Sunteți pe pagina 1din 15

ROBINIA PSEUDACACIA

SALCÂM

Clasificare științifică

Regn: Plantae
Subregn: Cormobionta
Încrengătură: Magnoliophyta
Clasă: Magnoliopsida
Ordin: Fabales
Familie: Leguminosae (Fabaceae)
Subfamilie: Faboideae
Gen: Robinia
Specie: Robinia pseudacacia

Nume binomial

Robinia pseudacacia
L., 1753
Genul Robinia (cuprinde aproximativ 10 specii de arbori și arbuști cu
lujeri spinoși) este numit după grădinarii regali francezi Jean Robin și fiul său
Vespasian Robin .
Robinia pseudacacia, este un arbore (plantă lemnoasă) de mărimea I,
în condiţii staţionale favorabile atinge înălţimea de până la 25-30 (35) m şi
grosimea de 80-100 cm, originar din Estul Americii fiind introdus în Europa
în anul 1630.
În multe state Europene, printre care și în România, este considerată o
specie invazivă deoarece amenință diversitatea biologică.
Însă, în cazul salcâmului nu putem vorbi despre un impact negativ
însemnat, prezența acestuia uneori fiind pozitivă.
Este însă o plantă care trebuie atent monitorizată și eliminată din
preajma ariilor protejate sau a unor ecosisteme valoroase pentru a evita în
acest mod eventualele consecințe negative.
În țara noastră, primele culturi forestiere s-au realizat în anul 1852, la
Băilești Dolj, pentru ca ulterior să fie plantat pe suprafețe tot mai mari,
îndeosebi în Oltenia, pe nisipuri mișcătoare, Valea lui Mihai (Bihor) și în alte
regiuni ale țării.
În Transilvania mai este denumit și acaț, mălin sau dafin în Oltenia iar
în Banat băgrin.
În Municipiul Timișoara, Robinia pseudacacia (The Acacia), a găsit o a
doua patrie, datorită climatului blând, toamnelor lungi și ferite de îngheturi
timpurii, salcâmul fiind puțin pretențios față de umiditate.
Rezistența și la poluarea atmosferică fiind încă un motiv care îi justifică
prezența în parcurile și pe străzile orașului.
Astfel, în România, salcâmul este foarte răspândit, mai ales în regiunea
de câmpie fiind o specie principală la crearea pădurilor și a perdelelor de
protecție, împădurirea nisipului, luncilor râurilor etc., având numeroase
utilizări .
De asemenea, specia este foarte căutată pentru florile sale melifere,
florile albe grupate în ciorchini, puternic și plăcut mirositoare fiind un deliciu
pentru albine.
Plantele melifere sunt plantele care produc nectar și sunt vizitate de
albinele care transformă nectarul în miere.
În general toate plantele care sunt polenizate de către insecte produc
nectar, pentru a le atrage.
Luna
Denumire Nectar, Polen, Producția de miere (kg
Denumire științifică de
populară Mană /ha)
înflorire

Robinia
Salcâm 5-6 N, P 1000
pseudacacia

Salcâmul este o specie rustică, de interes silvicultural, are creşteri


rapide, fiind de mare productivitate. Lemnul salcâmului este de calitate, cu bune
proprietăţi mecanice şi tehnologice.

Ciclul de viata
Ca tot ce traieste pe lume orice planta are un ciclu de viață, care incepe
atunci cand semanta germineaza, progreseaza cu cresterea radacinilor, a tulpinei
si in final a frunzelor, care o vor ajuta ulterior sa supravietuiasca.
Durata acestui ciclu variază de la o plantă la alta.
Ciclul de viata al salcâmului - plantă policarpică (înflorește și
fructifică de mai multe ori în viață) reprezinta totalitatea etapelor pe care acesta
le parcurge de-a lungul vietii, astfel robinia pseudacacia ”se naste„ , se dezvoltă,
ajunge la maturitate și apoi îmbătrâneste.

