KITSCH-UL

Urâtul este și un fenomen social. Întotdeauna membrii claselor superioare au judecat ca ridicole
sau lipsite de gust preferințele claselor inferioare. Desigur, s-ar putea spune că un rol important
în aceste discriminări a fost jucat de factorii economici, în sensul că eleganța a fost mereu
asociată cu folosirea țesăturilor, culorilor și pietrelor prețioase. Adesea diferența nu a fost de
natură economica, ci culturală. Este o obișnuință să fie scoasă în relief lipsa de gust a unor
nouveaux riches, care, pentru a-și arăta bogăția, ies din limitele bunului-simț, așa cum sunt ele
definite de percepția estetică.
De altfel, definirea percepției estetice dominante, spune Umberto Eco, este o chestiune delicată:
ea nu aparține neaparat celor care dețin puterea politică și economică, ci e mai degrabă stabilită
de artiști, de persoanele cultivate, de cei considerați în lumea literară, artistică și academică sau
pe piața artei și a modei experți în materie de frumos.
Termenul de kitsch a intrat în uzul general începând cu anii '60-'70 ai secolului al XIX-lea
prin intermediul jargonului pictorilor şi al negustorilor de artă din oraşul german München,
fiind utilizat prin referire la producţiile artistice ieftine. Apoi, primele decenii ale secolului
XX au marcat răspândirea la scară internaţională a acestui termen. Lucrurile kitsch suscită în
om trăiri superficiale în comparaţie cu cele inspirate de operele de artă.
Urmărind definiţiile date kitsch-ului în dicţionarele de artă şi estetică, ne întâlnim cu fraze care
exprimă în mare acelaşi lucru: kitsch-ul este un termen care denumeşte acele obiecte pseudo-
artistice, care imită opere de artă genuine. Sunt produse manufacturiere sau la scară industrială, din
materiale ieftine, ce le copiază pe cele scumpe şi sunt caracterizate prin idilism, dulcegărie, exotism,
valoare ludică şi prin „recursul la trucuri şi substituiri tehnice, la asocieri de materii stridente,
care iau ochii, străine de bunul-gust”, şi am adăuga, străine de emoţia specifică artei.
Umberto Eco menționează că, după părerea unora, cuvântul kitsch ar data din cea de-a doua
jumătate a secolului XIX, când turiștii americani sosiți la Munchen, dorind să cumpere un tablou la
preț redus, cereau o schiță (sketch). De aici ar proven termenul care indică marfa de proastă calitate.
Cu toate acestea, în dialectul meklemburghez exista deja verbul kitschen, care ar însemna a strange
glodul de pe uliță. Un alt înțeles al aceluiași verb este și a modifica mobilierul pentru a-l face să pară
mai vechi.
Unul dintre cele mai complexe dicţionare de artă („The Dictionary of Art”) adaugă definiţiei de
mai sus apelativul kitsch-ului ca formă de „artă parazită”, ale cărei funcţii esenţiale sunt de a flata,
de a încânta şi de a induce o stare de siguranţă privitorului sau consumatorului de lucruri kitsch. -
Domeniile în care se manifestă kitsch-ul sunt aceleaşi cu ale artei - arhitectura, pictura, sculptura,
literatura, muzica, fotografia, filmul, designul.
Așa-zisa înalta cultură cataloghează drept kitsch piticii de grădină, iconițele, canalele venețiene
false de la cazinourile din Las Vegas, falsul grotesc al celebrului Madonna Inn din California, care
vrea să ofere turistului o experiență estetică ieșită din comun. A fost definite kitsch și arta omagială
a dictaturii staliniste, hitleriste sau mussoliene, care defineau arta contemporană drept degenerată.
CUM RECUNOAȘTEM KITSCH-UL?
