Sunteți pe pagina 1din 83

CONSTANTIN TĂNASE

CRIMINOLOGIE

Galați - 2018

1
1. Noțiuni generale despre criminologie
1.1.Domeniul de cercetare al criminologiei
Introducerea în studiul oricărei științe ridică întrebarea care este domeniul din realitatea
obiectivă investigat (în cazul nostru de criminologie) și cu ce instrumente întreprinde
investigarea. Din acest punct de vedere putem afirma ab initio1 că știința criminologiei nu este
o regină fără regat2, adică lipsită de un domeniu propriu. Ea este o disciplină care studiază un
fenomen social și uman deosebit de important, atât la scară macrosocială, cât și la nivel
individual, acesta fiind crima, una dintre cele mai devastatoare imperfecțiuni ale societății
omenești. Crima este studiată și de alte științe cum ar fi: dreptul penal, dreptul procesual penal,
știința penitenciară ș.a., dar din alte puncte de vedere.
Criminologia este, indiscutabil, o știință, acest lucru fiind consacrat de un secol și ceva.
Ceea ce vrem să relevăm, înainte de a o defini, este caracterul ei contemplativ, expectativ,
criminologia presupunând, înainte de orice, observația, descrierea, sinteza și concluzia, oferind
soluții ipotetice sau concrete pentru a se realiza un control, în condiții rezonabile, asupra crimei
și criminalității. Deși oferă soluții variabile și alternative pentru prevenirea și combaterea
criminalității, criminologia nu intervine direct, nemijlocit în acest proces. Ea este preocupată,
cu precădere, de cercetarea originii criminalității, a cauzelor și condițiilor generatoare și
favorizatoare ale acestui fenomen social, istoricește determinat. Criminologia își asumă rolul
de a examina complexul surselor socio-umane ale crimei și criminalității, să identifice sorgintea
fiecărei infracțiuni în parte, a diverselor tipologii infracționale și a criminalității în ansamblu.
De asemenea, criminologia este în măsură să explice conexiunea dintre factorii
individuali și cei sociali din cadrul etiologiei complexe a criminalității, caracterul acestor
conexiuni și legitățile probabilistice care le guvernează. Totodată, ea descrie configurația,
intervenția și interacțiunea acelor factori socio-umani care, neavând caracter determinant,
facilitează, favorizează dezvoltarea crimei și criminalității.
Criminologia se procupă de examinarea problemelor reacției sociale contra
criminalității, cercetează problematica prevenirii și terapeuticii pe care le impune
criminalitatea, analizează și recomandă metode și procedee de prevenire și de combatere a
fenomenului, de apărare socială împotriva crimei și criminalității, stabilind în acest sens
strategii și tactici de luptă împotriva faptelor infracționale sancționate ca atare de un sistem de
drept penal.

1
Ab initio (în limba latină) – de la bun început.
2
Expresie folosită frecvent de prof.univ.dr. Aurel Dincu, autorul unor lucrări remarcabile de criminologie.

2
Având în vedere domeniul de cercetare configurat, rolul și obiectivele asumate, putem
aprecia că știința criminologiei se plasează într-o zonă extrajudiciară, fiind o știință socială din
familia sociologiei. În susținerea acestei aserțiuni invocăm caracterul social al crimei și
criminalității sub aspectul cauzelor, condițiilor și consecințelor acestora. În aceeași ordine de
idei se situiază și individualitățile care comit fapte pedepsite de legea penală, manifestând astfel
un comportament determinat de o structură contradictorie a personalității lor care este un produs
bio-psiho-social. Tot în acest context includem și demersurile profilactice și de tratament al
delincvenților care izvorăsc din societate, fiind destinate apărării valorilor sociale.
În fine, crima și criminalitatea sunt realități sociale înainte de a fi instituții sau noțiuni
juridice, ele oglindind societatea în structura sa cea mai profundă. Ele nu pot fi examinate la un
singur nivel al realității obiective, deoarece depind nu numai de om, de contradicțiile ființei
umane ci și de procesele și fenomenele economoco-sociale, educaționale, culturale etc. Astfel,
constatăm că problema crimei și criminalității are o natură pluridimensională. Din acest motiv,
criminologia apare ca o știință pluridisciplinară. Numai din această poziție interdisciplinară și
pluridisciplinară, criminologia poate studia și descifra crima și criminalitatea. O imagine de
ansamblu, esențială și multilaterală asupra fenomenului cercetat nu este posibilă decât dintr-o
perspectivă multidisciplinară. Numai dintr-un asemenea punct de vedere pot fi identificate și
explicate realitățile socio-umane din care izvorăsc infracțiunea și infracționalitatea. Structura
intimă și însușirile psiho-sociale și chiar neurofiziologice ale individului criminal,
caracteristicile, structura și tendința criminalității în diferite perioade, precum și eficiența sau
finalitatea tacticilor de prevenire, de apărare socială și de tratament nu pot fi investigate,
prefigurate sau puse în operă decât prin mijloace pe care criminologia le împrumută de la alte
științe spre a le utiliza într-o manieră proprie, particulară și într-un sens bine definit.
1.2.Definiția criminologiei
Termenul de criminologie a fost utilizat pentru prima dată de antropologul3 francez
Paul Topinard4 în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1879), însă noțiunea a fost consacrată
și generalizată după 1885, când juristul italian Raffaele Garofalo5 a publicat lucrarea intitulată
Criminologia (Stănoiu, R.M., 2000, p. 4). Din punct de vedere etimologic, potrivit opiniei

3
Antropologia studiază originea, evoluția și diverse tipuri fizice ale omului în corelație cu condițiile naturale și
social-culturale.
4
Paul Topinard (1830-1911) – fizician și antropolog francez.
5
Raffaele Garofalo (1851-1934) – jurist și criminolog italian.

3
majoritare, noțiunea derivă din cuvântul latin crimen – faptă incrimionată de lege și cuvântul
din greaca veche logos – știință, ceea ce ar însemna știința despre crimă. 6
Desigur că discutând despre criminologie se impune mai întâi cunoașterea proprietăților
acesteia, configurației și funcțiilor asumate, altfel spus, a definiției care o individualizează în
contextul științelor. Din această perspectivă observăm faptul că de-a lungul existenței sale,
criminologia a fost definită în multiple modalități, toate definițiile având, după cum vom
constata, un numitor comun.
Astfel, Enrico Ferri7 definea criminologia ca fiind suma tuturor științelor penale,
incluzând chiar și dreptul penal – capitol juridic al acestei științe.
Alți autori, dimpotrivă, au apreciat criminologia ca o știință total distinctă de dreptul
penal, având un caracter teoretic, individual, care se ocupă cu sistematizarea datelor privind
mecanismul delincvenței (Cioclei, V., 1996, p. 5).
Jean Pinatel8 considera crima ca fiind actul pedepsit și făcea din crima astfel definită,
obiectul unei științe speciale – criminologia (Sandu, I.E., Sandu, F., & Ioniță, Gh., I., 2001, p.
61).
Într-o altă definiție, avansată de M. Laignel-Levastine9 și de V.V. Stanciu10 criminologia
este studiul complet și integral al omului, cu preocupare constantă de a cunoaște mai bine
cauzele și remediile activității sale antisociale.
Potrivit definiției profesorul Raymond Gassin11 criminologia este știința care studiază
factorii și procesul de realizare a conduitei infracționale și care determină, plecând de la
factorii și procesul infracțional, cele mai bune mijloace de luptă pentru a stăpâni sau pe cât
posibil – pentru a reduce răul social cauzat de infracțiune.
Criminologia a fost definită cu precădere din perspectiva fenomenului criminalității ca
fapt și fenomen social, prin esența și cauzele ei și prin consecințele acesteia (Dincu, A., 1993,
p. 4). Astfel, s-a admis că știința criminologiei studiază starea, dinamica, legitățile, cauzele și
condițiile socio-umane ale criminalității, trăsăturile definitorii, mecanismul și funcționalitatea
sistemului de măsuri preventive și de combatere a criminalității (Dincu, A., 1993, p. 4).

6
În legătură cu etimologia cuvântului „crimă” vezi și Valerian Cioclei, „Manual de criminologie,” ediția 4,
Editura C.H.Beck, București 2007, p. 5, nota 1.
7
Enrico Ferri (1856-1929) – criminolog, sociolog și socialist italian. Opera sa a servit la redactarea codului penal
argentinian din 1921.
8
Jean Pinatel (1913-1999) – profesor de drept penal și criminolog francez.
9
Maxime Laignel-Levastine (1875-1953) – medic pshiatru francez.
10
Vasile V. Stanciu (1900-1986) – avocat și publicist român.
11
Raymond Gassin (1930-2016) – jurist și profesor de drept francez; lucrarea de referință Criminologie, 4
edition, Ed. Dalloz, Paris, 1998.

4
Într-o altă opinie, criminologia este știința care studiază etiologia fenomenului
infracțional, factorii care generează sau influiențează trecerea la act și pe baza cunoașterii
acestora, elaborează strategiile, metodele și tehnicile cele mai eficiente pentru limitarea,
reducerea criminalității ca fenomen social (Sandu, I.E, Sandu, F., Ioniță, Gh., I., 2001, p. 62).
În fine, alți autori au definit criminologia ca fiind știința care studiază fenomenul social al
criminalității, în scopul prevenirii și combaterii acestuia (Amza, T., 2000, p. 65; Păun, C.,
1996, p. 34).
Acceptând că orice definiție reprezintă operațiunea logico-semantică exprimată într-o
propoziție concisă prin care se indică proprietățile esențiale ale unui obiect sau fenomen
(Popescu, P., 1978, p. 178), vom căuta o formulare în măsură să reflecte obiectul de studiu al
criminologiei, genul de cunoștințe avute în vedere, precum și diferențele specifice în măsură să
o individualizeze.
Astfel, definim criminologia ca știința care studiază fenomenul criminalității sub aspect
etiologic, evolutiv și al efectelor produse în spațiul social, oferind soluții alternative de
prevenire, combatere, apărare socială și de tratament al infractorilor.
La Congresul al 8-lea al O.N.U. pentru prevenirea infracțiunilor și tratamentul
delincvenților, care a avut loc la Havana (27 august-7 septembrie 1990) s-a avansat o definiție
potrivit căreia criminologia analizează cauzele infracțiunilor și factorii care influiențează
apariția fenomenului infracțional elaborând politici în materie de prevenire și justiție penală
în cadrul planificării sociale de ansamblu; ea evaluează costul social al infracționalității și
urmărește realizarea unei strategii globale pentru obținerea unui mecanism de protecție și de
intervenție preventivă, corespunzător realităților și nevoilor sociale (Dincu, A., 1993, p. 5).
Criminologia este apreciată de majoritatea specialiștilor ca o știință socială având un
specific propriu, care abordează realitățile crimei și criminalității, activitatea autorităților
competente pentru prevenirea și combaterea criminalității, eficiența normelor de drept penal,
procesual penal și execuțional penal în acțiunea de prevenire și combatere. Ea nu este o știință
juridică pentru că nu studiază norme juridice. Prin funcțiile asumate, criminologia oferă
orientări viabile în activitatea de legiferare și de aplicare a normelor penale, constituind
„busola” practicii penale (Dincu, A., 1993, p. 5). Rezultatele cercetărilor criminologice
constituie fundamentul politicii penale, al strategiilor și tacticilor de prevenire a crimei și
criminalității și al perfecționării dreptului penal, procesual penal, dreptului penitenciar etc.
Totodată, criminologia este caracterizată, așa cum am mai arătat, ca o știință
pluridisciplinară, de graniță, sau de intersecție între științele juridice penale și sociologie,
statistică, psihologie și altele. Cu toate acestea, nu se poate contesta caracterul autonom al

5
criminologiei. Acest caracter este conferit de obiectul ei de studiu, determinat și individualizat,
respectiv criminalitatea.
1.3.Obiectul și conceptele criminologiei
Criminalitatea, ca obiect de studiu al criminologiei și concept12 al acesteia, este un
fenomen social ce include ansamblul faptelor reprobabile comise, prevăzute ca atare de
legislația penală, făptuitorii acestora, victimele și reacția instituțiilor societății față de acest
fenomen. La cel de-al 2-lea Congres Internațional de Criminologie – Paris 1950 – s-a statuat că
obiectul criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social, infracțiunea, infractorul,
victima și reacția socială împotriva infracțiunii.
Din perspectiva celor învederate, criminalitatea poate fi definită ca ansamblul
comportamentelor umane pedepsite de legea penală, săvârșite într-un teritoriu, într-o
perioadă determinată de timp. Cu alte cuvinte, criminalitatea desemnează totalitatea
infracțiunilor săvârșite într-o perioadă de timp determinată, în cadrul unui teritoriu național,
zonal, continental etc.
În studiile criminologice noțiunea de crimă are o accepțiune proprie, specifică în raport
cu semnificația termenului din vorbirea curentă. Ea se referă la infracțiune în general și nu la
crima ca faptă penală contra vieții persoanei ori alte fapte mai grave (Banciu, D., 2005, p. 13).
Emile Durkheim13, în lucrarea Regulile metodei sociologice, afirma că numim crimă toate
actele pedepsite și mai definim crimă obiectul unei științe speciale, Criminologia (Nistoreanu,
Gh., Păun, C., 1995, p. 263).
Potrivit concepției exprimate de Traian Pop14, infracțiunea (crima), fiind generată de
societate, a existat și va exista întotdeauna. „Vor exista mereu criminali, precum există săraci,
nepunticioși, imbecili. Această inegalitate este inerentă societății. Astfel, este o utopie a ne
gândi la stârpirea absolută a criminalității, tot ceea ce putem face este ca s-o reducem și s-o
îmblânzim.”
Este de precizat că se impune o distincție între criminalitate ca noțiune cantitativă și
crimă ca fapt individual. În cazul crimei, studiul se realizează în strânsă legătură cu persoana
criminalului, prin mijloace și tehnici așa-zise clinice, în timp ce studiul criminalității se
realizează în raport cu factorii socio-economici care o determină, iar tehnicile cele mai utilizate

12
Aici cu sensul de idee generală, noțiune ori semnificant lingvistic exprimând o generalizare sau abstractizare
pentru desemnarea unei idei.
13
Emile Durkheim (1858-1917) – filozof sociolog francez de origine evreiască, fondatorul școlii franceze de
sociologie.
14
Traian Pop (1885-1960) – jurist român, profesor de drept , membru al Academiei Române, autor al mai
multor lucrări, printre care Curs de Criminologie (1928).

6
în cercetarea fenomenului sunt statisticile, anchetele și alte tehnici împrumutate de la sociologie
și psiho-sociologie.
Din cele arătate rezultă că atât crima cât și criminalitatea sunt în strânsă legătură cu
dispozițiile legale de natură penală. Vor fi considerate crime și totalitatea lor va constitui
criminalitatea numai acele fapte prevăzute de legea penală. Din acest punct de vedere, crima și
criminalitatea se poate prezenta diferit de la o etapă la alta, sau de la un sistem juridic penal la
altul. Spre exemplificare învederăm faptul că prin intrarea în vigoare a actualului Cod penal (la
1 februarie 2014) au fost dezincriminate unele fapte precum: adulterul, prostituția, denunțarea
calomnioasă, calomnia ș.a., astfel încât acestea nu mai sunt cuprinse în aria criminalității. Tot
astfel, unele fapte calificate drept contravenții în legislația românească, deci în afara
criminalității, în legislațiile altor state sunt incriminate de legea penală.
În legislația românească, prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni
se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune
consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor,
instigator sau complice (art. 174 C.pen.). Menționarea textului de lege este importantă pentru
criminologie întrucât aceasta abordează crima și criminalitatea din perspectiva faptelor
săvârșite și a persoanelor responsabile de acestea.
Ca orice fenomen social, criminalitatea se înfățișează asemenea unui sistem cu
proprietăți și funcții distincte (Damian, M., 2010, p. 9). Astfel, analiza fenomenului infracțional
relevă o anumită structură a acestuia, componentele lui presupunând tot atâtea noțiuni sau
termeni specifici cum sunt:
a)criminalitatea reală – include sau desemnează totalitatea infracțiunilor săvârșite pe
un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată (necunoscută în totalitate);
b) criminalitatea aparentă – cuprinde faptele penale sesizate justiției (cunoscută cu
certitudine);
c) criminalitatea legală – totalitatea faptelor penale față de care s-au pronunțat hotărâri
definitive de condamnare (cunoscută cu certitudine);
d) cifra neagră a criminalității – se constituie din infracțiunile săvârșite și rămase
necunoscute din diverse motive (necunoscută integral). Această cifră reprezintă diferența dintre
criminalitatea reală și criminalitatea aparentă.
Această aserțiune denotă faptul că fenomenul criminalității reale, sub aspectul
dimensiunii și structurii acestuia se află permanent sub semnul relativității.

7
Elementele criminalității
a)Infracțiunea, este definită de art. 15 C.pen. ca fiind fapta prevăzută de legea penală,
săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Teoria
infracțiunii, sub aspect conceptual și structural constituie obiect de studiu al dreptului penal.
Din perspectiva criminologiei prezintă importanță dacă o faptă culpabilă este incriminată de
lege. În lipsa unei asemenea condiții nu putem vorbi despre o crimă.
b) Infractorul, adică persoana care a săvârșit în mod nemijlocit o faptă prevăzută de
legea penală, sau care, cu intenție determină o altă persoană să săvârșească o infracțiune,
înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală (art. 46, 47,
48 C.pen.).
c) Victima, persoana care a suferit o vătămare ca urmare a săvârșirii infracțiunii.
d) Reacția socială, reprezintă răspunsul societății la săvârșirea infracțiunii. Prezintă
interes în privința identificării modalităților de apărare, prevenire și combatere a criminalității,
precum și a mijloacelor de terapie sau tratament aplicabil infractorilor. Reacția societății poate
interveni ante factum prin adoptarea de norme legale, măsuri, programe acțiuni de prevenire,
sau post factum, prin acțiuni, măsuri, programe de socializare, reeducare, consiliere etc.
Criminologia examinează crima și criminalitatea din mai multe puncte de vedere, din
mai multe perspective, sub mai multe orizonturi.
a)Un prim orizont este cel teleologic.15 Adică, sub raportul consecințelor (urmărilor) pe
care le produce fenomenul criminalității într-un anumit context social și istoric.
Crima produce un cortegiu de consecințe, de urmări, de la caz la caz (crimele contra
persoanei produc anumite consecințe, cele contra patrimoniului – alte consecințe specifice,
crimele de pericol produc un anumit gen de urmări, spre deosebire de crimele de rezultat etc.).
Examinarea teleologică presupune evaluarea consecințelor crimei și criminalității asupra vieții
sociale, economice și psihologice. Această examinare tinde spre a găsi mijloacele necesare
reducerii costurilor criminalității. Cheltuielile pentru combaterea crimei reprezintă un lux
costisitor pentru orice stat, oricât ar fi el de edificat material, financiar etc. pe de altă parte,
criminalitatea este extrem de remuneratorie pentru participanți, le procură profituri mari,
considerabile, uneori inimaginabile.
De asemenea, se pune problema modului sau modalității de calcul a costurilor impuse
de criminalitate. Răspunsul la întrebarea cum s-ar putea evalua impactul asupra economiei și a
celorlalte sectoare afectate, cât de mare este cheltuiala suportată de societate, atâta timp cât

15
Teleologia este un concept care se referă la un tip determinat de explicație a lucrurilor și fenomenelor,
ținându-se seama de finalitate, de scop (din greaca -„teleos”-scop și „logos”-studiu).

8
însăși dimensiunea fenomenului este dificil de aproximat, ar putea fi descurajant. Firește că nu
pot fi cunoscute în profunzime și în totalitate dimensiunile efectelor criminalității și avem în
vedere aici în principal cifra neagră a fenomenului, însă aparența se poate cuantifica.
Această cunoaștere este necesară în procesul planificării luptei contra criminalității și în
elaborarea unor programe și tactici preventive care să se plieze pe caracteristicile realității.
Premisa fundamentală a acestei planificări o constituie cercetarea științifică a infracționalității
sub aspectul incidențelor asupra întregii vieți social-economice.
b) Un al doilea orizont sub care criminologia examinează crima și criminalitatea este
cel ontologic.16 Din această perspectivă, criminologia observă modul în care se înfățișează
acest fenomen la un moment dat, dinamica lui, evoluția în timp și spațiu. Fenomenul
criminalității crește de la o perioadă la alta în raport cu creșterea generală în complexitate a
întregii societăți. În acest parcurs pot să apară stagnări și scăderi vremelnice, urmare a unor
factori de conjunctură, trendul general fiind, însă, ascendent. Examinarea ontologică presupune
observarea existenței și metamorfozei fenomenului în spațiu și timp. Este neîndoielnic faptul
că infracționalitatea se prezintă diferit de la o țară la alta, de la un continent la altul și de la o
etapă istorică la alta. Prezintă, cum s-ar spune o instabilitate determinată de contextul social-
istoric în care se manifestă, evoluiază. Pe de altă parte, abordarea criminalității din orizontul
ontologic relevă faptul că pe anumite paliere criminalitatea prezintă și o latură relativ stabilă
care exprimă evoluția lentă a contradicțiilor din realitatea socială și individuală generatoare și
favorizatoare de acte situate în afara legii. Trecerea de la cunoașterea fenomenului criminalității
așa cum se prezintă în realitatea socială dată, la cunoașterea esenței sale presupune prelucrarea
materialului faptic examinat cu instrumentele gândirii abstracte. În cazul criminalității,
abstractizarea se realizează cu ajutorul practicii sociale și judiciare dobândite în lupta contra
fenomenului.
c) Un altreilea orizont de abordare a crimei și criminalității este cel al cauzalității, adică
sub raport etiologic, la nivel macrosocial, pe categorii de infracțiuni, infractori etc.17 Studiul
etiologic al crimei și criminalității este extrem de semnificativ deoarece conduce la deslușirea
cauzelor și condițiilor fenomenului criminal. Din această perspectivă criminologia a fost numită
și știința cauzelor și condițiilor crimei și criminalității.

16
Ontologia, sau teoria existenței, este o ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale existenței.
17
Etiologia, ramură a filosofiei care studiază cauzele lucrurilor și ale fenomenelor; ramură a medicinei care
studiază cauzele și condițiile care determină și favorizează apariția bolilor (din greaca veche – aitia – cauză și
logos - știință).

9
Unii autori consideră cercetarea crimei și criminalității sub raport cauzal ar constitui o
subramură a criminologiei teoretice (Cioclei, V., 2007, p. 70).
Cercetarea crimei și criminalității din perspectivă etiologică asigură cunoașterea reală și
esențială a fenomenului și stă la baza elaborării metodelor și mijloacelor de prevenire,
combatere, de apărare socială și de tratament. Din acest punct de vedere, abordarea etiologică
a criminalității este considerată de importanță cardinală.
d) Criminalitatea, sub diverse aspecte, a fost abordată și din alte perspective, filosofice,
sociologice, psihologice și chiar literare.18
Față de obiectul său de studiu, criminologia încearcă să ofere soluții variabile,
alternative pentru atenuarea, limitarea și neutralizarea crimei și criminalității. Un prim set de
preocupări vizează faptele penale în materialitatea lor. Sunt cercetate diferite genuri de
infracțiuni sub aspectul cauzalității, al făptuitorilor, al repetabilității, distribuirii în spațiu și pe
categorii umane etc. Un al doilea set îl constituie prevenirea și combaterea, apărarea socială
contra crimei și criminalității sau lupta contra crimei și criminalității.
Apărarea socială sau lupta contra fenomenului nu este doar o problemă științifică,
aparținătoare în exclusivitate criminologiei, ci și una legislativă, de politică penală, pentru că
normele de drept prin care se duce lupta sunt instrumentele reale aflate la dispoziția celui care
guvernează și este îndrituit și obligat să ducă această luptă.
Problema care se pune criminologiei este de a oferi soluții pentru a reduce sfera crimei
și criminalității, pentru că fenomenul nu va putea fi eliminat, el va însoți societatea permanent.
Apărarea socială sau lupta contra fenomenului are drept consecință oferirea de soluții
variabile și alternative. Problematica acestei lupte diferă în raport cu natura orânduirii ori a
sistemului social în care sunt folosite sau aplicate aceste mijloace de luptă. Într-un sistem în
care acționează doar asprimea legii (totalitarism, autoritarism), problematica apărării sociale se
prezintă diferit de cea practicată înr-un regim democratic, axat pe un ansamblu de valori bine
articulat și funcționabil.
În condițiile existenței contemporane, caracterizate prin puternice tendințe de
globalizare economică, dar și de altă natură, criminalitatea a dobândit, cum era de așteptat, un
caracter internațional. Infractorii au multiple facilități de deplasare pe spații largi, de
comunicare și de escamotare a activităților infracționale. Se pune, așadar, problema luptei
contra unei criminalității internaționale, cu valențe și conotații globale. În aceste condiții create
de coexistența și, în anumite circumstanțe, de simbioza criminalității locale cu o criminalitate

18
Un exemplu de abordare a unui aspect de natură criminologică din perspectivă literară este eseul Reflecții
despre ghilotină, al scriitorului francez Albert Camus (în volumul Eseuri, Editura Univers, București, 1976).

10
internațională, se pune problema priorităților în activitatea de combatere. Este în afară de orice
îndoială că la acest moment (începutul sec. XXI), prioritatea revine soluțiilor naționale în ce
privește prevenirea și combaterea fenomenului. Această concluzie rezultă din caracterul
național al cauzalității fenomenului criminal, cauzalitate aflată în strânsă corelație cu factori
istorici, de tradiție, civilizație etc. De asemenea, cauzalitatea este dependentă de condițiile
economice și sociale mai întâi de la nivel local și după aceea de cele de la nivel european sau
mondial.
Prevenirea și combaterea criminalității, reprezintă alte concepte fundamentale ale
criminologiei. Ele întruchipează, dau contur luptei împotriva acestui fenomen. Lupta contra
criminalității constituie în fapt elementul definitoriu al politicii penale a unui stat. Aceasta
(politica penală) poate fi definită ca ansamblul mijloacelor și metodelor folosite la un moment
dat de guverne, factori educaționali și alte instituții competente pentru combaterea și
prevenirea criminalității (Daneș, Șt., 1995, p 42-48).
Este de presupus că politici penale au existat încă de la apariția statelor, însă noțiunea
în sine a fost folosită abia la începutul sec. al XIX-lea de către penalistul german Feuerbach19în
manualul său de drept penal. Mult timp, lupta contra criminalității s-a limitat la folosirea
mijloacelor represive furnizate de dreptul penal, concepția dominantă în cadrul politicilor
penale fiind aceia că numai prin asemenea acțiuni se pot obține rezultate eficiente. Treptat, s-a
admis ideea că în lupta contra criminalității, pe lângă reacția, riposta punitivă se pot folosi cu
succes și acțiuni de profilaxie și terapeutică criminală, având ca scop îngustarea sferei cauzelor
social-economice și individuale ale fenomenului. Condiția esențială, impusă de partizanii
acestei concepții, era ca aceste activități de prevenire și vindecare să se realizeze exclusiv prin
mijloace legale.
Politica penală, implicit lupta cu fenomenul criminalității, se întemeiază pe datele
furnizate de statistica judiciară și pe constatările criminologiei, sociologiei, etc., încadrându-se
în politica generală a statului. Pentru ca aceasta să se finalizeze cu succes, este necesar ca
pedepsele aplicate în cauzele penale să fie proporționale cu gravitatea faptei, cu urmările ei și
să se raporteze corect la persoana făptuitorului. Numai în asemenea condiții pedeapsa poate
îndeplini rolul de factor inhibator, de intimidare și reeducare.