În concluzie, de-a lungul vieții palntelor lemnoase se disting mai multe


etape ale dezvoltării acestora:
- etapa embrionară ( începe de la fecundarea celului ou și se încheie cu
dezvoltarea completă a embrionului în sămânță);

- etapa tinereții ( începe odata cu germinarea semințelor și răsărirea


plantulei și se încheie cu formarea organelor de reproducere); în cadrul acestei
etape se disting mai multe faze: de plantulă, dezvoltare individuală, dezvoltare
în masiv;

- etapa maturității ( începe odata cu formarea organelor de reproducere


și se încheie cu intrarea arborelui intr-o stare avansată de decrepitudine - stare
de bătrânețe înaintată, caracterizată prin slăbire excesivă și prin pierderea
aproape totală a forțelor vitale; ramolire );

- etapa bătrâneții ( începe odata cu intrarea arborelui în satre de


decrepitudine și se încheie cu moartea plantei )

1. Germinarea
Punctul de plecare în dezvoltarea oricărei plante cu flori este sămânţa, în
interiorul căreia se găseşte embrionul.
Prin germinaţia/încolțirea seminţei organele embrionului încep să
crească şi să se dezvolte.
Rădăciniţa devine rădăcină principală, peste fosta tulpiniţă s-a născut din
muguraş tulpina principală ce va produce primele frunze.
Aşa apare o plantă tânără, numită plantulă.
Pe tulpina principală cresc ramuri purtătoare de frunze, rădăcina se va
ramifica, planta produce flori, fructe şi o nouă serie de seminţe.
Apariţia seminţelor încheie ciclul de dezvoltare a plantei.
Astfel, germinația este un proces fiziologic de trecere a unui germen de
la viața latentă la viața activă și care duce la nașterea unei plante sau a unui
organ vegetal. În interiorul seminței se află embrionul, din care va lua naștere
noua plantă care în cele din urmă devine independentă prin rădăcini fiziologic
active și prin fotosinteză.
Când plantele încep să crească, ele transformă hrana înmagazinată în
semințe în substanțe care formează rădăcina, tulpina și frunzele. Viteza cu care
se produc aceste schimbări este determinată de căldură. Dacă semințele sunt
păstrate la temperaturi ridicate, ca acelea dintr-o seră, aceste transformări se
produc mai repede, iar sămânța va germina în curând. Semințele plantate și
ținute la temperaturi mai reci au nevoie de mai mult timp de a răsări.
Sămânța înmagazinează hrana pentru a ajuta planta să crească. Odată
ajunsă pe sol, ea absoarbe apă, se umflă și se deschide pentru ca noua plantă să
poată crește. Acest proces se numeste germinație.

La salcâm, procentul de germinație este între 50 - 86% iar durata de


păstrare, până la 4 -5 ani.
Seminţele de salcâm sunt reniforme, brune sau negre, cu un tegument
foarte tare, lungimea lor fiind de 3-5 mm
Acest înveliș protejeaza embrionul, astfel incat acesta sa primeasca o
cantitate optima de umezeala alaturi de caldura și să fie ferit pana in momentul
in care va putea face fata conditiilor externe. De asemenea, ofera si protectie
impotriva patrunderii parazitilor, fiind o bariera inaintea stratului carnos, bogat
in substante nutritive si cautat de multe pasari si insec

Planta tânără, din sămânță germinată - plantula salcâmului prezintă


cotiledoane epigee, eliptice, scurt pețiolate iar nervura de mijloc, vizibilă, nu
ajunge până la vârf.
Primele frunzulițe sunt simple, rotunjite, de formă cordată, cu
pețiolul lung de 10-15 mm, următoarele cu 3 lobi, apoi cu 5-7. La început
frunzele sunt brumate, mătăsoase, apoi glabre.

2. Creștere și maturare

Procesul de crestere reprezinta pentru plante o necesitate vitala.


