Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ISTORIE ŞI FILOSOFIE

REFERAT

„Primăvara arabă. Cazul Siriei”

Masterand:
Marcel Cristea

Coordonator științific:
dr., conf. univ., Liliana Rotaru

CHIŞINĂU 2018
În urmă cu șapte ani izbucnea ceea ce s-a numit ”primăvara arabă”, o serie de
demonstrații de stradă, care au început în Tunisia și s-au răspândit în Egipt, în Siria,
în Libia, și sub diverse forme, și în alte țări din zonă. NU trebuie să repetăm toate
clișeele care au însoțit evenimentele, și care au ținut loc de analiză serioasă a unui
fenomen complex. Pe care diverși actori, locali, regionali și globali, au încercat – și
unii au și reușit – să-l deturneze și să-l folosească în scop propriu.

De unde au pornit evenimentele ”primăverii arabe”? De la disperarea tinerilor,


care se loveau de lipsa de șanse, de sărăcie, de inechități și de discriminare. Ce
doreau? O schimbare. Dar care era conținutul schimbării? Ei bine, marea slăbiciune
a acestor evenimente este aceea că n-au avut lideri, n-au avut un program, n-au fost
structurate. De aceea au fost rapid capturate și, instrumentate din afara fenomenului,
li s-a oferit program, obiective, mijloace. Care, din păcate – după cum ne vor dovedi
cei șapte ani scurși de atunci – nu s-au potrivit cu nevoile și interesele revoltaților.

Zona nu s-a schimbat în bine, dimpotrivă. Libia și Siria sunt în plin război
civil, cu sute de mii de morți și milioane de refugiați, cu infrastructurile distruse.
Forme agresive de extremism sunt în plină dezvoltare și exportă violență dincolo de
zonă, inclusiv în Europa, vezi atentatele de la Paris. Egiptul este, practic, o dictatură
militară, și se confruntă cu un început de război civil. Democrația este mai departe
ca niciodată. Sărăcia este și mai adâncă. Situația femeilor s-a înrăutățit dramatic.

Singura țară care părea că reușise să iasă mai bine de pe urma acelor
evenimente, Tunisia, cunoaște acum noi revolte, tot ale tinerilor marcați de sărăcie,
după ce a cunoscut câteva atentate sângeroase.

Țările amintite trebuie să se schimbe. Și se vor schimba. Dar se vor schimba


în acord cu nevoile lor, după proiectele lor. Care nu pot fi doar niște lozinci strigate
în stradă. Toți cei interesați de schimbare trebuie să găsească soluții politice. Orice
altă soluție este iluzorie, și produce efecte contrare. Polonia s-a schimbat prin ”Masa
rotundă”, cea care a oferit soluția politică. Acțiunile ”Solidarității” au arătat doar cât
de mare era nevoia de schimbare, și cât de urgentă acțiunea.
Nici Siria, nici Egiptul, nici Libia, nici Yemenul nu pot ignora faptul că
soluțiile la problemele lor sunt politice. Bombele nu rezolvă nimic. Indiferent cine
le fabrică, și cât de inteligente sunt. Strada este un instrument periculos, când este
folosit pentru a genera schimbări. Este o lecție pe care nu trebuie s-o uite cei care
invocă ”strada” pentru a scoate din joc politica. Ne place sau nu, nimic nu se poate
petrece fără implicarea politicului. Dacă vrem democrație. Dacă vrem altceva, se
poate. Dar este rețeta perfectă pentru un eșec. Cu tot ce înseamnă el.