19
Paul Johann Anselm von Feuerbach (1775-1833), profesor de drept german.

11
1.4.Funcțiile criminologiei
1.4.1. Funcția euristică sau teoretico-explicativă
Primul demers al criminologiei ca știință interdisciplinară este acela de a cunoaște sub
aspect multidimensional crima și criminalitatea, cât și sistemele de apărare socială. Această
încercare de a desluși factorii care determină și influiențează apariția crimei este de natură
euristică.20 În sensul acestei calități sau însușiri, criminologia elaborează modele cauzale,
sesizează factorii repetabili și fundamentează teoretic mecanismele sociale de apărare contra
crimei și criminalității, atât juridic și social, relevând mijloacele ce și-au dovedit eficacitatea.
Ca știință a criminalității, exercitându-și funcția euristică, sau teoretico-explicativă,
criminologia evaluiază fenomenul criminal din perspectiva întinderii lui, a distribuției în
teritoriu, din perspectiva structurii și a consecințelor sale în raport cu sistemul de drept penal
dintr-o societate dată, la un anumit moment al evoluției sale. Evaluarea fenomenului
criminalității se realizează prin intermediul unor indicatori statistici a căror perfecționare și
îmbogățire ține tot de funcția teoretico-explicativă a criminologiei, adică de nevoia acesteia de
a măsura fenomenul în discuție.
Această funcție a criminologiei îi conferă capacitatea de a indentifica și evalua impactul
crimei asupra societății, întinderea consecințelor asupra sistemului social în ansamblu, dar și
asupra individului, constituient esențial al sistemului și destinatar prioritar al eventualelor
măsuri de limitare a crimei.
Cercetările actuale privind dimensiunea criminalității în cele mai evoluate sisteme
sociale (în sistemele statale cele mai perfecționate) au relevat faptul că există o mare discrepanță
între criminalitatea aparentă și cea reală. Principiile teoretice puse la dispoziție de criminologie,
dar și de alte științe cu impact în domeniu (statistica, sociologia, matematica, medicina etc.)
indică faptul că dimensiunile criminalității reale ar trebui să se reducă până la zero. Realitaea
ne arată altceva: cursul criminalității este ascendent. Tocmai acest aspect formează ținta, sau
orizontul funcției euristice a criminologiei.
1.4.2. Funcțiile aplicativă și prospectivă
Într-o ultimă analiză, criminalitatea constituie o problemă de comportament aflată sub
influiența unor componente de natură biologică, psiho-neurologică, social-economică,
educațională etc. Ea apare și evoluiază după legi proprii, specifice, în general probabiliste,
diferite față de celelalte fenomene și procese ce au loc și se consumă în societate.

20
Euristica este o metodă de studiu și cercetare care servește la descoperirea de cunoștințe noi.

12
Din această perspectivă se disting funcțiile aplicativă și prospectivă ale criminologiei
care constă în investigarea complexă a criminalității sub aspectul cauzalității, pentru a identifica
cele mai intime legături cauzale dintre diferitele tipuri de infracționalitate și pentru a sugera
direcțiile de acțiune în marea întreprindere de prevenire și educare.
Criminalitatea este, în esența ei, o problemă de comportament, rezultanta unor multiple
și diverse incidențe de natură psiho-biologică, morală, social-economică, educațională etc. din
această perspectivă criminologia studiază sursele criminalității pentru a fi în măsură să
conceapă și să ofere modele de relații cauzale cât mai aproape de realitatea obiectivă în măsură
să susțină demersuri preventive, de combatere, apărare și terapie postinfracțională.
Prin aceste funcții, prospectivă și aplicativă, criminologia recompune tabloul sau
imaginea de stări, situații, circumstanțe care au determinat și favorizat fenomenul criminal.
Într-o formulare sintetică, știința criminologiei, prin funcțiile sale aplicativă și
prospectivă, urmărește perfecționarea luptei contra criminalității prin măsuri preventive și de
combatere a acesteia (Sandu, I., E., et all., 2001, p. 55).
1.4.3. Funcția descriptivă
În virtutea acestei funcții, criminologia observă, colectează și colaționează date
referitoare la infracționalitate, infractori, tipologii infracționale, comportamente infracționale,
caracteristici fizico-psihice ale infractorilor, evoluția lor pe parcursul actelor criminale, starea
și dinamica infracționalității.
Potrivit opiniei majorității specialiștilor, funcția descriptivă a criminologiei folosește
noțiuni (termeni) precum: mediul infracțional, teritoriul, personalitatea infractorului, situația și
actul infracțional.
Mediul infracțional – desemnează ansamblul elementelor de natură economică, socială,
juridică, culturală, politică ce conturează cadrul specific al săvârșirii actelor infracționale, la un
anumit moment istoric al dezvoltării societății. Acest concept are în vedere mai multe accepțiuni
și anume: mediul fizic sau geografic, mediul social, mediul existenței personale, mediul
determinat de ansamblul normelor juridice etc.
Mediul fizic sau geografic nu poate fi decât cel natural, ambianța naturală configurată
de relief, climă, succesiunea anotimpurilor, distanțe în raport cu anumite repere ș.a.
Mediul social, macro sau micro social se constituie din ansamblul condițiilor de
existență socială, determinate de regimul politic, dezvoltare economică, culturală, condiții
ecologice etc.

13
Mediul personal include cadrul familial, școlar, profesional, anturaj ș.a. Adaptarea
individului uman la o anumită categorie de mediu nu presupune acceptarea acelui mediu. O
evoluție în acest sens poate duce la inadaptare (Sandu, I., E., et al. 2001, p. 57).
Terenul este un concept folosit pentru a indica caracteristicile bioconstituționale ale
individului. Limitele și întinderea lui sunt determinate de baza ereditară, de mutațiile genetice,
de modificările somatice intervenite pe parcursul creșterii până la formarea unei constituții
stabile. La acestea se adaugă influiențele ulterioare (fizice, psihice, educaționale, sociale etc)
obținându-se astfel pe care se va manifesta actul criminal.
Personalitatea reprezintă un alt concept utilizat de criminologie în descrierea și
decriptarea criminalității și se constituie din totalitatea trăsăturilor psihice proprii unui individ.
Se înțelege că avem în vedere personalitatea individului criminal, nesocializat, modelul lui de
comportament ducându-l invariabil la o stare conflictuală cu societatea. Într-o succintă
caracterizare, omul criminal nu este capabil de loialitate în raport cu semenii, are o reprezentare
deformată asupra valorilor sociale, este dual, impulsiv, lipsit de orice reper critic, individualist,
nerezistent la frustrări (Nistoreanu, Gh., Păun, C., 1995, p. 80).
Situația este un ansamblu de circumstanțe obiective și subiective care preced și însoțesc
actul criminal, implicând personalitatea criminalului. Specialiștii au identificat mai multe
categorii de situații care preced actul criminal, acordându-le un rol determinant sau favorizant
trecerii la act. Astfel s-au identificat situații în care ocazia nu a fost căutată de infractor,
denumite situații specifice, altele denumite situații nespecifice sau amorfe în care ocazia a fost
căutată de infractor și situații mixte sau intermediare în care ocazia este căutată de criminal
și, în același timp, stimulată de un element specific rezultat din presiunea exercitată asupra
individului pentru a săvârși fapta (Sandu, I., E., et al. 2001, p. 58).
O altă noțiune, un alt termen sau concept utilizat de criminologie în exercitarea funcției
descriptive se referă la răspunsul pe care personalitatea criminalului îl dă unei anumite situații,
respectiv actul infracțional sau actul criminal. Cei mai mulți autori consideră că trecerea la act
poate fi explicată doar prin interacțiunea personalității cu situația sau circumstanța. Altfel spus,
această interacțiune constituie schema fundamentală a trecerii la act, adică a săvârșirii
infracțiunii.
Utilizând acești termeni, aceste noțiuni, concepte, criminologia, în demersul ei
descriptiv încearcă să deslușească corelațiile factorilor personali, economici, sociali,
educaționali, culturali, religioși etc. în procesul cauzal al criminalității.

14
1.4.4. Funcția predictivă
Cercetarea criminologică are în vedere și anticiparea unor evoluții și transformări în
structura și dinamica fenomenului criminalității. Acestă anticipare se referă, sau are în vedere
atât fenomenul în ansamblul său, tipologiile infracționale cât și persoanele implicate ca autori,
coautori, instigatori sau complici.
În criminologie predicția se realizează folosindu-se concepte precum: prezent, viitor,
probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoză. Toate aceste noțiuni au un
conținut semantic asemănător celui din vorbirea curentă. Astfel, prin prezent se înțelege ceea
ce este contemporan, actual, viitorul presupune momentul din față, cel care va exista, va apărea,
se va întâmpla, probabilitatea este o șansă de reușită, similitudinea este o potrivire, o
asemănare, extrapolarea – o extindere ipotetică a unei noțiuni de la un domeniu la altul,
indiferent dacă extinderea se încadrează sau nu în limitele legale, hazardul – o întâmplare
neprevăzută, riscul – posibilitatea produceriiunui eveniment neconvenabil, pericol posibil,
prognoza – o cunoaștere sau estimare probabilă a unor evoluții viitoare (Sandu, I., E. et al, 2001,
p. 59-60).
În esență, funcția predictivă sau de anticipare servește la formularea unor posibile
dimensiuni sau valori ale criminalității într-un interval temporal ce va apărea ulterior
momentului actual. O asemenea anticipare își află utilitatea în proiectarea răspunsurilor la
efectele criminalității, la configurarea măsurilor de apărare, prevenire, combatere și de
tratament.
1.4.5. Funcția profilactică
Despre funcția profilactică sau de prevenire a criminologiei se poate spune că reprezintă
corolarul celorlalte funcții despre care s-a vorbit anterior. Astfel, explicarea structurii și
dinamicii criminalității, identificarea cauzelor acestui fenomen socio-uman, colectarea de date
referitoare la diferite tipologii de criminalitate, la caracteristicile criminalilor, descifrarea
legăturilor intime ale fenomenului și, în fine, previziunile cu privire la posibile evoluții au drept
scop elaborarea unor soluții, direcții, orientări și chiar planuri de prevenire și combatere a
fenomenului infracțional. În definitiv, întregul efort de cunoaștere sub toate aspectele,
explicarea și intuirea tendințelor fenomenului nu se poate justifica altfel decât prin această
funcție. Cercetând crima și criminalitatea, omul a fost animat de ideea punerii sub control și
limitării fenomenului. În acest sens au fost inițiate primele căutări și explorări în legătură cu
criminalitate și tot în acest sens se înscriu actualele investigații și cercetări asupra omului-
infractor și a faptelor sale infracționale.

15
În vederea îndeplinirii acestei funcții, criminologia se raportează și cooperează cu
dreptul penal, dreptul procesual penal, criminalistica, penologia, sociologia, psihologia,
statistica ș.a.
În exercitarea acestei funcții, criminologia operează cu noțiuni precum: reacția socială,
control social, modele de prevenire, tratament, resocializare sau reintegrare socială (Sandu, I.,
E., et all, 2001, p. 60).
Reacția socială reprezintă răspunsul, riposta societății față de fenomenul criminalității,
tradus în măsurile de contracarare, neutralizare, anihilare a acțiunilor infracționale și a urmărilor
acestora. Ea se înfățișează, de regulă, prin măsuri legislative urmate de activitățile organelor
statului responsabile cu aplicarea acestora.
Controlul social presupune instituirea și utilizarea unor pârghii (mijloace) prin
intermediul cărora societatea poate verifica periodic, permanent sau inopinat modul în care
instituțiile competente și specializate își exercită atribuțiile de monitorizare și gestionare a
fenomenului criminalității.
Modelele de prevenire au evoluat de la cel clasic (prevenirea generală și prevenirea
specială), la modelul social de prevenire (prevenire primară, secundară, terțiară) și la modelul
situațional de prevenire (model ce presupune reducerea ocaziilor de săvârșire a infracțiunilor,
prin măsuri eficiente și costuri reduse). Deși aceste modele denotă o succesiune în timp care ar
putea induce ideea valabilității, ele pot fi puse în practică în raport cu circumstanțele realității
obiective. Altfel spus, modelul clasic este tot atât de actual ca și modelul situațional.
Tratamentul sau terapia se constituie dintr-un complex de măsuri și acțiuni sociale,
economice și educaționale pentru recuperarea criminalului, întreprinse în timpul și după
executarea pedepsei.
Resocializarea implică reintegrarea în societate a omului delincvent. Aceasta nu se
poate realiza decât prin programe, proiecte, măsuri întemeiate pe concluziile studiilor și
cercetărilor criminologice. Orice acțiune în acest sens, voluntaristă, neplanificată și
necoordonată este lisită de efectele preconizate.

2. Cinexiunile criminologiei cu alte științe


2.1.Criminologia și dreptul penal
Opinia unanimă a specialiștilor este aceea că matca din care s-a desprins criminologia
este știința dreptului penal (Dincu, A., 1993, p. 14). Ea își are originea în dreptul penal și
servește dreptul penal prin concluziile și soluțiile rezultate din cercetările de specialitate.
Conexiunea, interrelația criminologiei cu știința dreptului penal este evidentă deoarece au ca

16
domeniu de referință criminalitatea ca realitate socio-umană și juridică. În același timp, ambele
științe își propun ca obiectiv înfăptuirea politicii penale de prevenire și combatere a
fenomenului infracțional.
Cu toate acestea, se impune precizarea că, spre deosebire de dreptul penal, criminologia
nu este o știință juridică. Dreptul penal, ca știință juridică, abordează criminalitatea din
perspectiva normelor de incriminare, analizează conținutul acestora, explică fundamentele lor
de natură socială, economică, culturală, tradițională etc., le interpretează astfel încât reacția
socială având la bază aceste norme să fie eficientă și justă.
Criminologia abordează criminalitatea prin prisma stării, dinamicii și, mai cu seamă, din
perspectiva cauzalității socio-umane a acesteia. Ea urmărește identificarea celor mai eficiente
căi și mijloace de prevenire, combatere, apărare socială împotriva fenomenului, tratament și
resocializare destinate infractorilor. Un segment deosebit și deopotrivă interesant al abordării
criminologice îl reprezintă eficiența și oportunitatea sistemului sancționator penal, al
pedepselor. Prin cercetările și investigațiile întreprinse, criminologia pune la dispoziția științei
dreptului penal concluzii interesante asupra utilității unor pedepse ori chiar a oportunității unor
incriminări. Din punctul de vedere al dreptului penal, pedeapsa este mijlocul principal, cel mai
energic de prevenire și combatere a criminalității. Criminologia privește pedeapsa din unghiul
efectelor produse asupra fenomenului, căutând căi și mijloace de corecție a eșecurilor pedepsei.
Prin modul diferit de abordare a criminalității, știința criminologiei își proclamă statutul
autonom și independent în raport cu știința dreptului penal. Cu toate acestea, având în vedere
că ambele științe investighează și cercetează același domeniu al realității obiective –
criminalitatea – ele înfățișează o strânsă legătură. Criminologia împrumută de la știința
dreptului penal explicațiile normelor de incriminare, principiile incriminărilor, pedepsele,
regulile privind aplicarea și individualizarea acestora ș.a. Pe de altă parte, criminologia oferă
științei dreptului penal concluzii asupra cauzalității crimei și criminalității, structurii și
dinamicii acestora, legităților care guvernează evoluția fenomenului.
Din această perspectivă se poate afirma că știința dreptului penal nesprijinită de
rezultatele cercetărilor criminologice riscă să devină sterilă, iar criminologia o disciplină
spontană (Dincu, A., 1993, p. 16). Concluzionând cu privire la raportul criminologiei cu dreptul
penal, putem spune că aceasta își procură cadrul conceptual, principiile și regulile privind
categoriile și instituțiile de la știința dreptului penal, iar criminologia oferă soluții privind
posibile incriminări, dezincriminări, variante de pedepse etc.

17
2.2. Criminologia și dreptul procesual penal
După cum se știe, dreptul procesual penal, ca știință, studiază principiile, categoriile,
instituțiile și normele care reglementează desfășurarea procesului penal. În același timp, dreptul
procesual penal se preocupă, examinează și investighează conținutul social-politic al normelor
procesual penale, determinat de circumstanțele în care acestea au fost legiferate și destinate a
se aplica. Cu alte cuvinte, știința dreptului procesual penal cercetează condițiile obiective și
subiective care au condus la nașterea, evoluția, modificarea sau completarea regulilor de de
organizare și desfășurare a procesului penal, adică a procesului de tragere la răspundere și de
sancționare a celor vinovați de săvârșirea de infracțiuni. Totodată, această știință are în vedere
perspectiva identificării celor mai eficiente mijloace, căi, procedee de sporire a efectului
preventiv al procesului penal în toate fazele și momentele desfășurării lui.
Pentru aducerea la îndeplinire a unor asemenea sarcini și obiective, știința dreptului
procesual penal va trebui să utilizeze datele, informațiile și concluziile cercetărilor
criminologice. După cum s-a mai arătat, criminologia, studiind fenomenul criminalității din
perspectiva structurii, dimanicii, cauzalității și efectelor acestuia, este în măsură să pună la
dispoziția dreptului procesual penal o imagine multilaterală a fenomenului infracționalității,
esențială în elaborarea unor soluții viabile de perfecționare a cadrului normativ de desfășurare
a procesului penal. Mai mult, criminologia poate sugera dreptului procesual penal alte instituții
și proceduri de înfăptuire a justiției penale, decât tragerea la răspundere prin pedepse a celor
vinovați și executarea acestor sancțiuni în regim privativ de libertate.
În ultima perioadă se vehiculeză tot mai insistent idee de justiție restaurativă21 care
presupune un alt tratament aplicabil făptuitorului în situația recuperării prejudiciilor materiale
și morale și a recunoașterii vinovăției. Această relativ nouă concepție, ca un răspuns la eșecurile
justiției distributive22, propune o altă procedură de realizare a justiției penale. Dar pentru
fundamentarea și elaborarea unei asemenea proceduri se au în vedere datele și concluziile
criminologiei asupra dimensiunilor și evoluției criminalității. În caz contrar, orice procedură
ar fi nerealistă și, firește, ineficientă.
În mod corespunzător, criminologia valorifică datele și explicațiile dreptului procesual
penal, rezultate din practica judiciară (jurisprudență) și din doctrină (literatura de specialitate)

21
Justiția restaurativă își propune rezolvarea conflictului de drept penal prin repararea răului produs prin
infracțiune, printr-o serie de modalități alternative cum ar fi: medierea, împăcarea, recunoașterea vinovăției,
repararea prejudiciilor etc.
22
Justiția retributivă consideră că prin infracțiune se atacă statul, urmarea fiind aplicarea unei pedepse,
indifernt de alte circumstante cum ar fi: repararea pagubelor, recunoașterea vinovăției etc.

18
spre a conferi noi valențe cercetării cauzale a criminalității, spre a identifica noi metode,
procedee și măsuri de prevenire și de apărare contra faptelor de natură infracțională.

2.3. Criminologia și statistica judiciară


Printre primii oameni care au întreprins studii de criminologie s-au numărat
matematicienii care au folosit „Statisticile criminale” (Dincu, A., 1993, p.7, citând autori
precum G. Stefani, G. Levasseur și R. Jambu-Merlin, „Criminologie și Știință penitenciară”,
ediția a III-a, Ed. Dalloz, 1972, p. 36). Aceștia au stabilit, cu ajutorul statisticilor (penală,
industrială, agrară, comercială), că infracționalitatea constituie un fenomen de masă explicabil
în termeni statistici, guvernat de legități statistice. Cu alte cuvinte, s-a constatat că în urma
colectării unor observații și informații exprimate numeric se pot formula unele concluzii asupra
stării și dinamicii criminalității.
Statistica, știință având concepte, principii și metode proprii de cercetare este în măsură
să ofere criminologiei date privind dimensiunile cantitative ale criminalității, volumul, ritmul,
rata, distribuția teritorială, unele circumstanțe de loc și de timp ale fenomenului.
Pentru a elabora proiecte sau programe de cercetare și prevenire a criminalității,
criminologiei îi sunt indispensabile datele statistice referitoare la starea și dinamica
fenomenului, la starea și dinamica mediului ambiant în care se manifestă infracționalitatea.
Pe de altă parte, statistica este în măsură să dezvăluie dimensiuni și aspecte necunoscute
ale criminalității, să releve în expresii cantitative tendințele specifice ale fenomenului, să
evidențieze cifric, repetabilitatea și frecvența unor trăsături psihosociale sau biologice ale unor
categorii de delincvenți. Tot statistica este în măsură să releve cauzele socio-economice și
culturale care influiențează asupra participanților la comiterea de infracțiuni, prticularitățile
„carierei delincvente”, reperele sistemului de tratament al infractorilor.
Folosind datele statistice privind criminalitatea aparentă în vederea aprecierii și analizei
fenomenului, criminologia împrumută de la statistică și modele de investigare și previziune. În
același timp, statistica îndeplinește și rolul de instrument de control în privința valabilității
concluziilor și ipotezelor formulate de criminologie.
Față de toate acestea, specialiștii au recunoscut importanța deosebită a statisticii în
efortul de investigare a criminalității, admițând în același timp limitele cunoașterii fenomenului
pe această cale. În acest sens este de menționat că statistica nu se poate raporta decât la ceea ce
se observă, adică la ceea ce are o aparență, prelucrând și analizând doar aceste aspecte. Pe de
altă parte, veridicitatea demersului statistic, cel puțin în problemele criminalității, este tributar
corectitudinii și responsabilității factorilor care operează înregistrarea datelor primare privind

19
infracțiunile sesizate prin orice mod, persoanele implicate în săvârșirea acestora, victimele,
urmările etc. Nu trebuie omisă, din această ecuație, tendința de exagerare sau de minimalizare
a datelor referitoare la criminalitate, generată de anumite interese de moment ale puterii
guvernante. Dacă o anumită guvernare și-a propus reducerea criminalității, cu siguranță
înregistrările vor fi în această direcție. Sau, invers, dacă o guvernare tinde să demonstreze că
antecesoarea a ascuns unele date relevante în legătură cu evoluția criminalității, cu siguranță va
furniza cifre superioare celor la care s-au raportat analizele fenomenului.
În fine, s-a arătat că prin mijloacele de care dispune statistica nu se pot furniza date cu
privire la cifra neagră a criminalității și, respectiv, la criminalitatea reală.
Cu toate aceste limite, statistica constituie o sursă indispensabilă pentru cercetarea
criminologică, întrucât în absența datelor și concluziilor statistice privind starea, frecvența, rata
medie anuală a criminalității, configurația mediului socio-economic etc., orice studiu sau
investigație a fenomenului infracțional va fi lipsit de fundament. Orice apreciere, judecată,
considerent asupra criminalității neînsoțit de argumente statistice se va plasa în afara realității,
va fi incredibil și irelevant. De asemenea, statistica, prin datele și concluziile sale, poate sugera
criminologiei creionarea unui raport dintre criminalitatea relevată (aparentă) și criminalitatea
reală.
Statistica, prin observarea, prelucrarea și analiza datelor ce i se pun la dispoziție poate
furniza aprecieri și concluzii cu privire la eficiența unor dispoziții legale de incriminare a
anumitor fapte penale și cu privire la executarea sancțiunilor penale. În baza acestora,
criminologia are posibilitatea cunoașterii procesului de apărare socială împotriva infracțiunilor,
poate examina calitativ eficiența măsurilor preventive, precum și a celor sancționatorii și să
formuleze modele probabiliste de intervenție preventivă.

2.4. Criminologia și sociologia juridică


În esență, sociologia este știința fenomenelor și realităților sociale în ansamblul lor și în
continuă transformare. Este știința formelor de viață socială umană, știința sistemului social
global. În prezent această știință a căpătat un caracter complex și diversificat în numeroase
specialități precum: sociologia economică, politică, juridică, sociologia muncii, a organizațiilor,
familiei, populației, educației, artei, sociologia conflictelor, relațiilor interetnice etc. Toate
aceste specialități investighează și cercetează domenii precise ale realității obiective având un
pronunțat caracter aplicativ și operațional. Prin intermediul mijloacelor, metodelor și tehnicilor
de care dispune, sociologia poate formula enunțuri previzionale relative, asigurând
fundamentarea programării și acțiunilor sociale la dimensiune macro și microsocială.

20
În domeniul juridic, sociologia cercetează modul de elaborare și aplicare a normelor
legale, împrejurările și condițiile sociale și economice în care se nasc și evoluiază concepțiile,
principiile, categoriile și instituțiile juridice.
Un loc aparte în sociologia juridică îl ocupă investigarea criminalității sub aspectul
condiționării și implicațiilor acesteia asupra relațiilor sociale, precum și sub aspectul apărării
sociale împotriva fenomenului.
Între cercetarea sociologică și cea criminologică a infracționalității există o autonomie
relativă, ele fiind complementare și convergente. Complementaritatea rezidă în faptul că știința
criminologiei utilizează concepte, principii și reguli fundamentale teoretice, metodologii și
tehnici de cercetare proprii sociologiei, în general și sociologiei juridice, în special.
În același timp, relația celor două științe îmbracă forma convergenței, întrucât au un țel
comun, respectiv sporirea eficienței activităților de prevenire a crimei și criminalității. De
asemenea, criminologia, prin investigarea concretă a criminalității contribuie la explicarea și
înțelegerea procesului vieții sociale pe anumite segmente, contribuind la deslușirea de către
sociologie a unor aspecte ce se înscriu în aria cauzalității și a luptei pentru prevenirea și
combaterea fenomenului în discuție.
Legătura criminologiei cu sociologia juridică este definită de abordarea problematicii
criminalității și a luptei împotriva criminalității, în circumstanțele determinate de fenomenele
și relațiile sociale. Experiența și practica cercetărilor întreprinse în cele două domenii ne indică
faptul că o cooperare constantă în acest sens reprezintă calea cea mai sigură și cea mai utilă
către obținerea unor rezultate notabile atât în plan teoretic, dar mai cu seamă în planul practicii.

2.5. Criminologia și psihologia


Legăturile criminologiei cu psihologia sunt evidente și de presupus. Numeroși
specialiști psihologi au fost captivați de fenomenele psihologice din sfera crimei și
criminalității. Studiul vieții psihice umane, sub diferite laturi ale ei, nu putea evita aspectele
legate de geneza actului criminal, dinamica lui în diversitatea de circumstanțe psihice,
capacitatea individului de a rezista la presiunile exercitate din exterior, de a reconsidera drumul
străbătut (iter criminis), de a se sustrage din calea cauzelor și condițiilor criminogene, starea
victimei și altele.
Din această perspectivă, criminologia utilizează principii, reguli metodologice și tehnice
de investigare specifice psihologiei, valorifică rezultatele obținute de cercetările stărilor și
fenomenelor psihice în demersul ei de a descifra mecanismele intime din care decurg
impulsurile criminale. Cu toate că esențialmente psihicul infractorului nu este deosebit în raport

21
cu psihicul non-infractorului, cercetarea comportamentelor infracționale au identificat
particularități psihice, proprii infractorilor prin intermediul cărora au fost relevate aspecte
privind motivațiile conduitei criminale, stimulii unui asemenea comportament,
disfuncționalitățile unor procese precum educația, instrucția școlară etc.
Cercetarea criminologică efectuată prin intermediul metodelor și tehnicilor specifice
psihologiei (teste de inteligență, de aptitudini, chestionare, interviuri ș.a.) a conchis că psihicul
infractorilor, deopotrivă minori sau majori, prezintă o structură și o dinamică substanțial
contradictorie, cu numeroase carențe în evoluție lui de natură afectivă. Pe un asemenea fond
psihic germinează impulsuri, determinări care într-un anumit context produc ruptura și
desprinderea de normalitate. În același timp, criminologia confruntă concluziile psihologiei cu
datele statisticii judiciare, dar și ale altor ramuri ale statisticii, dobândind astfel caracter de
știință integratoare (Dincu, A., 1993, p. 14). Scopul unor astfel de comparații este acela de a
găsi cele mai eficiente căi de perfecționare a metodelor și mijloacelor de prevenire și de apărare
socială față de crimă și criminalitate, de îmbunătățire a modelelor de terapie aplicabile
infractorilor în vederea resocializării acestora.
De altfel, asemenea obiective intră și în preocupările psihologiei și nu numai, având aici
în vedere socio-psihologia, pedagogia, medicina-legală, știința penitenciară, penologia ș.a.
Toate aceste științe pornesc de la premisa confirmată de îndelungi observașii, studii și cercetări
că psihicul uman poate fi remodelat, că trăsăturile negative încrustate în personalitatea
infractorului pot fi înlăturate, transformate, reconsiderate, temeiul acestei concluzii
constituindu-l faptul că resursele intelectuale și volitive ale ființei umane sunt nelimitate.