Astfel cresterea radacinilor spre sursele de apa si de substante
minerale asigura o buna aprovizionare cu substante nutritive, cresterea
tulpinii asigura o buna expunere a frunzelor la lumina, iar marirea suprafetei
frunzelor asigura o buna receptie a radiatiilor solare.
Dezvoltarea este un proces complex morphologic, fiziologic si
biochimic, perfect coordonat genetic care determina parcurgerea fazelor de
tinerete (juvenilă), maturitate si senescenta, momentul culminant fiind
formarea organelor de reproducere.
Creșterea și dezvoltarea deși sunt doua procese diferite, sunt în strânsă
legătură și se desfășoară în paralel.
In functie de durata dezvoltarii si de numarul de infloriri si
fructificari, plantele se pot grupa in:
a) Plante monocarpice – infloresc si fructifica o singura data; sunt
plante efemere, anuale sau bianuale.
b) Plante policarpice – infloresc si fructifica de mai multe ori; sunt
plante perene; infloresc pe tot parcursul perioadei de maturitate.
c) Plante pleiociclice – traiesc mai multi ani dar infloresc si
fructifica o singura data.
Perioada de creștere activă și acumulare de biomasă sau
substanțe de rezervă fiind cea mai lungă, la arbori sute sau chiar mii de ani.

* Robinia pseudacacia, este un arbore de mărimea I, în condiţii


staţionale favorabile atinge înălţimea de până la 25-30 (35) m şi grosimea de
80-100 cm, fiind o specie repede crescătoare.

Rădăcina se dezvoltă puternic în adâncime ajungând cu pivotul până la


1-2 m sau chiar mai jos.

Tulpina este dreaptă iar la exemplarele izolate devine adeseori strâmbă,


înfurcită şi noduroasă ( vezi fig.nr. 1,2,3).

Scoarţa formează de timpuriu cu un ritidom foarte gros, adânc brăzdat


longitudinal, care la maturitate reprezintă până la 20% din volumul total şi
conţine o cantitate mare de substanţe minerale. ( vezi fig. nr.9.)
Coroana este largă, rară, foarte luminoasă, acoperind extrem de slab
solul

Lujerii sunt muchiaţi, bruni-roşcaţi sau măslinii, glabri, spinoşi. Spinii


rigizi, perasistenţi, bruni-roşietici, proveniţi din modificarea stipelelor, sunt
aşezaţi câte doi, simetric de o parte şi de alta a cicatricei frunzei.

Mugurii sunt alterni, foarte mici câte 3-4, ascunşi în cicatricea frunzei.

Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 9-19 foliole, scurt peţiolate,


eliptice sau ovate, de 2,5-4,5 (6) cm lungime, subţiri, glabre, la vârf rotunjite,
emarginate, mucronate, pe margini întregi, pe faţă verzi, pe dos cenuşiu-
verzui.

Florile papilionate, albe, sunt foarte puternic şi placut mirositoare,


melifere. Infloreşte relativ târziu, prin mai-iunie, formând inflorescenţe
(raceme) bogate, de 10-25 cm lungime, la început erecte, apoi pendente.
Fructele sunt păstăi scurt pedicelate, de 5-10 cm lungime, 1-2 cm
lăţime, turtite de culoare brun-roşcată, dehiscentă cu două valve. Seminţe
reniforme, au tegument foarte tare ( 50.000 semințe/kg).

3. Reproducerea
Reproducerea se realizează fie prin multiplicarea sexuată fie prin
multiplicarea vegetativă care poate fi spontană sau provocată.

Astfel, în funcție de specie, înmulţirea poate fi:


- vegetativă (asexuată) care conservă aproape perfect diversitatea genetică
existentă a plantelor lemnoase și se poate face prin:
a) butaşi ;
b) marcote ;
c) altoi;
- sexuată ( reproducere generativă).
Plantele lemnoase fructifică repetat și produc în general, cantități mari de
semințe, astfel reproducerea sexuată cosntituie pentru majoritatea speciilor
forestiere principala modalitate de înmulțire.
Salcâmul se înmulțește:
- pe cale generativă prin semințe,
-pe cale vegetativă prin altoire si butășire.
Metoda semănării este cea mai ușoară și mai avantajoasă metodă de
cultivare a salcâmului. Semanarea se face primavara tarziu cu semințe pregătite
prin forțare mecanică( scarificare) sau hidrotermică.
Răsărirea are loc după circa 10 zile iar puieții sunt foarte pretențioșă fașă
de lumină, apă și căldura din sol, fiind astfel o specie epuizantă a solului pe care
se cultivă.
Altoirea ( modalitate de înmulțire vegetativă prin care un butaș/ mugure
de la o plantă se grefează pe o altă plantă și concrește cu aceasta) se executa
dupa procedeele in oculatie sau in despicatura.
Rezultate bune se obțin în urma altoirii sub coajă, în teren deschis.
Butășirea (modalitate de a înmulți o plantă prin butași înrădăcinați) se
practica in noiembrie cu butasi lemnificati.
Productivitatea medie a celor mai bune arboreta de salcâm din plantaţii atinge
15-17 m3/an/ha, la vârsta de 20 de ani în timp ce productivitatea arboretelor din
lăstari de aceiaşi vârstă este de 13,4 m3/an/ha.
Tendinţa oamenilor care deţin terenuri slab productive, agricole sau
forestiere este de a le impăduri, însă întrebare este cu ce specie, dacă rentează,
sau peste cât timp o să fie rentabilă investiţia respectivă.
O planaţie de salcâm este rentabilă după 15 ani, asta din punct de
vedere al lemnului sau poate şi mai repede dacă îţi doreşti să produci cozi de
unelte spre exemplu asta undeva pe la 2-4 ani ai putea să produci, un alt
beneficiu ar fi florile melifere pe care le poate produce salcâmul pentru
apicultori, la vârsta de 5 ani o pădure de salcâm produce flori din abundenţă, sau
poate ai un teren şi pur şi simplu vrei să te retragi în pădurea ta de ce nu la o
umbră realizată de tine.

Areal. Cerințe ecologice.


Specie originara din America de Nord, cu areal destul de restrans, in
Europa a fost introdusa in 1601, de Jean Robin la noi este cunoscuta din 1750 ca
arbore de parc.
Dupa 1850 au fost infiintate primele culturi forestiere (Bailesti-Dolj) pe
scara mai larga pe nisipurile din sud-vestul Olteniei, peste 25.000 ha.
A fost extins in toate regiunile tarii in conditii variate. Este plantat in zona
rurala in curti, sosele de la campie pana in regiunile montane inferioare.
S-a naturalizat la noi de la campie pana in regiuni montane inferioare,
devenind subspontan (plantatiile de salcam ocupa aproximativ 240.000 ha).
Specie subtermofila, necesita sezon lung de vegetatie si suficienta caldura
estivala in stepa si silvostepa.
In tara noastra salcamul s-a acomodat foarte bine, cu toate ca climatul este
mai putin umed decat cel din arealul sau natural. Cele mai frumoase arborete se
gasesc in sud-vestul Olteniei.
La noi salcamul manifesta vitalitate ridicata si asigura o mare
productivitate de biomasa in regiunile calde cu toamne lungi, fara ingheturi
timpurii, care duc la degerarea lujerilor nelignifcati.
La altitudini mari, cu temperaturi medii sub 7-8ºC, starea de vegetatie
este mai putin activa. Vanturile reci si chiciura produc vatamari, ruperea
ramurilor si frunzelor, desprinderea lastarilor pe cioata, spintecarea tulpinilor
infurcite.
Fiind o specie heliofila, arboretele pure se raresc de timpuriu, solul se
inierbeaza si este expus uscaciunii.
In patria de origine, vegeteaza in climate umede peste 850 mm anual cu
temperatua medie anuala de 7-10 ºC. Extins in clturi s-a acomodat in climate
mediteraneene, cu 300 mm precipitatii anuale.
La noi conditiile edafice sunt determinante pentru valoarea arboretelor.
Textura grosiaer (nisipoasa), solurile afanate, aerisite si permeabile, levigate de
carbonati sunt indicate, terenurile argiloase, compacte, calcaroase nu-i priesc.
Salcamul nu este pretentios fata de troficitatea solului, vegeteaz
multumitor pe nisipuri sarace sau chiar sarate (Sf. Gheorghe) dar consuma mari
cantitati de substante minerale datorita bogatului sistem radicular, prin urmare
pe soluri sarace cultura repetata a salcamului duce la scaderea rezervelor de
substante minerale; litiera anuala se depune in cantitati foarte mici.
Este relativ pretentios fata de umiditate.
Vegeteaza pe soluri revene, pe dunele din Oltenia, pe soluri uscate la
suprafata, radacinile pot utiliza apa din orizontul freatic, chiar daca acesta este la
mare adancime. Solurile excesiv de uscate si cele prea umede, reci sau cele
expuse inundatiilor sau cu apa stagnanta, nu-i sunt favorabile. Cresteri bune si
productii mari se obtin pe soluri relativ bogate in humus si substante minerale,
slab acide, suficient de umede, profunde si usoare.
Specie subtermofila, necesita sezon lung de vegetatie si suficienta caldura
estivala (stepa si silvostepa).
Rezista bine la ger, dar sufera de ingheturi timpurii, este vatamat de polei
si vant.
Este heliofil, suporta si umbrirea laterala. Vegeteaza bine pe soluri usoare,
permeabile, chiar pe nisipuri.
Are o plasticitate ecologica remarcabila, s-a acomodat in Europa in
climate mai uscate si mai reci decat in arealul natural.
In trasaturile morfologice apar uneori caractere contradictorii: ritidom
gros si timpuriu, lujeri spinosi, inradacinare profunda, denota adaptarea la
statiuni uscate; frunze cu numeroase foliole, subtiri, glabre, denota adaptarea la
climate relativ umede. Are o deosebita capacitate de regenerare pe cale
vegetativa.
Are putini vatamatori biotici. La noi atacul ciupercilor ca Fomes cytissus
si Grifola sulphurea duce la putrezirea duramenului sau alburnului.
In ultima perioada s-au inregistrat atacuri produse de Parectopa robiniella
– molia miniera a frunzelor de salcam.
Plantatiile de salcam modifica prea putin climatul interior, sub coroana
transparenta, luminoasa, caldura, lumina, precipitatiile ajung in sol in cantitati
apropiate de cele din mediul liber.
Inradacinare viguroasa in stratul de humus, intens consumatoare de apa si
substante nutritive, de aceea foarte putine specii lemnoase se pot tine in asociatie
cu salcamul ( soc, mălin).

