Junimea și Titu Maiorescu

Generația pașoptistă a fost prima care și-a propus să reducă decalajul enorm dintre cultura
română și cea europeană. S-a încercat atunci modernizarea rapidă a societății românești, care s-
a făcut însă fără prea mult spirit critic, în ciuda eforturilor lui Mihail Kogălniceanu, formulate
în articolul "Introducție" cu care se deschidea revista "Dacia Literară".
Generația următoare, cea junimistă are meritul de a încerca să corijeze excesele și să traseze
o delimitare între elementele de noutate cu adevărat fertile si imitație. Perioada de după 1860,
aflată sub guvernarea lui Alexandru Ioan Cuza, se caracterizează prin transformări profunde în
cultura română, determinată de un spirit de modernizare pe care îl imprimă tânăra generație
decisă să imprime un suflu nou întregii societăți.
În acest context câțiva tineri entuziaști, întorși de la studii din străinătate, înființează societate
cultural-literară "Junimea" ai cărui membrii sunt: Titu Maiorescu, P.P. Carp, Theodor Rosetti,
Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, N. Burghele. Astfel societatea este înființată la Iași, iar la început
întrunirile membrilor acesteia au un format restrâns, ca mai târziu să fie organizate sub forma
unor conferințe publice numite "Prelecțiuni populare".
Societatea "Junimea" achiziționează o tipografie cu scopul de a publica gratuit toate
manuscrisele originale românești, cărți de școală, cărți științifice, fiecare publicare fiind făcută
cu litere latine.
"Convorbiri literare" este o revistă literară apărută în anul 1867, la Iași. În primul său număr
al revistei Iacob Negruzzi preciza că: "Sub numele de Convorbiri literare va apărea la două
săptămâni o revistă în formatul stinsei România liberă". Aproape toate scrierile de valoare ale
literaturii române din epocă vor fi publicate în paginile ei. În 1885, revista a fost mutată în
capitală, odată cu transferul lui Negruzzi la universitatea din București. Implicarea în viața
politică a unora dintre junimiști și mai cu seamă a lui Titu Maiorescu, nevoit să se stabilească
în București, în 1874. Acum începe a doua etapă a existenței societății când activitatea ieșeană
este dublată de cea bucureșteană, desfășurată în locuința lui Maiorescu din strada Mercur.
Revista rămâne în grija lui Negruzzi până în 1893. De atunci înainte va fi ajutat de Brătianu,
M. Dragomirescu, P.P Negulescu, C. Măgulescu, care în 1895 își asumă întreaga
responsabilitate. Revista capătă un caracter universitar, deși continuă să publice și colaboratori
mai vechi precum Caragiale și Slavici sau oameni noi precum Coșbuc. Din 1903, revista va fi
condusă de Ion Bogdan, iar din 1907 de Simion Mehedinți. Rând pe rând oamenii începutului
dispar, iar societatea devine doar o amintire dar și un reper de neocolit pentru cultura română.
Revista va supraviețui până în 1944 dar nu și spiritul junimist care se stinse odată cu dispariția
întemeietorilor.
Trăsăturile definitorii ale criticismului junimist sunt sintetizate de Tudor Vianu în lucrarea
"Istoria literaturii române moderne". Astfel ceea ce caracterizează întregul spirit al generației
junimiste este simțul critic ce constă în primul rând în respectul pentru adevărul istoric în
studierea acestui domeniu.
Junimiștii combat falsa erudiție a unor cărturari ai vremii care utilizau în scrierile lor o limbă
artificială care să îi deosebească de oamenii de rând. A doua caracteristică este spiritul filozofic
observat la toți reprezentanții societății Junimea, întrucât erau intelectuali reflexivi cu formație
culturală amplă, adepți ai ideilor generale, abstracțiunilor și mai puțin specialiști în anumite
domenii ale științei. Discursurile lor aveau ca model dizertațiile filosofice antice sau
contemporane.
De asemenea se observă gustul pentru clasic și academic, adică pentru valorile canonice și
mai puțin pentru inovație. Oamenii cu o solidă cultură universitară, membrii junimii au fost mai
puțin dispuși să accepte curente literare noi, fie că e vorba de simbolism sau neutralism și
impresionism.