2.6. Criminologia și criminalistica


Prin definiție, criminalistica este știința tehnicilor, tacticilor și metodelor de investigare
a infracțiunii, infractorului și victimei. Este de observat că domeniul realității obiective supus
cercetării acestei științe se intersectează cu al criminologiei, știință care investighează crima și
criminalitatea. Diferența rezidă în faptul că în timp ce criminologia își propune descifrarea
cauzalității, stării, structurii și evoluției fenomenului spre a formula soluții alternative de
apărare socială, prevenire și tratament, criminalistica are drept obiectiv identificarea, fixarea,
ridicarea și examinarea urmelor săvârșirii infracțiunii pentru a descoperi autorii acestora
(Stancu, E., 2001, p. 19). Nu de puține ori, criminalisticii i se pun întrebări și asupra identității
victimelor. În linii generale se poate spune că întrebarea la care trebuie să răspundă
criminalistica este „cine?”, iar criminologia caută un răspuns la întrebarea „de ce?”

22
Criminologia poate furniza criminalisticii date cu privire la personalitatea infractorilor
și a victimelor, precum și metode de cercetare perfecționate ca urmare a unor cercetări
interdisciplinare. Criminalistica oferă criminologiei date privind diverse moduri de operare
folosite de infractori, relația infractor-victimă, alte date ce pot fi utilizate la întregirea imaginii
asupra unor tipologii infracționale etc.

3. Metode și tehnici de cercetare în criminologie


3.1.Noțiuni generale
Pentru stabilirea caracterului de știință autonomă al criminologiei, pe lângă obiect, scop
și funcții se impune identificarea unui alt criteriu important, respectiv metoda de cercetare.
Prin metodă (din greaca veche – methodos „drum”, „cale”, „mod de expunere”) se
înțelege mod de cercetare, de cunoaștere și de transformare a realității obiective. Metoda este
aspectul teoretic cel mai activ al unei științe pe calea dobândirii de cunoștințe noi.23 Se mai
poate spune că metoda este ordinea ce se pune în studierea unei științe (Stănoiu, R.,M., 2006,
p. 36) sau că metoda reprezintă ansamblul procedeelor care conduc gândirea spre cunoaștere
(Cioclei, V., 2007, p. 42). Prin intermediul metodei, cunoașterea spontană devine cunoaștere
critică. Unii autori consideră că în criminologie metoda constituie, alături de tehnică, un
procedeu de cercetare.
Criminologia fiind o știință de graniță a utilizat în cercetările întreprinse metode și
tehnici „împrumutate” de la alte științe cum sunt: sociologia, psihologia, biologia, medicina
legală etc. Metodologiea24 cercetării criminologice este de dată recentă. Cu toate acestea, datele
teoretice acumulate de-a lungul perioadei de la apariția primelor preocupări în domeniu și pîna
la formularea unor metode de cercetare și a interesului față de metodologia proprie sunt valabile
întrucât au fost dobândite prin intermediulunor metode de împrumut.
Folosirea unor metode proprii altor științe la cercetarea criminalității a condus la
dobândirea de către acestea a unor particularități și trăsături deosebite, determinate de obiectul
cercetat. Referindu-se la acest aspect, un autor remarca faptul că metodele comune existente

23
„Mic dicționar filozofic”, Editura Politică, București, 1973, p. 370.
24
Metodologia este știința care se ocupă cu studiul metodelor științifice. Treptat, pe măsura progresului
științific, din metodologia generală s-au desprins metodologii particulare, fiecare domeniu de cercetare
elaborându-și propriile reguli și norme de cercetare. Au apărut, astfel, metodologia sociologică, psihologică,
criminologică etc.

23
pe ansamblul științelor sociale sunt utilizate într-un mod specific de către fiecare știință
socială.25
Metodele altor științe nu sunt preluate și folosite în mod mecanic în cercetarea
criminologică, ci ele sunt adaptate la specificul obiectului cercetat, la caracteristicile acestuia,
în realizarea scopului urmărit.
Prin tehnică sau procedeu se înțelege modul practic în care este utilizată o metodă, altfel
spus, tehnica este o metodă în acțiune (Stănoiu, R., M., 2006, p.36). Această legătură strânsă
dintre metodă și tehnică determină confuzia care conduce uneori la utilizarea aceleiași denumiri
pentru desemnarea ambelor noțiuni.
Ceea ce face diferența dintre ele este faptul că metoda asigură cunoașterea în ansamblu
a fenomenului, înțelegerea acestuia, în timp ce tehnica se preocupă de colectarea datelor cu
privire la dimensiunile și caracteristicile fenomenului. Cu toate acestea, linia de demarcație
dintre aceste categorii fiind extrem de subțire, în practică deosebirea este greu de observat.
Înainte de a trece la expunerea metodelor și tehnicilor de cercetare în criminologie se
impun câteva observații în legătură cu modalitățile de cunoaștere a fenomenului criminalității.
Aceste modalități diferă în raport cu epoca în care au fost folosite, cu specialitatea celor
implicați în cercetarea crimei și criminalității (sociologi, medici legiști, psihologi, juriști), cu
obiectul avut în vedere în mod prioritar (criminal, crimă, criminalitate) și, uneori, cu
circumstanțele și ideile socio-politice. Din acest motiv, o expunere obiectivă a modalităților de
cunoaștere utilizate în criminologie nu poate fi decât avându-se în vedere criteriul cronologic
(Cioclei, V., 2007, p. 36).
Potrivit acestui criteriu, cunoașterea descriptivă reprezintă prima modalitate de
investigare a fenomenului criminal. Ea avea în vedere, după cum se poate presupune cu
ușurință, o evaluare cantitativă a fenomenului, ceea ce explică faptul că printre primii specialiști
care au întreprins cercetări în această materie au fost statisticienii și matematicienii. Aceștia
chiar au fundamentat concepții precum a unei „matematici sociale,”26sau a unei „mecanici
sociale”27, ori a unei „mecanici celeste.”28 Cunoașterea descriptivă are în vedere, cu privire la

25
Albert Brimo (1914-1990), fost profesor la Universitatea de drept, economie și științe sociale din Paris. Autor
al lucrării „Les metodes des sciences sociales”, Paris, Ed. Montchrestein, 1972, citat de Stănoiu, R., M., 2006, p.
34.
26
Condorcet (Marie Jean Antoine Nicolas, marchiz de Condorcet) , 1743-1794, matematician, economist,
filosof, pedagog și om politic francez, promotorul ideii de matematici sociale.
27
Quetelet (Adolphe Quetelet), 1796-1874, matematician, statistician, astronom și sociolog belgian, autorul
concepției de mecanică socială.
28
Laplace (Pierre-Simon Laplace), 1749-1827, matematician, astronom și fizician francez, cel care a formulat
expresia de mecanică celestă.

24
fenomenul criminalității, aspecte referitoare la volum, structură și dinamica acestuia. Cercetând
volumul, se înțelege că această formă de cunoaștere se raporta la criminalitatea aparentă, cea
reală, cifra neagră a criminalității situându-se în afara ariei cunoașterii descriptive. Tot pe
criteriul cantitativ se axa și descrierea structurii criminalității, care opera delimitări între
diversele categorii de fapte infracționale. În fine, descrierea dinamicii criminalității se referea
la anumite variații ale evoluției fenomenului criminal de la o perioadă la alta, pe un anumit
teritoriu.
Această descriere a dinamicii criminalității căpăta un aspect mai complex comparativ
cu descrierea volumului și a structurii. Ea se înfățișa sub forma a trei ipostaze: o descriere având
ca referință un termen lung (trend), un sezon (pe anotimpuri, trimestre, semestre), sau raportată
la fenomene accidentale (inundații, secete prelungite, cutremure, stare de război etc.).
Cunoașterea descriptivă reprezintă o primă etapă a cercetării criminalității nu numai din
punct de vedere cronologic, dar și sistematic, deoarece se află la baza celorlalte modalități de
cunoaștere, care sunt condiționate de aceasta.
Cunoașterea cauzală sau etiologică are în vedere deslușirea cauzelor, condițiilor și
factorilor care determină și favorizează geneza criminalității. Această modalitate de cunoaștere
a crimei și criminalității a reprezentat un pas înainte pe calea cercetării fenomenului, ea având
în vedere aspectul calitattiv al obiectului cercetat. Această formă de abordare a criminalității a
constituit o preocupare prioritară a școlii pozitiviste italiene.
Cunoașterea cauzală s-a practicat și se practică în funcție de fenomenul individual
(crima) sau colectiv (criminalitate), ori din perspectiva concepției asupra originii crimei și
criminalității (biologică, psihologică, sociologică). Cercetarea etiologică a crimei a implicat
contribuția mai multor științe, fapt ce a condus la cristalizarea caracterului multidisciplinar al
criminologiei și la evidențierea unor cauze extrem de diverse care generează fenomenul
criminat, precum și a o multitudine de condiții favorizatoare. Însă, evidențierea factorilor
cauzali nu este posibilă decât în prezența unor date cât mai apropiate de realitata obiectivă și
care sunt furnizate de cunoașterea descriptivă.
Cunoașterea cauzală a dominat cercetarea criminologică o perioadă îndelungată,
propunând alternative viabile altor concepții, printre care celei cunoscute sub denumirea de
„criminologie a reacției sociale.” Aceasta se caracteriza, în principal, prin ignorarea aspectelor
etiologice ale criminalității, apreciind că societatea este aceia care categorisește un individ ca
fiind criminal, după cum aparține unei anume categorii sociale sau alteia. Numai că, după cum
se poate lesne constata și aceste teorii (concepții), se fundamentau tot pe o cunoaștere etiologică,
indiferent de teritoriul în care acestea căutau factorii cauzali.

25
Cunoașterea dinamică propune descifrarea proceselor succesive care însoțesc săvârșirea
actului criminal. Ea se înfățișează ca o cunoaștere calitativă a „etapelor” parcurse succesiv, într-
o anumită logică, de la încolțirea gândului criminal până la materializarea lui prin „trecerea la
act.” După cum putem observa, această modalitate de cercetare a fenomenului criminal
pornește, în ultimă analiză, de la anumite situații cauzale. Jean Pinatel explica faptul că
parcurgerea etapelor unei conduite criminale este condiționată de acțiunea unor factori cauzali.
Treptat, susținătorii cunoașterii dinamice, radicalizându-și discursul, au renunțat la orice
referire la cauzalitatea actului criminal, readucând în dezbatere ideea de liber arbitru, potrivit
căreia orice individ are posibilitatea de a alege un anumit comportament sau altul.
Cunoașterea axiologică29 asigură cercetătorului posibilitatea de a stabili nivelul de
eficiență al mijloacelor legale folosite în lupta contra criminalității. Se admite că în practica
anticriminală sunt folosite mijloace juridice și mijloace empirice (Cioclei, V., 2007, p.41).
Mijloacele juridice se constituie din ansamblul normelor de drept prin care se combate și se
previne fenomenul criminal, iar mijloacele empirice sunt reprezentate de activitățile specifice
desfășurate de instituții competente în domeniu precum: poliție, parchet, instanțe judecătorești,
penitenciare, centrele educative sau centrele de detenție pentru minori.
În practică, alegerea unui mijloc sau altul de luptă contra criminalității are loc pe baza
unor criterii științifice stabilite de lege sau de alte categorii de norme în baza cărora se
desfășoară combaterea și prevenirea criminalității, tratamentul infractorilor, protecția
victimelor etc.

3.2. Metode de cercetare criminologică


A. Metoda observației
Observația reprezintă calea principală de cunoaștere a unui fenomen, în cazul
criminologiei – a fenomenului criminalității. Este o metodă care stă la baza celorlalte metode
asigurându-le o imagine cuprinzătoare și profundă a obiectului supus cercetării. În preocupările
practice umane se utilizează și observația empirică, directă asupra unor obiecte sau fenomen.
Între o asemenea observație și metoda observației există diferențe esențiale.
Observația empirică se desfășoară în cadrul limitat al interesului unei persoane, al unui
grup sau comunități. Ea nu se extinde asupra întregului fenomen cercetat, rezultatele fiind
tributare opiniilor subiectului care efectuiază observarea. În fine, este accesibilă oricărei
persoane, este spontană și cotidiană.

29
Axiologia este o disciplină filosofică având ca obiect studierea valorilor; se ocupă cu studiul sistematic al
originii, clasificării, ierarhizării și funcției sociale a valorilor; teoria generală a valorilor.

26
Observația științifică se desfășoară după reguli complexe, presupunând o contemplare
conștientă și organizată a realității (Stănoiu, R.,M., 2006, p. 39). În domeniul criminologiei,
metoda observației va privi fenomenul sub aspectul comportamentului infracțional individual
sau de grup, actele infracționale, reacția socială, răspunsul la tratamentul antiinfracțional etc.
Pe parcursul dezvoltării criminologiei, metoda observației utilizată în mod diferit de la
o etapă la alta. Astfel, în criminologia tradițională, observația era focalizată asupra
comportamentului infracționl, locul central ocupându-l persoana criminalului. Criminologia
reacției sociale s-a interesat cu precădere de grupul social de proveniență al infractorului și de
grupul social afectat de actul criminal. În acest caz, metoda observației a avut în vedere mai cu
seamă opiniile și atitudinile grupurilor.
B. Metoda experimentală
Este o metodă cu un grad ridicat de generalitate, folosită în cele mai diverse domenii.
Prin intermediul metodei experimentale se caută legăturile de intercondiționare dintre diferite
fenomene, dintre componentele acelui fenomen, dintre fenomen și abianța naturală ori socială
în care se naște evoluiază și se stinge. Schema de funcționare a oricărui experiment se constituie
dintr-o problemă de cercetat și o ipoteză. Pe parcursul cercetării se va căuta confirmarea sau
infirmarea adevărului sau falsității ipotezei propuse.
Practica cercetării experimentale a configurat mai multe tipuri de experiment,
individualizarea sau clasificarea acestora făcându-se după locul de desfășurare a
experimentului, natura variabilei independente (adică a factorului a cărui acțiune se urmăreșrte
a fi cercetată) și procedeele de manipulare și verificare folosite.
După locul de desfășurare a experimentului acesta poate fi un experiment de laborator
sau de teren. Un experiment desfășurat în laborator implică o simulare a unei situații reale. Deși
prezintă unele avantaje (posibilitatea dirijării elementelor componente ale situașiei simulate),
experimentul de laborator are și unele dezavantaje (mediul de laborator este unul, prin
excelență, artificial și de aici o sumă de inconveniente).
După natura variabilei independente (a factorului de urmărit), experimentele pot fi
provocate (variabila independentă, factorul este introdusă/introdus de experimentator) și
invocate (variabila/factorul face parte din condițiile preexistente).
După modalitățile concrete de manipulare și verificare, experimentele pot fi „înainte” și
„după.” Adică iplică observarea factorului sau a variabilei independente înainte sau după
introducere. Se dă exemplul influienței unor filme de violență asupra unui grup de elevi, aceștia
fiind examinați înainte și după vizionarea filmelor (Stănoiu, R.,M., 2006, p. 42).

27
Folosirea metodei de cercetare experimentală în criminologie impune respectarea strictă
a unor reguli de ordin etic, moral și juridic. Astfel, este inadmisibilă provocarea unor
comportamente infracționale pentru a fi observate și cercetate, ori a unor situații care să
favorizeze săvârșirea unor infracțiuni.
C. Metoda clinică
Cercetarea personalității criminalului ca individ determinat, în scopul emiterii unei
concluzii asupra stării sale (a unui diagnostic) și a utilizării unei anumite terapii, nu se poate
realiza doar prin metoda observației și prin metoda experimentală, ambele având în vedere
infractorul la modul general ori sub aspectul trăsăturilor de ordin general. Pentru a descifra
„istoria” unui anume criminal și mai cu seamă semnificația acesteia se folosește metoda clinică.
Această metodă nu se limitează la observare și la simularea unor situații, ea se preocupă de
evidențierea și relevarea cât mai fidelă a celor mai semnificative date din trecutul persoanei
infractorului. Aceste date trebuie să fie în legătură cu încolțirea gândului criminal, dezvoltarea
(evoluția) acestuia, pregătirile în vederea trecerii la act, actul infracțional ș.a. O asemenea
investigare poartă denumirea de anamneză, fiind utilizată cu precădere în medicină. Pentru
acest motiv, unii autori denumesc metoda clinică metoda anamnezei, istoria cazului sau studiu
de caz.
Este lesne de observat că, folosind această metodă, criminologul nu se va interesa de
cifre statistice, de compararea acestora, de evoluția fenomenului criminal într-o etapă sau alte,
ori de raportarea infractorului la conduita noninfracțională. Atenția lui va fi canalizată asupra
unui caz individual, a unui infractor anume, scopul fiind examinarea unei cariere antisociale
derulată pe o anumită perioadă de timp. Unii autori au considerat că în cazul utilizării acestei
metode se are în vedere parcursul social al unui individ, recompus din multiple unghiuri,
experiențele lui în circuitul social, evaluarea eului, examinarea anturajului și a altor inserții
sociale.30
Cunoașterea criminalului prin intermediul acestei metode implică, pe lângă o pătrundere
în viața intimă a individului, o examinare multidisciplinară a acesteia, adică din perspective
variate, medicală, psihologică, psihiatrică, sociologică, educațională etc., pentru aceasta
utilizându-se diverse tehnici precum: observația, cercetarea documentelor relative la persoana
celui în cauză, testele, interviurile, examenele de laborator, inclusiv a celor medicale. La finalul

30
G. Kellens, „Personalitatea criminală și tipologia delincvenților, în volumul celui de-al VII-lea Congres
internațional de criminologie de la Belgrad, 1973 (citat de Stanoiu, R.,M., 2006, p. 48). Georges Kellens -
profesor la Facultatea de drept a Universității din Liege, Belgia.

28
unei cercetări clinice asupra unui anumit caz, volumul datelor obținute se va caracteriza nu
numai prin volum, ci și prin varietatea acestora.
Importanța metodei clinice rezidă în faptul că nu se pot prescrie măsuri terapeutice fără
o cunoaștere temeinică a personalității infractorului. Concluziile criminologiei clinice, adică ale
cercetărilor folosind această metodă, stau la baza organizării modului de executare a pedepselor,
fie în regim penitenciar, în regim de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, la baza
programelor de resocializare a infractorilor, dar și la fundamentarea unor programe de
reconciliere între victimă și delincvent și a altor elemente de justiție restaurativă. Până în
prezent, cercetarea clinică în criminologie s-a axat cu precădere pe chestiunea resocializării și
a integrării infractorului după executarea unei pedepse. În prezent sunt căutate soluții pentru
rezolvarea conflictului penal prin evitarea pronunțării și executării unei pedepse. Este un
deziderat al justiției restaurative și la atingerea lui, cercetarea criminologică prin metoda clinică
poate avea o contribuție deosebită.
D. Metoda tipologică
Această metodă are în vedere descrierea unui tip particular de criminal diferențiindu-l
de tipul noncriminal. Altfel spus, folosind această metodă, criminologii se preocupă de
cercetarea unor tipuri de criminali cum ar fi criminalii ocazionali, violenți, pasionali, escroci,
hoți de buzunare, spărgători etc. urmărind stabilirea acelor trăsături caracteristice în măsură să-
i diferențieze.
După cum arată și denumirea, metoda tipologică are la bază noțiunea de tip, adică o
sumă de trăsături caracteristice de natură să individualizeze și să definească un fenomen sau
altul, în cazul nostru fenomenul infracțional, infractorul, un anumit segment al frnomenului
infracțional.
Metoda tipologică a fost utilizată în cadrul mai multor orientări asupra cercetării
fenomenului criminalității, începând cu orientarea bioantropologică, psihologică-psihiatrică,
sociologică etc. Asfel, Cesare Lombroso31 și Enrico Ferri, adepți ai unor orientări diferite în
cercetarea criminologică, au creionat primele tipuri de criminali, primul imaginând un tip de
criminal înnăscut, posesor al unor trăsături distincte, considerate stigmate ale crimei, secundul
descriind un criminal rezultat tipic al condițiilor și circumstanțelor sociale de existență.
Ulterior, rezultatele cercetărilor în domeniu au condus la crearea unei multitudini de
tipuri criminale, ceea ce a determinat operarea unor clasificări pentru a se ordona materia
respectivă. S-a avansat, printre altele, ideea că ar exista opt tipuri de infractori: profesioniști

31
Cesare Lombroso (1835-1909) – criminolog și antropolog italian, fondatorul școlii pozitiviste în criminologie.

29
(cei care fac din săvârșirea de infracțiuni o ocupație constantă și trăiesc de pe urma actelor
infracționale), infractori care comit fapte infracționale contra proprietății, infractori violenți,
obsedați sexual, infractori care acționează sub presiunea unei crize, infractori care comit fapte
penale din impulsuri primitive, infractori care săvârșesc fapte datorită unor ideologii și
infractorii lipsiți de disciplină socială (Stănoiu, R., M., 2006, p. 52).
E. Metoda comparativă
Prin intermediul metodei comparative sunt cercetate legăturile și relațiile dintre două
sau mai multe fapte penale în scopul identificării unor eventuale raporturi de cauzalitate, de
condiționare, de interdependență etc. Această metodă este folosită frecvent în cercetarea
criminologică și însoțește utilizarea altor metode, concurând, împreună cu acestea, la descrierea
fenomenului criminalității sub aspectul volumului, structurii, evoluției lui, la explicarea
acestora și chiar la formularea unor prognoze în legătură cu evoluția fenomenului infracțional.
Întrucât orice comparație presupune existența a cel puțin doi termeni, se înțelege că
metoda comparativă nu poate opera decât dacă se îndeplinește această condiție minimală. De
asemenea, metoda comparativă presupune utilizarea unor procedee precum: concordanța,
diferențierele și variațiile concomitente.
Procedeul concordanței are în vedere faptul că producerea unui act, a unui fenomen este
consecința altor acte sau fenomene aparent fără o legătură între ele. Cercetătorul criminolog, în
căutarea cauzei faptei sau fenomenului ce-l interesează va analiza actele sau fenomenele
anterioare, încercând să determine elementul comun, care poate constitui cauza. Simplificând,
expunem exemplul unor fapte săvârșite cu violență într-o zonă periferică a unei localități unde
se consumă băuturi alcoolice fabricate și comercializate ilegal. Elementul de concordanță îl
reprezintă consumul de băuturi alcoolice în condiții de promiscuitate. Acest element poate
constitui cauza faptelor săvârșite cu violență în zona respectivă.
Procedeul diferențelor ne indică faptul că dacă un act sau un fenomen se produce în
prezența anumitor condiții, iar când una dintre acestea lipsește, condiția respectivă constituie
cauza actului sau fenomenului.
Revenind la exemplul simplificat de mai sus, presupunem că în zona descrisă, a fost
comisă o singură faptă violentă într-o perioadă îndelungată de timp. Analiza unei asemenea
situații nu ne va mai îndrepta atenția exclusiv asupra consumului de alcol, ci vor trebui luate în
calcul și alte elemente ce ar putea constitui cauza actului violent.
Procedeul variațiilor concomitente este în măsură să ne indice cauza unui fenomen
atunci când mai multe fenomene îl preced, iar unul dintre acestea evoluiază (variază) în aceeiași
măsură cu fenomenul care succede, acesta fiind cauza. Spre exemplificare, simplificând, luăm

30
două cartiere mărginașe ale unui mare oraș, cu populație asemănătoare din punct de vedere
etnic, al preocupărilor, mediei de vârstă, instrucție școlară, educație etc., unde starea
infracțională se situiază la cote similare. La un moment, într-unul din cele două cartiere se
constată o creștere semnificativă a violenței intrafamiliale. Analiza situației ne relevă faptul că
în acel cartier, locuiesc multe familii în care unul dintre soți absentează perioade îndelungate,
fiind plecat la lucru în străinătate. La revenire, apar discuții aprinse legate de fidelitate și alte
aspecte cum ar fi: preocupare de creșterea copiilor, modul de gestionare a resurselor financiare
etc.
F. Metodele de predicție
Aceste metode au ca obiectiv, pe de o parte, formularea și propunerea unor previziuni
cu privire la evoluția criminalității pe o perioadă de timp (un an, 5 sau 10 ani), iar pe de altă
parte își propun evaluarea probabilităților infracționale, a probabilității sâvârșirii unor fapte
prevăzute de legea penală.
Previziunea științifică în ce privește fenomenul criminalității a preocupat și preocupă în
mod deosebit lumea cercetătorilor din domeniu. Miza acestui interes sporit față de posibilitatea
de a previziona evoluția fenomenului criminalității o reprezintă, desigur, prevenirea și
combaterea fenomenului, precum și dimensionarea măsurilor de terapie anticriminală și de
resocializare a infractorilor. Metoda operează în principal cu ajutorul datelor statistice obținute
pe anumite perioade, mai scurte sau mai lungi, combinate cu diverse elemente cum ar fi cele
referitoare la etnie, mediul social, cultură, religie etc., iar rezultatele prezintă un grad sporit de
probabilitate. Cu toate acestea, cercetările predictive au oferit entităților competente concluzii
apte pentru proiecte și programe de prevenire, terapie, resocializare.
*
* *
Alți autori consideră că în cercetarea criminologică sunt utilizate metodele generale,
proprii oricărui demers științific, respectiv metoda inductivă și metoda deductivă, dar și metode
specifice, unele împrumutate de la alte științe aflate în relație cu știința criminologiei (Cioclei,
V., 2007, p. 42-46). Metoda inductivă cumulează acele mujloace prin care cunoașterea pornește
de la individual în efortul de a descoperi ansamblul, aspectul general. Deducția, dimpotrivă,
aplică ceea ce se cunoaște în legătură cu dimensiunea generală la cazul particular.
Dintre metodele împrumutate de la alte științe precum sociologia, statistica și chiar
fizica sau economia, sunt amintite: metoda empirică, care îmbină inducția și deducția pornind
de la observarea faptelor și terminând cu verificarea experimentală, metoda cantitativă și
metoda calitativă.