Oare cât de bine ar înţelege un individ oarecare, mai puţin iniţiat în frumoasa şi fascinanta lume a
artei, diferenţa dintre reproducerea după „Carul cu boi” al lui N. Grigorescu, care, încadrată în
volutele aurii ale ramei, atârnă de peretele sufrageriei sale şi opera de artă cu acelaşi nume, din
muzeu? Oare şi-ar da seama că acea imagine reprodusă, acel surogat, care îi trezeşte amintiri de
neuitat legate probabil de locul geografic de unde l-a cumpărat ca suvenir, este un kitsch? Astfel
apare și ideea de om kitsch, care a fost definit de Matei Călinescu astfel: „omul-kitsch este acela
care are tendința de a recepta drept kitsch chiar și operele sau situațiile non-kitsch, este acela
care, fără să vrea, transformă în parodie percepția estetică“.
Kitsch-ul s-a născut din artă, s-a inspirat neîncetat din artă, însă efectul său este cel de parazitare a
artei şi de deconstruire a esteticii. Hermann Broch afirmă tranşant că acest kitsch este indisolubil
legat de artă şi că „o fărâmă de kitsch există în orice fel de artă” pentru că „în orice artă există un
minimum de convenţionalism, de dorinţă de a face pe placul clientului” şi nici un maestru nu este
scutit de kitsch.
Clement Greenberg a afirmat că în timp ce avangarda imită actul imitării, kitschul imită efectul
imitării, astfel: avangarda pune în evidență procedeele care trimit către opera și allege aceste
procedee în funcție de obiectul propriului discurs, în timp ce kitsch-ul pune în evidență reacțiile pe
care opera trebuie să le producă.
Schopenhauer subliniază diferența între artistic și între artistic și interesant, înțelesul celui din urmă
fiind Acela de a solicita simțurile beneficiarului. Schopenhauer critică picture orlandeză a sec XVII,
care figura fructe și mese îmbelșugate în stare mai degrabă să stimuleze foamea decât contemplarea.
La Kitsch se încadrează și arta de la sfârșitul sec XIX numită art pompier, compusă din odalisce
provocatoare, nuduri de zeități clasice și evocări istorice hiperbolice.
Dwight MacDonald a opus manifestărilor unei arte de elită atât cultura de masă cât și cultura mic-
burgheză. Nu reproșează ideea de trash pe cât reproșează banalizarea în scop commercial a artei.
Dacă acceptăm propunerea lui MacDonald un bun exemplu de midcult sunt portretele feminine ale
lui Boldini, portretist renumir cunoscut drept pictorul doamnelor în sec XIX .XX. Cei care îi
comandau operele o făceau în semn de prestigiu și elogiu la adresa femeilor. O analiză a portretelor
sale de femei arată cum chipul și umerii dezgoliți sunt zugrăvite conform unui naturalism al
simțurilor. Buzele sunt cărnoase și umede, pielea evocă senzații tactile, privirile sunt dulci,
provocatoare, malițioase, mereu gata să seducă. Femeile lui Boldini nu evocă ideea abstractă a
frumuseții, nu e folosită frumusețea drept pretext pentru divagațiile plastic de natură coloristică,
portretele reprezintă acea femeie pe care spectatorul să o dorească. Imediat ce se trece la zugrăvirea
hainelor, când coboară de la corset la pliurile rochiei și de la rochie la fundal, Boldini folosește
explozii de lumină. Femeile sunt niște sirene stilematice ce pot fi consummate. Consumatorul de
midcult este victima minciunii.
Astfel o opera este kitsch dacă, pentru a-și justifica funcția stimulatoare de efecte, se
împopoțonează cu ceea ce a putut prăda de la alte experiențe și este vândută fără rezerve ca artă.