Formula ecologică:
campestru-colinar, euterm, mezofil-submezofil, heliofil
oligobazic-mezobazic, mezotrof-eutrof, mezofit-mezoxerofit, psamofil

Pe ansamblu, salcâmul are o largă amplitudine ecologică, fapt ce determină


o acomodare relativ rapidă, cumulată cu modificări morfologice evidente
(ritidom gros timpuriu, lujeri spinoşi, înrădăcinare profundă).

Variabilitate:

• R. p. var. inermis, cu lujeri nespinoşi;


• R. p. var. microphylla, cu frunze înguste;
• R. p. var. rectissima, cu trunchiuri drepte, cilindrice;
• R. p. var. bessoniana, cu coroană sferică şi lujeri cu spini căzători;
• R. p. var. pyramidalis, cu coroană columnară;
• R. p. var. unifolia, cu frunze cu o singură foliolă;
• R. p. var. decaisneana, cu flori roze;
• R. p. var. semperflorens, cu înflorire continuă.
R. p. var. umbraculifera, cu coroană deasă, cu ramuri nespinoase;

Importanță.
Este o specie cu valoare silviculturală – protectivă excepţională, prin
capacitatea sa de a fixa nisipurile mobile.
Folosirea salcâmului pe terenuri degradate a dat rezultate foarte bune dar
numai acolo unde condiţiile staţionale nu-i sunt limitative.
Producţiile însemnate de masă lemnoasă, pe care le oferă la vârste mici,
ca şi întrebuinţările numeroase pe care le poate da lemnului, reprezintă beneficii
social – economice care sporesc valoarea acestei specii.
Lemnul este cu duramen bine dezvoltat, brun – verzui, este greu, dur,
foarte rezistent, cu utilizări dintre cele mai diverse, de al pari de gard , lemn de
mină, cozi de unelte, araci de vie, până la doage de butoaie, traverse de cale
ferată, cherestea, parchet etc.
Lemnul de salcâm este foarte bun şi pentru foc, crapă însă uşor, ceea ce
grevează asupra posibilităţilor de folosire pe scară largă în industrie.
Salcâmul este foarte îndrăgit ca specie ornamentală, înflorind abundent,
iar valoarea sa meliferă este indiscutabilă, arboretele de salcâm fiind cele mai
apreciate, alături, de tei, pentru activitatea apicolă.
Salcâmul reprezintă principala specie forestieră meliferă din România, iar
pe lângă această deosebită importanţă mai prezintă următoarele:
– rapiditate de creştere foarte mare (în 2 ani poate atinge înălţimea de 2-3 metri)
– se adaptează uşor la condiţiile de mediu
– se înmulţeşte foarte uşor (atenţie este şi o specie invazivă)
- arbore cu multiple intrebuintari terapeutice.