31
3.3. Tehnici de cercetare criminologică
A. Observația
Spre deosebire de metoda observației, tehnica observației asigură examinarea,
urmărirea, surprinderea fenomenului criminalității în evoluția sa pe ansamblu și pe elementele
componente: crimă, criminalitate, criminal, victimă.
Această tehnică, în raport cu scopul urmărit, poate procura date referitoare la întregul
fenomen pe o anumită perioadă de timp, la un anumit gen de infracțiune, sau la o singură
infracțiune, având în vedere conceperea ei, pregătirea, săvârșirea, efectele. Tehnica observației
se folosește cu precădere în legătură cu subiecții infracțiunii: infractor sau victimă. În privința
infractorilor, utilizarea acestei tehnici se poate realiza cînd aceștia sunt în stare de libertate sau
de deținere, înaintea săvârșirii infracțiunii sau după, în timpul procesului penal sau după
executarea pedepsei.
Având în vedere aria cercetării criminologice, obiectivele și scopul urmărit de aceasta,
segmentele cercetate, poziția observatorului raportată la infracționalitate, tehnica observației a
fost clasificată în mai multe tipuri, din care enumerăm cu titlu exemplificativ, ele fiind în număr
mult mai mare:
- în raport cu aria cercetată, observația poate fi globală, adică are în vedere întreaga
criminalitate, întreaga gamă de criminali sau victime, întregul complex de circumstanțe în care
se manifestă persoanele observate, sau parțială, adică având în vedere o anumită temă, un
anumit segment al fenomenului infracțional, o anumită categorie de infractori sau de victime.
- în raport cu obiectivele și scopurile urmărite de cercetacare acționează și serea
criminologică, observația poate fi nesistematizată, adică fără un scop sau obiectiv bine
individualizat, având un caracter calitativ și sistematizată, de tip cantitativ.
- în raport cu poziția observatorului față de realitatea infracționalității, tehnica
observației poate fi directă sau nemijlocită, când observatorul se află în relație directă cu
fenomenul observat și indirectă sau mijlocită, când observatorul își procură datele de interes
prin intermediul diferitelor surse, cum ar fi: statistici oficiale, anuare, rapoarte de evaluare,
bibliografii; această clasificare mai poate fi denumită internă, când observatorul se află în
interiorului grupului studiat, sau externă, observatorul situîndu-se în afara grupului.
Tot în legătură cu tehnica observației s-au identificat și unele tipuri de observatori, cum
ar fi observatorul anonim sau observatorul cunoscut. Observatorul anonim, după cum îl indică
denumirea, este acel observator care nu-și declină identitatea și, astfel, poate pătrunde în

32
intimitatea grupurilor infracționale. Observatorul cunoscut este acel observator care își declină
identitatea, dar care nu va putea pătrunde în anumite „intimități” ale fenomenului.
Dincolo de toate aceste clasificări se situiază persoana observatorului, adică posesorul
unui complex de capacități, trăsături, caracteristici în măsură să-l individualizeze, dar și să-i
confere posibilitatea receptării unei realități. Pentru aceasta, este necesar ca observatorul să
dispună de cunoștințe din domenii precum criminologia, sociologia, psihologia, drept și o
seamă de deprinderi practice care să-i permită accesul în mediile infracționale de interes.
Constatările acestuia trebuie să îndeplinească exigențele impuse de rigoare, precizi și
corectitudine, cerințe indispensabile formulării unor concluzii utile obiectivului propus.
Cu toate acestea, specialiștii atrag atenția asupra subiectivismului inerent oricărui
demers în acest domeniu și a riscului decurgând din acest aspect. S-a constatat gradul destul de
ridicat al subiectivismului în situația implicării observatorului în mediul infracțional studiat, dar
și în situație „observării de la distanță,” în ambele ipoteze neutralitatea observatorului putând fi
pusă la îndoială oricând.
În ciuda acestor limite ale tehnicii observației, aceasta poate procura criminologului date
valabile și de interes, în măsura în care utilizatorul dispune de capacități critice și le utilizează
în cadrul receptării realității observate.

B. Chestionarul
Chestionarul este o tehnică de investigare a crimei și criminalității constând într-o
succesiune de întrebări prestabilite în raport cu obiectul și scopul cercetării, prin care se
urmărește obținerea unor răspunsuri de interes pentru clarificarea cauzalității, stării și
dinamicii fenomenului dintr-o anumită perioadă și o anumită arie geografică, efectele acestuia,
conduita și atitudinea infractorilor și ale victimelor.
El reprezintă una din tehnicile de cercetare utilizată frecvent de criminologi în cele mai
diferite scopuri, având o arie de cuprindere largă, aplicată pe eșantioane de dimensiuni
cuprinzătoare, cu structuri eterogene, cu o anumită răspândire teritorială.
Prin folosirea acestei tehnici de cercetare se urmărește culegerea de date care să ofere
posibilitatea unei evaluări de ansamblu a fenomenului, făcând abstracție de datele statisticilor
oficiale. Eficiența investigării criminalității prin chestionar este condiționată de întrebările
formulate, de modul în care acestea vor reuși să exprime cât mai fidel obiectivele cercetării. În
acest sens, nu este lipsit de importanță limbajul care va trebui să fie precis, simplu, corect din
punct de vedere gramatical. De asemenea, întrebările vor trebui structurate într-o anumită

33
succesiune, astfel încât chestiunile care ar fi în măsură să producă un efect psihologic vor fi
plasate către finalul chestionarului.
În știința criminologiei teoretice s-au făcut diverse clasificări cu privire la chestionar în
raport cu anumite criterii precum: natura și întinderea informației solicitate prin întrebare,
momentul codificării răspunsurilor, modul de culegere a informației etc.
a)După natura informației ce se solicită prin întrebări, chestionarele pot fi: chestionare
cu întrebări factuale, chestionare de opinii, de atitudine, motivație, interesele și înclinațiile
persoanelor chestionate.
Este de remarcat că în practică nu sunt utilizate tipuri de chestionare care să se
caracterizeze printr-un singur element sau criteriu de clasificare. Totdeauna, chestionarele vor
conține o gamă variată de întrebări pentru a epuiza problematica generată de obiectivul
cercetării.
Chestionarele cu întrebări factuale conțin întrebări relative la fapte, evenimente,
împrejurări obiective. Unele dintre acestea sunt de natură a identifica persoana chestionată
(nume, prenume, sex, data și locul nașterii, părinți, studii etc.), altele - de a stabili natura faptei
infracționale, întinderea ei, data săvârșirii, gravitate, pagube victime etc.
Prin chestionarele de opinie, de atitudine sau motivație se urmăresc elemente de natură
subiectivă, referitoare la poziția subiectului față de o anumită realitate de natură criminologică.
La formularea întrebărilor ce vor constitui chestionarul de opinie se va avea în vedere un
complex de factori relativi la persoană chestionată (vârstă, sex, nivel de pregătire, profesie,
antecedente de orice natură – penale, medicale etc).
b) După momentul codificării informației, chestionarele pot fi precodificate,
postcodificate sau mixte.
Chestionarele precodificate conțin întrebări la care subiectul va trebui să aleagă o
singură variantă de răspuns, din cele stabilite anterior. Se mai numesc și chestionare cu întrebări
închise. Criminologii apreciază că pe lângă multiplele avantaje, cum ar fi gradul sporit de
adresabilitate, aceste chestionare prezintă și riscul sugestibilității. Cu alte cuvinte, fiecare
variantă de răspuns poate atrage subiectul chestionat fie prin caracterul pozitiv sau moderat.
Chestionarele postcodificarte, sau cu întrebări deschise, lasă la latitudinea subiectului
formularea răspunsurilor care vor fi codificate ulterior de cel care efectuiază cercetarea.
Chestionarele mixte, după cum le arată denumirea, sunt o combinație între cele precodificate
(închise) și cele postcodificate (deschise).
c) După modalitatea de culegere a informației, chestionarele pot fi autoadministrate și
administrate prin operatorii de anchetă.

34
Chestionarele autoadministrate sunt cele ce se pot realiza prin corespondență, prin
publicare sau tip „extemporal” (subiecții sunt convocați într-o încăpere unde răspund
concomitent la întrebări). Are avantajul economicității de resurse și de timp.
Chestionarele administrate prin operatorii de anchetă presupun un personal specializat,
sau instruit în folosirea lor.
*
* *
O problemă importantă în utilizarea tehnicii chestionarului o reprezintă întocmirea
acestuia, operațiune care va trebui să țină seama de forma, dimensiunile chestionarului,
formularea întrebărilor și ordinea așezării acestora.
Forma trebuie să fie atrăgătoare și ușor de manipulat. De asemenea, claritatea și precizia
indicațiilor și a explicațiilor sunt condiții de formă ce se impun a fi respectate. În privința
dimensiunilor, se recomandă evitarea supradimensionării, dar și a subdimensionării. Numărul
prea mare de răspunsuri solicitate de la subiecți poate afecta calitatea acestora, în timp ce un
chestionar prea scurt nu este în mîsură a oferi suficiente informații despre faptul sau fenomenul
investigat. Formularea întrebărilor ține de experiența și flerul cercetătărului și de modul în care
ele sunt construite depinde calitatea datelor recoltate. Simplitatea exprimării și corectitudine
din punct de vedere gramatical sunt condiții obligatorii în alcătuirea întrebărilor.
În ce privește ordinea așezării întrebărilor în cadrul chestionarului, specialiștii au
apreciat că acestea, aflându-se într-un raport de intercondiționare, vor fi așezate într-un sens
determinat, astfel încât orice schimbare în succesiunea lor va determina modificarea întregului
(Stănoiu, R., M., 2006, p. 79). O succesiune a întrebărilor se va realiza în raport cu funcția
îndeplinită de acestea, precum: întrebări introductive (cu funcția de a familiariza subiectul cu
problema investigată), întrebări de trecere (care anunță problema sau problemele ce vor fi
discutate) și întrebări filtru (cu rol de a selecta subiecții, adică de a bloca accesul la următoarea
sau următoarele întrebări; se pune o întrebare cu trei variante de răspuns: „da,” „nu”, „nu știu”;
următoarea întrebare este de genul – „dacă răspunsul este „da”, cum crdeți că; prin urmare vor
merge mai departe numai cei care au răspuns anterior „da”).

C) Interviul
Interviul poate fi definit ca o cooperare verbală între două persoane, de regulă un
anchetator și un anchetat, care conferă anchetatorului posibilitatea să culeagă date și informații
de la anchetat cu privire la un fapt, fenomen sau persoană. El este o tehnică de cercetare cu o
utilizare frecventă în criminologie.

35
Unii autori apreciază că denumirea de „interviu” atribuită acestei tehnici este improprie,
cu trimiteri la interviul gazetăresc, domeniu în care s-a consacrat (Stănoiu, R.,M., 2006, p. 81).
Cu toate acestea, în criminologi are alte valențe deosebite de cel jurnalistic și a adoptat fiind
folosit în sensul de „convorbire față în față între anchetator și anchetat” (Brimo, A., apud
Stănoiu, R., M., 2006, p. 81).
Având în vedere modul în care comunică anchetatorul cu anchetatul, spațiul în care
anchetatorul poate să manevreze pentru a-și atinge scopul, nivelul informației ce se tinde a se
obține, interviurile au fost clasificare în mai multe tipuri.
a) interviul formal și interviul neformal
Interviul formal se realizează prin intermediul unor scheme, întrebări prestabilite.
Anchetatorul este constrâns a se conforma schemei stabilite antaerior și a se limita la întrebările
și la ordinea acestora prevăzute în schema respectivă.
Interviul neformal conferă anchetatorului posibilitatea de inițiativă, are aspectul unei
conversații, ceea ce sporește încrederea celui anchetat și, corelativ, disponibilitatea acestuia de
a furniza mai multe informații. Ține de experiența și de flerul anchetatorului ca valanșa de
informații, efect al volubilității anchetatului, să fie decelată corect.
b) Interviul direct și interviul indirect
Interviul direct presupune adresarea de întrebări la care se așteaptă răspunsuri directe,
care nu necesită vreo interpretare. Se are în vedere că răspunsurile persoanei anchetate
(intervievate) reflectă exact poziția acesteia.
Prin intermediul interviului indirect se urmărește obținea de informații pe o cale
ocolitoare, adică folosindu-se anumite întrebări ale căror răspunsuri vor putea fi interpretate.
Cu alte cuvinte, informația căutată nu se va găsi în răspunsul dat la întrebare, ci în interpretarea
acestuia. Acest tip de interviu se utilizează în cazul persoanelor nesincere, cu abilități cunoscute
în ascunderea adevărului.
c) Interviul sensibil, interviul neutri și interviul sever
În cadrul interviului sensibil anchetatorul adoptă o atitudine deschisă, pozitivă, de
simpatie față de subiectul intervievat, încurajându-l să furnizeze cât mai multe informații.
Interviul neutru se caracterizează printr-o atitudine indiferentă a anchetatorului, acesta
nemanifestând vreo reacție în cursul desfășurării interviului. De regulă, un asemenea tip de
interviu se asociază cu interviul formal.
Interviul sever are aspectul unui interogatoriu, atitudinea anchetatorului este fermă, iar
întrebările sint precise, nelăsând loc unor răspunsuri nuanțate. Este rar folosit în cercetarea
criminologică.

36
Obținerea unor rezultate pozitive prin intermediul interviului, adică atingerea
obiectivului propus, depinde în mare măsură de pregătirea acestuia. Această pregătire debutează
cu alegerea „operatorilor” (anchetatorilor). În cadrul acestei operațiuni se vor avea în vedere
elemente precum: inteligența, experiența, onestitatea, vârsta, sexul care se vor raporta la
persoana de intervievat. Se continuă cu alegerea locului în care se va desfășura interviul, timpul,
problemele ce se vor pune în discuție, modul de abordare a acestora, întrebările ce se vor adresa,
aspecte legate de realizarea unei atmosfere relaxate și a unei aparențe de spontaneitate.

D. Testele
Testul este o probă care implică rezolvarea unor sarcini identice pentru toți subiecții
participanți, având scopul de a identifica trăsăturile de personalitate ale infractorului, rezistența
sau nonrezistența la acțiunea factorilor criminogeni endogeni, cauzele inadaptării etc.
În psihologie, testul este definit ca fiind o probă standardizată în privința administrării
și interpretării ei și care procură date în legătură cu anumite caracteristici psihofiziologice sau
psihice (Neveanu, P.,P., 1978, p. 79).
Unii autori consideră că testul în criminologie este o tehnică secundară deoarece se
folosește cu precădere alături de una sau unele tehnici fundamentale (Stănoiu, R., M., 2006, p.
96).
Având în vedere obiectivul urmărit prin utilizarea testelor, acestea pot fi: teste de
inteligență, de dezvoltare intelectuală, de aptitudini și capacități, de personalitate, de
comportament, de cunoștințe etc.
Modalitățile de realizare a testelor sunt diverse, începând de la hârtie și creion,
continuând cu diferite materiale (cuburi, planșe, fotografii) și pâna la utilizarea unor programe
informatice.
Unii autori consideră că testele ar constitui de fapt o metodă de investigare și nu o
tehnică, opinie neîmpărtășită de majoritatea specialiștilor (Negrier-Dormont & all, 2004, p. 68).

E. Tehnica documentară
Este o tehnică de cercetare ce presupune obținerea de date și informații din diferite tipuri
de documente. După cum se observă, această tehnică nu implică un contact direct cu persoana
sau persoanele de interes. Cercetătorul criminolog își caută datele și informațiile în documente.
Acestea se pot prezenta într-o gamă variată precum: înscrisuri oficiale ori private, notițe,
jurnale, scrisori, fotografii, desene etc.

37
Statisticile reprezintă o categorie importantă de documente din care criminologul poate
extrage date referitoare la tema de cercetare. În acest sens distingem statisticile oficiale,
întocmite de instituții cu atribuții în domeniul gestionării fenomenului criminal (poliție,
parchete, instanțe de judecată) și statistici speciale ce conțin date cu privire la anumite aspecte
ale fenomenului infracțional cum ar fi: delincvența juvenilă, violența domestică, reinserția
socialăa unor categorii de infractori. Statisticile din această a doua categorie sunt constituite în
scop de cercetare, pe baza datelor culese în teren prin diferite modalități de investigare.
Prin intermediul statisticilor se pot face aprecieri cu privire la starea, structura și
dinamica infracționalității la diferite niveluri, local, regional, național și chiar internațional. De
asemenea, tot statistica oferă date utile asupra densității și tendinței fenomenului, concurând
astfel în mod substanțial la proiectarea măsurilor de prevenire și combatere.
Alte surse documentare sunt dosarele privind cauzele penale, din care se pot extrage
date semnificative privind anumite genuri de fapte și tipuri de făptuitori, victime, moduri de
operare etc. Mass-media poate constitui o sursă documentară, în cazul ei impunându-se o
preluare critică a informațiilor datorită, printre altele, tendinței acesteia de a exagera în anumite
direcții în scopul de a spori interesul cititorilor.

F. Ancheta socială
Ancheta socială este o investigare a mediului social din care provine infractorul sau în
care proliferează o anumită categorie de infracționalitate.
O anchetă socială vizează de regulă crima, criminalitatea, criminalul și victima din
perspectiva unor probleme precum:
- trăsăturile mediului social din care provin participanții la săvâeșirea infracțiunii sub
aspect demografic, etnic, economic, cultural, religios etc;
- mediul profesional (dacă este cazul) din care provin infractorii sau în care s-au comis
ori se comit faptele infracționale;
- actele infracționale în esența lor, respectiv efectul asupra valorilor sociale vătămate
prin infracțiune/ infracțiuni, pericolul pe care îl prezintă fenomenul, modul de operare (modus
operandi), timpul, locul și mijloacele folosite la săvârșirea infracțiunii;
- opiniile și atitudinile infractorilor înainte și după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare;
- consecințele faptelor infracționale asupra stării comunității, modul de receptare a
sancțiunilor aplicate de către instanțele de judecată, căi și procedee de resocializare.
Efectuarea unei anchete sociale parcurge, în principiu, următoarele etape:

38
- pregătirea și organizarea anchetei, care presupune stabilirea obiectivului sau a
obiectivelor, precum și a tehnicilor ce vor fi utilizate;
- culegerea și fixarea (înregistrarea) informațiilor prin intermediul tehnicilor stabilite
(observare, interviu, chestionare, teste etc.);
- verificarea și analiza informațiilor obținute;
- formularea concluziilor și a propunerilor în vederea inițierii măsurilor de prevenire,
combatere a crimei și criminalității, a celor de tratament și recuperare socială.
Anchetele sociale sunt folosite și în cadrul unor proceduri legale cum ar fi procesele
penale cu inculpați minori și unele procese civile (ex. procesele de divorț când sunt copii minori
rezultați din căsătorie).

4. Marile curente în criminologie. Teoriile cauzalității


4.1.Considerații generale
Ideea că actul criminal este determinat de anumite cauze și săvârșirea lui – înlesnită de
anumite condiții a preocupat criminologii dintotdeauna. Cu alte cuvinte, întrebarea „de ce comit
infracțiuni unele persoane” a reprezentat motorul cercetărilor criminologice și chiar al apariției
acestei științe.
Deslușirea genezei actului criminal, a cauzelor generatoare și a condițiilor favorizatoare
au reprezentat și reprezintă obiectivul principal al oricărui demers în cercetarea criminologică.
Datorită complexității acestui fenomen, atât sub aspectul determinării cât și al manifestării sale,
cei care s-au încumetat să-i identifice originile, să-i explice cauzele, circumstanțele prielnice s-
au raportat mai întâi la persoana infractorului. I-au cercetat caracteristicile biologice, anatomice,
i-au investigat ascendența, starea de sănătate etc. apoi și-au îndreptat atenția către psihicul
criminalului măsurându-i inteligența, capacitățile de recepționare a realității, trăirile ș.a. Cum
în niciuna din aceste zone nu au găsit răspunsuri satisfăcătoare, criminologii și-au extins aria
de cercetare asupra mediului social de proveniență, adică asupra condițiilor sociale și
economice de viețuire ale criminalului.
Pentru a emite o explicație asupra factorilor care determină și favorizează apariția
comportamentului delincvent, cercetătorii s-au confruntat nu doar cu complexitatea
fenomenului, dar și cu dificultățile generate de „reconstituirea realității” anterioare și
concomitente săvârșirii actului criminal. O asemenea reconstituire este foarte greu, aproape
imposibil de realizat (Stănoiu, R., 2006, p. 142).

39
Parcurgerea unor atare itinerarii, străbaterea mai multor teritorii (cel personal – biologic
și psihologic, social) s-a soldat cu formularea unor puncte de vedere, opinii, teze, teorii prin
care s-a încercat un răspuns concludent la întrebarea privind cauza crimei.
În aceste circumstanțe și-au conjugat eforturile sociologi, medici, psihologi, psihiatri,
juriști valorificând elemente de ordin biologic, antropologic, psihologic caracteristice
personalității infractorului, punând bazele unor adevărate școli și orientări fundamentate pe
asemena elemente. Alții și-au întemeiat opiniile, tezele, teoriile pe argumente de natură
economico-socială, fie că acestea vizau aspecte de inadaptare sau neintegrare socială ori starea
conflictuală izvorâtă din antagonismul aspirații individuale versus posibilități oferite de
societate. Dintr-o asemenea abordare au rezultat concepțiile și teoriile sociologice.
Un al treilea set de opinii s-au polarizat în jurul punctului de vedere potrivit căruia
criminalitatea ar avea o cauzalitate multiplă, respectiv de natură biologică, psihică, economică,
socială și culturală.
Firește că fiecare dintre aceste opinii sau orientări este susceptibilă de critici, dar cu
toate acestea ele au avut și încă mai au o înrâurire importantă în analiza fenomenului
criminalității din perspectivă etiologică. Deoarece interdependența strânsă dintre factorii
cauzali face imposibilă separarea lor, teoria cauzalității multiple s-a impus în ultima perioadă,
deși principalul ei instrument de lucru îl constituie corelațiile statistice, caracterizate, după cum
se știe, printr-un accentuat grad de probabilitate.
Aria teoriilor, concepțiilor, orientărilor, tezelor și opiniilor formulate în criminologie
este deosebit de vastă și cu implicarea substanțială a altor științe.
În continuare vom expune în sinteză cele mai importante orientări și teorii formulate cu
privire la cauzalitatea fenomenului criminal.
4.2. Precursorii concepțiilor criminologice
Dacă ideea unei științe denumită criminologie a apărut în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea (1879) odată cu folosirea acestui termen de către antropologul Paul Topinard (vezi
supra 1.2.), preocupări în legătură cu cercetarea crimei și a criminalității sub diferite aspecte
(combatere, prevenire, tratament etc.) s-au manifestat înaintea acestui moment.
Astfel, Thomas Morus32, în lucrarea sa Utopia expunea punctul de vedere potrivit căruia
infracțiunea (crima) poate fi prevenită și trebuie prevenită prin măsuri de natură economică și
socială. Totodată, conferea prevenirii un caracter premergător și prevalent în raport cu

32
Thomas Morus (1478-1535), avocat, scriitor și om de stat englez; a introdus termenul de utopie (din limba
greacă ou topos – niciun loc și eu topos – loc bun).

40
pedeapsa. Reluând ideea, Montesquieu33 susținea că un legiutor bun va căuta, cu prioritate, să
legifereze măsuri preventive și numai după aceea să pedepsească faptele antisociale.
Preocuparea de căpetenie a unui astfel de legiuitor ar trebui să fie ameliorarea moravurilor și în
subsidiar aplicarea pedepselor.
Dintre toți cei care au cercetat într-un fel sau altul probleme legate de de criminalitate ,
de combaterea și de prevenirea ei, se remarcă în mod deosebit Cesare Beccaria 34 cu lucrarea
intitulată Despre delicte și pedepse (Dei delitti e delle pene) publicată în anul 1764. După ce
și-a finalizat studiile de drept și economie, Beccaria a fost atras de situația închisorii din Milano,
orașul în care s-a născut și a studiat și astfel, la vârsta de 27 de ani a publicat lucrarea care l-a
consacrat și i-a adus celebritatea.35
Deși epoca în care trăia și a scris era dominată de atotputernicia bisericii, orice „erezie”
fiind prompt și sever sancționată, Beccaria a știut să evite disputa cu autoritaea religioasă. Mai
mult, ideile sale referitoare la pedeapsa cu moartea și la alte tare ale sistemului judiciar penal
din acea vreme au avut un mare ecou, inclusiv în plan legislativ. Astfel, inspirat de concepția
becariană, regele Gustav al III-lea al Suediei a desființat, în 1772, tortura, iar Maria Tereza a
Austriei a înlăturat-o în 1776 în unele provincii ale imperiului. Ulterior, Iosif al II-lea a abrogat
pedeapsa cu moartea în 1787 (cu excepția unor infracțiuni militare).36 Tot în aceeași perioadă
(1786) în ducatul Toscanei au fost desființate pedeapsa cu moartea și tortura, iar celelalte
pedepse au fost reduse. Ecaterina a II-a a Rusiei, inspirându-se din ideile lui Beccaria a reformat
codul penal, același lucru petrecându-se și în Franța (Papadopol, V., 1965, p. LXXXI).
Principalele idei expuse în lucrarea lui Beccaria sunt următoarele:
- numai prin lege se pot stabili faptele ce constituie infracțiuni și pedepsele ce se aplică
acestora (nullum crimen, nulla poena sine lege);
- pedeapsa trebuie justificată pentru a avea un efect descurajator și pentru a fi utilă
conservării ordinii sociale („Pentru ca pedeapsa să-și producă efectul pe care trebuie să-l
așteptăm, ajunge ca răul pe care ea îl cauzează să depășească binele pe care făptuitorul îl
obține din crimă – Beccaria, C., 1965, p. 91);
- pedepsele trebuie să fie moderate și prompte;
- abolirea pedepsei cu moartea;

33
Charles de Secondat Montesquieu (1689-1755), filosof, jurist și scriitor francez, autorul lucrării „Spiritul
legilor.”
34
Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria (1738-1794), jurist, filosof și om politic italian, promotor al eliminării
pedepselor corporale și a pedepsei cu moartea.
35
Lucrarea a fost tradusă în limba română și publicată de Editura Științifică din București, în 1965.c
36
Decizia a intervenit la doi ani de le executarea lui Horea și Cloșca pe Dealul Furcilor lângă Alba Iulia (26
februarie 1785).

41
- necesitatea ca judecata să fie publică, iar administrarea probelor să se facă în ședințe
publice;
- desființarea torturii ca mijloc de obținere a probelor;
- prevenirea infracțiunilor.
Un alt precursor al științei criminologice poate fi considerat Jeremy Bentham (1748-
1833), jurist și filosof englez, prin lucrarea sa O introducere în principiile morale și legislative,
publicată în 1789. J. Bentham s-a preocupat de problematica penologiei37 avansând idei și
propuneri pentru reformarea sistemului legislativ penal, cu privire specială asupra pedepselor.
Ca și în cazul lui Beccaria, ideile lui Bentham au avut un impact social și politic deosebit, unele
dintre propunerile sale găsindu-și aplicarea în practică. Mai mult decât atât, în perioadele ce au
urmat, operele lor au constituit adevărate surse de inspirație pentru modernizarea concepțiilor
în materie penală, contribuind la abandonarea unor teorii vetuste și la adoptarea altora,
corespunzătoare relațiilor sociale ale timpului, precum ideea de responsabilitate morală și de
uniformizare a sancțiunilor.
4.3. Orientarea biologică
Potrivit acestei orientări, actul criminal are o cauzalitate biologică, altfel spus – factorii
biologici constituie substratul comportamentului delincvent, originea, cauza crimei. Sursele
acestei orientări pot fi identificate în evoluționismul lui Charles Darwin38, în studiile de
frnologie39 ale lui Gall40 și Spurzheim41, în cele de fizionomie ale lui Lavater42și în concepția
asupra degenerescenței speciei umane a lui Morel43.
În cadrul orientării biologice pot fi reunite acele teorii care atribuie factorului biologic
rolul hotărâtor în cauzalitatea crimei. Caracteristica acestei orientări o reprezintă limitarea
obiectului cercetării criminologice la persoana criminalului, adică la încercarea de a demonstra
existența unor trăsături specifice de ordin bioantropologice care diferențiază criminalul de
noncriminal și de a fundamenta, astfel, determinismul biologic în calitate de ipoteză etiologică
esențială (Stănoiu, R., M., 2006, p. 144).

