Ion privind existenţa la
domiciliul numitului Pavel Ion a televizorului color marca SONY cu seria 123456 şi a
ceasului de mână marca DOXA confecţionat din aur de 14K, bunuri care au fost sustrase
din locuinţa numitului Petru Vasile.
În cazul că va fi depistat numitul Pavel Ionel se va proceda la reţinerea acestuia în
vederea cercetărilor cu privire la furtul din locuinţa numitului Petru Vasile.
La terminarea percheziţiei se va ridica în vederea cercetărilor:
- televizorul color marca SONY cu seria 123456 ;
- ceasul de mână marca DOXA confecţionat din aur de 14K;
- alte bunuri şi înscrisuri care pot avea legătură cu furtul din locuinţa numitului Petru
Vasile;
- obiecte a căror deţinere este interzisă prin lege (arme, substanţe toxice, substanţe
stupefiante etc.)
3. MODUL DE DESFĂŞURARE
a) faza preliminară.
Se va efectua investigaţii şi verificări la domiciliul lui Pavel Ionel pentru a stabili:
- dacă este la domiciliu;
- cu cine mai locuieşte;
- când poate fi găsit la domiciliu;
- comportamentul acestuia;
- din ce se compune locuinţa;
- dacă există locuri pe unde numitul Pavel Ionel ar putea dispare de la domiciliu în
momentul sesizării echipei de percheziţie;
- cine sunt vecinii acestuia şi în ce relaţii se află cu Pavel Ionel;
- alte date de interes operativ care ar putea ajuta la realizarea în condiţii optime a scopului
percheziţiei.
se vor stabili persoanele care pot fi folosite ca martori asistenţi la efectuarea percheziţiei
domiciliare (vecinii de la est şi vest ai numitului Petru Ion).
se vor efectua toate activităţile necesare obţinerii autorizaţiei pentru efectuarea
percheziţiei domiciliare, înaintarea dosarului la parchet cu propunerea de a se solicita
eliberarea unei autorizaţii de percheziţie domiciliară la locuinţa lui Petru Ion de către
Judecătoria Baia Mare.
stabilirea necesarului de forţe – tăria echipei de percheziţie – şi mijloacele tehnice
necesare efectuării percheziţiei.
b. faza repartizării sarcinilor de cercetare şi pază.
Echipa de percheziţie va fi compusă din comisar RV – şeful echipei şi agenţii şef Valeriu
Ion şi Iancu Sorin toţi cadrul Serviciului Judiciar al I.P.J. Maramureş.
Echipa de pază va fi compusă din agenţi de poliţie S.I, V. Gh, S.H, I.C, toţi din cadrul
Biroului de ordine publică al Poliţiei Municipiului Baia Mare.
Instruirea efectivelor se va face la data de ................ ora............, în sala de şedinţe a I.J.P.
Maramureş de către şeful echipei de percheziţie comisar R.V.
c. faza de căutare şi cercetare, percheziţia propriu-zisă se va efectua de echipa de
percheziţie, va începe cu casa de locuit începând cu sala, camera de la stradă, camera de
mijloc şi bucătăria apoi se continuă cu magazia, coteţul de păsări, grajdul şi stiva de
lemne dispuse toate în curtea imobilului.
Se va trece apoi în ocolul casei unde vor fi cercetate şura de paie, cele 4 căpiţe de fân şi
căruţa, apoi se vor continua căutările în grădină începând de pe latura de nord circular pe
lângă gardul împrejmuitor apoi către centru până la nucul ce se află situat la mijlocul
grădinii după care echipa se va retrage cărarea care duce la nuc spre poarta de ieşire din
grădină pe unde s-a intrat.
Nu se vor folosi sonde metalice sau alte mijloace deoarece acestea nu sunt necesare
întrucât nu sunt date din care să rezulte că bunurile căutate ar fi îngropate.

4. DATA ŞI LOCUL PERCHEZIŢIEI


În conformitatea cu autorizaţia de percheziţie domiciliară nr. ......., din ................, emisă
de Judecătoria Baia Mare, percheziţia se va efectua la data ......................, începând cu ora
.................... la locuinţa numitului P.V. din Galaţi str. Iasomiei nr. 400.