Opera de artă are o paternitate, kitsch-ul nu aparţine unui autor anume
În contextul civilizaţiei, arta a fost identificată la început cu meşteşugul. În Grecia Antică,
echivalentul cuvântului artă era techne, cu sensul de perfecţiune a formelor obţinute prin
prelucrarea materialelor diferite, aflate în acord cu anumite norme. Crearea operei în
conformitate cu anumite reguli a devenit o constantă în artă, chiar dacă de-a lungul timpului
aria lor s-a lărgit. Pentru a ajunge la statutul de techne, meşteşugul trebuie animat de talent şi
de momentul decisiv materializării ideii - inspiraţia. Astfel, forţa creatoare a artistului,
impregnată de accente ale personalităţii sale, ajunge să transpară prin opera sa. Opera de artă
are o paternitate sigură spre deosebire de kitsch, care nu aparţine unui autor anume, ci
eventual maşinii industriale. Opera de artă nu este niciodată creată exclusiv pentru autorul ei,
ci este întotdeauna aşezată între creatorul ei şi spectatorul ei. Valoarea sa se desprinde din
coerenţa dialogului artist - operă de artă - privitor, atunci când este supusă ochiului evaluator
al privitorului, care, prin contemplare, şi nu prin consum vizual superficial ca în cazul
obiectelor kitsch, ajunge să pătrundă în lumea operei şi să înţeleagă intenţiile creatorului.
Contemplarea este starea care pregăteşte atingerea katharsisului.

DIFERENȚA KITSCH-KATHARSIS
Kitsch: sentimentele kitsch nu ating niciodată extremele, excesul
Dacă eroul tragediei este pedepsit crunt de zei din cauza excesului de trufie, eroul din literatura
kitsch nu depăşeşte niciodată măsura, nefiind capabil să-şi asume responsabilitatea faptelor sale
excesive, complăcându-se într-o stare de mijloc total neanimată de voinţa de autodepăşire.
Sentimentele kitsch nu sunt niciodată calde sau reci; sunt doar călduţe. Omul kitsch îşi doreşte să
trăiască într-o stare de fericire perpetuă, iar atunci când cade din această stare se împotmoleşte
iremediabil în nefericire. Singurul exces al kitsch-ului este doar ducerea lui la extrem prin
proliferarea lui excesivă. Sau, după cum apreciază Herman Istvan, „kitsch-ul presupune năzuinţa
spre sublim, dorinţa de idilă, de fericire, de tandreţe, de satisfacţii, dorinţa ca orice conflict să se
termine cu happy-end şi ca binele să triumfe asupra răului”. De fapt, pentru el nu există decât o
iluzie a păcii, o pseudo-armonie, după cum în faţa unui obiect kitsch nu poate exista doar o iluzie
a katharsisului. Fortăreaţa de obiecte kitsch este locul ideal pentru omul kitsch, care îl ţine departe
de repercusiunile răscolitoare ale contactului cu insolitul, frapantul şi uluitorul din artă.
Katharsisul, concept introdus de Aristotel şi păstrat secole de-a rândul în susţinerea discursului
evaluator al oricărei opere, se referea iniţial la trăirile pe care le încearcă spectatorul în faţa piesei
de teatru dramatice. Katharsisul presupune metamorfozarea spectatorului, în sensul eliberării,
purificării de pasiuni, de sentimentele fricii şi compătimirii care sunt trăite, prin identificare,
odată cu personajele dramei. Însemnând purificare, katharsisul presupune, aşadar, depăşirea
pasiunilor opresive pentru sufletul omului. Raportarea la lumea kitsch-ului nu se poate face în
afara pasiunilor sau a sentimentelor, însă acestea sunt de cu totul altă factură. De fapt, nici nu s-ar
putea vorbi despre kitsch fără a lua în considerare partea afectivă pe care lucrurile (obiecte,
muzică, spectacole, lecturi) kitsch o exaltă în privitorii, ascultătorii sau cititorii care aderă la el.
Abraham Moles, care a pus accentul pe psihologia kitsch-ului, consideră că înaintea
materializării, kitsch-ul există dinainte sub forma trăirii, atitudinii şi conduitei faţă de mediul
înconjurător („este o stare de spirit care, eventual, se cristalizează în obiecte”).