37
Penologia – știința care se ocupă cu studiul pedepselor și executarea lor.
38
Charles Darwin (1809-1882), naturalist britanic, autorul lucrării „Originea speciilor” și fondatorul teoriei
evoluționiste.
39
Frenologie (din limba greacă, fren – minte, suflet; logos – știință, studiu) este o teorie antropologică conform
căreia variațiile morfologice exterioare ale cutiei craniene ar furniza informații asupra funcțiilor creierului.
40
Franz Joseph Gall (1758-1828), medic austriac stabilit în Franța, autorul lucrării „Anatomia și fiziologia
sistemului nervos în general și a creierului în particular cu observații asupra posibilității de a recunoaște multe
trăsături intelectuale și morale ale omului sau animalelor după configurația capului.”
41
Iohann Gaspar Spurzheim (1778-1832),fizician și frenolog german, continuator al teoriei frenologice a lui Gall.
42
Iohann Kaspar Lavater (1741-1801), poet, filosof și fizionomist elvețian.
43
Charles Morel (1882-1884), medic francez, profesor la Facultatea de medicină din Nancy.

42
4.3.1. Teoria atavismului
Atavismul presupune apariția la un descendent, animal sau vegetal, a unor particularități
proprii ascendenților îndepărtați care nu s-au manifestat la generațiile intermediare. În
criminologie, potrivit teoriei atavismului, se apreciază că anumite caractere ale omului primitiv
pot să apară la unele persoane și să determine un comportament criminal. Această idee a fost
formulată de Cesare Lombroso (vezi nota de la pag. 28) în lucrările sale din care se disting:
„Omul delincvent”care l-a făcut celebru și „Cauzele și remediile criminalității.”
Influiențat de ideile pozitivismului44 propagat de Auguste Comte45, Lombroso, medic
militar la Torino, a întreprins numeroase studii pe baza unor măsurători antropometrice
încercând să identifice trăsăturile comune la locuitorii unor zone geografice din Italia.
Cercetarea criminalilor l-a acaparat când a efectuat autopsia unui criminal notoriu, Vilella,
ocazie cu care a constatat la craniul criminalului, în zona occipitală medie, o fosetă (adâncitură)
caracteristică exemplarelor humanoide primitive. Această descoperire l-a determinat pe
Lombroso să caute dovezi pentru susținerea ipotezei atavismului, cercetând mai mult de 300 de
cranii. La acestea s-au adăugat examinările antropometrice a circa 6.000 de delingvenți, în urma
cărora a concluzionat că unele caractere ale omului primitiv pot să apară la anumiți indivizi sub
forma stigmatelor anatomice, adică a unor malformații ale cutiei craniene, a unor dezvoltări
excesive a maxilarelor, nasului, mâinilor etc. Continuând cercetările, Lombroso a ajuns la
concluzia că aceste anomalii sunt însițite de o degenerescență datorată epilepsiei. Potrivit
opiniilor lombrosiene, când la un individ sunt întrunite anomaliile de natură atavică, avem de a
face cu un criminal înăscut. În consecință, înclinațiile criminogene ale acestuia nu pot fi
neutralizate prin influiențe externe. Totuși, anomaliile amintite, susține Lombroso, nu conduc
automat la săvârșirea crimei, adică nu sunt generatoare de acte criminale prin ele însele, însă
facilitează identificarea persoanelor predispuse la săvârșirea actelor criminale.
În esență, teoria lui Lombroso, se reduce la ideea că omul criminal este dat de la natură,
este înăscut și nimic nu-l poate face noncriminal. Deși aceste idei, care au stat la baza orientării
biologice, au fost preluate și dezvoltate sub diferite forme de mulți cercetători, concepția lui
Cesare Lombroso a constituit ținta unor critici aprinse. Astfel, la cel de-al doilea Congres de
antropologie criminală desfășurat la Paris în 1889, Raffaele Garofalo (vezi nota de la p. 3) a
propus constituirea unei comisii din 7 antropologi care să studieze comparativ un eșantion de
100 de criminali înăscuți, 100 persoane cu tendințe criminale și 100 persoane oneste pentru a
infirma opiniile lui Lombroso. Acesta a fost de acord să renunțe la teoria criminalului înăscut

44
Curent filosofic potrivit căruia singura cunoaștere autentică este cea științifică.
45
Auguste Comte (1798-1857), filosof și sociolog francez, fondatorul pozitivismului în filosofie.

43
dacă se va demonstra că trăsăturile fizice, intelectuale și psihologice ale grupului de criminali
înăscuți se vor regăsi la celelalte două grupuri de control.
Propunerea lui Garofalo, aprobată de congres, nu s-a realizat niciodată, unii motăvând
că ar fi imposibilă o evidențiere cu acuratețe a unor deosebiri sau asemănări între cele trei
eșantioane. Cu toate acestea, criticile la adresa teoriei criminalului înăscut și a caracteristicilor
acestuia au continuat, cei mai înverșunați fiind Lacassagne46, Manouvrier47, Topinard (vezi nota
de la p.3), Tarde48 ș.a. Ținta acestora a fost lipsa de rigoare științifică a teoriei lombrosiene.
Spre a-l ironiza, Topinard a afirmat că fotografiile criminalilor înăscuți prezentate de Lombroso
îi aminteau de prietenii săi. Pe de altă parte, Ferri (vezi nota de la p. 4), fost student al lui
Lombroso, susținea că 63 % din soldații italieni prezentau stigmatele criminogene așa cum erau
expuse de acesta.
În aceste condiții, Cesare Lombroso și-a revizuit opiniile, astfel încât în următoarea
ediție a lucrării Omul delingvent (Omul criminal) a prezentat o tipologie mai largă a omului
criminal, adăugând criminalului înăscut și alte tipuri precum: criminalul pasional, epileptic,
ocazional, etc. în final, Lombroso a admis că, pe lângă factorii biologici, la geneza actului
criminal contribuie și alți factori, însă cei biologici rămân fundamentali.
4.3.2. Teoriile eredității
Ereditatea constă în transmiterea caracteristicilor fizice și psihice de la părinți la copii
prin intermediul celulelor germinative, mai exact prin cromozomi și gene care stau la originea
unei ființe noi, care va dobândi caracterele părinților (Sandu, I., E., et all, 2001, p. 107).
Ereditatea se deosebește de congenital, adică înăscut, acest din urmă termen are în vedere un
caracter sau mai multe, dobândite în timpul vieții intrauterine și nu de la antecesori.
Rolul eredității în geneza crimei a fost evidențiat de către cercetătorii englezi, care au
criticat cu vehemență teoria lui Lombroso. Unul dintre aceștia, Charles Goring49 a lansat ideea
privind rolul eredității în geneza actului criminal. El a afirmat că teoria criminalului înăscut a
lui Lombroso este lipsită de fundament. Pentru a-și susține opinia, a procedat la o testare
desfășurată în trei faze: a întreprins o analiză statistică pe un eșantion de infractori condamnați
în vederea identificării a 37 de trăsături lombrosiene, a efectuat o comparație între datele astfel

46
Alexandre Lacassagne (1843-1924), medic francez, fondatorul antropologiei criminale, autoru aserțiunii
„Societățile își au criminalii pe care îi merită.”
47
Leonce Pierre Manouvrier (1850-1927), antropolog și psiholog francez.
48
Jean Gabriel Tarde (1843-1904), sociolog, criminolog și psiholog francez; a susținut ideea cauzalității
psihologice a crimei, criticând conceptul de criminal atavic elaborat de Cesare Lombroso; a subliniat tendința
criminalului de a reveni la locul crimei spre a o repeta.
49
Charles Goring (1870-1919), criminolog englez, autorul lucrării „The English Convict: A Statistical Study”,
adică „Criminalul englez – studiu statistic,”publicată în 1913.

44
obținute cu trăsăturile unui alt eșantion constituit din soldați, studenți și personal auxiliar din
două spitale, iar în final a făcut o analiză generală a trăsăturilor fizice ale infractorilor. Goring
a susținut că rezultatele cercetării sale nu indică nicio diferență semnificativă între trăsăturile
persoanelor din cele două eșantioane, adică între criminali și noncriminali.
Cu ocazia acestui test, Goring a remarcat la eșantionul de infractori o seamă de trăsături
care îi situau în inferioritate față de noninfractori (ex.: sub raportul constituției, a greutății etc.).
El a pus această diferențiere pe seama eredității. Astfel, a ajuns la concluzia potrivit căreia omul
are un comportament social moștenit. Cei care moștenesc trăsături deviante vor avea, în
consecință, un comportament deviant și vor fi incapabili să se debaraseze de el și să se integreze
într-o existență socială normală. Goring a apreciat că 68 % din urmașii infractorilor devin la
rândul lor, infractori și că remediul crimei, din perspectiva teoriei eredității nu poate fi decât
eugenia.50
Și teoria lui Goring a fost supusă criticilor, apreciindu-se că studiile lui nu au reușit să
infirme pe deplin teoria lombrosiană a criminalului înăscut, ci doar a înlocuit-o cu teoria
eredității (Stănoiu, R., M., 2006, p. 148). Cu toate acestea, ideile lui au avut și continuă să aibă
ecou, unii cercetători aducând argumente sui generis în srijinul lor.
Tot o teorie a eredității a elaborat și Theodule-Armand Ribot51acesta susținând că
„ereditatea este legea biologică, în virtutea căreia toate ființele vii tind a se repeta în
descendenții lor, ea este pentru specie ceea ce este identitatea pentru individ; prin ea natura se
copiază și se imită neîncetat sub formă ideală.”
Ribot distinge ereditatea fiziologică de cea psihologică, înțelegând prin prima
transmiterea caracteristicilor fiziologice, iar prin secunda – transmiterea însușirilor psihologice
și a facultăților mintale (Sandu, I., E., et. all., 2001, p. 112-115). Între ereditatea fiziologică și
cea psihologică există, după Ribot, un raport de cauzalitate, ereditatea fiziologică fiind cauza,
cea psihologică – efectul. Ribot a susținut influiența eredității în complexul cauzal al
criminalității, plecând de la premisa că toate manifestările omului, inclusiv cele de natură
criminală, sunt în relație cu ereditatea.
Un alt francez, Etienne Rabaud,52 a susținut că ereditatea este un fapt de continuitate și
de similitudine între doi indivizi care descind unul din altul (Sandu, I., E., et. all., 2001, p. 116),

50
Eugenia – teorie care preconizează ameliorarea populațiilor umane prin măsuri genetice cum ar fi: selectarea
părinților, sterilizarea, interzicerea procreării etc.
51
Theodule-Armand Ribot (1839-1916), psiholog francez, autorul lucrării „Ereditatea – studiu psihologic asupra
fenomenelor, legilor, cauzelor și consecințelor acestora ,” publicată la Paris în anul 1883.
52
Etienne Rabaud (1868-1956), biolog francez, autorul lucrării „Ereditatea”, publicată în 1921.

45
că pe această cale se transmit caracteristici normale, dar și morbide. În aceste circumstanțe,
Rabaud a admis funcția cauzală a eredității în geneza actului criminal.
În fine, medicul pediatru Eugene Apert53, observând evoluția unor familii celebre
(Bernoulli – unchi, nepoți și strănepoți matematicieni; Bach – descendenți muzicieni de-a
lungul a două secole), dar și a unor indivizi cu comportament criminal, a concluzionat că există
o ereditate morbidă, aflată în creștere și care provoacă degenerare.
O opinie interesantă în această direcție a formulat profesorul român Constantin Ion
Urechia.54 Pornind de la ideea că ereditatea este fiziologică, psihologică, intelectuală și morală,
profesorul C.I.Urechia a admis că omul este supus influiențelor tuturor acestor forme de
ereditate. În concepția lui, ereditatea fiziologică este preponderentă în raport cu celelalte
categorii și este mai puțin susceptibilă de modificări și ameliorări. Celelalte forme de ereditate,
mai cu seamă ereditatea psihologică și morală sunt susceptibile de modificări și modelări sub
influiența unor cauze, condiții sau împrejurări externe care pot fi pozitive sau negative. Cu alte
cuvinte, C.I.Urechia a relevat faptul că, deși influiența eredității este semnificativă, un rol
important îl au și condițiile de mediu. Pregnanța acestot factori externi nu poate fi stabilită decât
de la caz la caz. Cert este faptul că puterea eredității estemai mare și mai greu de combătut, în
timp ce influiențele mediului pot fi controlate, ameliorate, reduse.
Pe de altă parte, influiențele mediului, puse sub control, pot avea și efecte benefice. În
felul acesta, C.I.Urechia aprecia că fiul unui asasin nu va ajunge în mod obligatoriu asasin sau
fiica unei prostituate nu va deveni automat prostituată, după cum fiul unui părinte genial nu va
fi în mod aobligatoriu genial (Sandu, I., E., et all, 2001, p. 119).
O teorie derivată din cea a eredității a fost formulată de Juseph Arthur Gobineau55 cu
privire la rasă. Potrivit acestuia, rasele umane sunt inegale sub raport biologic, fiziologic,
psihologic, intelectual. Rasa albă ar fi superioară celorlalte, ea atingând apogeul civilizației mai
cu seamă în zona popoarelor germanice. Sub acest aspect se prezintă, în opinia lui Gobineau și
situația criminalității, ea fiind mai accentuată la rasele inferioare. Teoria sa a influiențat
politicile rasiale, cu precădere pe cea a lui Hitler. Realitatea a infirmat această teorie, fiind
abandonată definitiv.

53
Eugene Apert (1868-1941), medic pediatru francez, autorul lucrării „Ereditatea morbidă”, publicată în 1919.
54
Constantin Ion Urechia (1883-1955), medic psihiatru român, profesor universitar la Cluj și București.
55
Joseph Arthur Gobineau (1816-1882), sociolog, scriitor și diplomat francez, creatorul teoriei rasiste, autor al
lucrării „Eseu asupra inegalității umane.”

46
4.3.3. Teoriile bioconstituționale
a) Teoria inadaptării biologice
Conceptul de inadaptare biologică, în opinia susținătorilor lui, constă în incapacitatea
individului de a reacționa armonios la stimulii mediului în care viețuiește. Anumite trăsături
biologice ale individului determină răspunsul (reacția) lui la anumiți stimuli exteriori. Acest
răspuns poate fi un act incriminat de legea penală, adică o crimă.
Fondatorul acestei teorii, Olaf Kinberg56, aprecia că pentru identificarea cauzelor
criminalității este necesară studierea personalității criminalului. În centrul acestui demers
trebuia să se afle conceptul de constituție biopsihologică, ceea ce în opinia lui Kinberg
reprezenta zestrea ereditară a individului. Acesta a făcut o expunere exhaustivă a noțiunii în
discuție, propunând, printre altele, o departajare a trăsăturilor ereditare normale de cele
patologice, ultimele fiind răspunzătoare de acțiunile criminale ale individului. În acest context,
Kinberg era de părere că studiind zestrea ereditară a indivizilor se pot identifica înclinațiile
infracționale ale acestora. De exemplu, un idivid dotat cu inteligență, aflat permanent în
activitate, lipsit de considerație față de cei din jur, lipsit de afectivitate și nechibzuit era
predispus a deveni escroc sau hoț de profesie. Cu toate acestea, Kinberg a admis că indivizii
care comit frecvent sau sporadic acte criminale nu sunt în mod necesar diferiți de cei care nu
comit niciodată acte criminale (Stănoiu, R., M., 2006, p. 160). Deși opiniile lui au fost supuse
criticilor, iar realitatea le-a infirmat în mare măsură, opera sa a rămas ca un model de rigoare
metodologică și de profunzime a analizei științifice.
b) Teoria constituției delincvente
Fondatorul acestei teorii, Benigno di Tullio57, a preluat ideile lui Kinberg dându-le o
configurație mai amplă. După el, constituția individului delincvent cuprinde elemente ereditare
și congenitale, dar și unele dobândite, mai cu seamă în perioada inițială a existenței, care
determină, împreună, tendințele criminogene (Stănoiu, R., M., 2006, p. 160). Toate acestea însă,
nu conduc în mod automat la actul criminal, ci favorizează săvârșirea actului de către aun
anumit individ, care dispune de aceste elemente în constituția lui. Ca și în concepția lui Kinberg,
crima reprezintă pentru di Tullio o inadaptare a individului la mediu.
În cercetările sale, di Tullio s-a preocupat cu precădere de infracțiunile săvârșite prin
acte de violență. Cu privire la omor, el a arătat că un asemenea acr este rezultatul excitării

56
Olaf Wilhelm Kinberg (1873-1960), medic suedez, profesor de psihiatrie, autorul lucrării „Problemele de bază
ale criminologiei,” publicată în 1935; în același an a publicat și lucrarea „De ce oamenii devin criminali? Studiul
psihologiei penale.”
57
Benigno di Tullio (1896-1979), antropolog și psihiatru italian, autorul lucrării „Tratat de antropologie
criminală”, publicată în 1940.

47
instinctelor prin stimuli afectivi, proces ce se poate derula lent, ca în cazul unor stări pasionale,
ori se poate declanșa instantaneu pe fondul unor stări emotive. În ambele cazuri sunt provocate
tensiuni nervoase care, la un anumit prag, slăbesc resorturile voinței individului și îl predispun
la acte de violență.
Cu toate că di Tullio a avut rezerve și chiar a adus critici determinismului pozitivist, el
s-a apropiat de acest curent mai ales prin susținerea tezei potrivit căreia constituția specifică
delincventului este diferită de cea a nondelincventului.
*
* *
Orientarea biologică în cercetarea cauzalității crimei nu mai ocupă un loc privilegiat în
criminologia contemporană, așa cum a ocupat în perioada de început a acestei științe. Cu toate
acestea, ea nu a fost abandonată (Stănoiu, R., M., 2006, p 163). Dispunând de progresele
înregistrate în domenii precum genetica, neurofiziologia, endocrinologia, biochimia sistemului
nervos, criminologii au reevaluat rolul șilimitele factorilor biologici în etiologia criminalității.
Mai mult, s-a admis că factorii biologici nu pot genera crima fără intervenția și a altor factori,
de o altă natură. Altfel spus, în prezent adepții acestei orientări susțin ideea că tulburările de
natură biologică ce afectează anumite persoane prezintă un risc mai accentuat ca acele persoane
să comită acte infracționale decât persoanele care nu suferă de asemenea tulburări.
În pofida limitelor relevate atât de critici cât și de realitatea faptelor, orientarea biologică
a avut merite de necontestat în cercetarea criminologică. A fost o primă orientare în efortul
deslușirii cauzalității crimei și în consolidarea statutului de știință al criminologiei. De
asemenea, a acumulat un material consistent cu privire la persoana criminalului și a perfecționat
examinarea pluridisciplinară a fenomenului infracțional.
Adepții contemporani ai acestei orientări au nuanțat-o admițând că factorul biologic
reprezintă o premisă indispensabilă în lanțul cauzal al crimei.

4.4. Orientarea psihiatrică-psihologică


Trăsătura comună a teoriilor și concepțiilor de orientare psihiatrică-psihologică constă
în explicarea cauzalității crimei prin factori de natură psihologică. Promotorii și adepții acestei
orientări susțin că originile actului criminal nu țin de caracteristicile biologice sau de situația
socială, de circumstanțe, ci de psihicul criminalului. Totuși, nu toți acești cercetători au abordat
fenomenul folosind aceleași metode și nici concluziile la care au ajuns nu au fost identice,
existând numeroase diferențieri. Unii au exprimat un determinism criminogen exclusiv de
natură psihologică, alții au prezentat mai nuanțat acest determinism.

48
În principal, cercetările efectuate din perspectiva acestei orientări au avut în vedere
personalitatea infractorului, înțelegând prin aceasta un complex de trăsături de comportament
și emoționale. Alți autori utilizează noțiunea de mentalitatea criminalului (Cioclei, V., 2007,
p.137), referindu-se la același complex de însușiri care diferențiază comportamentul criminal
de cel noncriminal.
Multitudinea explicațiilor de natură psihiatrică-psihologică a determinat o clasificare a
acestora, criteriile constituindu-le modalitățile de abordare, metodele și tehnicile utilizate,
precum poziția mai mult sau mai puțin exclusivistă în privința determinismului psihiatrico-
psihologic.
4.4.1. Teoriile de natură psihanalitică – Sigmund Freud
Unii autori consideră psihanaliza o știință sau un set de idei prin care se explică
structura și funcționarea psihicului, etiologia și tratamentul nevrozelor (Sandu, I., E., el all,
2001, p. 122). Alții apreciază că de fapt psihanaliza este o tehnică sau metodă de tratamen a
afecțiunilor psihice (vezi autorii citați de Stănoiu, R., M., 2006, p. 168).
Cei mai mulți consideră că psihanaliza este un complex de concepții create și
fundamentate de Sigmund Freud58 privind cercetarea proceselor psihice, terapia tulburărilor de
natură psihică, precum și efectele proceselor psihice asupra existenței umane (trăiri, gândire,
acțiuni sau activități).
Explicațiile lui Freud cu privire la structura și funcționarea psihicului au parcurs două
faze. Inițial, Freud a considerat că psihicul uman se înfățișează sub trei ipostaze: inconștientul,
preconștientul și conștientul. Inconștientul reprezenta realitatea esențială a psihicului.
Conștientul era inclus în inconștient și de acolo se desprindea ca o parte a acestuia. Nicio acțiune
conștientă, susținea Freud, nu poate exista fără a avea o origine în inconștient. Inconștientul era
la fel de insondabil ca și realitatea exterioară. Conștientul, sau conștiința umană se informează
incomplet asupra lumii exterioare. În inconștient se înmagazinau amprentele unor experiențe
dintre cele mai diverse, inclusiv sau mai cu seamă cele traumatice din timpul copilăriei. În
anumite circumstanțe, sub anumite impulsuri ele pot crea probleme. Pentru tratamentul
acestora, Freud a pus la punct tehnica denumită psihanaliză. Ideea de bază a acestei tehnici era
libera asociere: în stare completă de relaxare, pacientul relata orice îi venea în minte. Astfel,
se considera că persoana în cauză era capabilă să reconstituie evenimente din trecut și să le
readucă în conștient. Freud argumenta că din acel moment pacientul devenea conștient și orice
ar fi venit din inconștient se afla sub control (Freud, S., 1992, p.22).

58
Sigmund Freud (1856-1939), medic neuropsihiatru evreu, născut în Moravia – fostul Imperiu Austriac.

49
Ulterior, revenind a considerat că în structura psihicului se regăsesc Eul (Ego) care
redefinea conștientul, Sinele (id) și Supra-eul (Super ego), acestea din urmă înlocuind
inconștientul. Eul reprezintă conștiința, esența personalității, personalitatea conștientă și
conține cunoștințe, imagini și atitudini conștiente. El este orientat către lumea reală numită de
Freud „principiul realității.”
Sinele se constituie din instincte și porniri respinse/refulate, predominant sexuale și
agresive, răspunzând la ceea ce Freud a numit „principiul plăcerii” care dictează acțiunile în
măsură a procura acea stare de ate simți bine („dacă te simți bine, fă-o”). Supra-eul este bariera
autocritică, forța care oprește individul să facă ce-i place, din motive ce țin de experiența socială
și culturală și mai puțin din motive raționale.
Freud nu s-a preocupat în mod special de cercetarea criminalității, iar când s-a referit la
acest fenomen l-a pus în relație cu nevrozele, aceastea constituind afecțiuni psihice acute sau
cronice generate de tulburări ale interrelațiilor umane, având ca manifestări dereglarea
sistemului emotiv, vegetativ și endocrin.
Originea nevrozelor sunt explicate prin acțiunea a trei factori: a) predispoziții ereditare;
b) influiența unor evenimente din prima copilărie și c) renunțarea reală care se constituie din
frustrări cauzate de mediul social și de cel moral. Prin mediul moral, Freud înțelege „toate
nenorocirile vieții care impun renunțarea la dragoste, care antrenează mizeria, neînțelegerile
familiale, căsătoriile rău asortate, fără a mai vorbi de condițiile sociale defavorabile și de
rigoarea exigențelor morale a căror presiune o resimțim” (Freud, S., 1989, p. 409, apud Cioclei,
V., 2007, p.139).
Freud a acordat o atenție deosebită în analizele lui evenimentelor din prima copilărie și
instinctului sexual pe care le-a considerat hotărâtoare în apariția nevrozelor. Potrivit aprecierilor
sale, în prima copilărie instinctul sexual evoluiază de-a lungul a mai multor faze determinate
de anumite zone erogene care pot provoca libidoul.59 Aceste faze au fost denumite de Freud
faza orală, faza anală și faza genitală. Pe parcursul lor pot să apară fixații ale libidoului, adică
„predispoziții pentru ulterioare breșe ale năzuințelor refulate” și pot provoca nevroze ori
perversiuni (Cioclei, V., 2007, p. 140).
În perioada primei copilării apare „Complexul lui Oedip” care presupune o atracție
sexuală față de părintele de sex opus și pornirea de înlăturare a părintelui de același sex. Această
etapă a complexului oedipian este, în concepția lui Freud, proprie oricărui individ. Conflictul
se rezolvă fie prin sublimarea pornirilor, fie prin refularea lor. după modul în care acest conflict

59
Libido – energie psihică legată de impulsurile vitale, în special de instinctul sexual.

50
a fost rezolvat se produce diferențierea dintre personalitățile normale și cele nevrotice. Freud a
considerat Complexul lui Oedip nucleul nevrozelor.
Se admite că Freud s-a referit la fenomenul criminalității sporadic și mai ales în trei din
lucrările sale: Totem și tabu, publicată în 1913, Dincolo de principiul plăcerii – 1920 și Eul și
sinele – 1923.
După cum arată și titlul, în prima din cele trei lucrări amintite, autorul analizează unele
tabuuri și anume pe acelea considerate considerate ca având o anumită relevanță criminologică.
Este vorba despre ucidere și incest, Freud apreciind că ele sunt rezultatul transgresării unor
dorințe refulate, reprimate, în felul acesta persoana criminalului găsind satisfacerea lor.
Dorințele refulate având o origine instinctuală se ajunge la concluzia că actul criminal are drept
cauză instinctul, iar dintre toate instinctele cel sexual este predominant.
Mergând pe acest raționament, Freud propune un fundament al represiunii. Astfel, el
arată că: „Dacă unul a reușit să-și satisfacă o dorință refulată, este obligatoriu ca toți ceilalți
tovarăși de comunitate să se simtă animați de aceeași tentație; pentru a o reprima, trebuie
sancționată cutezanța celui vinovat, și adesea se întâmplă ca actul pedepsirii să le dea celor care
îl execută prilejul de a comite la adăpostul expierii, același fapt nelegiuit. Este aici unul dintre
principiile fundamentale ale sistemului penal omenesc, care decurge în mod firesc din ipotetica
identitate dintre dorințele refulate și cele ale celora însărcinați să răzbune societatea:” (Freud,
S., 1996, p. 86)
În celelalte două lucrări , Freud dezvoltă teoria instinctelor. El definește instinctul ca
fiind o „tendință inerentă organismului viu de a reproduce o stare din trecut la care el a fost
obligat să renunțe, sub influiența forțelor exterioare perturbatoare, un fel de elasticitate organică
(...) expresia inerției vieții organice.” (Freud, S., 1992, p. 55)
În Eul și sinele, se referă direct la actul criminal pe care îl consideră o expresie a
sentimentului de culpabilitate specific nevrozelor. Crima este descrisă ca o debarasare de acest
sentiment care, în ultimă analiză, este rodul tot al unor instincte.
Deși a scandalizat lumea academică a vremii prin ideile, concepțiile și teoriile sale care
au fost supuse unor critici aspre, Freud a stabilit noi direcții în cercetarea fenomenului criminal
și a influiențat substanțial demersurile ulterioare pentru deslușirea cauzelor crimei și
criminalității.