5. FIXAREA REZULTATULUI PERCHEZIŢIEI


Pentru fixarea rezultatului percheziţiei se va întocmi procesul verbal după ce se va epuiza
toate activităţile de căutare.
Actul se întocmi în sala casei de locuit unde există o masă pe care se pot face înscrisuri –
loc în care vor fi aduse toate bunurile descoperite şi care urmează a fi ridicate şi
menţionate în procesul verbal.
Se va întocmi un desen al locului de către agentul de poliţie V.I, care va fixa locurile unde
au fost descoperite obiectele căutate.
Un exemplar al procesul verbal de percheziţie se va înmâna numitului Petru Vasile.
Organ de cercetare penală
Comisar
Radu Viorel
Bibliogrfie:
1. Alexandru Ţuculeanu-Actele de constatare în cazul infracţiunilor prevăzute în
Legea 26/1996-Codul Silvic şi în O.G.96/1998 privind reglementarea regimului
silvic, în Revista Pro Lege nr.3/2000
2. Camil Suciu, CRIMINALISTICA, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1972
3. Codul de procedura penala
4. Costică Bulai-Explicaţii teoretice ale codului procesual penal român, vol.I.
5. DEX, ed 1996, pag 776
6. Dicţionar de termeni juridici – Colecţia Juridică ed.2000
7. Dicţionar de termeni juridici – Colecţia juridică, Emil şi Pavel Abraham – Ed.
1999
8. Indreptarul de cercetare penală, MAI-IGPR, Bucureşti 1994
9. Îndreptarul de cercetare penală, MAI-IGPR, Bucureşti 1994.
10. Ion Rusu-Percheziţia.Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în Revista Dreptul
nr.1/2005, pg.2,3,4
11. Ion Neagu ,,Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Practicn judiciari", Editura
Global Lex, București,200l
12. Ion Neagu, „Drept procesual penal. Partea generală", Editura Artprint, 2000,
Bucureşti.
13. Ion Neagu,Tratat de proceduri penal.Partea generali, Editura Global Lex,
Bucureqti, 2007
14. Lazăr Cărjan, „Tratat de Criminalistică", Editura Pinguin Book, 2005, Bucureşti.
15. Lazăr Cărjan, Mihai Chiper, „Criminalistică. Tradiţie şi Modernism", Editura
Curtea Veche, 2009, Bucureşti
16. Lazăr Cârjan/ Compendiu de criminalistică. – Bucureşti,
EdituraFundaţieiRomânia de Mâine, 2004
17. Nicolae Volonciu – Tratat de Procedură Penală, Partea generală, Ed.1999
18. Nicu Jidovu, Drept procesual penal, Edilia aII-a, Editura C.H.Beck,2007
19. Tiberiu Bogdan – Probleme de psihologie judiciara,Ed.Stiintifica,1973
20. Vasile Dobrinoiu, „Drept penal. Partea specială", Volumul I, Editura Lumina Lex,
2004, Bucureşti
21. www.igpr.ro
22. www.sri.ro
DECLARAłIE

Subsemnatul ŢELMAN LUCIAN, cu CNP 1840511243823, student la Universitatea


Spiru Haret - Bucuresti, Facultatea de Drept si AdministraŃie Publică, Specializarea
Drept, declar pe propria răspundere, cunoscând prevederile art. 292 Cod Penal privind
falsul în declaraţii, că lucrarea de licenţă cu titlul “EFECTUAREA PERCHEZIŢIEI”
având drept coordonator pe Prof. univ. dr. Lazăr Cârjan , nu este un plagiat, fiind creaţia
mea personală. Lucrarea este scrisă de mine si nu a mai fost prezentată niciodată la o altă
facultate sau instituţie de învăţământ superior din ţară sau străinătate.
Am luat la cunostinţă faptul că, în cazul în care lucrarea va fi dovedită ca fiind plagiată,
voi fi exmatriculat sau, dacă plagiatul va fi dovedit după absolvirea lucrării de licenţă, îmi
va fi retras titlul academic obţinut.

Bucuresti ,

Data:

Absolvent :
Ţelman Lucia