În speță anul 2011 a debutat cu o serie de explozii zgomotoase ale mâniei


popoarelor arabe. În prima ipoteză, progresele lumii arabe se vor înscrie cu
necesitate în mișcarea de depășire a capitalismului / imperialismului pe scară
mondială. La rândul său, eșecul va menține lumea arabă în statutul său actual de
periferie dominată, oprind-o să se erijeze la rangul de actor activ în fasonarea lumii.
Dar e totdeauna primejdios să se generalizeze vorbindu-se despre „lumea arabă”,
ignorându-se diversitatea de condiții obiective ce caracterizează fiecare țară din
această lume.
Începută în primăvara anului 2011 și înscrisă în lanțul de evenimente ce au
marcat schimbările politice din Orientul Mijlociu, cunoscute sub numele de
Primăvara Arabă, criza din Siria, pornită de la simple manifestații de protest
împotriva președintelui Bashar al-Assad, avea să degenereze într-un conflict armat
sângeros, soldat cu peste 120.000 de victime și 2,4 milioane de refugiați.
Acest război nu este doar o confruntare între trupele guvernamentale siriene
și o serie de grupări rebele foarte divizate și eterogene. Pe câmpul de luptă din Siria
regăsim și tradiționalul conflict dintre musulmanii șiiți și sunniți, prezența
islamiștilor radicali din grupările afiliate rețelei teroriste Al-Qaida, dar și
combinațiile de interese ale puterilor regionale și mondiale.

Astfel, Turcia, Arabia Saudită și Qatarul, state musulmane majoritar sunnite,


sprijină insurgența armată din Siria împotriva președintelui al-Assad, provenit din
minoritatea alauită, o comunitate religioasă șiită, care este susținută de Iran, țară
majoritar șiită, dar și de gruparea libaneză șiită Hezbollah, ce a trimis combatanți
care luptă alături de trupele Damascului.

Dincolo de particularitățile religioase ale zonei, pentru marile puteri mizele


conflictului sirian sunt mult mai complexe. Statele Unite de exemplu doresc
schimbarea regimului de la Damasc, dar sunt îngrijorate de posibilitatea ca, în
eventualitatea înlăturării acestuia, grupările islamiste infiltrate în rândul
insurgenților să joace ulterior un rol important în viața politică a Siriei. Ex
președintele Barack Obama a afirmat că rețeaua teroristă Al-Qaida a profitat de
haosul din Siria pentru a-și consolida pozițiile. În schimb, pentru Rusia, criza siriană
este o ocazie de a arăta că mai are un cuvânt de spus în politica internațională.
Moscova sprijină deschis regimul sirian, pe care l-a salvat de la o intervenție militară
occidentală după atacul chimic din apropiere de Damasc. De asemenea, Rusia și-a
exercitat dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU pentru a bloca toate
rezoluțiile împotriva Siriei, acuzând totodată statele occidentale că au abuzat de
mandatul primit anterior în cazul conflictului din Libia.

Pe plan militar, sfârșitul anului 2013 găsește regimul de la Damasc într-o


relativă superioritate în fața unor forțe rebele dezorganizate și aflate într-o relație de
rivalitate. Potrivit organizațiilor internaționale, atât trupele guvernamentale, cât și
insurgenții au comis numeroase atrocități. Conflictul ilustrează atât tiparul unui
război clasic, cu linii defensive în spatele cărora părțile controlează teritorii întinse,
cât și caracteristicile unui război de gherilă, insurgenții reușind să conducă atacuri
chiar și în capitala Damasc. El nu a depășit granițele țării, fiind consemnate însă
unele confruntări între rebelii sirieni și combatanții Hezbollah pe teritoriul
Libanului, iar Israelul, care a manifestat o atitudine prudentă față de acest conflict, a
lovit pe teritoriul Siriei ținte despre care afirmă că erau transporturi de rachete pentru
Hezbollah.

Opoziția armată siriană este formată din numeroase grupări, atât de multe
încât nimeni nu poate preciza oficial numărul lor. Ea este împărțită în două mari
tabere, una moderată, reprezentată în special de Armata Siriană Liberă (ASL), și una
radicală, din care fac parte formațiuni islamiste, unele având legături cu Al-Qaida,
cele mai cunoscute fiind Jabhat al-Nusra și Statul islamic din Irak și Levant (EIIL).

Grupările radicale nu luptă doar împotriva președintelui al-Assad, ci și


împotriva celor moderate, obținând la sfârșitul anului 2013 victorii semnificative în
fața celor din urmă. De asemenea, mai multe grupări islamiste au fuzionat în luna
noiembrie, formând ”Frontul islamic”. În replică, alte grupări ale opoziției siriene
moderate s-au reunit în ”Frontul rebelilor sirieni”.