51
4.4.2. Teorii post-freudiene
4.4.2.1. Teoria ființei umane lipsite de supra –eu
Dacă Freud a identificat printre cauzele criminalității un super-ego supradezvoltat,
psihologul August Aichhorn60, valorificând observațiile și practica dobândită în activitatea
desfășurată în cadrul unor așezăminte pentru delincvenți, a apreciat că un super-ego slab
dezvoltat stă la originea actului criminal. Cauza acestei situații, lipsa supra-eului ori slaba lui
dezvoltare, trebuie căutate, potrivit opiniei lui Aichhorn, în familia individului criminal unde
acesta nu a beneficiat de un atașament sentimental din partea părinților sau acesta a fost precar.
Cât privește „recuperarea socială” a acestora, Aichhorn a demontat concepția dominantă
a vremii după care aceasta se realiza prin forță și pedeapsă, propunând și experimentând metoda
asigurării unui climat cald, agreabil, în final plăcut.
În prefața la lucrarea lui Aichhorn, „Tânărul fugar”, Freud a admis că tehnicile autorului
erau mai eficiente decât psihanaliza în cazul minorilor și chiar al adulților dominați de instincte
criminale. În general, Aichhorn s-a preocupat de observarea și cercetarea minorilor delincvenți,
lipsiți de părinți ori cu părinți neglijenți. Pe lângă aceștia, însă, a admis existența a altor două
categorii de minori criminali, respectiv a celor cu părinți indulgenți care permit orice fel de
comportament și a celor cu super-ego bine dezvoltat care imitau părinții infractori.
4.4.2.2. Teoria instinctelor sau psiho-morală
Fondatorul acestei teorii, Etienne de Greeff61, considera că personalitatea umană este
determinată de instincte. Acestea nu pot fi separate de inteligență și nici nu se opun acesteia.
Structura afectivă umană se constituie din pornirile instinctive ordonate de inteligență, potrivit
preocupărilor acesteia. În concepția lui E. de Greeff manifestările omului nu au la bază porniri
instinctuale în exclusivitate. Ele sunt totdeauna însoțite și de alte tendințe.
Instinctele pot fi de două categorii: de apărare și de simpatie. Instinctele de apărare
conduc la conservarea eului și se înfățișează sub diferite forme, inclusiv sub forma
sentimentului de justiție. Instinctele de simpatie vizează conservarea speciei și apar sub semnul
abandonului de sine și a acceptării „celuilalt.” Ambele categorii de instincte sunt marcate
profund de trăirile și experiențele din prima perioadă a vieții individului. Dacă această perioadă
va fi caracterizată prin dezechilibre care pot altera instinctele, vor apărea stări afective de

60
August Aichhorn (1878-1949), educator și psihanalist austriac, a trăit la Viena unde a lucrat în centre de
minori cu probleme.
61
Etienne de Greeff (1898-1961), criminolog belgian.

52
indiferență, iar sentimentele de frustrare și injustiție se vor accentua. Se va produce o
„degradare morală” a personalității individului care va avea drept consecință „trecerea la actul
criminal.” Această desfășurare a fost denumită de E. de Greeff „proces criminogen” și i-a
atribuit trei faze: a) faza asentimentului temperat în cursul căreia personalitatea individului
suferă o degradare progresivă cauzată de frustrările acumulate anterior și care îi crează
convingerea că mediul în care trăiește este injust. În consecință va respinge „codul moral” al
mediului respectiv, concomitent apariției ideii de crimă („încolțirea gândului criminal”). b) a
doua fază a fost denumită de E. de Greeff asentimentul tolerat și se caracterizează prin
transformări profunde în comportamentul individului (felul de a fi și de a se exprima etc.) aflat
în căutarea unui mediu de existență care să-i tolereze crima. c) cea de a treia fază, decisivă,
reprezintă criza, adică starea psihică în care individul acceptă săvârșirea crimei, eliminarea
fizică a victimei, așteptând momentul sau ocazia favorabilă „trecerii la act.”
Noțiunile de stare periculoasă și trecerea la act ocupă un loc central în concepția lui E.
de Greeff fiind preluate de discipolii săi. Principala trăsătură psihică a individului responsabil
de trecerea la act este indiferența afectivă. Ulterior, epigonii lui E. de Greeff, dintre care s-a
remarcat în mod deosebit Jean Pinatel62, au completat această idee adăugând și alte tăsături
precum labilitatea psihică, agresivitatea, egoismul.
4.4.2.3. Teoria personalității criminale
Preluând unele dintre opiniile lui E. de Greeff apreciate ca viabile, Jean Pinatel a
fundamentat o nouă teorie având ca principal element personalitatea criminală. El a abandonat
ideea diferenței de natură dintre infractor și noninfractor promovată de precursorii săi și a
afirmat existența unei diferențe de grad între peronalitatea infractorului și cea a
noninfractorului. O asemenea diferență există , potrivit concepției lui J. Pinatel și între diferitele
categorii de infractori, între infractorii ocazionali și cei recidiviști, între hoți, escroci și ucigași
etc.
Această diferență este relevată de unele trăsături psihologice care determină
transformarea asentimentului temperat în asentiment tolerat, fiind posibilă astfel trecerea la act.
Din această perspectivă, J. Pinatel admite că , în anumite condiții particulare, orice individ poate
să devină infractor dacă a depășit „pragul criminal.” În aceste condiții, Pinatel definește
criminologia ca fiind „știința care studiază trecerea la actul infracțional” (Pinatel, J., 1971, p.
98) evaluând reacția personalității față de o situație specifică denumită ocazia infracțională. De
aici concluzia că trăsăturile specifice infractorilor, considerate în mod individual, nu pot

62
Vezi nota de la p. 4.

53
determina prin ele însele un comportament criminal. Egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și
indiferența afectivă în mod izolat nu pot crea criminalul, nu pot cauza crima. Însă reunirea lor
într-o „constelație” poate determina personalității o anumită orientare și poate constitui
„nucleul personalității criminale” (Stănoiu, R., M., 2006, p. 182). Altfel spus, personalitatea
criminală apare ca un complex de trăsături, ca o rezultantă și nu ca un dat. Rezultă astfel că
infractorii sunt oameni asemenea celorlalți, dar se deosebesc de aceștia prin diferența de grad,
adică prin cantitatea unor anumite trăsături și nu doar prin calitatea acestora.
Componentele nucleului personalității criminale care determină trecerea la act ar fi:
egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea și indiferența afectivă.
Egocentrismul sau egoismul presupune tendința individului de a se considera epicentru
tuturor lucrurilor.
Labilitatea psihică reprezintă o alunecare, cădere, o instabilitate, în ultimă analiză o
deficiență de ordin psihic.
Agresivitatea se constituie dintr-o multitudine de tendințe sau porniri cum ar fi
ostilitatea, furia, violența, sau doar o afirmare accentuată a eului care să conducă la apariția
unor „transformări combative” finalizate prin „învingerea și eliminarea obstacolelor și a
dificultăților care barează drumul acțiunilor umane” (Pinatel, J., 1960, p. 110).
Indiferența afectivă sau insensibilitatea morală este trăsătura negativă care împiedică
individul de a avea „emoții și înclinații altruiste și simpatice” (Pinatel, J., 1959, p. 712).
Teoria personalității criminale a constituit una dintre cele mai frecventate teorii ale
secolului al XX-lea, având numeroși adepți și epigoni. Totuși, nu au lipsit reproșurile și criticile
la adresa ei, printre altele punându-se în discuție valabilitatea unor concepte precum
„personalitatea criminală,” „tratament,” „resocializare:” De vreme ce cauzele criminalității nu
țin exclusiv de structurile personalității, susțineau criticii, concentrarea atenției pe cercetarea
infractorului ar fi inutilă. Apoi, unele metode de tratament lezau libertatea și integritatea fizică
a infractorului (Stănoiu, R., M., 2006, p. 183).
Ca urmare a acestor critici, adepții teoriei personalității criminale au apreciat ca fiind
necesară o reevaluare a conceptului de personalitate criminală în acord cu componentele
biologice, psihologiceși socio-culturale ale fiecărui individ. Însuși Pinatel a operat o revizuire
a propriei teorii punând un accent mai mare pe caracterul dinamic al personalității care
evoluiază, se aflăîn mișcare, adică în derularea proceselor criminogene. Factorul social este pus
în evidență mai pronunțat, iar criminalitatea apare ca o maladie morală a „societății
criminogene” afectată de deteriorarea valorilor fundamentale (Pinatel, J., 1971, p. 29).

54
4.4.2.4. Alte teorii post-freudiene
a) Teoria atașamentului
Medicul britanic John Bowlby63 valorificând propriile trăiri (la 5 ani a rămas orfan, la 7
ani a fost trimis într-un internat, apoi la un colegiu militar) și experiența dobândită ca medic a
pus bazele teoriei atașamentului în explicarea fenomenului criminalității. Potrivit acesteia,
indivizii ajung în postura de infractori ca urmare a privării de căldura și atenția maternă. Opinia
lui Bowlby era că orice copiș trebuie să beneficieze de o relație permanentă și „caldă” cu mama
sa ori cu o persoană în măsură a o înlocui pentru a fi capabil de a se atașa. Această capacitate
se reduce când apar situații în care copilul este separat de mamă sau respins de ea. Infractorii
nu sunt capabili de legături afective, de cele mai multe ori copilăria lor fiind marcată de moartea
mamei, de divorț sau de alte evenimente care distrug legăturile afective.
b) Teoria caracterului antisocial
O continuatoare a teoriei freudiene a fost și Kate Friedlander64, autoarea teoriei
caracterului antisocial. Ea a susținut , în tradiția lui Freud, că „evenimentele din prima
copilărie” au o importanță crucială pentru formarea psihicului persoanei adulte. Acesta se
formează pe parcursul a trei etape, în fiecare din ele psihicul uman având și dobândind
caracteristici care îi va influiența conduita, comportamentul. Astfel, copilul fiind o ființă
dominată de instincte și de „principiul plăcerii” se va conforma „principiului realității”, adică
se va adapta condițiilor oferite de mediul social în care se află.
O primă etapă a devenirii psihicului uman, pe care Kate Friedlander a denumit-o „etapa
primelor relații dintre copil și părinți” se caracterizează prin manifestarea complexului
oedipian și de rezolvarea lui depinde dezvoltarea ulterioară a personalității. În a doua etapă,
denumită „etapa formării Supra-eului” copilul va imita comportamentul părinților. În
consecință, dacă în familia lui vor exista comportamente criminogene, există o mare
probabilitate ca și minorul să dobândească un asemenea comportament. În fine, a treia etapă „a
formării relațiilor de grup în sânul familiei” reprezintă în esență etapa adaptării sociale a
copilului. Copilul va continua să imite (să copie) aspectele cu care intră în contact, iar dacă
acestea au caracter antisocial, va rezulta un comportament antisocial.

63
John Bowlby (1907-1990), medic pediatru, phohiatru și psihanalist britanic.
64
Kate Friedlander (1902-1949), născută la Viena, în 1933 a emigrat la Londra. S-a ocupat cu precădere de
delincvența juvenilă.

55
c)Teoria criminalului nevrotic
Teoria a fost fundamentată de psihanaliștii Franz Alexander65 și Hugo Staub66 fiind
expusă în lucrarea lor „Criminalul și judecătorii săi” publicată la Viena în 1929 și reeditată în
1931.67 Potrivit concepției lor, criminalul nevrotic acționează după mobiluri (motive, temeiuri)
inconștiente. Eul este supus de Sine, scăpând controlului Supra-eului. Astfel se crează o situație
dominată de sentimentul vinovăției însoțit de o neliniște (angoasă) determinată de perspectiva
pedepsei. Cu toată această neliniște, sau chiar datorită ei, criminalul o așteaptă ca pe o
„justificare morală.”
Dar până a ajunge la criminalul nevrotic, cei doi autori au operat o clasificare a
criminalității în trei categorii: a) criminalitatea imaginară – apare în vise, fantezii sau
închipuirea unor acte, în realitate ratate; b) criminalitatea ocazională – apare în situații în care
Supra-eul se debarasează de morală ca urmare a unui eveniment vătămător sau din pricina unei
amenințări pentru eu; c) criminalitatea obișnuită – în care se încadrează tri tipuri de criminali:
- criminalii organici – personalitatea lor ține de psihiatria clasică (bolnavi mintali,
persoane cu discernămând critic limitat ori cu discernământ abolit);
- criminalii normali – persoane sănătoase din punct de vedere psihic, anormali din punct
de vedere social („socialmente anormali”); sunt persoane care fac parte dintr-o comunitate
infracțională și, în consecință, practică o conduită proprie „moralei” ecelei comunități; în cazul
acestor infractori nu se pune problema vreunui conflict între Eu și Supra- eu;
- criminalii nevrotici – despre care s-a vorbit mai sus și care se situiază în centrul atenției
acestei teorii.
d) Teoria complexului de inferioritate
Potrivit lui Alfred Adler68,creatorul teoriei complexului de inferioritate, acest sentiment
al inferiorității declanșează pornirea individului de a-și depăși condiția, indiferent de contextul
social în care se află. Pretutindeni există indivizi stăpâniți de aceste complexe, fără deosebire
de sex, vârstă, inteligență, rasă ori clasă socială. Dacă acest neajuns nu va fi depășit, sentimentul
de inferioritate se poate acutiza cu consecința săvârșirii de infracțiuni.

65
Franz Alexander (1891-1964), psihanalist maghiar emigrat în S.U.A.
66
Hugo Staub (1886-1942), psihanalist german emigrat în S.U.A.
67
Fr. Alexander & H. Staub, The Criminal, the Judge and the Public, Macmillan, New York, 1931.
68
Alfred Adler (1870-1937), medic și psiholog austriac, fondatorul școlii de psihologie individuală.

56
S-a apreciat că trecerea la crimă ar fi o cale prin care individul tinde să atragă atenția
asupra sa, compensându-și astfel inferioritatea.

e) Teoria condiționării
Fondatorul acestei teorii, psihologul englez de origine germanp, Hans Jurgen Eysenck69
a emis ipoteza potrivit căreea conștiința umană se dezvoltă prin condiționare, adică în raport cu
recompensele primite pentru un comportament corect și cu pedepsele aplicate pentru un
comportament neconform cu normele legale.
În formularea acestei teorii, Eysenck a fost influiențat de concepția lui Jung70cu privire
la „energia psihică” și la cele două tipuri de atitudine de bază: introvertit și extrovertit.71
Într-o primă parte a teoriei sale, Eysenck analizează trei ipoteze posibile ale
personalității umane: Psihoticism, extrovertism și neuroticism. Psihoticii sunt egocentriști,
impulsivi agresivi; extrovertiții – dominatori, insistenți, în căutare de senzații; neuroticii – lipsiți
de încredere în sine, anxioși, emotivi.
A doua parte constituie esența teoriei sale, respectiv ideea că omul își dezvoltă conștiința
prin condiționare. În opinia lui Eysenck condiționarea infractorilor este lentă și se traduce prin
aceea că ei sunt indiferenți la aspectul privind atitudinea societății față de acțiunile lor.
*
* *
Orientarea psihiatrică-psihologică în cercetarea criminalității a deschis orizonturi largi
în descifrarea cauzalității crimei, evoluției acesteia, reacției societății și tratamentului aplicabil
fenomenului. Adepții acestei orientări, prin cercetările lor, au acumulat un bogat material
documentar în măsură să faciliteze explorarea teritoriului psihic al criminalului, au fost puse în
evidență aspecte noi relative la motivația actului infracțional și la dinamica săvârșirii acestuia.
Cu toate acestea, i s-a imputat căutarea cu insistență a cauzalității crimei în
personalitatea criminalului, reducerea acestei personalități la factorii de ordin psihologic.
Cercetările ulterioare, cu deosebire cele din a doua jumătate a secolului al XX-lea au infirmat
o serie de concluzii ale acestei orientări, arătând că o geneză a crimei exclusiv de ordin
psihologic nu se poate demonstra.

69
Hans Jurgen Eysenck (1916-1997), psiholog englez de origine germană, autor al mai multor lucrări în care
abordează problema criminalității: „Crime and Personality”, „The Causes and Cures af Criminality” ș.a.
70
Carl Gustav Jung (1875-1961), medic, psiholog și psihiatru elvețian, fondatorul psihologiei analitice.
71
Introvertit – energia psihică este direcționată intern, spre lumea proprie; extrovertit – energia psihică este
direcționată în exterior, spre lumea din afara persoanei.

57
4.5. Orientarea sociologică
4.5.1. Considerații generale
Concomitent cu teoriile de orientare biologică și psihiatrică-psihologică au apărut
teoriile potrivit cărora fenomenul criminalității (comportamentul infrecțional) ar avea
determinări de natură socială. Adepții acestor teorii, spre deosebire de cei de orientare biologică
sau psihologică, au căutat originile fenomenului criminal în zone exterioare (exogene)
personalității criminalului, mai precis în zona existenței sociale, a mediului social. Abordarea
factorilor de ordin social în deslușirea și explicarea etiologiei crimei a fost deosebit de atractivă,
astfel încât se poate aprecia că această orientare este cea mai bogată în teorii și concepții vizând
cauzalitatea crimei (Stănoiu, R., M., 2006, p. 189).
Majoritatea teoriilor ce se pot încadra în această orientare au ca trăsătură comună
încercarea de a demonstra că în existența socială trebuie căutată originea crimei, condițiile
sociale sunt cele care îi determină pe anumiți indivizi să comită fapte penale. De aceea unii
autori au denumit aceste teorii „Teoriile factorilor sociali ai delincvenței” (Cioclei, V., 2007, p.
128).
Apariția și dezvoltarea teoriilor ce pot fi grupate în orientarea sociologică au fost
favorizate de amploarea și forța de expansiune a unor procese sociale începute prin deceniul al
patrulea al secolului al XIX-lea care continuă și astăzi sub alte configurații, respectiv revoluția
insustrială cu consecința ei – industrializarea, urbanizarea, generalizarea modului de viață
urban, progresele înregistrate în domeniul tehnologic etc. Toate acestea indicau faptul că
„valorile tradiționale” au fost abandonate, beneficiarii revoluției tehnologice adoptând alte
valori.
În aceste condiții s-a pus problema cunoașterii proceselor, fenomenelor și mecanismelor
sociale, inclusiv din perspectiva etiologiei criminalității, având ca obiectiv inițierea de măsuri
pentru a preîntâmpina și combate problemele de „patologie” socială. Necesitatea prevenirii și
combaterii criminalității a impus cercetarea stărilor sociale și a condițiilor de viață ale
populației. În acest fel s-a format și consolidat o perspectivă socială asupra fenomenului
infracțional, iar criminologia a adoptat modalități noi de cunoaștere a realității , modalități
specifice sociologiei astfel încât mulți autori au considerat criminologia ca fiind o ramură a
sociologiei, denumind-o „sociologia criminalității” (Banciu, D., et all, 2002, p. 61).

58
4.4.2. Școala cartografică sau geografică
Această școală a reunit acele teorii de orientare sociologică având în centrul atenției și
preocupărilor analiza statistică a infracționalității raportând-o la regiuni geografice caracterizate
prin anumite condiții de clomă, de stare materială, mentalități, tradiții etc.
Reprezentanții marcanți ai acestei școli au fost belgianul Quetelet72, francezul Guerry73
și britanicul Mayhew74. Ceea ce îi caracterizează este faptul că au respins cu vehemență doctrina
clasică a „liberului arbitru.”
Quetelet, de formație matematician, a analizat, din perspectivă statistică, fenomenul
infracțional din Franța, Belgia și Olanda, folosind datele existente la acea vreme pe care le-a
denumit „statistici morale.” De altfel, Quetelet aprecia că statistica este principalul instrument
de cercetare a criminalității. În urma analizelor efectuate, a considerat că există „o constantă”
în ce privește săvârșirea anumitor infracțiuni. În baza acestei „constante” el afirma că se pot
face previziuni, prognoze cu privire la infracțiunile ce se vor săvârși în viitor. Potrivit acestei
idei, se pot enumera în avans câți ucigași vor săvârși omoruri, câți hoți vor atenta la proprietate,
câți dintre aceștia vor „înfunda pușcăriile.” Era ceva asemănător cu prognoza nașterilor și
deceselor pentru o perioadă viitoare (Sandu, I., E., et all, 2001, p. 138). Totodată, Quetelet,
valorificând datele statistice raportate la zonele geografice, a emis părerea că anumite
infracțiuni sunt specifice anumitor zone. Astfel, infracțiunile contra persoanei prevalează în
regiunile din sud săvârșindu-se cu precădere în sezonul cald, iar infracțiunile contra proprietății
sunt caracteristice regiunilor nordice și sezonului rece. În felul acesta a formulat „legea termică
a criminalității”, susținând că așa cum în lumea fizică acționează legile obiective și în domeniul
comportamentului uman acționează elemente externe individului potrivit unor legi obiective.
Cercetarea și cunoașterea acestora conduce, așa cum el s-a mai exprimat, la anticiparea
săvârșirii unor fapte..
În concluzie, obiectivul major al cercetărilor criminologice trebuie să se constituie din
identificarea factorilor obiectivi, exteriori persoanei infractorului, care generează și
influiențează infracțiunea. Ca remediu sau demers esențial în prevenirea criminalității, Quetelet
situiază pe primul loc educația morală și școlarizarea. În opinia lui, sărăcia nu generează cu
prioritate criminalitatea ci discrepanța dintre posibilitățile materiale și aspirațiile oamenilor.

72
Vezi nota de la p. 24.
73
Ande-Michel Guerry (1802-1866), jurist și statistician francez; împreună cu Quetelet a fondat „statistica
morală” pe care au aplicat-o în cercetarea sociologică și criminologică.
74
Henry Mayhew (1812-1887), avocat, jurnalist și scriitor britanic.

59
Guerry, jurist și statistician amator, folosind statisticile franceze din al treilea deceniu
al secolului al XIX-lea a ajuns la concluzia că anumiți factori influiențează dimensiunile și
configurația fenomenului criminalității. În acest sens a publicat în 1829 o lucrare intitulată
„Eseu asupra statisticii morale în Franța” în care a abordat și problema relației dintre educație
și criminalitate. Unii adepți ai orientării sociologice au susținut că lucrarea lui Guerry era prima
operă de „criminologie științifică.”
În esență, activitatea de criminolog a lui Guerry s-a înscris în limitele teoriei geografice,
el considerând că infracționalitatea este condiționată , în principal, de oportunitate. Astfel,
folosind date statistice, a demonstrat că un număr mare de infracțiuni contra patrimoniului (a
proprietății) se săvârșeau în zonele bogate ale Franței, iar cele mai multe infracțiuni violente se
săvârșeau în zonele sărace. O altă concluzie a fost aceea că procentul de infracțiuni cu violență
era mai mare în rândul persoanelor școlarizate, comparativ cu persoanele care nu știau să scrie
și să citească.
Cu toate aceste studii și comparații statistice, Guerry a adoptat o atitudine prudentă în
ce privește ideea influienței sărăciei și a nivelului de educație asupra criminalității.
Henry Mayheu, în lucrarea „London Labor and the London Poor” (în patru volume) a
descris criminalitatea britanică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, punând-o pe seama
condițiilor precare de existență, pe degradarea morală și chiar fizică din acea perioadă.
Expunerea în amănunt a fenomenului a avut drept scop informarea publicului asupra unor stări
de fapt negative și atragerea atenției asupra necesității unei intervenții în plan social pentru
ameliorarea situației.
Concluziile școlii geografice, îndeosebi legea termică a criminalității au fost criticate și,
în final, infirmate de rezultatele cercetărilor ulterioare. Unul dintre critici, Gabriel Tarde 75, a
infirmat ideea că diferențele dintre criminalitatea din regiunile nordice și cele sudice s-ar datora
diferențelor de temperatură. Aceste diferențe se datorează condițiilor social-economice,
rezultate în urma unui grad diferit de dezvoltare.
De asemenea, s-a scos în evidență faptul căpromotorii școlii geografice, preocupați
îndeosebi de statistici și repartizarea acestora pe regiuni au neglijat studiul de caz, implicit al
factorilor individuali, ceea ce a condus la formularea unor concluzii neconvingătoare.
4.5.3. Școala sociologică
Trăsătura definitorie a teoriilor grupate sub această denumire se găsește în puncrul de
vedere formulat de Dukheim76 potrivit căruia „criminalitatea este un fenomen social normal

75
Vezi nota de la p. 44.
76
Vezi nota de la p. 6.

60
care nu poate lipsi din nicio societate.” Tot el a exprimat ideea că este imposibil ca toți indivizii
dintr-o societate să fie la fel, că nu poate exista un acord unanim deoarece nu există o conștiință
morală unică. Nefiind posibilă o societate în care membrii ei să respecte neabătut un dat
colectiv, apare inevitabil ca unii să se manifeste în dezacord cu acesta, conduita lor fiind
caracterizată ca infracțională. Și acest lucru are loc (se întâmplă) deoarece societatea
(colectivitatea) califică fapta ca fiind infracțională, deși în esența ei ar putea fi cât se poate de
normală și acceptabilă.
Calificarea unei faptei ca infracțiune este determinată „de condițiile fundamentale ale
vieții sociale (Durkheim, E., 1974, p. 70). În continuare autorul arată că datorită acestui fapt (al
determinării sociale) infracțiunea apare folositoare întrucât se încadrează într-un raport
indispensabil pentru evoluția normală a moralității și legii. Datorită unor asemenea opinii,
Durkheim a fost considerat ca unul dintre cei mai puțin înțeleși sociologi (Sandu, i., E., et all,
2001, p. 139).
La formarea acestei atitudini au contribuit și susținerile lui potrivit cărora infracțiunea
este produsul normelor, conceptul „greșit” fiind necesar pentru a da sens conceptului „corect”;
infracțiunea este o premisă necesară pentru schimbarea socială; pentru a se produce „schimbări
pozitive” sunt necesare „schimbări negative”; neexistând nicio schimbare – societatea prezintă
riscul stagnării; infracțiunea este o condiție a schimbării; crima este un preț pe care omenirea îl
plătește pentru libertate.
În teza sa de doctorat intitulată „Diviziunea socială a muncii”, publicată în 1893,
Durkheim, analizând efectele industrializării, a introdus în limbajulde specialitate noțiunea de
anomie, adică fără norme, fără valori, termen derivat din cuvântul grecesc anomos care
înseamnă fără lege. Ulterior a dezvoltat și extins acest concept într-o altă lucrare intitulată
„Suicidul.”
În linii mari, anomia reprezenta, în concepția lui Durkheim, o stare obiectivă a societății,
caracterizată prin dereglarea normelor sociale ca urmare a schimbărilor bruște, cumera
industrializarea, însăbenefice, sau a unor evenimente dezastruoase cum ar fi calamitățile
naturale, crizele economice, războaiele. În asemenea circumstanțe, societatea este incapabilă să
regleze și să modeleze pornirile indivizilor de a-și satisface trebuințele materiale, aspirațiile, de
a-și consolida poziția socială etc.
În felulaceste, Durkheim definește criminalitatea ca fiind un fenomen social normal
propriu tuturor societăților. El este inevitabil datorită neuniformității condițiilor umane. Nu
există, în concepția lui Durkheim vreo soacietate în care indivizii sănu se abată de la regulile
impuse de colectivitate, iar unele abateri pot fi de natură infracțională. Rezultă astfel că

61
infracționalitatea nu este generată de cauze excepționale, acestea găsindu-se în structura
societății respective.
Conceptul de anomie formulat de Durkheim a fost preluat și dezvoltat de americanul
Robert Merton77, dar în alt sens, respectiv acela că nu schimbările bruște crează anomia, ci
structura socială care oferă aceleași orizonturi tuturor membrilor, dar nu și mijloace egale spre
a le atinge. Acest dezechilibru dintre ceea ce cultura stabilește și structura socială permite
provoacă prăbușirea normelor, iar în lipsa lor, nemaifiind modele de comportament normal,
manifestările antisociale găsesc un teren fertil.
4.5.4. Școala mediului social sau școala lioneză
Teoriile grupate sub această denumire sunt reprezentate de A. Lacassagne78, L.
Manouvrier79și G. Tarde80 și au promovat concepția potrivit căreia criminalitatea este generată
de mediul social.
A.Lacassagne, medic legist și profesor la Universitatea din Lyon (de aici și denumirea
teoriei de „școala lioneză”) a combătut teza criminalului înnăscut, susținută în principal de
Cesare Lombroso, atribuind mediului social întreaga răspundere în ce privește existența
criminalității. Potrivit lui Lacassagne, infractorul este produsul mediului social, o victimă a
societății. Cu toate acestea, Lacassagne nu a absolutizat această teză, ci doar a relevat
preponderența factorului social în geneza criminalității. În acest sens a rămas celebră expresia
formulată de el: „Mediul social este bulionul de cultură al criminalității, microbul este
criminalul, un element care nu are importanță decât din momentul în care găsește bulionul care
îl face să fermenteze.”
În continuare, Lacassagne a susținut că factorii individuali ai criminalului, de cele mai
multe ori anomalii patologice (fiziologice sau psihologice) sunt produsul stării sociale precare.
Condițiile sociale și economice determină manifestările antisociale astfel încât Lacassagne a
lansat formula după care „fiecare societate are criminalii pe care îi merită.”
Gabriel Tarde a pus bazle criminologiei și psihosociologiei franceze remarcându-se ca
opozant al teoriilor lui Durkheim. Spre deosebire de Durkheim, după care faptele sociale erau
considerate „lucruri”, G. Tarde considera fenomenul criminal ca un complex de relații între
indivizi, guvernat de legea „imitației.” Potrivit acestei concepții, care ocupă locul central în
opera lui G. Tarde, criminalul săvârșește crima sub influiența unor factori psihosociali preluați

77
Robert Merton (1910-2003), sociolog american.
78
Vezi nota de la p. 44.
79
Vezi nota de la p. 44.
80
Vezi nota de la p. 44.