Florile de salcam sunt adevarate "medicamente" pentru bolnavii cu stari


de anxietate.
Sub forma de infuzie, ulei esential, pulbere sau decoct, leacurile din
frunzele si din florile salcamului dau rezultate foarte bune.
In plus, parfumul florilor de salcam are un efect linistitor asupra psihicului.
Sa nu uitam de calitatile terapeutice deosebite ale mierii de salcam.
Este mierea cea mai dulce, datorita continutului mai mare de zahar din fructe, pe
langa proprietatile vitaminizante si mineralizante generale.
Mierea de salcam, este foarte căutată pentru problemele bilei.
Infuzia de salcam mai este buna in cazul dispepsiilor (disconfortul
digestiv), favorizand digestia.
Baile cu flori de salcam te scapa de anxietate
Datorita actiunii lor calmante, remediile din salcam reduc tensiunea
nervoasa si te relaxeaza.
Remediile obtinute din florile salcamului sunt recomandate si in
cazul refluxului gastro-esofagian.
Florile uscate ale salcamului pot fi folosite si in alt mod decat sub
forma de infuzie, decoct sau macerat.
În zootehnie şi în medicina veterinară se pot utiliza cu succes
frunzele de salcâm uscate şi mărunţite, care adăugate hranei păsărilor,
stimulează ouatul pe timp de iarnă.
Florile de salcîm se utilizează ca aromatizant și în industria
parfumurilor, iar în medicina populară calmant al tusei.
Scoarța se folosește tot empiric în hiperaciditate, în ulcer gastric și duodenal și
ca purgativ. Datorită robinei, scoarța trebuie utilizată cu multă atenție, deoarece
această substanță este toxică
Probabil că nu există nici altă specie lemnoasă din arealul temperat,
care să aducă atâtea beneficii omului ca salcâmul.
Acest arbore spinos, aproape anonim în privinţa meritelor deosebite, poate
stopa deşertificarea, are puterea de a înlătura pericolul alunecărilor de teren,
oferă combustibil, materiale de construcţii şi hrană, furnizează medicamente
naturale, dăruieşte albinelor necesarul de nectar pentru prepararea mierii, stă la
baza unor produse cosmetice, încântă sufletul prin port, este adăpost pentru
păsări şi animale ierbivore domestice sau sălbatice, ferindu-le de prădători.
În concluzie, Robinia pseudacacia, salcâmul alb, se numără printre
cele mai importante speci melifere și plante medicinale, fiind de asemenea
importantă resursă de lemn pentru construcţi și foc, ocupând suprafeţe întinse
în ţara noastră.
BIBLIOGRAFIE:

1. CONSTANTIN NEȚOIU, DAGMAR VIȘOIU, OCTAVIAN


BĂDELE, 2008: Dendrologie; Editura Eurobit, Timișoara.

2. ȘTEFAN RUBȚOV, 1958: Cultura speciilor lemnoase în pepiniere (


forestiere și decorative); Editura Agro-Silvică de Stat, București.

3. Paulina Anastasiu, 2007: Invadatori vegetali în România, Ed.


Universității din București.

5. Cornelia Hernea, 2008: Împăduriri, Ed. Eurobit, Timișoara.

11. http://ro.wikipedia.org

12. https://rubenbudau.wordpress.com

13.http://www.bioterapi.ro

14. http://dexonline.ro

15. http://www.bzi.ro/puterea-tamaduitoare-a-salcamului

S-ar putea să vă placă și