Evenimentul cu cele mai mari implicații survenit în teatrul de război a fost


atacul chimic în apropiere de Damasc, soldat cu peste o mie de morți în rândul
civililor. Statele occidentale au susținut că dispun de dovezi ce atestă că trupele
guvernamentale sunt autoarele atacului, pe care Damascul l-a pus pe seama rebelilor.
Rusia a estimat că atacul a fost realizat cu arme chimice de producție artizanală,
acuzându-i astfel indirect pe rebeli.

Cum administrația americană avertizase anterior că folosirea armelor chimice


este ”linia roșie” dincolo de care o intervenție militară devine inevitabilă, Pentagonul
a început atunci pregătirile în vederea unor raiduri aeriene împotriva unităților
armatei siriene, dar în final a abandonat inițiativa în urma propunerii Rusiei,
acceptată de Damasc, ca întregul arsenal chimic sirian să fie distrus sub control
internațional.

Decizia Washingtonului de a renunța la intervenția militară poate fi văzută ca


un succes al diplomației ruse, însă nici SUA nu au dat dovadă de foarte multă
determinare în a porni o operațiune militară împotriva Siriei, mai ales după ce
Parlamentul de la Londra a votat împotriva participării Marii Britanii la un eventual
atac. În plus, erorile comise anterior de serviciile secrete americane în cazul Irakului,
furnizând informații potrivit cărora această țară ar fi dispus de arme de distrugere în
masă, care însă nu au fost niciodată găsite după intervenția din anul 2003, au
determinat oficialii americani să manifeste mai multă prudență în luarea de hotărâri
pe baza informațiilor primite de la aceste servicii.
Pe plan diplomatic, în contextul în care întâlnirile statelor ce susțin opoziția
moderată siriană, reunite în grupul ”Prietenilor poporului sirian”, nu au condus la
vreo inițiativă substanțială, evenimentul cel mai marcant a fost planificarea
Conferinței de pace Geneva-2 la Montreux, în apropiere de Geneva.

Conferința a fost amânată succesiv din cauza refuzului opoziției siriene de a


participa la discuții atât timp cât președintele al-Assad se află la putere și nu este
exclus de la orice participare politică în perioada de tranziție. Negocierile ar urma să
aibă la bază acordul semnat la Geneva pe data de 30 iunie 2012, care definește cadrul
unei tranziții politice în Siria. După îndelungi discuții și tergiversări, Coaliția
Națională Siriană, ce regrupează majoritatea grupărilor opoziției moderate, a decis
să ia parte la negocierile care vor fi mediate de emisarul internațional Lakhdar
Brahimi. Însă diviziunile profunde din cadrul ei fac foarte dificilă constituirea unei
delegații reprezentative la tratative, iar pozițiile acesteia și ale Damascului se
prefigurează a fi ireconciliabile.

Exemplele celorlalte state marcate de fenomenul Primăverii Arabe arată


dificultățile implementării democrației de tip occidental în Orientul Mijlociu, unde
schimbările de regim au fost însoțite de continuarea violențelor și au generat o
instabilitate politică permanentă, cazurile cele mai nefericite fiind Egipt, Yemen și
mai ales Libia.

O tranziție politică în Siria ar putea fi și mai problematică, având în vedere


complexitatea etnică și religioasă a țării, prezența islamiștilor radicali, care câștigă
tot mai mult teren, și disensiunile profunde din rândul opoziției actuale, care nu
reușește să se înțeleagă nici când se confruntă cu un inamic comun. Dar lipsa unui
acord care să pună capăt confruntărilor armate ar conduce la amplificarea dezastrului
umanitar și la noi pagube pentru economia și infrastructura țării.