Spiritul oratoric se naște ca reacție împotriva discursurilor pașoptiste. În special Titu
Maiorescu luptă împotriva frazeologiei politice, a ”beției de cuvinte” specifică timpului, în
discursuri făcându-se abuz de neologisme și sinonime. Junimiștii propun simplitatea și un
model de rigoare, ordine și armonie lingvistică.
Nu în ultimul rând, pe junimiști îi caracterizează ironia, utilizată împotriva adversarilor
proprii dar și pentru a atrage atenția defectelor în centrul mișcării, astfel încât ironia se îmbină
cu autoironia.
-> Rolul lui Titu Maiorescu de îndrumător al culturii și literaturii din a 2-a jumătate a
secolului al XIX-lea:
Titu Maiorescu a fost mentorul societății Junimea. El a fost deopotrivă estetician, teoretician
al culturii și a problemelor limbii, critic literal, avocat și om politic. Rolul său în impunerea
unei noi direcții în literatura română s-a manifestat pe mai multe căi. În primul rând Maiorescu
a criticat cu asprime starea literaturii române din acea epocă. Considera că există o mediocritate
generalizată care se autosusține și se autopromovează, împiedicând apariția valorilor reale.
În al doilea rând, a luptat pentru impunerea unei limbi române literare autentice, izvorâte din
spiritul poporului și inteligibilă pentru popor. În studiile sale, a combătut etimologismul latin,
a militat pentru principul ortografiei fonetice, a susținut îmbogățirea vocabularului doar cu acele
neologisme necesare pentru exprimarea unor înțelesuri noi, s-a manifestat împotriva
stricătorilor de limbă, a ridiculizat "beția de cuvinte".
În al treilea rând, în domeniul teoriei literare, Maiorescu a trasat o linie de demonstrație netă
între poezia de valoare și poezia proastă. Într-un studiu memorabil din chiar primul număr al
"Convorbirilor literare" (martie 1867), intitulat "O cercetare critică asupra poeziei de la 1867",
este definită poezia, cu cele două "condițiuni" ale ei: cea materială și cea ideală. Maiorescu
explică pe larg, dând și exemple contrastive, în ce constă poezia adevărată. Ea este chemată să
exprime frumosul și se deosebește de cunoașterea intelectuală. Este proclamată astfel
autonomia esteticului.
Două dintre ideile promovate de Maiorescu se regăsesc și în studiul din 1868 intitulat "În
contra direcției de astăzi în cultura română". Prima dintre ele este critica stării generale a
societății române de după unirea principatelor. Răspunzând unei replici, criticul se lansează
într-o analiză generală a civilizației și culturii române din acea epocă. El desființează practic
pretențiile științifice ale istoriografiei, ale lexicologiei și ale filologiei vremii, acuzându-le pur
și simplu de mistificare a adevărului, din dorința de a legitima istoric drepturile poporului
român. Pe de altă parte, falsul este propagat și în judecățile de valoare asupra producțiilor
culturale de tot felul. Orice creație, cât de proastă, este privită cu indulgență, dacă nu cu laudă,
sub cuvânt că "tot este ceva". Maiorescu cere ferm descurajarea mediocrităților din toate
domeniile de literatură, jurnalism, politică.
 Cea de-a doua idee călăuzitoare a activității maioresciene pe care o regăsim și în acest studiu
este grija pentru cultivarea unei limbi române care să nu fie străină spiritului poporului care o
vorbește. De altfel studiul pornește de la un răspuns dat gazetei "Transilvania". Aceasta
replicase "Convorbililor literare" că se ocupă de bagatele, atunci când le cere jurnaliștilor
români din Austria să scrie corect românește. Maiorescu consideră că a cere gramatică, stil și
ortografie nu este nicidecum un lucru fără importanță, rațiunea de a exista unei gazete literare
este tocmai cultivarea limbii române.
Evoluția societății junimiste și impactul asupra dezvoltării culturale a societății române în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea subliniază importanța pe care a avut-o liderul acesteia în
definirea finalităților activității asociației și în aplicarea principiilor teoretice. Prin activitatea
sa în diferite domenii, Titu Maiorescu devine un deschizător de drumuri și o personalitate
marcantă a culturii romane.