62
prin imitație, așa cum orice altă activitate umană este însuțită conform „legilor de învățare”
formulate de Aristotel. Dezvoltând teoria privind „legea imitației”, Tarde a imaginat chiar și un
model după care se derulează „imitația.” Astfel, indivizii se imită unii pe alții în raport cu
legăturile dintre ei – la orașe imitația ar fi mai frecventă decât în mediul rural unde legăturile
interpersonale sunt guvernate de reguli tradiționale și oarecum mai severe; inferiorii imită
superiorii; când anumite forme de comportament intră în coliziune, una dintre ele va deveni
dominantă și, ca urmare, va constitui model de „imitat.”
Contrar ideilor lui Durkheim, G. Tarde nu consideră infracțiunea, delictul, crima ca fiind
un component normal și util ansamblului de relații sociale și scoate în evidență consecințele
negative ale fenomenului criminalității.
G. Tarde s-a remarcat, de asemenea, ca fiind printre primii care au explicat
comportamentul criminal prin alți termeni decât defectele fizice sau psihice ale indivizilor. Tot
el a atras atenția asupra pericolului creșterii cantitative a criminalității ca o consecință a „legii
imitației” potrivit căreia modelele negative sunt copiate cu o maimare frecvență comparativ cu
modelele pozitive.
4.5.5. Teoria sociologică multifactorială
Deoarece teoriile de orientare biologică, psihologică și sociologică, caracterizate în
principal prin unilateralism, nu au oferit răspunsuri convingătoare relative la geneza
criminalității, cercetătorii au pus problema unei cauzalități multifactoriale. Cu alte cuvinte, s-
apreciat că, pe lângă cauzele endogene (biologice sau psihologice), la geneza fenomenului
infracțional concură și cauze exogene, de natură socio-economice. S-a admis astfel o cauzalitate
multifactorială, în cadrul căreia, diferiți factori (biologici, fizici, sociali, economici) acționează
într-o manieră diferențiată, determinată de anumite circumstanțe precum: constituția organică
a individului, profilul psihic, elemente determinate de vârstă,sex, clima mediului în care
trăiește, succesiunea anotimpurilor, densitatea populației, familia, educația, opinia publică,
organizarea socială, eficiența serviciului polițienesc, alcoolismul, consumul de droguri etc.
Cel mai de seamă reprezentant al teoriei cauzalității multifactoriale a fost italianul
Enrico Ferri81, o personalitate complexă, cu o influiență majoră în istoria criminologiei. Jurist,
sociolog, avocat, profesor la Universitatea din Roma și la Universitatea Nouă din Bruxelles,
politician șipublicist (a fost redactor șef la revista „Avanti” și a fondat revista juridică „La
scoula positiva”), Ferri a cercetat cu minuțiozitate fenomenul infracțional al vremii sale

81
Vezi nota de la p. 4.

63
folosindu-se de bogata experiență dobândită de-a lungul carierei și de datele statisticilor
franceze și italiene.
În cercetările sale, Ferri a căutat răspuns la întrebarea de ce în condiții sociale similare
numai anumiți indivizi săvârșesc infracțiuni, adică devin criminali. Unul dintre răspunsuri ar
fi acela că fenomenul criminalității este unul complex, cu o determinare multiplă, biologică și
fizico-socială în grad diferit de la o persoană la alta, potrivit caracterului acesteia, timpului și
mediului săvârșirii faptei infracționale. Astfel, esența concepției lui Enrico Ferri se exprimă
prin ideea că „fiecare delict are o determinare multiplă” (Ferri, E., 1905, p. 205 și urm.). Această
determinare multiplă se constituie dintr-o complexitate de factori ce pot fi grupați în trei
categorii: a) factori antropologici; b) factori fizici; c) factori sociali. Referitor la factorii fizici
și sociali, E. Ferri a apreciat că aceștia acționează după legi asemenănătoare celor din fizică,
respectiv cea a „saturației” și a „suprasaturației,” aplicabile criminalității.
În concepția lui Ferri, factorii sociali au prioritate în geneza criminalității, în special cei
privind organizarea economică și politică, familia, educația, producția industrială etc.
„Saturația” și „suprasaturația” acestor factori influiențează numai în privința fenomenului
criminalității privit în mod general. La nivelul crimei ca fapt individual, nu se poate aprecia o
determinare exclusiv biologică, fizică sau socială. Va predomina unul dintre acești factori într-
o oarecare măsură, dar nu va acționa exclusiv de fiecare dată, cele trei categorii de factori se
vor regăsi, chiar dacă influiența lor va fi diferențiată.
În baza observațiilor și cercetărilor întreprinse, E. Ferri a făcut o clasificare a
criminalilor pe care i-a ordonat în cinci categorii: a) criminalii nebuni – cazurile patologice
precun idiotism, epilepsie etc.; b) criminalii născuți – cei la care se regăsesc „stigmatele”
eredității și ale tendințelor congenitale; c) criminalii obișnuiți – persoane caracterizate prin
slăbiciune morală susținută sau favorizată de circumstanțele mediului de existență; d) criminalii
de ocazie - sunt cei care nefiind „destinați” de la natură spre a fi criminali sunt „împinși” să
comită infracțiuni de anumite condiții ale mediului fizic și social; e) criminali din pasiune –
sunt de fapt o varietate a criminalilor de ocazie, cu deosebirea că acționează rar și din motive
de temperament.
Ferri a avut grijă să precizeze că între aceste categorii de criminali nu există granițe
ferme, diferențele fiind de natură conjuncturală, raportate la caracteristicile biologice,psihice și
ale mediului social în care viețuiesc indivizii în cauză.
Procedând la studiul crimei ca fenomen individual și al criminalității ca fenomen
general, Ferri a ajuns la concluzia că evoluția acestora nu urmează o „regularitate mecanică” și
că pedepsele nu constituie un antidot eficient din simplul motiv că infracționalitatea evoluiază

64
(crește și descrește) în virtutea unor anumite cauze și condiții, diferite de cele care impun un
anumit regim de pedepse. El a formulat opinia potrivit căreia trebuie găsite mijloace care să
substituie pedepsele, numindu-le „echivalenți ai pedepselor” sau „substitutivi penali.”
Acești „echivalenți” sau „substitutivi” presupun , în fapt, modificări de amploare și de
substanță în cadrul unor domenii de importanță capitală precum structurile politice,
administrative și nu în ultimul rând – în activitățile economice. Modificările sau transformările
evocate vor trebui să asigure condițiile necesare de existență astfel încât tentațiile „apucăturilor”
criminale să fie lipsite de orice suport. În realitate, Ferri a propus „un program de reformă
socială”, ceea ce consona cu preocupările sale politice (socialiste) având ca obiectiv principal
ameliorarea acelor elemente ale existenței sociale generatoare de criminalitate. De altfel,
măsurile preconizate reflectau preocuparea lui Ferri față de necesitatea prevenirii faptelor
infracționale, activitate pe care o considera mai eficientă decât pedepsirea infractorilor.
4.6. Principalele teorii criminologice contemporane
4.6.1. Caracterizare generală
Escaladarea criminalității în lumea contemporană, în special a criminalității organizate,
pare a fi surprins autoritățile investite cu atribuții de combatere, prevenire și terapie. Aceeași
situație de surprindere și derută se poate observa și în domeniul teoriilor criminologice aflate
într-un fel de frenezie în ce privește evaluările fenomenului în ansamblul său, ale diverselor
forme de manifestare, ale dimensiunilor și însușirilor lui particulare. În încercarea de a găsi
răspunsuri cât mai exacte la întrebările vizând geneza criminalității, sunt avansate ipoteze dintre
cele mai diferite, prevalând cele sociologice, culturale, psihiatrice sau economice.
Societatea de consum, cu oamenii ei interesați exclusiv de propria soartă, sugerează
soluții de limitare a dimensiunilor fenomenului criminal bazate pe o represiune severă și
perfecționată, alteori – pe miza educației și a solidarității din cadrul fiecărei comunități, pe
modernizarea sistemelor penitenciare și pe programe complexe de prevenire.
Într-un asemenea context, o seamă de proiecte îndrăznețe de combatere și de prevenire
au eșuat, ceea ce a aruncat autoritățile publice într-un fel de scepticism, determinându-le să
aprecieze că investițiile în cercetarea criminologică, în inițierea și derularea unor programe
profilactice sunt nerentabile (Dincu, A., 1993, p.61).
Totodată s-a avansat ideea imposibilității cunoașterii în profunzime și a stăpânirii
fenomenului. Efectul unei asemenea atitudini a fost acela al indiferenței autorităților față de
strădaniile doctrinei criminologice de a muta centrul de greutate de la represiunea penală spre
alte zone ale experienței și practicii sociale.

65
1.6.2. Teoria „asociației diferențiale” și teoria „conflictului de culturi”
Ambele teorii își au originile în concepția culturalistă potrivit căreia personalitatea
oricărui individ trebuie raportată la cultura în care s-a format și a evoluat. Susținătorii acestei
concepții apreciază că indivizii pornesc pedrumul existenței lor de la același nivel denumit
„personalitatea de bază” (Popescu Neveanu, P., 1978, p. 536), evoluția ulterioară fiind
puternic influiențată de culturile diferite cărora le aparțin.
În criminologie se susține, conform acestei concepții, că există un raport de determinare
între cultură și criminalitate, aceasta din urmă fiind rezultatul modului în care indivizii
receptează sensulnormelor și valorilor culturii respective.
a)Teoria „asociațiilor diferențiale” sau a „asocierilor diferențiale” a fost formulată de
sociologul și criminalistul american Edwin H. Sutherland82 și reprezintă o aplicare la studiul
criminalității a teoriei „învățării sociale”, întrucât ea explică atitudinea și comportamentul
criminal luând în considerare întreaga experiență de viață a individului.
Esența teoriei lui Sutherland rezidă în ideea potrivit căreia comportamentul criminal
(criminalitatea) nu poate fi explicat (explicată) folosindu-se elemente ce țin de trăsăturile
biologice ale individului, ci pe baza unui proces de „învățare” desfășurat în timp.
În susținerea acestei teorii, el avansează trei ipoteze: a) comportamentul infracțional este
„învățat” în cadrul interacțiunii individului cu comunitatea, cu ceilalți indivizi; b) învățarea se
referă la însușirea unor moduri (tehnici) de operare, de comitere a infracțiunilor și de motivare
a acțiunilor și atitudinilor infracționale; c) însușirea motivelor și atitudinilor are loc (se
realizează) în raport cu modul de receptare și de interpretare și de interpretare a normelor
juridice și de conduită socială a unor categorii de persoane (pe unele considerându-le favorabile,
pe altele, dimpotrivă, nefavorabile); d) un individ se va afla în postura de a săvârși o infracțiune
atunci când argumentele favorabile violăriilegii prevalează față de cele nefavorabile acestei
violări.
În cotidian, indivizii au de ales între modele pozitive de comportament (conformiste
normelor legale și de conduită socială) și cele negative (nonconformiste, deviante). În cadrul
relațiilor obișnuite, indivizii sunt atrași („încurajați”) fie de modelele pozitive, adică de
persoanele care înțeleg necesitatea respectării normelor legale,fie de cele negative, adică de
persoanele care înclină spre nesocotirea acestor norme. După cum se observă, se produce o
„asociere diferențială” sau o „asociație diferențială.”

82
Edwin H. Sutherland (1883-1950), sociolog și criminolog american, autorul conceptului de „criminalitatea
gulerelor albe” – white collar crime.

66
În concepția lui Sutherland, aceasta este explicația corectă a comportamentului
infracțional. Indivizii care devin infractori sunt rezultatul contactului frecvent cu modelele
criminale. Pentru a se evita un asemenea deznodământ, se impune ca individul să evite contactul
cu modelele criminale sau „neutre.”
„Asociațiile” sau „asocierile” relevate de Sutherland se caracterizează prin frecvență,
durată, intensitate și anterioritate (Banciu, D., et all, 2002, p. 75). Cea mai mare influiență este
atribuită anteriorității deoarece, în mod logic, respectarea normelor legale și a celor de
comportament social pozitiv se „învață” din copilărie, odată cu socializarea primară și tot astfel
stau lucrurile și în cazul comportamentului negativ, infracțional. Persoanele care devin
infractori au contacte mai frecvente cu modelele criminale decât cu cele noncriminale.
Prevenirea apariției comportamentului delincvent ar consta în evitarea contactelor cu asemenea
modele (infracționale) și în cultivarea legăturilor cu cele neutre, noninfracționale.
„Formația” criminală apare, astfel, prin asociere sau asociație cu modele de această
factură și procesul este similar celui în care se formează comportamente noncriminale, cu
diferența că se au în vedere alte valori. Sutherland a apreciat că „învățarea” unui asemenea
comportament este diferită de simpla „imitație”, deoarece individul criminal este destinatarul
unor stimuli care apar în cadrul asocierii. Individul este ținta unor influiențe sociale venite din
partea diverselor grupuri care coexistă în societate. Unele dintre acestea sunt „neutre” din punct
de vedere criminologic, altele sunt criminogene. Astfel, individul recepționează influiențe
contradictorii, unele considerate „bune” sau „corecte” din perspectiva anumitor grupuri, altele
– „rele” sau „incorecte.” În final, el le va asimila pe acelea ale grupului social cu care are
contacte frecvente. Cum societatea se constituie din grupuri „organizate diferențial”,
criminalitatea apare, în concepția luiSutherland, ca o expresie a acestora, adică un produs al
„asocierilor diferențiale” (Sutherland, H., E., Cressey, D., R., 1966, p. 88-90).
De pe o asemenea poziție, Sutherland a considerat că fenomenul criminalității are o
cauzalitate multifactorială, teoria „asocierilor diferențiale” constituind un pas important în
deslușirea acestuia. În cercetările sale a pus în evidență raporturile și contactele sociale ale
indivizilor în devenirea lor pe calea infracționalității, raporturi determinate esențialmente de
forma de organizare socială. Cu alte cuvinte, forma de organizare socială favorizează sau nu
comportamentul infracțional.

67
b) Teoria „conflictului de culturi”
Teoria „conflictului de culturi” sau a „conflictelor de culturi”, într-o altă variantă – teoria
„conflictelor codurilor culturale” a fost considerată de unii (printre care și Sutherland) o formă
particulară a teoriei „asociației diferențiale.” Fondatorul ei, americanul Thossten Sellin83 era de
părere căîn criminologie nu se poate realiza o cunoaștere în adevăratul înțeles al cuvântului și,
ca în celelalte științe având ca obiect relațiile sociale, orice demers în acest sens este iluzoriu.
Comportamentul uman nu poate fi determinat cu precizie și de aici imposibilitatea stabilirii
adevărului științific (Sellin,T., 1984, p. 3-4). În consecință, criminologia nu poate decât să
formuleze opinii, teorii cu un grad mare de probabilitate.
În aceste condiții, Sellin și-a fundamentat teoria folosind noțiuni precum „cultură”,
„conflict cultural”, „cod de morală” etc. Prin „cultură”el înțelege ansamblul
ideilor,convingerilor, instituțiilor și al creațiilor umane prin intermediulcărora putem determina
zonele culturale și tipurile de cultură specifice unor grupuri, populații, națiuni. În acest sens,
orice populație, indiferent de nivelul evolutiv la care se află, are o anumită cultură. „Conflictul
cultural” este contradicția care apare între norme de conduită sau valori morale diferite,
aparținând unor grupuri umane diferite.
„Codul personal de morală” se constituie din norme dobândite de individ ca urmare a
existenței lui în cadrul unui grup social. Normele sunt reguli adoptate explicit sau implict de
grupul respectiv, impuse membrilor săi. „Din acest punc de vedere, codul de conduită al
gangsterilor este un cod moral în aceeași măsură ca decalogul ori legea penală (Sellin, T., apud
Cioclei, V., 2007, p. 131).
În situațiile în care individul, aflat sub influiența normelor grupului căruia îi aparține,
intrând în contact cu indivizi din alte grupuri, riscă să încalce normele acelor grupuri. De
asemenea, pot să apară situații în care normele de conduită adoptate de un grup nu sunt agreate
de alte grupuri. În aceste circumstanțe, după Sellin, suntem în prezența unui „conflict
cultural”care, în ultimă instanță, nu este decât un „produs natural al diferenței sociale.”
După unii autori, există mai multe situații care pot genera asemenea conflicte: a)
codurile ating granițele unei culturi „contagioase”; b) normele unui grup cultural se extind
asupra altuigrup; c) membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural (Banciu, D., et
all, 2002, p. 77); d) conflictul poate să apară între două atitudini morale bazate pe valori diferite
(se dă exemplul colonizării când asimilarea legislativă este accelerată); e) conflictul poate să
apară între legi arbitrare și indivizi care se supun unor concepții sănătoase; f) conflictul poate

83
Thosten Sellin (1896-1994), sociolog american, profesor la Universitatea din Pennsylvania, autorul lucrării
„Conflictul cultural și crima.”

68
să apară între legi bazate pe valori socialmente acceptate și indivizi care au coduri morale
particulare – ca în cazul imigranților (Cioclei, V., 2007, p. 133).
Indiferent de modalitatea în care a apărut „conflictul cultural” sau „conflictul de coduri”,
conduita membrilor unui grup va fi considerată anormală sau ilegală de către celălalt grup.
Altfel spus, determinarea comportamentului criminal apare sub semnul unei probabilități
accentuate.
Sellin a susținut că asemenea conflicte apar nu numai între grupuri diferite, ci și între
indivizii aceluiași grup, uneori între un individ și restul grupului căruia îi aparține. Un asemenea
lucru apare datorită condițiilor sociale diferite în care evoluiază indivizii și, mai cu seamă,
datorită caracterului eterogen al acestor condiții. De asemenea, Sellin a considerat că numărul
de contradicții între valorile și normele unui grup și normele legale este direct proporțional cu
rata criminalității.
Specialiștii au criticat teoria lui Sellin considerând-o speculativă și unilaterală, printre
altele, aceasta neexplicând mecanismele psihosociale care conduc la apariția contradicțiilor
între „codurile culturale” sau „normele de conduită” și cum acestea determină comportamentul
criminal.
Însă cele mai aspre critici s-au referit la interpretările tendențioase, mergând până la
rasism, ale teoriei însituațiile în care se referea la criminalitatea păturilor sărace de imigranți și
a populației de culoare din S.U.A. (Stănoiu, R., M., 2006, p. 204).
4.6.3. Teoria „subculturilor delincvente”
O explicare sociologică a criminalității din perspectiva culturalismului a încercat-o
Albert K. Cohen84care, pornind de normele și valorile unei anumite culturi, a identificat
categorii și grupuri privilegiate și, în același timp, categorii și grupuri neprivilegiate sau
frustrate, pe acestea din urmă denumindu-le „subculturi delincvente.” Normele și valorile
acestor categorii și grupuri erau în contradicție cu ale societății.
Situația acestor grupuri este periferică, marginală, datorită stării lor materiale reduse,
precum și a existenței unor interdicții ceea ce determină o anumită stare de spirit caracterizată
prin predominarea sentimentului de izolare, frustrare, insatisfacție; urmează contestarea totală
sau parțială a normelor și valorilor societății globale și luarea în considerare a altor modele și
norme, uneori construite conform normelor de conduită proprii.
Concluzia lui Cohen este aceea că „subculturile delincvente” sunt rezultatul reacțiilor
față de normele și valorile societății și a dorinței de a înlătura frustrările determinate de statutul

84
Albert K. Cohen (1918-2014), criminolog american, autorul lucrării „Delinquent Boys: The Culture of the
Gang”.

69
marginal și de anxietatea indivizilor subculturii respective. Aceștia sunt atrași de stilul de viață
al celor cu posibilități materiale, dar se văd dezavantajați de handicapul economic, social și
cultural. Din acest motiv siatemul lor de apreciere devine confuz și derutant și, pe un asemenea
fond, având convingerea că sunt lipsiți de mijloacele și căile de a accede la bunurile și valorile
sociale, recurg la acte ilicite, devenind astfel potențiali criminali.
În opinia lui Cohen, trei sunt căile posibile de urmat de către un individ aflat într-o
asemenea situație: a) aderarea la valorile și modelele clasei către care a aspirat; b) acceptarea
propriilor limite și a barierelor sociale, adică resemnarea și întoarcerea la modelele și valorile
clasei din care provine; c) ruptura cu valorile tradiționale și alegerea căii infracționale.
Desigur că această ultimă posibilitate a fost analizată deCohen folosind conceptul de
„subcultură delincventă.” Din punctul de vedere al științei sociologiei subcultura sau sau
contracultura reprezintă un ansamblu de norme, valori și moduri de viață opuse culturii
dominante dintr-o societate (Zamfir, C., Vlăsceanu, L.,coordonatori, 1998, p. 135-136). Prin
urmare, cei care se încadrează într-o subcultură resping valorile și normele de comportament
proprii culturii dominante în tot sau în parte. Specialiștii au apreciat că subcultura constituie un
indicator al „neintegrării sociale”, subcultura delincventă, ca specie, fiind cea mai gravă formă
de inadaptare.
După Cohen, subcultura delincventă se poate înfățișa în diferite variante, între acestea
existând trăsături comune. Astfel, o variantă se caracterizează prin nonutilitarism – tinerii
comit infracțiuni cu intenția de a dobândi un renume și nu cu un scop material. O alta se
definește prin malițiozitate (răutate) – indivizii comit fapte infracționale din „plăcerea de a
produce necazuri celorlalți și de a sfida tabuurile.”Altă versiune se caracterizează prin
negativism – adică subcultura delincventă nu este altceva decât o „polaritate negativă”, adică o
contrapondere la valorile și normele dominante. Anumite comportamente sunt calificate ca
„incorecte” numai pentru că așa „decide” cultura dominantă. Sunt și variante versatile
(nestatornice), indivizii dintr-o asemenea subcultură delincventă sunt capabili de a practica
multiple categorii de infracțiuni. În fine, Cohen a imaginat și o variantă având ca trăsătură
caracteristică autonomia, care constă în intoleranța față de alte subculturi cu care se vine în
contact.
Apartenența la o subcultură delincventă se realizează prin interacțiunea dintre indivizii
cu probleme de adaptare similare, având ca efect apariția unei solidarități de grup și constituirea
de modele și norme comune. De aceea Cohen are în vedere, pentru prevenirea și combaterea
criminalității o soluție colectivă și nu una individuală. De altfel, autorul teoriei a subliniat că nu
a avut învedere găsirea unui răspuns la întrebarea „de ce un individ devine delincvent și membru

70
al unei bande”, ci a căutat să deslușească modalitatea apariției subculturilor delincvente în
anumite zone ale existenței sociale, cu precădere în sânul clasei defavorizate.
Și tocmai această neglijare a factorilor individuali implicați în geneza crimei constituie
o slăbiciune a teoriei lui Cohen care nu lămurește mecanismele formării atitudinii
„conformiste” ale unor tineri, în timp ce alții aleg „subcultura delincventă” sau „delincvența
solitară.”
O altă scădere a teoriei lui Cohen o reprezintă limitarea nejustificată a sferei
infracționale în cazul bandelor de adolescenți la faptele penale nonutilitare, iraționale, de
sfidare etc. Practica a relevat că acești tineri comit și infracțiuni utilitare, bine direcționate către
un țel determinat.
Conceptul de „subcultură delincventă” a fost folosit de Marvin Wolfgang85 și Franco
Ferracuti86 în analiza infracțiunilor săvârșite prin violență. Potrivit acestora, fenomenul de
violență nu poate fiexplicat și înțeles decât raportat la contextul cultural care îl generează.
Riscul săvârșirii unor asemenea infracțiuni subzistă și este ridicat în raport cu valorizarea
violenței în cadrul unui grup social. Există o relație direct proporțională între rata omorurilor și
atitudinea grupuluifață deviolență. Probabilitatea ca un individ să comită acte de violență este
cu atât mai mare cu cât acel individ este mai integrat într-o „subcultură violentă.”
4.6.4. Teoria anomiei
Termenul de anomie a fost utilizat pentru prima dată de sociologul francez E.
Durkheim87 în încercarea de a ilustra alterarea relației dintre ordinea socială și aspirațiile sau
așteptările individuale. Această anomie (alterare, dezorganizare) este pusă de Durkheim pe
seama societății care nu mai dispune de posibilități de control asupra indivizilor și acțiunilor
acestora tocmai datorită dezorganizării normative. El definește anomia ca fiind o stare obiectivă
a mediului social în care trăiesc indivizii și grupurile sociale, caracterizată printr-o dereglare
totală sau parțială a mormelor sociale, cauzată de anumite schimbări bruște (crize economice,
revoluții, războaie). Anomia presupune imposibilitatea sau dificultatea indivizilor de a se
raporta la normele sociale datorită „căderii” produse în ierarhia valorilor, în recunoașterea
normelor de comportament și a „ruperii” solidarității sociale.