În general în Egipt, Tunisia și Libia, revoluțiile nu numai că au provocat haos


politic, ci și un dezastru economic și social, scriu „Le Point” și „Slate.fr”,
recunoscând astfel un adevăr pe care mulți analiști l-au spus la vremea respectivă, în
timp ce o bună parte a presei vestice avea timp doar să preamărească așa-zisele
virtuți ale acelor schimbări. Primăvara arabă a adus nu numai un mare haos politic;
creșterea economică e slabă, deficitul – în cădere accentuată, depreciere monetară,
turism în bernă, șomaj în creștere, săracii – tot mai săraci, clasele mijlocii – blocate
în timp ce mizeria progresează.

În Tunisia, adoptarea unei Constituții luminate a fost o știre bună. Frații


Musulmani au fost obligați să accepte azi ceea ce refuzau ieri. Dar acest câștig
democratic nu poate oculta starea reală a țării. Clasa mijlocie, care reprezintă
jumătate din populație, dispune de un venit mediu de 800 de dinari, circa 350 de
euro. Șomajul atinge cel puțin 16%. Minimum 100.000 de locuri de muncă trebuie
create în fiecare an pentru a absorbi numărul de tineri ce sosesc pe piața muncii, dar
lucrurile sunt departe de a fi astfel. Turismul este sever atins, industria, îndeosebi
cea textilă, este afectată de dezordini și lovită de criza din Europa. Bugetul pe 2014,
care supraestima creșterea economică și capacitățile de îndatorare, este apreciat
drept nerealist de specialiști.

În Egipt este și mai rău. Mareșalul Abdel Fattah al-Sissi și armata controlează
puterea după ce l-au răsturnat pe Mohamed Morsi și au zdrobit Frații Musulmani,
dar economia merge în jos. Se apreciază că revoluția a costat deja țara 7,5 miliarde
dolari. Salariile au scăzut cu 11%, iar prețurile bunurilor alimentare de bază au
crescut cu 10%. Un sfert dintre egipteni trăiesc cu mai puțin de doi dolari pe zi.
Rezervele de schimb au ajuns la două treimi. Turismul, care asigura 12% din PIB,
este în bernă. Sub președintele Mohamed Morsi, statul Qatar, nașul Fraților
Musulmani, asigura sfârșiturile de lună în Egipt. Acum, Arabia Saudită, protectoarea
militarilor, a preluat ștafeta și a deschis portofelul, oferind cinci miliarde de dolari
ajutor. Un miliard – cash, două miliarde în produse petroliere și două miliarde în
depozite bancare. Doar rețetele Canalului de Suez se mențin la circa 400 de milioane
dolari pe an. Taxa de acostare este mereu o valoare sigură. În ce-i privește,
investitorii străini sunt mai puțin importanți decât în deceniul 2000-2010.

În Libia, climatul este și mai apocaliptic. Din iulie 2013, miliţiile blochează
trei porturi petroliere din Est. Producția de țiței brut, care asigura 96% din rețetele
de export ale țării, a coborât de la 1,5 milioane de barili pe zi la 250.000. Ca urmare,
în șase luni de zile nu s-au mai încasat nouă miliarde de dolari. Grupurile foarte bine
înarmate care blochează porturile reclamă o autonomie mărită pentru provincia
Cyrenaica, dar și împărțirea câștigurilor de pe urma exploatării petrolului. La acestea
se adaugă grupurile jihadiste care acționează în Fezzan, în Sud, și roiesc în toată
zona. De fapt, țara este împărțită azi în cinci zone controlate de miliţii constituite din
elemente tribale, în timp ce autoritățile centrale încă încearcă să adopte o Constituție
și să impună o singură autoritate militară.

Cu alte cuvinte, în toate aceste state, dacă schimbările au reușit să-și atingă
obiectivul lor primordial în anumite domenii, cel de a pune capăt deceniilor de
dictatură, ele nu au avut și alte efecte scontate. Desigur, revoltele populare au purtat
în ele speranța unei reînnoiri politice, dar și un elan socioeconomic care să permită
redistribuirea bogățiilor, până atunci concentrate în mâinile unei minorități aflate la
putere, și asigurarea justiției și locuri de muncă pentru o nouă generație. Tranzițiile
politice s-au dovedit mult mai lungi și mai dificile decât s-a crezut la început.
Primăvara arabă a devenit dezagreabilă.