85
Marvin Wolfgang (1924-1998), sociolog și criminolog american autorul lucrării ( împreună cu Franco
Ferracuti) „The Subculture of Violence: Towards an Integrated Theori in Criminologi.”
86
Franco Ferracuti (1927-1992), psihiatru și psiholog italian.
87
În lucrările „Sinuciderea. Studiu sociologic” și „Diviziunea socială a muncii.”

71
Sociologul american R. K. Merton88 a redefinit noțiunea de anomie considerând-o ca
fiind rezultatul decalajului dintre orizonturile (scopurile) propuse de modelele culturale ale
societății și mijloacele legitime pentru atingerea lor. În opinia lui, delincvența nu este altceva
decît o reacție față de acest decalaj dintre scopurile propuse de societate șimijloacele permise
de a le realiza. Aflat în imposibilitatea de a-și atinge scopurile, aspirațiile oferite de societate
prin mijloace licite, individul apelează la procedee și instrumente ilicite, de cele mai multe ori
– la acte de natură infracțională.
În susținerea teoriei sale, Merton a imaginat cinci tipuri de adaptare la mediul social în
care trăiește: a) conformism – acceptarea scopurilor și a mijloacelor permise de societate, chiar
dacă aspirațiile nu vor fi atinse niciodată, înciuda eforturilor depuse; b) inovația – presupune
acceptarea obiectivelor propuse de societate și respingerea mijloacelor permise de societate
pentru atingerea lor; c) ritualismul – constă într-o restrângere a aspirațiilor și admiterea
normelor legitime pentru realizarea lor; d) evaziunea – se caracterizează prin abandonarea
scopurilor și normelor oferite de societate și izolarea individului la periferia acesteia – este o
modalitate tipică întâlnită la toxicomani, alcoolici, vagabonzi, bolnavi mental etc.; e) rebeliunea
– adică respingerea scopurilor și mijloacelor și înlocuirea lor cu altele.
Pe baza acestei scheme tipologice, Merton a formulat explicații ale cauzelor care
determină chiar și indivizi cu aspirații modeste să recurgă, în anumite circumstanțe, la mijloace
ilicite spre a le îndeplini. Tot în această manieră, Merton a expus opinia potrivit căreia tinerii
din clasele defavorizate, având la îndemână mijloace legale infime spre a-și asigura existența,
aleg cu ușurință calea delincvenței.
Merton și-a perfecționat permanent teoria anomiei, ajungând în final la ideea că mediul
în care trăiește un individ prezintă o structură socială (ansamblul de relații din cadrul unei
colectivități) și una culturală (norme care reglementează comportamentul membrilor
colectivității). Între aceste două structuri trebuie să existe o complementaritate. Atunci când
între ele apare o sciziune, structura culturală este dezarticulată, valorile culturale producând
comportamente contrare, adică deviante, delincvente. Concluzia la care ajunge Merton este
aceea că infracționalitatea este generată de condițiile sociale ale diverselor clase și grupuri și
nu de valorile acestora. Membrii claselor defavorizate, cu dificultăți economice și sociale
prezintă un risc ridicat de a recurge la săvârșirea de acte infracționale.

88
Robert King Merton (1910-2003), sociolog american, considerat fondatorul criminologiei americane
moderne.

72
Teoria anomiei a fost îmbrățișată de mulți cercetători ai secolului trecut, un exemplu
fiind Bernard Lander89 care a întreprins un studiu la Baltimore asupra delincvenței juvenile.
Rezultatele acestuia au relevat faptul că în zonele sărace ale orașului, cu locuințe insalubre și
venituri reduse, rata criminalității juvenile este sporită ca urmare a instabilității și anomiei. Cu
toate acestea, s-auemis și numeroase criticila adresa ei, printre care faptul că a ignorat
„predeterminarea socială” a normelor penale (Dincu, A., 1993, p.65). De asemenea, i s-a
reproșat acordarea unei importanțe prea mari cauzelor subiective ale criminalității, cum ar fi
tensiunile psihice ca urmare a discrepanțelor dintre aspirații și posibilități, frustrările indivizilor
care se văd în imposibilitatea de a-și realiza scopurile prin mijloace legale.
Totuși, teoria anomiei are meritul de a fi explorat zone subiective ale comportamentului
delincvent și de a fi identificat cauze individuale, reale în cazul unor acte infracționale. Ea a
atras atenția asupra faptului că, în cadrul sistemului economic de piață (capitalist), unii indivizi,
venind în contact cu rigorile acestuia, pot dobândi sentimentul neputinței de a-și realiza
aspirațiile prin mijloace legale, ceea ce poate conduce la alegerea unei căi infracționale. Și
dinaceastă perspectivă, criticii teoriei anomiei au arătat că un asemenea sentiment ar putea
constitui „un mobil” sau „o cauză imediată”, dar nicidecum o cauzalitate socială a criminalității.
4.6.5. Teoria clinică
Caracteristica esențială a acestei teorii o reprezintă faptul că și-a stabilit ca obiectiv
principal cercetarea „trecerii la act”, utilizând observarea clinică a tipologiilor delincvente.90 Ea
își propune să examineze personalitatea infractorului sub toate aspectele acestuia spre a
identifica posibilități de prevenire a recidivei și pentru resocializarea indivizilor care au ispășit
pedepse penale.
Deși de sorginte modernă, primele rădăcini ale acestei teorii se găsesc în frenologia lui
Gall91 și antropologia lui Lombroso întrucât, spre a emite un diagnostic referitor la un criminal,
se au în vedere ipoteze atavice, ereditare pentru a explica structura acestuia. Adepții teoriei
clinice se interesează de întregul parcurs social al individului, de cariera lui delincventă, de
anturaj, de alte inserții sociale etc. Deși pe alte căi decât destinul ereditar evidențiat prin
conformații faciale, craniene („stigmate antropologice”), clinicienii ajungeau, la începuturi, să
formuleze concluzii foarte apropiate de ideea criminalului „înnăscut.” Însă, pe măsură ce s-a
demonstrat ca așa-zisele „stigmate” nu au nicio legătură cu comportamentul infracțional, că
acestea se pot întâlni și la persoane noncriminale, că un criminal „înnăscut” nu există,

89
Bernard Lander (1915-2010), sociolog american, lider al comunității evreești din S.U.A.
90
Vezi p. 28.
91
Vezi notele 39 și 40 de la p. 42.

73
cercetările clinice în criminologie s-au orientat spre noi direcții, inspirându-se, printre altele,
din teoriile de natură psihiatrică-psihologică, în final din psihanaliza lui S. Freud.
Aliniindu-se la una dintre ideile acestuia, respectiv aceea că omul este un „sistem
închis”dispunând de anumite tendințe biologice condiționate, personalitatea sa evoluând în
raport cu satisfacerea sau nesatisfacerea trebuințelor și apariția frustrării, cercetările clinice s-
au axat pe analiza lumii subiective a individului criminal. Astfel, s-a ajuns ca acest individ să
fie desprins de condițiile sociale de existență, punându-se la baza actelor sale criminale
inconștientul.
S-a avansat ideea că personalitatea criminalului este,de regulă, caracterizată prin
inadaptabilitate și că acesta va „trece la act” mai repede decât persoana noncriminală, capabilă
să se adapteze la orice condiții ale mediului social. Susținătorii teoriei clinice pretind că un
individ prezintă un risc, o „stare periculoasă”, un potențial criminogen mai ridicat de trecere la
act în raport direct proporțional cu trăsături precum egocentrismul, labilitatea, agresivitatea,
indiferența afectivă etc.
Sub aspect metodologic, teoria clinică are meritul de a fi abordat problematica
infractorului dintr-o perspectivă interdisciplinară (psihologică, medicală, sociologică) și de a se
fi preocupat de latura practică a acestei problematici concretizată în asigurarea unui diagnostic
criminologic corect care să poată conta într-o măsură substanțială în procesul de individualizare
a pedepsei și în cel de resocializare a infractorilor care au executat pedepse.
Ca și alte teorii criminologice, concepția clinică a fost și ea supusă criticilor, unele dintre
acestea neputând fi înlăturate prin argumente rezonabile. Una dintre critici are în vedere faptul
că s-a încercat deslușirea etiologiei (cauzalității) fenomenului criminal, prin excelență social,
folosindu-se mai mult elemente biopsihologice. Cu toate că unii dintre cei care au îmbrățișat
această teorie, cumar fi Jean Pinatel, au admis în etiologia actului criminal și factori sociali,
dovada constituind-o faptul că în diagnosticarea criminologică a conduitei infracționale au luat
în considerare pe lângă elementele biologice și elemente sociale, totuși au acordat
preponderență factorilor biologici într-o asemenea măsură, încât influiențele sociale în formarea
personalității criminale au o vizibilitate extrem de redusă.
O altă critică adusă teoriei clinice se referă la modul static de analiză atât a trăsăturilor
biopsihice ale unei personalități cât și a elementelor de natură socială care influiențează
comportamentul delincvent. Autorii acestor critici apreciază că trăsăturile biopsihice ale
oricărei personalități umane, nu numai ale celor cu preocupări infracționale, sunt în esența lor
dinamice, ca o consecință a determinăriilor de ansamblul vieții economice și sociale.

74
S-au adus critici și programelor de tratament, precum și mijloacelor terapeutice de
resocializare avansante de adepții concepției clinice, care au fost catalogate „exclusiv
reformiste” deoarece au limitat remediile criminalității numai la reforme ale legislației penale
și ale sistemului penitenciar, neglijându-se domeniile social și economic.
4.6.6. Teoria interacționistă
Apărută în a doua jumătate a secolului trecut în doctrina americană, teoria
interacționistă consideră că un comportament uman este infracțional datorită calificării lui ca
atare de către grupurile sociale dominante într-o societate. Cu alte cuvinte, este „criminal” ceea
ce puterea politică decide a fi „criminal”, adică temeiul unei asemenea calificări se află în
„reacția societății”, mai precis a grupului dominant din punct de vedere economic și politic,
responsabil de aplicarea „stigmatului” de infractor.
De la început, teoria interacționistă s-a vrut a fi o replică la concepțiile vehiculate până
atunci, care ignorau ceea ce susținătorii ei au denumit „reacția societății” sau „reacția socială.”
Circumstanțele apariției acestei concepții s-au caracterizat printr-o criză instituțională, mai
exact printr-o „inflație” a instituțiilor cu atribuții în domeniul prevenirii și combaterii
criminalității, aflată în contrapondere cu evoluția fenomenului. Amplificarea sistemului
instituțional „anticriminalitate” a generat, firește, amplificarea birocrației și, în final, ineficiența
„controlului” asupra infracționalității.
Puși în fața unei escaladări îngrijorătoare a criminalității, interacționiștii nu s-au mai întrebat care
sunt cauzele generatoare ale acesteia, așa cum au procedat antecesorii lor, ci au căutat sursa „stigmatului”
de infractor. În acest mod, interacționiștii urmăreau să schimbe paradigma cauzalității care se complăcea,
în opinia lor, să accepte pasiv ideea că „răul generează rău.”
Așadar, părăsind domeniul cercetării cauzalității, adepții teoriei interacționiste au căutat
să descifreze criminalitatea prin intermediul calificării („etichetării”) unei persoane ca infractor.
Convingerea lor era că o persoană devine criminal în măsura în care organele de control
competente o „etichetează” ca atare. În asemenea condiții, noua concepție a avut un ecou
deosebit în domeniul cercetării criminalității, unele idei formulate la acea vreme fiind preluate
și valorificate mult timp după apariția ei.
Teoria interacționistă sau a „stigmatizării” susține că „etichetarea” unui comportament
ca fiind criminal este consecința unor interacțiuni ce au loc în plan social între interesele
diveselor grupuri. Este vorba de grupurile dominante, care dețin puterea și, la urma urmei
„etichetează”, și grupurile defavorizate ai căror indivizi sunt vulnerabili la măsurile
autorităților. Adepțiii teoriei în discuție apreciază că fenomenul criminalității este „totdeauna și
peste tot” un rezultat al interacțiunii dintre două grupuri: cei care săvârșesc actul infracțional

75
(sau considerat infracțional) și restul societății. În felulacesta criminalitatea apare ca un proces
dinamic, dinamism determinat de evoluția interacțiunii dintre grupurile amintite, cele care dețin
puterea și cele care nu rezistă la presiuni. Acest „proces dinamic” este considerat „normal în
orice societate”, el fiind ținut sun control, limitat la condiția de rezonabil prin aparatul de
control social (poliție, justiție, sistem penitenciar).
Cercetând cu atenție procesul formării și evoluției comportamentului criminal, al
criminalității în ultimă analiză, interacționiștii au remarcat că acesta este de natură socială,
realitatea lui nu poate fi contestată, se desfășoară în sisteme diferite de justiție penală și de
tratament al delincvenților și este influiențat de contradicțiile acestora.
Limitele teoriei interacționiste au fost puse în evidență încă de la apariția ei, în ciuda
popularității de care s-a bucurat în epocă. I s-a reproșat că „stigmatizarea” este un mod ușuratic
de a explica un asemenea fenomen, cu asemenea consecințe cum se înfățișează criminalitatea.
De asemenea, „stigmatizarea” este „opera” unui grup social, anume al celui dominant, realizată
prin legiferare. Este un mod facil de a pune criminalitatea doar în raport cu un sistem penal
care „stigmatizează” indivizi dindtr-un grup social, anume din acel grup „vulnerabil” prin
resursele limitate de care dispune și slaba rezistență la presiuni.
Pe de altă parte, în privința tratamentului delincvenților sunt promovate doar măsuri de
ameliorare și perfecționare a sistemului penitenciar, menținându-se sistemul represiv sever. În
fine, interacționiștii, făcând distincție între criminalitatea primară și recidivism, susțin că acesta
din urmă ar avea cauze de sine stătătoare, diferite de cauzele criminalității în amsamblu.
4.7. Unele tendințe actuale în criminologie
a) Teoria evolutivă – consideră că factorii criminogeni au o natură diferită și, în
consecință, acționează asupra infractorilor în mod diferit și de la o vârstă la alta. Altfel spus,
această tendință în explicarea cauzalității și evoluției criminalității are în vedere durata vieții
individului criminal, raportându-se la etapele acesteia: copilărie, adolescență, tinerețe,
maturitate, bătrânețe.
Dezbaterile pe această temă au generat opinii precum cea referitoare la „cariera
criminală și criminal de carieră” și „înclinație (tendință) criminală.” Prima opinie definea
criminalul de carieră ca fiind cel care comite frecvent infracțiuni o perioadă îndelungată de
timp, uneori pe durata întregii existențe și pentru investigarea „carierei” se propunea o
„cercetare longitudinală.” (Sandu, I., E., 2001, p. 191 și urm.).
Cea de a doua opinie explică faptul că inclinația criminală este relativ stabilă de-a lungul
carierei, aceasta nefiind supusă unor factori diferiți de la o etapă la alta. Se propunea „cercetarea

76
transversală,” care avea în vedere o investigare comparativă de la un individ la altul, alreciindu-
se că relația vârstă-crimă este invariabilă.
b) Tendința integrativă
Numărul relativ mare de teorii în știința criminologiei a determinat apariția tendinței de
reducere a a cestora, în acest sens acționându-se în două direcții: calificarea ca false a unora
dintre ele (ca neconforme cu propriile date în susținerea argumentării) și, ca urmare,
abandonarea lor și „integrarea” sau contopirea unor teorii cu elemente de complementaritate,
rezultând, dintr-o asemenea „combinare, alte teorii considerate mai raționale și mai valabile.
Din asemenea integrări au rezultat teorii precum: teoria conflictuală unificată a
criminalității, teoria integrată, teoria integrării prin blamare, teoria echilibrului controlului ș.a.
Teoria conflictuală unificată a criminalității, formulată de americanii Thomas J.
Bernard și Jeffrey B. Snipes, a reunit unele concepte din teoriile conflictuale (conflictul de
culturi, subculturile delincvente etc.) încercând să identifice modele de comportament
infracțional și să le asocieze cu adoptarea și aplicarea legilor penale în speranța de a ajunge la
o descifrare a mecanismelor ratei criminalității și a distribuirii acesteia într-un anumit teritoriu.
Teoria integrată a americanului Delbert S. Elliot a încercat o combinație a teoriilor
stresului, controlului și învățării sociale, obiectul său fiind descrierea și explicarea consumului
de droguri.
Teoria reintegrării prin blamare
Susținătorii acestei teorii care „integrează” idei inspirate din alte teorii precum cele ale
„etichetării”, „învățării”, „oportunității”, „asociațiilor diferențiale”ș.a., printre care John
Braithwaite92, sunt de părere că prin blamare se induce persoanei un sentiment de regret,
oremușcare. Este evident că se au în vedere persoanele condamnate și procedeul descris
constituie o terapie în desfășurarea căreia se impune prezența unor persoane care să blameze
comportamentul deviant, infracțional. Acestea vor avea rolul de a informa persoana
condamnată asupra caracterului ilicit al conduitei care a adus-o în situația respectivă și de a o
asigura că reintegrarea ei în societatea corectă este nu numai de dorit, dar și posibilă.
S-a observat, totuși, că blamarea poate avea, pe lângă efectul „reintegrării” și un efect,
denumit de teoreticienii în cauză, de „stigmatizare”, acesta accentuând persistența persoanelor
condamnate în comportamentul lor infracțional.

92
John Braithwaite (n. 1951), criminolog australian, profesor la Australian National University, autorul lucrării
„Crime, Shame and Reintegration,” Gambridge: Cambridge University Press, 1989.

77
Teoria echilibrului controlului
Ca și alte teorii „integrative”, teoria echilibrului controlului încearcăo sinteză a unor
elemente extrase din teoriile asocierii diferențiale, controlului social, etichetării, anomiei etc.
Unul dintre promotorii teoriei, Charles R. Tittle93, făcând o critică a ideilor preluate din
alte concepții criminologice, cărora le reproșează lipsa unor răspunsuri tranșante la întrebările
esențiale ridicate de fenomenul criminalității, explicațiile neconvingătoare cu privire la cauzele
fenomenului, ajunge la concluzia că societatea a exagerat și exagerează în exercitarea
controlului asupra acestui fenomen și că se impune cu necesitate un „echilibru” al acestuia.
Oamenii controlați de alții, manifestă tendința de a se implica în activități deviante (ilegale) în
speranța de a scăpa de control. Concluzia – necesitatea exercitării unui control echilibrat, în
măsură să răspundă pozitiv asigurării conformității comportamentelor cu cerințele grupului
social dominant.
Pentru realizarea „conformității” era necesară o definiție a devianței, infracționalității,
criminalității pe care Tittle o consideră a fi „orice comportament pe care majoritatea unui grup
îl considerăca inacceptabil sau care primește un răspuns negativ din partea colectivității (Tittle,
Ch., R., 1995, p. 124). Evident că o asemenea definiție a criminalității apare deficitară, ca și
cauzalitatea ei avansată de adepții acestei teorii, care o pun pe seama dezechilibrului ce intervine
în exercitarea controlului social asupra fenomenului.

93
Charles R. Tittle (n. 1939), sociolog și criminolog american.

78
BIBLIOGRAFIE
Amza, Tudor. (2000). Criminologie teoretică. București: Editura Lumina Lex.
Banciu, Dan. (2005). Crima și criminalitatea. București: Editura Lumina Lex.
Banciu, Dan, Rădulescu, Sorin, M., Teodorescu, Vasile. (2002). Tendințe actuale ale
crimei și criminalității în România. București: Editura Lumina Lex.
Becaria, Cesare. (1965). Despre infracțiuni și pedepse. București: Editura Științifică.
Bogdan, Sergiu. (2009). Criminologie. București: Editura Universul Juridic.
Brezeanu, Ortansa. (2001). Prevenirea criminalității la început de mileniu. București:
Editura Fundației Române.
Butoi, Tudorel. (2009). Criminologie. Comportamente criminale. București: Editura
Solaris.
Cioclei, Valerian. (1996). Criminologie etiologică. București: Editura Actami.
Cioclei, Valerian. (2007). Manual de criminologie, ediția 4. București: Editura C.H.
Beck.
Cioclei, Valerian. (2009). Critica rațiunii penale. Studii de criminologie juridică și
drept penal. București: Editura C.H. Beck.
Daneș, Ștefan. (1995). Considerații referitoare la politica penală în România. Privire
specială asupra politicii penale și legislației între cele două războaie mondiale, precum
și în actuala perioadă de tranziție. Revista „Dreptul”, nr. 12/1995, p. 42-48.
Dincu, Aurel. (1993). Bazele criminologiei. București: Editura Proarcadia.
Durkheim, Emile. (1974). Regulile metodei sociologice. București: Editura Științifică.
Freud, Sigmund. (1989). Introduction a la psyhanalyse. Payot.
Freud, Sigmund. (1992). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psiho-
patologia vieții cotidiene. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Freud, Sigmund. (1992). Dincolo de principiul plăcerii. În „Caiete de psihanaliză”,
nr. 1: Editura Jurnalul Literar.
Freud, Sigmund. (1996). Totem și tabu. Editura Mediorex.
Ferri, Enrico. (1905). Sociologie criminelle. Paris: Alcan.
Grecu, Florentina, Rădulescu, Sorin, M. (2003). Delincvența juvenilă în societatea con-
temporană. București: Editura Lumina Lex.
Hotca, Adrian. (2006). Protecția victimelor. Elemente de victimologie. București: Editu-
ra C.H.Beck.
Iacobuță, Ioan. (2002). Criminologie. Iași: Editura Junimea.

79
Miclea, Damian. (2010). Criminologie și cunoașterea crimei organizate – note de curs.
București: Editura Fundației România de mâine.
Negrier-Dormont, Lygia, Voicu, Costică, Ungureanu, Georgeta, Vintileanu, Janeta,
Boroi, Alexandru. Introducere în criminologia aplicată. București: Editura Universul
Juridic.
Neveanu Popescu, Paul. (1978). Dicționar de psihologie. București: Editura Albatros.
Nistoreanu, Gheorghe, Păun, Costică. (1995). Criminologie. București: Editura Didac-
tică și Pedagogică.
Papadopol, Vasile. (1965). Studiu introductiv la „Despre infracțiuni și pedepse”. Bucu-
Rești: Editura Științifică.
Păun, Costică. (1996). Criminologie. București: Editura Europa Nova.
Pinatel, Jean. (1959). Indiference affective et personalite criminelle. R.S.C./D.P.C. nr.
3/1959.
Pinatel, Jean. (1960). Agresivite et personalite criminelle. R.S.C./D.P.C. nr. 1/1960.
Pinatel, Jean. (1971). La societe criminogene. Paris: Editura Calmann-Levy.
Rădulescu,Sorin, Banciu, Dan. (1990). Introducere în sociologia delincvenței juvenile.
Adolescența între normalitate și devianță. București: Editura Medicală.
Sandu, Ion, Eugen, Sandu, Florin, Ioniță, Gheorghe-Iulian. (2001). Criminologie. Bucu-
Rești: Editura Sylvi.
Sellin, Thorten. (1984). Conflits de culture et de criminalite. Paris: Editura A. Predone.
Stancu, Emilian. (2001). Tratat de criminalistică. București: Editura Actami.
Stănoiu, Rodica, Mihaela. (2000). Criminologie. București: Editura Oscar Print.
Stănoiu, Rodica, Mihaela. (2006). Criminologie. Ediția a VII-a (Revăzută și adăugită).
București: Editura Oscar Print.
Sutherland, H., Edwin, Cressey, R., Donald.(1966). Principes de criminologie (versiu-
nea franceză a lucrării Principles of Criminology). Paris: Editure Cujas.
Tittle, Charles, R. (1995). Control Balance: Toward a General Theory of Deviance.
Westriew Press, Boulder, Colo.
Vasile, Alina Sanda. (2010). Psihologia delincvenței juvenile. București: Editura Uni-
versul Juridic.
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coordonatori). (1998). București: Editura Babel.

80
CUPRINS
1. Noțiuni generale despre criminologie....................................................................2
1.1. Domeniul de cercetare al criminologiei.............................................................2
1.2. Definiția criminologiei......................................................................................3
1.3. Obiectul și conceptele criminologiei.................................................................6
1.4. Funcțiile criminologiei......................................................................................12
1.4.1. Funcția euristică sau teoretico-explicativă.......................................................12
1.4.2. Funcția aplicativă și prospectivă......................................................................12
1.4.3. Funcția descriptivă............................................................................................13
1.4.4. Funcția predictivă..............................................................................................15
1.4.5. Funcția profilactică............................................................................................15
2. Conexiunile criminologiei cu alte științe...............................................................16
2.1. Criminologia și dreptul penal...........................................................................16
2.2. Criminologia și dreptul procesual penal...........................................................17
2.3. Criminologia și statistica judiciară....................................................................19
2.4. Criminologia și sociologia judiciară..................................................................20
2.5. Criminologia și psihologia.................................................................................21
2.6. Criminologia și criminalistica............................................................................22
3. Metode și tehnici de cercetare în criminologie.....................................................23
3.1. Noțiuni generale................................................................................................23
3.2. Metode de cercetare criminologică...................................................................26
3.3. Tehnici de cercetare criminologică....................................................................32
4. Marile curente și orientări în criminologie............................................................39
4.1. Considerații generale.........................................................................................39
4.2. Precursorii teoriilor criminologice.....................................................................40
4.3. Orientarea biologică........................................................................................42
4.3.1. Teoria atavismului.............................................................................................43
4.3.2. Teoriile eredității...............................................................................................44
4.3.3. Teoriile bioconstituționale.................................................................................47
a) Teoria inadaptării biologice.........................................................................47
b) Teoria constituției delincvente.....................................................................47
4.4. Orientarea psihiatrică-psihologică.................................................................48
4.4.1. Teoriile de factură psihanalitică – Sigmund Freud............................................49
4.4.2. Teorii post-freudiene.........................................................................................52

81
4.4.2.1. Teoria ființei umane lipsite de Supra-eu......................................................52
4.4.2.2. Teoria instinctelor sau psihomorală.............................................................52
4.4.2.3. Teoria personalității criminale.....................................................................53
4.4.2.4. Alte teorii post-freudiene............................................................................55
a) Teoria atașamentului.............................................................................55
b) Teoria caracterului antisocial.................................................................55
c) Teoria criminalului nevrotic..................................................................56
d) Teoria complexului de inferioritate.......................................................56
e) Teoria condiționării...............................................................................57
4.5. Orientarea sociologică.....................................................................................58
4.5.1. Considerații generale.........................................................................................58
4.5.2. Școala cartografică sau geografică.....................................................................59
4.5.3. Școala sociologică.............................................................................................60
4.5.4. Școala mediului social sau școala lioneză.........................................................62
4.5.5. Teoria sociologică multifactorială.....................................................................63
4.6. Principalele teorii criminologice contemporane.............................................65
4.6.1. Caracterizare generală.......................................................................................65
4.6.2. Teoria „asociației diferențiale” și teoria „conflictului de culturi”....................66
4.6.3. Teoria „subculturilor delincvente”....................................................................69
4.6.4. Teoria anomiei...................................................................................................71
4.6.5. Teoria clinică.....................................................................................................73
4.6.6. Teoria interacționistă ........................................................................................75
4.7. Unele tendințe actuale în criminologie .............................................................76

82
83